II. Dialogul politic dintre papalitate și patriarhia ecumenică sec.

XII-XV

Percepția momentului 1054 nu are aceeași încărcătură ca cea pe care o avem azi – niciun autor
bizantin/latin nu se referă timp de 150 de ani la momentul Cerularie/Humbert așa cum îl vedem noi azi
(era oarecum normal). Humbert și-a scris propria descriere a evenimentelor, la fel și Cerularie și Sinodul
de la C-pol. Istoricii au avut tentația de a favoriza una dintre cele 2 părți.
Sec. XI-XV vedem o evoluție doctrinară (încărcături sociale) văzute în relațiile dintre Biserici –
bătăliile intercreștine depășesc Europa și se îndreaptă spre Asia (bătălie pe plan teologic pentru a căștiga
niște mase) – era evident că ruptura se produsese și existau granițe între cele 2 Biserici. Sublinierea unui
singur eveniment care a rupt relațiile este greșit, există o evoluție a relațiilor pornind de la Fotie și
terminându-se cu Sinodul de la Ferrara-Florența (fiecare etapă aduce ceva nou la nivelul relațiilor
religioase). Petru al Antiohiei este cel care demonstrează că azima nu este un impediment împotriva
unității politice. Discuțiile din 1054 nu trebuie percepute extremist. 3 chestiuni majore:
1. etapa 1155 – Papa Adrian IV și Arhiepiscopul Vasile de Ahrida
2. etapa 1204 – cruciada a IV-a
3. etapa 1274 – unirea (sinodul) de la Lyon 6 iulie 1274
În sec. XIII apare problema purgatoriului (teologică) și problema islamică (politică), care deși
cerea o unire între creștini pentru a alunga pericolul, acest sentiment nu se poate împlini. În Europa
Occidentală (XI-XII), cearta pentru investitură îl plasa pe papa în inferioritate față de puterea lumească –
împărații se opun acțiunii papei, care pierde din controlul puterii occidentale. În sec. XII avem o
papalitate în aceleați condiții ca ale lui Leon IX în 1054 (Leon era destabilizat în Italia, controlul fiind
pierdut acolo – la fel se întâmplă și cu papa în sec. XII).
1. Adrian IV este într-o situație complicată politic (teritoriul patrimonium Sancti Petri era redus
– S Italiei nu mai aparținea bizantinilor ci nomazilor; zona Italiei Centrale încearcă o independență;
N Italiei era sub stăpânire romano-germană – Friederich de Hochenstaufen). Acum un papă, având
nevoie de ajutor bizantin, vorbește despre schismă dar nu amintește de probleme teologice (el fiind
promotorul unității nu poate consideră că ele aveau valoare maximă). Partenerul de dialog al papei nu e
Patriarhul ci arhiepiscopul de Tesalonic Vasile, originar din Ahrida – unul dintre cei mai buni teologi
ai Bizanțului și om cu influență la curtea bizantină – acesta realizează intența papei. Pentru prima oară
luam în discuție o unire care vine de la V la E (toate încercările clasice vin invers, de la C-pol la Papă).
Discuția unirii teologice este depășită de discuția politică, astfel se poate explica de ce bizantinii oferă
unirea Bisericilor numai în situații nefavorabile și sunt în poziția de inferioritate (pentru ajutorul de care
avem nevoie vă dăm unitatea Bisericii). Bizantinii, însă, se aflau acum în parioada Comnenilor, o
dinastie de 100 de ani extrem de productivă.
Dialogul este interesant, papa nemaigăsind ”inovații” (vină) în atitudinea bisericii orientale și
spune că diavolul este cel vinovat pentru ruptură. Recunoaște schisma dar nu mai condamna practicile
orientalilor. Descoperim în Vasile un om ferm: recunoaște autoritatea papei dar răspunde cu ironie și cu
exemple contrete: atinge problema azimei, amintește subtil de neadăugarea unei iote la text (Filioque
fără a fi explicit). Unitatea însă nu se mai putea face la nivel formal, în urma unei hârtii semnate de
patriarh sau papa, trebuia discutată într-un sinod. În sec. XII nu există inițiative de unire din partea
grecilor care să ia în discuție dialogul teologic (Manuel I are o încercare interesantă prin care oferea
unirea Bisricilor dacă papa îl încorona ca împărat al Occidentului, refăcându-se unitatea inițială a
Imperiului).

1
 2. Momentul 1204 – cucerirea orașului (centrul creștinătății orientale) de către cavalerii francezi
și venețieni a dus la instaurarea Imperiului Latin și la o exacerbare a relațiilor dintre cele 2 Biserici.
Locuirea aici a latinilor timp de 60 de ani (1204-1261) a conduc la o răcire a relațiilor (vom găsi alt
cadru al discuțiilor, nu mai sunt acele scrisori pline de ironie – latinii vor fi perceputi, și de patriarhi, ca
cei care au cucerit C-polul). Cucerirea a survenit în urma unui deficit financiar pe care bizantinii nu
voiau să-l reglementeze. Cavalerii s-au ocupat de o misiune mai lumească, uitând de datoria sfântă cu
care porniseră inițial la apelul papei. Șochează suma pe care cruciații o doreau și raportul de forțe: în
oraș erau 400.000 de locuitori în fața unei armate de 20.000. Atenția atrasă de Fotie și Cerularie cade pe
planul 2, față de ce se întâmplase în preajma postului mare din aprilie 1204.
3. Mihail VIII Paleologul a fost perceput ca noul Constantin, primind osanale în 1261 când s-a
întors în C-pol – este reinstauratorul Imperiului Bizantin cu capitala la C-pol și cel care a stabilit în
ultimii 200 de ani de existență a imperiului, o nouă dinastie. Cele mai importante au fost probleme
externe (erau presiuni din Franța – Ludivoc XI, din partea papei – își dorea patriarh venețian, din Italia
de S – Carol Robert de Anjou). Mihail VIII a fost un om providențial d.p.d.v. politic – a aruncat în luptă
toate armele de care dispunea, dar presiunea fiind atât de puternică a scos ultima carte: unirea bisericii
este aruncată pe piață în ultima instanță. După moartea lui Ludovic IX vedem succesiuni rapide de
episcopi – hiatus de 3 ani (1368-1371) în care Carol al Siciliei a blocat alegerea unui episcop la Roma.
Sinodul de la Lyon 1274 este important nu doar din perspectiva incercărilor de unire. Avem un
papa extrem de bine definit în cererile lui (Grigorie X) care îi trasează lui Mihail VIII linia politică
pentru realizarea unirii. Grigorie realizează că bizantinii sunt într-o situație în care nu pot avea pretenții
și le cere orice. Cererile latinilor au fost foarte agresive dar diminuate de către Mihail VIII. Dezbaterea
teologică nu se produce (se realizează doar la Ferrara-Florența) – avem doar discuții diplomatice. Faptul
că este o discuție exclusiv politică se poate observa și din cauza lipsei de dialog între papă și patriarh.
Grigorie X cere drepturi: recunoașterea primatului papal, dreptul ultim de apel la judecata
Romei, numirea papei în formulele liturgice. Deși Mihail VIII ar fi putut explica patriarhului
necesitatea diplomatică a semnării actului, avem probleme generate de momentul 1274 din cauza
negăsirii dialogului. După se obțin semnaturile mai mult sau mai puțin false ale unui sinod de la C-pol –
(realizat din dorința împăratului) unde semnează 26 mitropoliți. Mihail VIII nu și-a permis să aiba un
discurs distrugător în care să impună unirea eclesiologică, deși avea ca patriarh pe propriul duhovic
(pentru a fi aproape ca gândire).
Patriarhul a refuzat să semneze documentul și nu a mers la sinod în Apus, dându-și demisia
(motiv pentru care patr. Iosif I este considerat sfânt în biserica noastră). Sinodul de la Lyon este
considerat mare de către occidentali, istoricii latini spun că atunci s-a hotărât procedura de alegere a
papei, s-a stabilit un proiect de cruciadă și abea apoi s-au discutat probleme de unire. Delegația
ortodoxă este mai degrabă laică (3/5 laici: Gregorios Sarcopentes și Ghermanos III).
Pe 6 iulie este semnat documentul iar Gregorios citește în numele împăratului mărturisirea de
credință (conține Filioque, vorbește despre cele 7 Taine în concept oriental și despre purgatoriu).
Mihail VIII încearcă o echilibrare: recunoaște primatul papal dar roagă ca în Bis. Răs. să nu se schimbe
nimic din practica ei.
Grigorie X își trimite apocrisiarii la C-pol pentru a vedea cum se materializează unirea – Mihail
VIII proclamă oficial unirea bisericească în capela palatului, în fața a 5 persoane. Diplomația l-a făcut să
supraviețuiască acestui moment dar s-a putut observa opozișia la adresa unității. Cei care se împotriveau
unirii au fost supuși la chinuri (Ioan Vechos, Umbretos de Romanis). Începe o discuție la nivelul
societății bizantine – tot ce se discutase la Lyon este demascat. Începe un calvar: papii doresc
aduecerea unui cardinal în C-pol, includerea missei latine în ritualul ortodox.

2
 În aprilie 1282, francezii se ridică împotriva stăpânirii siciliene (revolta vecerniilor siciliene) și
astfel se rezolva una din marile probleme politice ale Imperiului Bizantin (care lasa urme dureroase
d.p.d.v. teologic).
În sec. XIV există o situație care ar fi trebuit să fie un avantaj pentru Bizanț: captivitatea papală
de la Avignon iar Varlaam de Calabria este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai C-polului în
Ocident (stăpânea multe limbi). În sec. XV avem sinodul de la Ferrara-Florența care reprezintă o
discuție între cele 2 teologii cu 16 ani înainte de căderea C-polului.

III. Dialogul dintre papalitate și patriarhia ecumenică (continuare)

Atitudinea lui Mihail VIII a fost îndreptată spre Occident și nu s-a interesat de Asia Mică, iar
liderul turcilor, Osman, a cucerit Asia Mică, a stabilit capitala la Bursa și a reușit să sufoce posesiunile
bizantine care se limitau la cpaitală (sf. sec. XIII).
1. Tratativele de la Avignion 1339 (dialogul din 1337-1339)
2. Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439)

1. În 1337-8 se manifestă perioada problemei isihaste în jurul Sf. Grigorie de Palama. Viața
duhovnicească s-a ridicat substanțial în sec. XIV prin această dezbatere care i-a avut în centru pe părinții
atoniți. Are loc o încercare de unire în jurul lui Varlaam de Calabria (unul dintre cei mai duri
contestatari ai lui Grigorie Palama). Varlaam este unul dintre susținătorii poziției Biseircii Bizantine față
de Biserica Latină în Calabria, dar peste din 1341 devine cardinal al Bisericii Latine și vrea să distrugă
argumentele și marturiile Bis. Răs. legate de problema energiilor necreate.
Interesul bizantin este cel legat de un posibil ajutor militar din Occident pentru oprirea ofensivei
turcești (conduși de Otman) – era o luptă la nivel religios împotriva altei religii: ”ne luptăm pentru
Cruce” era miza noului discurs bizantin în sec. XIV.
1339 – o delegație bizantină merge la curtea de la Avignon (situația papalității în această
perioadă este subjugata unor interese politice și exilată într-o mică cetate din Franța). Componența
delegației: oameni capabili să înțeleagă ambele limbi, oameni care veneau din Italia de Sud; nu era greci
ci oameni cu confesiune răsăriteană dar mult mai apropiați de spiritul occidental (Ștefan Dandro și
Varlaam de Calabria). Acești sunt reprezentații bizanțului în Occident la Avignon, care au luat legătura
cu Italia dar reprezintă interesele bizantine.
Bizantinii doreau ajutor militar și aveau nevoie de papalitate – de aceea puneau în discuție
unirea. Ordinea era: ajutor militar, ulterior discutam despre unire. Latinii însă aveau experiența din
1274 și pentru că o simplă semnătură (chiar a împăratului) nu însemna nimic, și-au luat măsuri de
precauție (latinii: nu ne putem permite să întărim poziția unor dușmani, nu putem să ajutăm militar
pentru că veți fi suficient de întăriți încât nu veți mai face unirea sub condițiile noastre). Din 1339 încep
adevăratele războaie: este demascată poziția patriarhului de la C-pol, care nu e recunoscut de
reprezentanții papalității ci trecut ca un simplu episcop.
Înainte de a ajunge la papă, reprezentații bizantini au trecut pe la Filip VI și Robert al Siciliei,
care erau dispuși să ajute dacă și papa era de acord – astfel, reprezentanții trebuiau să ajungă la papa
Benedict XII la Avignion. Pentru că aceștia nu aveau o scrisoare oficială, papa nu a vrut să discute cu
ei; însă măcar pentru efortul de a fi ajuns acolo, a considerat că merită să îi asculte. În fața papei,
discursul ajutorului militar vine în partea a doua, Varlaam explică situația concretă din sec. XIV, în

3
prima parte situația bisericească, apoi cea politică. Varlaam spune că nu este bine ca creștinii să fie
separați în fața islamului.
Avem 2 tipologii in interiorul societății bizantine: una prolatina și una înverșunată împotriva lor.
Partea deschisă e reprezentată de intelectualii bizantini. Poporul însă, nu putea fi mulțumit cu o decizie
semnată doar de intelectualii pro latini. Pentru ei, trebuie făcut un gest care să șteargă cu buretele 1274 și
1204. Soluția este convocarea unui Sinod Ecumenic (adunare care să implice și patriarhiile orientale).
Se pune problema locului desfășurării sinodului – probabil în Orient, dar era nevoie de liniște în zona iar
pentru liniște aveau nevoie de ajutorul militar al latinilor. Împăratul bizantin trebuia să îl convoace și să
se ocupe de deplasarea episcopilor. Un sinod ecumenic în sec. XIV ar fi putut rezolva și criza isihastă.
În discursul lui Varlaam mai găsim 2 idei interesante: 1 – aduce aminte de Adrian IV și Vasile
pentru că are decența ca în discursul său să nu îi acuze de problema Filioque sau a azimelor,
discută doar momentele politice pentru a explica ura bizantinilor pentru latini (folosește
argumentul lui Adrian IV: diavolul ne-a separat); 2 – legată de ideea de cruciadă, care era bine
definită în mintea papei: deși nu a mai avut loc o cruciadă serioasă din 1274, acum e momentul să
meargă mai departe de Ierusalim, și să elibereze Asia Mică. Ștergerea de care aveam nevoie se putea
realiza cu o acțiune împotriva islamicilor (abia peste 60 de ani la Nicopole și peste încă 50 la Barna –
amandoua fiind dezastre).
Fără a face referire la ideile lansate de Varlaam, Benedict XII spune de la început că Filioque
este o învățătură corectă – papa începe cu o problemă religioasă care nu putea fi rezolvată nici de el, nici
e Varlaam și în niciun caz acolo. Benedict XII explică cum vede posibilă unirea: să se aleagă cei mai
buni invățați bizantini și să fie trimiși în apus pentru a fi catehizați. Ultima problema din discursul
lui Benedict este faptul că un sinod ar costa prea mult. Cere împlinirea cerinței lor (Filioque) și
trimiterea învățaților în Apus și atunci se poate discuta unirea.
Varlaam este constrâns de poziția pe care o are și susține discursul despre dialog. Tenta
discursului lui Varlaam este ajutorul lui Benedict și nu o unire religioasă. În virtutea mandatului primit
de la împărat, era ultima carte pe care putea să o joace. Nu putea accepta nici propunerile lui Benedict și
propune o soluție extremă: fiecare să rămână așa cum era înainte de unire. O frază care vorbește despre
tratativele de la Avignon (1339): papa credea că grecii nu voiau unirea ci ajutorul militar și nu
urmărea ajutorarea grecilor ci mai ales supunerea acestora.

2. Sinodul de la Ferrara-Florența (1348-1349): lucrurile se modifică din perspectiva bizantin-

otomană – dacă acum 100 de ani era vorba despre o alianță anti-otomana care i-ar fi îndepărtat, acum ei
cucerisera aproape toată Europa iar Imperiul Bizantin nu mai poate fi numit imperiu.
Într-o astfel de situație este evident că ajutorul militar trebuia obținut sub orice condiții – trebuia
să se lase garda jos în privința unirii pentru a obține ajutor militar. La Ferrara-Florența fiecare vedea
lucrurile difert: bizantinii – ajutor militar și apoi discutăm unirea; latini – unire cu anumite condiții și
apoi ajutor militar.
Există și o problemă în interiorul papalitații: după captivitatea babilonică de la Avignon, există
schisma papală – nu se știe care era papa legitim și ilegitim. Episcopii se ridică împotriva papei și
puterea papei este discutată în sinoade conciliariste care consideră că papa ar trebui să fie supus
conciliului episcopilor. Despre locație: conciliariștii voiau ca întâlnirea să fie la Basel dar papa reușește
să atragă întâlnirea în alt loc – astfel le demonstrază cine are adevărata putere și punea meritul unirii
religioase pe seama lui.

4
 Bizantinii au fost luați cu corăbiile din C-pol, ei au ieșit foarte bine în prima fază, obținânt
foloase materiale. Delegația bizantina este formată din 20 de mitropoliți (Marcu al Efesului, Visarion
al Niceei, Isidor al Kievului, Damian al Moldovei + patriarh). Reprezentați din toate centrele ortodoxe
vin, mai puțin Serbia. Laici: Gheorghios Scholarios, Silvestrus Xitropoulos. Din partea romanilor:
cardinalul Iulius Cezarini, Ioan de Torquemada, Andrei din Rodos. Merg întâi la Ferrara, apoi la
Veneția iar în final la Florența.
Prima întâlnire este dedicată tematicii (intrate în istorie ca cele 4 puncte florentine): 1. Filioque;
2. Azimele; 3. Primatul papal și 4. purgatoriul. Se discută întâi despre purgatoriu, apoi despre Filioque,
apoi despre azime și la sfârșit despre primatul papal.
a. La purgatoriu, problema principală era că accentul pus de teologia catolică era pe un rol fizic,
focul fiind perceput ca o stație fizică în curățirea sufletului. Realizează că nu are sens să se insiste prea
mult asupra acestei probleme, se face amendamentul că este o stare mai mult decât o realitate fizică a
transformării sufletului între judecata particulară și judecata universală.
b. Filioque macină sinodul timp de 6 luni. S-a discutat pe 2 prepoziții (dia și ek), sensul lor fiind
multiplu, iar latinii neștiind bine greaca fac confuzii între purcederea Duhului din veșnicie și vorbeau de
trimiterea Duhului de către Fiul după Înălțare. Văzând înverșunarea bizantinilor, latinilor le era frică că
aceștia vor lua corăbiile și vor pleca – astfel se mută conciliul în interiorul continentului, la Florența,
unde puteau fi mai bine controlați. După ce Marcu al Efesului este rugat să tacă, nimeni dintre bizantini
nu mai îndrăznea să ridice cuvântul. În mai 1349 încă se stagna la Filioque și mai erau încă 2 puncte de
discutat. Patriarhul Iosif II moare și este îngropat la Florența. Pana la urma, Filioque este acceptat –
soluție politică. Este evident că următoarele 2 puncte nu mai constituiau o miză.
c. În privința azimelor, se ajunge la soluția ca fiecare să folosească ceea ce folosise până atunci.
d. La primatul papal s-a încercat o soluție difuză, acordăm cinstea episcopului Romei dar în
același timp acordăm cinste și patriarhului din C-pol.
Unirea se semnează la 6 iulie 1439 (aceeași dată cu sinodul de la Lyon!) însă lipsesc semnături
din delegația bizantină (Marcu al Efesului fuge și își păstrează ortodoxia). Proiectul lui Ioan VIII nu
reușește și se crează o crevasă în interiorul Ortodoxiei – de acum rușii se rup, devin autocefali (fără a se
semna vreun act). Din punctul lor de vedere, C-pol reprezenta erezia, Isidor al Kievului este expulzat și
devine cardinal în Biserica Romana. Un sinod care reunea patriarhii orientali demasca mascarada unirii.
La 6 iulie avusese loc o abdicare în privința unui punct important (Filioque) și în celelalte
probleme se termina în fraze indecise (primatul, azima) – nici practic, nici teoretic, unirea nu putea
mulțumi pe nimeni și nu a făcut altceva decât să pregătească căderea C-polului.

IV. Disputa isihastă – Sf. Grigorie Palama

Pornind de la Evagrie Ponticul, avem în fiecare secol câte un autor care ilustrează dorința
depășirii cunoașterii simple a lui Dumnezeu prin Euharistie: Nechifor din singurătate (XIV), Sf.
Simeon Noul Teolog (X) – vin să vorbească despre cum ar trebui să fie aplicate metodele de apropiere
de Dumnezeu.
1. Nichifor din Singurătate face legătura între inima și minte, inima trebuind să fie coordonată
prin inspirare și expirare. Nu este cu totul propriu minții să coboare în inimă, doar unii se pot invrednici
de acest tipar. Totul se face prin inspirație-expirație, important fiind rostirea rugăciunii inimii. Nichifor,
la începutul sec. XIV, ne pune în temă cu ceea ce noi punem pe seama Sf. Palama.

5
 2. Sf. Simeon Noul Teolog prezintă o variantă mai tehnicizată – indică o anumită poziție când
încercăm să coborâm mintea în inima. Amintește de coborârea bărbii înspre stern și îndreptarea privirii
spre centrul corpului indentificat prin buric și astfel poziția ușurează coborârea minții spre inimă.
Nu sf. Grigorie Palama vine cu ideea despre rugăciunea inimii, ea a fost practicată din sec. IV-
XIV, părinții de mai sus fiind doar 2 exemple. Sf. Palama nu face decât să se înscrie pe linia tradiției
monastice.
Societatea bisantină în sec. XIV este profund împărțită (sinodul de la Lyon nu a rezolvat
problema unirii celor 2 biserici ci a agravat relația dintre cele 2, bizantinii adăugând resentimente față de
latini) – foarte mulți din cei ce se opun Sf. Grigorie au legătură cu partida prolatină din start. Legat de
viața internă din Bizanț, avem un război civil între un împărat legitim și unul uzurpator: Ioan V
Paleologul (legitim) și Ioan VI Cantacuzino (uzurpator care avea drepturi pentru că Ioan în 1341
era minor).
Ce pornește conflictul este posibilitatea sau imposibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu (este
suficientă cunoașterea în euharistie sau cei din monahism pot obține mai mult decât ceea ce obțin cei din
lume? Este Dumnezeu în cer fără legătură cu oamenii sau lucrează El și în lume?) În jurul acestei
dispute își crează Sf. Grigorie învățătura. El spune că putem să-L cunpoaștem și dincolo de Euharistie,
prin rugăciune.
El vorbește despre experiența rugăciunii, care vine să se alinieze la tiparul coborârii minții în
inimă și se înscrie pe linia tradiționalista de la Evragie pana la Sf. Nichifor. El vrea să meargă pe
cunoașterea clară spunând că aceasta se face în rugăciunea observându-se așa numita lumină
taborică. Conceptul care crează dezbateri mari este conflictul dintre creat și necreat. Lumina taborică
este creată sau necreată? – am spune că este creată pentru ca altfel nu am putea s-o vedem, dar este ceva
necreat pentru ca ne face legătura cu Dumnezeu. Lumina taborică însă nu este Dumnezeu în sine.
Greșeala pe care o retractează ulterior, este că vorbește despre o divinitate superioară și una
inferioară. Sf. Grigorie renunță la a mai folosi acest dualism și folosește transcendența (divinitate
superioară) și imanența (inferioară) – calea cunoașterii lui Dumnezeu prin teologia energiilor divine
necreate. De la Evragie la Nichifor, toți sunt interesați de metodă – Sf. Grigorie depășește nivelul
metodei și vorbește despre teorie. El explică cum este posibil să pui laolaltă ce este necunoscut cu ce
este cunoscut. Are mici scăpări ale discursului pe care le corectează însă imediat.
Sf. Grigorie este născut la C-pol la sf. sec. XIII, destul de bine educat (zona filosofiei
aristotelice). Datorită unor condiții familiale ajunge să se retraga în monahism (Mt. Athos) dupa 1316.
Sf. Grigorie lucrează lângă măn. Vatoped, după 1620 îl găsim aproape de Măn. Marea Lavră. Datorită
invaziilor otomate pleacă la Tesalonic unde intră în contact cu Sf. Grigorie Sinaitul.
Totul ajunge să explodeze când îl descoperă pe Varlaam, originar din Calabria, dar bizantin
100%, reprezentând interesele bizantine la Avignon, profesor la Univ. din C-pol. Acesta, când vrea să
vorbească despre transcendeța lui Dumnezeu, folosește teologia extremă prin care nu se pot pune
laolaltă transcendența cu imanența, oferind ca exemplu (în derâdere) intregul concept despre
posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu prin intermediul luminii taborice. Dacă Dumnezeu nu este
cunoscut, nu putem cunoaște nici relațiile intratrinitare – astfel rezolvă și Filioque. Acuză monahii din
Athos de diteism. Asociază metodele isihaste prin metoda mesarienilor (grupare schismatică din Asia
Mică, cunoscută de Epifanie de Salamina care puneau accent radical pe rugăciune, având un tipar
extremist – prin voința lor totală de a lucra, se expuneau în societate și ajungeau să trăiască din mila
altora, cerșind, dormind sub cerul liber).
1338-1340 – din 1338, Sf. Grigorie devine un simbol al Mt. Athos și se naște conflictul cu prof.
Varlaam. Până în 1340 sunt schimbate scrisori între cei 2, apoi Varlaam încearcă să clarifice problema în
6
sinodul din C-pol: iunie 1340 – Sinodul, prezidat de Ioan XIV Kalekas, dă câștig de cauză monahilor
isihaști. Din 1341, Varlaam pleacă în Occident și va deveni antibizantin total și antipalamist. Probabil
dacă discuția ar fi avut loc la C-pol între cei 2, ambii fiind de față, ar fi avut loc o înțelegere între cei 2.
Intră în scenă Gregorios Akindinos – în urechile lui totul devine erezie când aude discursul Sf.
Grigorie despre divinitatea superioară și inferioară, în momentul în care Bis. Biz. se pronunțase pentru
Sf. Grigorie. Akindinos este condamnat de un sinod in iulie 1341. Partidul lui Akindinos era format
din elite care înțelegeau filosofic cunoașterea lui Dumnezeu și nu puteau accepta cunoașterea printr-o
simplă rugăciune – se opun partidei atoniților.
Patriarhul Ioan XIV Kalekas care suținea palamismul până în 1341, își schimbă poziția datorită
lui Ioan VI care luase partea lui Palama.
noiembrie 1344 – sinod la C-pol prin care Akindinos este reabilitat iar Sf. Palama este arestat
prin condamnarea învățăturii.
ianuarie 1347 – Ioan VI devine împărat legitim, căsătorind pe fiica sa cu împăratul legitim
– are loc un nou sinod la C-pol unde lucrurile se reglementează în sens ortodox (nu este normal să se
foloseascaă dualimsul și vom vorbit despre un singur Dumnezeu care nu poate fi cunoscut în ființa Lui,
dar poate fi cunoscut prin energiile divine necreate). Se folosește lucrarea doctrinară Tomosul
aghioritic (1340) semnat de mai mulți monahi ai Mt. Athos.
1347 – Sf. Grigorie este numit arhiep. de Tesalonic dar nu poate să își ocupe scaunul. Intervine
un conflict cu Nechifor Gregoras (cunoscut ca fiind un mare cronicar). Conflictul dintre Sf. Grigorie –
Akindinos – Gregoras poate fi văzut din scrierile sale.
1351 – sinod la C-pol prin care Gregoras este condamnat și închis în Măn. Cora pentru 3 ani, iar
Ioan VI declară că doctrina oficială în Ortodoxie este învățătura Sf. Grigorie. 1354-1355 – captivitatea
Sf. Grigorie din Asia Mică. 1357/1359 – Sf. Grigorie trece la Domnul.
1354 – Gregoras este eliberat și aruncă atacuri împotriva palamismului, fiind continuat de Prohor
și Demetrios Kidones. 1361 – disputa este încheiată prin canonizarea Sf. Grigorie Palama. Sf. intră rapid
și în iconografie (1370 – avem o icoana a sa la Măn. Vatoped). Sf. Grigorie este un continuator, un
dezvoltător al teologiei, deși până la el posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu exista ca practică, ca
metodă, nimeni nu pusese în cunvinte această problemă complicată.
Influența isihasmului asupra monahismului românesc: de la Matei Basarab până la domniile
fanariote, relațiile dintre Ț.R. și Athos sunt destul de profunde (lavra Ț.R. Cutlumus, Ștefan cel Mare a
donat spre Zografu și Vatoped mulți bani, monahii români care se scolesc la Athos și revin în țară).

V. Căderea Consantinopolului
În a doua ½ a sec. XIII, otomanii nu lăsau să se întrevadă nimic din ce urma să se întâmple peste
50 de ani. După 1400 putem vorbi despre organizarea unei structuri statale – imperiul otoman. Aceștia
își vor fixa capitala în raport cu puterea bizantină (până în 1450 în punctul cel mai Vestic posibil). Acolo
unde cuceresc o cetate bizantină, fixează rezidența conducătorului (ex. orașul Bursa).
Dacă Baiazid n-ar fi fost înfrânt în 1402 de către mongoli, căderea C-polului ar fi fost mai
rapidă. Avem o explozie între 1300-1400, apoi o stagnare (privitor la cuceriri) apoi este ocupată capitala,
urmează încă 50 de ani de expansiune ajungând până aproape de Viena și de abia după Soliman
Magnificul putem vorbi despre regresul imperiului Otoman. În sec. XVIII este un regres în relațiile cu
imperiul Țarist iar în sec. XIX se distruge Imperiul Otoman prin mișcările de emancipare națională

7
(țările ortodoxe – România, Serbia, Bulgaria – care aveau un statut special, nefiind ocupate ci plătind
doar tribut – ceea ce ne-a salvat de la posibile islamizări, ca în cazul Bosniei și a Albaniei). Din 1923,
Ataturl devine primul președinte al Republicii Turcia și relațiile lor cu puterile europene se schimbă
total.
3 etape interesante în istoria imperiului Otoman: - până la căderea C-polului; - perioada de
înflorire; - după 1650 – o cădere continuă.
Momentul căderii C-polului este legat de 2 nume:
1. Constantin IX Dragases – de el se legau speranțele bizantinilor (obținuse victorii
spectaculoase în Grecia); imperiul Bizantin în timpul său însemna 100 de km2 în regiuni fără legături cu
Trebizonda);
2. Mahomed II Cuceritorul – care în 1451, când preia imperiul otoman, avea 21 de ani – este
văzut ca un lider religios al otomanilor. A reușit să descopere ce este bun în creștinism și iudaism astfel
încât odată ajuns la conducerea imperiului să poată avea un discurs corect față de populațiile imperiului.
Avea acces la 7 limbi, nu era un ultraconservator islamic, foarte bine antrenat militar în privința folosirii
uneltelor în luptă și a tacticii, având la dispoziție armata sultanilor pe care nu a știut să o folosească.
Există 2 viziuni în tabăra otomană:
a. – ce se transmitea pe filiera creștin-otomană în care C-polul era văzut ca cetatea apărată de
Dumnezeu și faptul că nimeni nu reușise să pună în pericol cetatea confirma acestea. Tăria zidurilor și
poziționarea geografică era descurajantă pentru orice sultan. La mij. sec. XV, C-polul era perceput ca
ceva intangibil, irealizabil, era un vis. Mahomen nu a ținut cont de vorbele din jurul lui, și-a fixat ținta
pe acest oraș, fără să țină cont de vreo informație venită din exterior.
b. – când se observă că otomanii nu dau crezare informațiilor venite pe filiera creștină, intervin
banii, vizirii primeau sume de bani pentru a face lobby și spuneau sultanului că nu este momentul să
cucerească. Pasii pentru cucerirea C-polului:
1 - Mahomed a introdus blocada asupra orașului, blocând căile de acces. Au construit 2
fortărețe: Rumelik Isar și Isar + trecătoarea Bosforului între Marea Neagră și Marea Marmara.
2 – al doilea pas a fost adunarea tuturor forțelor militare în fața cetății. Bizantinii spun lui
Mahomed că forțele occidentale vor veni în ajutorul lor (după unirea de la Ferrara-Florența) dar
Mahomed nu ține cont de aceasta. Au încercat și cu bani dar toți sfetnicii bătrâni sunt îndepărtați de
Mahomed, sultanul observând apropierea acestora față de Bizanț. Astfel coalizează toată forța de atac în
fața C-polului, bazându-se 90% pe atacul pe uscat.
A investit în armată, beneficiind de suportul unui bun constructor militar (Orban/Urban – unii
susțin că era transilvănean, cert este că era creștin). Este un atac clasic medieval unde era nevoie de
o forța care să vină nu numai cu numărul atacatorilor ci și cu o forța de foc asigurată de producția lui
Orban. Blocajul pe uscat a durat 6 luni – în interiorul cetății se fragmentează și mai dur societatea
bizantină – 1439, bizantinii nu au putut da dovezi că unirea fusese instaurată în Bizanț și în 1452
cardinalul Isidor (fost Kiev) a fost trimis la C-pol pentru a face proclamarea oficială a unirii (7
decembrie 1452) – ceea ce a dus la creșterea animozităților în zona bizantină. Facțiunea
ultraconservatoare din interior B.O. nu era îndrăgostită de ideea de a lupta în slujba unui împărat
unionist.
Locuitori în C-pol mai era 40-50.000 (doar 5000 luptători). Mihail VIII cere ajutorul
genovezilor, renunțând la venețieni – astfel se explică de ce exista o puternică facțiune genoveză în

8
apărarea C-polului (700 de oameni care își apărau interesele economice). Armata lui Mahomed: 120-
200.000 de oameni.
Aprilie-Mai: otomanii au atacat, reieșind calitățile tactice ale lui Mahomed, care ținea discursuri
moralizatoare, oferind și 3 zile de jaf în interiorul cetății. El realizează că trebuie să se concentreze
asupra unei singure zone – asediază poarta Sfântului Roman. După 6 luni de asediu, speranța lor
începuse să se năruiască.
29 mai 1453 – după un atac ostenitor, a cedat zidul care fusese întărit de mai toți împărații
bizantini. Există legende cu privire la poarta descisă de un demnitar bizantin, făcându-se conexiuni cu ce
spusese Lukas Notaras (decembrie 1452: este mai bine să vedem turbanul turcesc decât tiara papala).
Mahomed II, știind ce înseamnă religia creștină și iudaică, putând face conexiuni cu islamul,
realizează după ce observa C-polul în toată splendoarea lui decăzută, ca trebuie să refacă orașul.
Cartierul Fanar este dat creștinilor. Observând că a ocupat un oraș fără resurse, înțelege că trebuie să
reînvie economia bazată pe comerț, lucru pe care nu-l putea face cu otomanii care nu erau comercianți.
A dezvoltat o politică demografică, adoptând față de greci o politică de înțelegere, de îngăduință.
S-a interesat asupra celei mai notabile figuri a conservatorilor din C-pol (nu vroia un unionist) –
Gheorghios Scolarios (participant la Ferrara-Florența și antiunionst convins). Este o strategie politică
care ține de revigorarea orașului care nu se putea obține decât prin grecii care trebuiau chemați de către
patriarh. Sediul patriarhiei este dat în catedrala Sf. Apostoli, după care Theotokos Panakaristos și după
bis. Sf. Dumitru iar din 1600, bis. Sf. Gheorghe din Fanar. La mij. sec. XV dă scutire de impozite
pentru tot ce înseamnă personal clerical.
După 1453, situația patriarhului s-a îmbunătățit în raport cu puterea politica, jurisdicția lui crește
în viziunea în care este conducătorul creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman, este reprezentantul
politic al creștinilor în raport cu sultanul.
Sec. XV - turcii îi numesc pe creștini nasrani (un fel de nazirei), iar în sec. XVI sunt numiți
kehere (infideli, necredincioși). Jurisdicția Ohridei și cea a patriarhiei de la Pec sunt preluate de C-pol.
Se instaurează în Biserică politica peschesului (simoniei) în virtutea relației dintre patriarh și
împăratul bizantin – sultanul era cel care putea să semneze ocuparea scaunului de patriarh și de aceea
înainte de numire era mituit. Dacă mai devreme vorbeam de scutiri de impozite, aceastea au fost brutal
tăiate după moartea lui Mahomed II. Creștinii vor fi concentrați într-o singură zona a capitalei pentru a
putea fi controlați.
Există un text apocrif din sec. XVI, trimis lui Mahomed, pus pe seama papei Pius care afirma că
dacă se va creștina și se va alătura catolicilor, autoritatea lui va fi recunoscută asupra Europei.

VI. Relația B.O. cu Bis. Protestante în sec. XVI

1. dialogul dintre teologii luterani de la Tubingen și răspunsurile patr. Ieremia II la sf. sec.
XVI (1572-1581) – punctele de convergență și de divergență.
2. relația cu biserica calvină în jurul patriarhului Chiril Lucaris al C-polului care a semnat
o mărturisire având un profund caracter calvinizant (1629).
Ideea unității în sec. XVI este foarte complicată – avem o serie de biserici care corectează unele
învățături greșite ale catolicilor dar adaugă unele care ne diferențiază la fel de mult. În occident, Biserica
va studia problema bisericilor luterane, reformate, anglicane și problema unirii devine extrem de
complicată.
9
 3 biserici care corectează învățături și practici greșite ale catolicilor: primatul papal (rezolvare în
sens apropiat de Ortodoxie); oferă acces textului Scripturii (dezbaterea între Martin Luther, inițiatorul
traducerii în germană a Bibliei și Biserica Germană care considera că biblite trebuie menținută în latină);
Sf. Scriptură are autoritate pe când Sf. Tradiție este fabricată de oameni, nu de Duhul Sfânt; apar idei
despre predestinație (totul ține de ceea ce ne da Dumnezeu și nu de ceea ce facem noi). Ortodoxia
trebuie să găsească răspunsuri la toate acestea.
B.O. este într-o perioadă critică (datorată de prezența pe scaunul patriarhal al unor persoane care
mituiau și nu meritau), Bis. Catolică este ranită prin pierderea de mari părți prin explozia generată de
Martin Luther (pierde Scandinavia, Centrul Europei, Anglia, Irlanda - ½ Germania și ½ Franța se
împarte între calvini și luterani). Partea N a Europei este protestantizată, partea S șine de Roma care
domină în Spania, Italia și Ungaria.
Creștinii din Imperiul otoman trebuiau să fie atrași într-una dintre cele 4 armate – avem un
conflict deschis la C-pol pentru atragerea lor (unii luterani intră în conflict cu anglicanii la C-pol pentru
a câștiga B.O.). Bis. Cat. vine cu planul de ajutorare al B.O., lovindu-se de oferta mai generoasă a
luteranilor. Nu avem relații cu bis. anglicană în această perioadă (dar există dialogul cu non-jurori – o
facțiune din biserica anglicană).
I. Relația cu luteranii: lucrurile încep atunci când este numit un nou ambasador german la C-
pol. 2 cunoscuți profesori, Martin Kursius și Iacob Andreas, trimit scrisori benevole patriarhului
ecumenic din partea căruia nu primesc răspuns (pentru Ieremia II, a citi scrisori din partea unor teologi
laici care nu aveau un conținut doctrinar explicit nu represeenta necesitatea unui răspuns). După 1572-
1573 începe dialogul prin traducerea în greacă a Confesio augustana (1574), luteranii venind să se
prezinte pe sine în spațiul din C-pol. Când primește această mărturisire de credință, Ieremia II simte că
este necesar să prezinte punctul său de vedere.
Tipografiile erau deținute de luterani și 200 de ani au avut monopol asupra cărților publicate
(tipografia apare în C-pol în 1627 în timpul lui Chiril Lucaris – publicarea unei mărturisiri de
credință ortodoxă apare doar în această perioadă).
1574 – mărturisirea de credință luterană este șocantă; conține învățături interesante pentru ochiul
ortodox: ierarhia sacramentală este îndepărtată din schema datorită anticlericalismului față de papalitate
(un cleric se putea întoarce la viața de laic); sunt doar 2 taine, trebuie dezavuat cultul sfinților – totul este
șocant pentru un ortodox care nu știa de lupta dusă de protestanți. În ceea ce privește cultul sfinților,
apare o piață neagră cu vânzarea moaștelor (falsuri) – protestanții spun că aceasta nu poate duce la
mântuire. Spovedania li se pare prea apropiata de cea ce reprezenta preotul (preotul fiind pentru ei
reprezentantul papalității).
Se simte nevoia unui răspuns în momentul apariției traducerii Confesio augustana. Idei pe care
patr. Ieremia II le găsește bune: 1 - autoritatea Sf. Scripturi (inspirația și importanța ei pentru
fiecare popor); 2 - Dumnezei și Treima – triadologie corectă; 3 - păcatul strămoșesc și
transmiterea la oameni; 4 - cauza răului nu este Dumnezeu ci omul; 5 - cele 2 firi ale lui Hristos; 6
- capul bisericii este exclusiv Hristos; 7 - a doua venire – se îndepărtează purgatoriul; 8 -
împărtășirea sub ambele forme; 9 - respingerea indulgențelor, 10 - respingerea focului purgator.
Ieremia II găsește învățături greșite la protestanți problemele:
1 – Sf. Tradiție; 2 – Filioque; 3 – liberul arbitru; 4 – predestinația (încercarea de a
obstrucționa factorul uman în obținerea mântuirii); 5 – mântuirea; 6 – numărul Sf. Taine; 7 –
săvârșirea Botezului prin stropire sau turnare; 8 – sensul prefacerii Sf. Euharistii și săvârșirea ei
prin azime; 9 – infailibilitatea Bisericii și a Sinodelor Ecumenice; 10 – cultul sărbătorilor,
invocarea icoanelor și a moaștelor.
10
 Dialogul continuă până în 1581 cu o noua încercare venită din partea luteranilor, stopat prin cel
de-al doilea răspuns al patriarhului Ieremia, ce pune capăt dialogului: B.O. este signura biserică
adevărată; îi roagă pe teologii Tubingen să nu îi mai scrie abordând probleme de teologie dacă nu vor
adopta învățătura pe care el o prezintă în 1576. R-Catolicii publică în 1582 întreg dosarul de scrisori
pentru a arăta că între ortodoxie și protestantism nu există nicio asemănare. Biserica luterană era în
căutarea unei legitimități – lucru realizabil prin dialogul cu o biserică veche.
II. Relația cu biserica calvină: Chiril Lucaris a studiat la Padova (trimis de patr. Meletie Pigas).
După 1596 este trimis în punctul nevralgic al Ucrainei și Lituaniei, unde apare noțiunea de uniație –
subordonarea jurisdicțională față de papa de la Roma (cu 100 de ani înainte de B.O.R, prin unirea de la
Brest-Litovsk). Trece pe la mân. Radu-Vodă și prin Târgoviște.
1602-1620 - ajunge patriarh în Alexandria. 1620-1638 – ajunge patriarh la C-pol (în 6 perioade).
Miza lui ca patriarh în C-pol este de a înființa o tipografie, fapt realizabil doar rugând Veneția sau
Genova pentru publicarea unei cărți. El trăia sub presiune la C-pol și trebuia să obțină un pașaport pentru
editarea de cărți de la Înalta Poartă. De aceea începe un ”joc” diplomatic, având dialog cu cei care îl
putea ajuta în relație cu sultanul. Intră în contact cu Thomas Rowe (ambasadorul Angliei) și cu Olanda
calvină (ambasadorul Cornelius Haga și predicatorul Antonius Lege).
1627 – aduce tipografia în C-pol și vine să contracareze planurile Bisericii R-Catolice cu privire
la credincioșii ortodocși. Biserica R-Catolică deja avea ordinut iezuit prezent în C-pol de 80 de ani
(congregația De Propaganda Fidae – proiect serios pentru convertirea C-polului ortodox cu idei uniatiste
sau prin convertire totală, spunând că îi pot proteja mai bine de puterea otomană decât etnarhul ortodox).
Începând cu Chiril Lucaris, începe ideea producerii bibliilor în limba greacă, marturisiri de credință
sintetice și școli confesionale. Periculos era că atât catolicii cât și calvinii se ascundeau în spatele ideii
generoase de apărare a creștinismului în fața islamului.
1628 – se închide tipografia din ordinul sultanului care este informat că patriarhul vroia sa
publice un dialoc denunțător între creștinism și islam.
1629 – olandezii îl ajută să publice mărturisirea de credință calvinizantă (în limba latina la
Geneva) – are 18 capitole și 4 întrebări și răspunsuri apărute în 1633 în limba greacă. Probleme de
influență calvină:
- trasează legătura între Sf. Scriptură și Tradiție: credea că nu se poate învăța și de la Duhul Sfânt
și de la oameni;
- crede că Dumnezeu i-a ales de la crearea lumii pe cei predestinati la mărire fără legătură cu
faptele lor;
- membrii bisericii catolice sunt sfinții cei aleși;
- omul se justifică prin credință și nu prin faptele sale;
- în cei nerenăscuți, liberul arbitru este mort, orice ar face este păcat;
- Mântuitorul a dat doar 2 mistere (taine);
- crede că credincioșii nu mănâncă material corpul Domnului ca să îl mestece cu dinții.
Este clar o mărturisire calvină. Manuscrisul mărturisirii se păstrează în biblioteca Univ. din
Geneva. Majoritatea teologilor ortodocși (susținând că un patriarh nu poate fi calvin) încearcă să îl
disculpe pe Chiril Lucaris, căutând exemple în acțiunile sale din Lituania, Ucraina, scrisoare trimisă lui
Gabriel Bethlen, relația cu Ț.R. etc.

11
 Pr. Dănuț Manu vorbește de 3 categorii: a. cei care spun că mărturisirea este autentică,
considerându-l vinovat pe patriarh (Dimitrie Balamon, Timothy Ware); b. cei care susțin complicitatea
patriarhului Chiril Lucaris (Ioan Halmyris, Irineu Mihalcescu) și c. cei care susțin că mărturisirea este
opera lui Anthony Lege, disculpându-l pe patriarh (Hrisostom Papadopolus, Teodor Bodogae).
Se pare că manuscrisul de la Geneva îi aparține lui Chiril Lucaris (d.p.d.v. grafologic). Soluția
complicității este cea mai plauzibilă: el a fost un diplomat care a întins coarda prea mult, a obținut mici
beneficii pe care nu a știut să le valorofice și a pierdut totul. Dacă ar fi fost calvinist, ar fi apărut o
mărturisire în greacă din timpul vieții și ar fi fost demascat. Patriarhul este victima propriilor manevre: a
vrut să susțină p.d.v. ortodox, nerealizând că va aduce atât de multe deservicii Ortodoxiei. El a avut în
minte ideea unei mărturisiri care va circula doar în mediul apusean, în limba latină. Miza era
redeschiderea tiparniței, pe care nu o putea face decât prin ajutor politic, care nu venea gratuit. Sinoadele
de după 1639 condamna opera dar disculpă pe patriarh.
1638 – moare tragic pe 26 iunie/7 iulie 1638, fiind sugrumat din ordinul sultanului și fiind
aruncat în Bosfor. Trupul este recuperat și depus în Bis. Sf. Andrei. În 1639 se întrunește la C-pol un
sinod care îl va condamna pe patr. Chiril Lucaris.
Ieremia II a rămas ortodox pentru că teologii de la Tubingen nu erau la C-pol, cum s-a întâmplat
peste 50 de ani, în cazul lui Chiril, unde doar un cuvânt la sultan însemna îndepărtarea lui de pe scaun.
În 1626 elaborează o mărturisire de credință ortodoxă trimisă însă la Veneția pentru că nu dispunea de o
tiparniță. Este un adversar declarat al pătrunderii r-catolicilor în C-pol. Este o victimă a încercărilor
disperate de rezolvare a problemelor din C-pol prin intermediul unei arte pe care nu o stăpânea foarte
bine: arta diplomației.
VII. Cele 4 Mărturisiri de credință
1. Mărturisirea lui Mitrofan Kritopulos; 2. Mărturisirea lui Petru Movilă; 3. Mărturisirea
lui Nicolae Milescu Spătaru și 4. Mărturisirea lui Dositei al Ierusalimului.
Relația cu anglicanii (reforma lor nu are nemulțumiri evidente ci singurele puncte care deranjau
erau raporturile cu roma d.p.d.v. politic și economic): interesele bisericii anglicane în raport cu B.O. sunt
foarte puțin interesate de dogmă. Ei sunt foarte dispuși să accepte orice îi propune partenerul de dialog
cu niste argumente bune.
1. Mitrofan Kritopulos a studiat în Anglia, ajunge patriarh în Alexandria, Chiril Lucaris
promovându-l permanent. A studiat 5 ani la Oxford, după care merge la Wittenberg (luterani), Elveția
(calvini), Basel și Geneva – în anul 1628 era în mod cert cel mai bun, fidel, cunoscător al tuturor
bisericilor protestante și r-catolice din lumea ortodoxă. Mărturisirea de credință este scrisă în timpul
pelerinajului în Europa 1617-1628. Din toate centrele pe care le-a vizitat cerea cărți, pe care le trimitea
în Alexandria – a reușit, în 1630, să facă în Alexandria cea mai importantă bibliotecă teologică.
A luat contact cu George Abbot (anglican important) și cu George Calixt (teolog german
celebru). În 1625 (era în Germania) se hotărăște să facă o mărturisire de credință, gândindu-se că o va
folosi când va fi întrebat de cineva chestiuni de credință. Apar problemele:
a. diferența între momentul scrierii și momentul tipăririi (arată interesul partenerului de dialog):
este scrisă în 1625 și tipărită în 1661.
b. problema legată de ordin intern: una e să scrii acasă, unde ai biblioteca ta, fără să ai contact
personal cu cei cărora te adresezi și altceva este so scrii în casa celor care te-au primit.
Mărturisirea are anumite probleme și nu este în total ortodoxă. Este o lucrare relativ mare și este
rezultatul a mai multor întrebări la care a trebuit să găsească răspuns. Explică raportul cu islamisul și
12
puțin din situația de la C-pol, în raport cu celalalte biserici. Elementele neortodoxe: tainele – are o
tentativă neortodoxă de a face o diferență între taine, spune că unele sunt obligatorii și altele nu. Aceasta
nu se poate explica, decât având în vedere locul unde a fost scrisă această mărturisire.
2. Mărturisirea lui Petru Movilă: încerca să rezolve problema creată de mărturisirea lui Chiril
Lucaris, care în varianta ei în greacă s-a răspândit în toată Europa. Vine să producă o mărturisire tocmai
ca un suport pentru ortodoxie, pentru Ucraina care era atacată de catolicism. Ajunge la un model
necunoscut de ortodoxie: întrebări și răspunsuri. Toate catehismele sale sunt după același model (ia ca
model catehismul lui Petru Cassinus). Textul este în limba latină și mai scapă anumiți termeni care nu
sunt specifici ortodoxiei. Face o mărturisire mai bună decât Mitrofan (pentru că nu o scrie în deplasare).
Are 261 de întrebări și tot atâtea răspunsuri. Face un sinod la Kiev și observă că sunt niște
probleme (purgatoriul și timpul prefacerii Darurilor). Se ajunge la sinodul (comisia de expertiză) de la
Iași 1642. Iașiul era important pentru ortodoxie datorită lui Vasile Lupu și mitr. Varlaam. Această
întâlnire este de fapt o comisie de expertiză pentru că actele au fost semnate doar de 6 delegați: 2
reprezentau patriarhia ecumenică (Meletie Sirigos și Porfirie), de la Kiev au fost 3 și Iași a fost rectorul
academiei, Sofronie Pociatski.
Ei iau în discuție punct cu punct mărturisirea și o traduc în latină și greacă; ajung la cele 2 puncte
și le rezolva în mod ortodox. Această adunare nu poate fi numită sinod pentru ca au fost doar 6 persoane
care au discutat – după acte, Varlaam și episcopii sufragani nu au participat.
1643 – patriarhia ecumenica (Partenie I) a decis ca mărturisirea este carte simbolică pentru B.O.
până în 1845 (mărturisirea Mitropolitului Platon).
Mărutrisirea a fost produsă în 1640, refăcută în 1642, acceptată în 1643 și tipărită în 1667 în
Amsterdam.
3. Nicolae Milescu: (conducător de oști, din Vaslui). Este cunoscut din cauza vizitei în China
între 1725-1728. A murit la Moscova și a fost apropiat de țarii moscovei. S-a scolit la Academia de la
Iași, după care a plecat la C-pol. Din 1666 este în slujba lui Gheorghe Ștefan, trimis într-o misiune în
Suedia, Stockholm, unde trebuia să ia legătura cu ambasadorul Frantei și să îi pregătească primirea lui
Gheorghe Ștefan la Paris.
1667 – discută cu ambasadorul francez Simon Agnault chestiuni teologice, iar acestuia îi vine
ideea ca Nicolae să facă o mărturisire. Totul este centrat pe problema euharistiei. B.O. vorbește despre
o prefacere reală a Darurilor iar calvinii vorbesc doar despre o amintire a Cinei.
Mărturisirea este scrisă în 1667 și publicată în 1669. Ca dimensiune nu poate fi comparată cu ce
a realizat Petru Movilă. Nu își propune decât să ofere un răspuns ortodox cu privire la euharistie. O scrie
în deplasare, fără vreo biblioteca, a scris doar ce avea în minte. Nu avea multe greșeli.
4. Dositei al Ierusalimului: la 40 de ani de la mărturisirea lui Chiril Lucaris, Dositei reușește să
închidă problema în 1672 la Betleem, când avea loc sfințirea bisericii Nașterii Domnului. Dacă
mărturisirea lui Chiril avea 18 capitole, tot atâtea avea și cea a lui Dositei (ia modelul ei). Și acesta, deși
își propusese să scrie o mărturisire perfect ortodoxă, nu reușește. Face 4 greșeli: 1. cărțile apocrife; 2.
interdicția laicilor de a citi Sf. Scriptură; 3. folosirea unui termen cu o conotație incorectă la euharistie
”metusiosis”; 4. existența purgatoriului.

13
 VIII. Relațiile B.O. cu Bis. R-Catolică și Bis. Protestante în sec. XVII-XX
Contextul de la sf. sec. XVII: Dialogul B.O. cu calvinii se bazează pe teologie, în timp ce pentru
calvini sau r-catolici abordarea este politică. Calvinii și r-catolicii pun presiune prin intermediul
stăpânirii politice asupra Patriarhiei Ecumenice.
1. Dialogul cu biserica anglicană (non-jurorii) 1716-1725: un schimb de scrisori între o
facșiune a Bis. Anglicane (non-jurorii) și B.O. Întrebările lor cu privire la Ortodoxie sunt strict teologice
(le putem alătura celor dintre Ieremia II și teologii de la Tubingen). Modul de abordare este însă diferit:
avem niște episcopi oarecum schismatici care doreau să obțină, fraudulos, un pic de legitimitate,
profitând de lipsa de cunoștiință a B.O. asupra situației lor, prezentându-se ca reprezentanți în putere ai
Bis. Anglicane deși nu juraseră credință regelui Angliei.
1716 – adresează patriarhului ecumenic o scrisoare care are 3 planuri:
- un plan încearcă să găsească elementele comune – ei sunt dispuși să renunțe la filioquem se
rupseseră de Roma din cauza primatului papal (2 din 4 puncte florentine erau rezolvate); aceștia însă
pledau pentru întoarcerea la mesajul Evangheliei produs în Ierusalim, promovat centrul creștinismului.
Sunt dispuși să renunșe foarte ușor la unele dogme, nu pentru ca le înțelegeau, ci pentru că vroiau să
intre în rândul bisericilor recunoscute. Propun întoarcerea la o formulă simplificată de liturghie (liturghia
sec. 1-3).
- pentru a demonstra relațiile bune C-pol – Bis. Anglicană, sunt dispuși să ridice Biserica
Concordiei pusă sub jurisdicția Patr. Alexandriei, în Londra;
- identifică niște probleme, deși nu propun corectarea învățăturilor greșite de la Roma,
împropriindu-și totuși o parte din spiritul Reformei: autoritatea Sinoadelor Ecumenice este inferioară
autorității Sf. Scripturi; nu pot înțelege cum se poate aduce adorare lui Dumnezeu concomitent cu
sfinții, îngerii și Maria; Sf. Euharistie ca o amintire a Cinei; nu sunt de acord cu folosirea
icoanelor în cult.
În sec. XVIII, Patriarhia Ecumenica nu mai are nevoie de joc politic și demonstrează că este o
sentinelă a Ortodoxiei: oferă argumente pentru folosirea icoanelor în cult, Euharistie, autoritatea
sinoadelor și cinstirea sfinților, îngerilor și a Mariei. Spune că liturghia spre care trebuie să se tindă este
cea a Sf. Vasile cel Mare și îndepărtează întoarcerea la Ierusalim (nefiind sub dominație creștină).
Răsăunsul ajunge abia în 1721 la Londra, după care teologii non-jurori trimit o nouă scrisoare în 1722,
dorind să discute măcar cu privire la euharistie și icoane. Al doilea răspuns al patr. ec. este foarte dur,
explicând că astfel de lucruri nu se pot negocia ci trebuie să ne întoarcem la mărturisirea de credință
aceptată de întreaga creștinătate (a lui Dositei de Nottaras 1762). Ortodocșii se arată deschiși să discute
unirea în condițiile în care mărturisirea lui Dositei Nottaras este acceptată.
Non-jurorii au fost demascați de către reprezentantul Bis. Anglicane, care trimite o scrisoare
patriarhului Ierusalimului și patr. ec. de la C-pol, arătând că teologii non-jurori sunt reprezentanții unei
facțiuni prea mici și nu trebuie să piardă timpul cu ei.
2. Dialogul cu Romano-Catolicii: r-catolicii nu sunt dispuși să insiste doar pe presiuni politice,
ci doresc și discuții teologice serioase: 2 evenimente importante: A. Enciclica patriarhilor ortodocși
1848; B. Dialogul oficial între Bis. R.-Catolică și B.O. după 1980.
Succesul r-catolic prin înființarea unor biserici hibrid (greco-catolice) are loc în Transilvania,
Ucraina și Siria – reușesc să rupă din B.O. diverse comunități. Bis. R.-Catolică recurge la discuțiile
teologice după ce epuizează liniile de atac pe linia politică. Mijlocul sec. XX marchează schimbarea de
atitudine după Conciliul II Vatican, când, la 7 decembrie, se ridică cele 2 anateme din iulie 1054.

14
 A. Enciclica Patriarhilor Ortodocși 1848:
Papa Pius IX a guvernat Bis. R-C. între 1846-1878 și s-a ocupat de problemele legate de
infaibilitate și primat papal la Conciliul I Vatican, nu ratează schimbul de ambasade cu Țarul Rusiei și
puterea otomana; impune un centralism agresiv, fiecare episcop trebuia sa vină la Roma pentru a fi
hirotonit de el. Centralismul este bine conturat în 1870-1871 de aceea este posibil ca la Conciliul I
Vatican să avem o îngăduință atât de mare în privința infaibilității primatului papal, participanții la acest
conciliu fiind hirotoniți de el.
1848 – papa Pius IX emite o enclclică Ad Orientalis (Către Orientali) – discurs destul de
languros față de creștinii din Orient, unde face distincția între creștinii greco-catolici care au știut să se
întoarcă spre scaunul papal și ceilalți creștini care au rămas sub stăpânirea otomană. Discursul său nu
este departe de cel ai papei Adrian IV (deși condițiile sunt diferite).
B.O. începea să simtă aerul libertății pe fondul slăbirii puterii otomane, și în contextul obținerii
indepenței statelor ortodoxe (Rusia are rol important). Găsim atitudini foarte dure, în care sunt analizate
mai multe puncte decât la Ferrara-Florența. Răspunsul vorbește despre Filioque, analizând arhivele cu
privire la argumentația patriarhilor Fotie și Cerușarie – scrisoare fiind un glas comun al tuturor
patriarhilor orientali.
Expresia patriarhilor ortodocși din 1848 este lipsită de orice inhibiție, răspunzând atât teologic
cât și practic acestui exces de ”bunăvoință” a lui Pius IX și depășește nivelul unei mărturisiri de credință,
pentru că exprimă diferențele într-un dialog dintre cele 2 biserici.
B. Discuțiile după 1980:
1980 – în Patmos (Rhodos) are loc o întâlnire, care marchează unul dintre cele mai serioase
dialoguri teologice. Întâlnirile trebuiau să se desfășoare din 2 în 2 ani, în locuri ortodoxe sau catolice.
Numărul de membrii ortodocși este egal cu cel al r-catolicilor, iar în delegația B.O. găsim și profesori de
teologie și laici.
1989-1990 – trecerea la democrație a statelor ortodoxe a coincis cu reactivarea bisericilor greco-
catolice în spații ortodoxe (România și Ucraina). Se pune problema raportării greco-catolicilor la spațiul
ortodox. Există disputa cu privire la uniatism, văzut ca prozelitism.
În întâlnirile de la Patmos 1980 și Munchen 1982 s-a discutat despre Euharistie și Sf. Treime.
Apoi problemele abordate nu au vizat diferențieri între cele 2 biserici, scopul Romei fiind de a evidenția
lucrurile care ne unesc. La Creta 1984 și Bari 1986 se discută despre credință, taine și unitatea Bisericii.
La Valamo 1988 despre preoție, validitatea tainelor între biserici.
După 1990 – s-a discutat exclusiv despre uniație (document semnat la Balamand 1993 –
documentul este schizofrenic, pentru că ceea ce pentru noi este o anomalie, pentru r-catolici este o
normalitate eclesiologică. După Balamand, are loc o crevasă, deși BOR îl consideră un document
pozitiv.
După 2000 (Baltimore), când se constată că nu s-a ajuns la o soluție privind uniatismul, până la
moartea papei Ioan Paul II, nu a mai avut loc nicio ședință până la venirea la putere a lui Benedict XVI
(acesta fiind profesor de teologie sistematică, dorind să fixeze poziția bisericii).
2006 – în Anuario pontificio, catalog cu toți episcopii și clericii r-catolici din lume, survine
dispariția unuia dintre titlurile atribuite pontifului roman (acesta se numea și patriarh al Occidentului,
titlul fiind șters în martie 2006) – extragerea pontifului din pentarhie, acesta considerându-se superior
tuturor celorlalți patriarhi.

15
 2007 – sunt publicate o serie de răspunsuri cu privire la doctrina bisericii, în care teologii
vorbesc despre o singură Biserică (cea R-Catolică), celelalte Biserici fiind numite particulare (locale, cel
mult surori), dar care nu fac parte din singura biserica. Ortodocșii pot fi numiți biserică având în vedere
vechimea istorică, dar protestanții sunt numiți comunități eclesiale.

IX. Relațiile interortodoxe în sec. XIX-XXI

1861 – în cazul României, autocefalia afirmată printr-o lege dată de către Alexandru I. Cuza în
1861, este recunoscută de către Patr. Ec. abia în 1885, în sec. XIX producându-se mai multe probleme
generate de către Patr. de C-pol pentru unitatea ortodoxiei.
Schisma Bulgară:
Bis. Ort. Bulgară a intrat în conflict deschis cu Patr. Ec. pentru 70 de ani. În 1870 este emis un
firman de către Înalta Poartă prin care, în zonele unde erau 2/3 locuite de bulgari, exista dreptul de a se
alege un episcop bulgar (dreptul la un exarhat autonom, drept pentru care patr. ec. nu dorește să îl
acorde). Bulgarii rămâneau în continuare sub Patr. Ec., însă își doreau dreptul de a-și alege un episcop
de aceeași etnie. Celalalte țări ortodoxe, inclusiv BOR, s-au apropiat de Bulgaria și le-au oferit Sf. și
Marele Mir și le-a fost alături la fiecare hirotonie episcopală. Observăm că Patr. Ec. este anchilozată
într-o mentalitate dominantă, nepotrivită pentru situația concretă din lumea ortodoxă.
Meletios IV Metaxakis – patriarh ecumenic legat de 2 evenimente importante, are o creștere
dubioasă (conexiuni cu masoneria).
1. 1922 – se ia o decizie între Patr. Ec și Arhiepiscopia Greciei care dă prerogative importante la
Patr. de C-pol în diaspora, cel puțin cea grecească, adica din Europa și America de Nord – toată diaspora
grecească este preluată de Patr. Ec.
2. prima conferință panortodoxă (deși nu primește acest nume) – Cpol 1923: abordează
problema cunoscută a calendarului care schimbă lumea ortodoxă. Se ia decizia că vechiul calendar
poate fi înlocuit în lumea ortodoxă cu noul calendar – fiecare Biserica Ortodoxa Autocefală acceptă, mai
puțin Ierusalimul, Rusia, Serbia și Muntele Athos. Ultima B.O. care a acceptat calendarul a fost
Bulgaria în 1977. Altă problemă abordată este acordarea succesiunii apostolice în comparație cu
celalalte Biserici Creștine, rezultatul fiind Biserica Anglicană (nu a fost acordat acest titlu bisericii
Catolice).
1920 – Patriarhia de C-pol se implică în mișcarea ecumenică și emite o scrisoare Către Bisericile
Ortodoxe de pretutindeni – discursul este frumos dar textul tradează o laicizare a Patr. Ec. în acest
răstimp (de la Enciclica Patriarhilor Ortodocși). Problemele calendarului, a diasporei și a succesiunii
apostolice nu sunt rezolvate până în prezent (divergențe între aripa conservatoare și cea modernistă).
3. 1930 – a doua conferință la Măn. Vatoped: de aici incepe ideea de a avea un sinod unde să
existe unanimitate, rezolvându-se problemele de ordin canonic; trebuie mulțumite toate Bisericile, fapt
ce face obiectul unei negocieri, care trebuie discutată într-un sinod panortodox. Problemele sunt cauzate
de chestiuni de drept canonic: există un canon ”apostolic” unde se specifică că într-un oraș nu poate
locui mai mult de un episcop ortodox. Ordinea de zi are 10 probleme și discuțiile s-au blocat la prima
problema – cea a diasporei.
La Vatoped s-a discutat necesitatea unui sinod panortodox. Lucrurile au stagnat dupa al 2lea
Război Mondial. Perioada anilor 60-90 trebuie înțeleasă în cheia stăpânirii politice care e una comunistă
în majoritatea Bisericilor Ortodoxe.

16
 4. congres 1936 Atena – lucrurile sunt abordate mai serios la conferințele facultăților de
teologie, unde profesorii de teologie ortodoxă de la București au un rol important. Ei au arătat
necesitatea întoarcerii la sursele istorice. Până astăzi au mai fost 7 congrese (1976, 1988, 1996, 2004).
Problema e că și profesorii de teologie erau supuși la o presiune din partea unei biserici. Ar fi
trebuit ca toate bisericile să beneficieze de situația BOR pentru a se ajunge la un Sinod Ortodox înainte
de al Doilea Război Mondial (Facultatea de Teologie din România era în exclusivitate în Universitate cu
o comuniune cu BOR).
5. a treia conferință 1948 Moscova – marchează o noua politică în spațiul ortodox, fiind
evidențiată atitudinea antioccidentală. Din România a participat Patr. Justinian. Se discută mai ales
relația B.O. cu Vaticanul – totul este sub umbrela politica. Se citește un document al lui Teodor M.
Popescu. Momentul 1948 marchează faptul că B.O. conlucrează cu puterea de stat și își subjugă punctele
de vedere puterii comuniste. Vaticanul este perceput ca Occident, Occidentul era privit ca fiind rău și
trebuia lovit. Celelalte teme rămase pe agenda de lucru erau din anii 20-30: calendarul, validitatea
hitoroniilor anglicane și mișcarea ecumenică.
6. a patra conferință 1976 Chambessy – redeschiderea problematicii organizării unui sinod
panortodox, reluându-se agenda de lucru care trebuia abordata la sinod. La Chambessy s-au identificat
10 teme mari: 1. diaspora ortodoxă. 2. autocefalia și modul de proclamare. 3. autonomia și modul
de proclamare. 4. dipticele (ordinea). 5. readaptarea rânduielilor legate de post. 6. problema unui
calendar comun. 7. impedimente la căsătorie. 8. relațiile B.O. cu restul lumii creștine. 9. Ortodoxia
și mișcarea ecumenică. 10. promovarea idealurilor creștine de pace și dragoste și îndepărtarea
diferențelor rasiale.
Au mai existat încă 4 întâlniri ale conferinței ortodoxe presinodale, toate la Chambessy, care
devine un fel de centru al lumii ortodoxe (1976, 1982, 1986 și 2009). După 1990 situația diasporei s-a
complicat foarte mult, fapt care explică motivul pentru care din 1986 până în 2009 nu au mai avut loc
întâlniri. În privința diasporei, patr. ec. încearcă să impună jurisdicția proprie în spații controlate de B.O.
locale (Estonia sau Moldova) – acesta este impedimentul major în perspectiva de a avea un sinod
panortodox.
În documentul final din 2009 sunt menționate: să se înființeze ăn fiecare din regiunile
menționate Adunări Episcopale din care să facă parte toți episcopii recunoscuți canonici, răspunzând
aceleiași autorități ca până acum.
Un război între cele 2 lumi (rusă și greacă) ar oferi posibilitatea unor biserici ortodoxe mai mici
să iasă de sub o tutelă și să își exprime punctul de vedere propriu.
Relațiile B.O. cu celalalte biserici creștine – 5 direcții:
1. în relația cu vechii orientali (monofiziți, necalcedonieni – bisericile nestoriană, coptă,
etiopiană, armeană, sirio-iacobită, tomiți din Malabar:
1975-1993 – există o problemă de Hristologie (nu acceptă Calcedonul). În 1975 începe dialogul
care durează până în 1993. Concluziile sunt că avem o hristologie comună dar nu am găsit cuvintele
comune. În 1990 se vorbește despre o definire dogmatică comună pentru ca în 1993 să se facă o
propunere de ridicare a anatemelor. BOR a hotărât ridicarea anatemelor față de Bisericile Vechi-
Orientale. Opoziția: Biserica Rusă. Din 1993 nu s-a mai ținut niciun dialog, nu avem o partașie
eclesială comună, se așteaptă ca sinodul panortodox să se ocupe de această problemă.

17
 2. relația cu vechii catolici:
1975 – 1987 – comunitatea veche-catolică de la Ultrech nu recunoaște primatul papal, motiv
pentru care s-au despărțit de Bis. R-Catolică la Conciliul I Vatican. Dialogul a condus la îndepărtarea
Filioque din mărturisirea de credință. Din păcate sunt o comunitate conservatoare cu sediul în Olanda
(protestanți). Dialogul a fost dus pe multe fronturi inclusiv cu bisericile protestante și de aceea au
acceptat hirotonia femeilor și acceptarea căsătoriilor homosexuale, motiv pentru care dialogul s-a
oprit.
3. relațiile cu anglicanii:
1992 – se discută validitatea unor hirotonii care este acordată Bisericii Anglicane – înseamnă
validitatea tuturor tainelor și chiar o marturisire de credință comună. Acceptă Patr. Ec., Ierusalim, Cipru,
Alexandria, BOR, Grecia. Impotriva: slavii (Rusia, Serbia, Bulgaria). Intervine stagnarea produsă de al
doilea război mondial după care, din anii 70, revine dialogul.
1973-2006 – 3 documente: Moscova, Dublin și Cipru unde s-au discutat mai multe probleme și
au îndepărtat ideea de primat, infailibilitate, scot Filioque dar, pentru a nu supăra Bis. R-Catolică
acceptă crezul atanasian. De la începutul anilor 80 se discută acceptarea hirotoniei femeilor (preot
1984 și episcop 2000) și există chiar familii de preoți. După anii 80 ținta dialogului nu mai poate fi
unitatea eclesială, hitoronia femeilor fiind un impediment mare. Aceasta și binecuvântarea căsătoriilor
homosexuale le-au adus deservicii nu doar cu B.O.
4. relațiile cu bisericile protestante (luternate și reformate):
- luterane 1981-2010: cu luteranii avem un dialog teologic care nu are drept finalitate unitatea
Bisericii. Au o gândire extrem de strictă și nu sunt dispuși să cedeze nimic din doctrina lor. Se
desfășoară din 2 în 2 ani din 1981 până în 2010 (15 întâlniri). S-au discutat probleme precum creația,
mântuirea, ajungându-se la concluzii care se știau că sunt comune. Există un dialog între BOR și
Biserica Evanghelică din Germania.
- reformate 1986-prezent: cu bisericile reformate, dialogul se desfășoară și mai prost, ei fiind
mai departe de tradiția bisericii adevărate. Dialogul a început în 1986, continuă și azi și poate fi
tipologizat la fel cu cel al luteranilor, nu are nicio finalitate. Se discută despre misiunea și unitatea
Bisericii, Euharistie, însă toate aceste discuții sunt sterile.

X. Biserica Ortodoxă Rusă în Mileniul II

988 – creștinarea rușilor s-a produs în 988, legată de Vladimir. Observăm că la sf. mileniului 1,
tipul de creștinare este diferit față de primele secole: asistăm la un proces invers care pornește de la
conducător ajungând până la omul de rând – spre sf. mileniului 1, avem de a face cu o creștinare
politizată. Acești creștini nu sunt pregătiți cum trebuie, fapt evident în cazurile rușilor, bulgarilor și
sârbilor. Deși aceste populații beneficiază de o catehizare în masă, ne aflăm în fața unei creștinări
forțate, pentru că nu sunt expuse toate motivele pentru trecerea spre creștinism. Creștinarea are loc ca
urmare a interesului manifestat de cneazul Vladimir pentru accede în familia bizantină – se căsătorește
cu Ana, sora împăratului Vasile II Macedoneanul, motiv pentru care trebuia să devină creștin.
1448 – proclamarea autocefaliei Bisericii Ruse – după sinodul de la Ferrara-Florența 1439 (se
produce extrem de rapid după momentul încreștinării). Isidor de Kiev participase la sinodul de la
Ferrara-Florența si fiind un partizan unionist, nu mai este primit când se întoarce în Rusia (devine apoi
cardinal al Bis. R-Catolice). Ioan de Bazan este ales succesorul său într-un sinod local rus abia în 1459.
Până atunci, toți episcopii ruși erau confirmați de către patr. de la C-pol. Odată cu mitropolitul Ioan de
18
Caza acest lucru nu se mai întâmplă. Este vorba de o declarare unilaterală a autocefaliei Bisericii
Ruse, recunoscută tacit de către Patr. din C-pol, în condițiile în care era sub stăpânire otomană.
Până în 1448 găsim o motivație pentru viața monahală (Măn. Sf. Pantelimon la Mt. Athos,
Lavra Pecerska, Nil Sorski, Paisie Velicicovski). Avem un monahism care urmează regulile Sf. Teodor
Studitul (8 ore muncă, 8 ore studiu, 8 ore rugăciune), dar care evoluează spre un tip de monahism bazat
pe ascultare – dusă la extrem.
1220/1240 – 1480 – invazia tătară (Gingis Han – Timur Lenk).
1462-1505 – domnia lui Ivan III, urmat de Ivan IV, țarul cu una dintre perioadele cele mai
interesante pentru istoria creștinismului rus. Este organizat un sinod ce descoperă niște rămășițe păgâne
asupra creștinismului rus.
1551 - Ivan IV guvernează primul sinod celebru Stoblak (100 de capete) desfășurat la
Moscova în 1551. Sunt abordate 2 direcții:
- o direcție liturgică: se încearcă o uniformizare a cultului creștinismului rus, dar nu este o
uniformizare corectă (facerea semnului crucii cu 2 degete, uniformizarea în privința icoanelor și a
obiectelor de cult);
- la nivel organizatoric: se încearcă o subordonare a clericilor în privința judecătii, ce trebuia
realizată în fața unei instanțe bisericești și nu a unei instanțe laice.
1589 – recunoașterea rangului de patriarhat, la 150 de ani după obținerea autocefaliei, în
timpul vizitei diplomatice a patriarhului Ieremia II în Rusia (venise să ceară ajutoare pentru că C-pol
fusese cucerit de turci, iar patriarhiile orientale aveau o situație financiară gravă). 26 ianuarie 1589, la
inițiativa țarului Fiodor, cu binecuvântarea patr. Ieremia II, Patriarhia Moscovei este trecută
automat pe locul 5 al pentarhiei Ortodoxe (din pentarhie dispăruse Roma în urma schismei din 1054 –
1. Cpol, 2. Alexandria, 3. Antiohia și 4. Ierusalim).
1448-1589 – cea de-a treia Romă: asistăm la dezvoltarea unei teorii în mediul monahal rus
denumită cea de-a treia Romă – trebuia găsit un nou centru al Bisericii Răsăritene identificat cu
Moscova (Roma căzuse pentru că devenise păgână, C-polul datorită pactului eretic cu Bis. R-Catolică de
la Ferrara-Florența). Privită în sens eshatologic, teoria afirma că Moscova, cel de-al treilea centru, nu va
cădea niciodată. Teoria a fost dezvoltată de monahul Filotei de Pskov.
1652-1657 – Patriarhul Nikon: este cel ce încearcă să facă o corectură în plan liturgic, fiind
vizate problemele: facerea semnului Sf. Cruci cu 2 degete, crucea cu 8 brațe, numele Iisus cu 1 singur i,
înconjurarea bisericii în sens invers, Aliluia se cânta de 2 ori. Un fel de comisie liturgică, în frunte cu
Nikon, vine să propună rezolvarea situației și din păcate se încearcă o impunere cu forța a măsurilor
identificate. Poporul nu acceptă schimbarea ”tradiției” și aceasta duce la segregarea bisericii ruse – se
desprinde mișcarea raskolică. Patriarhul Nikon este obigat să demisioneze în 1657, iar în 1666 are loc
un sinod la Moscova unde este condamnată persoana patriarhului Nikon (deoarece încercase impunerea
reformei cu forța) dar reforma sa este adoptată întru totul.
După 1666-1667, lucrurile nu se rezolvă: 90% acceptă hotărârea sinodală dar mai există o
facțiune care nu accceptă (aprox. 3 milioane de credincioși). De asemenea, în sânul Raskor există o aripă
mai moderată care, influențată de protestantism, au îndepărtat ideea de ierarhie și de taină (popovti și
bespopovti = fără preoți).
1682 – 1725 - Petru I cel Mare: la 50 de ani, la începutul sec. XVIII, apare un mare țar rus,
Petru, care era foarte pregatit d.p.d.v. lingvistic, însă organizează biserica dezastruos. Din 1590 și până

19
în 1700, Biserica Rusă este condusă de 11 patriarhi. Deși era țar din 1682, abia din 1700 începe să se
ocupe și de politica internă, ce are o coordonată importantă pe direcția relației dintre biserică și stat.
1721 – Petru consideră că biserica trebuie condusă de un sufragan, și desființeză în 1721 prin
lege Sfântul Sinod, Biserica Rusă fiind administrată de un sinod diligent care era condus de un
reprezentant al țarului. Pe perioada de 200 de ani în care Biserica a funcționat fără patriarh și fără sinod,
observăm soliditatea ei prin subordonarea față de țar. Țarii încep să doneze mulți bani și chiar Petru I se
ocupă de riedicarea unor școli pentru pregătorea monahilor sau a preoților de mir. Petru moare în 1725,
a fost un anticatolic dar foarte deschis către ideile protestante; astfel, ideea de desființare a sinodului este
o idee protestantă.
1917 – după succesele misionare din sec. XX din Finalnda și Japonia, politica de dezinhibare a
Bisericii în raport cu statul pune ideea unei reînvieri a patriarhatului rus. În 1917 vine revoluția care
distruge conducerea țaristă și instaurează la putere partidul social bolșevic al lui Levnin astfel că în lune
ianuarie are loc un sinod prin care Biserica Rusă devine patriarhat, ales fiind patriarhul Tihon (1917-
1925).
Patriarhul Tihon s-a opus politicii atee comuniste până în 1923 când, sub presiune politică, se
consemnează o declarație a sa în care transmite o posibilă concordanță între biserică și politica dusă de
partidul comunist.
1939 – au rămas deschise doar 100 de biserici și activi doar 4 episcopi (în 1917 erau peste 50 de
episcopi). După 1988, în timpul lui Gorbaciov, are loc o relaxare a comunismului agresit.
Sub Hrușciov au loc persecuții grave, unul din punctele de pe agenda sa fiind desființarea
Bisericii Ruse. În timpul relaxarii lui Gorbaciov avem de-a face cu o decreștinare profundă. Lenin și
Stalin au fost cei 2 dușmani ai bisericii în cei 80 de ani de comunism. Politica de relaxare a lui
Gorbaciov a dus la ridicarea unor noi locașuri de cult și la primele canonizări ale unor sfinți ruși care au
luptat împotriva comunismului. Este canonizat în 1989 și Patriarhul Tihon I.
1988 – după 1988 s-au depus eforturi mari de recreștinare a rușilor și asistăm acum la catehizarea
acestui popor, începând să se vadă rezultatele. Astăzi, la un recensământ, 90% din populația rusă se
declară creștin-ortodoxă. Astfel, de la 50 de biserici care mai erau deschise la sfârșitul anilor 80, în 2-3
ani s-a ajuns la câteva sute de biserici iar în anul 2000 a existat chiar un tren care a străbătut întreaga
Federație Rusă – Trenul Botezului, unde se organizau botezuri în grup în râuri.

20