Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
REPUBLICII MOLDOVA
CATEDRA
ELECTRIFICARE ŞI AUTOMATIZARE A MEDIULUI RURAL
ALIMENTAREA CU ENERGIE
ELECTRICĂ
Chişinău 2008
Notele de curs sunt elaborate în cadrul catedrei de Electrificarea şi automatizare a
mediului rural:
Autor:
V. Rotari – lect. univ.
1
CUPRINS
1.Întroducere…………………………………………………………………………………………….4
1.1. Infrastructura sectorului energetic……………………………………………………………………4
1.2. Organizarea sectorului energetic……………………………………………………………………...6
1.3. Consumul si producerea de energie…………………………………………………………………..6
2
TEMA 1. INTRODUCERE
1.1. Infrastructura sectorului energetic.
Amplasamentul actual al centralelor electrice şi structura reţelelor electrice de transport au fost
determinate în perioada când sistemul electroenergetic republican reprezenta o parte integrantă a sistemului
energetic sovietic. În prezent aceşti doi factori nu corespund pe deplin necesităţilor ce s-au creat după anul
1991, în primul rând, se evidenţiază un accentuat dezechilibru în amplasamentul capacităţilor de producere a
energiei electrice pe teritoriul republicii, care în perspectivă necesită a fi depăşit (tabelul 1.1).
Tabelul 1.1
Capacităţile de producere a energiei electrice pe teritoriul republicii.
Capacitatea de producere
Teritoriul Teritoriu, % Populaţie, %
a energiei, %
Partea stângă a Nistrului 84 16 17
Partea dreaptă a Nistrului 16 84 83
În urma uzurii fizice avansate, lipsei de resurse financiare şi materiale pentru întreţinere, o bună parte a
capacităţilor de producţie a energiei electrice au fost scoase din exploatare (tabelul 1.2).
Cea 500...800 MW capacitate în centrale noi şi existente necesită a fi instalaţi în următorul deceniu în partea
dreaptă a Nistrului.
Tabelul 1.2.
Structura capacităţilor în centralele electrice ale Republicii Moldova
Grupul energetic Capacitatea
Centrala Anul punerii în
/
funcţiune disponibilă,
combustibil instalată, MW
MW
CET-1 Chişinău /Gaz - Păcură 1958-61 46 40
CET-2 Chişinău 1/ Gaz - Păcură 1976 80 80
2/ Gaz - Păcură 1978 80 80
3/ Gaz - Păcură 1980 80 80
CET Bălţi 1958-60 28 24
CTE a Moldovei 1 /cărbune 1964 200
2/cărbune 1965 200
3 /cărbune 1966 200
4/cărbune 1966 200
5/cărbune 1967 200
6/cărbune 1967 200
7/cărbune 1970 200
8/cărbune 1971 200
9/păcură 1973 210
10/păcură 1974 210
11/gaz 1980 250
12/gaz 1980 250
TOTAL CTE a 2520 1300
Moldovei
СНЕ Costeşti 1978 16 10
CHE Dubăsari 1954 48 30
CET Fabrici de
zahăr 100 60
TOTAL 2998 1704
3
Reţelele electrice de transport şi distribuţie
Tabelul 1.3.
Structura reţelelor
Nivelul de tensiune, kV Lungimea, km Nivelul de tensiune, kV Lungimea, km
0,4 39340 110 4070
6-10 29430 330 530
35 2385 400 214
Legătura cu sistemul electroenergetic ucrainean este realizată prin 14 linii electrice de 110-330 kV la o
capacitate de transport de peste 1 mln kW, pe când cea cu România numai prin trei linii 110 kV la o capacitate
cu mult redusă. Pe teritoriul Republicii Moldova trece o linie electrică 750 kV, ce leagă Ukraina, România şi
Bulgaria şi care nu-i aparţine Moldovei, în figura 2.6 este prezentată schema reţelelor electrice 110-400 kV.
Figura 1.1. Schema reţelelor electrice de transport şi amplasamentul centralelor electric pe teritoriul
Republicii Moldova
4
Producerea energiei termice. Capacitatea totală de producţie a energiei termice este de circa 3100Gcal/h.
Doar două oraşe (Chişinău, Bălţi) dispun de sisteme centralizate de încălzire.
- Transportul şi distribuţia gazelor naturale. Sistemul naţional de gazificare cuprinde:
1737 km linii de înaltă presiune,
1975 km linii de medie şi joasă presiune,
165 staţii de distribuţie.
Pe teritoriul Republicii Moldova trec conductele magistrale ce alimentează regiunea Balcani.
Capacitatea acestui gazoduct este de 43 mlrd. m3/an, pe când fluxul spre Balcani, actualmente, este de cea 20
mlrd. m3/an. De menţionat că doar cea 25% din teritoriul republicii este gazificat.
- Aprovizionare cu combustibil solid şi lichid. În republică există cca 32 depozite pentru produse
petroliere şi 34 - pentru cărbune. Operatorul principal pe piaţa acestor produse este Societatea Comercială
"Tirex-Petrol". În prezent, în localitatea Giurgiuleşti este în fază de construcţie un terminal de produse petroliere
cu capacitatea de cea 2mil.tone.
1.2. Organizarea sectorului energetic.
Până nu demult segmentele principale ce privesc asigurarea republicii cu:
gaze naturale,
energie electrică şi termică,
combustibil solid şi lichid.
Erau reprezentate de structuri de stat vertical-integrate, însă începând cu anul 1995 s-a purces la o
demonopolizare a sectorului energetic.
Fosta Companie "Moldenergo" a fost divizată conform principiului funcţional în mai multe întreprinderi,
respectiv:
de producere a energiei - CET-1 -Chişinău, CET-2-Chişinău, CET-Bălţi, CTE Moldovenească;
de transport - Moldtranselectro;
de distribuţie - RED Nord” S.A. şi “RED Nord–Vest” S.A., Î.C.S. “RE Chişinău” S.A., “RED Centru”
S.A. şi “RED Sud” S.A.
Aceste întreprinderi, cu excepţia Moldtranselectro, urmează a fi privatizate.
Sunt în curs de reorganizare sectorul de gazificare şi cel de aprovizionare cu combustibil lichid şi
solid. Recent a fost formată întreprinderea Mixta Moldo-Rusa "Moldovagaz", în care 51 % de acţiuni le
deţine compania Gazprom din Rusia. Este în curs de transformare S.A.”Tirex-petrol”, principalul furnizor de
combustibil lichid si solid, în anul 1997 a fost fondată Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică,
care are menirea de a organiza şi supraveghea piaţa energetică din ţară.
1.3. Consumul şi producerea de energie.
Odată cu creşterea populaţiei globului şi cu creşterea economică continuă a ţărilor, creşte necesitatea în
energie, în anul 1830 populaţia globului era de cea un miliard de persoane, în 1960 - de 3 miliarde, în prezent -
aproximativ 6 miliarde, din care cea 80% - în ţările în curs de dezvoltare. Către anul 2050, după unele prognoze,
populaţia globului va atinge cifra de 10 miliarde persoane, din care cea 87% în ţările în curs de dezvoltare.
Creşterea anuală a consumului de energie va constitui 1-2%. Către anii 2030-50 consumul mondial probabil se
va dubla.
Populaţia şi consumul de energie în ţările dezvoltate pe termen lung lasă semne de stabilizare, ceea ce nu
se întâmplă în ţările în curs de dezvoltare. Creşterea populaţiei în ţările din lumea a treia este factorul principal,
care de-a lungul mai multor decenii determină creşterea consumului anual mondial.
Resursele globale de ţiţei, gaze şi cărbune confirmate sunt suficiente de a acoperi necesitatea în energie
până la finele secolului al XXI-lea. în termen scurt (2020) sursele regenerabile de energie vor concura la egal cu
combustibilul fosil, în termen lung (2050) tehnologia fuziunii nucleare va obţine o largă pondere în producerea
energiei electrice.
Gazul natural reprezintă cea mai convenabilă sursă primară de energie. Consumul de gaze are o creştere
stabilă, îndeosebi în Europa (Germania, Franţa, Spania, Portugalia) şi în Asia (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan),
unde el este preponderent folosit în producerea energiei electrice.
Conform studiilor efectuate de SOFRGAZ (Franţa), consumul de gaze naturale în Europa către 2010 va
depăşi 1000 miliarde m3, din care: 470 miliarde m3 - în Europa de Vest; 490 miliarde m3 - în Europa Centrala şi
de Est.
Rezervele mondiale de gaze naturale sunt de cea 148000 miliarde m 3. Repartiţia rezervelor de gaze
naturale pe glob este neuniformă. Comunitatea Statelor Independente (din care Rusia şi Turkmenistanul) şi
Orientul Mijlociu deţin 70% din rezervele mondiale de gaze. Ţărilor CSI le revine un volum de 57500 miliarde
5
m3, ceea ce reprezintă 38.8% din rezervele mondiale, din care 48310 miliarde m3 sunt situate pe teritoriul
Federaţiei Ruse (Siberia de Vest).
Turkmenistanul are rezerve în volum de cea 2900 miliarde m3. Ţările din Orientul Mijlociu deţin rezerve
de cea 45102 miliarde m3.
Anual se descoperă noi zăcăminte de gaze naturale de cea 3000 miliarde m3, rata anuală de creştere
constituie 1.9%.
Sursele principale de aprovizionare cu gaze naturale a continentului european rămân şi pentru următoarele
decenii: Rusia, zona Mării Nordice (Norvegia, Olanda, Marea Britanie) şi Europa Centrală şi de Vest, Algeria,
pentru Europa de Vest.
6
TEMA 2. SCOPURILE ŞI OBIECTIVELE ALIMENTĂRII CU ENERGIE ELECTRICĂ ÎN
DOMENIUL AGRAR
2.1 Calitatea energiei electrice.
Asigurarea calităţilor necesare de fiabilitate şi economicitate ale energiei electrice, sunt scopurile de
bază ale Alimentării cu energiei electrică rurale.
Calitatea energiei electrice de alimentare a consumatorilor din reţelele trifazate se determină prin
stabilitatea nivelului frecvenţei curentului şi tensiunii şi categoriei regimurilor asimetrice şi nesinusoidale a
tensiunii.
Devierea frecvenţei cu câteva procente de la nominal în cea mai mare măsură afectează funcţionarea
motoarelor asincrone. În momentul coborârii frecvenţei se micşorează frecvenţa de rotaţie a motorului, se
majorează puţin curentul, momentul şi temperatura de funcţionare, iar la mărirea frecvenţei, invers. La devierea
neînsemnată a frecvenţei, funcţionarea motoarelor electrice şi a celorlalţi consumatori practic nu se referă.
În conformitate cu STAS (13109-87), devierea frecvenţei nu trebuie să depăşească limitele de ± 0,1 Hz
(se admite devierea temporară de ± 0,2 Hz). Aceste normative nu se supun la funcţionarea consumatorilor
alimentaţi de staţii electrice autonome.
Trebuie de menţionat că calitatea frecvenţei nu se contribuie la Alimentarea cu Energie Electrică Rurală,
dat fiindcă aceasta este o parte a sistemei de producere a energiei electrice.
La rândul său o mare însemnătate este susţinerea nivelului tensiunii în punctele de racordare a
consumatorilor. Devierea tensiunii în deosebi în baza majorării sale, are o mare importanţă la funcţionarea
consumatorilor. Unii din cei mai sensibili consumatori în baza devierii tensiunii sunt instalaţiile de iluminare.
La instalaţiile de iluminat cu becuri incandescente, majorarea tensiunii tinde la micşorarea funcţionării lămpii,
iar scăderea tensiunii, duce la scăderea fluxului luminos. Pentru lămpile fluorescente atât majorarea cât şi
micşorarea tensiunii duce la micşorarea funcţionării lămpii.
Devierea tensiunii duce la funcţionarea anormală a consumatorilor de uz casnic şi micşorarea timpului
de funcţionare al acestora.
În conformitate cu STAS, devierea tensiunii la consumatori nu trebuie să depăşească limitele de ± 5%.
Pentru asigurarea nivelului normal al tensiunii în sistemele de Alim. cu E.E., cu destinaţie agrară sunt
întrebuinţate instalaţii speciale, care asigură reglarea tensiunii, în deosebi reglatoare de reţea de diverse tipuri,
condensatoare, conectate paralel şi în serie cu reţeaua.
La fel ca şi frecvenţa şi tensiunea o mare importanţă la funcţionarea consumatorilor este şi asimetria
tensiunii şi nesinusoiditatea curbei sale. Asimetria tensiunii se observă în primul rând în reţelele rurale cu
tensiunea 0,38 / 0,22 kV, în care predomină sarcina monofazată. În aceste reţele chiar şi regimurile normale de
funcţionare nu sunt simetrice.
În conformitate cu STAS, asimetria tensiunii la bornele consumatorilor trifazaţi se admite pe timp
îndelungat să fie limitele de ± 2% (maxim ± 4% pe un timp scurt).
Pentru minimizarea asimetriei sarcinilor în baza influenţa acestea la calitatea tensiunii este necesar
maximal proporţional de a racorda consumatorii monofazaţi la reţea şi conectarea consumatorilor de o putere
majoră la tensiunea liniară. La aceasta se referă şi majorarea secţiunii conductoarelor şi în primul rând a
conductorului nul.
A
B
C
N
a)
A
B
C
N
b)
Figura 2.1. Schemele de racordare a consumatorilor de energiei electrică în reţelele rurale cu
tensiunea 0,38 / 0,22 kV;
a) racordarea incorectă a consumatorilor;
b) racordarea corectă a consumatorilor.
7
Tot în acest scop este raţional de utilizat în loc de transformatoarele cu schema de conectare a
înfăşurărilor (stea – stea – nul), cu transformatoare (stea – zigzag - nul).
Nesinusoiditatea formei curbei tensiunii, duce la majorarea temperaturii de funcţionare a motoarelor
electrice asincrone şi majorarea pierderilor de putere şi energie în toate elementele reţelei.
În conformitate cu STAS, nesinusoiditatea tensiunii la
bornele consumatorilor se admite pe timp îndelungat să fie
limitele de ± 5% (maxim ± 10% pe un timp scurt).
8
1. Majorarea fiabilităţii elementelor reţelelor aparte;
2. Minimizarea razei de acţionare a reţelelor electrice;
3. întrebuinţarea liniilor prin cablu;
4. Asigurarea consumatorilor cu surse de rezervă de Alim. cu E.E.;
5. automatizarea reţelelor rurale, implementând pe larg protecţia prin relee, anclanşarea automată a
rezervei (AAR) şi reanclanşarea automată repetată (RAR).
În fine trebuie de menţionat că fiabilitatea maximală poate fi asigurată, întrebuinţând majoritatea
condiţiilor în complex, în dependenţă de circumstanţă.
2.3 Micşorare pierderilor de energie şi întrebuinţarea raţională a ei.
Majorarea economicităţii energiei electrice pentru R. Moldova este o problemă destul de importantă.
Moldova dispune de foarte modeste resurse de energie electrică, care nu asigură necesităţile ţării în întregime,
de acea o bună parte din energia electrică este importată, la un preţ mare.
Foarte important, pentru rezolvarea acestei probleme sunt măsurile de minimizare a pierderilor de
energie şi întrebuinţarea raţională a ei.
Toate instalaţiile electrice din sistemul energetic de Alim. cu E.E., inclusiv liniile electrice şi staţiile de
transformare dispun de rezistenţa activă. De aceea în momentul transportării, distribuţiei şi transformării
energiei electrice apare pierderea ei.
O mare parte a pierderilor de energie în reţelele rurale revine liniilor de transport şi transformatoare şi de
multe ori ele nu se iau în calcule. Pierderile de energie în conductoare, cabluri şi înfăşurările transformatoarelor
sunt proporţionale pătratului curentului de sarcină care parcurge prin ele, de aceea ele se numesc pierderi în
sarcină. Curentul sarcinii, de obicei, diferă în timp, şi aceste pierderi deseori poartă numirea de pierderi
variabile.
Odată cu creşterea sarcinii şi racordării la reţea a noilor consumatori, cresc şi pierderile de energie. La
întreprinderile reţelelor electrice sistematic sunt calculate pierderile de putere şi energie şi în baza acestora se
întreprind următoarele măsuri de minimizarea lor.
Se deosebesc măsuri de minimizare a pierderilor de putere şi energie, organizatorice, de perfecţionare a
sistemelor de măsură şi tehnice.
La măsurile organizatorice se referă:
1. dimensionarea optimală a locurilor de decuplare a LA cu tensiunea de 10...35 kV, cu alimentare
bilaterală;
2. susţinerea optimală a nivelelor tensiunii la şinele 10 kV, a PTR 110...35 / 10 kV şi la şinele 0,38 kV a
PT 10 / 0,38 kV;
3. deconectarea unui transformator în regimurile sarcinii minime, la posturile de transformare cu două
transformatoare şi la substaţiile cu sarcină sezonieră;
4. redresarea sarcinilor pe faze, în reţelele 0,38 kV;
5. reducerea timpului reparaţiilor şi deservirilor tehnice ale liniilor şi posturilor de transformare;
6. reducerea cheltuielilor de energie pentru cerinţele proprii a substaţiilor.
La măsurile tehnice se referă:
1. instalarea în reţele a bateriilor de condensatoare;
2. instalarea la PTR 110...35 / 10 kV, a transformatoarelor cu reglare automată în dependenţă de sarcină;
3. înlocuirea transformatoarelor care funcţionează cu o sarcină mult mai mică decât capacitatea lor
nominală şi care funcţionează în suprasarcină;
4. majorarea capacităţii de livrare a liniilor electrice, construind linii şi substaţii noi;
5. înlocuirea conductoarelor care funcţionează în suprasarcină;
6. transferarea reţelelor electrice la o treaptă de tensiune nominală mai înaltă.
Una din cele mai avantajoase măsuri din cele enumerate este utilizarea bateriilor de condensatoare
pentru majorarea factorului de putere.
O parte din putere, livrată prin linie şi anume cea reactivă, nu este întrebuinţată la lucrul mecanic sau
pentru încălzire, etc., ea constituie doar o unitate de energie, cu care fac schimb polurile magnetice ale sursei şi
consumatorului. Însă curentul corespunzător al puterii reactive, parcurgând prin linie, contribuie la formarea
pierderilor de putere şi tensiune.
Curentul reactiv IL şi corespunzător, curentul liniei Il se poate de micşorat conectând în paralel cu
sarcina o capacitate C, prin care va parcurge un curent capacitiv IC, îndreptat invers curentului reactiv IL. În
9
baza acestea unghiul dintre tensiune şi curent se va micşora de la φ, până la φc, factorul de putere cos φ, se va
majora până la cos φc şi factorul puterii reactive tg φ, se va micşora până la tg φc.
În baza acestora pierderile de tensiune şi putere se vor micşora.
Pentru asigurarea eficacităţii economice înalte a puterii bateriilor de condensatoare, este necesar de ales
bateria care în orele sarcinii maxime, factorul de putere la consumatori să nu fie mai mic de 0,95 – (pentru
reţelele cu tensiunea de 0,38 kV) şi 0,87 (pentru reţelele cu tensiunea de 6 – 10 kV).
10
Wr 3I med
2
xl Tl 103 , kVAr h (2.8)
2
I 2
I3
2
I2 2
Imed.
2
2 I4
I1
2
I5
t, h
t1 t2 t3 t4 t5 tn
Tl
În practica de calcul se aplică des şi metoda timpului de întrebuinţare a sarcinii maxime. Această metodă
constă în calculul pierderilor de energie în baza sarcinii maximale întrebuinţate şi perioada de timp a acesteia,
Figura. 2.5.
P
Pmax
Wa
8760 t, h
Tmax
Deci consumatorul va utiliza energie în cazul sarcinii maxime, din reţea, egală cu sarcina reală
întrebuinţată în timp de 1 an. Timpul de întrebuinţare a sarcinii maximale se numeşte timpul întrebuinţării
sarcinii maxime Tmax.
Având valorile Pmax şi Tmax, se poate determina energia primită de consumator, prin relaţia:
Wa Pmax Tmax , kWh (2.9)
11
Unde: Pmax 3 U I max cos .
Dacă sunt ştiute repartizările pierderilor de putere în timp, figura. 2.6, atunci ştiind timpul τ, al
pierderilor maximale, se poate de aflat pierderile energiei active, după relaţia:
2
Pmax rl
Wa P 3I rl
2
, kWh (2.10)
(U cos ) 2
P
Pmax
Wa
8760 t, h
Timpul pierderilor maximale τ, este determinat în dependenţă de τ şi Tmax, care poate fi exprimat sub
formă de grafic, figura. 2.7 sau analitic.
Cs, bani / kWh
4,0
3,6
3,2
2,8
2,4
2,0
1,6
1,2
0,8
1 2 3 4 5 6 7 mii h
Figura. 2.7. Graficul dependenţei timpului pierderilor de timpul întrebuinţării puterii maxime.
De asemenea timpul pierderilor maximale se poate determina după formula empirică:
2
Т
0,124 мax 8760 (2.11)
10000
12
În cazul consumatorilor cu destinaţie agrară în care, Tmax = 2500 ... 4400 h, se poate de întrebuinţat
relaţia:
0,69 Tmax 584 (2.12)
Costului orientativ a pierderilor energiei active se determină din graficul (figura. 2.8), în baza relaţiei:
C pierd cs Wa 10 2 (2.13)
Unde: cs – costul specific al pierderilor, bani /kWh.
Mii h
8,76
8
7
6
5
4
3
2
1
0 1 2 3 4 5 6 7 8 Tmax mii h
13
Pierderile la mers în gol, aşa numite pierderi în fier, se distribuie la efectuarea magnetismului în fier şi
îndeplinirea curenţilor turbionari. Aceste pierderi, nu depind de puterea transformatorului şi sunt proporţionale
pătratului tensiunii admise, care nu se schimbă esenţial. De aceia pierderile la mers în gol se consideră
nevariabile.
Pierderile la scurtcircuit sau pierderile în cupru, tind la încălzirea înfăşurărilor transformatorului şi
depind de rezistenţa şi puterea curentului din ele. Pierderile la scurtcircuit pentru orice valoare a sarcinii
transformatorului se calculă prin relaţia:
2 2
Ps.c. I S
,W . (2.20)
Ps.c.nom. I nom nom
S
Unde: ΔPs.c. nom. – pierderile la scurtcircuit în cazul sarcinii nominale a transformatorului, W.
Dacă dependenţa curenţilor şi puterilor aparente către valorile sale nominale din relaţia (2.20), le vom
exprima printr-un coeficient atunci:
I S
kn (2.21)
I nom S nom
Ps.c. Ps.c.nom. k n2 ,W . (2.22)
Valorile ΔPs.c. nom şi ΔPm.g., sunt introduse în tabelele de date ale transformatoarelor. Dacă sunt ştiute
ΔPs.c. nom , ΔPm.g. şi timpul funcţionării transformatorului t, h, atunci pierderile de energie sunt calculate după
relaţia:
Wtr. Pm. g . t Ps.c.nom. k n2 ,Wh (2.23)
Unde: τ – timpul pierderilor maximale, h.
Pentru n transformatoare conectate în paralel:
k n2 Ps.c.nom.
Wtr . n Pm. g . t ,Wh (2.24)
n
Pentru calculele financiare în organizaţiile de alimentare cu energie electrică şi consumatori, pierderile
de energie din transformatoare se determină în următorul mod:
În baza datelor contoarelor de energie activă şi reactivă pentru o lună, din care se calculează tgφ, iar din
aceasta cosφ. În dependenţă de cosφ se determină coeficientul de încărcare a transformatorului:
Wreactiv
tg . (2.25)
Wactiv
Wactiv
kî . . (2.26)
S nom T funcţ. cos
Unde: Tfuncţ. – timpul de funcţionare al transformatorului (pentru lunile: ianuarie, martie, mai, iulie,
august, octombrie şi decembrie = 744 h; pentru aprilie, iunie, septembrie şi noiembrie = 720 h;
pentru februarie = 672 h – februarie an bisect = 696 h). Este necesar de menţionat că în cazurile
în care transformatorul se deconectează pentru reparaţii, deserviri, etc, atunci timpul respectiv, se
micşorează.
Pierderile de energie activă din transformator pentru un decurs de o lună se determină din relaţia:
Wtr . Pm. g . t Ps.c.nom. k n2 T funcţ. ,Wh (2.27)
Pierderile de energie pentru sectoarele reţelelor, care constau din linii de distribuţie şi substaţii de
transformare se sumează conform relaţiei:
Wsec t . Wtr Wlin ,Wh. (2.28)
14
TEMA 3. INSTALAŢIILE ŞI DISPOZITIVELE REŢELELOR ELECTRICE
3.1 Conductoarele şi liniile de cablu.
În reţelele electrice săteşti, în calitate de material pentru conductoare este utilizat aluminiul, cuprul şi
oţelul. Cuprul este utilizat pentru conductoarele izolate întrebuinţate în interiorul încăperilor şi numai în cazuri
aparte (foarte rar), pentru liniile aeriene (malurile mărilor, în raioanele uzinelor chimice, în mediu agresiv).
Aluminiul este întrebuinţat cât pentru reţelele interioare, atât şi la liniile aeriene. La reţelele rurale cu sarcini
mici, se poate de utilizat conductoarele din oţel.
Cuprul – are capacităţi conductibile înalte. Conductibilitatea metalelor depinde de cantitatea purtătorilor
de sarcină – electronilor, din ele. Conductibilitatea specifică a cuprului întrebuinţat în tehnică constituie
aproximativ γ = 53 · 106 Simens / m. Densitatea sa este de δ = 8,9 g / cm3.
Aluminiul - are capacităţi conductibile puţin mai joase ca cuprul. Conductibilitatea specifică a
aluminiului întrebuinţat în tehnică constituie aproximativ γ = 32 · 106 Simens / m. Densitatea sa este la fel mai
joasă, de δ = 2,75 g / cm3.
Tabelul 3.1.
Parametrii materialelor utilizate la confecţionarea conductoarelor.
Parametrii Cu Al
6
γ , Simens / m. 53 · 10 32 · 106
δ , g / cm3. 8,9 2,75
-9
ρ,Ω·m 18,9 · 10 31,2 · 10 -9
Oţelul – are capacităţi conductibile foarte minime, faţă de celelalte două materiale. Conductibilitatea
oţelului mai depinde şi de curentul alternativ care parcurge prin conductor. Pentru un curent foarte mic γ = 7,5 ·
106 Simens / m. Densitatea sa este de δ = 7,85 g / cm3. În comparaţie cu Al sau CU, oţelul are capacitatea de a
rugini, în baza căreia se deteriorează, de aceea ele se confecţionează din oţel inox sau cu o aliere mică de cupru
0,2...0,4%.
Pe larg sunt întrebuinţate conductoarele Aluminiu – Oţel, la care conductoarele interioare sunt executate
din oţel, iar cele exterioare din aluminiu. Firele din oţel contribuie la optimizarea sarcinii mecanice iar cele din
aluminiu la sarcinile electrice.
La fel se mai întrebuinţează şi conductoare bimetalice, la care firul din oţel este acoperit cu un sloi de
cupru sau aluminiu.
Conductoarele ne izolate pentru LA, se îndeplinesc din conductoare mono şi multifilare.
Conductoarele monofilare se îndeplinesc numai din cupru cu secţiunea de până la 10mm 2 şi din oţel cu
diametrul de până la 5mm.
Trebuie de menţionat că conductoarele monofilare din cupru în reţelele rurale nu se întrebuinţează.
Conductoarele monofilare din aluminiu pentru LA, sunt interzise.
Conductoarele multifilare se îndeplinesc din toate metalele menţionate mai sus. Ele se execută din fire
cu aceiaşi secţiune. Numărul firelor în conductor de obicei este de 7, 12, 19 sau 37.
Conductoarele care se montează în interiorul încăperilor sunt izolate.
Cablurile – sunt conductoare încorporate ermetic într-un material de protecţie sau izolare. Ele se
montează în pământ, aer sau apă.
Cablurile au următoarele avantaje faţă de LA:
1. termenul de exploatare mai mare;
2. nu necesită piloni pentru montare;
3. acţionare minimă a factorilor mediului ambiant (vânt, chiciură, descărcări atmosferice, etc.);
4. pericolul accidentării asupra organismelor vii, în cazul avariilor este foarte mic.
Dezavantajele:
1. preţul destul de înalt;
2. pentru montare, exploatare, necesită o calificare mai înaltă a lucrătorilor;
3. este mai greu de depistat deteriorările.
15
Figura. 3.1. Secţiunea unui cablu electric.
3.2. Izolatorii liniilor electrice aeriene.
Izolatorii liniilor electrice au destinaţia de a izola conductorul de piloni şi alte construcţii de susţinere. În
majoritatea cazurilor izolatorii susţin o mare sarcină mecanică, a greutăţii conductorului. Materialul din care
sunt confecţionate izolatoarele trebuie să asigure o exploatare normală la funcţionarea în mediul ambiant,
rezistând la factorii climaterici, să dispună de o oarecare durabilitate şi de calităţi dielectrice înalte. Unele din
aşa materiale sunt farforul şi sticla. Izolatoarele se anexează de pilon prin intermediul unui pivot. Pentru liniile
cu tensiunea de 35 kV şi mai mult se utilizează izolatori suspendaţi. Numărul de izolatoare suspendate depinde
de tensiunea nominală a reţelei:
6 ... 10 kV – 1 izolator; Figura. 3.2. Izolatorii liniilor electrice.
20 kV – 2 izolatori;
35 kV – 3 izolatori;
110 kV – 7...8 – izolatori.
16
3.4 Parametrii electrici ai conductoarelor.
Parametrii electrici ai conductoarelor electrice sunt : rezistenţa, reactanţa, conductanţa şi susceptanţa.
Pentru o unitate de lungime valorile acestor parametri sunt calculate practic şi introduse in tabele. Valorile sunt
dimensionate pentru lungimea de 1 km şi se notează cu indicele „0 - zero”.
Conductoarele electrice dispun de rezistenţă activă în baza curentului alternativ. Această rezistenţă se
deosebeşte de rezistenţa omică în baza curentului continuu, însă diferenţa nu este prea mare şi în calculele
practice nu se ia în consideraţie.
Rezistenţa activă a conductoarelor din metal colorat depinde de temperatura mediului înconjurător şi de
curentul ce parcurge prin el. În calule aceste nuanţe nu se iau în consideraţie dat fiindcă diferenţa rezistenţei nu
este considerabilă. De aceea rezistenţa activă este considerată constantă în dependenţă de conductor.
Rezistenţa activă a conductorului la mărimea lungimii sale (1000 m), se determină din formula:
r 0 = 1000 · ρ / F, Ω / km. (3.1)
sau,
r 0 = 1000 / γ · F, Ω / km. (3.2)
x0
x0
18
3,92b
;
273 t
b – presiunea atmosferică, cm col Hg;
t – temperatura aerului, 0C;
dm – distanţa medie geometrică dintre conductoare, cm;
r – raza exterioară a conductorului, cm.
Pentru determinarea pierderilor de putere activă ΔP0 pe km şi fază, prin efectul corona, se foloseşte
formula lui Peek:
P0
241
f 25
r
U n U cr 2 10 5 , kW / km. (3.8)
dm
Unde: f – frecvenţa, Hz;
Un, Ucr – tensiunile între faze, kV.
Corespunzător pierderilor prin efectul corona, linia reprezintă o conductanţă cu valoarea:
P0
G0 , S / km. (3.9)
U n2
Unde: ΔP0 - sunt pierderile prin efectul corona, MW.
Conductanţa întregii linii:
Gl G0 l , S. (3.10)
Unde: l – lungimea liniei, km.
Este necesar de menţionat că în proiectare efectul corona se verifică începând cu tensiunea de 60 kV şi
el apare în cazurile când Un > Ucr. La aşezarea conductoarelor într-un plan drept, tensiunea critică a
conductorului din mijloc este cu 4% mai mică (0,96 Ucr), iar a celor externe cu 6% mai mare (1,06 Ucr), decât
cea calculată după relaţia 3.7.
În calculele practice Ucr, se dimensionează pentru timpurile nefavorabile – umede.
Susceptanţa capacitivă de secvenţă directă sau inversă pe unitatea de lungime a unei faze se
dimensionează prin relaţia:
7,58
B0 10 6 , S / km. (3.11)
dm
lg
r
Unde: d m 3 d12 d 23 d 31 , distanţa medie geometrică între cele trei conductoare, cm;
r – raza conductorului, cm.
Susceptanţa capacitivă a liniei este:
Bl B0 l , S. (3.12)
Întrucât linia este un element pasiv, susceptanţa capacitivă de secvenţă homopolară (la care sensul
magnetic este invariabil) a unei faze se determină prin relaţia:
2,53
B0 h 10 6 , S / km. (3.13)
2hm
lg
rech
unde: hm 3 h1 h2 h3 , cm - distanţa medie a conductoarelor active faţă de sol;
19
TEMA 4. PARAMETRII INSTALAŢIILOR ELECTRICE DE DISTRIBUŢIE ŞI ALIMENTARE
LA TENSIUNE JOASĂ
4.1. Generalităţi.
Instalaţiile electrice de joasă tensiune realizează distribuţia energiei electrice la receptoare îndeplinind
astfel scopul final al întregului proces de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice.
Receptoarele electrice alimentate în joasă tensiune sunt de o mare diversitate, ocupând în general o
pondere înseninată în valoarea puterii instalate la consumator. Având în vedere rolul instalaţiilor de joasă
tensiune, rezultă că proiectarea acestora este strâns legată de caracteristicile tehnico-funcţionale ale
receptoarelor electrice. Cerinţele impuse de funcţionarea corespunzătoare a receptoarelor, din punct de vedere
tehnic şi economic, trebuie satisfăcute între anumite limite admisibile, de către instalaţia de distribuţie în joasă
tensiune.
În majoritatea cazurilor, receptoarele electrice nu sunt elemente izolate, ele fiind grupate pe utilaje cu
destinaţii tehnologice bine determinate. Prin fabricaţie, aceste utilaje au o instalaţie electrică proprie, care
cuprinde atât o parte de forţă - circuitele primare, cu rol de distribuţie şi de protecţie a receptoarelor, cât şi o
parte de comandă, automatizare, măsură si control - circuitele secundare, în figura 4.2 sunt prezentate
schemele de distribuţie aferente circuitelor primare a două tipuri de utilaje. Instalaţia electrică a unui utilaj
conţine, aşa cum se vede şi în figura 4.2, un panou de distribuţie, numit pe scurt panou (tablou) de utilaj PU sau
TU, care alimentează receptoarele cu energie electrică de la un punct de distribuţie (bornele de intrare), permite
conectarea-deconectarea şi realizează protecţia receptoarelor şi a conductelor electrice.
Reţelele electrice de joasă tensiune sunt constituite din totalitatea coloanelor şi circuitelor de utilaj sau
receptor. Prin coloană se denumeşte ansamblul elementelor conductoare de curent, care alimentează un tablou
de distribuţie, iar prin circuit ansamblul elementelor conductoare de curent, care alimentează unul (circuit de
receptor) sau mai multe receptoare (circuit de utilaj).
Partea sistemei energetice, compusă din generatoare, utilaj de distribuţie, substaţii de transformare de
coborâre sau ridicare, reţele electrice şi receptori de energie electrică poartă denumirea de – sistem electric.
Reţeaua electrică este o parte a sistemei electrice, care constă din substaţii şi reţele electrice de diverse
tensiuni.
În cadrul reţelelor electrice de joasă tensiune se pot face următoarele grupări:
Reţele de alimentare, care leagă barele de joasă tensiune ale postu-
rilor de transformare la punctele de distribuţie (panouri), cuprinzând
totalitatea coloanelor electrice;
Reţele de distribuţie, care fac legătura între punctele de distribuţie şi
receptoare sau utilaje, incluzând totalitatea circuitelor de receptor,
respectiv utilaj.
Punctele de distribuţie sunt reprezentate, în cazul instalaţiilor
electrice de joasa tensiune, de panourile de distribuţie care pot fi:
Panouri generale, primind energia electrica de la postul de
transformare sau direct din reţeaua furnizorului;
Panouri principale, alimentate dintr-un panou general şi care
distribuie energia electrică la panouri secundare;
Panouri secundare, de la care energia electrică se distribuie la
receptoare si utilaje.
Instalaţiilor electrice de joasă tensiune le este specific şi un
anumit echipament electric. De obicei echipamentul electric se montează
concentrat, în vecinătatea punctelor de distribuţie putând fi însă amplasat
şi pe traseul unor coloane (cazul magistralelor din bare capsulate) sau a
unor circuite (aparatele de conectare).
20
4.2. Schemele reţelelor de distribuţie.
Racordarea receptoarelor şi utilajelor la tablourile de distribuţie se poate face:
Radial;
Cu linie principală.
În figura 4.3 este prezentată o reţea de distribuţie radial cu şase circuite, două de receptor pentru
motoarele m1 şi m2 şi patru de utilaj - pentru utilajele ul,...u4. Configuraţia radiala este cea mai frecvent
utilizată pentru reţelele de distribuţie de joasa tensiune.
21
tensiunile fază - pământ sunt diferite.
Ultimele două condiţii nu sunt obligatorii dacă un receptor sau utilaj necesită pentru funcţionarea lui
circuite cu curenţi de frecvenţe sau tensiuni diferite, în asemenea situaţii, în cadrul tabloului de distribuţie
respectiv, echipamentele care aparţin aceluiaşi fel de curent sau nivel de tensiune se montează separat şi se
marchează distinct.
Numărul de receptoare şi utilaje, care pot fi racordate la acelaşi tablou de distribuţie este limitat de
valoarea maximă a curentului, care poate fi suportată de elementele conductoare ale echipamentului electric.
Acest număr se corelează cu puterile instalate şi coeficienţii de cerere ai receptoarelor.
În concluzie, problema grupării utilajelor şi receptoarelor dintr-o secţie, pe tablouri de distribuţie,
poate fi soluţionată dacă se cunosc amplasamentele utilajelor şi receptoarelor (schema tehnologică),
caracteristicile tehnico-funcţionale ale acestora şi procesul tehnologic din secţie.
4.3 Schemele reţelelor de alimentare.
Conceperea schemelor reţelelor de alimentare, care fac legătura între posturile de transformare şi
tablourile de distribuţie la receptoare şi utilaje, reprezintă unul din aspectele importante ale proiectării
instalaţiei de joasă tensiune deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, reţelele de distribuţie nu aplică dificultăţi
deosebite.
Reţelele de alimentare de joasă tensiune pot fi organizate conform schemelor:
radiale; buclate;
cu linii principale; combinate.
a) Schemele de distribuţie radiale (arborescente) sunt utilizate pentru alimentarea unor tablouri de
distribuţie suficient de încărcate, montate relativ apropiat unele de altele, cât şi în cazul tablourilor de
distribuţie cu puteri cerute mari, distanţate, faţă de care tabloul general ocupă o poziţie aproximativ centrala.
Reţelele de alimentare radiale, se pot realiza conform schemelor prezentate în figura 4.5, după cum
urinează:
cu o singură treaptă, când tablourile secundare de distribuţie (TS1...TS4) sunt alimentate direct
de la tabloul general TG (Figura. 4.5, a) ;
cu mai multe trepte, caz în care distribuţia se realizează prin două sau mai multe puncte de distribuţie
intermediare. Pentru distribuţia radială în două trepte, prezentată în figura 4.5, b, prima treaptă o
constituie alimentarea tablourilor principale T P1...TP3, iar a doua - alimentarea tablourilor secundare
TS1...TS10 de la cele principale.
Coloanele se diferenţiază în mod corespunzător în coloane principale, respectiv secundare, în
general, arareori se utilizează scheme radiale cu mai mult de două trepte;
în cascadă (figura. 4.5, c), situaţie în care la anumite tablouri de distribuţie (TS1, TS2) se racordează
alături de receptoare sau utilaje şi alte tablouri de distribuţie (TS1 I, respectiv TS2I), ca în cazul schemelor
radiale cu mai multe trepte. Tablourile secundare se consideră de diferite nivele, în sensul distribuţiei
energiei electrice spre receptoare, putându-se nota de exemplu TS3 - 1, TS3 - 2 ş.a.m.d., iar cele care
alimentează numai receptoare şi utilaje, conform principiului din figura 4.5, c. De remarcat că schema în
cascadă rezultă din suprapunerea unor scheme radiale cu numere diferite de trepte, combinaţia fiind datorată
22
unor linii de distribuţie (coloane) comune. Se recomandă evitarea formării a mai mult de două trepte, din
considerente de siguranţă în exploatare.
Figura. 4.7. - Scheme bloc transformator - linie principali din bare capsulate:
a - plecarea liniei principele într-o singuri direcţie;
b - plecarea liniei principale în două direcţii: (1 - linia principală; 2 - derivaţii).
23
Linia principala se mai numeşte coloana magistrala sau simplu - magistrală, iar liniile care se
ramifică clin aceasta - derivaţii.
Schemele cu linii principale din bare capsulate sunt frecvent aplicate în alimentarea cu energie
electrica a unor secţii cu sarcini electrice mari, din uzine metalurgice, constructoare de maşini, de prelucrare
a minereurilor etc.
c) Schemele de distribuţie buclate se obţin prin reîntoarcerea capătului liniei principale secţionate la
punctul de alimentare de plecare. Aceste reţele asigură în punctele de distribuţie pe care le alimentează o
rezervă în linii, putând fi utilizate în cazul unor grupe de receptoare de categoria a II-a.
În figura 4.8 sunt prezentate două tipuri posibile de reţele de alimentare cu scheme de distribuţie
buclate;
în inel (simplu buclată), obţinută prin buclarea unei linii principale secţionate, (Figura. 4.8, a);
tip plasă (complex buclată, Figura. 4.8, b), care se compune din mai multe reţele simplu buclate, în
aceste scheme unele coloane sunt laturi comune pentru două sau mai multe ochiuri, astfel încât
rezerva în linii este de minimum 100%.
Siguranţa în exploatare a reţelelor buclate de joasă tensiune depinde de modul de amplasare şi
dimensionare a elementelor de protecţie.
d) Schemele de distribuţie combinate, cuprinzând linii radiale, principale şi buclate se utilizează în
mod curent, dată fiind diversitatea condiţiilor practice, în care trebuie realizata distribuţia în joasă tensiune,
în figura 4.9 sunt prezentate două exemplificări de reţele de alimentare combinate.
Dacă se folosesc puncte de distribuţie intermediare, atunci alimentarea tablourilor principale se poate
realiza după o schemă, iar a celor secundare după altă schemă; în acest caz se obţin scheme combinate între
trepte de distribuţie.
Variantele tehnice ale schemelor reţelelor de joasă tensiune se analizează din punct de vedere al
siguranţei în funcţionare, se compară între ele pe baza calculelor economice şi în această bază, se alege
soluţia finală.
M
M
M
24
TEMA 5. CALCULUL REŢELELOR ELECTRICE
5.1. Densitatea economică a curentului şi intervalele economice ale sarcinilor.
În preţul transportării energiei electrice în primul rând este inclus preţul pierderilor de energie din
conductoarele liniilor electrice şi transformatoare. Este evident că această mărime depinde de valoarea
pierderilor anuale ΔW şi de costul unei unităţi de pierdere a energiei electrice β.
W k / cos 2 ; (5.1)
La mărimea pierderilor de energie cel mai mult influenţează factorul de putere al sarcinilor. La
aceiaşi sarcină activă, curentul este invers proporţional factorului de putere, iar pierderile de putere sau
energie sunt invers proporţionale pătratului factorului de putere. Deci pentru minimizarea pierderilor de
energie este necesar de majorat factorul de putere al reţelei.
O mare importanţă în preţul transportării energiei electrice sunt decontările pentru amortizarea
instalaţiei. Această mărime depinde de perioada de funcţionare a liniei şi preţul iniţial al ei, deci de
investiţiile capitale iniţiale. Decontările pentru amortizare în procente faţă de investiţiile iniţiale ale liniei K l,
trebuie să asigure, la sfârşitul perioadei de funcţionare a liniei, remunerarea totală a investiţiilor iniţiale.
Decontările pentru amortizare în procente faţă de investiţiile iniţiale ale liniei Kl, se calculă din relaţia:
K l 100 100
cha ; (5.2)
T Kl T
Unde: T – perioada de funcţionare a liniei, ani.
Cheltuielile pentru reparaţiile curente ale liniilor chcurent, de obicei nu sunt considerabile şi în reţelele
rurale constituie câteva procente de la investiţiile iniţiale.
Şi în sfârşit în preţul transportării energiei electrice se include leafa personalului de deservire şi
administrativ – tehnic, l.
Din acestea, cheltuielile de exploatare anuale C, pentru transportarea energiei electrice W, este
determinată din relaţia:
cha ch
C W K l curent K l l; (5.3)
100 100
Pentru aprecierea eficacităţii economice a diferitor variante, sunt calculate cheltuielile admisibile de
calcul, prin relaţia:
En
Z Ch Kl ; (5.4)
100
Unde: En – coeficientul normativ de eficacitate a investiţiilor capitale, care în energetică constituie
12%.
La proiectarea liniilor este necesar de asigurat aşa condiţii ca cheltuielile admisibile de calcul la
transportarea energiei electrice să fie cât mai mici. Foarte mult acestea depind de secţiunile dimensionate ale
conductoarelor.
Odată cu majorarea secţiunii pierderile de energie ΔW scad. În aşa mod cu majorarea secţiunii se
micşorează preţul pierderilor de energie electrică.
25
Lei
l
Z-
n
t +E
ur
en B W
hc
a
+ C 100 F
Ch
0 2
Fec. Mm
Figura. 5.1.Graficul determinării secţiunii economice
Investiţiile iniţiale ale liniilor, luând în vedere majorarea secţiunii conductoarelor creşte aproximativ
pe o linie dreaptă. Deci în baza acesteia cresc şi decontările investiţiilor iniţiale.
Cheltuielile l – lefii la deservirea liniei aproape că nu depind de secţiunea conductoarelor, de aceia
ele nu se iau în consideraţie.
În aşa mod cheltuielile admisibile de calcul la livrarea energiei electrice capătă o curbă U, care este
ch chcurent E n
suma curbei βΔW şi liniei a Kl .
100
Minimum acestei curbe Z – l, corespunde celui mai avantajos efect economic de dimensionare a
secţiunii conductoarelor liniei – Fec.
Secţiunile conductoarelor liniei se calculă din relaţia:
I
Fec. , A / mm 2 . (5.5)
jec.
Unde: I – curentul liniei, A;
jec. – densitatea economică a curentului.
Dacă linia posedă mai multe sarcini atunci după densitatea economică a curentului se poate de
calculat pe sectoare aparte cu diferite secţiuni, sau cu aceiaşi secţiune (secţiunea economică) pe întreaga
linie.
Pierderile de putere în linie cu o singură sarcină este calculată din relaţia:
3I 2 l
P 3I r 2
,W . (5.6)
F
Pentru magistralele cu mai multe sarcini pierderile de putere vor fi:
I12 l1 I 2 2 l2 I 3 2 l3 3I 2l 3I 2 ec.l
P 3
,W .
F F F F F (5.7)
Deci dacă este necesar de calculat aceiaşi secţiune pentru o magistrală cu diverse sarcini, atunci este
necesar de determinat curentul echivalent din relaţia:
I 2 l
I ec. , A. (5.8)
l1 l 2 l3
Din aceasta Fec. :
I ec.
Fec. , A / mm2 . (5.10)
jec.
26
Secţiunile conductoarelor în baza densităţii economice a curentului se dimensionează pentru liniile
de tensiune înaltă şi se aleg din tabelele îndrumarelor.
La fel secţiunile se pot identic dimensiona, numai că în baza sarcinii economice Sec.
Sec. = Smax. kd, kVA. (5.11)
Unde: kd – coeficientul care ia în consideraţie creşterea dinamică a sarcinii;
kd = 0,7 ... 0,8.
Secţiunile conductoarelor în baza sarcinii economice se dimensionează la fel pentru liniile de
tensiune înaltă şi se aleg din tabelele îndrumarilor.
Tabelul 5.1.
Densitatea economică a curentului.
Timpul de întrebuinţare a sarcinii maxime, h / an.
Conductoare şi cabluri.
1000-3000 3000-5000 5000-8700
Conductoare şi şine din cupru fără
2,5 2,1 1,8
înveliş.
Conductoare şi şine din aluminiu fără
1,3/1,5 1,1/1,4 1,0/1,3
înveliş.
Cabluri cu izolaţie din hârtie,
conductoare cu izolaţie din cauciuc şi
3,0 2,5 2,0
polivinilhlorid, din cupru.
Cabluri cu izolaţie din hârtie,
conductoare cu izolaţie din cauciuc şi
1,6/1,8 1,4/1,6 1,2/1,5
polivinilhlorid, din aluminiu.
Cabluri cu izolaţie din cauciuc şi masă
plastică, din cupru. 3,5 3,1 2,7
Cabluri cu izolaţie din cauciuc şi masă
1,9/2,2 1,7/2,0 1,6/1,9
plastică, din aluminiu.
NOTĂ: Pentru conductoarele din aluminiu la numărător – partea Europeană a Uniunii Statelor
Independente, Baicalul, Apusul Îndepărtat; La numitor – Siberia Centrală, Cazacstanul, Asia mijlocie.
5.2. Pierderile de energie în reţelele electrice.
Curentul electric trecând prin conductoare duce la pierderi de energie şi putere şi încălzirea
conductoarelor. Ca pierderile să fie cât mai mici, este necesar de a compensa energia reactivă şi de majorat
secţiunile conductoarelor. Majorarea secţiunii conductoarelor duce la cheltuieli în baza metalelor colorate,
de aceia la proiectarea liniilor este necesar de luat în consideraţie toţi factorii şi de ales cel mai optim
variant.
După cum se ştie pierderile de putere după legea lui Joul – Lenţ P 3I r ,W . Dacă curentul în
2
conductor, permanent va avea aceiaşi valoare, atunci pierderile de energie anuale vor constitui:
W P 24 365 I 2 r8760 10 3 ,W . (5.12)
Însă curentul în conductor permanent variază în dependenţă de sarcină, de aceia nu se poate de
efectuat calculele pierderilor de energie prin formula dată.
De aceia pentru calculul pierderilor de energie se construiesc graficele de sarcină anuale ale diferitor
linii în baza cărora sunt efectuate calculele.
5.3 Calculul conductoarelor şi cablurilor după capacitatea de încălzire.
În momentul parcurgerii curentului prin conductor, se emite energie termică după legea Joul – Lenţ:
Q I 2 r . (5.13)
Unde: Q – cantitatea de căldură;
I – curentul care parcurge prin conductor;
r – rezistenţa activă a conductorului;
τ – timpul pierderilor.
Conductorul se încălzeşte de la curentul care parcurge prin el până la temperatura la care cantitatea
de căldură primită de conductor devine egală cu cantitatea de căldură emisă de conductor în mediul ambiant.
Cu majorarea temperaturii conductorului viteza de încălzire a lui se micşorează.
Pierderile de căldură a conductoarelor LA, în ce mai mare măsură se efectuează în baza convecţiei,
adică a mişcării aerului mediului ambiant.
27
Temperatura conductorului nu trebuie să depăşească limitele admisibile. De aceea este necesar
corect de calculat curentul care va parcurge prin conductor, înlăturând condiţiile de majorare a temperaturii
admisibile.
Pentru LA neizolate temperatura maxim admisibilă este de până la 70 0C.
Pentru calculul conductoarelor după capacitatea lor de încălzire este necesar de ştiut temperatura
mediului ambiant. În calcule se întrebuinţează temperatura medie lunară, la ora 13, pentru cea mai
călduroasă lună a anului. La calculul conductoarelor pentru interiorul încăperilor se aplică în calcule cea mai
înaltă temperatură medie lunară din încăperea dată.
Din cele expuse deducem următoarea:
Q cS (t t 0 ) . (5.14)
2 0
Unde: c – coeficientul de emisie termică a conductorului, W/ (m · C);
S – suprafaţa externă a conductorului, m2;
t – temperatura la suprafaţa conductorului, 0C;
t0 – temperatura mediului ambiant, 0C;
τ – timpul, sec.
În cazul când temperatura conductorului sa stabilizat, înseamnă că cantitatea de căldură primită este
egală cu cantitatea de căldură emisă, adică:
I 2 r cS (t t 0 ) . (5.15)
De unde primim:
I 2 cS (t t 0 ) / r. (5.16)
Pe de altă parte:
S dl ,
(5.17)
r l / F 4l /(d 2 ).
Unde: d – diametrul conductorului;
l – lungimea conductorului;
γ – conductibilitatea specifică a materialului conductorului.
Înlocuind S şi r în formulă, primim:
I 2 c 2 d 3 (t t 0 ) / 4;
(5.18)
I ( / 2) cd 3 (t t 0 ) .
0.875
Kreg interm
DA
29
Figura. 5.2. Graficul determinării factorului de putere, în baza dependenţei sarcinilor de calcul
ale consumatorilor de producere Pprod., către sarcina de calcul sumară P0.
În cazul lipsei datelor dependenţei Pprod. / P0, valoarea factorului de putere, la determinarea sarcinii
totale a sectoarelor reţelelor 6...35 kV, se poate de determinat cu o aproximaţie, în baza dependenţei P zi. max.,
către Pnocturn. max., după tabelul 9, Anexa 7.
Pentru determinarea sarcinilor LA 6...20 kV, sarcina de calcul a PT 6...20 / 0,4 kV, racordate la linia
dată trebuie dimensionate înmulţind sarcina maximală a PT, cu coeficientul de creştere a sarcinii.
Calculul prin metoda sumării tabelare se determină reieşind din relaţiile:
n
Рcalc. Рmax Pi , kW (5.23)
i 1
30
Transformatoarele moderne dotate cu comutator fără excitaţie (ПБВ), surplusul de tensiune (Vsurplus.)
constituie +5%, iar adaosul de reglare: -5%; -2,5%; 0%; +2,5%; +5%. În aşa mod adaosul sumar total poate
fi egal cu: 0%; +2,5%; +5%; +7,5%; +10%.
În regimul minimal se determină adaosul de tensiune a transformatorului (adaosul prin intermediul
pivotului de reglare), prin următoarea relaţie:
Vreglare 5 U şine
25
Ulinia
25
.tens.înaltă U transformator Vsurplus. ,%.
25
(6.1)
unde: U şine
25
- adaosul de tensiune la şinele postului de transformare raional PTR în regim minimal,
%;
U lin
25
.tens.înaltă . - pierderile de tensiune în linia de tensiune înaltă, în regim de sarcină minimal,
%;
U tr25 - pierderile de tensiune în transformator, în regim de sarcină minimal, %;
Vsurplus - surplusul de tensiune, %.
Pierderile admisibile de tensiune în linia de 0,38 kV în regim de sarcină maxim se determină prin
formula:
U adm U şine Ulin.tens.înaltă U tr . Vsurplus Vreglare 5 ,%.
100 100 100
(6.2)
Este necesar de aflat (de transferat) Δ Uadm în volţi:
(Unom / 100) ∙ Δ Uadm %; V (6.3)
Tabelul 6.1.
Datele de calcul ale pierderilor admisibile de tensiune pentru diferite regimuri de sarcină.
Devierea tensiunii, %
Elementul reţelei.
Cu sarcina de 100% Cu sarcina de 25%
Şinele 10 kV.
Linia 10 kV.
Transformator 10 / 0,4 kV:
Pierderile de tensiune.
Supratensiunea.
Adaosul de tensiune.
Linia 0,38 kV.
Consumatorul.
Devierea admisibilă de tensiune. -5 +5
31
U
U % 100%. (6.5)
U nom
Pierderile de tensiune în transformatoare se determină din relaţia:
Smax
U tr (U a % cos U r % sin ),V . (6.6)
Str
unde: Smax – puterea aparentă de calcul pe sector, kVA;
Str – puterea transformatorului, kVA;
Uа – componenta activă a tensiunii de scurtcircuit, %;
Ur – componenta reactivă a tensiunii de scurtcircuit, %.
Componenta activă a tensiunii de scurtcircuit se determină din relaţia:
Р
U a s.c. 100% (6.7)
Str
unde: Рs.c. – pierderile de scurtcircuit în transformator, kW;
Componenta reactivă a tensiunii de scurtcircuit se determină din relaţia:
U r % U s2.c. % U а2 % (6.8)
unde: Us.c. – tensiunea de scurtcircuit, %.
Factorul de putere se determină din relaţia:
P
cos calc. . (6.9)
Scalc.
unde: Рcalc. – puterea de calcul activă, kW;
Scalc. – puterea aparentă de calcul, kVA.
P L i i
F i 1
, mm2 . (6.11)
U adm.activ. U nom.
unde: - conductibilitatea specifică a conductorului, (pentru aluminiu =32 Ωm/mm2);
Uadm.activ. – componenta activă a pierderilor admisibile de tensiune, V;
Рi – puterea activă a sectorului - i al reţelei, W;
Li – lungimea sectorului - i, m;
Unom. – tensiunea nominală a reţelei, V.
Componenta activă a pierderilor admisibile de tensiune se determină din formula:
U adm.activ. U adm. U reactiv. ,V . (6.12)
unde: Ureactiv. – componenta reactivă a pierderilor admisibile de tensiune, V.
Componenta reactivă a pierderilor admisibile de tensiune se determină după relaţia:
n
x
U reactiv. o Qi Li ,V . (6.13)
U nom. i 1
unde: Qi – puterea reactivă a sectorului - i, kVAr;
Li – lungimea sectorului - i, km;
хо – reactanţa inductivă a conductorului (pentru 1 km de conductor), Ω/km;
Unom. – tensiunea nominală a reţelei, kV.
32
6.3. Transformatoare de forţă cu autoreglare şi autotransformatoarele.
La proiectarea substaţiilor noi cu tensiunea de 35...110 / 6 ... 20 kV, este necesar de întrebuinţat
transformatoare cu RTS. Dispozitivul de reglare a acestor transformatoare serveşte pentru compensarea
pierderilor de tensiune în linia de alimentare şi transformator.
În cazul sumării valorilor devierilor tensiunii în linia de alimentare şi transformator 10 ... 15 %,
transformatoarele cu RTS sunt mai convenabile după caracteristicile sale tehnico – economice în momentele
cosφ ≥ 0,9, când DC sunt puţin efective iar AAT sunt foarte costisitoare.
Pentru alimentarea cu energie electrică a raioanelor rurale în cea mai mare parte se întrebuinţează
transformatoare de forţă cu reglare automată de tip TMH (трансформатор масляный напряжения), cu
puterea de 630 ... 6300 kVA, cu diapazonul de reglare ± 6 x 1,5 şi ± 6 x 1,67.
33
reţelelor de distribuţie 6 şi 10 kV, care alimentează grupuri de posturi de transformare cu puterea de 25 ... 63
kVA, cu o putere sumară a grupului nu mai mare de 250 ... 630 kVA.
35
b) Sistemul iluminării de stradă, este pus în funcţiune prin intermediul demarorului KM.
Iluminarea poate fi anclanşată manual prin intermediul întrerupătorului cu pachet SA2 sau automat prin
intermediul fotoreleului K.
În panoul de distribuţie 0,4/0,23 kV sunt instalate întrerupătorul cu pachet SA3, priza XS şi lampa
HL pentru controlul tensiunii în toate trei faze şi iluminarea interioară.
Trebuie de menţionat că în perioada rece a anului contorul este încălzit cu ajutorul rezistoarelor R,
cărora li se admite tensiune prin intermediul întrerupătorului SA¤.
Pentru protecţia de scurtcircuite între faze servesc întrerupătoarele automate de ieşire cu
declanşatoare electromagnetice şi termice. Pentru înlăturarea supratensiunii la transformatorului de forţă,
din partea tensiunii primare şi secundare sunt montate descărcătoarele cu ventil FV1 Şi FV2.
6.4. Determinarea puterii, cantităţii transformatoarelor şi locului de amplasare al substaţiilor.
Puterea şi cantitatea transformatoarelor substaţiilor de coborâre se dimensionează în baza sarcinii de
calcul la şinele de tensiune joasă, luând în vedere evidenţa capacităţii de suprasarcină a transformatoarelor şi
cerinţelor de asigurare fiabilităţii alimentării cu energie electrică a consumatorilor. În cazurile substaţiilor
din sectorul rural şi agrar, se instalează unu sau două transformatoare.
La STR (substaţiile de transformare raionale) 35...110/6...20 kV se instalează două transformatoare
în următoarele cazuri:
- în cazul când distanţa până la substaţia din vecinătatea apropiată constituie mai mult de 45 km;
- în cazul în care din unele condiţii ale terenului (bazine de apă, poligoane, etc), nu este posibilă
racordarea pentru îndeplinirea unei linii de rezervă 10 (6) kV, a substaţiei din vecinătatea apropiată;
- în cazul în care după sarcina de calcul, este necesar de montat un transformator cu puterea mai mare de
6300 kVA;
- în cazul în care liniile de ieşire 10 (6) kV, constituie o cantitate mai mare de 5 unităţi;
- în cazul în care nu este posibilă înlocuirea transformatorului defectat, într-un timp de până la 24 h, din
momentul defectării;
- în cazul în care prin intermediul acestei STR, sunt alimentaţi consumatori de categoria I şi rezervarea
acestora la alte linii de 10 (6) kV, nu este posibilă;
- în cazul în care rezervarea consumatorilor de categoria I, de la substaţiile vecine, nu poate fi deconectată
în regimul de după avarie.
În toate celelalte cazuri la STR, se instalează un singur transformator.
Pentru STR cu două transformatoare se recomandă a fi instalate transformatoare de aceiaşi putere, cu
condiţia că sarcina fiecărui, trebuie să constituie 65...70% din sarcina totală la sfârşitul perioadei de
proiectare.
Ca regulă la STR este necesar de instalat transformatoare de tipul TMH (трансформатор
масляный напряжения), cu reglare automată a tensiunii sub sarcină RAT, care în baza regulamentului,
trebuie să asigure devierea tensiunii de ± 5%.
La substaţii de obicei se instalează unul sau două transformatoare de forţă.
La Staţiile de Transformare Raionale (STR) cu două transformatoare se recomandă de utilizat
transformatoare de aceiaşi putere, cu condiţia că sarcina fiecăruia din ele trebuie să constituie 60...70 %, din
sarcina totală la sfârşitul perioadei de calcul.
Pentru consumatorii de categoria II şi III în dependenţă de mărimea sarcinii de calcul pot fi utilizare
substaţii de transformare cu unu sau două transformatoare. În cazul alimentării cu energie electrică a
consumatorilor de categoria I este necesar de utilizat substaţii cu două transformatoare sau cu un
transformator numai în cazul când consumatorul posedă o staţie de rezervă cu cogenerare.
Luând în vedere perspectiva de dezvoltare, în dependenţă de sarcină, se determină coeficientul
creşterii sarcinilor substaţiei de transformare.
Sarcina de calcul cu evidenţa perspectivei de dezvoltare se determină din relaţia:
Scalc кc S , kVA (6.14)
unde: кc – coeficientul de creştere a sarcinii.
Puterea transformatorului se determină în conformitate cu tabelul 11 „Intervalele de creşteri a
sarcinii pentru dimensionarea transformatoarelor”, Anexa 7, reieşind din condiţia:
Sec.min. Scalc. Sec.max. (6.15)
unde: Sec.min. – intervalul economic minim;
36
Sec.max. – intervalul economic maxim.
Transformatorul ales trebuie verificat după coeficientul suprasarcinilor sistematice, în conformitate
cu tabelul 12, Anexa 7.
S
ks.s. calc. (6.16)
Str .
Locul amplasării substaţiei este necesar a fi dimensionat în centrul sarcinilor electrice. Dacă există
careva obstacole care nu permit amenajarea substaţiilor în locul de calcul, atunci este admis ca ea să fie
dimensionată în cel mai apropiat loc de centrul sarcinilor electrice.
Coordonatele centrului sarcinilor electrice se determină din formulele:
n
P x
n
i i P y i i
, (6.17)
x i 1n ; y i 1
n
x i 1
i y i 1
i
37
conductorul nul, care este conectat la priza de pământ la începutul în intermediul şi capătul liniei. În aşa fel
la tensiunea de 380 V, primim o reţea cu neutrul dur legat la pământ.
0,38 kV 6...35 kV 110 kV
A) B) C)
38
Figura 7.2. Oscilograma curentului de scurtcircuit.
În scheme şi calcule curenţii de s.c. prescurtat se notează prin:
a. I(3)s.c. sau K(3) – curent de s.c. trifazat;
b. I(2)s.c. sau K(2) – curent de s.c. bifazat;
c. I(1.1)s.c. sau K(1.1) – curent de s.c. bifazat la pământ;
d. I(1)s.c. sau K(1) – curent de s.c. monofazat.
În reţelele nu neutrul legat la pământ cea mai mare parte a scurtcircuitelor revine s.c. monofazate, cca
65%, 20% revin s.c. bifazate la pământ, 10% - s.c. bifazate şi 5% - trifazate. În sistemele LA cu neutrul
izolat aproximativ 2/3 revin s.c. bifazate, iar celelalte trifazate.
39
10 kV
PDC s.c.0
A-70 1 A-50 2 AC-35
AC-35
2 km 3 km
AC-35
4 km
35 / 10 kV
S.c.1 10 kV 10 kV 10 kV
S.c.3 S.c.6
T1 T2 T3
AC-35
PT 10 / 0,4 kV Indepartata
Apropiata
S.c.5
PT 10 / 0,4 kV
a) Proiectata
Xs X1 R1 X4 R4 R8 X8
Sistemul 2,75 0,69 0,84 1,04 1,61 1,27 6,4
R2 R5
0,96 0,1 S.c.6
s.c.0
X2 X5
0,2 0,48
S.c.1 R 3 S.c.3 R6
26,3 19,7
b) X3 X6
10,2 40
R7 R9
12,5 550
S.c.2 X9
S.c.4
94 S.c.5
Figura 7.3. Schema electrică principială a unei reţele de distribuţie (a) şi schema echivalentă de
substituire a acesteia, în baza căreia se efectuează calculul curenţilor de scurtcircuit.
Toate datele schemei de calcul trebuie redate către tensiunea de bază Ubaz. Tensiunea de bază este
valoarea tensiunii nominale a unei oarecare trepte de tensiune, înmulţită cu coeficientul de 1,05. Adică
rezultatul va fi - (6,3; 10,5; 21; 37 kV ş.a.m.d.).
Aceste mărimi pot fi calculate prin următoarele expresii:
0 U baz
EE ; (7.1)
U nom
0 U nom
II ; (7.2)
U baz
0 2
0 E U baz U baz E U
Z Z baz ; (7.3)
0
3I U nom U nom 3 I U nom
unde: E – forţa electromotoare.
Pentru efectuarea calculelor unor scheme mai complicate prin intermediul unităţilor convenţionale este
dificil, de aceea toate unităţile se transferă în unităţi relative.
În calitate de mărime de principală se ia puterea aparentă de bază Sbaz, valoarea căreia este aleasă
arbitrar. A doua valoare a mărimii bazice se ia tensiunea de bază Ubaz. De obicei, pentru fiece scară de
tensiune se dimensionează tensiunea ei de bază, înmulţită cu 1,05 şi în aşa mod în sistemul schemei se redau
atâtea tensiuni, câte trepte de tensiune există în schema dată.
Aşa dar, puterea aparentă de bază Sbaz:
S baz 3 U baz I baz ; (7.4)
Curentul de bază:
40
S baz
I baz ; (7.5)
3 U baz
Impedanţa de bază:
2 2
U baz U baz U baz
Z baz ; (7.6)
3 I baz 3 U baz I baz Sbaz
Valoarea unităţilor relative, redate către condiţiile bazice, se determină din condiţiile:
E
E*(baz) ; (7.7)
Ebaz
U
U *(baz) ; (7.8)
U baz
I
I *(baz) ; (7.9)
I baz
S 3UI
S*(baz) U *(baz) I *(baz) ; (7.10)
Sbaz 3U baz I baz
41
- la şinele de tensiune înaltă a PT de calcul, care alimentează sectorul dat.
Tensiunea de bază este calculată după formula:
Ubaz. 1,05 U nom. , kV . (7.14)
Curentul de scurtcircuit trifazat se determină din relaţia:
U baz .
.c .
I s(3) , A. (7.15)
3 Z
unde: Ubaz. – tensiunea de bază, kV;
zΣ – impedanţa sumară a liniei până la punctul de scurtcircuit.
Impedanţa sumară a liniei se determină după relaţia:
х хsist . rlin. , .
2 2
Z lin.
(7.16)
unde: xlin. – reactanţa inductivă a liniei, până la punctul de scurtcircuit, Ω;
xsist. – reactanţa inductivă a sistemei, Ω;
rlin. – rezistenţa activă a liniei, până la punctul de scurtcircuit, Ω.
xlin. x0 l , / km. (7.17)
rlin. r0 l , / km. (7.18)
unde: rо – rezistenţa activă specifică a unui kilometru de conductor, Ω / km;
хо – rezistenţa inductivă specifică a unui kilometru de conductor, Ω / km;
l – lungimea liniei, km.
2
U baz
хsist . .
, . (7.19)
S s .c .
unde: Ss.c. – impedanţa de scurtcircuit la şinele de tensiune înaltă, MVA.
Curentul de scurtcircuit bifazat se determină din relaţia:
3 (3)
.c .
I s(2) I s.c. , A. (7.20)
2
7.5. Curenţii de şoc.
Cea mai mare valoare a curentului de scurtcircuit se numeşte curentul de şoc. Curentul de şoc se
manifestă după prima semiperioadă din momentul scurtcircuitării, adică în momentul t = 0,01 sec.
кşoc 1 е а .
Т
(7.22)
unde: e – valoarea logaritmului natural = 2,72;
Та – constanta timpului de stingere a curentului de şoc, care se determină din relaţia:
Та
хlin. . (7.23)
rlin.
unde: ω – frecvenţa unghiulară =3,14.
Cea mai mare valoare a coeficientului de şoc constituie - 1,8.
În reţelele rurale, alimentate de la sisteme de o putere mare, coeficientul de şoc constituie – 1,8,
această valoare trebuie luată în calculele scurtcircuitului la şinele de tensiune joasă a unei substaţii la care
valoarea tensiunii nominale pe partea înaltă este de 110 kV şi mai mult.
Pentru scurtcircuitele la şinele de 35 şi 10 kV a substaţiilor de transformare cu tensiunea înaltă de 35
kV, kşoc – 1,5. Pentru scurtcircuitele din reţelele 10 şi 0,38 kV, kşoc – 1.
43
TEMA 8. CURENŢII DE SCURTCIRCUIT ŞI DE CONECTARE LA PĂMÂNT.
8.1. Determinarea curenţilor de scurtcircuit în reţelele săteşti cu tensiunea de 380 V.
Curenţii de scurtcircuit în reţelele cu tensiunea de 0,38 kV se determină în următoarele puncte:
- la şinele 0,4 kV ale PT;
- în capătul fiecărei linii.
Tensiunea de bază este calculată după formula (7.14) şi curentul de scurtcircuit trifazat se determină
din relaţia (7.15).
Impedanţa sumară a liniei se determină după relaţia:
r r x x
2 2
z tr . sec tor tr . sec tor , . (8.1)
unde: Σ xsector– suma reactanţelor inductive a sectoarelor liniei, până la punctul de scurtcircuit Ω;
Σ rsector– suma rezistenţelor active a sectoarelor liniei, până la punctul de scurtcircuit Ω;
rtr. – rezistenţa activă a transformatorului, Ω;
xtr. – reactanţa inductivă a transformatorului, Ω.
2
U baz.
xsec tor . x0 l , .
U (8.2)
nom.lin.0,4
2
U
rsec tor . r0 l baz. , .
U (8.3)
nom.0,4
unde: rо – rezistenţa activă specifică a unui kilometru de conductor, Ω / km;
хо – rezistenţa inductivă specifică a unui kilometru de conductor, Ω / km;
l – lungimea sectorului, km.
IC
C
IA
A
CA C C CB
IC.P.
IC.P.
Figura. 8.1.Conectarea la pământ în reţelele cu neutrul izolat.
Capacităţile condensatoarelor conductoarelor de fază faţă de pământ aproximativ sunt egale între ele:
Ca = Cb = Cc, atunci curenţii care parcurg prin capacităţile condensatoarelor formate la fel sunt egale: Ia = Ib
= Ic şi sunt amplasaţi unul faţă de altul la un unghi de 1200 (figura 8.2).
IB IB
30
IA IC.P.
30
30
IC IC
Figura 8.2. Diagrama vectorială a curenţilor, în momentul conectării la pământ, în reţelele cu
neutrul izolat.
Deci, suma geometrică a curenţilor este egală cu zero şi curentul în pământ nu există.
În momentul conectării unui conductor de fază (de exemplu faza A) la pământ, tensiunea ei, faţă de
pământ va deveni egală cu zero şi la fel şi curentul va deveni egal cu zero: II a = 0. în celelalte două faze
tensiunea va creşte cu 3 ori, iar curenţii II b şi II c, se vor determina ca suma geometrică a curenţilor până la
conectarea cu curentul Ia. Valoarea absolută a curentului în faza B, în acest caz va constitui:
I BI I A2 I A I B I B2 3 I A ; (8.14)
În faza C:
I CI I A2 I A I C I C2 3 I A ; (8.15)
Curentul în pământ va fi egal cu suma geometrică a curenţilor din faze:
0 0 0 0
I C . P. I A I B I C (8.16)
I
Din diagrama vectorială, cu condiţia că I a = 0, reiese:
I C . P. I I 2
B
I BI I CI I CI
2
3 IA
2
3 IA 3 IA 3 IA
2
(8.17)
3I A 3U f C A ;
unde: Uf – tensiunea de fază a reţelei;
ω = 2πf = 314 – frecvenţa unghiulară a curentului alternativ;
Ca = Cb = Cc – capacităţile liniilor faţă de pământ, Ca = C0 l. (pentru LA - C0 = 5,4 ∙ 10-3μF /
km, pentru LC - C0 = (190 ... 220) 10-3μF / km).
46
Dacă vom înlocui toate valorile capacităţilor în relaţia (8.17), vom primi formula simplă aproximativă,
pentru calculul curentului de conectare la pământ în reţelele cu tensiunea de 6 ... 35 kV, cu neutrul izolat.
- pentru reţelele cu LA:
I C.P. Ul / 350; (8.18)
- pentru reţelele cu LC:
I C.P. Ul /(10...12); (8.19)
În relaţiile (7.41) şi (7.42) – U – tensiunea de linie, kV, l – lungimea tuturor ramificărilor liniilor
tensiunii date, km.
Curentul de conectare la pământ nu trebuie să depăşească limitele de:
6..............................................30
10.............................................20
20.............................................15
35.............................................10
În reţelele electrice cu tensiunile de 6 ... 35 kV, îndeplinite din piloni din beton armat sau metalici,
curentul de conectare la pământ nu trebuie să depăşească limita de 10 A.
Dacă curentul de conectare la pământ nu depăşeşte valoarea dată, atunci în momentul conectării unei
faze la pământ, nu este neapărat deconectarea liniei şi ea poate funcţiona până la momentul depistării
defecţiunii şi deconectarea sectorului avariat pentru reparaţie. De obicei aceasta trebuie să se îndeplinească
în decurs de până la două ore.
Pentru valori mai înalte de cele indicate mai sus a curenţilor de conectare la pământ, în locurile
conectării poate apărea un arc electric stabilizat. Acest arc se aprinde şi se stinge în dependenţă de frecvenţa
curentului de lucru sau mai mare decât aceasta. În legătură cu aceasta în reţea apar supratensiuni, care pot
atinge valori de trei – patru ori mai mari decât tensiunea nominală, ceia ce prezintă un pericol pentru izolaţii,
mai ales în reţelele cu tensiunea de 35 kV.
În afară de aceasta de la acţiunile termice a arcului electric, în locul conectării la pământ creşte
pericolul deteriorării izolaţiei, a pilonilor din beton armat şi inflamarea pilonilor din lemn. În baza acestora
se majorează probabilitatea trecerii arcului electric în scurtcircuit bifazat sau trifazat, mai ales în LC.
Pentru micşorarea curentului de conectare la pământ, care prezintă un curent capacitativ, între neutrul
transformatorului şi pământ se conectează o bobină de inductanţă, care poartă denumirea de bobină de
stingere a arcului.
Curentul inductiv a bobinei poate în întregime să compenseze şi chiar să supracompenseze curentul
capacitativ de conectare la pământ. Reţelele electrice, neutrul cărora este conectat la pământ prin
intermediul bobinelor de inductanţă, poartă denumirea de reţele compensatoare.
Reţelele de LA rurale cu tensiunea de 35 kV în unele cazuri trebuie compensate, dar cu tensiunile de 6
... 20 kV, în cea mai mare măsură nu se compensează .
În reţelele de LC curentul de conectare la pământ constituie de 30 ... 35 ori mai mare, decât în LA
(pentru aceiaşi lungime), de aceia reţelele LC deseori trebuie compensate prin intermediul bobinelor
inductive chiar la tensiuni de 6 kV.
47
Stabilitatea termică a conductoarelor de tensiune joasă se consideră îndeplinită dacă secţiunea
satisface relaţia:
t s .c .
F I n. max . . (8.21)
C
Unde: C – coeficient care depinde de tipul şi materialul conductorului, tab. 8.2.
În cazul în care conductele electrice nu satisfac stabilitatea la efectul termic şi electrodinamic al
curenţilor de scurtcircuit în locul de montare, se recomandă prevederea unor dispozitive speciale de
protecţie (siguranţe fuzibile sau întrerupătoare automate cu timp de acţionare rapid).
Verificarea la scurtcircuit nu este obligatorie în cazul panourilor de distribuţie, pentru aparatele şi
conductele protejate prin siguranţe fuzibile.
Tabelul 8.2.
Valorile temperaturii maxime admisibile şi coeficientului C la încălzirea conductelor, în
regimurile de scurtcircuit.
Temperatura
Tipul şi materialul conductelor maxim
admisibilă, în Coeficientul
cazul C
scurtcircuitului,
0
C.
Bare din cupru 200 165
Bare din aluminiu 200 90
Bare din oţel (fără legătură directă cu aparatele) 400 66
Bare din oţel (cu legătură directă cu aparatele) 300 60
Cabluri cu izolaţie din hârtie cu conductoare Cu 200 145
de: Al 90
Cabluri cu izolaţie din cauciuc sau PVC cu Cu 150 122
conductoare de: Al 83
Cabluri cu izolaţie din polietilenă cu Cu 120 104
conductoare de: Al 70
48
TEMA 9. APARATELE ELECTRICE
9.1. Contactele electrice, caracteristica şi construcţia sa.
Locul în care se petrece conexiunea, unirea a două elemente dintr-un circuit, poartă denumirea de
contact. De calitatea conexiunii contactelor într-o mare măsură depinde fiabilitatea funcţionării instalaţiilor
electrice şi a sistemelor în întregime.
49
În baza acesteia contactele sunt confecţionate din diferite
materiale sau aliaje, cu diverse durităţi şi temperaturi de topire.
Unul din factorii care cel mai des deteriorează contactele
este arcul electric. Unele din materialele care se opun
caracteristicilor deterioratoare ale arcului electric, sunt contactele
metaloceramice, care reprezintă un amestec din particule mici de
cupru cu wolfram sau molibden ori argint cu wolfram. Aceste
contacte au caracteristici foarte bune datorită conductibilităţii
înalte ale cuprului şi aluminiului şi caracteristici înalte de topire
datorită întrebuinţării wolframului sau molibdenului.
Figura.9.4. Pelicula de oxidant a contactelor.
50
Procesul de formare a arcului electric poate fi reprezentat în felul următor:
- în momentul declanşării contactelor, la început se micşorează presiunea unui element al contactului
faţă de celălalt şi corespunzător şi micşorarea suprafeţei de contact, se majorează rezistenţa de trecere şi
densitatea curentului, temperatura se creşte şi mai apoi duce la emisii termoelectrice. Sub acţiunea
temperaturii înalte se majorează viteza de mişcare a electronilor care tind la prelungirea circuitului
smulgând particule de metal de pe suprafaţa electrodului de contact. În momentul apariţiei unui interval
între electrozi, în intermediul contactelor tensiunea imediat se stabilizează. Având în vedere faptul că
distanţa dintre electrozi este mică, apare un câmp electric de o tensiune înaltă, sub acţiunea căruia de pe
suprafaţa electrozilor se petrece smulgerea electronilor. Electronii se mişcă cu o viteză mare în câmpul
electric şi în momentul lovirii într-un atom neutru, cedează acestuia energia sa cinetică. Dacă această
energie este de ajuns, pentru smulgerea măcar a unui electron din banda atomului neutru, atunci are apariţie
procesul de ionizare.
Electronii şi ionii liberi care sa-u format, reprezintă plasma miezului arcului, adică canalul ionizat în
care arde arcul şi care contribuie la mişcarea neîntreruptă a particulelor.
În baza acesteia particulele încărcate negativ şi în primul rând electronii, se mişcă într-o direcţie
(spre anod), iar atomii şi moleculele gazelor, emanate de unul sau mai multe particule de electroni pozitiv
încărcaţi, în direcţie opusă (spre catod). Conductibilitatea plasmei este aproape egală cu conductibilitatea
metalelor, de aceea căderea tensiunii în lungul arcului este foarte mică.
În arcul electric permanent parcurg două procese, unul este procesul de ionizare şi altul este procesul
de deionizare a atomilor şi moleculelor. Procesul de deionizare în cea mai mare măsură se petrece prin
difuzie, adică transmiterea particulelor încărcate în mediul înconjurător, recombinând electronii şi ionii
pozitiv încărcaţi. În urma acestui proces apare o emisie de căldură în mediu.
În aşa fel se poate de afirmat trei stadii ale arcului electric:
1. Aprinderea arcului – este urmare a ionizării şi emisiei electronilor de pe catod, în stadiul de
formare a descărcării arcului şi procesului de intensificare crescândă a ionizării, care la rândul său este mai
mare decât deionizarea;
2. procesul de ardere a arcului – este procesul susţinut de termoionizarea miezului arcului, în
moment, când procesele de ionizare şi deionizare sunt egale;
3. stingerea arcului – când intensitatea deionizării este mai înaltă decât intensitatea ionizării.
a) b)
Figura. Arcul electric. a - procesul de ardere al arcului electric; b – aprinderea arcului electric.
9.3. Izolatorii instalaţiilor electrice.
Părţile conductoare ale aparatelor şi instalaţiilor electrice trebuie să fie izolate sigur, unul faţă de
celălalt şi faţă de pământ. Pentru îndeplinirea acestor cerinţe, în tehnica electrică sunt întrebuinţaţi diverşi
izolatori, care se divizează în:
- izolatori staţionari;
- izolatori liniari;
- izolatori ale aparatelor.
Izolatorii staţionari şi ale aparatelor, se întrebuinţează pentru fixarea şi izolarea şinelor din
dispozitivele de distribuţie ale staţiilor şi substaţiilor electrice sau pentru izolarea părţilor conductibile ale
aparatelor. Aceste tipuri de izolatoare la rândul său se împart în:
- izolatori de trecere;
- izolatori – suport.
Izolatorii de trecere sunt instalaţi la trecerea şinelor prin pereţi în interiorul încăperilor, la ieşirile
acestora din clădiri sau la ieşirile părţilor conductoare din aparatele electrice. Ele sunt îndeplinite din farfor
cu câteva caneluri nu prea mari.
51
Figura. 9.7. Izolatori de trecere.
a) la tensiunea de 10 kV, pentru instalare internă; b) la tensiunea de 35 kV – intrarea liniară. 1 –
şina conductoare, 2 – capacul de fontă, 3 – bucşă.
Izolatorii – suport, se împart în izolatori – suport, tijă şi izolatori – suport cu pivot.
Izolatorii – suport tijă, au corpul compact (neîntrerupt) din farfor, cu una sau câteva caneluri
diametrale. Ei sunt întrebuinţaţi în interiorul încăperilor.
Izolatorii – suport cu pivot, sunt destinaţi pentru instalarea exterioară. Ei constau din corpul de farfor
sau sticlă, cu caneluri mari, destinaţia cărora este protecţia de ploaie. Izolatorii sunt fixaţi prin intermediul
unui pivot din fontă. În unele cazuri aceşti izolatori, în partea exterioară de vârf, pot avea un capac din fontă,
destinaţia căruia este fixarea părţii conductibile.
Figura. 9.9. Izolator suport cu pivot la tensiunea de 35 kV, din seria ОНШ, pentru instalare
exterioară.
Izolatorii liniari, servesc pentru fixarea conductoarelor LA şi şinelor din dispozitivele de distribuţie
deschise. Izolatorii trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
- asigurarea durabilităţii electrice îndelungate, determinată de tensiunea câmpului electric (kV/m), în
baza căreia materialul izolatorului îşi pierde capacităţile dielectrice;
52
- să corespundă durităţii mecanice, în deosebi la acţionarea eforturilor dinamice ale curenţilor de
scurtcircuit;
- asigurarea proprietăţilor sale indiferent de orice acţionare a mediului ambiant (rece, cald, ploaie,
etc);
- rezistivitate la acţionarea descărcărilor electrice.
Caracteristicile electrice de bază ale izolatoarelor sunt:
- tensiunea nominală;
- tensiunea de străpungere;
- tensiunea de descărcare şi menţinere a frecvenţei industriale (în cazurile izolatorului uscat şi
umed).
Figura. 9.10. Izolator liniar de atârnare la tensiuni înalte de 110, 220 şi 400 kV.
Corpul izolatorului, îndeplinit din masă ceramică dură C130, capetele încorporate din fontă cu un
strat anticoroziv.
53
Figura. 9.13. Izolator liniar de atârnare, utilizat pentru reţelele feroviare..
Corpul izolatorului, îndeplinit din masă ceramică dură C 120 sauC130, capetele încorporate din fontă cu
un strat anticoroziv.
9.4. Întrerupătoarele automate.
Întrerupătoarele automate (automatele) sunt
aparate de comutare şi protecţie, destinate pentru
deconectarea circuitelor electrice cu tensiunea de până la
1 kV, în diverse cazuri de avarii – (scurtcircuite),
regimuri anormale – (suprasarcini, dispariţia sau
micşorarea tensiunii) şi în cazurile normale de
funcţionare pentru conectarea şi deconectarea curenţilor
de sarcină. Automatele trebuie menţină curentul de
sarcină în poziţie conectată şi să asigure declanşarea
automată a curenţilor de scurtcircuit şi în cazurile
suprasarcinilor. Stingerea arcului în automate se petrece
în aer.
Figura. 9.14. Întrerupătoare automate utilizate
în instalaţiile de tensiune joasă.
Elementele de bază ale automatelor sunt:
- contactele cu camera de stingere a arcului;
- mecanismul de acţionare;
- declanşatorul.
Figura 9.15. Schema întrerupătorului
automat:
a) elementele constructive (АП-50Б):1 –
suportul de bază, 2 – capacul de protecţie, 3
şi 18 – piuliţe de conexiune, 4, 5 - contactul
fix, 6, 9 – pastilele contactelor, 7, 8 –
elementele camerei de stingere a arcului,
10, 11 – contactul mobil, 12 – arcul de
presiune a contactelor, 13 – înfăşurarea
declanşatorului electromagnetic, 14 –
solenoidul declanşatorului
electromagnetic, 15 – butonul de conectare,
16 – arcul de presiune a solenoidului
declanşatorului electromagnetic, 17 –
butonul de deconectare, 19 – tijă, ştoc, 20-
tija mecanismului de rupere liberă, 21 –
declanşatorul termic bimetalic,
b) declanşatoarele întreruptorului automat
54
Deseori automatele sunt încorporate cu contacte adăugătoare. Toate elementele automatelor sunt
montate într-un corp izolator din masă plastică.
În figura 9.17, este demonstrată schema tipică a unui automat (în poziţie deconectată) cu elementele
sale de bază. Pentru conectarea manuală, maneta 5, este întoarsă după acele ceasornicului. Prin aceasta forţa
trece prin intermediul mecanismului de acţionare liberă 7 şi 8 a declanşatorului, către pârghia 15, care la
rândul său mişcându-se întinde arcul 9 şi conectează contactul 13.
Când automatul este anclanşat, sistemul de acţionare liberă 7 – 8, se află în punctul „mort”, dat
fiindcă centrul Q3, este amplasat mai jos de axa dreaptă a părţilor inferioare ale 7 - 8 iar punctul de susţinere
a manetei 7 nu permite acestora să se amplaseze în jos. Prin aceasta se susţine poziţia anclanşată a pârghiei
15.
În momentul deconectării automate sau de la distanţă, se
efectuează o oarecare acţionare a unuia din declanşatorii 1, 2, 3 sau 16,
prin intermediul tijei 4, asupra legăturii articulare Q3 şi datorită arcului 9
automatul se deconectează. Este necesar de menţionat că maneta 5 în
momentul deconectării automate, rămâne în poziţia conectată.
Declanşatoarele automatelor sub acţiunea cărora se petrece
declanşarea sunt mecanisme electromagnetice şi termobimetalice, care
menţin parametrii admisibili de funcţionare normală şi acţionează în
momentul devierii acestora la unele
valori ne normale ale circuitului
electric.
Declansatorul Contactul
electromagnetic mobil
(solenoidul)
Camera de Contactul
stingere a fix
arcului
Maneta de
Declansatorul actionare
termic
(plastina
bimetalica)
Piulita de Mecanismul
conexiune declansatorului
Figura. 9.18. Părţile constructive ale întrerupătoarelor automate.
Pentru majorarea protecţiei de scurtcircuitele monofazate, ceia ce este un factor important în reţelele
rurale cu tensiunea de 380 / 220 V, sunt implementate automatele cu declanşatoare termice ale cărora sunt
conectate în circuitul firului nul (N). Curentul de acţionare a acestui declanşator de obicei este mai mic ca la
declanşatoarele montate în circuitul conductoarelor de fază.
Pentru majorarea condiţiilor de stingere a arcului sunt montate în automate camerele de stingere a
arcului. Camerele de stingere a arcului îndeplinite din tole de oţel, amplasate perpendicular formării arcului,
asigură împărţirea întregii lungimi a arcului în câteva părţi mai mici. Atragerea arcului în camera de stingere
este îndeplinită de acţiunea câmpului magnetic, excitat de însăţi curentul arcului.
Unele tipuri de automate sunt dotate cu electromagnet 6 de conectare distanţată. În diverse circuite
de dirijare, semnalizare, blocare, etc, pot fi întrebuinţate contactele bloc sau bloc-contactele speciale, legate
prin intermediul unei legături mecanice cu contactele de bază ale automatului.
Întrebuinţarea automatelor trifazate în locul siguranţelor fuzibile, permite excluderea regimurilor de
funcţionare cu două sau o fază, dat fiindcă declanşarea se efectuează pentru toate trei contacte. Declanşarea
nu necesită schimbul unei oarecare părţi a automatului. Se asigură o protecţie foarte efectivă, în deosebi în
baza curenţilor de suprasarcină.
56
Figura . 9.19. Întrerupător automat AE – 20.
1- declanşatorul electromagnetic, 2 – corpul automatului, 3 – contacte, 4 - bornele de conexiune, 5 -
camera de stingere a arcului, 6 - mecanismul de anclanşare, 7 - capacul de protecţie, 8 - maneta
de acţionare, 9 - declanşatorul termic, 10 - utilajul de reglare a curentului de acţionare a
declanşatorului termic.
61
Se mai produc şi siguranţe nedemontabile de tip ПП – 31, la curenţi nominali de 32 ... 1000 A şi
tensiunea de 660 V. Toate părţile conductoare ale acestor siguranţe şi fuzibilul, sunt îndeplinite din
aluminiu, ceia ce permite economisirea cuprului, care sete mai scump.
62
Figura. 10.6. Siguranţa fuzibilă de tip
ПКТ.
a) la curenţi nominali de până la 7,5 A; b)
la curenţi nominali de 10 ... 400 A: 1 –
capac, 2 – bucşa din alamă, 3 – corpul din
farfor, 4 – nisip de cuarţ, 5 şi 5I – fuzibilul,
6 – indicatorul de acţionare, 7 – arc.
c) suportul de montare al siguranţei ПКТ:
1 – soclu, 2 – izolator de suport, 3 –
sistemul de contacte, 4 – patron, 5 – blocaj.
Pentru minimizarea supratensiunilor
care pot apărea în momentul stingerii bruşte
a arcului electric, se întrebuinţează fuzibili
cu secţiunea diferită pe întreaga lungime a
sa. Aceasta asigură menţinerea artificială a procesului de ardere a fuzibilului. Patronul siguranţelor este
ermetic, de aceia funcţionarea acestuia este absolut fără zgomot. Acţionarea acestui tip de siguranţe se
determină vizibil de un indicator special amenajat în interiorul corpului, susţinut de un arc şi o placă din
oţel. În poziţie normală indicatorul este amplasat în interiorul corpului. La momentul acţionării placa din
oţel arde (se topeşte), şi indicatorul acţionat de arcul contractat este aruncat în afară. În figura 10.6.c, este
arătat schematic siguranţa ПКТ, asamblată.
Pentru protecţia transformatoarelor de tensiune, de măsură şi control, se produc siguranţe ПКH. Spre
deosebire de ПКТ, acestea au fuzibilul din constantan, înfăşurat pe un miez ceramic. Acest fuzibil are
capacităţi mai înalte a rezistenţei specifice, datorită căruia este asigurată o limitare de curent foarte înaltă.
Siguranţele ПКH, pot fi întrebuinţate în reţelele cu impedanţa de scurtcircuit enorm de mare (1000 MVA),
iar modelele de siguranţe ПКHУ, nu au limite de întrerupere a curenţilor.
În comparaţie cu siguranţele ПКТ, ПКH sunt mai mici după mărimile de gabarit şi nu posedă
indicator de acţionare.
Siguranţele ПВТ, sunt îndeplinite la tensiunile de 10 ... 110 kV. Ele se instalează în IDD (instalaţie
de distribuţie deschise, rus – OPУ, открытые распредустройства). În reţelele rurale o mare răspândire
au primit modelul ПВТ – 35, destinaţia cărora este protecţia substaţiilor de transformare 35 / 10 kV.
Elementul de bază al acestor siguranţe este tubul din viniplast (Figura. 10.7). În interiorul tubului
este amplasat un conductor flexibil, conectat la un capăt cu fuzibilul, montat în capsula metalică a
patronului. Patronul siguranţei este amplasat pe doi izolatori de suport. Extremitatea superioară a siguranţei
este montată într-o clemă specială în partea de sus a suportului. Cealaltă parte de contact a siguranţei,
constituie un cuţit îmbinat în fişa de contact a părţii de jos a suportului. Cuţitul de contact este îndeplinit cu
un arc, forţa de extindere a căruia tinde la întoarcerea cuţitului în jurul axei 2, în poziţia 1 I. Cuţitul de
contact este îmbinat cu bucşa 7 a siguranţei.
63
La acest tip de siguranţă sunt utilizaţi fuzibili din zinc sau fuzibili din cupru şi oţel montaţi paralel
unul cu celălalt. Fuzibilii din oţel au ca scop, susţinerea mecanică a forţei arcului, extinderea căreia duce la
sustragerea conductorului flexibil din corpul siguranţei. În cazul scurtcircuitului, mai întâi arde fuzibilul din
cupru, apoi cel din oţel. După arderea totală a fuzibilului, cuţitul de contact se eliberează şi rotindu-se sub
acţiunea arcului mecanic, trage după sine conductorul flexibil, aruncându-l din patronul siguranţei. Sub
acţiunea arcului electric format, pereţii tubului din viniplast emană un gaz. Presiunea în patron se majorează
şi curentul de gaz formează o refulare, care stinge arcul electric. Procesul de refulare a gazelor din tub prin
partea, inferioară a siguranţei, provoacă un sunet asurzitor, comparat cu o împuşcătură. În legătură cu
majorarea lungimii arcului electric, nu apar supratensiuni. Arcului electric se alungeşte în momentul
aruncării conductorului flexibil, în procesul de acţionare. Aceste tipuri siguranţe nu asigură efectul limitării
curentului. După cum se observă din desen, fuzibilul nu este amplasat în tub, dar în bucşa metalică, ceia ce
exclude formarea gazelor în regimurile normale de funcţionare, când fuzibilul se poate încălzi până la
temperaturi înalte. Tot din aceiaşi serie, se produc siguranţe ПВТ – 35MУ1 (ПC – 35MУ1).
Patronul acestor siguranţe dispune de un racord tubular, amplasat pe tub, în interiorul căruia este
montată o supapă din cupru, care astupă orificiul de refulare transversală a acestuia. În cazurile stingerii
arcului, la curenţii foarte mai, presiunea în tub atinge valori foarte înalte, care este capabilă să arunce
supapa, deschizând orificiul de refulare. La curenţi mici de scurtcircuit orificiul de refulare rămâne închis,
asigurând, majorarea presiunii în tubul siguranţei.
Pentru înlăturarea unuia din neajunsurile siguranţelor fuzibile şi anume, dificultatea asigurării
selectivităţii precise a protecţiei, în comun cu alte aparate, sunt elaborate siguranţe din seria ПВТ; ПC –
35MУ1 – (УПС – 35У1), cu dirijare automată, destinate pentru protecţia transformatoarelor cu tensiunea de
35/6...10 kV. De asemenea există şi modele ale siguranţelor dirijabile pentru tensiunea de 110 kV.
Conductorul flexibil din interiorul patronului siguranţelor dirijate automat este unit cu fuzibilul, prin
intermediul unui sistem de contacte, care asigură declanşarea mecanică a circuitului fuzibilului prin
intermediul mecanismului de acţionare, dirijat de protecţia prin relee. În momentul apariţiei curentului de
scurtcircuit, protecţia prin relee redă comanda şi în urma acţionării mecanismului, cuţitul de contact
concomitent cu legătura flexibilă, se deplasează în jos, declanşând sistema de contacte din interiorul
siguranţei. Celelalte procese – aruncarea conductorului flexibil şi stingerea arcului, se îndeplinesc identic ca
şi în cazurile siguranţelor obişnuite, fără dirijare automată. În cazurile curenţilor de scurtcircuit de valori
înalte, fuzibilul arde într-un timp mai scurt, decât acţionează protecţia prin relee.
De asemenea se practică utilizarea siguranţelor cu dirijare automată, în lipsa fuzibilului. Prin aceasta
se înlătură condiţiile de încălzire suplimentară a siguranţei, în aşa fel majorând curentul său nominal şi de
declanşare.
10.1.3. Dimensionarea siguranţelor fuzibile la tensiunea de până la 1kV.
Siguranţele fuzibile la tensiunea de până la 1 kV se dimensionează după următorii parametri:
După tensiunea nominală:
U nom.sig. U nom.inst (10.1)
După curentul limit de declanşare al siguranţei:
I lim .decl. I II (10.2)
II
Unde: I – curentul de trecere maximal al scurtcircuitului, în locul instalării siguranţei, A.
După curentul nominal al fuzibilului:
I fuz. k f . I lucr. max . (10.3)
şi
I max
I fuz. (10.4)
unde: Ilucr.max. – curentul de lucru maximal al circuitului protejat de siguranţă, A;
Imax. - curentul maximal al circuitului, prin intermediul căreia sunt alimentaţi cu energie electrică
consumatori, al cărui curent de pornire este mai mare decât curentul nominal de lucru, A;
kf. - coeficient de fiabilitate (pentru liniile care alimentează: becuri electrice şi elemente încălzitoare
– 1; lămpi luminiscente – 1,25; lămpi de tip ДРЛ – 1,1);
α – coeficientul dependenţei curentului de pornire şi tipului fuzibilului siguranţei.
- În cazurile protecţiei liniilor la care este racordat un singur motor electric:
64
I max . k i. I nom. I pornire., (10.5)
unde: ki – raportul de creştere a curentului de pornire;
Inom. – curentul nominal al motorului electric, A.
- În cazurile protecţiei liniilor la care sunt racordate mai mult de cinci motoare electrice, curentul
fuzibilului se calculă din relaţia:
I pornire
I fuz. k s I lucr.(n1) , (10.6)
- În cazurile protecţiei liniilor, la care sunt racordate mai mult de cinci motoare electrice:
I max . k s I lucr.(n1) I pornire (10.7)
unde: ks – coeficientul simultaneităţii;
Σ Ilucr.(n-1) – suma curenţilor de lucru a tuturor motoarelor, cu excepţia unuia, al cărui
diferenţa dintre curentul de pornire şi curentul nominal are valoarea cea mai mare, A;
Ipornire. – curentul de pornire al motorului exclus din sumă.
În cazul dimensionării fuzibililor siguranţelor ПН, ПР, НПР pentru protecţia motoarelor cu rotorul
scurtcircuitat cu regim uşor de pornire (timpul pornirii – 2...5 sec.) α = 2,5; pentru regimurile grele de
pornire α = 1,6.
Pentru siguranţele ПР2, în cazurile regimurilor uşoare de pornire α = 3; regimuri grele α = 2. Pentru
aceleaşi tipuri de siguranţe în cazurile pornirilor frecvente (15 şi mai mut pe oră), ale motoarelor cu regimuri
uşoare de pornire, fuzibilii se dimensionează ca pentru regimurile grele.
Este necesar de menţionat că siguranţele dimensionate prin relaţiile (10.4) şi (10.5), protejează
motoarele cu rotorul scurtcircuitat numai de scurtcircuite.
După selectivitatea protecţiei:
Pentru verificarea selectivităţii acţionării siguranţelor fuzibile şi coordonarea acestora în lucru cu
protecţia prin relee se îndeplinesc hărţile de coordonare a selectivităţii protecţiei.
În cazurile instalării siguranţelor de acelaşi tip, la tensiunea de până la 1 kV, selectivitatea va fi
respectată, dacă fuzibilii fiecăror două siguranţe montate în serie pentru un circuit, vor avea o diferenţă de
cel puţin două trepte, în baza scării curenţilor nominali ai fuzibililor, a unui faţă de celălalt. Pentru
siguranţele de tensiune înaltă cu mediu din cuarţ, se admite diferenţa de o singură scară.
Scara curenţilor nominali ai fuzibilelor siguranţelor cu tensiunea de până la 1000 V: 2; 3; 5; 7,5; 10;
15; 20; 30; 40; 50; 75; 100; 150; 200; 300; 320; 400; 500; 630A.
10.1.4. Dimensionarea siguranţelor fuzibile la tensiunea de peste 1kV.
Siguranţele fuzibile la tensiunea de peste 1 kV se dimensionează după următorii parametri:
După tensiunea nominală:
U nom.sig. U nom.inst (10.8)
După curentul limit de declanşare al siguranţei:
I lim .decl. I II (10.9)
II
Unde: I – curentul de trecere maximal al scurtcircuitului, în locul instalării siguranţei, A.
După curentul nominal al siguranţei:
I fuz. I reg. forţ . (10.10)
Unde: Ireg.forţ. – curentul din circuit în regim forţat, A. I reg. forţ . 1,5 I nom., A.
După curentul nominal al fuzibilului siguranţei.
- Dimensionarea siguranţelor fuzibile pentru protecţia transformatoarelor de coborâre a
substaţiilor 6...20/0,4 kV.
Siguranţele fuzibile, instalate pe partea tensiunii înalte a substaţiilor sunt dimensionate după
următoarele criterii:
Din tabele, se dimensionează curentul nominal al fuzibilului siguranţei, verificând fuzibilul la
selectivitate cu aparatele de protecţie instalate pe partea tensiunii joase. Selectivitatea protecţiei va fi
îndeplinită dacă va fi respectată condiţia:
65
(t acţ . prot t )
t fuz. , (10.11)
k topire.
Unde: tfuz. – timpul de topire al fuzibilului siguranţei, în cazul scurtcircuitului pe partea tensiunii
joase, sec;
tacţ. prot. – timpul total de acţionare a protecţiei instalate pe partea tensiunii joase, în
conformitate cu care se efectuează coordonarea protecţiei siguranţelor (pentru
declanşatoarele electromagnetice ale întrerupătoarelor automate, cu condiţia dispersării tacţ.
prot. = 0,02 ± 0,01; pentru siguranţe fuzibile tacţ. prot. se determină din caracteristicile amper-
secundă);
Δt – treapta minimă a selectivităţii (pentru întrerupătoare automate – 0,3 sec.; pentru
siguranţe fuzibile – 0,6 sec.)
ktopire. – coeficientul timpului de topire al fuzibilului, adresat către timpul său de încălzire =
0,9.
Dacă fuzibilul dimensionat nu corespunde cerinţelor relaţiei (10.11), atunci este necesar de ales un
fuzibil cu o treaptă mai mare a curentului nominal. După aceasta fuzibilul trebuie verificat după condiţia:
t fuz. t s.c. 5 sec . (10.12)
Unde: ts.c. – timpul admisibil de parcurgere al curentului de scurtcircuit prin transformator, în baza
condiţiei stabilităţii termice, ts.c = 900 / k2, sec;
k – dependenţa curentului de scurtcircuit stabilizat, către curentul nominal al
transformatorului, k = I∞ / Inom.tr.
În toate cazurile ts.c. nu trebuie să depăşească limita de 5 sec.
- Dimensionarea siguranţelor fuzibile pentru protecţia transformatoarelor, pe partea 35...110 kV, a
substaţiilor 35...110 / 6...20 kV.
După parametrii curenţilor nominali ai transformatorului, se alege fuzibilul. Fuzibilul dimensionat se
verifică în baza selectivităţii protecţiei cu protecţia instalată pe partea tensiunii de 6...20 kV. Pentru aceasta
se determină curentul de scurtcircuit pe partea 35...110 kV, luând în consideraţie coeficientul de fiabilitate,
după relaţia:
kf.
I s(.3c).calc. ; (10.13)
k t . I s(.3c).tens. joasă
Unde: I(3)s.c.calc. – curentul de calcul de scurtcircuit trifazat pe partea tensiunii înalte a
transformatorului, în cazul scurtcircuitului format în partea tensiunii joase, A;
kf. – coeficientul de fiabilitate, care ia în consideraţie dispersia caracteristicilor amper-
secundă a siguranţelor;
kt. – coeficientul de transformare al transformatorului;
I(3)s.c.tens.joasă. – curentul de scurtcircuit trifazat, pe partea tensiunii joase a transformatorului,
A.
După curentul I(3)s.c.calc., în baza caracteristicii amper-secundă a siguranţei, se determină timpul de
ardere a fuzibilului tfuz. Dacă treapta selectivităţii Δt = tfuz.- tacţ.prot. ≥ 0,6 sec. ( tacţ.prot – timpul de acţionare a
protecţiei, pe partea 6...20 kV a transformatorului), atunci selectivitatea este îndeplinită. În cazul când Δt ≤
0,6 sec, se alege un fuzibil cu o treaptă mai mare a curentului nominal.
Datele tehnice ale siguranţelor fuzibile de tip ПК, ПВ (ПСН) şi caracteristicile amper-secundă –
Anexa 6.
Scara curenţilor nominali ai fuzibilelor siguranţelor cu tensiunea de peste 1000 V: 2; 3; 5; 7,5; 10;
15; 20; 30; 40; 50; 75; 100; 150; 200; 300 A.
10.2. Ruptoare şi comutatoare.
Ruptoarele (Figura. 10.8) şi comutatoarele (Figura. 10.9) sunt destinate pentru conectări şi
deconectări manuale nu foarte frecvente (nu mai mult de 6 conectări pe oră) a circuitelor electrice de curent
alternativ, cu tensiunea de până la 660 V, frecvenţa de 50 Hz şi curent continuu cu tensiunea de până la 440
V.
În unele cazuri contactoarele se por conecta de la distanţă prin intermediul blocurilor de butoane.
66
Figura. 10.8. Ruptoare: a) monopolar cu cameră de stingere a arcului electric; 1 – contact mobil,
2 – maneta de acţionare, 3 – axa, 4 – contact fix, 5 – camera de stingere a arcului electric, 6 –
conductoare. b) tripolar cu siguranţe fuzibile.
Constructiv ruptoarele şi comutatoarele se deosebesc: după numărul de poluri, după modul de
acţionare – cu manetă centrală sau laterală, după capacitatea protecţiei – deschise sau închise, după modul
de amplasare al mecanismului de acţionare – amplasare frontală sau dorsală.
Pentru protecţiile de curenţii de suprasarcină şi scurtcircuit, se utilizează în construcţiile ruptoarelor,
blocuri de siguranţe fuzibile.
Ruptoarele şi comutatoarele se dimensionează după:
Tensiunea şi curentul nominal:
U nom. U nom.utilaj. (10.14)
I nom. I nom.utilaj. (10.15)
Numărul polurilor, îndeplinirea constructivă şi climaterică, categoria de amplasare şi gradul
de protecţie.
67
TEMA 10. APARATELE ELECTRICE DE ÎNALTĂ TENSIUNE
Întrerupătorul este aparatul principal de comutare, în instalaţiile electrice, destinaţia căreia este
conectarea şi deconectarea curentului atât în regimul normal de exploatare, cât şi în regimurile de avarie.
Părţile constructive de bază ale întrerupătoarelor cu ulei sunt, sistema de contacte cu camera de
stingere a arcului electric, părţile conductoare, corpul, izolatorii şi mecanismul de acţionare.
În instalaţiile cu tensiunea de peste 1 kV, sunt implementate diverse tipuri de întrerupătoare cu ulei,
care se deosebesc constructiv şi după specificul de stingere a arcului.
Întrerupătoarele de tensiune înaltă se divizează în întrerupătoare cu ulei mult, cu ulei puţin, cu
vacuum, cu aer comprimat, cu hexafluorură de sulf, cu sulfaj magnetic şi vid.
10.1 Întrerupătoarele cu ulei.
Uleiul în întrerupător este destinat ca mediu de generare a gazului, pentru asigurarea stingerii arcului
şi în calitate de izolant al părţilor conductoare. La tensiunile de 6...10 kV de obicei se utilizează un singur
rezervor, în intermediul căruia sunt amplasate toate contactele, la tensiuni mai înalte contactele fiecărei faze
sunt amplasate în rezervoare aparte.
În Figuraura 10.1, este reprezentat întrerupătorul de tip C-35-630-10, pentru tensiunea de 35 kV.
Fiecare pol (bornă) a contactelor este încorporat într-un capac din fontă 2, amplasat pe rezervorul 7, izolat în
interior cu carton electrotehnic. Curentul către contactele întrerupătorului este admis prin intermediul tijelor
conductoare 1. Contactele fixe 5 şi camera de stingere a arcului electric 6, sunt amplasate în partea
inferioară a rezervorului.
Pe fiecare pol al întrerupătorului este montat un
transformator de curent 9. Mecanismul de acţionare 8, al acestor
întrerupătoare este amplasat în interior, sub capac.
În momentul conectării, camera 6, prin intermediul
mecanismului de acţionare 8, se amplasează vertical cuplând
contactele, care sunt susţinute în această poziţie de dispozitivul
de blocare al mecanismului de acţionare. La rândul său arcul de
declanşare în momentul conectării se comprimă. Pentru
declanşarea întrerupătorului este necesar de acţionat
dispozitivul de blocare, manual sau prin intermediul utilajului
automatizat şi arcul comprimat revine la poziţia normală,
deconectând contactele.
___________________________________________________________________________
Figura. 10.1. Întrerupător cu ulei cu rezervor de tip C-35-630-
10.
1 – tije conductoare, 2 – capac din fontă, 3 - carcasa de
asamblare, 4 - suport de direcţie, 5 – contact fix, 6 – camera
de stingere a arcului electric, 7 – rezervor, 8 – mecanismul de
acţionare, 9 – transformator de curent de tip TB-35/10.
_____________________________________________________________________________________________________
68
Figura. 10.2. Întrerupătorul cu ulei BMП-10.
1 – rezervor, 2 – izolator, 3 – suport de susţinere, 4 – tijă izolantă, 5 - tija cu arcul de acţionare, 6
– piuliţa de conectare la priza de pământ, 7 – grilaj izolant, 8 – arborele de acţionare.
În Figuraura 10.3, este reprezentată schema tăieturii întrerupătorului cu ulei BMП-10, în poziţie
deconectată. Rezervorul întrerupătorului este îndeplinit din trei părţi; partea metalică inferioară 1 – cu
contactul fix 2, de tip fişă; partea din mijloc 4, din sticlă plastică cu camera de stingere a arcului 3; şi partea
de sus metalică, cu contactele mobile 11, părţile de direcţie 10, rulmenţii de contact 5, pârghia 8, arborele de
acţionare a pârghiei 9 şi disjunctorul de ulei 6. Rezervorul este acoperit cu capacul 7, cu orificii pentru
evacuarea gazelor formate în momentul deconectării. Nivelul uleiului se află puţin mai sus de camera de
stingere. Camera de stingere 3 este îndeplinită din placi izolante cu orificii. Timpul de stingere a arcului la
acest tip de întrerupătoare constituie aproximativ 0,02...0,025 s.
În întrerupător se toarnă 4,5 kg de ulei şi nivelul acestuia este verificat vizual după indicatoarele de
ulei.
69
Întrerupătoarele BM-10, spre
deosebire de BMП-10 sunt îndeplinite
cu mecanism de acţionare încorporat cu
arc, prin intermediul căruia se petrece
conectarea şi deconectarea
întrerupătorului în cinci cicluri pe baza
energiei arcului, fără comprimarea sau
dilatarea preventivă a acestuia.
În legătură cu implementarea
IDC (КРУ – комплектное
распределительное устройство)
instalaţiilor de distribuţie complexe, cu
utilaj de sustragere pe rotile, sunt
elaborate întrerupătoare cu puţin ulei de
tip BK – 10.
Întrerupătoarele BK – 10,
Figuraura 10.4, constă din suportul de
susţinere, pe care sunt amplasaţi 3
poluri (rezervoare) şi mecanismul de
acţionare cu arc. Fiecare pol conţine
intrări fişă, pentru conectare în
interiorul IDC. Întrerupătorul este dotat
cu un mecanism de acţionare automat,
acţionat de un motor electric special.
70
Figura. 10.4. Întrerupătorul cu ulei puţin BK-10.
1 – suportul mobil de susţinere, 2 – mecanismul de acţionare, 3 – suportul de bază, 4 – grilaj, 5 –
polurile întrerupătorului.
71
Figura. 10.5.1. Întrerupător cu ulei BMГ – 10.
72
10.6.1. Întrerupător cu vacuum de tip BB / TEL
1 - camera de stingere a arcului cu vacuum, 2 – corpul întrerupătorului, 3 – capacul de protecţie, 4 – axa
sincronă, 5 – contacte, 6 – tija de blocare, 7 – mecanism de acţionare, 8 – nodul de blocare laterală.
73
Întrerupătoarele cu aer comprimat sunt de asemenea foarte răspândite pentru tensiuni şi puteri de
rupere foarte mari. Au o construcţie mai complicată şi în plus necesită o instalaţie de aer comprimat de mare
presiune.
Întrerupătoarele cu hexafluorură de sulf se răspândesc tot mai mult datorită calităţilor sale
excepţionale. Au o capacitate mărită de stingere a arcului şi de refacere a rigidităţii dielectrice.
Întrerupătoarele cu sulfaj magnetic sunt simple, robuste şi uşor exploatabile. Se fabrică pentru
tensiuni medii. La curenţi mici, efectul de sulfaj magnetic este insuficient pentru ruperea arcului din care
cauză în aceste condiţii se prevăd dispozitive suplimentare.
Întrerupătoarele cu vid sunt abia la începutul evoluţiei fiind deocamdată foarte puţin răspândite.
Vidul are o mare rigiditate dielectrică, iar arcul electric se stinge de la sine în vid înainte de trecerea
curentului prin zero.
.c.1 I nom.decl .
I s(3) (10.3)
işoc I lim it . parcurgere.( amplituda ). (10.4)
2
I s(3)
.c.1 t parc.s .c. I st .term. t
2
(10.5)
unde: Unom. reţ.- tensiunea nominală a reţelei, kV;
Uap.- tensiunea nominală a aparatului, kV;
Ireg. for.- curentul în linie în regim forţat, A;
Inom. ap.- curentul nominal al aparatului, A;
I(3)s.c.1 – curentul de scurtcircuit maximal la şinele postului de transformare, kA;
Inom. decl.- curentul nominal de declanşare, kA;
işoc – curentul de şoc, kA;
Ilimit.parcurgere(amplitudă) – curentul limit de parcurgere de amplitudă, kA;
tparc.s.c. – timpul de parcurgere a scurtcircuitului prin aparat, sec;
Ist.term. – curentul stabilităţii termice, kA;
t – perioada de parcurgere a curentului stabilităţii termice prin aparat, sec.
Curentul în linie în regim forţat se determină din relaţia:
I reg . fort . 1,5 I nom. , A. (10.6)
unde: Inom.= Snom.tr. / 3 ∙Unom.ret., A.
Timpul de parcurgere a scurtcircuitului prin aparat se determină din formula:
t parc.s.c. treţ.PMC. tdec.ap. ,sec. (10.7)
unde: tret.PMC. – timpul de reţinere a Protecţiei Maxime de supraCurent ≈ 1,2 sec;
tdec. ap. – timpul deconectării aparatului ≈ 0,2 sec.
După curentul sau puterea de deconectare întrerupătoarele de tensiune înaltă se dimensionează
conform relaţiilor:
I nom.dec. I dec.calc. sau S nom.dec. S dec.calc. (10.8)
Unde: Inom.dec. – curentul nominal de deconectare al întrerupătorului, A;
Idec.calc. – curentul de deconectare calculat, I dec.calc. I p2 I a2 , A. ;
Ip şi Ia – corespunzător valoarea reală periodică şi aperiodică a componentei primei
semiperioade a curentului de scurtcircuit, la momentul declanşării contactelor
întrerupătorului, A;
Snom.dec. – sarcina nominală de deconectare a întrerupătorului, kVA;
Sdec.calc. – sarcina de deconectare calculată, S dec.calc. 3U într. I dec.calc. , kVA. ;
74
La stabilitatea electrodinamică întrerupătoarele se verifică după relaţia:
( 3)
işoc imax . (10.9)
Unde: i(3)şoc
– curentul de şoc trifazat, în locul instalării întrerupătorului, A;
imax. – valoarea stabilităţii amplitudei curentului de scurtcircuit, garantată de uzina
producătoare (datele de paşaport ale întrerupătorului), A.
Pentru verificarea întrerupătoarelor la stabilitatea termică se întrebuinţează relaţia:
Bt I nom
2
.t . t st.t . (10.10)
Unde: Bt. – impulsul termic al curentului, caracterizat de cantitatea de căldură, eliminată în aparat în
timpul scurtcircuitului;
Inom.t. – curentul nominal admisibil, al stabilităţii termice, al întrerupătorului în perioada de
timp tst.t. A;
tst.t. – timpul nominal al stabilităţii termice, al întrerupătorului îm momentul parcurgerii prin
el Inom.t..
Impulsul termic al curentului în cazul scurtcircuitelor îndepărtate, se determină după relaţia:
Bt . I II (3) 2 (t s.c. Ta ), (10.11)
II(3)2
Unde: I – curentul de scurtcircuit major, A;
ts.c. – timpul de parcurgere al scurtcircuitului, sec;
Ta – constanta timpului de stingere a componentei aperiodice a curentului de scurtcircuit, Ta
= x / ωr.
Datele tehnice ale întrerupătoarelor de tensiune înaltă – Anexa 8.
Figura. 10.7. Întrerupător de sarcină ВНП-16 (10 kV, 400 A); 1 – contactul cuţit de stingere a
arcului, 2 – plăci metalice, 3 – siguranţă fuzibilă, 4 şi 6 – contacte de lucru, 5 – camera de stingere a
arcului electric, 7 – suportul, 8 – axa, 9 – arcul de declanşare, 10 – tampon, 11 – maneta de acţionare.
75
Constructiv întrerupătoarele de sarcină sunt îndeplinite de mai multe tipuri, cu siguranţe pe un suport
comun (ВНП-16, ВНП-17), fără siguranţe (ВН-16, ВН-17) şi cu siguranţe pe un suport comun şi cuţite de
conectare la priza de pământ (ВНПз-16, ВНПз-17). În Figuraura 10.7, este reprezentat schema
întrerupătorului de sarcină ВНП-16. Aparatul de comutare şi siguranţele fuzibile sunt montate pe suportul
comun 7. Pe izolatorii din partea de sus sunt montate camerele de stingere a arcului electric 5, cu elementele
din sticlă organică (Figura. 10.8). Contactul mobil, este îndeplinit în formă de cuţit bipolar 4. La
extremităţile fiecărui contact, sunt aplicate două plăci din oţel 2, între care este prins cuţitul de stingere 1.
Contactele mobile de lucru în momentul conexiunii se cuplează mai târziu decât cuţitul de stingere, iar în
momentul declanşării, invers, mai întâi se decuplează contactele de lucru şi apoi cuţitul de stingere, care este
supus acţionării arcului electric. În rezultat, sub acţiunea termică a arcului electric, elementele de sticlă
organică parţial se deteriorează, degajând un gaz. Ca urmare în interiorul camerei de stingere se formează o
presiune majoră, care contribuie la refularea gazului format în momentul apariţiei arcului şi stingerii mai
efectivă a acestuia.
76
Figura. 10.9. Mecanisme de acţionare manuală, ale întrerupătoarelor de sarcină.
a) schema mecanismului de acţionare de tip ПР-10У2; 1 – placa metalică exterioară, 2 – axa, 3 – maneta
de acţionare, 4 – falca laterală, 5 – bucşă, 6 – fişă, 7 – placa metalică interioară, 8 – fixatorul.
b) mecanism de acţionate de tip ПР-10У2, c) mecanism de acţionare al întrerupătorului de sarcină ВНА-
Л-10/630-20зУ3.
77
Figura. 10.11. Schema întrerupătorului de sarcină ВНА-Л-10/630-20зУ3.
Întrerupătoarele de sarcină se dimensionează după condiţia (10.2). Datele tehnice ale
întrerupătoarelor de sarcină – Anexa 8.
78
Figura. 10.13. Separator pentru instalare interioară de tip PBЗ-10/400.
1 – lacăt, 2 – izolatorul mecanismului de acţionare, 3 – mecanismul de acţionare, 4 – suport.
Separatoarele pentru tensiunile de 35 şi 110 kV, dispun de două izolatoare mobile şi corespunzător
de două semicontacte mobile.
79
Mecanismele de acţionare a tuturor separatoarelor cu mecanism de legare la pământ, sunt dotate cu
blocare mecanică, care exclude conectarea contactelor principale, în cazul când cuţitele separatorului sunt
conectate la pământ.
80
Figura. 10.16. Schemele substaţiilor, îndeplinite cu:
a - disjunctor şi scurtcircuitor, b – scurtcircuitor.
În unele cazuri, la substaţiile cu un singur transformator (Figura. 10.16 b), este de ajuns, numai
instalarea scurtcircuitorului, fără disjunctor. Trebuie de menţionat că instalarea numai a scurtcircuitorului, se
admite numai în cazurile, când linia de distribuţie alimentează numai un singur post de transformare.
În Figuraura 10.17, este reprezentată schema unui pol al disjunctorului pentru tensiunea 110 kV, de
tip ОД-110. Disjunctorul constă din suportul - 4, izolatorii rotativi - 1 cu cuţitele de contact - 2 şi arcul de
deconectare amplasat sub tija - 3. Disjunctorul se conectează prin intermediul mecanismului de acţionare
manuală – 5. Deconectarea acestuia se îndeplineşte automat, în baza unui impuls, către electromagnetul de
deconectare, care eliberează dispozitivul de blocare al arcurilor de deconectare, întinse la momentul
conectării. Unele disjunctoare constructiv pot dispune de cuţite de conectare la priza de pământ.
81
Figura. 10.17. Disjunctor de tip ОД-110.
1 – izolatori rotativi, 2 – cuţite de contact, 3 – tija de contact cu arcul de acţionare,
4 – suport, 5 – mecanism de acţionare de tip ПГ-10.
Scurtcircuitoarele de tip КЗ, constructiv reprezintă un separator cu amenajarea verticală a cuţitelor
de contact. În instalaţiile cu tensiunea de 35 kV, se întrebuinţează scurtcircuitoare cu două poluri, iar la
tensiunile de 110 kV şi mai mult – cu un singur pol. Aceasta se îndeplineşte în baza, îndeplinirii
scurtcircuitelor artificiale, pentru 35 kV reţelele sunt cu neutrul izolat - scurtcircuit bifazat, iar la reţelele
110 kV neutrul este conectat la pământ – scurtcircuit monofazat.
În Figuraura 10.18, este reprezentat schema scurtcircuitorului de tip КЗ-110, construcţia căruia
constă în suportul – 3, care se amplasează prin intermediul izolatoarelor – 2, izolatorii – 6, care se
îndeplinesc din trei izolatori suport de tip ИШД-35, la infinitatea căruia sunt amplasate contactele fixe – 5
(scurtcircuitoarele la tensiunea de 35 kV, sunt îndeplinite cu izolatori de tip СТ - 35), contactul mobil – 7.
Scurtcircuitorul se deconectează prin intermediul mecanismului de acţionare manuală – 10. Conectarea este
îndeplinită automat, în baza unui impuls către electromagnetul de conectare, care eliberează dispozitivul de
blocare al arcului întins în momentul deconectării scurtcircuitorului.
82
Figura. 10.18. Scurtcircuitor de tip КЗ-110.
1 – transformator de curent, 2 – izolator, 3 – suport, 4 – spaţiul şinei de intrare, 5 – contactul fix,
6 – coloana de izolatori, 7 – cuţitul de contact, 8 – conexiunea cu priza de pământ, 9 – tija izolatoare, 10
– mecanismul de acţionare de tip ПК-10К.
Arcurile mecanismelor de acţionare se pot extinde manual sau prin intermediul unui motor electric
încorporat, dotat cu reductor. Mecanismele de acţionare cu arcuri sunt utilizate pentru dirijarea
întrerupătoarelor cu ulei la tensiuni de 6...35 kV. Ele asigură acţionarea manuală sau de la distanţă, la
conectare şi deconectare, declanşarea automată acţionată de utilajul de protecţie, reanclanşarea automată
repetată (RAR).
După tipurile constructive sunt elaborate mecanisme de acţionare cu arcuri de tip ППМ – 10, ПП –
67, ПП – 74, etc. Unele din cele mai răspândite sunt mecanismele de acţionare de tip ПП – 67 (Figura.
10.19 a - b).
84
Figura. 10.19.bPartea constructivă a mecanismului de acţionare de tip ПП – 67 (vederea totală –
1, partea mecanică - 2).
1 şi 4 – manete; 2, 5, 8, 16, 20, 22, 28, 29 şi 42 – pârghii; 3 – reductor; 6 – roata dinţată; 7 – ştiftul
traversei; 9 – mecanism de sprijin; 10 – arcurile de conectare; 11 – piuliţa reglabilă; 12 – traversa; 13 –
reflector; 14 – corpul mecanismului; 15 şi 35 – plăci; 17 – întrerupător de cale; 18 – motor electric; 19,
21 şi 44 – electromagneţi; 23 şi 24 – suporturi cu rulmenţi; 25 şi 39 – mecanisme de blocare; 26 şi 27 –
butoanele de deconectare şi conectare; 30, 32 şi 43 – axe; 31 – mecanismul de pornire-blocare; 33 şi 46 –
contacte adăugătoare; 34 şi 36 – suporturi; 37 – axa mecanismului de acţionare; 38 – levierul de
acţionare de tip seceră; 40 – amortizor; 41 – suportul axei releice; 45 – utilajul RAR.
Exploatarea acestor mecanisme a demonstrat că ele des ies din funcţiune, din cauza construcţiei
mecanice sofisticate, ceia ce duce la micşorarea fiabilităţii reţelelor. În baza acestora sunt elaborate
mecanismele de acţionare electromagnetice.
Mecanismele de acţionare electromagnetice (Figura. 10.20), sunt alimentate de baterii de
acumulatoare – curent continuu. Aceste mecanisme de acţionare reprezintă un utilaj de dirijare cu
întrerupătorul cu ulei, cu acţionare directă, deci energia necesară la conectarea întrerupătorului este
transmisă direct, în urma procesului de acţionare al electromagnetului. Deconectarea se petrece la fel direct,
sub acţiunea unui electromagnet mai mic, faţă de cel de conectare. Avantajele mecanismelor de acţionare
electromagnetice este simplicitatea constructivă şi fiabilitate înaltă de funcţionare. Unul din neajunsuri este
necesitatea curentului de o valoare mare pentru electromagnetul de conectare.
Figura. 10.20. Partea constructivă a mecanismului de acţionare electromagnetic de tip ПЭ-11.
1 – miezul magnetic; 2 – bobina; 3 – piuliţa reglabilă; 4 – mecanismul de blocare – reţinere; 5 şi
11 – blocurile de contacte; 6 şi 13 – axe; 7 – rulment; 8, 9, 12 şi 14 – tije; 10 – arborele mecanismului de
acţionare; 15 – clichet; 16 – maneta de deconectare; 17 – inel metalic; 18 – electromagnetul de
deconectare; 19 – blocul de contacte; 20 – garnitură din cauciuc.
0,2h
h
rx
2/3 h
hx
0,75 h 1,5 h
rx
88
0,2h
rx
2/3 h
h
h0
hx
a 0,75 h
1,5 h
rx
bx
Figura. 8.4 Zona de protecţie a instalaţiei formată din două dispozitive de captare verticale.
a
h0 h pentru h < 30 m. (8.7)
7
a
h0 h pentru h > 30 m. (8.8)
7p
Unde: p – coeficient de corecţie.
5,5
p (8.9)
h
F
Figura. 8.3. Tipuri de descărcătoare utilizate în reţelele
electrice pentru protecţia de supratensiunile induse.
89
U
S
Umax.
Uram.
R
Umed.
t
Fig. 8.4. Schema principiala a Fig. 8.5. Curba tensiunii in momentul
descarcatoarelor. actionarii descarcatorului (linia
intrerupta reda curba tensiunii in lipsa
descarcatoarelor).
Descărcătoarele constau din intervalele de scânteiere S, racordate la fiecare fază şi conectate direct la
pământ, sau prin intermediul unor rezistenţe de lucru adăugătoare. Dimensiunile intervalelor de scânteiere
sunt montate în aşa fel ca caracteristica volt-secundă a descărcătorului este mai joasă de caracteristica
obiectului protejat.
Amplasarea orificiilor
pentru montarea
descarcatoarelor PTB
la tensiunea nominala
de 10, 20 si 35 kV.
90
Figura. a – Descărcător cu ventil pentru reţelele cu tensiunea de până la 0,38 kV; 1 şi 6 – borne
de contact, 2 – arc, 3 – intervalul de scânteiere, 4 – corpul din farfor, 5 – discul de vilit.
b - Descărcător de tip РВО – 35; 1 – capacul superior, 2 – manşon, 3 – corpul din farfor, 4 –
blocul rezistenţelor de lucru a discurilor de vilit, 5 – blocul intervalelor de scânteiere, 6 – manşon.