A doua independență[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Republica Moldova după independență.

Vezi și: Războiul din Transnistria, Conflictul din Găgăuzia, Protestele de la Chișinău din
2009 și Controversa identitară în Republica Moldova.

Gheorghe Ghimpu arborând Tricolorul românesc pe clădirea Parlamentului.

La 27 august 1991 în decursul procesului de destrămare a Uniunii Sovietice în state naționale,
Republica Moldova și-a declarat independența. La doar câteva ore după proclamarea
independeței, România recunoște oficial independența Republicii Moldova, devenind astfel prima
țară care face asta. La 21 decembrie 1991 Republica Moldova semnează actul de constituire
a Comunității Statelor Independente. În 1992 Republica Moldova devine stat-membru al Organizației
Națiunilor Unite.
Înainte de proclamarea independenței, în țară a apărut o mișcare a băștinașilor majoritari, care
sprijinea reunificarea Republicii Moldova cu România, dar și mișcări secesioniste care pledau pentru
despărțirea unor teritorii (Transnistria, Găgăuzia) de Moldova. Cele din urmă, forțe separatiste, au
proclamat unilateral independența teritoriilor respective. Au urmat o serie de ciocniri armate între
trupele de ordine ale Republicii Moldova și milițiile rusofone ale Tiraspolului. Prima bătălie cu morți și
răniți s-a produs pe podul peste Nistru de lângă Dubăsari, la 2 noiembrie 1990 (3 morți, peste 30
răniți din ambele părți). A urmat altă ciocnire sângeroasă în decembrie 1991 (3 morți, peste 5 răniți
din ambele părți). De la 2 martie 1992 luptele în zona Nistrului au luat un caracter permanent,
această data fiind considerată (cu unele contestări) începutul Războiul din Transnistria. Republica
Moldova a fost nevoită să lupte pentru menținerea suveranității asupra teritoriului din
stânga Nistrului, întâmpinând rezistență din partea Rusiei și Ucrainei, care au susținut armat forțele
locale separatiste. La 21 iulie 1992, conflictul a fost aplanat printr-o convenție semnată între
Republica Moldova și Federația Rusă.
Noul parlament ales la 27 februarie 1994, ratifică tratatul din 1991 de aderare la CSI, renunță la
imnul național „Deșteaptă-te, române!” și stabilește limba moldovenească drept limbă de stat.[36] Prin
noua Constituție din 1994 și Legea privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova,
Transnistria și Găgăuzia devin regiuni autonome în cadrul Republicii Moldova. La 25 iunie 1995
Republica Moldova este admisă în Consiliul Europei. După alegerile parlamentare din 22 martie
1998 se constituie o alianță de centru-dreapta Alianța pentru Democrație și Reforme, care formează
guvernul, iar Partidul Comuniștilor, obținând 40 din cele 104 mandate, trece în opoziție. [36]
La 21 iulie 2000, Parlamentul Republicii Moldova adoptă un amendament la constituție, prin care
Republica Moldova devine republică parlamentară, președintele statului urmând să fie ales de către
parlament cu o majoritate de 3/5 din voturi. Incapacitatea parlamentului de a alege un nou șef al
statului îi permite președintelui Lucinschi să dizolve la 31 decembrie 2000 organul legislativ, și să
fixeze alegeri anticipate pentru 25 februarie 2001. Din 17 formațiuni politice înscrise în cursa
electorală doar trei acced în parlament, Partidul Comuniștilor obținând 50,7% din sufragii, la
redistribuirea mandatelor îi revin 71 din cele 101 de locuri în parlament. „Alianța Dumitru Braghiș”
obține 13,3% din voturi și 19 mandate, iar Partidul Popular Creștin Democrat – 8,2% și 11 mandate.
Liderul comuniștilor, Vladimir Voronin, este ales la 4 aprilie 2001 în calitate de nou șef al statului.
Astfel, Republica Moldova este primul stat desprins din fosta Uniune Sovietică, în care Partidul
Comunist nereformat revine la putere. [36]

Arborarea drapelului UE pe clădirea Parlamentului la 7 aprilie 2009

În martie–aprilie 2002, la Chișinău au loc ample manifestații populare împotriva deciziei de a
introduce limba rusă ca a doua limbă oficială a statului.
La reuniunea de vârf a OSCE de la Istanbul din 1999, Rusia se a