1.1. Economia de piaţă şi modelele ei.

Reglementarea
de către stat a economiei în condiţiile relaţiilor de piaţă
Economia de piaţă este o economie ce se bazează pe principii de antreprenoriat liber, diverselor forme de
proprietate asupra mijloacelor de producţie, formarea preţurilor în condiţiile de piaţă, a relaţiilor contractuale între
agenţii economici, intervenţia limitată din partea statului în activitatea de gospodărire.
Primele elemente ale economiei de piaţă au apărut odată cu apariţia concurenţei între producătorii liberi în scopul
creşterii veniturilor în rezultatul producerii şi desfacerii bunurilor sociale.
Piaţa – 1) prezintă locul de vînzare-cumpărare a mărfurilor şi serviciilor; 2) relaţiile economice ce ţin de
desfacerea mărfurilor şi serviciilor, în rezultatul cărora se crează cererea, oferta şi preţurile. Structura pieţei este foarte
variată După forma de vânzare a mărfurilor se deosebesc pieţe de materii prime şi materiale, obiecte preţioase,
mijloace de producere, bunuri imobiliare, mărfuri de consum şi servicii, produse informaţionale şi intelectuale
(spirituale), invenţii, capital, valută, hârtii de valoare, forţei de muncă ş.a. După cuprinderea teritorială se deosebesc
pieţe mondiale, zonale, regionale, pe ţări, iar privitor la fiecare ţară – sunt pieţe interne şi externe. După nivelul de
concurenţă sunt pieţe cu concurenţă înaltă (libere), concurenţă monopolistă (închise). Se deosebesc, de asemenea,
pieţe legale (oficiale) şi nelegale (subrerane, tenebre). Pieţele hârtiilor de valoare sunt de două tipuri: primare şi
secundare, unde are lor vânzare-cumpărare a hârtiilor de valoare [3, p.247].
Aşa dar, piaţa ca sistem dezvoltat a schmbului de mărfuri reprezintă un sistem de diferite elemente, pieţe aflate
în interdependenţă într-o “mare” piaţă (fig. 1.1). Fiecare din pieţele menţionate, la rândul său, este compusă dintr-un
şir de elemente mai mici. Piaţa îndeplineşte un şir de funcţii, în primul rând, funcţiile de informaţie, intermediere,
formare a preţurilor, de reglare şi sanare.
Piaşa forţei de muncă
Piaţa bunurilor de consum
Piaţa serviciilor
Piaţa mijloacelor de producţie
Structura pieţei Piaţa financiară
(piaţa capitalului de împrumut)
Piaţa hârtiilor de valoare
Piaţa de tehnologii
Piaţa bunurilor spirituale
Alte pieţe

Fig. 1.1. Structura pieţei

Principiile de bază ale formării şi dezvoltării economiei de piaţă sunt libertatea, concurenţa, interesul individual,
profitul şi autoreglarea echilibrului între cerere şi ofertă.
Mecanismul funcţionării economiei de piaţă, bazat pe liberalismul economic şi proprietatea privată, a fost
argumentat şi expus de Adam Smith în cunoscuta lucrare “Avuţia naţiunilor”. Ulterior acest mecanism a fost
completat şi dezvoltat de mai mulţi economişti.
Astăzi în literatura economică sunt formulate mai multe difiniţii ale economiei de piaţă, însă conţinutul lor este
acelaşi. Economia de piaţă poate fi definităca un mod de organizare şi funcţionare a economiei în care raportul dintre
cerere şi ofertă determină priorităţile în producerea bunurilor, metodele de organizare şi combinare a factorilor de
producţie, iar preţurile reglează accesul la bunurile economice [10, p.11].
În evoluţia sa, economia de piaţă a cunoscut mai multe etape de dezvoltare. Economia de piaţă bazată pe
concurenţa perfectă a existat şi în secolul a XIX-lea. La această, activitatea economică era determinată de jocul liber
al forţelor pieţei. Producătorii şi consumatorii acceptau preţurile stabilite de piaţă, bazată pe concurenţa unui număr
mare de ageenţi economici şi pe libertatea lor în folosirea factorilor de producţie şi de realizare a câştigurilor.
În realitate, însă, o aşa concurenţă nu exista. Odată cu apariţia corporaţiilor şi companiilor gigante pe piaţă s-a
impus o nouă formă de concurenţă – concurenţa de monopol – economia de piaţă s-a transformat în economie de piaţă
bazată pe concurenţa imperfectă. În aceste condiţii firmele mari pot dicta preţurile la bunurile pe care le produc [3,
p.246].
Neajunsurile economiei de piaţă bazată pe concurenţa imperfectă pot fi parţial înlăturate prin intervenţia
statului. Astfel, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, a apărut economia de piaţă dirijată de stat, care se bazează pe
imbinarea elementelor de autoreglare a pieţei cu intervenţia statului în economie.
Promotoriul economiei de piaţă dirijate a fost savantul-economist J.M.Keynes. Ştiinţa keynsionistă argumentează
funcţionarea unor mecanisme economice, bazânduse pe următoarele condiţii [3, p.174]:
a) nivelul de ocupare a forţei de muncă este determinat de volumul producţiei;
b) cererea generală nu întotdeauna se stabileşte la nivelul mijloacelor de plată, de oarece o parte din aceste
mijloace se rezervează în formă de economii;
c) volumul de producţie se determină după eficienţa activităţii de antreprenoriat conform nivelului cererii în
perioada ce urmează, care corespunde caopitalului investit;
 d) echilibrul dintre investiţii şi economii, confirmă comparabilitatea ratei dobânzei bancare şi a ratei eficienţei
investiţiilor, când procesul de investire şi de economii devin practic independente.
Ştiinţa keznsionistă argumentează necesitatea reglementării de către stat a economiei. Trecând etapele
menţionate, s-a creat economia de piaţă modernă, care astăzi funcţionează în majoritatea ţărilor lumii. Economia de
piaţă modernă se bazează pe preponderenţa proprietăţii private, pe libera iniţiativă, pe existenţa concurenţei, pe
formarea liberă a preţurilor, pe un sistem financiar modern etc. Rolul principal în mecanismele economiei de piaţă
aparţine cererii şi ofertei, prin intermediul cărora se determină nivelul şi structura producţiei, utilizării forţei de muncă
şi capitalului.
Economia de piaţă este o economie liberă, bazată pe cerere şi ofertă, schimbul liber, a liberei decizii economice,
fără limitări şi constrângeri (o economie a statului de drept), fără dirijare de către stat, fără directive decizionale,
guvernamentale, o economie a profitului. Economia de piaţă modernă se sprijină, în primul rând, pe libera iniţiativă a
tuturor agenţilor economici în desfăşurarea activităţii lor. Însă în practică noi niciodată nu vom putea vedea o
economie de piaţă ideală. Piaţa întotdeauna într-o anumită măsură se completează, limitează sau reglează de către
activitatea monopoliilor, organelor politice şi diferitor organizaţii.
Economia de piaţă (capitalistă) modernă în diferite ţări funcţionează în diverse forme. În prezent în literatura
economică sunt ivedenţiate trei modele ale economiei de piaţă: a) modelul american; b) modelul economiei sociale de
piaţă; c) modelul japonez, numit şimodel al economiei de piaţă orientată administrativ [10, p.15-19].
Modelul american al economiei de piaţă poate fi caracterizat drept un model tipic liberal, în care rolul principal
în dezvoltarea economiei îl joacîă forţele pieţei. Sarcina statului în acest model se reduce la crearea condiţiilor
necesare fiecărui membru al societăţii pentru a-şi manifesta capabilităţile şi se limitează prin crearea legislaţiei
respective şi protejarea proprietăţii private. Statul efectuiază o anumită reglementare, în special, asigurarea ;I
protejarea intereselor consumatorului. Acest model al economiei de piaţă se bazează pe un mare stoc de capital, pe
resurse materiale imense, pe o monedă de circulaţie mondială, pe tradiţii progresiste de organizare a proceselor de
producţie şi pe o libertate sporită în activitatea economică. Factorii nominalizaţi în ansamblu asigură un nivel înalt de
eficienţă a acestui model. Însă în ţările în curs de tranziţie spre economia de piaţă majoritatea acestor factori lipsesc,
ceea ce nu poate asigura aceeaşi eficienţă înaltă a implementării modelului american al economiei de piaţă.
Modelul economiei sociale al economiei de piaţă a fost constituit în anii de după acel de-al doilea război
mondial şi astăzi funcţionează cu succes în majoritatea ţărilor din Europa de Vest. Obiectivul principal al acestui
model este asigurarea respectării principiilor funcţionării economiei de piaţă cu condiţia asigurării echităţii sociale.
Funcţiile principale ale statului se manifestă, în primul rând, în rezolvarea problemelor sociale. Acest model prevede
asigurarea unui nivel de trai convenabil tuturor categoriilor populaţiei.statul este responsabil de realizarea unor politici
monetare şi fiscale optime şi de asigurarea ocrotirii sănătăţii populaţiei, de educaţia ei şi respectarea drepturilor
fiecărui cetăţean la locuinţă corespunzătoare. Desigur, în diferite ţări ale Europei de Vest modelul economiei sociale
de piaţă are şi unele caracteristici specifice,condiţionate de particularităţile acestora. Dar esenţa şi obiectivul principal
ale economiei de piaţăsociale rămân aceleaşi.
Deşi economia socială de piaţă este aplicată în toate ţările din Europa de Vest şi cea de Nord, drept model de
economie care respectă şi promovează mai insistent valorile social-democratice este considerat cel care funcţionează
în Suiedia. Anume în Suiedia se promovează o politică de redestribuire echitabilă a veniturilor, în baza ei fiind creat
un sistem eficient de asigurare socială a întregii populaţii. În această ţară este aplicată una din cele mai înalte rate ale
impozitelor marginale.
Modelul japonez este un model deosebit al economiei de piaţă orientată administrativ. Rolul statului în economia
japoneză este important. Statul, promovând o politică financiară stabilă şi acordând unele facilităţi susţine şi acţiunile
de economisire şi de creştere a investiţiilor. După cel de-al doilea război mondial statul japonez, prin diverse măsuri
administrative, a protejat piaţa internă până când corporaţiile locale s-au naturalizat, producţia lor devenind
competitivă pe piaţa internaţională. Acest model a asigurat o rată accelerată a creşterii economiei naţionale, un succes
spectaculos în domeniul exportului. Aceste succese în Japonia au fost obţinute datorită faptului că statul a stimulat, în
primul rând, creşterea producţiei, şi nu consumul. După cum se ştie, în Japonia sistemul educaţional îi deprinde pe
copii să înfrunte greutăţile încă la vârsta copilăriei, să muncească din greu şi cinstit şi să-şi minimizeze timpul pentru
recreare şi consum. Este clar că acest model al economiei de piaţă nu ar avea succese în ţările europene.
Aceste trei modele ale economiei de piaă reprezintă diferite variante a economiei capitaluiste contemporane. Ele
se deosebesc, în primul rând, prin rolul care îl are statul în activitatea economică. Orice economie de piaţă trebuie să
se bazeze pe principiile funcţionării pieţei – libertatea, concurenţe, profitul, interesul individual şi autoreglarea.
Principala funcţie a statului în activitatea economică este crearea legislaţiei necesare, capabile să asigure funcţionarea
corectă a mecanismelor pieţei.
Ţările din Europa Centrală şi cea de Est, în curs de tranziţie spre economia de piaţă, sunt în drept să-şi aleagă
modelul propriu al economiei de piaţă, care ar deveni punctul final al tranziţiei spre economia de piaţă.
Cercetările efectuate în acest domeniu ne permite să concluzionăm că pentru Republica Moldova, precum şi
pentru alte ţări, cel mai eficient model ar fi cel al economiei sociale de piaţă, care funcţionează astăzi cu succes în
diferite ţări din vestul Europei [10, с.18] .
 Reglementarea de stat a economiei (R.S.E.) în condiţiile economiei de piaţă reprezintă un sistem de măsuri cu
caracter legislativ, executiv şi de control, promovate de instituţiile autorizate de către stat şi anumite organizaţii
obşteşti în scopul stabilizării şi adaptării sistemului economic-social existent la condiţiile noi. R.S.E. se prezintă ca
reacţie la dificultăţile şi contradicţiile în dezvoltarea social-economică. În linii generale reglementarea de stat a
economiei include: prognozarea, planificarea, finanţarea, bugetarea, fiscalitatea (inpozitarea), creditarea,
administrarea, evidenşă, control. Reglementarea de către stat are loc cum în economiile centralizat administrate, aşa
şi în condiţiile eonomiei de piaţă, însă formele de reglementare se deosebesc esenţial. În economia centralizată se pune
accentul pe planificarea de directivă şi administrare, pe când în economia de piaţă – bugetare, fiscalitate, creditare,
achiziţii de stat, limitări legislative [3, p.76].
Intervenţia statului în economia de piaţă contemporană presupune crearea mecanismelor economice, care
reprezintă un complex de metode şi pârghii de reglementare a activităţii economice. Aceste metode şi pârghii pot fi de
caracter economic, organizaţional sau de drept.
Mecanismul reglării de stat a economiei (RSE) se perfecţionează permanent, indiferent la ce principii se
orientează guvernele, la principiile monetariste sau au înclinaţia de a folosi mijloace mai drastnice – instrumente
dereglementare bugetară. În condiţiile contemporane practica RSE s-a dovedit a fi destul de rezultativă, pentru a nu
admite criza totală şi apariţia şomajului de dimensiuni social-primejdioase.
Dacă să generalizăm metodele de reglementare a economiei din partea statului expuse în literatura contemporană,
pot fi divizate următoarele direcţii [2 , p.221] :
Primul. Organele puterii de stat determină baza legislativă, în corespundere cu care se stabilesc normele
fundamentale (regulile) de împroprietărire şi de funcţionare a pieţei.
Al doilea. Organele de stat de toate nivelurile reglementează comportamentul economic, fixînd regulile (normele)
de activitate ale întreprinderilor, ce cuprind: cerinţele zonale limitînd folosirea pămîntului, repartizarea şi construirea
obiectelor, regulile de securitate tehnică şi ocrotire ale sănătăţii la întreprinderi, iar în unele cazuri chiar interzic
complet unele activităţi, de exemplu, realizarea heroinei. Unele reguli ţin de activitatea tuturor întreprinderilor, printre
care: legile contra escrocheriei şi a discreditării de rasă la încadrarea în muncă, de asemenea legile antitrust ce interzic
încheierea acordurilor între concurenţi cu stabilirea preţurilor fixe etc.
Al treilea. Organele de stat de toate nivelurile efectuează politica fiscală prin intermediul căreia exercită o
influenţă decisivă asupra întregii vieţi economice a ţării. Realizînd concepţia lor şi controlul asupra masei monetare în
economie, organele de stat deseori încearcă să introducă corective în oscilaţiile economice, ce e drept, nu fără succes.
Al patrulea aspect. Prin intermediul veniturilor şi cheltuielilor statul desigur, joacă rolul principal la repartizarea
resurselor în economie.
Soluţionând problema "ce", "cum" şi "pentru cine", statul selectează multe din cele ce se produc, începînd cu
domeniul apărării, învăţămîntului şi terminînd cu arta. Statul influenţează asupra procesului de producţie prin
intermediul reglementării şi al legislaţiei. El acţionează în interesul celor pentru cine se produc bunurile materiale cu
impozite şi transferuri, prin intermediul cărora se ia venitul unora şi se transferă altora.
În afară de acţiunea directă statul exercită o influenţă indirectă la repartizarea resurselor prin impozite (subsidii
care-s contrar opuse impozitelor) asupra preţurilor, ce se răsfrâng la nivel de producţie şi consum al mărfurilor.
Deoarece, stabilind la careva produse, de exemplu la ţigări, impozite (accize), statul de fapt frînează fabricarea
producţiei date, iar cînd introduce subsidii la anumite produse, de exemplu la lapte, el contribuie la sporirea volumului
de producţie etc.
Al cincilea aspect. O pârghie nu mai puţin importantă de înrîurire a statului este grija pentru bătrâni şi bolnavi, ca
una din principalele sarcini ale organelor de stat. Pot fi numite şi alte aspecte de activitate, unde rolul statului este
destul de mare în condiţiile relaţiilor de piaţă.
În decursul dezvoltării lor istorice ţările cu economia de piaţă au creat un set de instrumente economico-
financiare, prin intermediul cărora statul dirijează destul de efectiv economia. Reglementarea de către stat în ţările cu
economie de piaţă dezvoltată se efectuează prin intermediul legislaţiei, mecanismului financiar-creditar, reglementării
masei monetare, a politicii valutare şi vamale, stabilirii unor normative economice, înlesniri şi sancţiuni, preţuri,
norme şi standarde, cote şi licenţe, interdicţii şi restricţii, prin prognozare şi planificarea indicativă, elaborarea şi
realizarea programelor complexe cu destinaţie specială, a comenzilor de stat, investiţiilor capitale din mijloacele
centralizate, operaţiuni pe piaţa hîrtiilor de valoare, repartizarea centralizată a unor resurse materiale, planificarea în
cadrul întreprinderilor şi organizaţiilor, politica socială (în domeniul demografiei, angajării în cîmpul muncii,
migraţiei, protecţiei sociale a populaţiei, pregătirii şi reciclării cadrelor ş.a.), prin încheierea contractelor
guvernamentale cu alte state şi organizaţii internaţionale, al politicii antimonopol şi anticriză etc.
În orice timp, dar mai cu seamă în perioada de ieşire din criză, relansarea economiei este imposibilă fără acţiuni
bine determinate din partea statului.