Emilia Parpală, Semiotica generală.

Pragmatica,
Craiova, Editura Universitaria, 2007.

CUPRINS
CUPRINS .................................................................................. 1
CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................. 4
Capit. I. INTRODUCERE ........................................................ 7
1.DE CE (SĂ) STUDIEM SEMIOTICA? ............................ 7
1.1. Semiosfera şi „închiderea semiotică” ..................... 7
1.2. O semiotică a lumii naturale ................................... 9
1.3. Idealismul semiotic şi rolul minţii......................... 11
2. SEMIOTICĂ SAU /ŞI SEMIOLOGIE? ......................... 13
3. DEFINIŢII ALE SEMIOTICII / SEMIOLOGIEI .......... 18
3.1. Statutul semioticii ................................................... 18
3.2. Obiectul semioticii .................................................. 24
4. DOMENIU ŞI LIMITE ................................................... 25
4.1. Limite culturale: pragul inferior .......................... 25
4.2. Limite fizice: pragul superior ............................... 26
5. NIVELURI ALE SEMIOTICII ...................................... 28
5.1. Semiotica generală ................................................. 28
5.2. Semiotici specifice .................................................. 28
5.3. Semiotica aplicată .................................................. 30
Capit. II. ISTORIA SEMIOTICII ............................................. 3
1. ORIGINI. SEMIOTICA PREMODERNĂ ........................... 3
1.1. Medicina: simptomatologia ......................................... 3
1.2. Lingvistica indiană: Pānini ......................................... 4
1.3. Filosofia europeană .................................................. 4
1.3.1. PLATON ............................................................. 5
1.3.2. ARISTOTEL ....................................................... 5
1.3.3. FILOSOFIA STOICĂ ......................................... 5
1.3.4. SFÂNTUL AUGUSTIN ..................................... 6
1.3.5. JOHN POINSOT................................................. 9
 1.3.6. JOHN LOCKE .................................................. 10
2. SURSE ALE SEMIOTICII MODERNE ............................ 12
2.1. Semiologia: FERDINAND DE SAUSSURE ........ 13
2.1.1. O critică (filosofică) a structuralismului lui
Saussure. ..................................................................... 15
2.1.2. Posteritatea lui Saussure.................................... 17
2. 2. Semiotica: CHARLES SANDERS PEIRCE....... 26
2.2.1. Logica, privită ca semiotică .............................. 27
2.2.2. Universalitatea semioticii.................................. 29
2.2.3. Pragmaticism. .................................................... 31
2.2.4. Esenţialitatea şi universalitatea semioticii lui
Peirce. .......................................................................... 31
2.2.5. Peirce vs. Saussure. ........................................... 33
2.3. Fundamentarea comportamentală a semioticii:
CHARLES MORRIS .................................................... 35
2.3.1. O (auto)imagine oximoronică. .......................... 36
2.3.2. Semn şi comportament ...................................... 39
2.3.3. Evoluţia semnelor şi etica. ................................ 42
2.3.4. Tipologia discursurilor ...................................... 45
3.1. Zoosemiotica: THOMAS A. SEBEOK ........................... 52
3.2. Semiotica generală : UMBERTO ECO .................... 56
2.1.3. Funcţionalismul. Ideea de funcţie a fost
afirmată de Saussure printr-o dublă negare: ........... 82
2.2. Modelul triadic şi semioza: C. S. PEIRCE .............. 84
2.2.1.3. Celor trei elemente ale semnului le corespund
trei direcţii de cercetare: .............................................. 89
1. gramatica pură, legată de representamen (sintaxa lui
Morris); .......................................................................... 89
3. CLASIFICAREA SEMNELOR ............................................ 96
Capit. IV. TEORIA CODURILOR ....................................... 158
Îşi promit că vin. ................................................................... 197
Petre s-a căsătorit, dar e secret. ......................................... 197
Emilia Parpală ....................................................................... 205
Rimona Afana .................................................................. 205
Emilia PARPALĂ ................................................................. 261
METALIMBAJUL SEMIOTICII LITERARE ..................... 277
 CUVÂNT ÎNAINTE

A explica un domeniu dificil, contradictoriu prin

amploare şi a-l face accesibil unei largi audienţe, într-o manieră
sistematică şi erudită, este obiectivul acestei iniţieri în
semiotica generală. Ca manieră de prezentare a doctrinei
semnelor am preferat expunerea exactă, nu eseistică,
angajându-ne astfel într-un discurs ştiinţific de clarificare a
conceptelor şi a metodelor semiotice şi pragmatice.
Pentru că teoria semioticii se confundă cu istoria ei, ne
confruntăm cu o panoramă „năucitoare” de savanţi şi de teorii,
cu răsturnări spectaculoase de paradigmă, cu absenţa unui
domeniu propriu, cu limite permeabile, cu „imperialismul
semiotic”, cu prozeliţi şi contestatari etc. De aceea, prezentarea
acestei metadiscipline, concepută minimal, ca o „introducere”,
trebuie să asume o poziţie, să avanseze un p u n c t de v e d e r
e care să-i asigure coerenţă. Punctul nostru de vedere se
bazează pe prezumţia omogenităţii conceptuale şi a dialogului
potenţial. În ciuda expansiunii, semiotica a conservat un nucleu
„tare” şi „pur”, un miez consensual stabil, care constă în
interesul mereu sporit pentru semne şi acţiunea lor.
Prin fondatorii ei, Charles Sanders Peirce şi Ferdinand
de Saussure, semiotica s-a dorit t e o r e t i c ă şi g e n e r a l ă.
Preocupările s-au orientat, la începutul secolului XX, spre
definirea conceptelor fundamentale (semn, semioză, cod), spre
elaborarea taxinomiei logice a semnelor, spre funcţionarea
codului lingvistic – într-un cuvânt, spre configurarea unei baze
teoretice ferme. Ulterior, câmpul semiotic s-a diversificat într-
un evantai de teorii competitive, mai mult sau mai puţin fidele
maeştrilor fondatori. Umberto Eco a fixat, întrucâtva, teoria
semiotică într-un model binar şi chiasmatic: „Un proiect de
semiotică generală include o teorie a codurilor şi o teorie a
producţiei de semne, respectiv un studiu unitar al tuturor
fenomenelor de semnificare şi / sau de comunicare” (1982:13).
Am considerat că este necesară inversarea ordinii în acest
chiasm, întrucât comunicarea, condiţionată de semnificare, este
corolarul firesc al utilizării semnelor.
Prezentarea pragmaticii se înscrie în tendinţa actuală de
a conferi autonomie acestei ramuri a semioticii cu statut încă
incert. Este vorba despre „practica” semnului (lingvistic):
teoria enunţării (care pune în joc subiectivitatea limbajului, în
raporturile cu contextul, cu interlocutorii, cu spaţiul şi cu
timpul), teoria actelor de limbaj şi teoria pertinenţei, analiza
discursului (subordonându-şi analiza conversaţiei), teoria
naraţiunii, teoria argumentării. O parte dintre aceste probleme
face obiectul unei „introduceri” în comunicarea verbală, în curs
de apariţie.
O iniţiere în semiotica generală presupune viziunea
globală a invariantelor teoretice. Pentru a nu complica şi mai
mult lucrurile, am omis, în acest stadiu, semioticile particulare /
regionale. Ne distanţăm deopotrivă de „introducerile”
exhaustive, care devin, prin excesul de integrare, inconsistente
(Klinkenberg, 2004) şi, la polul opus, de cele „amputate”,
reduse la un sector al semioticii (tipologia semnului, la Sebeok,
2002); filtrarea filosofică a bazelor semioticii, realizată de J.
Deely (1997), presupune deja o iniţiere prealabilă. Oricum, nu
se poate pretinde unei cercetări caracterul definitiv pe care
semiotica, ştiinţă în permanentă devenire, îl exclude.
Nu împărtăşim scepticismul postmodern al „semioticilor
postsemiotică”, în care se dramatizează vulnerabilitatea
semioticii, profeţindu-i-se disoluţia; contestarea priveşte
logocentrismul semiologic (J. J. Boutaud), statutul pragmaticii
(independentă de semiotică, la Moeschler), idealitatea
saussuriană a semnului, recuperat azi şi în materialitatea sa etc.
Glisarea de la logocentrism la imagocentrism augmentează,
dimpotrivă, impactul semnelor.
 Practicarea criticii semiotice în două cărţi anterioare
(Poetica lui Tudor Arghezi. Modele semiotice şi tipuri de text,
Minerva, 1984 şi Poezia semiotică. Promoţia ’80, Sitech,
1994) ne-a validat presupoziţiile referitoare la eficienţa metodei
semiotice în descrierea şi în evaluarea obiectelor culturale,
îndeosebi a textului poetic. Am inclus în ultima parte a acestei
prezentări patru studii semiotice: unul nepublicat („Semne şi
stiluri. Manuscrise şi miniaturi în Numele trandafirului de U.
Eco şi în Mă numesc Roşu de O. Pamuk”) şi trei publicate
anterior în reviste de specialitate: „Metalimbajul semioticii
literare” (LR, 1985, nr.6), „Despre limbă. Platon, Cratylos şi
Pānini, Astādhyāyī” (AUC, Limbi şi literaturi clasice, 2006, nr
1-2) şi „Metopolis – un topos al poreclei” (AUC, Seria
literatură română şi universală, 2004, nr. 1-2).
Minimală, bibliografia a fost alcătuită unitar şi realist,
urmând principiul accesibilităţii. Un obiectiv important al
acestui manual de semiotică l-a constitui abordarea directă şi
analitică a textelor esenţiale.

Emilia PARPALĂ
Universitatea din Craiova, 2007
 Capit. I. INTRODUCERE
1.DE CE (SĂ) STUDIEM SEMIOTICA?

Indiscutabil, semiotica nu este o ştiinţă comodă: ea vorbeşte

despre lucruri pe care le ştim prea bine, dar într-un limbaj care,
pentru mulţi, rămâne de neînţeles. Semiotica pare un club
exclusivist, iar scrierile semioticienilor au reputaţia unui stil
dens, a unui jargon obscur pentru neiniţiaţi. Totuşi, semiotica
este mult prea importantă pentru a fi lăsată în seama câtorva
(Chandler, 2004).

1.1. Semiosfera şi „închiderea semiotică”

Semiotica este importantă, în primul rând, pentru că ne ajută să

ne înţelegem condiţia de „animal simbolic” (E. Cassirer), de
fiinţe interpretative, care dau sens lumii pe care o locuiesc (C.
S. Peirce, C. Morris). „Esenţa semioticii – sintetizează J. Deely
– constă în înţelegerea faptului că întreaga experienţă umană,
fără excepţie, este o structură interpretativă mediată de semne
şi bazată pe acestea” (1997:5).
Pe linia idealismului clasic, semiotica ne avertizează să
nu luăm realitatea „de bună”, ca fapt brut, obiectiv şi
independent; ea ne învaţă să depăşim evidenţa, pentru că lumea
şi societatea sunt sisteme de semne, iar noi avem un rol în
construcţia lor. Semnul nu este „conţinut” în lume, în cărţi, în
computere, în media etc., ci este creat în mod activ prin
interferenţa codurilor. Învăţăm din semiotică faptul că trăim
într-o lume de semne şi coduri aparent transparente, iar
condiţia umană este (auto)reflexivă.: „să-l ajute pe cetăţean să
facă o lectură critică a universului în care se mişcă, să acceadă
la semnificaţie” (Klinkenberg, 2004:11).
Explicând, îndeplinim o funcţie semiotică:
„denaturalizarea” semnelor. Scopul semioticii este mai puţin
comunicarea ca atare, cât, în sens larg, semnificarea, la nivel
denotativ şi conotativ, în planul enunţului (semantica şi
sintaxa) şi al enunţării (pragmatica). Contribuţia majoră a
semioticii, în plan ontologic, este depăşirea evidenţei: teoria
semiotică va explica felul în care întreaga existenţă depinde de
semne şi este produsul semiozei.
Semioticianul lituanian Juri Lotman (1922-1993) a
propus conceptul de „semiosferă”, cu referire la întregul spaţiu
semiotic al culturii (prin analogie cu „biosfera”, „noosfera”,
„sfera publică” şi „sfera privată”). Semiosfera se identifică la
mai multe niveluri: la nivelul singular al unei culturi naţionale /
lingvistice şi la nivelul unor unităţi mai vaste, precum
Occidentul – Orientul, o perioadă istorică (se spune că epoca
postmodernă este „semiocentrică”), codul genetic, ca reţea
semiotică, speciile etc. Conceptul „semiosferă” oferă o viziune
mai unitară şi mai dinamică a semiozei decât ar face-o analiza
izolată a oricărui mediu.
O caracteristică a semiosferei este a u t o n o m i a; pentru
că funcţionarea semnelor presupune, în tradiţie saussuriană,
suspendarea referentului, Daniel Bougnoux vorbeşte despre
„ruptura / închiderea semiotică”:

„Autonomia semiosferei este cealaltă denumire a închiderii

semiotice. Funcţionarea semnelor presupune punerea între
paranteze a referinţei acestora. Semnele se articulează departe
de lucruri şi în absenţa lor. În schema triunghiulară formată din
semn, interpretant şi obiect, acesta din urmă nu este de fapt un
lucru, ci o idee. Lumea lucrurilor corespunde biosferei, din
care a apărut semiosfera. Semiosfera se raportează la lumea
reală, fără să fie în mod fizic legată de ea. Astfel se explică
faptul că putem semnifica mii de lucruri care nu există, putem
 vorbi despre viitor, ne putem reprezenta licorni, putem vorbi
despre prinţul Hamlet sau despre curtea Elsenor. Numai în
semiosferă ne putem juca, putem construi ipoteze, imagina
ficţiuni, putem multiplica lumile alternative sau virtuale
departe de contingenţele unicei lumi reale.
Semiotica are la bază tocmai această critică a iluziei
referenţiale. Lumea semnelor nu este cea a lucrurilor şi se
bucură de o autonomie relativă în raport cu lumea reală.
Dublând lumea, semiologia ne va fi ascuţit spiritul critic. Ea
distruge iluzia referenţială şi evidenţele naive ale „naturii”;
fiind dizolvantă, ne dezvăluie caracterul contingent al culturii
noastre, arătând, sub seducţiile infinite ale reprezentării
moderne, construcţia stereotipului social, vicleşugurile legii şi
înlănţuirea continuă a codurilor” (2000:51-52).

Semiosfera este asemenea unui „dig” ridicat în faţa

brutalităţii lucrurilor; cu cât trăim mai mult în lumea semnelor,
cu atât suntem mai protejaţi împotriva agresiunii realului.
Semnele ne ajută să stăpânim ceea ce ne înconjoară:
odihnitoare, lumea convenţiilor întârzie violenţa realului
(ibid.:49-50). Lumea semnului, ca spaţiu de mediere semiotică
/ simbolică, se suprapune peste libertatea noastră de joc şi de
interpretare. Pentru D. Bougnoux, semiotica este „o ştiinţă a
culturii mai degrabă decât a naturii sau, mai bine spus, a ştiinţă
a trecerii de la natură la cultură” (ibid.:49).

1.2. O semiotică a lumii naturale

Descoperirea caracterului arbitrar al semnului i-a permis lui

Saussure să proclame autonomia lingvisticii şi să exileze
„fizica” semnului în afara semiologiei. Lingvistul avea tendinţa
să hipostazieze universul închis, autosuficient al semnului
lingvistic, mergând până la a identifica lumea cu limbajul.
Dacă discursul ştiinţific se putea mulţumi cu coerenţa lui
internă, discursul logic trebuia să se verifice prin raportare la
lumea extralingvistică. Aşa s-a introdus conceptul de „referent”
în dezbaterea lingvistică şi semiotică.
Structura internă a limbilor naturale a sugerat
posibilitatea unei semiotici generalizate, răspunzătoare de toate
formele şi manifestările semnificaţiei. Lumea sensibilă devine,
în totalitatea ei, obiectul căutării semnificaţiei (Gaston
Bachelard şi M. Dufrenne au studiat „poetica” elementelor care
îl înglobează pe om: semnificaţia ascunsă „în spatele” aerului,
apei, focului, pământului). Semiotica admite lumea
extralingvistică nu ca un referent absolut, ci ca locul de
manifestare a semnificaţiei pentru om (semnul „ploaie” trimite
la toamnă, iar „toamnă” - la frunze veştede, la tristeţe şi
disoluţie etc). Datorită existenţei unei relaţii de semnificare,
semnele naturale au statutul de semne şi devin semne culturale.
Contrar semiosferei securizante a lui Bougnoux, Tzvetan
Todorov a emis ipoteza potrivit căreia lumea naturală se lasă
tratată ca un obiect semiotic:

„Susţinând caracterul privilegiat al semioticii limbilor naturale

– întrucât acestea au proprietatea de a traduce toate celelalte
sisteme semiotice – trebuie, în acelaşi timp, să postulăm
existenţa şi posibilitatea unei semiotici a lumii
naturale”(1983:66).

Trăsătura semnelor naturale ca semn „este aceea de a

trimite la altceva decât ele însele” (ibid.:67). În capitolul
Gestualitatea naturală şi culturală, semiologul francez (de
origine bulgară) a pus enunţarea gestuală (transformarea
semnelor naturale în semne culturale) în legătură cu articularea
conţinuturilor. Astfel, prospectivitatea vs. retrospectivitatea
mişcărilor corpului, deschiderea vs. închiderea gesturilor
braţelor presupun, în planul conţinutului, dorinţă vs. refuz al
comunicării şi înţelegerii. Pentru Todorov, „omul trăieşte într-o
lume semnificantă. Pentru el, sensul nu se pune, sensul există”
(ibid.:27). Desprinsă de lumea naturală, gestualitatea umană
semnifică; se poate vorbi despre o gestualitate mitică,
mimetică, deictică, ludică, simbolică / estetică.
Redefinirea semiotică a „realităţii” a reprezentat o
schimbare a culturii totală şi profundă, comparabilă cu
despărţirea epocii moderne de Evul Mediu latin (Deely,
1997:15).

1.3. Idealismul semiotic şi rolul minţii

C. S. Peirce asimilase principiile kantiene atunci când afirma

că „universul întreg este impregnat cu semne, dacă nu cumva
este alcătuit exclusiv din semne”. Acest fel de idealism, numit
„idealism semiotic”, este invocat de Sebeok în observaţia: „e
limpede că ceea ce discută în ultimă analiză semiotica este
rolul minţii în crearea lumii sau a constructelor fizice pornind
de la o puzderie vastă şi pestriţă de impresii sensibile”
(2000:58). Teza că Umwelt-ul nostru depinde de sistemul de
semne prin care este semnificat tot ceea ce există presupune
această referire esenţială la m i n t e .
Semiotica extinde şi întăreşte puterea raţiunii umane de a
explica, de a clasifica şi de a sistematiza domeniul abstract al
manipulării semnelor. Prin această activitate abstractă,
constând în procese de semnificare şi de comunicare, semiotica
este un teritoriu al ştiinţificităţii. Prin caracterul său profund
interdisciplinar, este şi un domeniu al coerenţei, al unificării,
deschizând perspectiva federării domeniilor clasice ale
cunoaşterii. Matrice a tuturor ştiinţelor, semiotica asigură
interpretarea transdisciplinară, holistă a lumii. „Antidot” al
specializării excesive, ea impune conştientizarea proceselor
comune de semnificaţie:

„În acest mod, disciplinele tradiţionale devin ele însele

transformate semiotic, fiind aduse la un nivel superior al
conştiinţei de sine şi, în acelaşi timp, la un nivel interior de
izolare în interiorul comunităţii de cercetători. Aceasta se
 înţelege prin interdisciplinaritatea inerentă a semioticii şi prin
faptul că semiotica tinde să servească drept antidot specializării
excesive” (Deely, 1997:81).

Pe de altă parte, semiotica a adus o „creştere

epistemologică” (Rovenţa-Frumuşani, 1999:27): a integrat în
sfera sa ştiinţifică practici sociale şi universuri de semnificaţie
care nu făceau parte din reflecţia tradiţională (marketing,
publicitate, spectacol, educaţie, arte vizuale, informaţie,
universul olfactiv, sonor etc.), relevându-le mai pertinent şi mai
diferenţiat.
Semiotica solicită şi stimulează dinamismul şi
versatilitatea gândirii logico-filosofice; nu întâmplător Peirce a
fost considerat „cel mai original şi cel mai versatil intelect pe
care l-a dat America până acum” (M. H. Fish, apud Sebeok,
2002:47). Semioticianul e silit să-şi conducă ancheta asupra
sensului printr-o uşă foarte îngustă, între două competenţe: cea
filosofică şi cea logico-matematică (Todorov,1983:26). Punctul
de vedere semiotic a dat un impuls cercetărilor de logică
teoretică şi aplicată, fiind el însuşi îndatorat acestei discipline:
pentru Peirce, logica şi semiotica sunt sinonime. Abducţia,
unicul proces prin care se ajunge, prin ipoteze, la idei noi, este
semnalată de Peirce mai întâi ca fenomen al naturii şi apoi ca
„al treilea tip de argument”, deosebit de inducţie şi deducţie;
Peirce a numit abducţia „argumentul originar” şi i-a dedicat un
eseu intitulat colocvial – Ghicitul. Umberto Eco (şi după
modelul lui, Orhan Pamuk în Mă numesc roşu) şi-a clădit
Numele trandafirului pe conjecturi şi pe abducţii, pe citirea
„sub semne” şi „între semne”, pentru a demonstra, ca
semiotician, că totul semnifică. Nu mai puţin o ştie Sherlock
Holmes şi oricare detectiv (Sebeok, 1994); când Robinson
Crusoe descoperă o urmă umană pe insula pustie, apelează la
abducţie pentru a decide că pe insulă se află o a doua fiinţă
umană.
 Care este relevanţa practică a semioticii?

Fiind legată de sisteme care operează cu structuri

abstracte (cum e lingvistica), semiotica generală este înclinată
spre formalism şi abstracţiuni, lipsindu-i o bază istorică.
Totuşi, fiind legată de producerea socială a înţelesului,
semiologia (aşa cum a conceput-o Saussure), a semnificat
modul în care înţelesul este un produs social, nu individual.
Ştiinţa semnelor ne poate ajuta să înţelegem cum
funcţionează o pagină de ziar, o reclamă, cum e construit un
film sau un interviu, ce semnifică gesturile, distanţele,
obiectele, vestimentaţia etc. Întregită cu o teorie a acţiunii
(pragmatica) şi cu semioticile particulare /analitice, semiotica
este o ştiinţă necesară, inevitabilă.

2. SEMIOTICĂ SAU /ŞI SEMIOLOGIE?

Terminologia semiotică are la bază modele greceşti transmise

în română prin filieră neoromanică; astfel, semiotică provine
din francezul sémiotique, care trimite la grecescul semeiotike,
cu rădăcina sémeion „semn” – în latină, signum. În scrierile
greceşti, tema dominantă era separaţia dihotomică între
sémeion şi Natura, pe de o parte, şi între symbolon şi Cultura,
pe de altă parte (vezi Platon, Cratylos şi Aristotel în toate
operele sale).
Când stoicii au identificat semnul (sémeion) ca relaţie
constantă între sémainon (semnificat) şi sémainomenon
(semnificant) ei s-au referit la orice fel de semn, nu numai la
cel lingvistic. Au postulat o nouă ştiinţă a semnelor, pentru care
în greacă deja exista termenul sémeiotiké.
În istoriografia semiotică, John Locke (An Essay
Concerning Human Understanding, 1690) rămâne prin decizia
de a da disciplinei un nume - s e m e i o t i c a - termen care, în
forma s e m i o t i c a, va face o carieră internaţională prin
opera lui C. S. Peirce şi a lui C. Morris.
 S e m i o l o g i e (cu varianta s e m e i o l o g i e, din frc.
sémiologie / sémeiologie), termenul creat de Ferdinand de
Saussure, desemnează direcţia romanică (îndeosebi franceză) a
ştiinţei semnelor ca sistem formal, dominată de modelul
lingvistic. Dincolo de o bază comună (semnul şi acţiunea lui)
încep divergenţele: unii cercetători folosesc semiologie ca
echivalent al termenului semiotică, alţii le atribuie sensuri
diferite.
Există încercări de a conferi celor doi termeni funcţii
semantice diferite: L. Hjelmslev, 1943; C. Metz, 1966; A.J.
Greimas, 1970; U. Eco, 1982. Jean-Marie Klinkenberg
(2004:18-19) a reţinut două dintre aceste distincţii:
a) semiologie – termen înglobant pentru diferitele
semiotici regionale, desemnate prin specificări atributive:
semiotică vizuală, muzicală, semiotica gustului, semiotică
olfactivă, semiotica naraţiunii etc. Limba, pictogramele,
limbajul surdo-muţilor, vestimentaţia, mobilierul, etc.
constituie fiecare o actualizare a semiologiei, care este o
disciplină generală, având ca obiect „studiul semnelor în sânul
vieţii sociale”. Semioticile, în raport cu semiologia, s-ar situa
pe poziţia limbilor particulare în raport cu lingvistica generală.
Datorăm aceste idei lui Saussure, care a insistat asupra
aspectului uman al semnelor, asupra rolului lor în comunicare –
ceea ce înscrie semiologia în sfera ştiinţelor sociale (ca ramură
a psihologiei generale).
b) semiotică – termen înglobant pentru semiologie
(limitată studiul unor tehnici de comunicare în societate):
„Semiotica formează un întreg, în care semiologia este doar o
parte” (Deely, 1997:6); „termenul semiotică apare ca fiind cel
mai general” (Klinkenberg, 2004:19). Disciplină foarte
generală, semiotica ar avea ca obiect modul de funcţionare a
semnului pentru fiinţele umane. Astfel înţeleasă, semiotica se
apropie de reflecţia filosofică şi de logică. Datorăm această
poziţionare lui C.S. Peirce, care a insistat asupra aspectului
cognitiv şi a identificat semiotica cu logica formală.
 A.J. Greimas (1975:47) a sintetizat opoziţia dintre cele
două ştiinţe:

semiotică semiologie
- ştiinţe ale expresiei - ştiinţe ale conţinutului
- şriinţe ale naturii - ştiinţe umaniste
-semiotici cosmologice - semiotici antropologice 1

Ce ne spun dicţionarele româneşti? În Dicţionar de

neologisme de Florin Marcu şi Constant Maneca (1978:977),
cuvântul semn lipseşte, în schimb este inclus semnal, sinonim
cu semn şi cu indice; semiotică şi semiologie apar ca termeni
sinonimi, care trimit unul la celălalt. Mai grav, definiţia
semiologiei ar fi potrivită semioticii; definirea semioticii pare
să îl aibă ca sursă pe U. Eco:

semiologie s.f. 1. parte a medicinii care studiază simptoamele

şi semnele bolilor în vederea diagnosticării. 2. ramură a logicii
simbolice care se ocupă cu studiul general al semnelor şi al
comunicării prin intermediul acestora; semiotică; var.
semeiologie.
Semiotică s.f. semiologie; 2. orientare larg răspândită în
gândirea teoretică contemporană, care studiază fenomenele şi,
în special, faptele de cultură ca sisteme de semnificare şi
procese de comunicare”.

În DEX (1996:974), deşi definiţiile parafrazează corect

sursele (Saussure, Peirce), totuşi semiologie este considerat
sinonim cu semiotică (nu şi invers). Pentru semiologie, se
propune ordinea:
1. „Parte a medicinii….

1
A.J.Greimas, op. cit., p. 47.
 1. Ştiinţă care studiază semnele întrebuinţate în cadrul vieţii
sociale; semiotică”,

ceea ce este incorect, deoarece simptomatologia se

subordonează semiologiei / semioticii (generale). Definiţiile
circulare şi imprecizia terminologică, reiterate de la o lucrare
lexicografică la alta, generează confuzie şi disconfort
intelectual.

Opţiuni între termenii concurenţi.

Considerând că este periculos să mizăm pe o distincţie
terminologică ce nu păstrează acelaşi sens la diferiţi autori, U.
Eco a optat pentru termenul semiotică, „ca echivalent al celui
de semiologie” (1982:13, nota 1). Termen-umbrelă, semiotică
are avantajul de a unifica terminologia şi referinţa. La rândul
său, Klinkenberg abandonează termenul semiologie în favoarea
lui semiotică, în sensul cel mai larg posibil; „o semiotică” va
desemna un limbaj particular, adică o actualizare a semioticii.
În conformitate cu carta constitutivă a Asociaţiei Internaţionale
de Studii Semiotice, din 1969 şi cu revista internaţională
Semiotica, semiotică tinde să devină termenul cel mai frecvent.

Termeni apropiaţi. În cadrul medical au fost folosiţi

termenii:
- semiologie – ramură a medicinii care studiază
simptomele maladiilor (sinonim: simptomatologie). Cu acest
sens, semiotică apare în secolul al XVI-lea, cu justificarea că
simptomele, ca indici, constituie o semiotică particulară.
Semeiologie şi semeiotică sunt mai apropiaţi de etimonul
grecesc (sémeion „semn”).
Studiată şi în cadrul lingvisticii, semantica este una dintre
cele trei subdiviziuni ale semioticii, având ca obiect sensul
semnelor.
Semiografia a desemnat stenografia, apoi codurile
cartografice.
 Semiotică participă ca prim element la formarea unor
termeni-valiză: semanaliză (termenul Juliei Kristeva),
semiostilistică (Ileana Oancea) – semn că semiotica
„invadează” teritorii ferm delimitate altădată.
Semiolog sau semiotician se referă la specialistul /
practicianul acestei discipline; Sebeok (2002:43) presupune că
termenul semiotician a fost „inventat” de Charles Morris, fiind
inclus ulterior în titlul unui poem-epitaf, Moartea unui
semiotician:

„Venera semnele, le ridica în slăvi,

le iubea; totuşi încerca
a fi deasupra lor…Dar ele aveau
altă părere. Era atât de-asediat,
îmbibat, asfixiat şi contorsionat,
alintat, obsedat de violenţa
semnelor, încât, făr-a fi plâns,
în linişte, cu simplitate, a murit – re-semnat”

Concluzii. Extensional, semiotica formează un întreg în

care semiologia este doar o parte. Intensional, semiotica este o
teorie generală a semnelor, pe când semiologia operează
restricţia psihosocială: viaţa socială a semnelor, cum preciza
Saussure.
Dacă semiologie este o denumire potrivită pentru acea
semiotică socială care studiază semnul ca un construct
(semnificat – semnificant) şi „viaţa semnelor în sânul vieţii
sociale”, semiotica se referă la acea disciplină care studiază
acţiunea semnelor nu numai în sfera culturii, ci şi în lumea
naturală. Sub influenţa lui Locke, Peirce, Morris a apărut şi s-a
impus termenul semiotică - consecinţă a concepţiei lărgite
despre semn. Semiologie a fost înţeles greşit în structuralism,
ca referindu-se la întregul câmp pe care-l acoperă doctrina
semnelor. Principala realizare a semiologiei este faptul că şi-a
luat ca model lingvistica şi a aplicat o serie de concepte
lingvistice altor fenomene antropologice (modă, cinema,
psihanaliză, etc.) şi nu doar limbii înseşi.

3. DEFINIŢII ALE SEMIOTICII / SEMIOLOGIEI

Definirea semiologiei, respectiv a semioticii a fost şi este

polemică: nu se poate vorbi despre consens privind obiectul şi
metodele acestor ştiinţe. Faptul că (a) putem diferenţia
semiologia de semiotică şi (b) domeniul semnelor prezintă o
varietate aparent dezordonată, sugerează faptul că nu poate
exista unanimitate în elaborarea unei definiţii a semioticii
generale. Pe de altă parte, trebuie să distingem opiniile ferm
exprimate de extrapolările abductive şi metaforice (pentru U.
Eco semiotica este o „teorie a minciunii” - 1982:18) şi să
facem diferenţa dintre dezvoltarea actuală a ştiinţei semnelor
(semiotica poststructuralistă) şi fazele ei anterioare (semiotica
tradiţională).
Enunţul prin care se defineşte o ştiinţă conţine două părţi:
prima îi fixează s t a t u t u l, a doua îi defineşte o b i e c t u l.
În cele ce urmează vom dezvolta această premisă definiţională.

3.1. Statutul semioticii

Doctrină, teorie, ştiinţă, disciplină, tehnică, domeniu, câmp,

metodă, punct de vedere, studiu, metalimbaj sau…subiect de
discuţie? Prezentarea contradictorie, aşa cum rezultă din
enumerarea de mai sus, ilustrează două paradigme:

A. Gândirea „tare”, logică, structuralistă a semioticii

tradiţionale. Se vorbeşte despre o doctrină sau o ştiinţă a
semnelor, cu un corp monolitic de teorii şi concepte, ceea ce
presupune consensul semioticienilor / semiologilor asupra unui
aparat conceptual elaborat şi precis.
 Semiotica este o doctrină. Ca şi predecesorul său,
Locke, Peirce afirmă că semiotica este: „doctrina cvasinecesară
sau formală a semnelor” („the formal doctrine of signs” –
1931:58.2. 227). Cuvântul doctrină – precizează Sebeok – nu a
fost utilizat de către Peirce cu sensul său religios, ci mai
degrabă în accepţiunea sa fundamentală de „sistem de
principii” (2002:22).
 Semiotica / semiologia este o ştiinţă. Saussure despre
semiologie:

„Se poate, deci, concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor

în viaţa socială; ea ar forma o parte a psihologiei sociale şi,
prin urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie
(din gr. sēmeion „semn”). Pentru că nu există încă, nu putem
spune cum va fi, dar are dreptul la existenţă şi locul ei este
dinainte determinat” (1998:41).

Pentru că mulţi dintre fondatorii moderni ai teoriei semnelor

au lucrat în cadrele dezvoltate de Peirce şi Saussure, vom
constata reiterarea semioticii / semiologiei ca ştiinţă: C. Morris:
„the science of signs” (1938:1-2); T. Sebeok: „Semiotica este
deopotrivă o ştiinţă cu propriul său corpus de descoperiri şi de
teorii şi o tehnică de studiere a tot ce produce semne”
(2002:21); „Semiotica este ştiinţa care studiază aceste funcţii”
(ibid.:19); R. Barthes: „Pentru moment vom numi această
reflecţie semiologie. Ştiinţă a mesajelor sociale? Ştiinţă a
mesajelor culturale?” (1985:227) D. Bougnoux: „Semiologia
este, prin urmare, o ştiinţă a culturii mai degrabă decât a
naturii, sau, mai bine spus, o ştiinţă a trecerii de la natură la
cultură” (2000:49); P. Botezatu: „semiotica, ştiinţa semnelor,
se împarte în….” (1973:96); J.-M. Klinkenberg: „Semiotica
poate fi deci definită ca ştiinţă a semnelor” (2004:16).
 Semiotica este o (meta)teorie. Prezentându-şi Tratatul
de semiotică generală, U. Eco preciza că „Acest studiu
îmbracă forma unei TEORII SEMIOTICE GENERALE,
capabilă să explice orice caz de funcţie-semn” (1985:13);
Klinkenberg: „Semiotica devine o metateorie: teorie a
teoriilor” (2004:9); J. Courtés: „Semiotica se defineşte ca un
metalimbaj în raport cu universul semantic pe care şi-l ia ca
obiect de analiză” (1976:34).

B. Gândirea „slabă” a semioticii postmoderne.

Divergenţele dintre diferitele concepţii ale semioticii
deconstruiesc caracterul conceptual omogen al acestui demers,
vorbindu-se despre o semiotică potenţială, ca subiect procesual
al dialogului, nu ca un câmp matur, consensual construit.
Umberto Eco este primul semiotician care a pus sub semnul
întrebării statutul semioticii:

„Suntem întrebaţi adesea dacă semiotica este o DISCIPLINĂ

aparte, cu un obiect şi metode proprii, sau un DOMENIU de
studii, un repertoriu de preocupări încă neunificat şi poate întru
totul neunificabil” (1982:18);

La o conferinţă de bilanţ din 1984, el a propus spre dezbatere

subiectul: este semiotica un domeniu sau o disciplină, o ştiinţă
sau o metodă?
 Semiotica este un „câmp”. Ca şi alţi cercetători care
recurg la termeni neutri (studiu, demers), Eco utilizează
metafora extensională câmp („campo”), termen menit a sugera
imensa complexitate a semioticii: ”semiotica nu este numai un
câmp de abordări diferite ale unui obiect unic, ci şi un câmp de
definiţii filosofice uneori contradictorii ale acestui obiect unic”
(1979:77, apud Deely, 1997:62); D. Chandler: „It is a field of
study involving many different theoretical stances and
methodological tools” (1994:1).
 Semiotica este un studiu. J. Fiske: „Studiul semnelor şi
al felului în care ele funcţionează se numeşte semiotică”
(2003:62); J. Deely: „Printre ştiinţele umane, semiotica este
unică prin faptul că este un studiu ce se preocupă de matricea
tuturor ştiinţelor” (1997:63); „Semiotica (sau semiologia) este
studiul semnelor şi al proceselor interpretative” (Ducrot,
Schaeffer, 1996:140); „studiu al producerii sociale a
înţelesului, din sisteme de semne (O’Sullivan et alii,
2001:294); G. Mounin: „Studiul tuturor sistemelor de semne,
cu excepţia limbilor naturale” (1970). Şi cea mai scurtă
definiţie: studiul semnelor.
 Semiotica este un „demers”. Anne Hénault: „Vom
numi acest demers care modifică înţelegerea faptelor de
semnificaţie, structurând modul de aprehensiune socială a
semnificaţiei, conştiinţă semiologică” (apud Rovenţa-
Frumuşani, 1999:35); D. Chandler: „Ar fi eronat s-o
considerăm un demers unitar, bazat pe rezultatele cumulative
ale cercetării; în câmpul semioticii sunt angrenaţi lingvişti,
filosofi, psihologi, sociologi, antropologi, literaţi, esteticieni şi
teoreticieni mass-media, educatori şi psihanalişti. Semiotica
poate fi pretutindeni, cum a afirmat Peirce” (ibid.:8).
 Semiotica este un punct de vedere. Dacă semiotica a
generat o diversitate de metode, se compune ea din aceste
metode, poate fi identificată cu ele? John Deely afirmă că
„semiotica furnizează, mai întâi de toate, nu o metodă, ci un
punct de vedere. Punctul de vedere semiotic afirmă că în natură
există o unică formă de activitate, numită de Peirce semioză”
(1997:9). Semioticianul american insistă asupra răsturnării de
poziţie pe care o propune: „vreau să spun că semiotica, la fel ca
pozitivismul logic sau ca behaviorismul, este mai curând un
punct de vedere (interdisciplinar) decât o metodă” (ibid.:10) şi
„Punctul de vedere semiotic afirmă o concluzie simplă:
întreaga noastră experienţă este o reţea de relaţii între semne”
(ibid.:11). O metaforă recurentă, comună lui Uexküll şi lui
Sebeok este aceea care consideră experienţa, privită global, ca
o „pânză de păianjen semiotică”. Punctul de vedere semiotic
ajunge să includă întregul proces al comunicării umane,
biologice şi cosmice. Punctul de vedere semiotic modern
afirmă că întreaga comunicare este o manifestare a vieţii
(Sebeok, 2002:80), ceea ce elimină definitiv confuzia care
echivalează limba cu fenomenul comunicării. Reducerea
semioticii la statutul de „punct de vedere” este consecinţa
vastităţii domeniului său de aplicaţie:

”Căci, dacă ne gândim bine, semnul se întâlneşte peste tot: în

medicina veterinară, în codurile secrete, în meteorologie şi în
arta vânătorii. Deci, poate nu atât un obiect particular va
constitui fundamentul semioticii, cât mai degrabă punctul de
vedere particular pe care îl va proiecta asupra unei multitudini
de obiecte” (Kinkenberg, 2004:17).

 Semiotica este o disciplină. Klinkenberg: semiotica

este, ca şi lingvistica, o disciplină descriptivă şi explicativă,
care poate avea implicaţii practice: „Fiecare dintre aceste
semiotici este, deci, o actualizare a semiologiei, care este o
disciplină generală (ibid.:18 şi 22). În legătură cu
instituţionalizarea recentă a semioticii ca disciplină de
învăţământ, constatăm o polarizare a poziţiilor, oscilând între
scepticism şi optimismul pedagogic. Solomon Marcus: „În
momentul de faţă, semiotica are toate caracteristicile unei
discipline actuale […] a luat amploare şi s-a generalizat în
ultimele decenii” (1985:7). Daniela Rovenţa-Frumuşani emite
câteva metafore valorizante la adresa semioticii, considerată
„pod peste natură şi cultură”, „icon al spaţiului şi timpului
nostru” (1999:24-25):

„Sfidarea culturii clasice a inserat semiotica în curriculum-ul

departamentelor de comunicare, jurnalism, drept, teatru,
literatură în majoritatea marilor universităţi; în plus, i-a
asigurat corelarea cu practici sociale dintre cele mai diverse,
precum marketing, publicitate, educaţie, spectacol etc.
(ibid.:27).

La polul opus, semioscepticii consideră că semioticienilor

le lipseşte o teorie unificată a scopurilor semioticii ca
disciplină, precum şi o înţelegere raţională a relaţiilor
semioticii cu diferitele niveluri ale culturii, ale societăţii şi ale
naturii:

„Semiotica nu este chiar o disciplină academică, din punctul de

vedere al abordării teoretice şi al metodelor de analiză asociate
ei. Un argument pentru statutul deocamdată provizoriu şi
marginal al semioticii ar fi acela că este încă definită prin
termenul propus de cel considerat a fi „părintele” ei, lingvistul
elveţian Ferdinanhd de Saussure” (O’Sullivan et alii,
2001:294).

Pentru D. Chandler, „Semiotics is not widely

institutionalized as an academic discipline”(ibid.:3). Semiotica
reprezintă mai degrabă o categorie de studii în domeniul
artelor, al literaturii, antropologiei, mass-media decât o
disciplină academică independentă. Ar fi eronat să configurăm
un demers unitar bazat pe rezultatele cumulative ale cercetării,
pentru că nu se poate afirma unitatea (posibilă) a unei
conştiinţe semiotice.
 Semiotica este…„subiect de discuţie”. Scott Simpkins
afirma, în The Lingua Franca of Semiotics , prima dintre cele
opt lecţii oferite pe Internet, că „Semiotics could be said to
exist only as a topic of discussion”. Pentru „semiotica
postsemioticii”, o bună metaforă este unicornul, despre ale
cărui manifestări putem vorbi şi fără a-i investiga istoria,
structura, proprietăţile simbolice, relaţionale etc. Acelaşi lucru
este valabil pentru semiotică, afirmă semioscepticul Simpkins.
În acelaşi sens relativist îl putem cita şi pe Klinkenberg: „De
altfel, hai să fim sinceri şi să spunem de la început adevăratului
destinatar al acestor pagini: semiologia sau semiotica nu există.
Ceea ce se prezintă ca atare este întotdeauna rezultatul unei
alegeri de şcoală” (ibid.:10).
 3.2. Obiectul semioticii
Ne vom referi în continuare la partea a doua a enunţului-
definiţie: obiectul şi, implicit, obiectivele. Există un consens în
a circumscrie obiectul semioticii / semiologiei la noţiunea de
„semn”. În consecinţă, cea mai simplă definiţie este: s t u d i u
l s e m n e l o r. Pentru că introduce în definiţie interpretul, Eco
taxează semiotica drept „teorie a minciunii”: „Semiotica are
de-a face cu orice lucru care poate fi considerat semn”
(1982:18).
A studia semnul înseamnă, în sens dinamic şi pragmatic,
a dezvălui semioza: „Obiectul investigaţiei semiotice nu-l
constituie doar semnele, ci şi acţiunea semnelor sau semioza”
(Deely, 1997:80). Acţiunea semnică, legată de actul s e m n i f i
c ă r i i, este o pânză de păianjen întinsă cât natura însăşi.
Semiotica devine o ştiinţă înglobantă, al cărei miez este sensul;
de aceea o regăsim peste tot şi nicăieri.
Existenţa semiozei dincolo de graniţele comunităţii
biologice, prin includerea fiziosemiozei din natură, reduce
semiotica la un „schimb de mesaje” şi o subordonează c o m u
n i c ă r i i (Deely, 1997:52; Fiske, 2003:80).
Concepţia lărgită despre semn (Peirce afirmase că
universul întreg este impregnat de semne) face ca semiotica să
nu aibă un obiect propriu, ca alte discipline; prin
interdisciplinaritatea ei, serveşte ca „interfaţă” mai multor
ştiinţe în dialog: antropologia, sociologia, psihologia socială,
ştiinţele cognitive, filosofia, lingvistica, ştiinţele comunicării
etc., în raport cu care îşi propune acest obiectiv: să studieze
semnificaţia. Semiologia a avut însă obiecte privilegiate, cum
ar fi limbile naturale. După ce Saussure declarase lingvistica
drept „patron general” al semiologiei, R. Barthes a răsturnat
radical perspectiva, subordonând semiologia lingvisticii.
 4. DOMENIU ŞI LIMITE

O primă sarcină a unei „Introduceri” este aceea de a stabili

graniţele, pragurile – limitele obiectului cercetat. Acestea
depind de modul în care definim obiectul semioticii; dacă o
restrângem la antroposemioză, pragul inferior este
zoosemiotica; dacă admitem că semioza nu este specific
umană, domeniul semiotic cuprinde deopotrivă micro- şi
macrocosmosul. Epistemologic, pragul superior al semioticii
este dat de praxiologie.

4.1. Limite culturale: pragul inferior

Conform lui Eco, este vorba despre trei feluri de limite:

„politice”, „naturale” şi „epistemologice” (1982:16-17).
În prima categorie se includ limitele „academice”
(semioticienii revendică alte discipline ca ramuri ale
semioticii), limitele „de cooperare”(alte discipline au elaborat
teorii şi concepte semiotice pe care semiotica urmează să le
unifice: lingvistica şi teoria informaţiei au dezvoltat noţiunea
de cod, kinezica şi proxemica explorează comunicarea
nonverbală) şi limite „empirice”, dincolo de care se află
fenomene neanalizate (Eco dădea ca exemplu formele
arhitectonice şi obiectele de uz comun; actualmente, pentru
aceste domenii există semiotici particulare).
În privinţa limitelor naturale, semioticianul italian se
opreşte în faţa unui teritoriu presupus ca fiind nonsemiotic.
Pentru el, fenomenele semiotice sunt coextensive fenomenelor
culturale, iar semiotica se limitează la antroposemioză
(ibid.:17). Chiar şi aşa, Eco parează presupusele obiecţii:
„Proiectul unei discipline care să studieze ansamblul culturii,
dizolvând în semne o imensă varietate de obiecte şi evenimente
poate lăsa impresia unui „imperialism” semiotic arogant”
(ibid.:17). Obiecţia cea mai obişnuită adusă semiologului
„imperialist” este: „dacă pentru tine chiar şi un măr este un
semn, desigur că semiotica se ocupă şi de marmeladă, dar aşa
nu merge” (ibid.:17). Din punct de vedere semiotic, nu există
nici o diferenţă între măr, marmeladă şi expresiile lor
lingvistice, precizează Eco.
Cu aceste premise, se poate conchide că limita
inferioară a semioticii o constituie z o o s e m i o t i c a,
deoarece studiază comportamentul de comunicare al unor
comunităţi nonumane şi, deci, nonculturale. Între lumea
animală şi cea umană se află semiotica s e n z o r i a l ă:
olfactivă, tactilă şi gustativă. K i n e z i c a şi p r o x e m i c a,
născute în cadrul antropologiei, s-au afirmat ca ştiinţe ale
comportamentului simbolic. Universul vast al semioticilor v i z
u a l e, muzicale, medicale, al limbilor naturale, al
paralingvisticii şi al limbajelor formale, al sistemelor
gramatologice, al gramaticilor narative, retorica, estetica,
tipologia culturilor, comunicarea de masă schiţează domeniul
„imperialist”, în neîntreruptă expansiune, al semioticii (ibid.:
21-25).

4.2. Limite fizice: pragul superior

În timp ce Eco limitează domeniul semioticii la fenomenele

culturale, deci la antroposemioză, semiotica americană a extins
ipotetic semioza dincolo de graniţele comunităţii biologice.
Extensiunea maximă a termenului ne obligă să luăm în
considerare posibilităţile unei fiziosemioze în natură, care ar fi
precedat biosemioza. Răspunsul la întrebarea „Ce
investighează integral semiotica?” a fost reprezentat de J.
Deely (1997:26) prin următoarea schiţă a nivelelor semiozei:
pentru dezvoltarea modalităţilor
semiotice între alte animale şi
om, prin dezvoltarea limbii în
interiorul speciei umane şi deci
prin dezvoltarea tradiţiilor
istorice şi cultrii în general:
ANTROPOSEMIOZA

prin dezvoltarea modalităţilor în regnul organic

semiotice între plante şi animale, ca atare (ce include
între animale şi între animale şi procesele endosemiotice:
mediul fizic: ZOOSEMIOZA BIOSEMIOZA

prin dezvoltarea modalităţilor acţiunea

semiotice în regnul vegetal şi între semnelor sau:
plante şi mediul fizic: FITOSEMIOZA SEMIOZA

prin condensarea iniţială

a sistemelor stelare în mediul fizic
ca atare:
prin dezvoltarea ulterioară FIZIOSEMIOZA
a sistemelor planetare şi subplanetare

Nivelele semiozei
(coloanele tabelului trebuie citite de la stânga la dreapta)

Atingerea unui punct de maximă expansiune semiotică ar

putea sugera faptul că semiotica ar constitui pragul superior,
absolut al investigării. Dacă edificarea exigentă a logicii a
impus recursul la semiotică, este de aşteptat ca şi construcţia
riguroasă a semioticii să ne arunce într-o teorie mai vastă
(Botezatu, 1973:97). Această teorie mai vastă, în care urmează
să se reverse semiotica este, conform logicianului belgian L.
Apostel, praxeologia – teoria generală a acţiunii. După ce
examinează critic trihotomia semnelor, Apostel îşi prezintă
concluziile:

„…pe de o parte, sintaxa presupune pragmatica, pe de altă

parte semantica presupune şi ea pragmatica, în timp ce
pragmatica presupune ea însăşi o teorie generală a acţiunii sau
praxiologia; în sfârşit, această teorie generală a acţiunii poate şi
trebuie să folosească datele sintactice şi semantice, pentru că
ea poate şi trebuie să fie structurală” (1967:295)
 Pentru că sintaxa şi semantica îşi află izvorul în
pragmatică, semiotica nu poate pretinde să se instituie ca o
disciplină independentă. Pentru că tinde la formalizare şi la
modelare, praxiologia trebuie să recurgă la uneltele semioticii.
Circuitul metateoretic se închide.

5. NIVELURI ALE SEMIOTICII

5.1. Semiotica generală

Disciplină teoretică, semiotica generală se situează la un înalt

nivel de abstractizare; ştiinţă-răscruce, ea oferă altor discipline
concepte şi metode consistente de reperare şi de analiză a
sensului. Principiul ei de bază este că sensul este conţinut în
acte şi obiecte care funcţionează ca semne sau ca sisteme de
semne. Semnele se dezvoltă în spaţiu şi în timp, producând
texte, ale căror sensuri rezultă din contextualizarea relaţiei
dintre semne. Semiotica generală tinde să fie formală, să
abstragă semnele din contextul uzului.

5.2. Semiotici specifice

Semioticile particulare funcţionează după un set de reguli

caracteristice global diferite de ale altor semiotici. Lingvistica,
una dintre aceste semiotici specifice, a jucat în structuralism
rolul de model pentru acele semiotici care i-au „importat”
metoda şi conceptele. Aici se includ şi discursurile pluricodice:
teatrul, de exemplu, care face apel la limbaj, povestire, dialog,
gestualitate, proxemică, obiecte etc.
Vastul câmp al semioticilor „regionale” este parcelabil în
subcâmpuri în care se operează cu instrumentele semioticii
generale, pentru a releva specificitatea. Astfel:
 Biosemiotica. Studiul proceselor semiotice la nivel
biologic cuprinde: f i t o s e m i o t i c a (Kalevi Kull, M.
Krampen), z o o s e m i o t i c a (Thomas Sebeok, C. Riba) şi a
n t r o p o s e m i o t i c a, cu interes pentru: semiotica m e d i c
a l ă (Hippocrate, Galen, Morris), a n t r o p o l o g i e (Lévi-
Strauss, E. Goffman), n e u r o s e m i o t i c ă (V.V. Ivanov) şi
pentru p s i h a n a l i z ă (J. Lacan, L.-J. Prieto et alii).
 Kinezica: studiul gestualităţii (R.L. Birdwhistell, G.
Calbris, P. Collett, U. Eco, U. Volli, A.J. Greimas).
 Proxemica: studiul distanţelor intersubiective (E.T:
Hall, M. Watson, M. Davis).
 Semiotica socială, asociată cu: antropologia culturală,
analiza de discurs, analiza multimedia, sociologia politică
(M.A.K. Hallyday, J.L. Lemke, G. Kress, L.M. O’Toole, Eliseo
Veron).
 Semiotica computaţională mimează, prin inteligenţa
artificială, aspecte ale cogniţiei umane (B. Rotman, S. Ernest,
J. Goguen, M. Nasta).
 Semiotica multimedia, preocupată de felul în care
sistemele de semne sunt integrate fizic şi semiotic în producţii
mass-media, este reprezentată de: G. Sonesson, S. Moriarty, T.
Streeten. Progrese notabile s-au realizat în semiotica
discursului publicitar ( R. Lindekens).
 Semiotica comunicării de masă: A. Moles, U. Eco, D.
Chandler, J.-M. Floch, Razutis, R. Bournet.
 Semiotica artelor vizuale a înregistrat, în ultimii ani,
cele mai mari progrese: în f o t o g r a f i e (R. Barthes, Berger,
Krauss), în p i c t u r ă (G. Sonesson, J. Fontanille, J.
Baudrillard), în c i n e m a (C. Metz, J. Lotman, A. Antohin), în
t e a t r u (P. Bouissac, T. Kowzan, A. Helbo, S. Marcus), în
semiotica b e n z i i d e s e n a t e (P. Fresnault-Deruelle).
 Semiotica muzicală – tărâm semiologic anterior limbii,
studiat de J.-J Nattiez, Stefani, Baroni, Eero Tarasti, Monelle).
 Semiotica literară şi culturală examinează lumea
textelor p o e t i c e, t i p o l o g i a c u l t u r i i (R. Barthes ,
J.C. Coquet, J. Courtés, J. Lotman, U. Eco, A.J. Greimas, F.
Rastier, M. Riffaterre, C. Segre, M. Danesi, G. Sonesson; M.
Carpov, S. Marcus, E. Mihăilă, M. Mincu, M. Neţ, E. Parpală),
semiotica n a r a ţ i u n i i (J.-M Adam, S. Alexandrescu, C.
Chabrol, A.J. Greimas, Tz. Todorov, F. Rastier, Avalle),
semiotica d e s c r i e r i i (P. Hamon).
 Semiotica urbană - formă a antropologiei; pe axa
spaţiului, semiotica a r h i t e c t u r i i se apleacă asupra
formelor de locuire, ca element identitar (R. Barthes, P.
Boudon, M. Krampen, B. Zevi).
 Semiotica obiectelor a găsit în Baudrillard un analist
sistematic.
 Etnosemiotica: semiotica f o l c l o r u l u i (S. Marcus,
E. şi P. Maranda) şi chiar o semiotică b u d i s t ă (S. Al.
George, Rambelli)..
 Semiotica limbajului juridic – domeniu de aplicare a
trihotomiei lui Morris (B. Jackson, A. Stoichiţoiu-Ichim)

5.3. Semiotica aplicată

U. Eco spunea că „întreaga cultură poate fi înţeleasă mai

bine dacă este abordată din punct de vedere semiotic (ibid.:43).
Şi nu este de neglijat manipularea semnelor, prin cunoaşterea
mecanismelor de semnificare, respectiv de comunicare.
Modelele elaborate de semiotica generală defrişează
straturi de semnificaţie pe care alte abordări nu le pun în
lumină; ele se aplică unei diversităţi de obiecte, de fenomene
de suprafaţă şi de „scriituri”, de la cele mai neînsemnate la cele
abisale. O pseudoştiinţă ca fiziognomia găseşte în triunghiul
semiotic un model al felului în care semnele corpului se
corelează cu caracterul. O întrebare „trivială” (a profesorului
M. Danesi) – „De ce se îmbracă lingviştii atât de prost?” poate
fi o provocare semiotică (M. Jo McGinnis – Internet). Se
îmbracă prost lingviştii – şi alţi savanţi - pentru că sunt
interesaţi în primul rând de calităţile minţii, ca structuri
profunde. Or, în societăţile occidentale, indivizii, etichetaţi ca
şi consumatori, sunt invitaţi să se definească în funcţie de
produsele pe care le consumă (structuri de suprafaţă). În
reclame, scopul hainelor nu este să aducă decenţă şi căldură, să
îmbrace corpul, ci să „prezinte sinele”. Filosofia continentală
portretizează individul ca o nebuloasă schimbătoare, definindu-
se şi redefinindu-se după interpretările observatorilor.
Întrebarea nu este trivială, nici prăfuită, pentru ca „textilele”
sunt semnul stilului, iar „stilul e omul însuşi”.
 Capit. II. ISTORIA SEMIOTICII
1. ORIGINI. SEMIOTICA PREMODERNĂ

Reflecţia asupra semnelor nu este o preocupare recentă, aşa

cum ne-ar sugera, înşelător, “explozia” semioticii în secolul
XX. Este vorba despre o disciplină veche, detectabilă in nuce
în trei surse distincte şi chiar izolate: m e d i c i n a grecească,
analiza l i n g v i s t i c ă indiană şi reflecţia f i l o s o f i c ă
europeană. “Canalele” ei ocolite ne îndrumă, retrospectiv, spre
lumea antichităţii: India, China, Grecia şi Roma.

1.1. Medicina: simptomatologia

Semiotica a apărut ca studiu al simptomelor induse de boli sau

stări fizice; în medicină, opoziţia „semn” vs. „natură” domină
prognostica. HIPOCRATE (460-377 î. Chr.), întemeietorul
ştiinţei medicale occidentale, a instituit semiotica drept ramură
a medicinii având ca scop studierea simptomelor. Dacă
simptomul este un sēméion – semn care reprezintă altceva
decât pe sine, sarcina medicului este aceea de a lămuri cărui
fapt îi ţine locul un simptom, de a deduce, de fapt, ce este acel
„ceva”. Diagnoza medicală este ştiinţă semiotică bazată pe
principiul că simptomul fizic nu se reprezintă pe sine, ci o stare
internă. Câteva secole mai târziu, GALEN din Pergam (139-
199 î. Chr.) a inclus şi mai decis semiotica în practica medicală
(în curriculum-ul actual al facultăţilor de medicină se studiază
sub numele de s e m i o l o g i e). Semiotica „lărgită”,
practicată de Indiana Group, sub îndrumarea lui Thomas
Sebeok, se întoarce la izvoarele ei medicale, ca „semiotică a
vieţii”.

1.2. Lingvistica indiană: Pānini

Preocuparea pentru semne marchează, auroral, gândirea

semiotică indiană. Gramatica lui PĀNINI avansează o
concepţie originală despre semnul lingvistic transpus în logica
propoziţiei, atunci când o parte a frazei o desemnează pe alta:
„antecedenta este semnul consecventei”. Este cazul
concesivelor, al conclusivelor, al condiţionalelor, construite
prin inferenţă. Acest tip de semioză funcţionând în
orizontalitatea sintagmatică a comunicării face apel la
activitatea receptorului, obligat să reconstituie semioza
intratextuală (Al-George,1976:172-173). Din păcate,
semiologia contemporană a ignorat aportul indian la problema
raportului dintre gândire şi limbaj, referinţele de ordin istoric
limitându-se la Aristotel şi stoici; s-a trecut uşor cu vederea că
semnul a fost prezent într-o perioadă anterioară, în vocabularul
lui Pānini şi că ulterior logicienii indieni au meditat neîntrerupt,
timp de aproape două milenii, asupra logicii semnului
(ibid.:20).
Preocuparea obsesivă pentru semne este consecinţa celui
mai dramatic dintre toţi paşii evoluţiei humanoide: apariţia
semnelor v e r b a l e şi schimbările ivite în stocarea şi
transmiterea informaţiei care au însoţit această tranziţie. Tema
unei l i m b i o r i g i n a r e, paradisiace (Ur-sprache) este
prezentă în literatura religioasă de la cabala iudaică la
romantismul german, asociată căutării adevărului şi existenţei
umane (Eco, 2000; Pleşu, 1994).

1.3. Filosofia europeană

În termeni nemedicali, studiul semnelor a revenit la început

filosofilor greci (Platon, Aristotel, stoicii), apoi gândirii
medievale. Trăsătura dominantă a scrierilor greceşti constă în
separaţia dihotomică între semn şi natură, pe de o parte, între
simbol şi cultură, pe de altă parte.

1.3.1. PLATON, în dialogul Cratylos (Despre dreapta

potrivire a numelor) deosebeşte două feluri de limbi: limba
veche, alcătuită din nume p r i m i t i v e, instituite de zei şi
limba nouă, creată de oameni, alcătuită din nume d e r i v a t e.
Numele derivate sunt date de „nomotheţi” sau „onomathurgi”,
după forma ideală a lucrului numit, amintind astfel de numele
primitive. În disputa dintre teza n a t u r a l i s t ă (numele este
potrivit lucrului denumit) şi teza c o n v e n ţ i o n a l i s t ă
(numele este arbitrar), Platon (prin gura lui Socrate) adoptă o
atitudine critică şi ironică.

1.3.2. ARISTOTEL, în toate operele sale, mai ales în

Metafizica şi Despre interpretare a făcut o analiză a semnelor,
a categoriilor sintactice şi a adevărului – o adevărată schiţă a
unei semiotici. Potrivit definiţiei lui Aristotel, semnul are trei
dimensiuni simultane:
a) componenta fizică, materială a semnului propriu-zis
(de exemplu, sunetele ce alcătuiesc cuvântul pisică : p-i-s-i-c-
ă);
b) referentul la care trimite (o specie de felină, în
exemplul dat);
c) evocarea unei semnificaţii: ceea ce transmite
referentul, din punct de vedere psihologic şi social (conceptul
„pisică”).

1.3.3. FILOSOFIA STOICĂ a inaugurat o semiotică

plasabilă între logică şi gramatică, în baza principiului că limba
exprimă gândirea; analiza semiotică a limbajului devine un
mijloc pentru descoperirea legilor logice ale gândirii (în
scolastică – William of Ockham). Ca şi Pānini, stoicii defineau
semnul în termeni de inferenţă logică: „propoziţia constituită
de o conexiune validă şi care revelează consecventul” (Sextus
Empiricus, Adversus Mathematicos, VIII:245, apud Ducrot,
Schaeffer, 1996:166). Problema semnului se va pune în
perspectiva funcţiilor sale cognitive, iar semnificaţia va fi
corelată cunoaşterii.

1.3.4. SFÂNTUL AUGUSTIN (Aurelius Augustinus,

354-430), episcop al Hipponei, teolog, filosof şi scriitor,
părinte nu numai al bisericii, ci şi al semioticii. Tradiţia îi
atribuie paternitatea semioticii, recunoscându-i meritul de a fi
dat „prima construcţie, în istoria gândirii occidentale, care
merită numele de semiotică” (Todorov, 1983:76). Pentru
Todorov, momentul privilegiat al naşterii semioticii în opera
Sfântului Augustin este comparabil cu criza de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea, când teoriile „clasice” cedează în faţa
celor „romantice”, concurente.
Dezbaterea problemei semnului, iniţiată în De dialectica
(386-387) a fost continuată în De magistro (Despre ucenicie,
388-389) cu tema legăturii dintre semiotică şi teologie, direcţie
aprofundată ulterior în De doctrina christiana (397- 417).
Doctrina creştină este, prin extraordinara putere de
sinteză, o teorie generală a semnelor, o semiotică în care
semnele, născute din tradiţia retorică, sunt puse în slujba
hermeneuticii. Augustin expune o teorie a semnelor în general
şi a celor verbale în special; în concepţia sa, cunoaşterea se
realizează numai prin semne, iar teoria semnelor este în esenţă
o teorie a cuvintelor, anume a sensului lor: „El este singurul
gânditor din Antichitate pentru care semiotica este concepută
ca teorie a limbii” (Wald, 2002:20). Caracteristica distinctivă a
semnului este semnificaţia, iar aceasta transcende sensibilul:

„Într-adevăr, semnul este un lucru care, în afara impresiei pe

care o transmite simţurilor, cheamă în minte altceva din sine;
de exemplu, la vederea unei urme, ne gândim că a trecut
vieţuitoarea a cărei urmă este; sau, dacă vedem fum, ştim că
 este foc sub el; dacă auzim vocea unei fiinţe, recunoaştem
starea ei de spirit; iar când sună trompeta, soldaţii ştiu că
trebuie să înainteze ori să se retragă, ori altă cerinţă de luptă”
(2002:111).

De asemenea, Augustin a făcut aici, pentru prima oară,

distincţia între semnele „naturale” (simptome, semnale ale
animalelor etc.) şi cele „instituite” (convenţionale /
intenţionale, de sorginte umană), între funcţia semnică la om şi
la animale. A treia distincţie priveşte semnele verbale, deoarece
„cuvintele sunt efectiv cele care, la oameni, au câştigat
primatul semnificării tuturor gândurilor” (2002:115).

În De magistro, dialogul purtat de Augustin cu fiul său de

numai 16 ani, Adeodat, este centrat pe problema capacităţii
cognitive şi comunicative a semnelor în general, a celor verbale
în special. Semnul şi cuvântul nu sunt, evident, coextensive:

„De pildă, acest cuvânt de o silabă, semn, semnifică cu

desăvârşire toate lucrurile prin care se semnifică ceva; dar când
spunem cuvânt, acesta nu este un semn al tuturor semnelor, ci
numai al acelora care sunt rostite cu glas articulat. De unde
reiese limpede că, deşi cuvântul e semnificat prin semn şi
semnul prin cuvânt – adică aceste două expresii se semnifică
una pe alta, totuşi semnul se întinde mai departe decât
cuvântul, fiind mai mare numărul celor semnificate prin el
decât prin celălalt” (1994:73).

Din respingerea diferenţei dintre cuvinte şi celelalte

semne s-a născut semiotica lui Augustin, la fel ca cea a lui
Saussure, cu 15 secole mai târziu. Prin teza sceptică uerba non
docent – nu învăţăm prin cuvinte, dacă nu am cunoscut anterior
obiectul real – Augustin nu neagă capacitatea cognitivă şi
semiotică a limbajului, dar îi restrânge sfera de acţiune şi pune
accent pe meditaţia asupra celor percepute şi înţelese
(Wald,1994:7). Analiza procesului de comunicare prin semne
se desfăşoară pe un teren subordonat eticii: găsirea a d e v ă r u
l u i (christic) şi a căii de acces la o viaţă fericită. Teoria
semnului are o folosinţă t e o l o g i c ă şi e x e g e t i c ă, aşa
cum rezumă, în final, Adeodat, articulând semantica şi
simbolica:

„În ce mă priveşte, am învăţat, sub îndemnul cuvintelor tale, că

prin cuvinte nu se face altceva decât se îndeamnă omul la
învăţătură, greşit crezându-se că prin vorbire se dezvăluie
vreodată gândirea vorbitorului. Am aflat că numai acela care
locuieşte înăuntrul nostru ne învaţă dacă sunt adevărate cele ce
se spun, atunci când cuvântăm în afară; iar pe acesta, cu
sprijinul lui, îl voi iubi cu atât mai înflăcărat cu cât voi fi mai
înaintat în învăţătură” (ibid.:127).

În preocupările lui semiotice, Augustin este animat de

dorinţa de a înscrie problemele semioticii în cadrul unei teorii
psihologice a comunicării. El nu este în întregime original:
punctul de plecare l-a constituit teoria stoică a semnului şi,
probabil, Aristotel.
Augustin a fost primul gânditor care a enunţat ideea de
signum ca instrument universal al comunicării de orice fel şi
la orice nivel (Deely, 1997:83), întrezărind astfel o „semiotică
generală”, adică o ştiinţă sau o doctrină generală a semnelor – o
„doctrina signorum”. Semnele devin genul pentru care
cuvintele (onomata) şi simptomele naturale (sémeia) reprezintă
speciile. Procesul cunoaşterii se desfăşoară de la semne la
lucrurile semnificate prin ele, ceea ce dă posibilitatea validării
limbajului ca instrument al cunoaşterii (Wald, 2002:21).

„Desigur, Domnul a dat un semn şi prin mirosul parfumului

răspândit peste picioarele Sale (In 12.3;7) şi, la fel, a
semnificat ceea ce a voit prin taina trupului şi a sângelui său,
simţită cu ajutorul gustului (Lc 22.19, 20); tot un semn dă
atunci când femeia, atingându-I poala veşmântului, s-a făcut
sănătoasă (Mt 9.21), dar cele ce formează nenumărata mulţime
 a semnelor prin care oamenii îşi arată gândurile sunt cuvintele.
Căci toate acele semne ale căror categorii le-am atins pe scurt,
le-am putut exprima în cuvinte; nicicum nu aş putea însă ca,
prin acele semne, să exprim cuvintele” (2002:115).

Opera instauratoare a gânditorului creştin a avansat,

printre primii, ideea existenţei unei componente i n t e r p r e t a
t i v e incluse în procesul de reprezentare (Sebeok, 2002:21). În
semiotica augustiniană, locul central este atribuit laturii s e m a
n t i c e a triunghiului semiotic, adică relaţiei dintre signum
(semn) şi res (referent). El nu neagă capacitatea cognitivă şi
semiotică a limbajului, dar îi restrânge sfera de acţiune,
reliefându-i dimensiunea subiectivă. La Augustin, problemele
filosofice sunt legate dialectic de semiotică şi de teologie.

Conştiinţa semiotică şi-a găsit prima formulare

consistentă în lumea latinităţii: între Augustin – tematic şi
Poinsot – sistematic. În lumea romanică a logicienilor a existat
o rezistenţă (mai întâi la Paris, apoi la Coimbra şi Alcalá) la
ideea de a accepta definiţia augustiniană a semnului; definiţia
prevedea o legătură necesară între un element sau vehicul
sensibil şi un conţinut semnificat posibil - imaterial şi
imperceptibil. Revolta împotriva legăturii seculare a semnelor
cu perceptibilul senzorial este legată de influenţa lui
WILLIAM OF OCKHAM (1317-1328) la Paris, consecinţă a
faptului că el a introdus noţiunea de concept ca un „signum
naturale”.

1.3.5. JOHN POINSOT (Ionnais a Sancto Toma),

profesor la Universitatea Alcalá din Henares, a rezolvat
„genial”, în lumea iberică, controversele tradiţiei presemiotice.
Prin Tractatus de signis (încastrat, în mod neinspirat, într-un
Cursus philosophiae naturalis), Poinsot a reuşit să-i furnizeze
semioticii un obiect unitar, anume acţiunea semnelor în natură
şi în experienţă, la toate cele trei niveluri ale vieţii conştiente:
senzaţie, percepţie, intelect. A reuşit să reconcilieze diferenţa
dintre ceea ce este şi ceea ce nu este reprezentat, să reducă la o
unitate sistematică distincţiile din filosofia romanică a
semnului. Poinsot a distins între r e p r e z e n t a r e şi s e m n i
f i c a r e, precizând că un semn nu poate fi niciodată semn al
lui însuşi, în timp ce un obiect se poate reprezenta pe sine.
Consecinţa acestei observaţii fundamentale este faptul că
semnul nu mai este, ca la Augustin, ceva perceptibil, ci se
defineşte metonimic, numai prin relaţia de s u b s t i t u ţ i e,
ceea ce include şi ideile, ca acte mentale.
Poinsot a dat, conform lui J. Deely (1997:86), „primul
tratat de fundamentare ce stabilea caracterul esenţial şi
finalmente simplu al perspectivei ce determină problemele care
guvernează unitatea doctrinei semnelor”. Din păcate, „cursul”
lui Poinsot a căzut în uitare şi abia peste 300 de ani câteva din
ideile sale vor reapărea în cultura modernă. Era, totuşi, prima
teorie generală a semnelo - „cel mai sistematic tratat despre
semne care a fost scris vreodată” (Max Fish, apud J. Deely,
1997:90).

1.3.6. JOHN LOCKE (1632-1704). Anul publicării

Tratatului despre semne, 1632, este anul naşterii lui Locke,
empiristul englez care a introdus studiul semnelor în filosofie,
ca interacţiune dintre reprezentare şi cunoaştere. Este meritul
lui Locke de a fi denumit disciplina: sem(e)iotica; termenul
(grecesc) l-ar fi împrumutat din scrierile lui John Wallis,
relative la muzică (Marcus, 1979:9).
An Essay Concerning Human Understanding, 1690 (Eseu
asupra intelectului omenesc) se încheia cu sugestia că este
necesară o reconsiderare completă a “ideilor şi cuvintelor, ca
instrumente principale ale cunoaşterii”, din perspectiva
doctrinei semnelor. Pentru această dezvoltare ulterioară el a
propus, în scurtul capitol final, XXI, din Cartea a IV-a, Of the
Division of Sciences, denumirea de semeiotike (semiotică):
 „Ştiinţa se divide în trei părţi:
1. Fizica: cunoaşterea lucrurilor aşa cum sunt ele însele;
2. Practica: îndemânarea de a aplica puterile şi acţiunile
voastre pentru a obţine lucruri bune şi utile;
3. Semeiotike. A treia ramură poate fi numită semeiotike ori
doctrina semnelor; cea mai uzuală referinţă fiind cuvintele,
este potrivit s-o numim logică.
Cele trei provincii ale lumii intelectului sunt în întregime
separate şi distincte una de cealaltă”

Alături de Fizică şi de Practică, Învăţătura semnelor are

rolul „să cerceteze natura semnelor de care se serveşte mintea
pentru înţelegerea lucrurilor sau pentru transmiterea
cunoştinţelor sale altora” (IV, Cap. XXI, 4). O defineşte ca o
„cunoaştere a semnelor”, semne în care include atât semnele de
comunicare între oameni, cât şi ideile spiritului (or, ideile nu
sunt semne, ci stări intenţionale).
Conţinutul gândirii este format din semne şi reprezentări
pe care intelectul le examinează, căci ideile nu pot exista fără
semne. Ideile şi cuvintele sunt – spune Locke – „the great
instruments of knowledge”. Cu ajutorul semnelor-cuvinte ideile
se pot exprima, reaminti şi comunica. Cuvintele sunt nume ale
ideilor; prin a căror examinare se determină o logică şi o critică
a cunoaşterii. Potrivit filosofiei lui John Locke, limbajul
instituie concepţia noastră abstractă despre lucruri, iar rolul său
este să facă posibilă (cu uşurinţă) cunoaşterea gândurilor sau a
ideilor prin comunicare (III, Cap. X:23, 25). Ca instrument de
comunicare, limbajul este, la origine, o instituţie voluntară şi
pur convenţională.
Locke poate fi considerat unul dintre precursorii
semioticii moderne, pe linia deschisă de Peirce, filosoful
logician care resemnifică linia empiristă în principiul
pragmatismului („ideea noastră despre orice lucru este ideea
despre efectele lui sensibile”). Urmându-l pe Locke, Peirce va
considera logica un alt termen pentru desemnarea semioticii –
teoria formală a semnelor. Deplasarea semioticii dinspre logică
spre lingvistică se datorează lui Saussure. Se renunţă la tradiţia
logică pe care o ilustrează şi John Locke, potrivit căreia
cuvintele sunt semne ale ideilor. În structuralismul lingvistic,
„rolul caracteristic al limbii în raport cu gândirea nu este de a
crea un mijloc fonic pentru expresia ideilor, ci de a servi de
intermediar între gândire şi sunet” (Saussure, 1998:156).

2. SURSE ALE SEMIOTICII MODERNE

Semiotica devine o disciplină independentă şi majoră prin doi

pionieri care, deşi contemporani, au lucrat independent. Unul s-
a afirmat în lingvistică, celălalt în filosofie. Unul, Ferdinand de
Saussure, a conceput o ştiinţă numită „semiologie”; celălalt,
Charles Sanders Peirce, a ales numele de „semiotică”, moştenit
din eseul lui Locke. Toţi cei care s-au dedicat semnelor au
lucrat în cadrele dezvoltate de Saussure şi de Peirce. În timp ce
pentru lingvistul genevez s e m i o l o g i a este o ştiinţă care
studiază „rolul semnelor ca parte a vieţii sociale”- ramură a p s
i h o l o g i e i s o c i a l e, pentru filosoful şi logicianul Peirce s
e m i o t i c a era „doctrina formală a semnelor” strâns legată
de l o g i c ă.
Tema celor două tradiţii aparent antitetice domină
investigaţia semiotică modernă (Deely, 1997:3 ):
a) c o n t i n e n t a l ă, minoră, pornind de la
glotocentrismul lui Saussure. Datorită caracterului arbitrar şi
convenţional al semnului lingvistic, lingvistica devine
„patronul general” al semiologiei, servind drept model tuturor
sistemelor de semne;
b) a n g l o-s a x o n ă, pe linia Poinsot – Locke – Peirce.
Semioza apare ca o manifestare normală a naturii, în care
limba, modalitate majoră de comunicare terestră, reprezintă un
constituent important, deşi relativ recent.
 2.1. Semiologia: FERDINAND DE SAUSSURE

FERDINAND DE SAUSSURE (1858-1913), lingvist elveţian,

profesor la Geneva, este considerat fondatorul semiologiei şi al
lingvisticii structurale. O sursă esenţială a gândirii sale
înnoitoare a reprezentat-o cunoaşterea limbii sanscrite şi a
gramaticii lui Pānini, Astādhyāyi, (secolele V-IV î. Chr.),
considerată cea mai scurtă şi cea mai completă gramatică din
lume, singura descriere completă a unei limbi. De aici a preluat
Saussure şi, prin el, structuralismul, noţiuni precum: conceptul
de „zero lingvistic”, conceptul de „funcţie”, definirea strict
opozitivă şi negativă a sensului etc.
Saussure a influenţat enorm gândirea modernă, deşi a
publicat foarte puţin: la 21 de ani, în 1878, teza de licenţă,
Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues
indo-européennes; postum, Cours de linguistique générale
(Paris, Payot, 1916), „manual” reconstituit, după notiţele de
curs, de trei foşti studenţi, ei înşişi nume de referinţă în
lingvistica europeană: Ch. Bally, A. Sechehaye, A. Riedling.
Pasajul cel mai des citat este paragraful 3, intitulat Locul limbii
între faptele umane. Semiologia:

„Am văzut că limba este o instituţie socială; dar ea se

deosebeşte prin mai multe trăsături de alte instituţii, politice,
juridice etc. Pentru a-i înţelege natura specială, trebuie să
introducem o nouă ordine de fapte.
Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta,
ea este comparabilă cu scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu
riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele militare
etc., etc. Numai că este cel mai important dintre aceste sisteme.
Se poate deci concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în
viaţa socială; ea ar forma o parte a psihologiei sociale şi, prin
urmare, a psihologiei generale; o vom numi semiologie (din gr.
sēmeîon „semn”). Ea ne-ar învăţa în ce constau semnele şi ce
legi le cârmuiesc. Pentru că nu există încă, nu putem spune
cum va fi, dar are dreptul la existenţă şi locul ei este dinainte
 determinat. Lingvistica nu este decât o parte a acestei ştiinţe
generale; legile pe care le va descoperi semiologia vor fi
aplicabile lingvisticii şi aceasta va fi astfel legată de un
domeniu bine definit în ansamblul faptelor umane.
…În felul acesta, nu numai că vom lămuri problema
lingvistică, dar credem că, socotind riturile, obiceiurile etc. ca
fiind nişte semne, aceste fapte ne vor apărea într-o altă lumină
şi vom simţi nevoia să le grupăm în semiologie şi să le
explicăm prin legile acestei ştiinţe” (1998:41-42).

Sub influenţa sociologiei lui E. Durkheim, Saussure a

reacţionat contra lingvisticii istorice a secolului al XIX-lea,
contra pozitivismului şi neogramaticilor, fiind primul lingvist
care a analizat limba ca structură şi ca „fapt social”, ca un
contract între membrii comunităţii. Conform principiului
structuralist al imanenţei, lingvistica are drept obiect unic şi
veritabil limba concepută în ea înseşi şi pentru ea înseşi. Deşi
studiul limbii poate fi divizat în două ramuri: sincronică
(studiul semnelor la un moment dat, de regulă în prezent, ca
relaţii şi funcţii ale unui sistem decontextualizat) şi diacronică
(studiu al modului în care semnele se schimbă în timp),
Saussure a optat pentru prima metodă şi pentru eliminarea
sensului.
Lingvistica va fi modelul ştiinţific riguros al ştiinţei care
studiază „viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale”, patronul său
general, partea cea mai importantă a semiologiei; cu toate
acestea, lingvistica nu este decât o parte a acestei ştiinţe
generale, o subspecie a semiologiei. Saussure îşi motivează
opţiunea pentru modelul lingvistic prin teza despre arbitrarul
semnului lingvistic:

„Se poate spune, deci, că semnele pe deplin arbitrare reprezintă

mai bine decât altele idealul metodei semiologice; de aceea,
limba este cel mai bogat, mai răspândit şi mai caracteristic
sistem de exprimare; în acest sens se poate considera limba ca
 model general (le patron général) al întregii semiologii, deşi ea
nu este decât un sistem printre altele” (fragment controversat).

Saussure a insistat asupra faptului că ştiinţa pe care o

preconiza şi a cărei formă n-o putea preciza, de vreme ce încă
nu exista, are dreptul la existenţă şi „un loc bine stabilit
dinainte”. Ea urma să fie „o ramură a psihologiei sociale”,
având ca obiect „viaţa semnelor în cadrul vieţii sociale”.
Regulile pe care le va descoperi semiologia sunt legi ce
guvernează „totalitatea fenomenelor umane” sau c u l t u r a, în
contrast cu natura. Ea ne-ar putea ajuta să descoperim în ce
constau semnele şi ce legi le guvernează, înscriindu-se astfel în
ansamblul acţiunilor umane. Saussure a restabilit astfel
contactul între lingvistică, logică şi filosofie (model sincretic
preluat din gândirea indiană arhaică), iar prin fondarea
semiologiei s-a dovedit „un cercetător interdisciplinar în sensul
modern al cuvântului” (Mounin, 1968:10).

2.1.1. O critică (filosofică) a structuralismului lui

Saussure. Lingvistul elveţian a făcut greşeala de a-şi umbri
intuiţia cu privire la necesitatea unei ştiinţe a semnelor
autonomă prin faptul că a considerat-o drept o disciplină
„subalternă” lingvisticii („le patron général de toute
sémiologie”) şi a convertit „arbitrarul semnelor” într-un
principiu de analiză a tuturor sistemelor expresive (Deely,
1997:88).
În articolul Limbaj din Encyclopedia Universalis
(1989:434), poeticianul şi filosoful Paul Ricoeur sintetiza
maniera în care structuralismul lingvistic saussurian a
modificat filosofia limbajului, în sensul că, pentru susţinerea
unei teorii a realităţii, se pleacă de la o teorie a semnelor, adică
dinspre limbaj spre lume.
Consecinţele teoriei lui Ferdinand de Saussure sunt, după
J. Lohisse (2002:56), următoarele:
 1. de-substanţializarea modelului de realitate inspirat de
limbă. Conform psihologismului saussurian, substanţa fizică a
semnificantului şi substanţa mentală a semnificatului
conceptual nu fac parte din semn; realitatea semnului lingvistic
este dată de unirea obligatorie şi indestructibilă dintre un
semnificat şi un semnificant (este vorba despre o lingvistică
internă). Lipsită de substanţă, realitatea limbii se opune
realităţii fizice, naturale. Filosofiile structuraliste vor extrapola
definiţia pur semiologică a realităţii şi a omului însuşi.
Realitatea socială poate fi văzută, ca la Lévi-Strauss, sub forma
unor sisteme de comunicare reglementate de legi structurale
asemănătoare limbajului.
Pentru că legătura cu obiectul este ignorată, se poate
vorbi, la structuralişti, despre „un sistem fără lucruri”. Ideea că
elementele lingvistice capătă valori doar într-un sistem, ele
având o natură semiologică, a dus la ocultarea referentului şi a
referinţei. La J. Derrida (L’ écriture et la différence) limba
funcţionează pentru ea însăşi, în jocul pur al diferenţei dintre
semnificat şi semnificant. În viziunea postnietzscheană,
realitatea omului şi a lumii dispare în jocul abstract al gândirii;
2. dezantropologizarea şi lingvisticizarea studiilor
umaniste, antiumanismul programatic. La Saussure, locutorii
nu au un loc distinct în limbă, legătura dintre subiect şi obiect
fiind respinsă de atitudinea antisubiectivistă: limba (langue)
este un sistem fără subiect. Ei i se opune vorbirea (parole),
nivel ignorat de Saussure, dar valorizat, ulterior, de pragmatică;
3. antiistorismul. Ca reacţie la istorismul secolului al
XIX-lea, Saussure a focalizat exclusiv nivelul sincronic,
decontextualizat al limbii ca sistem de semne. În această
perspectivă se înscrie şi M. Foucault în Les mots et les choses;
4. asemantismul, formalismul. Studiul sincronic al
semnelor a fost sedus de modelarea invariantelor, nicidecum de
variabile precum semnificaţia obiectelor individuale.
 2.1.2. Posteritatea lui Saussure. Deşi n-a avut
contribuţii la semiologia nonlingvistică, ştiinţa semnelor
preconizată de Saussure a avut ca efect explozia unor aplicaţii
semiologie modelate după tiparul lingvisticii. În spaţiul
romanic, semiologia a fost dominată de glotocentrism şi de
idealism filosofic; s-a preocupat exclusiv de textele literare şi
de alte artefacte culturale tratate ca „limbaj” ( Lévi-Strauss –
mitul, relaţiile de rudenie, hrana; J. Lacan – subconştientul; R.
Barthes şi A.J. Grimas – gramaticile narative, moda etc.). I m p
e r i a l i s m u l l i n g v i s t i c şi p o z i t i v i s m u l rezumă
aceste cercetări specifice Occidentului european.
Departe de a coincide cu semiologia, structuralismul
este cel mai important aspect al acesteia; este o metodă
analitică folosită de mulţi semiologi, bazată pe modelul
lingvistic al lui Saussure. Construind o semiologie după
modelul lingvisticii, structuraliştii urmăreau să transforme
ştiinţele umane în ştiinţe riguroase. În anii 50-60 l i n g v i s t i
c a devine ş t i i n ţ ă - p i l o t, iar semiologia structurală – o
disciplină productivă şi atrăgătoare. Ideea era de a extrage din
vestimentaţie, din rudenie, din gătit, din subconştient etc.
semne binare sau opoziţionale (comparabile cu cele descoperite
în fonologie) şi coduri, adică limbaje.
„Semiologie” înseamnă tot mai mult comunicare realizată
prin schimburi codificate şi semiotizate, nicidecum prin semne
naturale. Deşi semiologia şi-a luat metalimbajul şi metodele
din lingvistica structurală, succesul ei s-a datorat mai puţin
analizei discursului, cât analizei altor sisteme de semne
(literatura, cinematograful, publicitatea, fotografia,
televiziunea, cultura populară) interpretate ca sisteme
semnificate şi, implicit, ca ideologie. Ştiinţa europeană a
semnelor a luat în considerare procesele sociale (nu
individuale) care determină sensul şi rolul plăcerii în aceste
contexte (R. Barthes, Plăcerea textului, 1994). În centrul
cercetărilor semiologice stau, cu predilecţie, sistemele de
coduri.
 Semiologia păstrează opoziţia centrală dintre structură şi
eveniment, dintre „cod” şi „mesaj” – concepte care înlocuiesc
dihotomia saussuriană „limbă” (langue) vs. „vorbire” (parole).
Trebuie precizat că „mesajul” semiologilor diferă de cel al
inginerilor în comunicaţii: nu este înţeles ca un şir de semnale
dotate cu sens, ci ca un ansamblu de semnificaţii de transmis de
către un emiţător spre un receptor prin intermediul semnelor.
Conştientă de posibilităţile şi de limitele sale, semiologia,
în expansiune prin Şcoala de la Paris, condusă de A.J. Greimas,
se axează nu atât pe studiul comunicării ca atare, cât pe
problemele semantice ale semnificării primare, lăsând altor
discipline semnificaţiile secundare / conotative, care necesită o
muncă interpretativă specializată. În „marea de şcoli”, J.
Lohisse (2002:51-55) distinge trei orientări:

a) Semiologia comunicării. Pe linia lui R. Jakobson şi a

Cercului de la Praga, lingvistul francez A. Martinet, adept al
funcţionalismului, a pus accent pe funcţia de comunicare a
limbii. Pentru el, limba este un instrument ce serveşte schimbul
intelectual, înţelegerea reciprocă, mai curând decât exprimarea
individuală. Deşi a deschis studiul lingvisticii spre social, spre
funcţia de comunicare – marcă a identităţii limbajului, Martinet
a ignorat potenţialul său acţional şi a rămas la nivelul descriptiv
al funcţionării limbii prin şi pentru ea însăşi.
Martinet (1975), Mounin (1970) şi Prieto (1966, 1975) –
cei mai „ortodocşi” neosaussurieni, nu studiază decât
comunicarea intenţionată, în care sunt utilizate coduri compuse
dintr-un număr finit de elemente: limbile vorbite, codul morse,
codul rutier.

b) Semiologia semnificaţiei aduce extensii şi derogări de

la teoria standard: (a) sistemul închis al limbii se deschide mai
mult decât în semiologia comunicării şi (b) semnificaţia
„alunecă” spre semioticile conotative, spre semnele
neintenţionate ale emiţătorului, dar şi spre semnele
nerecunoscute de receptor, însă constitutive semnificaţiei. R.
Barthes a presupus două ordine de semnificare:
i) i n t r a s e m n i c ă, prin relaţia semnificat-
semnificant;
ii) e x t r a s e m n i c ă, prin relaţia dintre semn şi
realitatea exterioară lui; aici se combină alte două niveluri:
unul evident (ceea ce toată lumea recunoaşte că ar reprezenta
semnul) şi unul mai puţin evident, esenţial în relaţiile
interumane care ţin de „umanitatea” receptorului şi de
dimensiunea sa socio-culturală. Potrivit structuralistului danez
L. Hjelmslev, este vorba despre niveluri de denotaţie, respectiv
de conotaţie.

c) Semantica structurală. Deplasându-se dinspre

semnificant spre semnificat, Algirdas Julien Greimas a deschis,
sub numele de semantică structurală, calea analizei semice, a
interesului pentru discurs şi pentru coerenţa sa izotopică,
pentru adecvarea situaţională a comunicării. Cu toate că
semiologia a intrat în limbaj pe uşa semnificantului, Greimas a
avut ideea disocierii celor două planuri:

„Analiza celor două planuri trebuie făcută separat.

Joncţiunea dintre semnificat şi semnificant, realizată prin
comunicare, dispare de îndată ce înaintăm cât de puţin în
analiza unuia dintre planurile limbajului. Trebuie să
reţinem posibilitatea şi necesitatea de a utiliza
semnificatul pentru a studia semnificantul şi
semnificantul pentru a analiza semnificatul” (Greimas,
1966:31).

Discriminarea semnului, agreată şi de Barthes, a

confirmat teoria lui Hjelmslev; limbajul denotativ a fost numit
„practic”, iar cel conotativ – „mitic”.
 Din întâlnirea lui Jakobson cu Lévy-Strauss, în 1942, şi
cu J. Lacan, în 1950, se vor naşte alte două abordări
structuraliste: antropologia structurală şi psihanaliza.
a) Antropologia structurală. Ideea lui Claude Lévy-
Strauss este că limba şi societatea se supun unui cod universal
şi că din acesta rezultă anumite izomorfisme. Din fonologia lui
Jakobson a reţinut cercetarea invariantelor şi eliminarea datelor
empirice şi inconştiente ale structurii – concepţie preluată, de
fapt, din formalismul rus. Structura miturilor, de pildă, este
reductibilă la „miteme”, unităţi minimale care trimit la
structura universală a acestui tip de naraţiune, aşa cum
„funcţiile” lui V.I. Propp (1928) trimiteau la invariantele
basmului rusesc.
Logocentrismul saussurian postula că limbajul este un
interpretant universal; în virtutea acestei axiome, Lévy-Strauss
a pretins că hrana umană se structurează ca un limbaj, cu
opoziţii pertinente între crud şi gătit, între prăjit şi fiert, între
dulce şi sărat etc. (cf. ciclul Mythologiques: Le cru et le cuit,
1964; Du miel aux cendres, 1966; L’homme nu, 1971).
Anthropologie structurale (1958) a stat, de fapt, la
originea structuralismului nonlingvistic. Aici semiologia
intersectează ştiinţele informaţiei şi ale comunicării, concepute
ca studiu al schimbului, al producerii şi al vehiculării semnelor
în general, în sânul unei culturi. „Problema etnologiei este, în
ultimă instanţă, o problemă de comunicare” – spunea Lévy-
Strauss în Introduction à l’oeuvre de Marcel Mauss.
Comunicarea se realizează, în comunităţile tradiţionale, prin
mesaje verbale, prin bunuri şi prin femei. Dându-şi seama de
omologia de structură a celor trei tipuri de circulaţie
informaţională, antropologul francez spera ca izomorfismele de
cod să constituie, într-o zi, fundamentul ştiinţei comunicării.

b) Psihanaliza. JACQUES LACAN (1901-1981) a

elaborat o teorie axată pe raporturile dintre limbaj şi inconştient
şi pe autonomia semnificantului. Ideile lui Lacan, expuse în
celebrele sale seminarii, audiate de Foucault, Derrida şi Lévy-
Strauss, şi, într-un stil destul de obscur, în Écrits, 1966, au
impus centralitatea limbajului pentru psihanaliză. Luându-şi
libertăţi unice faţă de Saussure, Lacan a respins regula
exclusivă a sincroniei, deoarece legătura dintre om şi devenirea
lui istorică este obligatorie. În cercetarea sa interdisciplinară
psihanaliza cooperează cu lingvistica, filosofia şi matematica.
Dacă există o relaţie între structura limbajului şi structura
inconştientului, nu există inconştient decât la fiinţa vorbitoare.
Prieten cu suprarealiştii (Breton, Dali), Lacan a identificat trei
ordine: Realul, Imaginarul şi Simbolicul.
Prin teza „inconştientul structurat ca limbaj”, Lacan nu
spune „structurat ca limbajul” - abstract şi ideal, al lingvisticii
structuraliste. Inversând lucrurile, subiectul devine produsul
limbajului – limbajul este creatorul subiectului. Pornind de la
afirmaţia lui Lévy-Strauss, conform căruia semnificantul
precede şi determină semnificatul, Lacan vorbeşte despre a u t
o n o m i a s e m n i f i c a n t u l u i faţă de semnificat.
Inconştientul poate fi descompus în unităţi discrete, cărora li se
poate aplica o retorică întrucâtva similară cu cea poetică.
Lucrările lui Lacan au contribuit la deschiderea
semiologiilor semnificaţiei către problema intenţionalităţii
semnelor; în psihiatrie, simptomele nevrotice sunt simboluri
prin care subiectul vorbeşte propriului inconştient. Şcoala de la
Palo Alto (California) va conexa problemele psihanalizei cu
modelul integrativ al comunicării, cu „axiomele” sale.

Daniel Bougnoux (200:41-42) vorbeşte despre două

curente ale semiologiei, constitutive tradiţiei logocentrice
saussuriene:
1. O primă direcţie de cercetare a fost iniţiată de
ROLAND BARTHES (1915-1980) care, prin Élements de
sémiologie (1964) răsturna ierarhia saussuriană, afirmând că,
dacă lingvistica era ştiinţa-pilot, semiologia nu se putea
dezvolta decât subordonându-i-se, prin adoptarea modelului ei
structuralist. El propunea un fel de superlingvistică aplicată
sistemelor de semne precum moda, textul literar, cultura de
masă sau mitologiile societăţilor de consum (printre care
detergentul OMO, maşina Citroën, publicitatea etc.). Sarcina
semiologului este să ridice mithos-ul la nivelul explicitării
logice proprii logos-ului. Barthes avea convingerea că
sistemele de semne, indiferent de substanţa lor (imagini,
gesturi, sunete muzicale, obiecte, ritualuri, convenţii etc.)
constituie, dacă nu limbaje, cel puţin sisteme de semnificare
(cf. şi Mythologies, 1957).
Acest logocentrism postulează că limbajul este un
interpretant universal; în virtutea acestei axiome, Lévi-Strauss
(Le cru et le cuit, 1966) a pretins că bucătăria este structurată
ca un limbaj (cu opoziţiile sale pertinente între crud şi gătit,
prăjit şi fiert, dulce şi sărat – aceste perechi sunt codificate în
gastronomia chinezească), iar Barthes – că moda este un sistem
analizabil prin categoriile lingvisticii.
Antropologia structurală a lui CLAUDE LÉVI-
STRAUSS (Anthropologie structurale, 1958; cele patru
volume din Mythologiques, 1964-1971, care au stat, de fapt, la
originea structuralismului) a făcut ca semiologia să intersecteze
ştiinţele informaţiei şi ale comunicării, concepute ca stadiu al
schimbului, al producerii şi al vehiculării semnelor în general,
în sânul unei culturi: „Problema etnologiei este, în ultimă
instanţă, o problemă de comunicare” (Introduction à l'oeuvre
de M. Mauss). Comunicarea se realizează, în societăţile
tradiţionale, prin semne lingvistice, prin bunuri şi prin femei.

2. Un al doilea curent semiologic, al „semioticilor

inferioare”, a încercat să rupă cu logocentrismul, dedicându-se
semnelor indiciale şi iconice, ireductibile la limbaj.
Extrapolarea izomorfismelor a dus la interpretarea sistemelor
de semne nonlingvistice ca „gramatici”. Este de reţinut această
remarcă a lui Roman Jakobson:
 „Există numeroase probleme ale lingvisticii care depăşesc
limita limbajului şi sunt comune mai multor sisteme semiotice.
Am putea vorbi chiar de o gramatică a semnelor de circulaţie.
Există un cod al semnelor în care lumina galbenă, combinată
cu cea verde, atrage atenţia că libera trecere este pe cale de a fi
închisă, iar combinată cu roşu anunţă încetarea apropiată a
stopării; acest semnal galben prezintă o analogie strânsă cu
aspectul completiv al verbului” (1964:105).

S e m i o l o g i e înseamnă tot mai mult comunicare

realizată prin schimburi codate şi semiotizate, nicidecum prin
cele naturale. Deşi semiologia şi-a luat terminologia şi
metodele din lingvistica structurală, dezvoltarea şi succesul ei
s-au datorat mai puţin analizei discursului, cât analizei altor
sisteme de semne (în special literatura, cinematograful,
publicitatea, fotografia, televiziunea) şi diferitelor forme de
cultură populară interpretate ca forme de semnificare şi,
implicit, ca ideologie. Semiologia a luat în considerare
procesele sociale (nu individuale) care determină sensul şi rolul
plăcerii în aceste contexte sociale (cf. Barthes, Plăcerea
textului).

În contextul în care majoritatea semioticilor nonverbale

se limitează la o anumită artă, o atenţie specială merită
încercările metateoretice:

1. TEORIA SISTEMELOR MODELATOARE, centrală

în semiotica şcolilor de la Moscova şi de la Tartu (Estonia),
încă din 1962, când a fost iniţiată de Zalizniak, Ivanov şi
Toporov. Definiţia canonică a sistemului de modelare îi
aparţine semioticianului lituanian Juri Lotman (1922-1993),
fondator al semiologiei structurale în culturologie:

o structură de elemente şi reguli destinate combinării lor şi care

se află într-o stare de analogie stabilă cu întreaga sferă a unui
obiect de cunoaştere, intuire sau reglare. Prin urmare, sistemul
 de modelare poate fi privit ca o limbă. Sistemele care au la
bază o limbă naturală şi care dobândesc suprastructuri
suplimentare, creând astfel limbaje de nivel secund, pot fi
numite în mod adecvat sisteme de modelare secundare” (apud
Sebeok, 2002:177)

Limba naturală este poziţionată ca infrastructură

primară, ca model originar pentru toate celelalte sisteme
semnice umane. Mitul, religia sunt suprastructuri rezultante,
constituite pe baza codului limbii. În anii ’70, Juri Lotman şi
Boris Uspensky au elaborat tezele despre studiul semiotic al
culturii. Prin termenul semiosferă, Lotman a desemnat întregul
spaţiu semiotic al culturii. Conceptul său, limitat la
funcţionarea limbajului în interiorul culturilor, a fost extins de
John Hartley la alte niveluri („Occidentul”, „speciile”, o
anumită perioadă istorică). Conceptul „semiosferă” conotează
imperialismul semiotic şi oferă o vedere unitară şi dinamică a
semiozei (Helbo, 1979).
În concepţia semioticienilor ruşi, limba îndeplineşte o
funcţie comunicaţională primară, prin aceea că înzestrează
colectivitatea cu o „prezumţie de comunicabilitate”. Teoria lor
a generat reacţii polemice. Sebeok a arătat că ceea ce ei numesc
„primar”, adică limbajul antroposemiotic verbal, este, din punct
de vedere filogenetic şi ontogenetic, secundar faţă de limbajul
nonverbal. Ceea ce ei numesc „secundar” este o derivare
terţiară a celui dintâi. Teza aceasta este argumentată cu
modelul lui Popper:
 Lumea 1 este întreaga lume materială a cosmosului,
organică şi anorganică, inclusiv maşinile şi tot ce ţine
de biologie. Aici este inclus repertoriul zoosemiotic al
semnelor nonverbale, ca nivel primar.
 Lumea 2, „cealaltă lume exclusiv umană”, cuprinde în
mod explicit limba şi se dezvoltă împreună cu prima
într-un soi de interacţiune simbiotică.
  Lumea 3 a lui Popper este lumea culturii (Sebeok,
2002:184).

2. TEORIA GENERALĂ A ARTEOR, propusă de N.

Goodman, 1976. Deşi nu foloseşte termenul semiotică, autorul
porneşte de la următoarea dihotomie tipologică:
a) Arte a u t o g r a f i c e (de exemplu, pictura). Pentru că
nu dispun de o notaţie sintactică propriu-zisă, schema lor
sintactică, densă şi continuă, nu permite reproducerea identică.
Reproducerea unui tablou nu este un nou exemplar al operei, ci
o copie sau un fals.
b) Arte a l o g r a f i c e (de exemplu, literatura şi
muzica). Pentru că dispun de o notaţie sintactică, pot fi
reproduse fără a-şi pierde identitatea. Reproducerea unui text
literar va fi un nou exemplar al operei, nu un fals.
Analiza goodmaniană arată „de ce statutul semiotic al
artelor vizuale nu poate fi înţeles în mod adecvat în cadrul
paradigmei lingvistice, care presupune existenţa unei scheme
sintactice pe care aceste arte nu o au” (Ducrot, Schaeffer,
1996:147)

Conştientă de posibilităţile şi limitele sale, semiologia,

astăzi în expansiune (îndeosebi Şcoala de la Paris, condusă de
Algirdas Julien Greimas, 1917-1992), se axează nu atât pe
studiul comunicării ca atare, cât pe problemele semantice
(structurale) ale semnificării primare (percepută de un receptor
„mijlociu”), lăsând altor discipline semnificaţiile secundare,
care necesită o muncă interpretativă specializată.
Alte figuri-cheie ale semiologiei / semioticii europene:
Roman Jakobson (1896-1982), Luis Hjelmslev (1899-1966),
Juri Lotman (1922-1993), Julia Kristeva (n. 1941), J. Lacan
(1901-1981), Umberto Eco (n. 1932), Christian Metz etc.
Pentru o panoramare a disciplinei vezi Helbo, 1979 şi Hénault,
1992.
 2. 2. Semiotica: CHARLES SANDERS PEIRCE

Se consideră că semiotica devine o ştiinţă relativ

independentă prin opera logicianului american C. S. PEIRCE
(1839-1914), principalul fondator al s e m i o t i c i i moderne,
numit de William James, încă din 1898, şi întemeietor al p r a g
m a t i s m u l u i.
Peirce a dezvoltat o teorie semiotică: (1) g e n e r a l ă -
pentru că a luat în consideraţie experienţa emoţională, practică
şi intelectuală; pentru că a lărgit conceptul de semn şi a inclus
toate componentele semioticii (2) t r i a d i c ă – pentru că s-a
bazat pe trei categorii semiotice (primitate, secunditate,
terţitate) şi a pus în relaţie trei termeni (obiect, interpretant,
reprezentamen) (3) p r a g m a t i c ă – pentru că a definit
semnul prin acţiunea sa (semioza) şi pentru că nu a omis
contextele în care semnele sunt produse şi interpretate.
Anvergura preocupărilor lui Peirce evocă
enciclopedismul renascentist: logician, filosof, chimist,
matematician, fizician, istoriograf, cartograf şi, mai presus de
toate, semiotician. S-a făcut cunoscut contemporanilor săi prin
contribuţii în domeniul astronomiei, gravimetriei,
spectroscopiei, metrologiei, geodezei, cartografiei şi teoriei
mişcării pendulului. Deşi activitatea sa profesională se
desfăşura mai ales în domeniul fizicii şi al chimiei, interesul
său principal era consacrat logicii. Pentru că identifica logica
cu semiotica, opera sa de căpătâi, rămasă neterminată, urma să
se intituleze A System of Logic. Considered as Semiotic. Peirce
este autorul unei opere titanice, un „monument” de peste
100.000 de pagini, din care au fost editate postum opt volume
sub titlul Collected Papers (C. P.), la Harvard University Press,
între 1931-1958. Este considerat cel mai original şi cel mai
versatil / multilateral intelect pe care l-a produs vreodată
America, iar opera sa – cea mai mare realizare a unui filosof
american.
 2.2.1. Logica, privită ca semiotică. Autor al unei
filosofii a semnelor mai extinse decât semiologia lui Saussure,
Peirce a imaginat doctrina formală a semnelor strâns legată de
logică. În Scrisori către Lady Welby mărturisea:

„aş da bucuros cărţii de logică pe care o scriu titlul Logica,

privită ca semiotică, dacă nu m-aş gândi că s-ar putea
presupune că este o traducere pentru Semeiotik dargestellt,
ceea ce nu s-ar potrivi cu dezacordul, până la dispreţ, pe care-l
simt faţă de logica germană” (1990:253),

iar în Fragmente semiotice afirma radical că: „Logica, în

sensul ei general, după cum cred că am izbutit să arăt, nu este
decât un alt nume pentru semiotică, doctrina cvasinecesară sau
formală a semnelor.” (1990:268). Prin semiotica sa, Peirce
intenţiona să dezvolte o nouă logică a comunicării, axată,
pragmatic, pe unitatea interpretării intersubiective a lumii.
Concepută iniţial ca un capitol al logicii, semiotica devine apoi
„ştiinţa cea mai generală”, capabilă să justifice pornind de la
analiza semnelor, teza centrală a Criticii raţiunii pure a lui
Kant. Conceptul unităţii gândirii („sinteza transcendentală a
conştiinţei”) este înlocuit cu cel de consistenţă a semnelor. Una
din ideile lui Peirce este: „Spiritul este un semn care se
dezvoltă după legile inferenţei”.
Prima versiune publicată a semioticii lui Peirce se
găseşte în studiul On a New List of Categories, datând din
1867; el introduce aici conceptele centrale ale semioticii,
stabilindu-i structura de bază. Semnul este numit „simbol”:
simbolul este o reprezentare, ceea ce înseamnă că stă în locul a
ceva, dar şi pentru ceva, anume pentru interpretantul său, din
care cauză semnul posedă informaţie. În legătură cu conceptul
de reprezentare, intervin şi alte precizări, printre care şi
conceptul de „triadă”, fundamental pentru întreaga teorie a
semnului. Triada este reprezentată de „obiect”, „reprezentare”
si „formă”; ceea ce putem cunoaşte cu precizie absolută sunt
reprezentările, prin intermediul cărora cunoaştem lucrurile şi
formele. Reflecţiile asupra semnului au fost de la început în
directă legătură cu cercetările sale şi cu dezvoltarea categoriilor
(Oehler, 1985:58).
Începând cu On a New List of Categories (Noua listă a
categoriilor), Peirce a lucrat sub influenţa lui Aristotel, a lui
Kant şi a lui Hegel. Va înlocui tabla celor 10, respectiv 12
categorii aristotelice, respectiv kantiene, cu o listă a
categoriilor printr-o transformare logico-semiotică. Pentru
fiecare fenomen („faneron”) a stabilit trei categorii
fundamentale, subordonate adevărului respectiv eficienţei:
1. Firstness („Primitatea” sau „Primaritatea”), căreia îi
corespund: monada (din punctul de vedere al logicii), calitatea
(conform materiei fenomenului) şi posibilitatea (conform
modului de a fi al fenomenului);
2. Secondness („Secunditatea”), căreia îi corespund:
diada (din punctul de vedere al logicii), faptul (din punct de
vedere metafizic) şi cauzalitatea (după modul de a fi al
fenomenului);
3. Thirdness („Terţitatea” sau „Treitatea”), căreia îi
corespund: triada sau medierea (din punctul de vedere al
logicii), legile gândirii (din punctul de vedere al materiei
fenomenului) şi semnul (conform modului de a fi al
fenomenului).
Toate aceste categorii sunt subordonate
pragmatismului. Elementul central al semioticii, suprem şi
ireductibil este terţitatea – categorie logico-faneroscopică
comună atât semnelor, cât şi legilor naturii. Peirce identifică
cauzalitatea „ideală” sau „finală” cu această categorie a
terţităţii. Triunghiul semiotic califică terţitatea semiosferei sau
procesul informaţional: a semnifica presupune trei termeni, nu
doi, ca în modelul saussurian. Prin contrast, un proces energetic
se reduce la o relaţie diadică, între elemente pereche (exemplu:
stimul - răspuns, cauză – efect).
 Statutul central acordat semiozei (infinite) va trasa
dezvoltarea viitoare a filosofiei ca logică, iar a logicii ca
semiotică. Subiecţii semiozei nu sunt în mod necesar umani, ci
„entităţi semiotice abstracte, a căror dialectică internă nu este
afectată de ocurenţa unui comportament de comunicare”
(Boboc, 1997:32). Semioza constituie „punctul cel mai înalt al
filosofiei. Pe baza ei se introduc trei tipuri de semne şi,
corespunzător, trei genuri de inferenţe prin care se ilustrează
cele trei categorii universale implicate în relaţia de semioză”
(Pârvu, 2000:154).

2.2.2. Universalitatea semioticii. Peirce nu s-a mulţumit

cu logica – teorie a semnelor şi, în trei articole publicate între
1868-1869 (Questions Concerning Certain Faculties Claimed
for Man, Some Consequences of Four Incapacities şi Grounds
of Validity of the Law of Logic: Further Consequences of Four
Incapacities – C.P. 5.213 – 357) se concretizează ideea
transformării semioticii în ştiinţă a ştiinţelor, pe baza
principiului care afirmă că „all thought is in signs”. Este
formulată implicit ideea de universalitate a semioticii, cale pe
care Peirce va merge prin dezvoltarea unei teorii semiotice a
cunoaşterii (Oehler, 1985:59).
Pentru că omul, gândirea şi cunoaşterea au fost
investigate ca entităţi semiotice, viziunea peirceană este
pansemiotică: „The entire universe is perfused with signs if it is
not composed exclusively of signs” (C.P. 5.448). Lucrând sub
influenţa lui Kant, Peirce a ajuns la concluzia că semiotica se
află dincolo de falsa dihotomie dintre realism şi nominalism;
de aici, autonomia completă a mentalului - „all thought is in
signs”. Semiotica devine contextul de referinţă pentru orice alt
studiu:

„N-am putut niciodată să studiez altceva, orice ar fi fost acel

ceva – matematică, morală, metafizică, gravitaţie,
termodinamică, optică, chimie, anatomie comparată,
 astronomie, psihologie, fonetică, economie, istoria ştiinţelor,
whist, relaţia bărbat – femeie, vinuri, metrologia – altfel decât
ca un studiu de semiotică”.

Din faptul de a fi înglobat în semiotică orice studiu

ştiinţific rezultă (1) varietatea preocupărilor de semiotică,
disipate în textele lui Peirce şi (2) incoerenţa doctrinei sale.
Abia recent au apărut numeroase exegeze care încearcă să
identifice, prin reformulări, o teorie unică şi unitară. Oswald
Ducrot şi J.- M. Schaeffer reţin două probleme „capitale”
pentru contribuţia lui Peirce la fundamentarea semioticii
(ibid.:141):
a) n a t u r a t r i a d i c ă a s e m n i f i c ă r i i:

„Un Semn sau un Reprezentamen este un Prim care întreţine

cu un Secund, numit obiectul său, o autentică relaţie triadică,
astfel încât determină un terţ, numit Interpretantul său, să
întreţină aceeaşi relaţie triadică în raport cu Obiectul ca cea
dintre Semn şi Obiect”;

b) d i v e r s i t a t e a s e m n e l o r şi i r e d u c t i b i l i t
a t e a lor la modul de funcţionare a semnului lingvistic. Una
dintre contribuţiile remarcabile ale lui Peirce este distincţia
dintre cele trei moduri de semnificare: indicele, semnul iconic
si simbolul.
Semnul poate veni de oriunde şi nu se reduce la clasa
restrânsă a mesajelor lingvistice. Cerul roşu ne arată că mâine
va fi timp frumos fără să aibă vreo intenţie; receptorul creează
acest raport de semioză, dar emiţătorul poate fi universul în
general. Această semiotică extinde fenomenele de comunicare
mult dincolo de mesajele transmise conştient de la persoană la
persoană. Astfel, cadrul delimitat de Peirce este „cel mai larg
pe care ni l-am putea imagina pentru viaţa semnelor, care nu
sunt numai lingvistice, ci şi naturale şi fără emiţători”
(Bougnoux, 2000:44). Peirce regăsea gândirea – definibilă prin
relaţia dintre semn şi semnificat – în logica proceselor
anorganice, în legile fizice cele mai generale care stăpânesc
lumea.
Semiotica lui Peirce s-a dorit de la început o teorie
generală a filosofiei, a ştiinţei şi a culturii, construită prin
analiza temeiurilor comunicării: „Comunicarea devine astfel
sursa celei mai înalte reflecţii filosofice, menită să conducă
simultan la elucidarea semiozei, momentul semiotic al
comunicării, dar şi la elucidarea marilor categorii ale gândirii şi
ale existenţei” (Pârvu, 2000:152).

2.2.3. Pragmaticism. În anii 1877-1878 Peirce a

publicat Illustrations of the Logic of Science, care conţine baza
pragmatismului său, dezvoltat de la început în cadrul teoriei
semnului. Ultima şi cea mai importantă prezentare a teoriei
semnelor publicată de Peirce însuşi, ca şi teoria sa despre
grafuri, se găsesc în Prolegomena to an Apology for
Pragmaticism din 1906. Acest studiu este al treilea din seria
consacrată de Peirce pragmatismului. În prima lucrare, What
Pragmaticism is, apărută in 1905, Peirce se delimitează de
pragmatişti, în primul rând de James şi Schiller, şi prezintă
propria sa versiune asupra pragmatismului, pe care-l numeşte
pragmaticism. În cel de-al doilea studiu, Issues of
Pragmaticism, apărut tot în 1905, se ocupă de teoria simţului
critic comun şi de receptarea realismului scolastic în lumina
pragmatismului său, noutatea constând în semiotica vagului,
concepută ca un element al simţului critic comun.

In anul 1903 a apărut lucrarea Victoriei Lady Walby,

What is Meaning? Peirce o recenzează, marcând începutul unei
corespondenţe pe teme semiotice, care a durat opt ani. Datorăm
acestei corespondenţe unele dintre cele mai importante
formulări ale semioticii peirceene .

2.2.4. Esenţialitatea şi universalitatea semioticii lui

Peirce. În istoria semioticii, momentul Peirce constituie
„principala cezură” şi aceasta datorită punctului de plecare
universal şi fundamental al teoriei sale. Prin afirmaţia că orice
gândire este prin semne, teoria semiotică devine o teorie
(semiotică) a cunoaşterii şi în acelaşi timp o teorie a realităţii.
Ar fi greu, între aceste limite ale gândirii-semn, să spunem ce
nu este semn pentru o fiinţă gânditoare. Cu acest punct de
plecare, semiotica devine „the most general science”. O
realitate pentru care nu există o reprezentare semnică nu este o
realitate pentru oameni.
Peirce a conceput gândirea ca proces comunicaţional,
ca o conversaţie cu sine însuşi: „Spiritul este un semn care se
dezvoltă după legile inferenţei” (C.P, 5.313).
Teoria semiotică a cunoaşterii se va transforma într-o
semiotică formală, identificată cu logica – o logică a
comunicării, extrem de importantă pentru secolul XX. Peirce
era tot mai mult călăuzit de ideea unei r a ţ i o n a l i t ă ţ i c o s
m i c e, gândirea manifestându-se în toate formele de existenţă
ale lumii materiale: „Gândirea nu numai că există în lumea
organică, dar se şi dezvoltă acolo. Dar cum nu poate exista un
general fără instanţe care să-l întruchipeze, tot aşa gândirea nu
poate exista fără semne” (C.P: 4.551). Spiritul este înţeles ca o
funcţie a universului: „spiritul este o funcţie propoziţională a
universului celui mai larg posibil, astfel încât valorile sale sunt
semnificaţiile tuturor semnelor” (C.P: 4.550). În concluzie:

„Poziţia dominantă a semioticii peirceene se bazează tocmai pe

această universalitate, cuprinzând o cosmologie si o noologie
semiotică, o teorie semiotică a cunoaşterii, o teorie a
interacţiunii, cu implicaţii practice directe şi cu aplicabilitate
empirică. Relevanţa empirică a conceptului peircean de semn a
fost recunoscută şi valorificată de teoria informaţiei” (Oehler,
1985:68).

În pofida originalităţii şi fecundităţii unei gândiri care a

stat la baza întregii semiotici, opera titanică a lui Peirce a rămas
multă vreme necunoscută. În 1923, C. Ogden si J.A. Richards o
prezentau sumar, în sprijinul teoriei semantice din The
Meaning of Meaning. Descoperirea lui Peirce este atribuită lui
Roman Jakobson, iar difuzarea ideilor sale în Europa – lui
Umberto Eco (în toată opera sa) şi lui G. Deledalle (1979).

2.2.5. Peirce vs. Saussure. Cele două „genii antitetice” care

au întemeiat ştiinţa semnelor fără să ştie unul de celălalt şi
aproape în acelaşi timp (Benveniste; „Semiologia limbii” în
2000: 37) au făcut ca domeniul ei de studiu să fie diferit, iar
întrebarea „Care este locul limbii între sistemele de semne?” să
primească răspunsuri opuse.. Sergiu Al-George scria, în Limbă
şi gândire în cultura indiană:

„Incursiunea în lumea indiană este în măsură să arunce noi

lumini în controversele semiologiei actuale, blocată de două
concepţii ce o definesc în mod diferit, cele ale lui C.S. Peirce şi
F. De Saussure. Prima este prea vagă şi nesistematizată, iar cea
de-a doua, de inspiraţie pur lingvistică, este prea strictă pentru
a putea pătrunde în esenţa semiozei” (1976:19-20).

Între aceste două poziţii extreme, care fac incert însuşi

statutul disciplinei, balanţa a înclinat de partea lui Peirce; chiar
şi în Franţa, semiologie a fost înlocuit cu semiotică, termen
standardizat care acoperă întregul câmp al cercetării semnelor.
 Cadrul delimitat de Peirce este cel mai larg posibil;
semnele nu sunt numai lingvistice, ci şi naturale şi fără
emiţători: „Semnul este pus la baza întregului univers; omul e
un semn, gândirea e un semn, emoţia e un semn, în cele din
urmă fiind semne unele pentru altele. Condiţia semnificării este
ca fiecare semn să fie introdus într-un sistem de semne”
(Benveniste, 2000:38). În timp ce schema saussuriană postula
existenţa unui emiţător şi a unui destinatar, la Peirce orice
obiect poate servi drept semn pentru altul. Mergând din semn
în semn, schema rămâne deschisă, atât la dreapta, cât şi la
stânga triunghiului semiotic, fără ca activitatea semiotică să
ajungă vreodată la capăt. Cea mai bună exemplificare a acestei
relansări continue a semiozei infinite este căutarea unui cuvânt
într-un dicţionar: operaţia se face prin intermediul altor cuvinte
care, la rândul lor, trimit la alte definiţii, la infinit (Bougnoux,
2000: 44-45).
 Saussure apare ca opusul lui Peirce; la el, reflecţia
semiologică îşi are originea în l i m b ă, iar limba trebuie să se
autodefinească, în primul rând prin separarea de vorbire.
Semnul este o noţiune lingvistică şi are calitatea de a fi arbitrar.
De fapt, Saussure elaborează pentru lingvistică un instrument
semiologic, deoarece ea constituie cel mai important sistem de
semne. În comparaţie cu Saussure, care a privilegiat aspectul
structural al limbii ca sistem sincronic, Peirce a introdus, pe de
o parte, presiunea contextului social, materializat în norme,
convenţii şi, pe de altă parte, formalizarea logico-filosofică. În
ceea ce priveşte limba, Peirce nu formulează nimic precis,
pentru el limba este pretutindeni şi nicăieri, majoritatea
cuvintelor fiind clasate ca simboluri.
 La Saussure domină perspectiva s i n t a c t i c ă a
semnelor (metafora limbii ca o tablă de şah, cu accentul pus pe
funcţii şi pe relaţii); la Peirce este esenţial aspectul euristic al
formării şi al devenirii semnelor în acţiune: s e m i o z a.
 Accentul saussurian este p a r a d i g m a t i c şi s p a ţ i
a l, cel peircean este s i n t a g m a t i c şi t e m p o r a l,
dinamic (Rovenţa-Frumuşani, 1999:84).
 Saussure spune prea puţin despre ceea ce constituie
semiotica, iar Peirce spune prea mult (Chandler, 2004:8).
Nimic din demersul lui Peirce nu-l alătură contemporanului
său, Saussure, pe care-l va ignora cu desăvârşire (Lohisse,
2002: 172).
Cu toate că Saussure si Peirce au lucrat în contexte
diferite, cu rezultate opuse în multe privinţe, s-a încercat
identificarea, în semiologia lui Saussure a câtorva dintre
conceptele fundamentale ale semioticii lui Peirce. Mai precis,
G. Deledalle (1985:37-44) a utilizat conceptele saussuriene
pentru a le explica pe cele peirceene. Astfel, se pot recunoaşte
la lingvistul elveţian două principii ale semioticii:
1. Nu există gândire fără semne: „Fără ajutorul semnelor,
noi am fi incapabili să distingem în mod clar şi constant două
idei” (Saussure, 1998:155); Peirce formulează aforistic acelaşi
principiu: „all thought is in signs” („orice gândire se exprimă în
semne”);
2. Principiul pragmatismului, subiacent ideii saussuriene
de diferenţă: „În limbă, ca în orice alt sistem semiologic, ceea
ce constituie un semn sunt trăsăturile sale distinctive. Diferenţa
este cea care îi dă caracterul, valoarea şi unitatea” (Saussure,
1998:134). Un semn nu există decât datorită faptului că nu
coincide cu altul – „în limbă nu există decât diferenţe”
(ibid.:133). „În limbă totul este negativ” – dar această afirmaţie
nu este valabilă decât pentru semnificat şi semnificant luate
separat; considerat în integralitatea lui, semnul este un lucru
pozitiv. Combinarea semnelor este sursa producerii unui sistem
de valori.
Peirce afirmă aceeaşi idee: „Nu există nuanţă de
semnificaţie care să nu poată produce, în practică, o diferenţă”
(5.400). Pentru a evita „capcanele limbajului” (de exemplu, a
considera o simplă diferenţă gramaticală între două cuvinte
drept diferenţă între ideile exprimate), Peirce recomandă ceea
ce el denumeşte principiul sau maxima pragmatismului: „Dacă
lucrurile îndeplinesc practic aceeaşi funcţie, să le exprimăm
prin acelaşi cuvânt”.

2.3. Fundamentarea comportamentală a semioticii:

CHARLES MORRIS

CHARLES W. MORRIS (1901-1979) – pragmatician

american, fără îndoială unul dintre fondatorii şi clasicii teoriei
semnelor. Morris a adaptat semiotica lui C.S. Peirce la o formă
de behaviorism inspirat de G.H. Mead. În opinia lui, semiotica
include un comportament orientat spre un scop, în care semnele
îşi exercită controlul (1971:85). Contribuţiile sale în domeniul
semioticii behavioriste au prefigurat interesul spectaculos, după
anii ’60, pentru sistemele de semne nonverbale (kinezica,
proxemica, paraverbalul etc.). Cu o consecvenţă remarcabilă,
comparabilă cu efortul de câteva decenii dedicat de Peirce
clasificării semnelor, Morris s-a preocupat toată viaţa de
problema s e m n e l o r şi a v a l o r i l o r.
Semioticienii se gândesc la C. Morris ca la autorul
lucrării Writings on the General Theory of Signs, 1971, în care
sunt reunite lucrări anterioare, consacrate teoriei semnelor
(Foundations of the Theory of Signs, 1938 şi Signs, Language,
and Behaviour, 1946) şi teoriei valorilor (primul capitol din
Signification and Significance, 1964).

2.3.1. O (auto)imagine oximoronică. Esenţa

personalităţii şi a operei lui Morris este cuprinsă în atributele:
universală, sintetică, prolifică şi pură. Beneficiem de două
autoimagini, una prefigurată în poemul de factură witmaniană,
Pragmaticienii, 1954:

„Am lucrat cu Mead,

Moore, Tufts şi Ames;
Şi-i cunoşteam demult pe Dewey, Lewis,
Kallen; şi suntem familiarizaţi
cu Nietzsche, Peirce şi James.

Pentru noi, acestea sunt numele unor uriaşi,

Sunt diferiţi, desigur, dar toţi eliberaţi,
Şi extrem de puri, toţi universali
pentru destinul omenirii, toţi preocupaţi
ca omul să fie considerat prolific” (apud Sebeok, 2002:42),

iar alta, impersonală, pe supracoperta volumului de versuri

Image:
 „Gândirea şi experienţa sa sunt […] atât asiatice, cât şi
occidentale. Viziunea atotcuprinzătoare şi preocuparea
profundă pentru activităţile intelectuale şi umane de pe tot
globul au fost principiul său călăuzitor. Este o adevărată
personalitate planetară, un cetăţean al lumii” (ibid.:48).

Thomas Sebeok, fost student al lui Morris, îşi evocă

profesorul ca „un amestec năucitor de empirism behaviorist
solid şi o suprastructură telestetică evanescentă” (ibid.:47).
Deşi pragmatician şi filosof, Morris credea totuşi că poezia este
cea mai înaltă formă a simbolurilor umane.

Tânărul Morris era preocupat de sinteza principalelor

ştiinţe şi direcţii de gândire privind acţiunea umană. Este vorba
despre trei direcţii filosofice care au respins „judecăţile
sintetice a priori” ca izvor al cunoaşterii:
- p r a g m a t i s m u l nord-american, orientat spre biologie şi
ştiinţele sociale, reprezentat de: C.S. Peirce, G.H. Mead, W.
James, J. Dewey şi C.I. Lewis;
- e m p i r i s m u l englez, orientat spre ştiinţele naturii,
reprezentat de empiriştii englezi ai secolelor XVII-XVIII şi de
behaviorismul american;
- p o z i t i v i s m u l l o g i c central european, orientat spre
logică şi matematică, reprezentat de: L. Wittgenstein, R.
Carnap, H. Reichenbach.
Morris a fost primul cercetător care a observat şi a
formulat asemănările dintre aceste trei direcţii şi faptul că
deosebirile nu constituie opoziţii (Posner, 1985:85). Treptat, a
generalizat argumentele unificatoare şi a formulat în 1934
prima concluzie sintetică: „Semnele au trei categorii de relaţii:
cu alte semne, cu obiecte, cu o persoană sau cu persoane”. Trei
ani mai târziu, când terminologia empirică dispare, disciplinele
consacrate relaţiilor semnice se vor numi: s i n t a c t i c a, s e
m a n t i c a şi p r a g m a t i c a. Ştiinţa rezultată din integrarea
celor trei direcţii de gândire era s e m i o t i c a (Logical
Positivism, Pragmatism, and Scientific Empiricism, 1937). Prin
această unificare, semiotica apărea, dintru început, oximoronică
ea însăşi: pură înlănţuire de discipline particulare, care pot
exista şi fără ea, şi, pe de altă parte, ţelul comun al tuturor
ştiinţelor. Ea desemna ansamblul, dar şi disciplinele semiotice.
Morris a întrevăzut în anii ’30 dezvoltarea progresivă a
„unei comprehensive şi fructuoase discipline a semnelor”, ca
sarcină viitoare a „multor cercetători din mai multe domenii,
timp de multe generaţii” şi a considerat propria semiotică drept
„ceva ce avea să fie modificat, amplificat, rectificat, îmbogăţit”
(1971:434).

Dar nu trebuie să uităm – ne îndeamnă Sebeok – de

tânărul magician care a abandonat prestidigitaţia pentru
filosofie, de psihologul şi de psihiatrul in spe, de esteticianul de
o viaţă, de studentul în religie şi filozofie orientală (Idealul
budist – Maitreya), de poetul din Festival şi din Image, şi, mai
presus de toate, de pragmaticianul Morris (ibid.:44-45). Foarte
puţini ştiu că Morris hotărâse, în 1911, să adopte scamatoria
drept carieră, că l-a admirat pe cel mai mare iluzionist din
America acelor ani şi că era sedus de magie, artă pe care a
analizat-o mai târziu ca procedură semiotică. Pe măsură ce se
maturiza, fanteziile juvenile legate de omniprezenţa magiei s-
au transsubstanţiat în Magie – forme de poezie şi de religie
îmbibate puternic de Maitreysm.
Anticipând metafora lui McLuhan despre Media Hot and
Cold (1965), Morris remarca despre studiul semnelor faptul că
„unora le place la cald, iar altora le place la rece”. Cât despre
Morris însuşi, Sebeok sintetiza:

Cele trei tipuri de temperatură între care a oscilat Morris au

fost relatările reci, reprezentate de tratatele sale specializate de
semiotică, poezia sa tulburătoare şi, între aceşti doi poli,
cronicile de o căldură confortabilă, materializate în texte de
proză precum: The Open Self şi The Paths of Life. Morris a
 proiectat o imagine care s-a metamorfozat, ca prin farmec, într-
un caleidoscop în mişcare […] Morris şi-a închipuit despre
sine că este o arhiimagine (ibid.:50).

2.3.2. Semn şi comportament. Morris nu s-a dorit un

continuator al lui Peirce, ci al lui Mead, reprezentant de seamă
al pragmatismului filosofic, care în anii ’20 îşi începuse
prelegerile de psihologie socială. Ipotezele lui Mead reprezintă
ipotezele fundamentale ale propriei semiotici: Morris şi-a
construit întreaga teorie a semnului pe a n a l i z a a c ţ i o n a l
ă a lui Mead (Posner, 1985:87). Behavioriştii (ca Mead) înţeleg
prin comportare (behaviour) tot ceea ce se poate schimba la o
fiinţă în decursul timpului. Pentru ei, semnele sunt legate de un
comportament care tinde spre un scop. Clopoţelul din
experimentul lui Pavlov reprezintă semnul hranei; un
avertisment verbal despre un obstacol – semnul acelui obstacol.
Scopul acestor semne este a mânca, respectiv a evita obstacolul
/ primejdia.
Vorbind despre „comportarea semnelor”, Morris preciza
că ea poate fi înţeleasă în sens precis cu ajutorul categoriilor
teoretice comportamentale şi comunicative. Lista acestora se
află în glosarul din Writings …; traducerea unora dintre
termenii lui Morris se poate dovedi nesatisfăcătoare (comsign,
comsimbol, lansign).

Care sunt constituenţii semnului? Triunghiul semiotic

elaborat de Peirce suportă o modificare a termenilor şi o
clarificare, prin introducerea celui de-al patrulea termen,
interpretul (Morris, 1971:19.38):
 Interpretant Interpret

Vehicul-semn Designatum

1. v e h i c u l - s e m n desemnează ceea ce acţionează

material ca semn (clopoţelul, cuvintele), ceea ce induce
cunoaşterea şi orientează receptorul spre un ţel;
2. i n t e r p r e t a n t u l desemnează efectul prin care un
lucru acţionează ca semn al altuia asupra unui interpret; reacţia
cognitivă din mintea interpretului (dispoziţia de a consuma
hrana; dispoziţia de a ocoli obstacolul);
3. d e s i g n a t u m ori obiectul la care se referă semnul
(hrana, obstacolul);
4. i n t e r p r e t u l ori subiectul activităţii semiotice
(câinele, omul). Inserţia celui de-al patrulea termen este
prezentată ca facultativă, dar prezenţa lui devine imediat
necesară pentru semioză. Pragmatica va oscila între „o ştiinţă a
interpretanţilor şi o ştiinţă a interpreţilor” (Latraverse,
1987:41).
Trebuie precizat că nu Morris (ci Peirce) a introdus
noţiunea de „semioză”, aşa cum s-ar putea înţelege din
formularea echivocă a lui Latraverse., preluată de E. Ionescu
(1993:220):

La prèmiere notion que Morris introduit pour assurer le

fondement de la théorie du signes est celle de semiosis,
globalement définie comme le processus dans ou par lequel
quelque chose devient un signe et fonctionne comme tel”
(ibid.:41).

Discutabilă este şi afirmaţia că semnele constituie

obiectul prim al semioticii, iar semioza rămâne în planul
secund (ibid.:42); fiind proprietatea fundamentală a semnelor –
„acţiunea” lor infinită - semioza este inseparabilă de semne, aşa
cum a arătat Peirce.

Din perspectiva behaviorismului comunicaţional şi a

diacroniei operei lui Morris, triunghiul semiotic a primit
următoarele specificări (Lohisse, 2002:66-67):
 Organismul care produce semnul – un stimul de
comportament pentru alt organism – este c o m u n i c a t o r u l
(communicator); organismul care interpretează semnul produs
de către comunicator este c o m u n i c a t a r u l
(communicatee). Orice organism pentru care ceva reprezintă un
semn este un interpretant (interpreter). Dispoziţia de a răspunde
prin comportamente adecvate, plecând de la un impuls al
semnului, este atribuită interpretului. În experimentul
pavlovian, dispoziţia de a merge în căutarea hranei într-un loc
determinat, atunci când sună clopoţelul, este interpretantul
semnului; dispoziţia de a urma alt drum, întrucât am fost
avertizat de existenţa unui obstacol, este interpretantul
cuvintelor de avertizare. Interpretantul nu este o persoană, ci
conceptul, deşi conceptul e mediat de persoană; în problema
interpretului, Peirce a preferat să nu se pronunţe).
 Ceea ce permite realizarea răspunsurilor pe care
interpretul e dispus să le dea semnului este numit d e n o t a t
(denotatum): ceea ce desemnează semnul, la ce trimite el.
Faptul că semnul desemnează hrana permite să se răspundă
prin a merge spre castron; cuvintele care desemnează
obstacolul mă determină să-l ocolesc. Aşadar, semnul denotă
denotatul (hrana, obstacolul).
 A spune că un semn semnifică, înseamnă că există o s e
m n i f i c a ţ i e (semnificatum); termenul desemnează
condiţiile / proprietăţile pe care trebuie să le posede obiectul
pentru a putea fi denotat de semn. Condiţiile care fac ca tot
ceea ce desemnează semnul (hrana) să fie comestibil, într-un
castron aşezat la locul obişnuit etc.; condiţiile care fac ca ceea
ce desemnează cuvintele (obstacolul) să fie de netrecut, mă vor
pune în situaţia de a ocoli.

Legat de „ acţiunile primare” din teoria lui Mead, Morris

afirmă următoarele:
- ca s e m n (vehicul-semn) funcţionează un stimul senzorial
prezent în faza de orientare a acţiunii: proprietăţile vizuale şi
olfactive ale unui sortiment de brânză devin semnul unor
proprietăţi olfactive;
- ca d e n o t a t funcţionează un obiect care satisface impulsul;
este caracterizat printr-o serie de proprietăţi de satisfacere, fiind
perceput de simţurile de apropiere;
- ca i n t e r p r e t a n t (ca relaţie semnică) funcţionează
dispoziţia agentului de satisfacere a impulsului acţional prin
consumul denotatului.

Un semn este un stimul pregătitor care declanşează,

în absenţa obiectului ce satisface impulsul, un lanţ de
reacţii similar celui creat de obiectul însuşi
(Foundations…:31, apud Posner, 1985:88). Un semn nu este
„compus” din părţile de mai sus; el este prezentat, din contră,
ca o relaţie semantică fundamentală. Ceea ce contează la
Morris sunt relaţiile funcţionale, nu conţinuturile: „Specificul
proceselor semnice rezidă, în mare, în modelul constituenţilor
şi nu în constituenţii înşişi” (Sings…:308, apud Posner,
1985,:88).

2.3.3. Evoluţia semnelor şi etica. Tipologia peirceană a

semnelor (redusă la triada iconic – indicial – simbolic), care a
constituit o parte importantă a teoriei lui Morris din 1938-1939,
a reprezentat doar un moment trecător în gândirea sa.
Pe lângă semnele care se descoperă (semnele de furtună,
de ploaie, adică indici), există semne care se fac; ambele pot
influenţa comportamentele umane. Morris a vorbit despre
următoarele categorii de semne:
 1. s e m n a l e: semne naturale ale organismelor
(simptomele, transpiraţia semnalând căldura) sau ale mediului.
Semnalele sunt stimuli care produc o fază ulterioară a acţiunii
receptorului şi trimit la un obiect capabil să satisfacă impulsul.
Funcţionează în mare măsură automat, deoarece declanşarea
unei faze ulterioare a acţiunii are loc fără ca receptorul să aibă
timp să reflecteze. Pumnul strâns îi indică receptorului că
lovitura se va produce imediat; aici, emiţătorul este denotatul,
iar lovitura este semnificatul acţiunii.
Stimulii care declanşează o acţiune a receptorului prin
aceea că-l avertizează de o acţiune viitoare a emiţătorului sunt
numiţi g e s t u r i. Înţelegând pumnul strâns ca gest
premergător al unei lovituri, receptorul va reacţiona şi se va
feri. Gesturile influenţează acţiunile partenerului (Mead vorbea
despre „conversation of gestures” – „interacţiune gestuală”), nu
şi comportamentul propriu. Chiar lipsit de intenţia de
comunicare, semnalul poate vehicula aceeaşi informaţie ca şi
un semn intenţionat şi ambele vizează un scop: a schimba
comportamentul receptorului. De exemplu, un drum cu marcaje
fosforescente sau un panou rutier inscripţionat „drum
alunecos” pot antrena aceleaşi comportamente.
2. s e m n e i c o n i c e: posedă parţial proprietăţile
denotaţilor: Un portret figurativ sau o fotografie care reproduce
chipul unei persoane nu are carnaţia, mirosul,
tridimensionalitatea, dinamismul persoanei reale.
3. s i m b o l u r i: semne care pot fi produse de însuşi
interpretul şi pot înlocui în orice înlănţuiri acţionale un semnal
cu acelaşi semnificat (Morris, Signs…:24, apud Posner,
1985:91). În cazul în care un conducător auto se interesează de
adresa unei instituţii şi primeşte indicaţia „a treia intersecţie la
dreapta”, pentru a reţine informaţia fie o va repeta în gând, fie
o va nota. Repetarea în gând sau însemnarea pe o foaie de
hârtie sunt semne utilizate de receptor în locul semnalului
iniţial, pentru a-l ajuta să depăşească distanţa dintre primirea
informaţiei şi îndeplinirea acţiunii. Morris numeşte „simboluri”
aceste „semne ale semnului”. Simbolurile sunt autonome,
independente de situaţie şi de funcţie; aceasta explică faptul că
simbolurile sunt considerate semne arbitrare: alegerea
suportului semnic e pură convenţie.
Dacă un semn reuneşte proprietăţile comsemnalului
(independent de modalitate şi interpersonal) şi ale simbolului
(independent de situaţie şi de funcţie) este numit de Morris c o
m s i m b o l. Este cea mai productivă clasă de semne,
existentă în toate limbile naturale (Morris, Signs…:33, 38, 346,
apud Posner, 1985:92).
Prin c o m s i g n („semn de comunicare”), Morris
desemnează semnul care are aceeaşi semnificaţie pentru
organismul care îl produce şi pentru celelalte organisme care îl
primesc. Comsemnul este o categorie specială de semne
interpersonale care presupune un comunicator şi un
comunicatar.
Prin l a n s i g n - s y s t e m („sistem de semne de limbaj”)
Morris desemnează ansamblul format dintr-o familie de
comsemne, adică un l i m b a j.

Instrumentele care stau la dispoziţia omului şi a societăţii

au evoluat, lărgind orizontul individului şi posibilităţile sale
comportamentale. Morris a evidenţiat evoluţia biologică prin
trecerea de la semnal la gesturi nonsemnificative, apoi la
gesturi semnificative şi la comsemnal, de la simbol la
comsimbol. Omul a dobândit o mare libertate faţă de lumea
înconjurătoare, faţă de semeni, ceea ce i-a permis să-şi
nuanţeze impulsurile acţionale.
În acest moment, Morris aduce în discuţie etica, deoarece
creşterea libertăţii persoanei, întemeiată pe capacitatea de a
anticipa consecinţele acţiunilor sale cu ajutorul semnelor,
antrenează şi o sporire a responsabilităţilor sale faţă de propriul
său comportament (Signs…:197, 274, apud Posner, 1985:92).
Această responsabilizare se manifestă, după Morris, în cazul
când în luarea deciziilor nu avem în vedere interesele
particulare, ci binele comunităţii. „Simbolurile sunt, de fapt,
povara cea mai grea a omului” sau „Omul e hotărât şi
îndrăzneţ, e norocos şi e simbolic. / Simbolurile-i sunt gloria
principală şi povara” - scria Morris în poemul Animal
Symbolicum.

2.3.4. Tipologia discursurilor. În pragmatica sa, Morris

include, alături de semne, şi pe cei care le folosesc. Mergând pe
linia lui Mead, care a fundamentat semiotica pe teoria
comportamentului, a fost preocupat constant de dimensiunea
utilizării semnelor. În limbaj, sensul nu se află în semne, ci în
relaţiile dintre oamenii care comunică. În procesele semiotice,
decisivă e acţiunea sau şirul de acţiuni ale receptorului.
Tipurile de discurs se bazează pe motivaţiile psihologice
ale interlocutorilor, pe tipul social de discurs etc. Deşi
abordarea rămâne abstractă, asistăm la o exteriorizare a
limbajului, la cercetarea lui empirică, la recunoaşterea faptului
că, prin comportament şi utilizare, indivizii întreţin cu limbajul
raporturi personale şi sociale. Pragmaticienii abandonează
definitiv teoria saussuriană a limbii ca sistem închis.

Discursul (ca limbă în acţiune) este abordat din punctul

de vedere al comunicatorului şi al comunicatarului, prin
combinarea m o d a l i t ă ţ i l o r diferite cu u t i l i z ă r i l e
diferite (Morris, Signs…:123, apud Posner, 1985:99).
Sunt patru modalităţi de discurs: de desemnare,
apreciativ, prescriptiv şi de formulare. În cazul obstacolului
de pe drum, cuvintele celui care a prevenit pot desemna starea
drumului, pot aprecia această stare ca un obstacol în vederea
continuării drumului, pot prescrie modul în care-mi pot
continua drumul; avertismentul este exprimat într-o anumită
manieră formală.
Pentru a atinge obiectivele, organismul receptor trebuie
să ţină seama de mediu: el trebuie să selecţioneze elementele
mediului în funcţie de scopuri, să răspundă adecvat, să-şi
organizeze răspunsurile provocate de semne într-o structură
determinată. Morris introduce patru tipuri de utilizări:
informative, evaluative, incitative şi sistematice. Din
combinarea modalităţilor cu utilizările rezultă tabelul
diferitelor tipuri de discurs (apud Lohisse, 2002:69):

desen

Prin dubla caracterizare a semnelor, din perspectiva

dimensiunilor semnificării şi utilizării, Morris „a creat un
instrument adecvat pentru clasificarea discursurilor care, în
ciuda dificultăţilor teoretice şi metodice, este de neînlocuit, mai
ales în mass-media şi în publicistică” (Posner, 1985:99).

2.3.5. Trihotomia semioticii. Trihotomia semioticii

descinde din cercetările lui Peirce; deşi actualizată şi clasicizată
de Morris, nu toată lumea este de acord cu tridimensionalitatea
semioticii (de pildă, semioticile consacrate teoriilor matematice
nu implică şi o pragmatică).
Morris a degajat părţile constitutive ale semioticii din
studiul semiozei. Semnul are trei dimensiuni:
El este: (1) semn pentru alt semn cu care se asociază; (2)
semn pentru obiectul pe care îl semnifică; (3) semn pentru
persoana care-l foloseşte. Corespunzător acestor direcţii, şi
semiotica, ştiinţa semnelor, se desparte în: sintactică,
semantică, pragmatică (Morris, 1971:23).
 În Signs…, considera că numai pragmatica trebuie să se
ocupe de studiul limbajului. În Foundations…, cele trei
sectoare au pondere egală. Morris a emis exigenţa de a concepe
toate limbile şi limbajele teoretice ca entităţi semiotice
analizabile nu numai semantic şi sintactic, ci şi pragmatic: „Nu
există semne pur semantice sau pur sintactice”.

1. Sintactica (relaţia s e m n – s e m n): teoria relaţiilor

formale dintre semne. Din perspectivă behavioristă, Morris
leagă categoriile de semne definite la acest nivel de aşteptările
celui care le foloseşte (corespondenţa pragmatică) şi de numele
semnelor (corespondenţa semantică). Influenţa reciprocă a
diferitelor niveluri prefigurează fenomenele enunţării,
sistematizate prima oară de É. Benveniste.

2. Semantica (relaţia s e m n – r e f e r e n t): cercetarea

raporturilor semnelor cu obiectele la care se referă şi a sensului
enunţurilor, independent de context. Pentru behavioristul
Morris, relaţia semantică este mai mult decât simpla
corespondenţă dintre semne şi obiectele înlocuite; semnificaţia
semnelor este dată de răspunsurile pe care le provocă apariţia
lor într-o situaţie dată. Dacă semnele îşi află semnificaţia în
locul şi în modul în care sunt întrebuinţate, diferenţa dintre
semantică şi pragmatică devine minimă. Între semantică şi
pragmatică se stabileşte o circularitate, pentru că funcţia
esenţială a regulii semantice constă mai puţin în desemnare şi
mai mult în determinarea condiţiilor de folosire (Botezatu,
1967:98).

3. Pragmatica (relaţia s e m n – u t i l i z a t o r):

studiul semnelor raportate la subiectul care le foloseşte.
Trimiţând la un sens extern, dependent de context şi de modul
de folosire, perspectiva lui Morris se apropie de poziţia lui
Shannon, pentru care sensul e dat de contextul antropocultural.
 Definită prin relaţia dintre semne şi utilizatori,
semnificaţia pragmaticii rămâne vagă; prin precizări ulterioare,
Morris a conferit termenului precizie. Se disting patru accepţii
relativ diferite:
a. Pragmatica este un punct de vedere asupra faptelor de
limbaj; acesta este cel behaviorist (limbajul este o formă de
comportament), întărit de ideea lui Peirce că interpretanţii sunt
habitudini. Astfel înţeleasă, pragmatica devine o disciplină fără
limite precise, căci totul în limbaj poate fi privit ca obişnuinţe
de comportament de un anumit tip. Bloomfield oferă exemplul
unei astfel de cercetări.
b. Pragmatica este un termen-umbrelă care acoperă
aspectele biologice, psihologice şi sociologice ale limbajului.
c. Pragmatica este studiul anumitor tipuri de expresii
care nu intră în competenţa semanticii logice. Recuperarea
structurilor lingvistice cu desemnare nonstandard şi a
expresiilor lipsite de denotaţie reprezintă accepţia cea mai
pregnant anticipativă pe care a acordat-o Morris pragmaticii
(cf. Ionescu, 1993:221-222).
d. Individualitatea pragmaticii ca ştiinţă se datorează
existenţei unui metalimbaj propriu. Termeni precum: semioză,
interpretant, interpret, înţelegere nu pot fi nici ai sintaxei, nici
ai semanticii, pentru că ei se raportează la utilizatorii semnelor.
Morris susţine că există şi concepte pur semiotice: „semn”,
„limbaj”, „adevăr”, „cunoaştere”; ele trimit la filosofia
limbajului.

Se consideră că pragmatica presupune semantica şi

sintaxa şi că semantica succede sintaxei, aceasta din urmă fiind
singura independentă, ajunsă la faza maturităţii. Trihotomia
semioticii, ajunsă loc comun al tratatelor, în practică este
„imperfectă şi derutantă”. Mai grav, relaţiile dintre cele trei
discipline antrenează cercul vicios al implicaţiilor reciproce.
Deşi sintaxa pare primordială, semnul poartă cu el semnificaţia
originii sale pragmatice: pentru a deveni semn, evenimentul
trebuie lansat şi recepţionat. Sintaxa trimite la pragmatică, dar
şi pragmatica trimite la sintaxă, ca metodă de construcţie.
Semiotica descriptivă creşte pe o bază pragmatică, aşa încât
pragmatica ajunge să fie baza întregii lingvistici (Botezatu,
1967:98).

Într-o sinteză pe această temă, logicianul L. Apostel

închidea circuitul interdependenţelor funcţionale într-o nouă
disciplină de bază – praxeologia.
Se poate concluziona că pragmatica lui Morris nu este
univocă. Cadrul oferit de trihotomia pragmaticianului american
va conduce la revizuirea teoriilor comunicării, la reorientarea
spre e m p i r i c. El n-a desemnat lingvistica, ci îndeosebi
psihologia şi sociologia ca discipline fondatoare ale
pragmaticii.
Prin semiotica sa, Morris a făcut apel la
interdisciplinaritate ştiinţifică, înscriindu-se, ca şi Peirce, într-
un proiect globalist. Pentru el, dezvoltarea semioticii a
constituit o etapă esenţială a procesului de unificare a ştiinţelor
care se ocupă în totalitate sau parţial de semne. Această
dezvoltare va integra ştiinţele biologice, psihologice şi
umaniste.

2.4. Filosofia: ERNST CASSIRER, EDMUND

HUSSERL

ERNST CASSIRER (1874-1945), filosof german neokantian,

este unul din întemeietorii semioticii, pe care a interpretat-o
filosofic; a extins concepţia neokantiană la analiza limbajului, a
mitului, a religiei, a artei şi a ştiinţei, în care vedea structuri
autonome în sistemul unitar al ştiinţelor culturii. În Filosofia
formelor simbolice (3 volume, 1923-1929), Cassirer a stabilit
următoarele principii:
a) rolul limbajului nu este instrumental (a numi o realitate
preexistentă), ci mediator (a o articula, a o conceptualiza).
Rolul simbolic, producător de sens, distinge omul de animale,
care nu au decât sisteme de receptare şi de acţiune. De aceea,
omul este numit „animal symbolicum”;
b) alte sisteme: miturile, religia, arta, ştiinţa, istoria
constituie, alături de limbaj, sfera ,,umanului’’. Fiecare din
aceste ,,forme simbolice’’ in-formează lumea, mai curând decât
o imită. (Ducrot, Schaeffer, 1996:142).

EDMUND HUSSERL (1859-1839), întemeietorul

fenomenologiei, are merite deosebite în iniţierea analizei
semantice (a cercetat amplu problema semnificaţiei) şi în
formarea aparatului conceptual al logicii moderne. În Studii
logice (1900-1901) a dezvoltat o teorie generală a
intenţionalităţii, concepută ca o relaţie de trimitere; în acest
context, filosoful german a elaborat o teorie a semnelor şi a
semnificaţiei.

2.5. Logica

Logica este a patra sursă a semioticii moderne, disciplină

integratoare, aflată în plină ascensiune. Relaţia cu logica a
contribuit la dezvoltarea semioticii prin: G. Frege (1848-1925),
B. Russell (1872-1970), R. Carnap (1891-1970), C.W. Morris
(1901-1979).

 S-a susţinut că rădăcinile semioticii se află în logica

antică şi medievală - în preocupările ei pentru analiza
funcţionării logice a limbilor naturale. Descoperirea simplă, dar
genială, că limba este un obiect de cercetare al logicii (Schaff,
1966:42) a condus la desprinderea logicii de psihologie şi de
filosofie şi la apropierea ei de gramatică şi de matematică.
Considerat în contextul logicii propoziţiilor, sēmeion-ul
grec face să reiasă mai uşor importanţa logică a doctrinei
despre semn la PĀNINI. Ca şi Pānini, STOICII au delimitat o
formă sintactică aptă să exprime derivarea semnificatului din
semn: relaţia dintre antecedentă şi consecventă (din
subordonata condiţionată) este calificată drept una dintre semn
şi semnificat. Acest mod de a infera semnul în logica
propoziţiilor devenise posibil pentru stoici, care „renunţă la
logica aristotelică a termenilor, în favoarea unei logici a
propoziţiilor” (Al. George, 1976:156).

 Făurirea logicii formale echivalează cu construirea unei

limbi ideale, de tip matematic. Idealizare a limbii naturale,
aceasta este o limbă a r t i f i c i a l ă (pentru că este alcătuită
numai din articulaţii logice) şi o limbă f o r m a l ă, realizată la
un nivel de abstracţiune conferit de utilizarea proceselor de
simbolizare şi de formalizare.
Aceste precizări privind logica formală sunt utile în
perspectiva relaţiei de sinonimie pe care C.S. PEIRCE o
stabilea între semiotică şi logică. Ca logician, el a inclus
procesele de inferenţă logică (abducţia) în doctrina semnelor.
Şi el logician, C. MORRIS a dezvoltat o teorie generală a
semnelor din perspectiva behavioristă a relaţiei dintre semn şi
comportament. A intrat în patrimoniul semioticii contemporane
distincţia dintre designatum şi denotatum şi, mai ales,
descrierea celor trei dimensiuni ale semnelor: sintactică,
semantică şi pragmatică.
Trihotomia semioticii reflectă cele trei etape din
evoluţia empirismului logic al Cercului din Viena, precum şi
nivelul de dezvoltare al celor trei discipline. Prin lucrarea lui
Rudolf CARNAP, Die logische Syntax der Sprache (Viena,
1934), interesul s-a focalizat asupra sintaxei, pentru ca apoi,
prin cercetările lui TARSKI, să se aprindă în jurul semanticii,
iar astăzi să graviteze în jurul problemelor spinoase ale
pragmaticii.
Corespunzător acestei evoluţii, s-au constituit, pe rând,
şi cele trei ramuri ale semioticii. Aceste trei niveluri diferite de
analiză pot fi realizate fie din punctul de vedere al lingvisticii,
fie în manieră logică. În contrast cu sintaxa şi cu semantica,
pragmatica nu s-a ridicat niciodată la rangul de metodă
generală pentru făurirea oricărui sistem logic, deşi i s-a relevat
funcţia în construirea logicilor modale. În orice sistem logic,
pragmatica poate fi construită după modelul sintactic şi
semantic (Botezatu, 1973:97).
R. Carnap credea că, întrucât dezvăluie atitudinea
subiectului faţă de semnele pe care le foloseşte, pragmatica este
înecată într-un context de fenomene concrete care ar împiedica-
o să se înalţe la nivelul abstract al sintaxei şi al semanticii. El a
prevăzut două trepte de realizare: sintaxa şi semantica d e s c r i
p t i v e (empirice), concentrate pe limbile naturale, şi sintaxa şi
semantica p u r e (logice), preocupate numai de limbile
artificiale. Pragmatica, în schimb, este condamnată să rămână
descriptivă. Totuşi, Morris a pledat pentru realizabilitatea unei
pragmatici pure.
Dacă edificarea exigentă a logicii a impus recursul la
semiotică, se poate pune sub semnul întrebării şi statutul
semioticii ca prag superior absolut al investigaţiei. L.
APOSTEL a propus deja p r o x i o l o g i a, ca fundament al
întregii semiotici (1967:290-294).

 altă filieră pleacă de la G. FREGE, a cărui distincţie

între Sinn şi Bedeutung este capitală pentru semiotică. B.
RUSSELL şi mai ales R. Carnap au construit un limbaj ideal
care va fi luat ca model pentru semiotică (Ducrot, Schaeffer,
1996:142).

3. SEMIOTICA ACTUALĂ

3.1. Zoosemiotica: THOMAS A. SEBEOK

THOMAS A. SEBEOK (1920-2001) şi ,,Indiana Group’’

au diseminat despre semiotică puncte de vedere numeroase şi
eterogene, militând pentru lărgirea fără precedent a domeniului
semiotic. Văzută ca studiu al semnelor şi al modalităţii în care
sistemele de semne furnizează sensul, semiotica intersectează
domeniul comunicării. Pentru semioticianul american, ea
înseamnă ,,pur şi simplu schimbul de mesaje; un mesaj constă
într-un semn sau o înşiruire de semne” (Sebeok, 2002: 80).
Semiotica lui Sebeok este dublată de o teorie a proceselor
de comunicare, iar comunicarea îşi are temeiul în sistemul
semiotic al organismului. O semiotică fundamentată b i o l o g i
c dă seama de modul în care corpul şi mintea interacţionează
pentru a produce semne, mesaje, gândire – într-un cuvânt,
comportament cultural. Prin teza că semioza este viaţa, Sebeok
a arătat cum interacţionează semiotica cu procesele biologice,
psihologice şi culturale. El a transformat din nou semiotica
într-o ,,ştiinţă a vieţii”, readucând-o la rădăcinile ei din
biologia medicală. Aşa cum arată Marcel Danesi în
Introducere; Thomas A. Sebeok şi ştiinţa semnelor (Sebeok,
2002:14): ,,El a smuls semiotica de pe ogorul filosofic,
lingvistic şi hermeneutic, unde fusese cultivată veacuri de-a
rândul, şi a resădit-o în mai amplul domeniu biologic de unde a
răsărit iniţial”.

 O sursă importantă a biosemioticii lui Sebeok a fost

marele biolog şi ,,criptosemiotician” Jacob von Uexküll
(1864-1944), pe care semioticianul american l-a ,,descoperit’’
şi l-a adus în câmpul de interes al semioticienilor interesaţi să
conexeze biologia cu tradiţia strict semiotică.
Von Uexküll a introdus noţiunea de „Umwelt”, prin care
a desemnat lumile subiective ale diferitelor creaturi. Un
organism nu percepe obiectul în sine, ci în conformitate cu
sistemul propriu, specific de modelare mentală preexistent.
Fiecare organism are ,,vieţi’’ diferite în interior şi în exterior,
iar animalele cu anatomii puternic divergente nu trăiesc în
acelaşi tip de lume. Nu există, aşadar, o lume comună de
referenţi împărtăşită deopotrivă de oameni şi de animale.
Sistemul de modelare cu care e înzestrată fiecare specie este
programat biologic.
 Biologul estonian a început să fie considerat, în semiotica
contemporană, drept ,,probabil cel mai important gânditor din
planul al doilea pentru a înţelege condiţiile biologice ale
experienţei noastre despre lume în termenii pe care-i impune
semiotica” (Deely, 1997:92). El nu-şi considera opera ca
intrând (tematic) în categoria semioticii, ci ca aparţinând
domeniului fenomenal şi subiectiv, în sensul filosofiei kantiene
în care îşi au originea teoriile sale biologice. Von Uexküll
considera că nu face altceva decât să extindă paradigma
kantiană la biologie.

 Sebeok a inventat în 1963 termenul zoosemiotică, pentru:

(1) a extinde teoria semnificaţiei şi (2) a delimita acel segment
al domeniului care se axează pe mesaje emise şi receptate de
animale, incluzând şi componente importante ale comunicării
umane nonverbale. Autorul exclude limbajul uman şi sistemele
sale secundare de comunicare derivate din limbă, precum
limbajul semnelor sau alfabetul morse. Deşi limba este un
instrument complex, specific uman, de modelare a lumii,
Sebeok demonstrează că semnificarea nonverbală este, în
perspectiva supravieţuirii, mai importantă decât semnificarea
verbală. Este invocată o perspectivă biologică integratoare,
proprie punctului de vedere semiotic modern, care afirmă că:

întreaga comunicare este aceea care diferenţiază fiinţele vii de

substanţele inanimate. Însăşi reproducerea este o chestiune de
comunicare, codul molecular fiind unul dintre cele două
sisteme dominante de semne de pe Pământ. Celălalt este codul
verbal, adică limba noastră. Codul molecular este aparent
acelaşi la toate organismele terestre: codul verbal este
fundamental acelaşi – cu variaţii superficiale – la toate
popoarele de pe glob (Sebeok, 2002:80).

Există două varietăţi de comunicare animală: intraspecifică şi

interspecifică. Comunicarea intraspecifică se referă la toate
mijloacele aflate la îndemâna unui animal, făcând legătura
dintre el şi ceilalţi indivizi din aceeaşi specie. Fiecare tip de
animal are la dispoziţie un repertoriu de semne ce alcătuiesc un
sistem unic şi specific al speciei. Pentru că limba este o
caracteristică proprie speciei umane, Sebeok atrage atenţia că
,,este contraproductiv şi eronat să atribuim limba oricărui alt
animal, în afară de cazul în care am face-o în sens metaforic’’
(ibid.:82).
Felul în care omul şi animalele comunică sugerează o mare
diversitate de posibilităţi:
1. omul e distrugătorul (exterminatorul) animalului;
2. omul e victima animalului (ţânţarul!);
3. omul e partenerul animalului sau trăieşte în simbioză
cu el (peştele din acvariu, canarul, pisica);
4. omul e parazitul animalului (al renului) sau invers
(cazul păduchelui, al ploşniţei etc.);
5. animalul acceptă o fiinţă umană drept conspecific
(delfinii, panda);
6. omul supune animalul unor experienţe ştiinţifice
(cobaii) ori dresajului (la circ);
7. omul îmblânzeşte animalele şi le domesticeşte selectiv.
Succesul unor procese cum sunt îmblânzirea şi dresajul
depinde de stăpânirea codului animalelor (comunicarea
acustică, optică, tactilă, chimică, electrică).
După ce inventariază cele şase subiecte de care trebuie să se
preocupe specialiştii în zoosemiotică, Sebeok propune două
domenii de cercetare complexă:
i) cum au evoluat sistemele de semne spre mijloacele de
comunicare ritualizate (de exemplu, evoluţia râsului uman, care
apare şi la cimpanzeu, ca deschidere relaxată a gurii;
ii) ontogeneza (sau dezvoltarea) sistemelor de semne la
un individ dat (de exemplu, dezvoltarea vocală a unei varietăţi
de păsări cântătoare, ca tip de afirmare teritorială).
Şi, în sfârşit, două motive pentru a încuraja studiul scris
al zoosemioticii: în primul rând, zoosemiotica ne ajută să
înţelegem pe ce căi s-au dezvoltat propriile noastre posibilităţi
de comunicare verbală şi nonverbală; în al doilea rând, vom
deveni mai puţin ignoranţi şi vom putea spera să stabilim relaţii
de comunicare realiste şi viabile cu mulţimea de fiinţe
necuvântătoare care formează o parte vitală a ambientului
nostru (ibid. : 87).
În (bio)semiotica lui Sebeok, facultatea de a fabrica
semne reprezintă o strategie fundamentală de supravieţuire a
tuturor formelor de viaţă. Iconicitatea, mimetismul stau în
miezul modului de a reacţiona al organismului uman la lume.
Semioza – producerea şi interpretarea semnelor – este
caracteristica definitorie a vieţii. Semiotica lui Sebeok
dovedeşte un remarcabil dinamism datorat spiritului
interdisciplinar; în câmpul lui de interes intră şi comunicarea
umană nonverbală, adică gestualitatea şi mimica (kinezica),
modurile de interacţiune în spaţiu (proxemica) şi studiul
comportamentului simbolic la animale (zoosemiotica).

3.2. Semiotica generală : UMBERTO ECO

UMBERTO ECO (n. 1932), profesor la Bologna, preşedinte al

International Center for Semiotic and Cognitive Studies,
semiotician (semiotică generală, pragmatica textului şi teoria
receptării), romancier, publicist, jurnalist. A propus o revizuire
a teoriei semiotice din perspectiva postulatului că semnul este
plurivoc. Eco a abordat semiotica nu ca pe un univers compus
din semne, ci din funcţii-semn, ceea ce evidenţiază
structuralismul anilor ’70, când şi-a elaborat proiectul de
semiotică generală.. În opoziţie cu triada lui Peirce, a dezvoltat
o teorie semiotică nonreferenţială; expresiile pot să se refere la
stări ale lumii, dar sunt derivate din cultură.
Teoria semiotică, incluzând modurile de producţie
semnică îl va conduce pe Umberto Eco la teoria receptării:
rolul cititorului-model în deschiderea structurilor textuale.
Fiind compusă dintr-un set infinit de semne, opera este
deschisă, iar lectorul, antrenat în procesul hermeneutic,
participă la existenţa ei (Opera aperta, 1962). Pentru a evita
suprainterpretarea, cititorul trebuie să-şi activeze enciclopedia
(Semiotica e filosofia del linguaggio,1984, Interpretation and
Overinterpretation, 1992). Cititorul-model / ideal (Lector in
fabula, 1979) discerne modurile de producere a semnelor şi
limitează semioza, iniţial considerată ca ilimitată (I limiti
dell’interpretazione,1990).
Semioticianul italian ocupă o poziţie unică, prin
realizarea sintezei celor două tradiţii ale semioticii moderne.
Esenţial sincretică, abordarea sa integrează teoria peirceană,
cercetările structuraliste postsaussuriene (în special pe cele ale
formaliştilor ruşi, ale lui Roland Barthes şi ale lui Algirdas J.
Greimas) şi reflecţia filosofică asupra semnelor. Eco este unul
dintre rarii semiotocieni actuali care au dezvoltat o semiotică
generală – o teorie globală a semioticii, pe care o va defini
drept teorie generală a culturii .
Teoria semiotică generală, aşa cum este prezentată în
Tratat de semiotică generală, include:
i) t e o r i a c o d u r i l o r, care tratează semiotica s e m
n i f i c ă r i i;
ii) t e o r i a p r o d u c ţ i e i de s e m n e, care priveşte
semiotica proceselor de c o m u n i c a r e.
Semiotica studiază toate procesele culturale ca procese
de comunicare. Ele subzistă doar pentru că dincolo de ele se
statorniceşte un sistem de semnificare. În procesul semnificării,
codul este primordial (1982:19). Cele două fenomene sunt
inseparabile în teoria generală a culturii, înţeleasă ca ,,un
fenomen de comunicare bazat pe sisteme de comunicaţie’’
(1982:22). Definiţia semnului activează modelul canonic al
comunicării: semnul este folosit pentru a transmite informaţie;
noţiunea de „cod” ilustrează şi ea modelul jakobsonian al
comunicării: codul este o serie de reguli care îngăduie cuiva să
atribuie semnului o semnificaţie. Emiţătorul şi receptorul
trebuie să împărtăşească un cod comun, dar sunt atâtea coduri,
câte activităţi şi contexte.
 Semioticianul italian defineşte procesul de comunicare drept
trecerea unui semnal (ceea ce nu înseamnă în mod necesar ,,un
semn’’) de la o Sursă cu ajutorul unui transmiţător, printr-un
Canal, la un Destinatar (sau punct de destinaţie). Dacă procesul
are loc între două maşini, semnalul nu are nici o putere
,,semnificantă’’; în acest caz nu există semnificare (ci stimul),
chiar dacă există un transfer de informaţie. Când destinatarul
este o fiinţă umană, suntem în prezenţa unui proces de
semnificare, cu condiţia ca semnalul să nu funcţioneze ca
simplu stimul, ci să solicite un răspuns interpretativ de la
destinatar. Ori de câte ori, pe baza unor reguli subiacente, ceva
materialmente prezent în raza de percepţie a destinatarului ţine
locul la altceva se realizează o semnificare.
Un sistem de comunicare este un construct semiotic
autonom, abstract, independent de actele de comunicare care-l
actualizează. Dimpotrivă, orice proces de comunicare între
fiinţe omeneşti presupune un sistem de semnificare ca proprie
condiţie necesară (1982:20).
Prin categoriile „semnificare” şi „comunicare”, Eco
fundamentează o teorie semiotică generală, capabilă să explice
orice caz de funcţie-semn în termeni de sisteme subiacente,
corelate cu unul sau mai multe coduri şi tipuri de discurs (cf.
semioticile ,,particulare’’).
Eco defineşte semiotica drept o disciplină preocupată de
orice poate fi luat drept semn. Un semn este orice poate fi
considerat ca substitut semnificativ pentru altceva
(1982:18). Relaţia semn – decodor este repoziţionată, cu alte
cuvinte este reiterată afirmaţia lui Peirce: ,,semn’’ este ceva
care înseamnă (stă pentru) ceva pentru cineva. Cum rezumă
pertinent Solomon Marcus (2005:147), în concepţia lui U. Eco
,,semnul este o prezenţă care dă seama despre o absenţă’’. Pe
acest temei, el consideră că semiotica este o disciplină care
explică posibilitatea minciunii şi mecanismul ei de funcţionare:
,,semiotica este, în principiu, disciplina care studiază tot ceea
ce poate fi folosit pentru a minţi’’ (ibidem:18). Prin definirea
semioticii generale ca ,,teorie a minciuni”, Eco îi dramatizează
vulnerabilitatea potenţială, dar îi şi subliniază statutul de lingua
franca .

Eco schiţează, într-o primă etapă, o teorie a codurilor,

care ia în considerare normele de competenţă discursivă;
treptat, va acorda o atenţie din ce în ce mai mare proceselor
interpretative (formaţiunile textuale, dezambiguizarea
contextuală şi circumstanţială). Va propune, în Semiotica e
filosofia del linguaggo, o semiotică enciclopedică în cadrul
căreia va rezolva probleme atribuite de obicei pragmaticii.
Extensia pragmatică şi hermeneutică reiese din importanţa pe
care o acordă ideii de fundal cognitiv în transformare; de aici,
refuzul de a analiza procesele semantice conform modelului
static, pur lingvistic al dicţionarului. Interpretarea semnelor se
face prin competenţa enciclopedică, multidimensională şi
dinamică, îmbogăţită cu fiecare act interpretativ.
În critica noţiunii de „referent” Eco arată că acest concept
a avut consecinţe nefericite asupra teoriei codurilor şi
subestimarea influenţei sale maligne conduce la ,,referential
fallacy’’. Eco a formulat şi o critică intensivă a i c o n i s m u l
u i (1982:191-217).

În domeniul semioticilor particulare, s-a preocupat de

naratologie (Lector in fabula, Şase plimbări prin pădurea
narativă), de teoria receptării (Opera deschisă), de filosofia
limbajului, de semiotica mijloacelor de comunicare în masă.

Eco este, ca şi Morris, un exemplu rar de savant şi literat;

o lectură a romanului Numele trandafirului, concomitentă cu
Tratatul de semiotică generală, relevă modul ingenios de
proiectare în ficţiune a ideii de „semioză nelimitată”,
împrumutată de la Peirce. Chiar titlul trimite la medierea
semiotocă pe care o presupune actul de numire. Este vorba
despre o ficţiune cvasipoliţistă (la un prim nivel, superficial de
receptare) pe tema căutării unei cărţi (partea a doua a Poeticii
lui Aristotel) în labirintul bibilotecii. O temă semiotică,
reformulată de matematicianul S. Marcus: în centrul atenţiei se
află cărţile – aglomerări de semne şi bibliotecile – aglomerări
de aglomerări de semne.
Fiecare carte trimite la alte cărţi, iar, când nu mai au la ce cărţi
să trimită, se raportează la manuscrise care, la rândul lor, au
fost copiate după alte manuscrise. Nu eventualul original
interesează, ci semioza infinită, în care nu mai putem desluşi
nici începutul, nici sfârşitul. ,,Datoria mea era să apăr
biblioteca’’ – fapt explicabil prin capacitatea bibliotecii de a
exprima holografic lumea. Drumul spre carte, spre bibliotecă,
devine un adevărat labirint, cartea însăşi e un labirint, iar
biblioteca – un ,,labirint de labirinturi’’. Pentru semioza
infinită, Eco găseşte o fericită metaforă: l a b i r i n t u l (cf.
obsesia treptelor, a scărilor, a porţilor, a uşilor, a orificiilor, a
corpurilor misterioase, ,,criptografia’’ etc.).
Numele trandafirului este romanul unei deveniri
nesfârşite, în care ne îndepărtăm tot mai mult de semnele lumii,
pentru a le înlocui cu semne ale altor semne. Realitatea primă
se estompează, în favoarea unui proces iterativ de generare a
unor semne de ordin tot mai ridicat. „Comunicarea despre lume
devine comunicare despre comunicare” (Marcus, 2005:148).

3.3. Semantica structurală: A. J. Greimas

ALGIRDAS JULIEN GREIMAS (1917-1992), lingvist şi

semiotician lituanian, a activat în Franţa, unde a înfiinţat, din
1965, Şcoala de semiotică din Paris. Ca întemeietor al
semanticii structurale, a demonstrat că sensul este analizabil în
unităţi minimale, numite s e m e (Semantique structurale, 1966,
Du sens. Essais semiotiques, 1970). În acest cadru, Greimas şi-
a legat numele de trei propuneri teoretice:
1. m o d e l u l a c t a n ţ i a l , ca parte a semioticii
narative; lucrând pe un corpus de naraţiuni mitice, Greimas a
avut în vedere actanţi umani (teoria a fost completată de Bruno
Latur cu analiza actanţilor nonumani);
2. i z o t o p i e – definită ca „recurenţă semică”;
conceptul este util în analiza producerii sensului şi în
dezambiguizarea contextelor;
3. c a r e u l s e m i o t i c, ca structură elementară a
semnificaţiei. Schiţat în 1966, modelul a fost clarificat în 1970,
conform principiului că obiectul semioticii rezidă în studiul
sistemelor semiotice, nu al semnelor (Greimas, 1975:108).
Sistemele conotative (terminologie atribuită lui Hjelmslev, deşi
e anterioară lui), secunde faţă de cele denotative, pun problema
complexităţii sistemelor semiotice şi a eventualei lor tipologii.
Dacă se va renunţa la concepţia că limba este doar un
instrument de comunicare şi i se va acorda statutul de
dimensiune constitutivă a societăţii, se va recunoaşte că
sistemele conotative cu caracter social manifestă esenţialul
reprezentărilor (ibid.:115).
Descris de comentatori ca reprezentare vizuală a structurii
logice a unei opoziţii (Courtes, 1991:152) ca „negare a
negaţiei”, în termeni hegelieni, pătratul semiotic a stabilit un
set de opoziţii formând o dialectică logică cu patru poziţii în
loc de trei, ca în dialectica hegeliană. Este un mod de a articula
structura semantică a semnificaţiei în termenii opoziţiei binare
ori alternative, axat pe trei tipuri de relaţii: de contradicţie, de
contrarietate şi de complementaritate. Iată explicaţia
autorului:

„Dacă semnificaţia S (universul ca semnificant în totalitatea lui

sau un sistem semiotic oarecare) apare, la nivelul primei sale
captări, ca o axă semantică, ea se opune lui –S, luat ca absenţă
absolută a sensului, ca termen contradictoriu faţă de termenul
S.
Dacă admitem că axa semantică S (substanţa conţinutului) se
articulează, la nivelul formei conţinutului, în două seme
contrarii s1←……….→ s2, aceste două seme, luate separat,
indică existenţa termenilor contradictorii: -s1 ←………..→ -s2.
 Ţinând seama de faptul că S, în urma fixării articulărilor
semice, poate fi redefinit ca un sem complex ce reuneşte s1 şi
s2 printr-o dublă relaţie de disjuncţie şi de conjuncţie, structura
elementară a semnificaţiei poate fi reprezentată ca:

s1 ←…………………………….→ s2
←……..→ relaţie între contrarii
←―――→ relaţie între contradictorii
……….. relaţie de implicare

-s1 ←………………….→ -s2

Acest model este construit cu un număr restrâns de

concepte: (a) conceptele de conjuncţie şi disjuncţie, necesare
pentru a interpreta relaţia structurală şi (b) două tipuri de
disjuncţii: disjuncţia contrariilor şi disjuncţia contradictoriilor”
(ibid.:151).

Orice sem inferă opusul său: „viaţă” (s1) este înţeles în

relaţie cu contrariul său, „moarte” (s2); mai mult decât o
simplă opoziţie (S), Greimas arată că opoziţia „viaţă” vs.
„moarte” sugerează o pereche contradictorie (-S): „nonviaţă” (-
s1) vs. nonmoarte” (-s2), care include mai mult decât negaţia
termenilor dominanţi. Aşa cum „nonalb” este mai mult decât
„negru”, „nonviaţă” este mai mult decât „moarte” (Greimas a
preluat exemplul din opera lui Lévy-Strauss).
Greimas a intuit că toate fenomenele sunt organizate după
această logică semiotică. Un exemplu nonliterar îl constituie
„gramatica semnelor de circulaţie”, asupra căreia a atras atenţia
Roman Jakobson:

„Există numeroase probleme ale lingvisticii care depăşesc

limita limbajului şi sunt comune mai multor sisteme semiotice.
Am putea vorbi chiar de o gramatică a semnelor de circulaţie.
Există un cod în care lumina galbenă, combinată cu cea verde,
atrage atenţia că libera trecere e pe cale de a fi închisă, iar
combinată cu roşu anunţă încetarea apropiată a stopării; acest
semnal galben reprezintă o analogie strânsă cu aspectul
completiv al verbului” (1964:105).

În logica luminilor de trafic din Europa, lumina galbenă are

două funcţii: când semnalul „galben” urmează verdelui, trebuie
să încetinim şi să ne pregătim pentru „stop”; când semnalul
„galben” urmează după roşu, trebuie să ne pregătim să
înaintăm. Greimas explică: „verdele” (s1) este antrenat într-o
relaţie între contrarii cu lumina roşie (s2). Verdele reprezintă
„prescripţia” sau „injoncţiunea pozitivă” („traversează !”),
roşul reprezintă „interdicţia” sau „injoncţiunea negativă” („nu
trece !”). În sistemul european există şi perechile contradictorii
(-s1 şi –s2): când galbenul urmează după verde, semnalul este o
nonprescripţie („pregăteşte-te să opreşti !”); când galbenul
urmează roşul, semnalul este o noninterdicţie („pregăteşte-te să
porneşti !”). Dacă galbenul persistă singur, fără să se schimbe,
el asumă poziţia neutră: o nonprescripţie şi o noninterdicţie.
Greimas arată că suntem constrânşi de seria finită a
posibilităţilor deschise de astfel de opoziţii semiotice.
Analiza opoziţională a fost rafinată de Greimas şi Rastier
prin mărirea numărului de clase analitice, pornind de la
opoziţia de doi până la patru (nici masculin, nici feminin:
înger). Universul semantic modelat trebuie să fie omogen şi
coerent, static (nivel semantic) sau dinamic (nivel sintactic).
Iată două exemple ilustrative pentru cele două niveluri:
 Nivelul s e m a n t i c / s t a t i c:

Masculin + Feminin
„androgin, hermafrodit”

Masculin Feminin
„bărbat” „femeie”
Masculin + Nonfeminin
Feminin+Nonmasculin
„macho, bărbat adevărat”
„ultrafeminin, vampă”

Nonfeminin Nonmasculin
„bărbătesc, macho” „efeminat”

Nonfeminin + Nonmasculin
„înger”

Prin generalizarea careului semiotic pot fi interpretate

fenomene hibride, precum transsexualitatea. Un transsexual

care a fost la origine bărbat, a trecut prin stadiul de nonbărbat

(castrare), pentru a atinge condiţia feminităţii; transsexualul

este femeie în unele privinţe (legal, de exemplu) şi bărbat în

altele (cromosomial, de exemplu). Din punctul de vedere al

valorii de adevăr, transsexualii, ca şi travestiţii, oscilează între

„a fi” şi „a părea”.

 Nivelul d i n a m i c / s i n t a c t i c. Exemplul din

Courtés (1991:152-154), are ca subiect dinamic Patimile: Iisus
trece prin următoarele stagii mitice ale opoziţiei viaţă vs.
moarte:
1. Nonviaţă + nonmoarte: statutul existenţei divine,
dincolo de viaţă şi de moarte;
 2. Viaţă: prin Naştere, Iisus devine uman;
3. Nonviaţă: agonia crucificării;
4. Moarte: e crucificat şi coborât în mormânt;
5. Nonmoarte: Învierea din morţi;
6. Viaţă: ridicarea din mormânt şi ascensiunea spre Tatăl;
7. Nonviaţă şi nonmoarte: Ridicarea la ceruri şi viaţa
veşnică.

Careul semiotic s-a dovedit a fi un model influent în

semantică şi în naratologie, deoarece arată complexitatea
oricărui termen semantic şi, respectiv, dinamismul funcţiilor
actanţiale.

3.4. „Cotitura” semiotică: semiotica postsemiotică

„The semiotic turn” (expresie calchiată de Timothy Lenoir

după celebra sintagmă a lui R. Rorty, „the linguistic turn”)
desemnează abandonarea semioticii clasice, îndeosebi a
semiologiei structuraliste (cu un caracter abstract, anistoric,
„descărnat”), în favoarea naturii materiale a semnelor. În locul
formalismului arid (structuri profunde, funcţii tematice, modele
actanţiale şi textuale), se insistă asupra cunoaşterii în-corporate
sau situate, prin care, cum spunea Nietzsche în Despre
genealogia moralei, „a vedea înseamnă a vedea ceva”.
Jean Baudrillard (1996) a creat termenul simulacra pentru
a descrie sistemul obiectelor din societatea de consum,
caracterizat prin existenţa copiilor multiple, rupte de original.
Cultura postmodernă este o lume de semne care s-au rupt
fundamental de realitate: trăim o lume a simulării, pentru că am
pierdut capacitatea de a înţelege lumea nemediată. Michel
Foucault, filosoful care a teoretizat materialitatea discursului,
constituie o altă sursă teoretică a „semioticii postsemiotică”.
Studiile culturale şi de gen au exploatat „cotitura”
semiotică, orientând cercetarea spre contingenţele istorice;
studiile feministe emfatizează c o r p u l ca mediu al culturii. T.
Lenoir citează A Summary of a Convenient Vocabulary for the
Semiotics of Human and Non-human Assemblies, în care
Madelaine Akrich şi Bruno Latour propun o definiţie
„contingentă” a semioticii, cu accent pe construcţia sensului ca
ordine universală:

„Semiotics: the study of how meaning is built, but the word

<meaning> is taken in its original nontextual and nonlinguistic
interpretation;[…] Semiotics is the study of order building or
path building and may be applied to settings, machines, bodies,
and programming language as well as texts;…the key aspect of
the semiotics of machines is its ability to move from signs to
things and back”

Definirea semioticii ca nontextuală şi nonlingvistică

(prioritar) şi excluzând semnele ca obiect privilegiat constituie,
într-adevăr, o replică postmodernă la structuralism; rămâne de
văzut în ce măsură o astfel de semiotică se disipează în analiza
unor semiotici particulare, refuzându-şi necesarul salt teoretic.

Capit. III. SEMNUL. MODELE şi TAXINOMIE

1. SEMNUL - CATEGORIE SEMIOTICĂ DE BAZĂ

Conceptul care se află în centrul semioticii este semnul, o

noţiune ce priveşte studiul general al sistemelor simbolice şi
cognitive. Este un instrument al c u n o a ş t e r i i (gândirea şi
cunoaşterea se realizează numai prin semne) şi, prin
dimensiunea lui pragmatică, un instrument al a c ţ i u n i i
asupra lumii şi asupra societăţii. Umberto Eco (1982:15) a
eliminat noţiunea empirică şi izolată de „semn” înlocuind-o cu
cea de „funcţie-semn”, la nivel de mesaje şi texte.
 1.1. Ce este semnul?

Conform tradiţiei semiotice, semnul este un substitut: aliquid

stat pro aliquo – o întemeiere metonimică prin care ceva stă în
locul a altceva şi care nu este acest altceva. Harta nu este
teritoriul, cecul nu este suma de bani, fotografia nu este
persoana reprezentată, cuvântul câine nu muşcă, o pipă
desenată nu este o pipă etc. În calitatea lui de lucru care trimite
la un lucru diferit, semnul permite manipularea lucrurilor în
absenţa lor, deci instaurarea unei distanţe.
În al doilea rând, semnul este „urma” unui cod. Peirce
preciza că semnul este un substitut „pentru cineva”, într-o
anumită măsură şi cu un anumit sens. Acest „cineva” asociază
lucrul şi substitutul său prin intermediul unui anumit cod,
definit ca „ansamblu de reguli permiţând producerea sau
descifrarea semnelor sau a ansamblurilor de semne”
(Klinkenberg, 2004:29). Putem vorbi de semn atunci când
receptorul proiectează un cod / o semnificaţie asupra unor
evenimente exterioare. Astfel, elementele naturale devin semne
culturale; a utiliza un lucru ca semn înseamnă a te raporta la o
cultură, la o societate dată (ibid.:31).
În al treilea rând, semnul este un instrument de
structurare a universului: semnul instituie decupaje (unităţi
discrete) în continuumul universului fizic, mai precis o
corelaţie între o porţiune materială a universului şi o porţiune
conceptuală a universului conceptual. Decupajul universului
propus de semne este relativ, exemple clasice fiind numele de
culori, termenii desemnând gradele de rudenie, zăpada în
limbile eschimoşilor etc. Preocupată de structurarea
universului, semiotica generală îşi poate propune să răspundă
la întrebarea „Cum cunoaştem lumea?” (ibid.:35).
Conform acestor definiţii, capacitatea semiotică nu mai
este apanajul exclusiv al omului; semnul lingvistic este doar
unul dintre semne, alături de semnele nonverbale şi de celelalte
forme biologice de comunicare. Această extensie a câmpului
semiotic are consecinţe asupra delimitării claselor de fenomene
ce pot fi subsumate noţiunii de „semn”.

1.2. Ce este şi ce nu este semn ?

Dintre problemele litigioase, Ducrot şi Schaeffer (1996:165-

167) reţin următoarele trei aspecte:
a) Semn şi manifestare perceptibilă: semne percepute
vs. stări intenţionale. Această ,,segregare’’ porneşte de la
definirea semnului ca relaţie de trimitere (Locke) realizată
printr-un eveniment perceput. În acest sens, Augustin afirmă că
,,signum est enim res, praeter speciem quam ingerit sensibus,
aliud aliquid ex se faciens in cogitationem uenire’’ (,,semnul
este un lucru care, în afara impresiei pe care o transmite
simţurilor, cheamă în minte altceva din sine’’ – 2002:111).
Deşi caracterizate printr-o relaţie de trimitere, stările
intenţionale (de exemplu, credinţele, dorinţele) nu sunt
evenimente perceptibile de o terţă persoană, deci nu fac parte
din categoria semnelor. Semnul vizează, în general, un element
perceptibil, a cărui funcţie este aceea de a reprezenta un
element nonperceptibil; de exemplu, lumina verde a
semaforului – element perceptibil al semnalului – are
semnificaţia ,,cale liberă’’. Semnele sunt achiziţionate de către
o colectivitate şi au un caracter social-istoric.
Concepţiile pansemiotice despre semn ignoră această
,,asimetrie crucială’’ între stările intenţionale şi semnele care
constituie manifestări percepute.

b) Semn şi intenţionalitate: semne intenţionale vs.

semne atenţionale. Una dintre cele mai vechi distincţii este cea
dintre semnele naturale şi cele instituite (Augustin, 2002:111).
Aşa-numitele semne naturale (simptomele, de pildă) ţin de
nivelul atenţiei semiotice şi, cu toate că atenţionalitatea este o
formă de trimitere, semnul atenţional nu este produs ca semn.
Guturaiul nu este, în sine, un semn, ci un efect al bolii; este un
semn pentru medic, în măsura în care îl percepe ca pe un indice
al unor fapte biologice neperceptibile (infecţie bacteriană,
alergie). Deopotrivă, semnul intenţional se înscrie într-o
perspectivă comunicaţională. Nici în această problemă nu
există însă consens:
i) Buyssens (1973) şi Segre (1970), condiţionând semnul de
intenţia de semnificare, exclud indicii naturali;
ii) Greimas (1970) şi Eco (1970) consideră că relaţiile de
trimitere manifestate la nivel atenţional ţin de domeniul
semnelor. Ei valorifică definiţia pur atenţională a semnului
propusă de Morris (1938): ,,Un lucru este semn numai datorită
interpretării sale ca semn al altui lucru de către un interpret’’
(apud Ducrot, Schaeffer (1996:166) şi postulează o semiotică a
lumii naturale;
iii) pentru Barthes (1964), fenomenele instaurate ca semne
de către o atenţie de ordin semiotic nu sunt în mod necesar
evenimente naturale: ,,în societate, orice utilizare e convertită
în semn al acestei utilizări’’. În cazul artefactelor, se ridică
problema frontierelor dintre semnele produse intenţional şi
semnele care nu există decât la nivelul interpretării.

c) Semn şi inferenţe logice. Interpretarea fenomenelor de

inferenţă logică în termeni de semne datează din secolul VI – V
î. Chr., când Pānini şi-a redactat gramatica. În Europa, stoicii
(Lextus Empiricus) şi mai târziu Hobbes au interpretat relaţiile
logice între antecedent şi consecvent ca relaţie semnică: ,,un
semn este antecedentul evident al consecventului sau, invers,
consecventul antecedentului, atunci când s-au observat mai
întâi consecinţele asemănătoare, şi cu cât aceste consecinţe au
fost observate mai frecvent, cu atât semnul este mai puţin
nesigur’’(Leviathan, 1).
Urmându-l pe C.S. Peirce, Eco propune traducerea în termeni semiotici a proceselor de
inferenţă:
 i) în cazul deducţiei, premisa ar fi „antecedentul evident”
(Hobbes) al concluziei, deoarece o conţine analitic;
ii) în cazul inducţiei, ea ar putea fi asimilată cu interpretarea
unui simptom, a cărui înscriere ar duce la constituirea unui cod
care ar valida retrospectiv inferenţa simptomatică de la care s-a
plecat (la Hobbes: consecventul, ca semn al antecedentului);
iii) în cazul abducţiei (inferenţă ipotetică construită pe baza
unor premise nesigure), stimulii perceptivi devin semne (şi îşi
denotă cauza).

1.3. Problema transparenţei semnului

„Semnele sunt transparente în raport cu sensul” – iată o

afirmaţie des folosită. Sensul este o entitate r e l a ţ i o n a l ă,
altfel spus, există un X numit „semn”, care se află într-o
anumită relaţie cu Y, iar X ≠ Y, X fiind diferit de Y. O formulă
deseori repetată este aceea că un semn nu poate fi semn pentru
sine însuşi, adică necesitatea ca relaţia de semn să lege pe X şi
Y astfel încât Y să nu fie parte a lui X, iar relaţia însăşi să fie
asimetrică. Unităţile lingvistice sunt unităţi „transparente”
clasice, dar şi fenomenele nonlingvistice furnizează o gamă
largă de exemple: despre verighete se poate spune că sunt
„transparente” pentru statutul marital al persoanelor care le
poartă.
Lipsite de transparenţă sunt sistemele de semne
rudimentare, de exemplu semnalele rutiere luminoase ori
sistemul însemnelor de grad militar. În ultimul caz, este vorba
despre două mărci de acelaşi nivel: prima, prinsă de epoleţi
(numărul de stele) şi a doua, înscrisă în documentele de
înrolare – „aparţinând categoriei marcate cu însemnul cutare”.
Sunt şi exemple de semne lingvistice nontransparente, în
primul rând predicate ca „este profesor”, „este general de
brigadă”; interpretarea lor corectă se realizează printr-un
document valabil care să ateste predicatul. (Boguslawski, 1985.
21-29)
 1.4. Critica teoriei semnului

Noţiunea de semn este utilă în delimitarea domeniilor bazate pe

manipularea de semne. Din caracterul sincretic al noţiunii de
„semn” decurg limitele operaţionale ale teoriei semnului, limite
care afectează atât unitatea conceptului, cât şi extensiunea sa
(Ducrot, Schaeffer, 1996:172):
 inexistenţa unei teorii unificate a semnului, în ciuda
tentativelor lui Peirce, Morris, Saussure, Eco;
 noţiunea de semn conţine limite operatorii: funcţia
discriminatorie este condiţionată d utilizarea restrânsă (ca în
lingvistică); dacă i se atribuie o extensiune foarte largă, cu
referire la relaţiile logice inferenţiale şi la procesele perceptive,
utilitatea sa operaţională devine foarte limitată;
 integrarea limbilor naturale într-o teorie semiotică
unificată a creat dificultăţi:
a) fie că trăsăturile generale ale limbajului au fost
transformate în legi universale ale relaţiei semiotice, având ca
efect neînţelegerea specificităţii celorlalte sisteme semiotice;
b) fie că analiza limbilor naturale a fost integrată într-o
teorie generală a semnelor, teorie incapabilă să dea seama de
trăsături specifice limbilor naturale, precum reflexivitatea şi
funcţionarea lor ca interpretant pentru celelalte sisteme
simbolice.
2. MODELAREA SEMNULUI

2.1. Modelul diadic: FERDINAND DE SAUSSURE

Augustin a fost singurul gânditor din Antichitate pentru

care semiotica era concepută ca o teorie a limbii (Wald,
2002:20); în concepţia sa, teoria semnelor este, în esenţă, o
teorie a cuvintelor, şi anume a sensului lor, subordonat unei
hermeneutici a adevărului divin: ,,cuvintele sunt efectiv cele
care, la oameni au câştigat primatul semnificării tuturor
gândurilor – dacă cineva doreşte să le exprime’’ (Augustin,
2002:115).
La Saussure, punctul de plecare pentru definirea semnului este
respingerea tezei conform căreia ,,limba (naturală), redusă la
principiul său esenţial, este o nomenclatură, adică o listă de
termeni ce corespund cu tot atâtea lucruri’’ (Saussure,
1998:85). De exemplu, termenului arbore îi corespunde
obiectului ,,arbore’’, aşa cum termenului equos îi corespunde
animalul ,,cal’’.
Teza că limba este o listă de nume este greşită, arată Saussure,
din cel puţin două puncte de vedere:
i) ea presupune nişte idei gata făcute, adică teza că noţiunile
preexistă cuvintelor şi nu ne spune dacă numele (arbore, equos)
este de natură sonoră sau psihică;
ii) ne lasă să presupunem că legătura ce reuneşte un nume cu
un lucru este o operaţie foarte simplă. Vederea simplistă despre
limbă ca listă de ,,etichete’’ ale lucrurilor îl apropie pe savant
de adevăr, conducându-l la intuirea naturii binare a semnului:
,,Totuşi, această vedere simplistă poate să ne apropie de
adevăr, arătându-ne că unitatea lingvistică este un lucru dublu,
făcut prin apropierea a doi termeni’’ (ibid:85).
Fidel concepţiei psihologice despre limbă ca sistem de semne
şi polemizând cu ideea de nomenclatură, Saussure formulează
o primă definiţie structurală:

Semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept

şi o imagine acustică. Aceasta din urmă nu este sunetul
material, lucru pur fizic, ci amprenta psihică a acestui sunet,
reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simţurilor noastre; ea
este senzorială şi o numim ,,materială’’ numai în acest sens şi
în opoziţie cu celălalt termen al asocierii, conceptul, în
general mai abstract (ibid.:85).

Semnul lingvistic este o entitate psihică cu două feţe

(conceptul şi imaginea acustică) în relaţie de presupunere
reciprocă, conform metaforei foii de hârtie. Sunt propuse
clasele abstracte „signifié”(semnificat) şi „signifiant”
(semnificant), pentru a desemna conceptul şi fonaţiunea. Pentru
a evita ambiguităţile acestui model diadic, implicit relaţional,
Saussure ajunge la celebra formulare:

Propunem să păstrăm cuvântul semn pentru a desemna totalul

şi să înlocuim conceptul şi imaginea acustică prin semnificat
şi, respectiv, semnificant (ibid.:86).

Unitatea indestructibilă dintre semnificat şi semnificant defineşte, în teoria saussuriană,

semnul lingvistic şi, prin analogie, semnele altor sisteme semiologice. Relaţia creată între cele
două componente ale semnului a numit-o s e m n i f i c a ţ i e.

Saussure a reprezentat semnul printr-o parabolă care figurează

caracterul lui binar (ibidem:86 şi 128)
concept semnificat
imagine acustică semnificant

Semnele sunt, aşadar, entităţi bilaterale, diadice: un caz

particular de instrumente, anume cele care îndeplinesc funcţia
de comunicare. Prin această definire a semnului lingvistic ca
unitate semnificant-semnificat, Saussure depăşeşte graniţele
lingvisticii generale, intrând în domeniul semiologiei – al
tuturor semnelor care servesc comunicării ,,în cadrul vieţii
sociale’’. Cu unele oscilaţii, Saussure tinde să numească
„semn” orice unire a unui semnificant cu un semnificat,
începând cu unităţile minimale (numite mai târziu moneme:
parl-er, aim-ont) şi sfârşind cu unităţile complexe, pe care
Saussure le numeşte sintagme – cuvinte, sintagme, propoziţii
(Tulio de Mauro, 1998:13).
Se poate spune că, fiind constituit prin unirea a două clase
abstracte formate arbitrar, semnul este, în mod radical,
arbitrar.
 2.1.1. Semn şi referent. Saussure n-a luat în consideraţie
realitatea extralingvistică, pentru că semnul o substituie şi face
doar referinţă la lumea extralingvistică, reală sau imaginară:

P
“pom” + POM O
M

A B C D
Realitatea Semnificatul Semnificantul Realitatea exterioară
extralingvistică sau inventarul
sunetelor limbii

Conform schemei, semnificatul ,,pom” este asociat,

constant şi arbitrar, cu semnificantul POM, evocând conceptul
de ,,pom’’ (plantă înaltă, cu rădăcini, tulpină şi coroană) şi
neglijând detaliile particularizante; acestea apar în enunţuri ca:
,,Pomul din grădina mea’’. Modelul saussurian a contribuit
la evacuarea realului în afara limbajului, cei doi termeni ai
semnului fiind de natură psihică, purificaţi de orice
referinţă fizică.
Saussure adoptă o perspectivă i n t e r n ă asupra semnului
(structurat pe doi poli: semnificantul, ca fenomen material, şi
semnificatul, în ipostaza de concept), ceea ce nu-l împiedică să
recunoască funcţia referenţială, după cum se poate înţelege din
insistenţa cu care discută necesitatea de a distinge
semnificantul de referent. Prin distincţia dintre sens şi
referinţă, semnul nu trimite direct la obiect, ci numai prin
intermediul semnificantului, care selectează trăsăturile
pertinente pentru relaţia de trimitere vizată.
Punerea între paranteze a funcţiei referenţiale la Saussure
poate fi justificată metodologic la nivelul analizei formale
imanente a limbajului. Émile Benveniste (2000) a propus o
corectare a tezei saussuriene: nu semnificantul e arbitrar în
raport cu semnificatul, ci semnul este arbitrar în raport cu
obiectul desemnat. Saussure s-a ferit să introducă în semn
obiectul desemnat, din teama că lingvistica ar pierde din
autonomie. Privând semnul de relaţia lui cu lucrul, el a eliminat
una din cele mai importante funcţii ale limbii: aceea de a se
referi la lumea însăşi (Ionescu, 1993:75).
Introducerea noţiunii de „referent” în modelul triadic a lărgit
sfera semnului, dând seama de funcţionarea oricărei practici
semiotice. Orice discurs se structurează în raport cu referentul
extern (real sau imaginar) şi cu referentul intern (universul
discursului, intertextul). Pentru teoria referinţei verbale şi a
semnificaţiei, termenul-umbrelă este s e m a n t i c a.
La obiecţia că realitatea este mai importantă decât limba, Niels
Bohr a replicat: ,,Suntem suspendaţi în limbă într-un asemenea
mod, încât nu putem spune ce este sus şi ce este jos’’ (apud
Sebeok, 2002:46). Idealismul semiotic conceptual a afirmat
rolul minţii în crearea lumii sau a constructelor conceptuale
pornind de la impresii sensibile. Peirce credea că întregul
univers este impregnat de semne, dacă nu cumva este alcătuit
exclusiv din semne.

2.1.2. Determinările semnului lingvistic. Cu o structură

binară, simplă, dar indestructibilă, semnul saussurian are două
caracteristici care fac obiectul a două principii. Enuţarea
acestor două principii domină lingvistica structurală:

1. Primul principiu: arbitrarul semnului. Pentru că nu există

nicio legătură necesară între complexul sonor şi conceptul pe
care acesta îl exprimă sau, altfel spus, nu există nimic în natura
conceptului care să impună un anume complex sonor, ,,semnul
lingvistic este arbitrar’’ (Saussure, 1998:87). Astfel, ideea de
,,soră’’ nu este legată prin nici un raport interior cu suita de
sunete s-o-r-ă, care îi serveşte drept semnificant; ar putea fi
reprezentată prin oricare alta – o dovedeşte existenţa unor limbi
diferite.
 Argumentele pentru natura convenţională a semnului lingvistic
sunt:
a) s i n o n i m i a – acelaşi concept se exprimă prin mai
mulţi semnificanţi;
b) d i v e r s i ta t e a l i m b i l o r – acelaşi concept se
exprimă prin cuvinte diferite, în diverse limbi.
Opusul arbitrarului este m o t i v a r e a, caz în care
semnificatul impune un anumit semnificant. Pentru a
preîntâmpina obiecţiile la principiul arbitrarului, Saussure
invocă onomatopeele şi ,,exclamaţiile” (= interjecţiile).
Contraargumentează prin faptul că:
a) fiind puţine, ele ,,nu sunt niciodată elemente organice
ale unui sistem lingvistic”;
b) ele ,,nu sunt decât imitarea aproximativă şi deja pe
jumătate convenţională a anumitor zgomote” (ibid:88).
În ciuda unei legături parţiale dintre semnificant şi semnificat
(asocieri naturale sau „simbolice”), „cocoşul german” cântă
kickeriki, în timp ce, „cocoşul englezesc” cântă cock-a-doodle-
doo (Krampen, 1985:78).
Principiul arbitrarului reglează nu numai realitatea lingvistică, ci întreaga sferă
semiologică. Presupunând că ea înglobează şi semnele în întregime motivate, precum
pantomima, principalul său obiect va fi ansamblul sistemelor întemeiate pe arbitrarul semnului:

Putem spune, deci, că semnele în întregime arbitrare

realizează mai bine decât altele idealul procedeului
semiologic; este cauza pentru care limba, cel mai complex şi
cel mai răspândit sistem de exprimare, este şi cel mai
caracteristic dintre toate; în acest sens, lingvistica poate
deveni modelul general al oricărei semiologii, cu toate că
limba nu este decât un sistem particular (Saussure, 1998:87).

În încheiere, Saussure face două delimitări terminologice, în

legătură cu lexemele simbol şi arbitrar. Cuvântul simbol,
folosit pentru a desemna semnificantul, este nepotrivit,
deoarece simbolul nu este niciodată arbitrar / vid, ci păstrează
un rudiment de legătură naturală între semnificat şi
semnificant. Simbolul justiţiei (balanţa) n-ar putea fi înlocuit
cu un car de luptă. La rândul său, cuvântul arbitrar necesită
observaţia că el nu trebuie să sugereze ideea că semnificantul
depinde de libera alegere a subiectului vorbitor. Individul nu
poate să schimbe un semn, o dată ce a fost stabilit într-un grup
lingvistic: ,,vrem să spunem că el este nemotivat, adică arbitrar
în raport cu semnificatul, cu care, în realitate, nu are nici o
legătură naturală” (ibid.:87).

2. Al doilea principiu: caracterul linear al semnificantului.

Arbitrarul îngăduie
limbajului verbal să se realizeze după principiul linearităţii:
dacă semnele lingvistice n-ar fi arbitrare, ele n-ar putea
codifica, într-o succesiune lineară (în timp sau în spaţiu)
semnificaţiile care se oferă unitar şi independent de spaţiu sau
de timp.
Pentru Saussure, linearitatea este legată de
unidimensionalitatea semnului lingvistic; există alte sisteme de
semne (semnalele maritime, de pildă), care sunt
multidimensionale. Linearitatea se referă, desigur, la
semnificant: el este perceput auditiv (dacă este rostit) ori vizual
(dacă este scris), dar desfăşurarea lui este succesivă, într-o
singură direcţie: ,,el reprezintă o întindere şi această întindere
este măsurabilă într-o singură dimensiune: este o linie”
(ibid.:88).
Organizarea limbii provine din intersecţia celor două principii.
Arbitrarul se află la originea caracterului sintagmatic al
entităţilor.
O p o z i t i v i t a t e a şi s i n t a g m a t i c i t a t e a
constituie dubla rădăcină a ceea ce lingvistul elveţian numea
echilibru şi a ceea ce editorii, urmaţi apoi de Martinet, au
numit economia limbii. De aici, creativitatea limbii,
potenţialul său productiv.
 3. Semnul lingvistic este convenţional. Este o teză
implicită, complementară ideii că semnul lingvistic este arbitrar
şi decurge din afirmaţia că limba este un fenomen social.
Convenţia lingvistică prin care unui semnificant îi corespunde
un semnificat îi este impusă vorbitorului şi, în acelaşi timp, ea
trebuie să fie ratificată de o anumită colectivitate. Arbitrarul
şi convenţionalitatea semnului sunt premisele constatării unui
paradox semiotic :

4. Mutabilitatea şi imutabilitatea semnului lingvistic.

Putem vorbi în acelaşi timp despre imutabilitatea şi despre
mutabilitatea limbii, deoarece timpul acţionează asupra ei în
două direcţii contradictorii:
(1) conform principiului de c o n t i n u i t a t e, care-i
anulează libertatea şi
(2) conform principiului a l t e r ă r i i, bazat pe (1).
Imutabilitatea pare a fi o reacţie interioară a sistemului la
presiunile exterioare a căror tendinţă pare a fi mutabilitatea.
Asupra limbii acţionează concomitent o tendinţă centrifugă
(mutabilitatea) şi una centripetă, tinzând spre stabilitate
(ibid.:93).

A. Din caracterul arbitrar al semnului lingvistic decurge

neputinţa limbii de a se apăra împotriva factorilor care
deplasează raporturile intrasemnice. Astfel, latinescul necāre (a
omorî) a devenit în franceză noyer, cu sensul ,,a îneca”; s-au
schimbat şi imaginea acustică şi conceptul. În română, forma
veche a conjuncţiei deci era deaci, iar sensul cuvântului prost
era altul decât cel de azi, şi anume ,,simplu”. Dacă în
exemplele lui Saussure modificarea semnificantului deplasează
semnificatul, în exemplele româneşti se constată modificarea
unei componente a semnului: semnificantul, respectiv
semnificatul.
 B. Continuitatea semnului în timp, legată de alterarea lui,
este un principiu al semiologiei generale, confirmat de
sistemele de scriere, de limbajul surdo-muţilor. Raportat la
comunitatea lingvistică, semnul nu este liber, ci este impus.
Dacă plasăm limba în cadrul ei social, alături de celelalte
instituţii sociale, vom constata că ,,factorul istoric al
transmiterii o domină în întregime şi exclude orice schimbare
lingvistică generală şi subită” (ibid.:91). Argumentul: teza
limbii ca ,,produs moştenit de la generaţiile precedente”
(ibid.:90), pe care îl luăm ca atare. Din acest motiv, problema
originii limbajului ,,nu are importanţă ce i se atribuie în
general’’. ,,Ea nu trebuie nici măcar discutată” – afirmă
tranşant Saussure. Actul prin care, la un moment dat, s-ar fi dat
nume lucrurilor şi prin care s-ar fi încheiat un contract între
concepte şi imaginile acustice poate fi conceput, dar nu a fost
niciodată constatat. Cu astfel de argumente, Saussure trece la
formularea principiului sincroniei:

Singurul obiect real al lingvisticii este viaţa normală şi

regulată a unui idiom deja constituit. Stadiul limbii la un
moment dat este întotdeauna produsul factorilor istorici care
explică de ce semnul este imuabil, adică de ce el rezistă
oricărei înlocuiri arbitrare (ibid.:90).

Semiologul indică patru factori care contribuie la conservarea

în timp a semnelor lingvistice şi la relativa lor stabilitate:
Primul este arbitrarul semnului, care ,,pune limba la
adăpost de orice încercare ce urmăreşte să o modifice”
(ibid.:91). Ne putem întreba, de pildă, dacă monogamia este
mai întemeiată decât poligamia, putem discuta sisteme de
simboluri ori legitimitatea schimbării altei instituţii sociale.
Pentru limbă însă nu este raţională schimbarea, pentru că nu
există nici un motiv să preferăm pe soeur lui sister etc.;
 Complexitatea sistemului: ,,mulţimea semnelor necesare
constituirii oricărei limbi” constituie cauza ineficienţei oricărei
tentative de reformă;
Anvergura instituţională a limbii: ,,caracterul prea complex
al sistemului” (ibid.:92) Limba este o instituţie cu care se
confruntă întreaga colectivitate, nu doar un grup de indivizi;
din acest motiv, ea nu se lasă reformulată nici măcar de
ingerinţele unor specialişti (gramaticieni, logicieni etc.).
Ultima cauză a imutabilităţii o reprezintă rezistenţa
colectivităţii la orice inovaţie lingvistică. Faptul că limba îi
implică, în fiecare moment, pe toţi arată imposibilitatea unei
revoluţii:

dintre toate instituţiile sociale, limba este cea care se pretează

cel mai puţin la iniţiative. Ea face corp comun cu masa
socială, iar aceasta, fiind în chip natural inertă, apare mai
înainte de toate ca un factor conservator (ibid.:92).

Limba nu este liberă, pentru că ea este un produs al forţelor

sociale; fixitatea ei se datorează faptului că este legată de
inerţia colectivităţii şi este situată în timp; ,,Spunem om şi
câine, pentru că înaintea noastră s-a spus om şi câine’’
(ibid.:92). Semnul este supus tradiţiei, deoarece este arbitrar şi
este arbitrar tocmai pentru că se bazează pe tradiţie.
Prin teza despre mutabilitatea şi imutabilitatea semnului,
Saussure se află la egală distanţă de organicismul lingvistic şi
de filosofia limbii, evitând atât autonomizarea limbii în raport
cu vorbitorii, cât şi atomizarea ei într-o infinitate de acte de
vorbire (Ionescu, 1993:77).

5. Semnul este o entitate mentală. Teza despre natura psihică

a semnului lingvistic nu apare formulată în cadrul
caracteristicilor fundamentale ale semnului, ci este diseminată
în alte capitole. Complexul sonor sau imaginea grafică sunt
imagini mentale, iar referentul este ,,sublimat’’ în conceptul
devenit semnificat. Teza că semnul este liniar şi confuzia dintre
semn şi semnificant induc ideea că semnul este o entitate
psihofizică.

Concluzii. Teoria saussuriană a semnului (lingvistic), cu o

posteritate strălucită în cultura europeană, este, probabil,
,,partea cea mai stimulatoare din întregul ansamblu de sugestii
pe care îl reprezintă gândirea lui Saussure’’ (ibid.:77). Ideile
sale despre semn au fost asimilate de É. Benveniste, L.
Hjelmslev, A. Martinet – savanţi care au reconstruit conceptul.
Poziţia filosofică fundamentală din spatele semiologiei:
limba şi istoria precedă eul. Suntem născuţi într-o lume în care
limba era deja acolo, iar istoria a decis cum trebuie folosită.
Doar istoria, şi nu individul poate schimba regulile limbii.
Teza că limba este un sistem de semne l-a condus pe
Saussure la precizarea că semnul lingvistic reprezintă doar una
dintre categoriile de semne utilizate în colectivităţile omeneşti.
„Viaţa semnelor în sânul vieţii sociale” va constitui obiectul
unei noi ştiinţe: semiologia.
Cât priveşte identificarea, semnul se defineşte prin caracterul
său d i f e r e n ţ i a l, adică prin necoincidenţa sa cu restul. De
aceea, savantul declară că ,,cea mai exactă caracteristică a
semnelor este de a fi ceea ce nu sunt celelalte”. Axioma sa este:
,,Într-o limbă nu există decât diferenţe”. Se obţine principiul
numărul unu: opozitivitatea, conform căreia un semn nu este
făcut numai din ceea ce îl opune altuia. Dacă mai înainte
semnul apărea ca o entitate pur ,,negativă’’ şi ,,relaţională’’
(constituită numai de locul ocupat în reţeaua de relaţii care
organizează limba), acum pare să posede o realitate pozitivă –
o consistenţă proprie, care-l diferenţiază de celelalte.
Această ambiguitate a generat o dezbatere instituită printre urmaşii lui Saussure, între
funcţionalişti şi glosematicieni (cf. Ducrot, Schaeffer, 1996:34-39 şi 30-33).
 2.1.3. Funcţionalismul. Ideea de funcţie a fost
afirmată de Saussure printr-o dublă negare:
a) limba nu are funcţia de a reprezenta gândirea, aceasta
existând independent de ea;
b) funcţionarea limbii în comunicare nu este o cauză de
dezorganizare.
Funcţionaliştii sunt preocupaţi mai puţin de descrierea limbii,
cât de funcţionarea elementelor ei, în comunicare, la un
moment dat. După momentul fonologic - J.N. Boudoin de
Courtenay (1845-1929), N.S. Trubetzkoy (1890-1938) -
această direcţie a fost dezvoltată de A. Martinet şi de Cercul
lingvistic de la Praga, fondat în 1928. Aici a activat şi Roman
Jakobson, autorul celebrului model funcţional al limbii.
Sunt de reţinut două noţiuni elaborate la Praga: perspectiva
funcţională a frazei şi, derivat din ea, noţiunea de dinamism
comunicaţional. Constiuenţii unui enunţ sunt evaluaţi prin
aportul lor la funcţia principală a enunţului, aceea de a aduce
destinatarului o informaţie pe care acesta nu o posedă. Se
disting constituenţi care (1) amintesc de cunoaşterea
preexistentă, legată de contextul de comunicare şi de ceea ce
este deja cunoscut şi (2) constituenţi care aduc cunoştinţe noi.
Această distincţie impune şi explică ordinea cuvintelor:
tendinţa ar fi să se înceapă cu actualizarea a ceea ce este deja
cunoscut. Un segment de enunţ posedă cu atât mai mult
dinamism comunicaţional, cu cât dă mai multă informaţie nouă
asupra cuvintelor.
Americanul S. Kuno (1987 - apud Ducrot, Schaeffer, 1996:37)
descrie funcţia anaforică a pronumelor pornind de la noţiunea
de punct de vedere, subordonată funcţiei informative: un enunţ
serveşte la prezentarea unui eveniment destinatarului şi-l
descrie aşa cum îl priveşte orice spectator. Unghiul de vedere
ales determină modul de utilizare a pronumelor. Funcţia
comunicativă a limbajului serveşte la punerea lui în legătură cu
condiţiile externe de întrebuinţare.
 Semanticianul L. Prieto (1966) aplică la descrierea sensului
metode fonologice: comutarea şi trăsăturile pertinente /
contrastive.
Fie enunţul: Daţi-mi-l înapoi!; el serveşte la comunicarea
mesajului „Ordin de a da înapoi vorbitorului creionul”. Pentru
că înlocuirea ideii de creion cu cea de caiet / manual nu cere o
schimbare „materială” a enunţului, atunci creion este numit
element lingvistic nepertinent al mesajului. În schimb, ideea că
e cerut un singur obiect este pertinentă, deoarece înlocuirea sa
cu pluralul ar cere ca l să fie înlocuit cu le. După părerea lui
Prieto, numai trăsăturile pertinente sunt legate de enunţ, definit
ca ,,pachet’’ de caractere pertinente. Funcţia semantică a
enunţului se dezvăluie indirect, prin diferenţa dintre mesajele
de care este susceptibil şi mesajele altor enunţuri. Alături de
trăsăturile pertinente, el vorbeşte despre trăsături contrastive,
care exprimă ,,punctul de vedere’’ din care este privită trăsătura
pertinentă.
Lingvistica funcţională a lui H. Frei este o ,,gramatică a
greşelilor’’ (Grammaire des fantes, 1929), inspirată de stilistica
lingvistică a lui Charles Bally. Preocupat mai puţin de uzul
corect, Frei a fost interesat de tot ceea ce distorsionează limba
tradiţională: greşelile, inovaţiile, limbajul popular, argoul,
cazurile insolite sau litigioase, ciudăţeniile gramaticale etc.
Aceste abateri sunt expresia nevoilor lingvistice ale
vorbitorilor, nevoi ce tind către:
a) Asimilare, având ca rezultat uniformizarea semnelor,
prin creaţie analogică;
b) Diferenţiere: fonică, semantică, în lanţul vorbirii;
c) Scurtime: cauză a elipselor, subînţelesurilor, a
cuvintelor compuse;
d) Invariabilitate: unui semn i se dă o singură formă,
indiferent de funcţia sa gramaticală;
e) Expresivitate: inventarea de figuri; distorsiunea
semnelor se opune obiectivităţii codului (Ducrot, Schaeffer,
1996:39).
 O astfel de perspectivă asupra uzajului împinge pe planul
al doilea caracterul sistematic al limbii, pe care Saussure îl
considera esenţial. Caracteristicile funcţionale ale limbii ar
putea fi atribuite astfel limbii înseşi, descrierii ei intrinsece, nu
doar descrierii uzajului.

2.2. Modelul triadic şi semioza: C. S. PEIRCE

Peirce a fost primul savant care a identificat, de o

manieră sistematică, noţiunile fundamentale ale semnului,
noţiuni care nu s-au schimbat până azi; este vorba, în primul
rând, de celebrul triunghi semiotic, care apare şi la Frege,
Morris şi, ulterior, la Ogden-Richards, Carnap şi alţi gânditori.
Două idei sunt fundamentale în semiotica lui Peirce: caracterul
t e r n a r al semnului şi, decurgând din acesta, acţiunea
semnelor sau s e m i o z a (infinită).

2.2.1. Triunghiul semiotic. La început, Peirce a definit

semnul în spiritul tradiţional al simţului comun. Formula
medievală aliquid stat pro aliquo a fost lărgită cu ideea că
semnul are o semnificaţie pentru cineva. Noţiunii clasice de s u
b s t i t u ţ i e, Peirce îi adaugă criteriul i n t e r p r e t ă r i i:

ceva care, pentru cineva, stă în locul a ceva, într-o oarecare

privinţă şi cu un anumit sens. El se adresează cuiva, ceea ce
înseamnă că produce în mintea acelei persoane un semn
echivalent sau mai dezvoltat. Acest semn pe care îl creează îl
numesc interpretant al primului semn. Semnul stă în locul a
ceva, obiectul său. El stă în locul acestui obiect în raport cu un
fel de idee (C. P. 2. 228).

Pe măsură ce devine obiect al reflecţiei, semnul îşi pierde acest

caracter al evidenţei, fiind circumscris din punct de vedere
logic, relaţiei triadice. (Oehler, 1985:61). În categoriile fiinţei
fizice stabilite de Aristotel, acţiunea şi pasiunea sunt d i a d i c
e (de exemplu, a lovi şi a fi lovit), strict corelative, una iniţială
şi cealaltă finală. Acţiunea agentului asupra pacientului rămâne
ca o parte a ordinii fizice, din categoria secundităţii.
Acţiunea semnelor este diferită, deoarece ea nu produce direct
schimbarea, îi lipseşte caracterul direct al lovirii şi al faptului
de a fi lovit. Ceea ce conferă semnelor calitatea lor „detaşată şi
eterică” este caracterul lui indirect, mediant – ceea ce Peirce a
caracterizat drept o t r i a d i c i t a t e ireductibilă.
Semnul nu numai că stă pentru altceva decât el însuşi, dar o face în raport cu un terţ -
interpretantul. Fiinţa semnului este relativă: „lipsit de terţitatea sa, semnul alunecă înapoi, în
relaţia diadică a simplei existenţe reale” (Deely, 1997:29). Prin contrast cu terţitatea
semiosferei, ca proces informaţional, un proces energetic este reductibil la o relaţie între
elemente pereche: stimul  răspuns, cauză  efect. Relaţia dintre nori şi ploaie este o relaţie
de la cauză la efect; atunci când a fost observată şi experimentată se stabileşte un interpretant.
Ceea ce la început a fost o simplă relaţie fizică, o relaţie de secunditate, capătă acum, datorită
interpretantului, o terţitate datorită căreia aceeaşi relaţie funcţionează şi semiotic.
Relaţia fizică poate fi doar diadică, în timp ce relaţia semiotică este, în mod necesar, triadică.
În sprijinul sintezei de mai sus, Deely (ibid.:38) comentează cazul unei fosile. Descoperit de un
grădinar, osul este aruncat la gunoi; decăzut la rangul de piatră, el rămâne un fapt brut, la
nivelul secundităţii. Ca specialist, paleontologul performează un joc abductiv: în faptul brut de
la nivelul secundităţii se infiltrează terţitatea: faptul brut (osul fosilizat) devine semnul a ceea
ce a fost (un dinozaur). Piatra grădinarului devine semnul paleontologului.

Semnul lui Peirce este o relaţie triadică dependentă de cele trei

categorii logico-faneroscopice: primitatea, secunditatea şi
terţitatea: „Semnul este un prim numit representamen aflat
într-o relaţie triadică cu un secund numit obiect şi capabil să
determine un terţ numit interpretantul său” (C.P. 2.273).
Primitate, secunditate şi terţitate – respectiv categoria calităţii
posibile, a existenţei reale şi a gândirii mediatoare. Semnul este
prim atunci când trimite la sine însuşi, în imediatul naturii sale
de semn; secund, când trimite la obiect şi terţ – când vizează
interpretantul (C. P. 1. 530).
Calitatea de semn comportă următoarele trei elemente: un
representamen, un obiect şi un interpretant:
 Interpretant

Representamen Obiect

Orice semn fiind triadic, reprezentantul (Representamen) re-

prezintă (înlocuieşte) un obiect, a cărui lectură (reprezentare,
sens sau semnificaţie) nu se poate realiza decât prin
intermediul interpretantului:

Un semn sau representamen este ceva care înlocuieşte altceva

într-un anumit mod şi într-o anumită privinţă. El se adresează
cuiva, adică creează în mintea unei persoane un semn
echivalent sau mai dezvoltat. Numesc acest semn interpretant
al primului semn. Semnul înlocuieşte ceva: obiectul său. El
înlocuieşte acest obiect nu sub toate raporturile, ci doar legat
de un fel de idee pe care am numit-o câteodată fundamentul
representamen-ului (C. P. 2.228).

Şi în alte reprezentări, devenite clasice, semnul este un triplet

modelabil prin triunghi:

Sinn Interpretant

Vehicul-semn
Zeichen Bedeutung Designatum

G. FREGE, 1892 C. H. MORRIS, 1938

Referinţă Intensiune

Simbol Referent Extensiune

OGDEN şi RICHARDS, 1923 R. CARNAP

În calitate de prim element, representamen-ul este baza

semnului (Peirce îl identifică, prin sinecdocă, cu semnul însuşi:
„un semn sau representamen”) şi vehiculul său. Semnul este un
reprezentant care, datorită terţităţii, are un interpretant mintal:
„Gândirea este principalul, dacă nu singurul mod de
reprezentare” – C. P. 2.247. Este posibil, spune Peirce, să
existe representamene care să nu fie semne. Astfel, dacă o
floarea-soarelui rotindu-se după soare ar deveni, prin acest act,
fără alte condiţii, capabilă să reproducă o altă floarea-soarelui
care se roteşte după soare exact în acelaşi mod şi cu aceeaşi
capacitate reproductivă, floarea-soarelui ar fi un representamen
al soarelui.
Al doilea element, obiectul, este entitatea la care trimite
semnul în singularitatea sa existenţială, fără a înţelege prin
aceasta că obiectul este în mod obligatoriu un lucru, un
eveniment sau o situaţie. Într-o scrisoare către Lady Welby,
Peirce preciza:

Utilizez termenul obiect în sensul în care cuvântul

substantivizat objectum a fost folosit la începutul secolului al
XIII-lea, şi când folosesc cuvântul fără să specific despre ce
obiect vorbesc, utilizez unul din sensurile obişnuite ale
cuvântului, şi anume ceea ce se prezintă minţii sau spiritului,
în sensul cel mai larg (L. W. 23).

Peirce a introdus în semiotică noţiunea de „referent” (= obiect), exclusă de Saussure,

premiţând astfel studiul tuturor practicilor semiotice, nu numai al celor construite prin semne
verbale. În ceea ce priveşte relaţia dintre reprezentare şi obiect, representamen-ul nu ne ajută
nici să cunoaştem, nici să recunoaştem obiectul:

Semnul nu poate decât să reprezinte obiectul şi să spună ceva

despre el. El nu ne face să cunoaştem sau să recunoaştem
obiectul, se presupune că obiectul semnului este cunoscut
 pentru ca semnul să poată furniza informaţii suplimentare
privind acest obiect (C.P. 2. 231).

Al treilea element, interpretantul (= „semnificantul” lui

Saussure) reprezintă categoria terţităţii. Este o noţiune unică şi
foarte importantă – cheia înţelegerii semnelor ca proces, un
mod de a fi şi o formă a devenirii care face posibilă
semnificaţia. Interpretantul este tot ceea ce este explicit în
semn, cu excepţia contextului acestuia şi a circumstanţelor
enunţului. De exemplu: semnul este termometrul; contextul
enunţului este căldura înconjurătoare ce produce ridicarea
coloanei de mercur. Relaţia triadică pe baza căreia se generează
interpretantul este esenţială pentru semn. În cazul lui Galilei,
interpretantul este o modalitate mentală de a fi . După ce ochii
şi telescopul astronomului au intrat într-o interacţiune
dinamică, el a formulat în scris opinii despre sfere cereşti care
s-au dovedit inexistente. Şi totuşi, unele citate cu privire la
stele au stat la baza sancţiunilor severe emise de autorităţi
împotriva lui Galilei (apud Deely, 1997)

2.2.1.1. Noţiunea triadică a semnului îşi are originea în

filosofie şi în matematică: o triadă autentică se construieşte
prin introducerea a ceva diferit de unitate şi de pereche. Peirce
demonstrează că:

este imposibil să se formeze un terţ autentic prin modificarea

perechii, fără să se introducă ceva diferit (ca natură) de
unitate şi de pereche. Acest „ceva” este un al treilea: ,,faptul
că A oferă lui B un cadou C este o relaţie triplă ce nu poate fi
redusă la o combinaţie de relaţii diadice. De fapt, ideea însăşi
de combinaţie o implică pe cea de terţitate, deoarece o
combinaţie este ceva care există numai datorită
componentelor pe care le relaţionează. Dar, chiar stabilind
acest fapt, nu putem analiza relaţia A oferă C lui B ca
agregare de relaţie diadice A şi B, B şi C, C şi A . A poate să-l
 facă pe B un om bogat; B poate primi C; A poate să se separe
de C fără să-i dea pe C lui B . Trebuie ca aceste trei relaţii
duble să coexiste, dar să şi funcţioneze ca un tot. Vedem deci
că o triadă nu poate fi analizată în diade (C.P. 1.363).

Analizând relaţiile de patru, cinci şi orice număr superior,

oricât de mare, Peirce constată recurenţa triadei: „Astfel, se
poate constitui orice număr, oricât de mare, pe bază de triade
şi, în consecinţă, nici un număr nu poate implica o idee radical
diferită de ideea de trei” (C. P. 1.363).

2.2.1.2. Relaţia triadică a semnului este formală;

în practica semnului nu există doar un obiect de
referinţă, ci două şi nu există un interpretant, ci trei:
„Este necesar să distingem două obiecte ale semnului.
Mediatul – din afara semnului, şi Imediatul – din
semn” (L. W.:31). Peirce numeşte obiectul mediat
dinamoid sau dinamic. Există trei tipuri de
interpretanţi: interpretant prim, i m e d i a t;
interpretantul al doilea, efectiv sau d i n a m i c şi al
treilea, explicit sau f i n al sau normal.
Din punctul de vedere al interpretului (pe care Morris îl
va considera ca al patrulea element al semnului), interpretul
prim este afectiv sau sugestiv (emoţional), interpretul al doilea
este energetic, iar al treilea este logic, un obicei (apud
Deledalle, 1985:34).

2.2.1.3. Celor trei elemente ale semnului le corespund trei

direcţii de cercetare:
1. gramatica pură, legată de representamen (sintaxa lui
Morris);
2. logica, legată de problema adevărului (semantica lui
Morris);
 3. retorica, studiul legilor prin care un semn generează un
altul, prin care gândirea produce o altă gândire (C. P. 2, 229).
Această ultimă direcţie este legată de noţiunea de semioză
infinită.

2.2.2. Semioza (infinită). „Acţiunea semnelor” constituie

cheia de boltă a semioticii lui Peirce. Ea acţionează atât
intrasemnic, cât şi la nivelul relaţiei dintre semne, ca acţiune a
lor:

orice acţiune dinamică sau acţiune a forţei brute, fizice sau

psihice, are loc între doi subiecţi (care reacţionează în mod
egal şi unul şi celălalt, sau unul este agent şi celălalt pacient,
parţial sau integral) sau este rezultatul unei acţiuni între
perechi. Dimpotrivă, prin semioză eu înţeleg o acţiune sau o
influenţă care implică cooperarea a trei subiecţi, care sunt
semnul, obiectul său şi interpretantul, această influenţă
tripartită nefiind rezolvabilă în acţiuni între perechi (C. P.
5.484).

Un semn, continuă Peirce, este „ceea ce determină ca ceva

(interpretantul) său să trimită la un obiect la care trimite şi el
(obiectul său) în acelaşi mod, interpretantul devenind şi el
semn şi aşa mai departe, ad infinitum” (C. P. 2.303). Semnul
este rezultatul interacţiunii celor trei elemente şi se află
angrenat într-o acţiune infinită cu celelalte semne. În toate
celelalte tipuri de acţiune, actorii sunt corelativi, iar acţiunea
dintre ei este diadică sau dinamică. Pentru a se produce
acţiunea, ambii termeni trebuie să existe (o maşină nu poate
lovi un copac decât dacă el există acolo, în preajma ei).
Peirce numeşte acţiunea propriu-zisă dintre lucrurile existente
„forţă brută” sau „interacţiune dinamică”; ea poate fi
psihologică sau fizică şi este întotdeauna o interacţiune
subiectivă. Interacţiunile subiective constituie contextul şi
condiţia semiozei. Peirce dă ca exemplu ridicarea coloanei de
mercur într-un termometru, care este indusă „într-un mod cât se
poate de brut şi de diadic”, de creşterea căldurii ambiente.
Percepută de cineva obişnuit cu termometre, produce şi ideea
de creştere a temperaturii în mediul înconjurător. Obiectul
termometrului ca semn este căldura relativă a ceea ce-l
înconjoară. Înainte de a fi citit, termometrul nu este implicat
decât în interacţiuni dinamice.
Atunci când este citit, intervine şi al treilea factor: factorul
interpretării. Este posibil ca termometrul să nu fie recunoscut
ca termometru; în acest caz, termometrul este un obiect. Dacă
este şi văzut şi recunoscut ca termometru, el nu este numai un
lucru devenit obiect, ci şi un obiect devenit semn. Ca lucru, el
doar există; ca obiect, el există pentru cineva, ca element al
experienţei; ca semn, el stă nu numai pentru el însuşi în cadrul
experienţei şi în mediul înconjurător, ci şi pentru ceva diferit,
dincolo de el însuşi: temperatura subiectului. El nu numai că
există (ca lucru), nu numai că stă în relaţie cu cineva (ca
obiect), ci stă în relaţie cu cineva, pentru ceva diferit de el
însuşi (ca semn). Acest „ceva” diferit poate sau nu poate să fie
real, în sens fizic: dacă termometrul este defect, ceea ce indică
el poate fi eronat; un semn poate indica o punte care nu se mai
află acolo etc.
Nivelul cel mai înalt al semiozei este a n t r o p o s e m i o z a;
ea include toate procesele de semnificare în care sunt implicate
direct fiinţele umane. Antroposemioza include în primul rând l
i m b a – de unde rolul privilegiat acordat de Saussure şi de
Şcoala de la Tartu semnelor lingvistice alcătuind un sistem de
modelare primar. Semioza precedă întotdeauna elementele
fundamentale ale naraţiunii: mimesis (showing) şi diegesis
(telling). Proximă limbii este reţeaua semiotică mai largă a
experienţei umane, cu semiozele pe care omul le are în comun
cu alte specii biologice. Metafora adecvată ar fi aceea a lui
anthropos ca microcosmos, deşi antroposemioza este „forma
cea mai complexă de semioză” (Deely, 1997:23).
Procedând prin extrapolare abductivă, Sebeok propune o
definiţie prin care semioza devine coextensivă cu v i a ţ a:
„Semioza este fenomenul care deosebeşte formele de viaţă de
obiectele neînsufleţite”; „Aceasta poate fi definită simplu ca
acea capacitate a tuturor organismelor vii de a produce şi a
înţelege semne” (Sebeok, 2002:19;25). Misterul universului –
spunea Einstein – constă în inteligibilitatea sa.
La întrebarea: „Ce investighează studiile semiotice?”
răspunsul direcţiei Peirce este: acţiunea semnelor sau semioza.
De unde tradiţia holistă a semioticii de după Peirce.

2.3. Modelul tetraedric: LOUIS HJELMSLEV

Două teze din Curs de lingvistică generală se unesc în teoria

saussuriană a semnului:
a. limba nu este substanţă, ci formă şi
b. o limbă diferă de alta nu numai în planul expresiei, ci
şi în planul conţinutului. Aceste două afirmaţii au fost preluate
de lingvistul danez Louis Hjelmslev (1899-1965), conducător
al Cercului lingvistic de la Copenhaga, creator al glosematicii,
autor al lucrării Preliminarii la o teorie a limbii .
Hjelmslev este primul lingvist care a reelaborat teza
saussuriană conform căreia limba este, înainte de orice, formă
şi nu substanţă; nu în măsura în care ea introduce în realitatea
substanţială a sensului un decupaj original, ci în măsura în care
unităţile sale se definesc prin „jocul pe care îl autorizează”,
adică prin regulile după care pot fi combinate. De aceea, o
limbă poate să rămână fundamental aceeaşi, chiar dacă se
modifică semnificaţiile exprimate ori mijloacele materiale de
care se serveşte (de exemplu, când o limbă vorbită este
transformată în limbă scrisă, gestuală, desenată, într-un sistem
de semnale etc.).
Acolo unde Saussure vedea două niveluri, Hjelmslev distinge
trei:
1. m a t e r i e: „substanţa” saussuriană, adică realitatea
semantică sau fonică, independentă de orice realizare
lingvistică şi exterioară ei;
 2. s u b s t a n ţ ă: ,,formă’’ care apare în concepţia lui
Saussure, înţeleasă ca decupaj specific. Diferenţa semantică
dintre două limbi face ca ceea ce într-o limbă se exprimă printr-
un anumit semn, în alta să se exprime prin semne diferite.
Această configurare a realităţii substanţiale a sensului este
numită de Saussure forma limbii; primatul acordat acestei
forme decurge din principiul opozitivităţii;
3. f o r m ă: desemnează reţeaua relaţională care defineşte
unităţile.
Materia, substanţa şi forma se dedublează, după cum este
vorba despre expresie sau conţinut, ceea ce dă, în final, şase
niveluri lingvistice fundamentale. Pentru a lega cele trei
niveluri, glosematica foloseşte noţiunea de „manifestare”:
substanţa este manifestarea formei în materie (apud Ducrot,
Schaeffer, 1996:31).
Pentru a „salva” distincţia dintre formă şi conţinut, Hjelmslev abandonează prestigiul pe care
Saussure l-a acordat semnului, considerat ca realitate lingvistică ultimă. Primatul semnului este
combătut prin reperarea elementelor lingvistice inferioare acestuia. Hjelmslev valorifică
observaţia fonologilor (că fonemele sunt unităţile funcţionale minimale în planul fonic) şi a
semanticienilor (că sensul este analizabil în unităţi minimale, numite seme) şi afirmă că planul
expresiei şi planul conţinutului nu sunt conforme. Absenţa conformităţii nu anulează
izomorfismul lor, adică relaţiile combinatorii similare.

Din cele patru niveluri reţinute în modelare:

1. substanţa conţinutului (realitatea nestructurată prin
limbaj);
2. forma conţinutului („semnificatul” saussurian);
3. forma expresiei („semnificantul” saussurian);
4. substanţa expresiei (masa sonoră amorfă);
semnul lingvistic se structurează tetraedric, din forma
conţinutului şi forma expresiei, ,,substanţele” rămânând în
exterior, în ,,fizica” semnului. Semnul este definit ca relaţia
care se stabileşte între forma conţinutului şi forma
expresiei.
 Substanţă Expresie

Formă Conţinut

Recunoaşterea celor două forme corespunzând celor două

planuri ale limbajului poate fi exemplificată cu lexicul culorilor
din spectrul solar (apud Rovenţa-Frumuşani, 1999:73):
s u b s t a n ţ a c o n ţ i n u t u l u i: curcubeul vizibil pe
cer;
f o r m a c o n ţ i n u t u l u i: decupajul instaurat în limbă
(şapte lexeme: violet, indigo, albastru, verde, galben,
portocaliu, roşu). În alte limbi pot exista alte decupaje.
f o r m a e x p r e s i e i: semnificanţii corespunzători;
s u b s t a n ţ a e x p r e s i e i: masa sonoră articulabilă:
Semiotica hjelmsleviană nu este doar sistem, ca la
Saussure; fiind sistem şi proces, semnificaţia rezultă din
relaţionarea celor două planuri: expresia şi conţinutul.

A. Limbajul, definit prin existenţa a două planuri cu

aceeaşi organizare formală, diferite doar prin substanţă, este
numit limbă conformă; este cazul limbilor naturale, ale căror
unităţi fundamentale sunt semnele, şi cazul sistemelor formale
ale matematicienilor.

B. Limbile nonconforme cunosc trei ipostaze:

1. Limba denotativă, când nici unul dintre cele două
planuri nu este un limbaj (de exemplu, limbile naturale, în
uzajul lor obişnuit). Când sistemul ERC (planul expresiei – E;
relaţia de semnificare – R; şi planul conţinutului – C) devine
element pentru un al doilea sistem, apar două situaţii;
2. Limbă conotativă, când primul sistem ERC devine
planul expresiei sau semnificantul celui de-al doilea. Este cazul
semioticilor conotative, pentru care primul sistem constituie
denotaţia, iar cel de-al doilea – conotaţia. Când Stendhal
foloseşte un cuvânt italian, el conotează ideea de pasiune sau
de libertate, legată, în concepţia romancierului francez, de Italia
(Ducrot, Schaeffer, 1996:33). Atras de sistemele conotative, R.
Barthes (1985) a atribuit semiologului sarcina de a descifra
lumea mascată de semnele primului sistem.
3. Metalimba, când primul sistem ERC devine planul
conţinutului sau semnificantul celui de-al doilea. Este cazul
semioticii care tratează o altă semiotică.
Termenul metalimbaj a fost introdus de logicienii Cercului de
la Viena (R. Carnap) şi de Şcoala poloneză (Tarski) şi
semnifică distincţia dintre limbajul-obiect şi metalimbaj. R.
Jakobson a numit „metalingvistică” funcţia de reflecţie asupra
codului (de exemplu: critica literară, teoria literaturii sunt
metalimbaje ale genurilor discursive; la fel, definiţiile unor
termeni ştiinţifici, în limba naturală). Pentru Hjelmslev,
metalimbajul este o semiotică, adică o ierarhie de definiţii
susceptibile să formeze un proces sau un sistem semiotic. Este
un limbaj artificial, cu propriile reguli de construcţie, exterior
limbajului-obiect.
Glosematica acordă un rol central formei, lăsând pe planul al doilea funcţia, mai ales rolul
limbii în comunicare (acest rol fiind legat de substanţă). Aceasta permite apropierea limbilor
naturale de alte limbaje. Aşa cum dorea Saussure, studiul abstract al limbilor naturale duce la
semiologie (studiul general al limbajelor). Prin efortul de abstractizare, glosematica a lărgit
considerabil câmpul lingvisticii, constituind totodată o limită a studiului intralingvistic.

2.3.1. Un model amplificat la şase termeni ne propune Klinkenberg: stimulus

(elementul perceptibil fizic, sunetul care foloseşte ca substrat în care se manifestă
semnificantul; de exemplu, complexul sonor m ă r), referent (despre ce vorbim când folosim un
semn), semnificat, semnificant, concept (reprezentarea mentală a semnificatului) şi sens sau
conţinut. Reprezentarea vizuală este:
Signifiant Signifi é

Stimulus Référent
Relaţia stimul – referent este punctată, pentru că nu există o relaţie directă între cei doi termeni,
ci una arbitrară.

3. CLASIFICAREA SEMNELOR

CHARLES SANDERS PEIRCE a elaborat „lent, dar

persistent”, cea mai cuprinzătoare şi cea mai subtilă taxonomie
a semnelor, din care a fost reţinută ca operaţională distincţia
între cele trei moduri fundamentale de semnificare: iconic,
indicial şi simbolic („semnul este fie un semn iconic, fie un
index, fie un simbol”). Timp de aproape patru decenii, între On
a New List of Categories (1867) şi Nomenclature and Division
of Triadic Relations as far as they are Determined (1903) şi
Prolegomena to an Apology for Pragmatism (1906), Peirce a
decelat un „labirint de abstractiuni”: de la trihotomiile
semnului – cele 9 categorii de semne care dau, prin combinare,
10 clase, completate cu alte varietăţi şi diviziuni, rezultând în
ultima clasificare 66 de clase de semne. Marcat de un profund
relativism, el se confesa, în 1906: „Diviziunea pe care am dat-o
deja m-a costat mai multă trudă decât aş îndrăzni să
mărturisesc” (Peirce, 1990:328).
CHARLES MORRIS a gândit, în baza clasicei
trihotomii peirceene, dihotomia: semne caracterizante
(iconice şi simbolice) şi semne noncaracterizante (indiciale),
ilustrând opoziţia dintre reprezentare şi prezentare.
THOMAS SEBEOK în Signs: an Introduction to
Semiotics, 1994, a circumscris domeniul semioticii prin şase
clase de semne: simptomul, semnalul (identificate şi descrise
de tradiţia semiotică), iconul, indexul, simbolul (preluate din
taxonomia lui Peirce) şi numele – un designator pur, cu
semantică vidă. Semiologul american recuperează dimensiunea
diacronică şi ubicuitatea semnelor.
UMBERTO ECO îşi prezenta Tratatul de semiotică
generală ca o critică, din cinci puncte de vedere, a cărţilor sale
anterioare; pe lângă introducerea referentului în semiotica
„pură”, pe lângă critica noţiunii de semn şi unificarea
semanticii cu pragmatica, Eco a avut în vedere înlocuirea
tipologiei semnelor cu tipologia modurilor de producere a
semnelor şi critica iconismului – aspecte considerate puncte-
cheie ale lucrării (1982:7). Este lansată, fără o argumentaţie
convingătoare, opinia că trihotomia lui Peirce – simbol, icon,
indice – „nu mai poate rezista analizei”, devenind „o trihotomie
de nesusţinut” (ibid.:8 şi 235).
SOLOMON MARCUS a propus, în Semne despre
semne (1979:14), o tipologie a semnelor care iau naştere în
natură şi în societate; clasificarea are în vedere: sursa lor
(anorganice – naturale sau fabricate şi organice, la rândul lor
extraterestre şi terestre), caracterul intenţionat (voluntar:
steagul arborat la o sărbătoare este un semn intenţionat) sau
neintenţionat (involuntar: scâncetul pruncului este un semn
neintenţionat), replicabilitatea (o monedă de aur este un semn,
ca parte a referentului „aur”). Unele semne sunt abstracte
(cuvântul), au caracter de unicat (semnul estetic).
Aşa cum rezultă din succinta prezentare a taxinomiilor,
semnul este o categorie generică manifestată printr-un mare
număr de specii.

3.1. Taxonomia lui C. S. PEIRCE

3.1.1. Cele trei trihotomii ale semnului. Ipoteză:

constituenţii semnului sunt ei înşişi semne. În consecinţă,
reprezentamenul, obiectul şi interpretantul sunt analizabili în
reprezentamen, orbiect şi interpretant. Rezultă nouă tipuri
diferite de semne, repartizate în trei trihotomii, corespunzător
dimensiunilor primităţii, secundităţii şi terţităţii.
 Trihotomii Repr esentamen Obiect Interpretant

Categorii
Primitate Qualisemn Semn iconic Remă
Secunditate S insemn Semn indicial Dic ise mn
Terţitate Legisemn Semn Argument
simbolic

2.244. „Potrivit primei trihotomii, un semn poate fi numit

qualisemn, sinsemn sau legisemn”, „după cum semnul în sine
este o simplă calitate, un existent real sau o lege” (Peirce,
1990:275).
Clasele primei trihotomii se referă la representamen şi
sunt definite după cum urmează:

Un qualisemn este o calitate care este un semn. El nu

poate acţiona în realitate ca semn înainte de a se materializa,
dar această materializare nu are nimic de a face cu caracterul
său ca semn.
2.245 Un sinsemn (în care silaba sin semnifică „a fi o
singură dată”, ca în singular, simplu, în latină semel etc.) este
un lucru sau un eveniment existent real, care este un semn. El
nu poate fi astfel decât prin calităţile sale; aşadar el implică
un qualisemn, sau, mai curând, mai multe qualisemne.
2.246 Un legisemn este o lege care este un semn.
Această lege este de obicei instituită de oameni. Orice semn
convenţional este un legisemn (dar nu şi invers). Legisemnul
nu este un obiect singular, ci un tip general, despre care am
convenit că trebuie să fie semnificant. Orice legisemn
semnifică prin aplicarea sa la un caz particular, care poate fi
numit replică a sa. De exemplu, cuvântul „the” apare de
obicei în engleză de cincisprezece până la douăzeci de ori pe o
pagină. El este de fiecare dată unul şi acelaşi cuvânt, acelaşi
legisemn. Fiecare caz particular al său este o replică. Replica
sa este un sinsemn. Astfel, orice legisemn reclamă sinsemne
(ibid.:276).
 Tip şi ocurenţă. În 1906 Peirce numeşte „tip” (sau
legisemn) formele definit semnificative şi „contramarcă” (sau
„sinsemn”) sau „token” – ocurenţele individuale. O
caracteristică semnificativă indefinită (precum un ton al vocii),
neputând fi numită nici tip, nici contramarcă, va fi desemnată
prin termenul „ton” (sau „qualisemn”). Pentru a putea fi folosit,
orice tip trebuie să fie încorporat într-o contramarcă (ibid.:330).
Distincţiile de mai sus sunt curente în lingvistică şi în
semiotică; clasa ocurenţelor particulare este cu mult mai mare
decât a cuvintelor-tip. Bacovia şi Blaga au exersat cu
virtuozitate acest raport, ilustrând cum se confruntă convenţia,
în poezie, cu spaţiul libertăţii.
Pe de altă parte, distincţia propusă de Peirce între type
(categorie) şi token (ocurenţa unică) ilustrează actul de a
semiotiza şi de a codifica. Acest type invariant, care nu se
găseşte în natură, ne permite să reunim, prin intermediul unui
cod, o serie de token-uri empirice, unice şi diferite, aparţinând
experienţei. De exemplu, fonemele limbii pot fi articulate
diferit (în funcţie de dialect, defecte de pronunţie, ton etc), dar,
reduse la invariantul (interpretantul) structural al codului, vor fi
recunoscute funcţional în lanţul sonor al limbii. Daniel
Bougnoux a insistat asupra relaţiei semn-cod-structură şi
asupra funcţiei idealizante a semnului, aceea de a ridica token-
ul la rangul de type:

Variaţiile individuale de emisie sau recepţie a mesajului

nu sunt pertinente la nivelul type, care stabilizează şi
standardizează fenomenele prin înlăturarea accidentelor
singulare. Astfel, orice cod funcţionează ca un factor de
ordonare şi de reproducere: el permite repetarea unui tip ideal
sau neschimbat prin intermediul diferitelor sale ocurenţe
(2000:51).

2.247 „Potrivit celei de-a doua trihotomii, un semn

poate fi numit icon, indice sau simbol” (Peirce, 1990:276),
„după cum relaţia semnului cu obiectul său constă în aceea că
semnul are o anumită însuşire în el însuşi, sau constă într-o
relaţie existenţială cu acel obiect, sau constă în relaţia sa cu un
interpretant” (Ibidem:275). Clasele celei de-a doua trihotomii
se referă la obiect şi sunt definite după cum urmează:

2.304 Un icon este un semn care şi-ar poseda caracterul

semnificant chiar dacă obiectul său nu ar exista, de exemplu, o
dungă făcută cu creionul, reprezentând o linie geometrică.
[…] 2.247 Un icon este un semn care se referă la obiectul pe
care-l denotă doar în virtutea însuşirilor proprii, pe care le
posedă fie că un asemenea obiect există sau nu în realitate.
Orice calitate, individ existent sau lege pot fi icon a ceva în
măsura în care sunt asemănătoare lucrului şi sunt folosite ca
semne ale lui” (ibid.:277).
2.304 Un indice este un semn care şi-ar pierde pe dată
caracterul ce face din el un semn dacă obiectul său ar fi
îndepărtat, dar nu şi-ar pierde acest caracter în prezenţa unul
interpretant. De exemplu, un mulaj cu o gaură de glonţ în el,
ca semn al unei împuşcături; căci în absenţa împuşcăturii nu
ar fi existat gaura; gaura există însă, indiferent dacă cineva
are ideea de a o atribui unei împuşcături sau nu (ibid.:276). În
măsura în care indicele este marcat de obiect, el are în mod
necesar o calitate oarecare în comun cu obiectul şi se referă la
acesta tocmai în privinţa calităţilor pe care le au în comun. El
implică, prin urmare, un fel de icon, deşi un icon de un fel
particular; însă ceea ce face din el un semn nu este simpla
asemănare cu obiectul său, fie chiar şi în aceste privinţe, ci
modificarea sa reală de către obiect (ibid.:277).
2.304 Un simbol este un semn care, în absenţa unui
interpretant, şi-ar pierde caracterul ce face din el un semn. De
exemplu, orice enunţ care semnifică doar în virtutea faptului
că este înţeles a avea această semnificaţie” (Ibidem:277).
2.249 Un simbol este un semn care se referă la obiectul său pe
care-l denotă în virtutea unei legi, de obicei o asociere de idei
generale, care determină interpretarea simbolului ca
referindu-se la acest obiect. Prin urmare, este el însuşi un tip
 general sau o lege, cu alte cuvinte un legisemn. El acţionează
ca atare printr-o replic (ibid.:278).

Dacă semnele iconice şi simbolice reprezintă analogic sau

nu referentul, cele indiciale implică prezenţa obiectului cu care
se află în relaţie de contiguitate. Iconicitatea se distinge de
indexicalitate şi de simbol prin nontextualitate, prin realizarea
ostensivă. Indexicalitatea constituie o formă fundamentală de
semnalizare: „Ar fi dificil, dacă nu imposibil, să cităm un caz
de indice absolut pur sau să găsim un semn absolut lipsit de
calitatea indicială” (ibid.:298). Iconii şi indicii nu asertează
nimic; simbolurile, în schimb, sunt la modul
indicativ/declarativ; aceste semne pot servi la exprimarea
oricărui alt mod” (ibid.:299). În perspectivă temporală, semnul
iconic reprezintă o experienţă trecută, indicele este legat de
experienţa prezentă, iar simbolul fixează reguli de urmat în
viitor.
A fost avansată susţinerea că: dacă noţiunea de icon a lui
Peirce este la fel de veche ca cea a lui Platon (mimesis –
semnul imită semnificatul); dacă noţiunea de simbol este
originală, dar neproductivă, abia cu noţiunea de index Peirce
devine inedit şi totodată productiv (R. Wells, 1967, apud
Sebeok, 2002:110). Pe de altă parte, clasele de semne nu sunt
pure, ci interferează în structura arhitecturală a semnificaţiei.

2.250 Potrivit celei de-a treia dihotomii, un semn poate

fi numit remă, dicisemn sau semn dicent (altfel spus, o
propoziţie sau cvasipropoziţie), sau raţionament” (Ibid.:278),
„după cum interpretantul său îl reprezintă ca un semn de
posibilitate, ca un semn de fapt, sau ca un semn de raţiune
(ibid.:275).

Clasele celei de-a treia trihotomii se referă la

interpretant şi sunt definite după cum urmează:
 2.250 O remă este un semn care, pentru interpretantul
său, este un semn de posibilitate calitativă, cu alte cuvinte, este
înţeles ca reprezentând un obiect de un fel sau altul. O remă
poate furniza o informaţie oarecare; dar ea nu este
interpretată ca furnizând această informaţie.
2.251 Un semn dicent este un semn care, pentru
interpretantul său, este un semn de existenţă reală. Prin
urmare, el nu poate fi un icon…
2.252 Un raţionament este un semn care, pentru
interpretantul său este un semn de lege. Altfel spus, o remă
este un semn care este înţeles ca reprezentându-şi obiectul
doar în însuşirile sale, iar un raţionament este un semn care
este înţeles ca reprezentându-şi obiectul în caracterul său ca
semn (ibid.:278-279).

Semnul rematic este semnul posibilităţii calitative;

semnul dicent este semnul existenţei actuale, hic et nunc, el
afirmă doar existenţa obiectului; raţionamentul sau argumentul
constituie teza care stabileşte adevărul.

3.2. Diviziunea semnelor

3.2.1. Cele 10 clase de semne. Orice semn definindu-se

prin tripla sa relaţie cu cele trei dimensiuni ale semnului,
numărul claselor de semne posibile este 3 x 3 x 3, adică 27 de
clase. Totuşi, conform principiului ierarhiei categoriilor, numai
10 clase sunt valide:
 I V VII X
Qualisemn Legisemn Simbol Raţionament
Iconic Iconic Rematic Simbolic
Rematic Rematic Legisemn Legisemn

II VI IX
Sinsemn Legisemn Simbol
Iconic Indicial Dicent
Rematic Rematic Legisemn

III VII
Sinsemn Legisemn
Indicial Indicial
Rematic Dicent
IV
Sinsemn
Indicial
Dicent

2.254 Cele trei clase de semne dau, prin combinare, în total 10 clase
de semne, cu numeroase subdiviziuni. Aceste clase sunt următoarele:
Prima clasă. Un qualisemn (de exemplu, o senzaţie de
<roşu>) este orice calitate în măsura în care ea este un
semn…. O calitate nu poate să denote un obiect decât în
virtutea unui element comun sau a unei similarităţi: astfel
încât un qualisemn este în mod necesar un icon. Mai mult, din
moment ce o calitate este o simplă posibilitate logică, ea nu
poate fi interpretată decât ca un semn de esenţă, cu alte
cuvinte, ca o remă.
2.255 A doua clasă. Un sinsemn iconic (de exemplu, o
diagramă individuală) este orice obiect al experienţei în
măsura în care o calitate a sa îl face să determine ideea unui
obiect. Fiind un icon – şi, în felul acesta, un semn prin pură
asemănare, …. El nu poate fi interpretatdecât ca un semn de
esenţă, sau remă. El va materializa un qualisemn.
2.256 A treia clasă. Un sinsemn indicial rematic (de
exemplu, un strigăt spontan) este orice obiect al experienţei
directe, în măsura în care el îndreaptă atenţia spre un obiect
care îi predetermină prezenţa. El implică în mod necsar un
sinsemn iconic de un fel particular, deşi este cu totul diferit de
acesta, deoarece atrage atenţia interpretantului spre însuşi
obiectul denotat.
2.257 A patra clasă. Un sinsemn dicent (de exemplu, o
giruetă) este orice obiect al experienţei directe, în măsura în
care este un semn, şi, ca atare, comunică informaţii privind
obiectul său….el este în mod necesar un indice. Singura
informaţie pe care o poate furniza priveşte un fapt real. Un
asemenea semn trebuie să implice un sinsemn iconic pentru a
materializa informaţia şi un sinsemn indicial rematic, pentru a
indica obiectul la care se referă informaţia.
2.258 A cincea clasă. Un legisemn iconic (de exemplu, o
diagramă, considerată independent de individualitatea sa
factuală) este orice lege generală sau tip, în măsura în care
pretinde ca fiecare instanţă a sa să materializeze o calitate
determinată care să-l facă apt de a suscita în minte ideea unui
obiect asemănător. Fiind un icon, el trebuie să fie o remă.
Fiind un legisemn, modul său de a fi constă în guvernarea
replicilor singulare, din care fiecare va fi un sinsemn iconic de
un fel particular.
2.259 A şasea clasă. Un legisemn indicial rematic (de
exemplu, un pronume demonstrativ) este orice tip sau lege
generală, indiferent de felul în care au fost instituite, care
pretinde ca fiecare instanţă a sa să fie marcată în realitate de
obiectul propriu într-o asemenea manieră, încât să atragă
atenţia asupra acestui obiect. Fiecare din replicile sale va fi
un sinsemn indicial rematic de un tip particular.
2.260 A şaptea clasă. Un legisemn indicial dicent ( de
exemplu, un strigăt de pe stradă) este orice tip sau lege
generală, indiferent de felul în care au fost instituite, care
pretinde ca fiecare instanţă a sa să fie marcată în realitate de
obiectul său, astfel încât să furnizeze informaţii detwerminate
 cu privire la acest obiect. El trebuie să implice un legisemn
iconic, pentru a semnifica informaţia, şi un legisemn indicial
rematic, pentru a denota subiectul acestei informaţii.
2.261 A opta clasă. Un simbol rematic sau o remă
simbolică (de exemplu, un sbstantiv comun) este un semn legat
de obiectul său printr-o asociaţie de idei generale într-un
asemenea fel, încât replica sa trezeşte în minte o imagine
care…tinde să producă un concept general….Astfel, simbolul
rematic este ceea ce logicienii numesc termen general.
..Simbolul rematic, ca orice simbol, este în mod necesar el
însuşi e natura unui tip general şi este astfel un
legisemn….Astfel, pronumele demonstrativ <acela> este un
legisemn, fiind un tip general; el nu este însă un simbol,
deoarece nu semnifică un concept general. Replica sa atrage
atenţia asupra unui obiect individual şi este un sinsemn
indicial rematic.
2.262 A noua clasă. Un simbol dicent sau o propoziţie
obişnuită este un semn legat de obiectul său printr-o asociaţie
de idei generale. …Asemenea simbolului rematic, el este în
mod necesar un legisemn. Asemenea sinsemnului dicent, el
este compozit, întrucât implică în mod necesar un simbol
rematic (fiind astfel pentru interpreantul său un legisemn
iconic) pentru a-şi exprima informaţia şi un legisemn indicial
rematic, pentru a indica subiectul acestei informaţii. Replica
simbolului dicent este un sinsemn dicent de un tip particular.
2.263 A zecea clasă. Un raţionament este un semn al
cărui interpretant reprezintă obiectul ca fiind un semn ulterior
prin intermediul unei legi, anume al legii că trecerea de la
toate premisele de acest fel la concluzii de acest fel tinde spre
adevăr. Este, prin urmare, evident că obiectul său trebuie să
fie general; altfel spus, raţionamentul trebuie să fie un simbol.
În calitate de simbol, el trebuie să mai fie şi un legisemn.
Replica sa este un sinsemn dicent (ibid.:318-322).

3.2.2. Alte varietăţi ale semnelor. Premisă: există

subdiviziuni ale unora dintre cele 10 clase, care au o
importanţă logică mai mare. Un raţionament simplu, înţeles
întotdeauna de interpretantul său ca aparţinând unei clase
generale ce tinde, în ansamblu, spre adevăr, dă naştere
trihotomiei deducţie, inducţie şi abducţie:

2.267 O deducţie este un raţionament pe care

interpretantul său îl reprezintă ca aparţinând unei clase
generale de raţionamente posibile perfect analoage […]
Deducţiile sunt fie necesare, fie probabile.
2.269 O inducţie este o metodă de formare a
simbolurilor dicent cu privire la o problemă definită […] O
inducţie este fie un raţionament negativ, fie o verificare
experimentală a unei predicţii generale, fie un raţionament
bazat pe un eşantion stocastic.
2.270 O abducţie este o metodă de a forma o predicţie
generală fără vreo asigurare pozitivă că ea se va împlini într-
un caz special sau în mod curent, justificarea sa fiind aceea că
este singura speranţă posibilă de a regla raţional conduita
noastră viitoare şi că inducţia bazată pe experienţa trecută ne
încurajează foarte mult să sperăm că ea se va împlini în viitor
(ibid.:325-327).

Alte două diviziuni ale semnelor se referă la graf şi la tip.

Prin graf, Peirce înţelege „o diagramă compusă în principal din
puncte şi linii care leagă unele din aceste puncte” (ibid.:328).

3.3. Aplicaţii

G. Deledalle considera că, în teoria peirceană, conceptele

nu sunt „tipare de clase”, ci instanţe de analiză. Pentru
structurile de semne, taxonomia sa are o valoare euristică:

Analiza semiotică se ocupă de grupuri sau de

ansambluri de semne – tablouri, portrete, afişe, texte, sisteme
de semnalizare rutieră, heraldice etc. – pe care le descrie în
calitate de reprezentamen, le fixează interpretantul sau
interpretanţii şi apoi le relaţionează cu obiectul (sau
obiectele).…Mişcarea analizei semnului (de natură triadică)
 evoluează de la reprezentamen la obiect, trecând prin
interpretant (1985:48).

Pentru a ilustra aceste constatări, Deledalle a realizat cele

două aplicaţii pe care le rezumăm în cele ce urmează:

3.3.1. Clasarea unui timbru poştal. Este vorba despre

un timbru de 50 de phennigs din
R.F.G., emis de Deutsche
Bundespost, într-o campanie de
prevenire a accidentelor:
Autorul distinge, mai întâi,
imaginea propriu-zisă de
celelalte elemente: textul, cifrele,
marca poştală, marginea
dantelată a timbrului. Constată
apoi că imaginea ca atare, ca
reprezentamen, este un sinsemn
care materializează o întâlnire de
qualisemne (nu este un legisemn, pentru că nu face parte dintr-
un cod). În raport cu obiectul reprezentat de reprezentamen,
imaginea este i c o n i c ă: ea trimite la obiecte identificabile, cu
care se aseamănă fiecare element al imaginii (un pantof, un cui
strâmb înfipt într-o scândură). La o decodificare atentă a
imaginii se observă că este un pantof de damă cu toc semiînalt
şi gros (uşor de datat din punctul de vedere al modei), pentru
piciorul stâng. Cuiul este gros, strâmb, înfipt într-o scândură.
Codificatorul a focalizat caracterul feminin al pantofului şi
cuiul, ignorând alte aspecte; aceste consideraţii ţin de
interpretantul dinamic.
Separată de contextul său, această imagine este rematică:
ea este un sinsemn iconic rematic. Ea nu spune nimic altceva
decât spune semnul rematic: un picior stâng de femeie, încălţat
cu un pantof cu toc, deasupra unui cui strâmb, pe jumătate
smuls dintr-o scândură.
 Reintrodusă în contextul său material, această imagine
apare drept vigneta unui timbru poştal, datorită indiciilor
colaterale: semnul unei ştampile care a marcat data, faptul că
este vorba de un timbru din R.F.G. (Deutsche Bundespost) şi
nu din R.D.G. La acest nivel de interpretare, imaginea nu mai
este un simplu sinsemn iconic rematic. Ştim că este o vinietă
poştală şi această imagine, reproducere mărită a unui timbru,
este un sinsemn indicial dicent (ilustraţia vignetei rămâne
rematică).
Totul se schimbă în momentul în care imaginea este
situată în contextul interpretativ sau semantic furnizat de
legenda „Jederzeit Sicherheit” (cu condiţia ca decodificatorul
să aibă cunoştinţe de limbă necesară şi să o înţeleagă ca un apel
la prudenţă). Imaginea devine acum un legisemn simbolic
argumental. Este legisemn, deoarece face parte dintr-o serie de
timbre emise în cadrul unei campanii de prevenire a
accidentelor, el fiind un element al unui sistem, al unui cod.
Este un legisemn simbolic, pentru că nu este vorba doar de
piciorul unei femei pe punctul de a călca pe un cui, ci despre
pericolul pe care îl reprezintă scândurile vechi cu cuiele în ele,
lăsate la voia întâmplării.
Semnul iconic devine simbol, aşa cum secera şi ciocanul
au devenit, din semne iconice, embleme (simbolul Uniunii
Sovietice). Este un legisemn simbolic argumental, pentru că
imaginea nu afirmă doar că scândurile vechi nu trebuie lăsate la
voia întâmplării, ci argumentează această afirmaţie: este vorba
despre argumentul logic prin excelenţă – implicaţia („Dacă
lăsaţi oriunde aceste scânduri vechi din care nu au fost scoase
cuiele, riscaţi să accidentaţi pe cineva”)şi concluzia „a privi cu
atenţie unde calci când te afli în apropierea unui şantier. În
contextul culturii noastre, tot ce are legătură cu sănătatea,
moartea (tetanos), responsabilitatea civică şi morală etc. joacă
rolul de premisă majoră într-un silogism de tip aristotelic.
De remarcat că timbrul acesta are un rol care iniţial nu-i
aparţinea (rolul iniţial se rezuma la atestarea faptului că a fost
plătit transportul scrisorii: el este utilizat ca mijloc de
informaţie şi de propagandă. Această funcţie derivată este
comună seriilor tematice: de prevenire a accidentelor, despre
oameni celebri, despre flori, animale, invenţii, portrete,
monumente, tablouri etc. (ibid.:45-48).

3.3.2. Analiza portretului Giocondei. Tabloul apare, la

prima vedere, ca o grupare de reprezentamene – de qualisemne
materializate într-un sinsemn. Qualisemnele sunt
caracteristicile materiale ale acestui tablou (textură, culori,
suprafeţe,) a cărui unicitate îl face să fie un sinsemn.
Analiza tabloului începe însă cu un semn interpretant,
care trimite reprezentamenul la obiectul imediat (model şi
peisaj) pe care acesta îl re-prezintă, ca semn iconic.
a. Despre o b i e c t u l i m e d i a t al tabloului ca
sinsemn, interpretantul dinamic poate să spună indirect câteva
lucruri. Natura suportului (ulei pe lemn), poza, îmbrăcămintea
şi coafura modelului, peisajul din fundal sunt indici care permit
interpretantului dinamic să precizeze obiectul fără să-l
desemneze încă: interpretantul rămâne rematic.
Singura indicaţie pe care tabloul ne-o va furniza direct va
fi prin intermediul interpretantului final deductiv, reprezentat
de teoria semiotică peirceană. Vom spune că obiectul acestui
tablou este o tânără femeie şi că ea este frumoasă (conform
criteriilor occidentale ale frumuseţii feminine, formate
abductiv). Desigur, un istoric sau un critic de artă ar recunoaşte
mâna lui Leonardo da Vinci (dacă acest tablou ar fi
necunoscut). Despre obiectul imediat al tabloului interpretanţii
nu vor putea spune decât rematic că el este semnul iconic al
unei femei tinere şi frumoase (datorită faptului că nu există
indici intrinseci suficienţi pentru a o desemna cu mai multă
precizie într-un dicisemn).
b. Despre o b i e c t u l d i n a m i c (tabloul în contextul
său), interpretantul imediat nu ne va fi de mare folos, deşi el e
indispensabil pentru perceperea elementelor constitutive ale
contextului. Interpretantul dinamic şi cel final ne pot furniza, în
schimb, multe informaţii. Interpretantul dinamic – inductiv –
va utiliza scrierile lui Leonardo da Vinci, mărturisirile
contemporanilor săi, documente referitoare la tablou şi, datorită
lor, va deveni un dicent. El ne va spune că acest tablou este
portretul unei doamne florentine, Mona Lisa, soţia unui
oarecare Francesco Giocondo şi că el a fost pictat de Leonardo
da Vinci între anii 1503-1505. Contextul serveşte drept indice
al tabloului, iar tabloul poate servi drept indice al contextului.
Indice al unei schimbări în maniera de a picta a lui Leonardo,
lizibilă încă în portretul Fecioarei din Adoraţia Magilor şi al
Fecioarei pe stânci, dar şi în opere posterioare Giocondei
(Sfânta Ana, Sfântul Ioan Botezătorul). Într-un context mai
vast, el este şi indicele unei schimbări de mentalitate, anume
trecerea de la lumea hieratică a esenţelor la lumea vie a
experienţei.
Când obiectul dinamic intră în câmpul interpretantului
final, el poate căpăta interpretări abductive, inductive sau
deductive. La acest al treilea nivel, portretul Giocondei nu mai
apare ca semn iconic sau indicial, ci ca simbol, ca emblemă –
alt nume al legisemnului – ca „emblemă a indicibilului”, ca o
„hieroglifă vie”. Într-un alt sistem (cel freudian), Gioconda este
tot un simbol: arhetipul mamei lui Leonardo, al cărei surâs
apare reprodus în replicile Sfintei Ana sau ale Sfântului Ioan
Botezătorul. Freud a afirmat că femeile surâzătoare ale lui
Leonardo nu sunt altceva decât replici ale Caterinei, mama sa.
Interpretantul dinamic şi cel final transformă obiectul
dinamic al tabloului lui Leonardo da Vinci reprezentând-o pe
Gioconda într-un sinsemn indicial dicent, iar interpretantul
final face din el replica unui simbol dicent şi, prin urmare, un
indice (ibid.:52-55).

3.4. ŞASE TIPURI DE SEMNE: THOMAS SEBEOK

Thomas Sebeok (2002) a prezentat semiotica prin şase tipuri de
semne (simptomul, semnalul, iconul, indicele, simbolul si
numele), pe care le vom expune analitic, cu trimiteri la teoria
clasică (Peirce) şi la unele contribuţii actuale. O importantă
temă de reflecţie o constituie ierarhia semnelor şi interferenţa
lor.

3.4.1. Simptomul. Semn de avertizare produs de

corpurile animalelor, dependent de specie, simptomul este
motivat, în sensul că relaţia semnificat-semnificant este
naturală şi automată; denotaţia sa se conectează cu o cauză /
condiţie antecedentă sau sursă. Ca termen, poate fi extins
metaforic: „Comportamentul lui e un simptom al aversiunii”.
În ierarhia semiotică, simptomul este „un semn rudimentar,
conectat cu procesele somatice” (ibid.:89), de aceea poate fi
„citit” ca un „comunicat” despre lumea interioară a unui
individ, ca metaforă ascunsă.
Sebeok reţine ca trăsătura esenţială şi criterială, care
demarchează simptomul de semn, faptul i n t i m i t ă ţ i i
personale: simptomul este simţit, semnul este observat de altă
persoană (ibid.:92). Pentru că termenii sunt adesea confundaţi,
trebuie să separăm „lumea privată” a introspecţiei, adusă la
cunoştinţă prin descrierea simptomelor de către pacient
(simptome subiective), de „lumea publică” a semnelor, adusă la
cunoştinţă prin descrierea comportamentului, de către medic
(simptome obiective). Aşa, de pildă, distincţia între oboseală
(un „sentiment”, deci un simptom) şi epuizare (o diminuare
observabilă a performanţei, în urma unui efort prelungit, adică
un semn), între anxietate (simptom) şi starea de panică (semn
al dezintegrării comportamentale). Anorexia, rezultat al
relaţiilor de familie perturbate, al unor dificultăţi de
comunicare interpersonală, are ca semn fobia greutăţii;
pacientul „moare”, emoţional, de foame.
Studiate de medicii antichităţii, simptomele au dus la întemeierea semioticii ca
ramură a ştiinţei medicale arhaice, în sensul restrâns, de simptomatologie, conectată cu
anamneza (în trecut) şi cu prognostica (în viitor); despre un doctor care observă că pacientul
său are temperatură şi faţa îmbujorată spunem că pune bolii diagnosticul de „gripă”.

Istoric, simptomele se numără printre cele mai

timpurii semne identificate. Hipocrate este
considerat „părintele medicinii”, iar Galen,
mai experimental, este întemeietorul semioticii
clinice, înţeleasă ca simptomatologie, şi primul
semiotician ştiinţific; el a clasat semiotica
printre cele şase ramuri ale medicinii. Galen
privea orice „fapt nefiresc” ca pe un simptom,
iar o reuniune de simptome - ca pe un
sindrom.
În discursul medical şi în cel detectivist, simptom este
sinonim cu: indicaţie (cue), indiciu (clue), indicator, index.

Pentru Peirce, simptomul nu este niciodată o specie

distinctă de semn, ci o subspecie – anume indexul involuntar
sau secunditatea de grad originar. Indexul este acel semn
realmente (adică factual) conectat cu obiectul său: „aşa este
simptomul unei boli”: avem un index când există „o relaţie
duală directă între semn şi obiectul său independentă de mintea
care foloseşte semnul. De această natură sunt toate semnele
naturale şi simptomele fizice”. Peirce numeşte ocurenţa
simptomului unei boli un legisemn, un tip general cu un tip
definit, iar ocurenţa într-un caz particular – sinsemn, adică un
ocurent. Apariţia unui simptom la un individ este un sinsemn
indexical, pe când simptomul interpretat în afara manifestărilor
lui este un legisemn indexical.

Inspirat de Foucault şi de Hjelmslev, R. Barthes

(Sémiologie et medicine, 1972, apud Sebeok, 2002:70) opune
simptomul semnului şi îl plasează în categoria substanţei
expresiei; un simptom se transformă în semn numai prin
intermediul limbajului, ca referent al unui discurs clinic. Din
perspectiva semiotică globală, care include şi lumea
necuvântătoarelor, Sebeok respinge teza despre medierea
limbajului, ca şi percepţia morbidă asupra simptomului ca
semn al bolii, ca indicaţie de diagnostic: există şi simptome „de
bine”, ale stării de sănătate, de fericire etc. Extrapolează însă
abordarea lingvistică a semiologului francez, atunci când
afirmă: „Ca toate semnele, simptomele pot figura deopotrivă în
sistemele paradigmatice şi în lanţurile sintagmatice” (ibid.:72).
Concatenarea sintagmatică poate fi de două feluri::
 sintagma locală, alcătuită dintr-un mănunchi de
simptome manifestate simultan; de exemplu, o intervenţie
chirurgicală presupune simultan o electrocardiogramă, o
encefalogramă, tensiunea venoasă centrală, tensiunea arterială
periferică, temperatura, respiraţia monitorizate sincron de
echipa medicală;
 sintagma temporală presupune informaţii despre acelaşi
subiect, dar la anumite intervale pe axa temporală; de exemplu,
monitorizarea temperaturii, a excreţiei, a tensiunii pe durata
unei zile.
În multe privinţe, simptomele funcţionează ca şi u r m e
l e: urme de paşi, urme de dinţi, rămăşiţe de hrană, excremente
şi urină, cărări şi drumeaguri, ramuri frânte, vizuini etc. Lumea
animală şi îndeosebi populaţiile de vânători au învăţat să
observe, să ofere sens şi context acestor metonimii, făcând uz
de inferenţe şi conjecturi. Ele ilustrează clasa signa naturali a
lui Augustin si indexul, la Peirce (urma de paşi găsită de
Robinson Crusoe este „un index că pe insulă se află o creatură
oarecare”).

3.4.1.1.Interpretarea simptomelor. Caracterul lor

probabilistic ne obligă să nu ne aşteptăm la o acordare perfectă
între exterioritate şi interioritate, între cauză şi semnul ei.
Pentru că aceste simptome trimit nu atât la boală, cât la medic,
Sebeok găseşte că problema anomaliilor este nu doar
fascinantă, ci are şi o mare valoare euristică. Caracterul
enigmatic al anomaliilor clinice poate da seama de situaţiile în
care o persoană poate fi bolnavă fără a fi suferindă şi, invers,
poate fi suferindă, fără a avea o boală specifică, identificabilă.
Iată câteva exemple (ibid.:103-106):

a. A s i m p t o m a t i s m:
 în faza sa terţiară, virusul treponema pallidum se poate
manifesta ca aortită la individul A, ca neurosifilis paretic la
individul B sau asimptomatic la individul C, care are o boală,
fără a fi bolnav;
 hipertensiunea, care nu este o boală, ci un semn de
dezordine cardiovasculară, poate fi pusă în evidenţă numai cu
ajutorul unui instrument (tensiometru) în contextul pacient-
medic. Hipertensiunea asimptomatică / tăcută durează în medie
15 ani, timp în care persoana, în absenţa semnelor
diagnosticabile, este „sănătoasă”;
 calculii biliari sunt şi ei „prezenţe mute”, obiectivate şi
diagnosticate doar în cursul unor controale medicale (ecograf);

b. P a r a d o x u r i l e s e m i o z i c e:
 o carie dentară dintr-un dinte al meu mi se pare uriaşă
când o ating cu limba, ceea ce este un simptom tactil subiectiv.
Dentistul poate constata că semnul obiectiv - cavitatea dentară
- e derizoriu;
 boala coronariană nu este resimţită dureros la nivelul
cordului, ci în partea anterioară a toracelui, în umeri, în braţe,
în ceafă, în maxilar. Simptomul se referă la altă parte a
corpului decât cea unde este situată leziunea;
 un simptom straniu este membrul fantomă, după
amputare; un braţ amputat se poate supradimensiona, poate fi
mişcat ori resimţit ca dureros (un caz de durere subiectivă,
produsă de impresiile acumulate în centrii memoriei);
 frica, dar şi bucuria provocă un ritm cardiac accelerat;
  Anumite simptome (durerea, foamea, setea, greaţa) sunt
experienţe private, semnificate prin semne parafonetice ca
gemetele, sau prin semne verbale însoţite de gesturi; ele permit
remarca: dincolo de sinele imunologic există şi un „sine
semiotic”(ibid.:106).

c. A s e m s i a:
Alt tip de simptome indică un deficit faţă de standardul
ideal de normalitate; este vorba despre toate tipurile de
asemasie, definibile lingvistic ca minus-trăsături: agnozia,
agrafia, alexia, amnezia, afazia, apraxia, precum şi deficienţe
ca: vederea neclară, dificultăţile de auz, amorţirea.
Interpretarea simptomelor implică, suplimentar,
implicarea unui număr mare de alte simptome; programul
numit Caduceus simulează pe calculator simptomele,
corelându-le du diagnoze posibile şi cu grupurile de boli
asociate. Arta de a tria simptomele ar trebui privită ca „un
sistem de taxonomie semiotică” sau, în limbajul semiotic
rusesc, ca „un sistem de modelare secundar”.

3.4.2. Semnalul. Semnalul este un semn care declanşează

(ocazional), în mod natural (mecanic) sau artificial
(convenţional) o anumită reacţie din partea unui receptor - om
sau alt organism, maşină ori chiar o entitate supranaturală
(ibid.:65). Un exemplu de semnal este exclamaţia „Start!” sau
descărcarea unui pistol pentru a da pornirea într-o cursă
atletică. Îngheţarea apei este un semnal al scăderii temperaturii,
ridurile – al îmbătrânirii; lumina verde dintr-o intersecţie
semnalizează pietonilor că au voie să treacă partea carosabilă;
vuietul sirenelor, pe timp de război este semnalul pentru
adăpostire; sunetul soneriei în şcoală, al sirenei în fabrici
semnalizează începerea muncii, respectiv pauza.
Un sinonim zoosemiotic al termenului semnal este etalare
(„display”).
 La Peirce, procesele semnice includ şi semnalizarea
(denumirea de semn acoperă acţiunile diadice, între cupluri şi
se deosebesc de semioză, care presupune medierea sau
terţitatea). În concepţia lui Bühler (1934), semnalul guvernează
reacţia destinatarului; prin contrast, simptomul exprimă
comportamentul intern al sursei, iar simbolul se raportează la
designaţie.
O definiţie viabilă presupune discriminarea semn -
semnal, adică dintre un termen nemarcat şi un termen marcat.
Un alt criteriu îl poate constitui modul de control: control direct
pentru semn, control indirect, de tip blocare-declanşare pentru
semnal. În comportamentul animal, semnalizarea este descrisă
ca un comportament-stimul: ea reprezintă o informaţie, este
mijlocită de un vehicul fizic şi, percepută, declanşează
un răspuns la alţi indivizi.

Toate animalele sunt înzestrate cu capacitatea de a utiliza şi

de a reacţiona la semnalele caracteristice speciei, în scopul
supravieţuirii. Păsările, de exemplu, sunt pregătite din
naştere să producă un tip particular de sunete şi nici un grad
de expunere la cântecele altor specii […] O mare parte a
comunicării corporale dintre oameni se dezvăluie în bună
măsură sub forma unor semnale involuntare. S-a arătat,
bunăoară, că bărbaţii sunt atraşi sexual de femeile cu pupile
mari, care semnalează inconştient un interes puternic şi cu
nuanţe sexuale, făcând totodată ca femeile să şi arate mai
tinere. Asta explică moda feminină răspândită în Europa
centrală prin anii 1920 şi 1930 de a utiliza o soluţie destinată
instilaţiilor oculare, obţinută dintr-un alcaloid cristalin
derivat al beladonei („bella donna”, adică „femeie
frumoasă”, în italiană). Femeile de atunci foloseau acel drog
deoarece credeau – corect, după cum se vede – că el ar
intensifica aspectul facial şi atractivitatea sexuală prin
dilatarea pupilelor (ibid.:26-27)
 Oamenii creează, în anumite scopuri intenţionale,
semnale voluntare: înclinarea afirmativă / negativă a capului,
clipirea, aruncarea unei priviri, înghiontirea, lovitura de picior
etc. acţionând ca regulatori, stârnind sau inhibând o
acţiune/reacţie.
Sistemele de semnalizare sunt create în scopuri sociale
convenţionale: semnale feroviare, stradale (semafoare),
fumigene, semnale telegrafice, semnalele Morse, lumini de
avertizare, faruri, rachete luminoase, focuri de semnalizare,
lumini de trafic, alarme, semnale de calamitate, steaguri roşii,
fluierături, sirene, beep-uri, gonguri, ciocănituri, clopote şi tobe
etc.
După Adam Schaff (1966:200), semnalul se va deosebi
de toate celelalte semne atificiale prin următoarele trăsături:
i) semnificaţia lui este întotdeauna stabilită a r b i t ra r,
pe baza unei convenţii între un anumit grup de oameni; pentru
ca apariţia unei rachete roşii să fie semnal de atac, soldaţii
trebuie să fie informaţi dinainte în acest sens. Racheta roşie
este un substitut al semnelor verbale: ”Înainte! La atac!”.
Convenţiile sunt explicite: învăţăm regulile de traversare,
semnificaţia semnalelor luminoase etc. Semnalul pavlovian are
un alt sens, acela de stimul fiziologic;
ii) semnalul are întotdeauna scopul de a d e t e r m i n a
(de a modifica sau de a opri) o activitate corespunzătoare;
iii) apare t e m p o r a r, în legătură cu o activitate
determinată.

3.4.3. Semnele indexicale / indexul. Noţiunea de „index”

este considerată o contribuţie originală, inedită şi rodnică a lui
Peirce la teoria semnelor. Plasat în a doua trihotomie, pe baza
raportului cu obiectul, un indice este „un semn care se referă la
obiectul pe care-l denotă în virtutea faptului că este într-adevăr
marcat de acest obiect” (Peirce, 1999:277). În măsura în care
este marcat de obiect, indicele are în mod necesar o calitate
oarecare în comun cu obiectul, dar nu poate fi un qualisemn. El
implică un fel de icon de un fel particular, pentru că nu este
vorba despre o asemănare, ci de modificarea sa reală de către
obiect.
Un semn este indexical „în măsura în care semnificantul
său este contiguu cu semnificatul sau este un eşantion al
acestuia” (Sebeok, 2002:76) sau

Indexul este un semn care trimite la ceva sau la cineva în

termenii existenţei sau locaţiei sale în timp sau în spaţiu ori
în raport cu altceva sau altcineva […] Aceste semne nu
seamănă cu referenţii lor, ca iconii; ele indică sau arată
unde sunt aceştia (ibid.:28).

Sunt esenţiale, aşadar, noţiunile de r e a l i t a t e (Peirce:

semnele indexicale sunt „realmente conectate cu obiectele lor”)
şi de c o n t i g u i t a t e, cu precizarea expresă a lui Thomas
Sebeok, că termenul contiguitate (evitat de Peirce) nu trebuie
înţeles literal („alăturat”, „adiacent”, „vecin cu”; Steaua polară
este, pentru pământeni, un index al polului nord ceresc, în
ciuda distanţei imense ce le separă), ci gândit mai degrabă prin
raportare la similaritate, aşa cum se întâmplă în lingvistică, în
retorică (metaforă vs. metonimie, respectiv similaritate vs.
contiguitate), în antropologie (magie homeopatică vs. magie de
contagiune). În poetică, a-a susţinut că lirica este iconică, iar
epica e impregnată de indexicalitate (Jakobson). În definiţia
discriminatorie din 2.305, Peirce precizează:

Un indice este un semn sau o reprezentare care se referă la

obiectul său nu atât în virtutea unei similarităţi sau analogii
cu acesta, şi nici pentru că este asociat cu însuşirile generale
pe care se întâmplă să le posede acest obiect, cât pentru că se
află în conexiune dinamică (inclusiv spaţială) cu obiectul
individual, pe de o parte, şi cu simţurile sau cu memoria
persoanei căreia îi serveşte ca semn, pe de altă parte”
(ibid.:296) şi: Psihologic, acţiunea indicilor depinde de
 asocierea prin contiguitate şi nu de asocierea prin asemănare
şi nici de operaţii intelectuale (1990:296).

În 2.306, Peirce distinge indicii de alte

semne sau reprezentări prin trei trăsături
caracteristice:

În primul rând, ei nu prezintă nici o asemănare

semnificativă cu obiectele lor; în al doilea rând, ei se referă
la indivizi, unităţi individuale, colecţii individuale sau
continuum-uri individuale; în al treilea rând, ei îndreaptă
atenţia spre obiectele lor prin constrângere oarbă (ibid.:298).

3.4.3.1. Clase de indici. Un indice este autentic (dacă

secunditatea este o relaţie existenţială) şi degenerat (dacă
secunditatea este o referinţă). Un indice autentic poate conţine
o primeitate, deci un icon, ca parte constitutivă a sa. Corolarul
antropologic: 2.283 „Orice individ este un indice degenerat al
propriilor sale însuşiri” (ibid.: 291).
Subindicii sau hiposemele sunt „semne care dobândesc
acest statut în virtutea unei conexiuni reale cu obiectele lor.
Astfel, un nume propriu, un pronume demonstrativ sau relativ
sau litera ataşată unei diagrame denotă ceea ce denotă datorită
unei conexiuni cu obiectul său, dar nici una dintre acestea nu
este un indice, din moment ce nu este un individ” (ibid.:291).
Peirce a constatat că indicaţia (arătarea, ostensiunea,
deixisul) este un mod de semnificare primitiv şi indispensabil
şi că nici un subiect nu poate fi enunţat fără utilizarea unui
semn care serveşte drept index.
Designatorii sunt o clasă principală de indexuri, pentru că
nici o aserţiune nu are semnificaţie decât dacă are o designaţie
care trimite la universul real sau ficţional. Cele mai clare
exemple sunt deicticele, incluzând timpurile verbale. Tot
designaţii sunt şi cuantificatorii universali şi existenţiali cu
pronume selective.
 Reagenţii, cealaltă clasă principală de indexuri, pot fi
utilizaţi pentru a stabili fapte şi sunt prezenţi în ficţiunile
detectivistice, prin abducţii (alias deducţii). Poate cel mai bine
cunoscut exemplu de reagent este piesa de mulaj cu o gaură de
glonţ în ea, ca semn al unei împuşcături, la care trimitea Peirce
în 2.304. Sebeok consideră că de această categorie ţin şi
semnele-motrice care servesc pentru a indica starea de spirit a
enunţătorului (în prezenţa unui interpretant); dacă însă un gest
serveşte doar pentru a atrage atenţia asupra enunţătorului său,
el nu este decât o designaţie (idem:113). Cu episodul în care
maestrul Guglielmo din Baskerville ghiceşte chiar şi numele
calului trimis de abate, Eco a creat un topos literar celebru
privind virtuozitatea de a interpreta indici (Numele
trandafirului).

3.4.3.2. Manifestări ale indexicalităţii. Succesiunea

temporală, relaţia dintre o cauză şi efectul ei şi invers,
legăturile spaţiale / temporale dintre un index şi obiectul său
dinamic vizează miezul indexicalităţii. Exemplul grăitor de
secunditate oferit de Peirce - urma de paşi găsită de Robinson
Crusoe în nisip – este un index că pe insula lui se află un om.
Exemplul ilustrează un atribut cheie al indexicalităţii: operaţia
de t r i m i t e r e („renvoi”) care-l îndrumă pe Robinson către o
zi anterioară acelei vineri. Indexul inversează cauzalitatea şi,
investit cu semnificaţie, mediază transferul semiotic spre
simbol (urma evocă ideea de om).
La C. S. PEIRCE, indexurile includ toate semnele
naturale şi simptomele fizice. Un deget care arată (index)
constituie „tipul acestei clase de semne”(1990:281), cu toate că
„Ar fi însă dificil, dacă nu imposibil, să se citeze un caz de
indice absolut pur sau să se găsească un semn absolut lipsit de
calitatea de indice” (ibid.: 298).

2.285 Să examinăm câteva tipuri de indici. Văd un om cu

mers legănat. Aceasta indică probabil că omul este marinar.
Văd un om cu picioare strâmbe, cu pantaloni de catifea
reiată, ghetre şi jachetă. Aceasta indică probabil că omul este
jocheu sau ceva de felul acesta. Un cadran solar sau un ceas
indică timpul. Geometrii înscriu litere lângă diferitele părţi
ale diagramelor lor şi apoi folosesc aceste litere pentru a
indica respectivele părţi. Literele sunt folosite în mod similar
de jurişti şi de alţii. Astfel putem spune: dacă A şi B sunt soţ
şi soţie şi C este copilul lor, iar D este fratele lui A, atunci D
este unchiul lui C. A, B, C şi D îndeplinesc aici funcţia de
pronume relative, dar sunt mai comode, pentru că nu
reclamă o ordine anumită a cuvintelor. O ciocănitură în uşă
e un indice. Tot ceea ce ne atrage atenţia este un indice. Tot
ceea ce ne surprinde este un indice, în măsura în care
marchează joncţiunea dintre două porţiuni de experienţă.
Astfel, un tunet puternic indică faptul că s-a întâmplat ceva
deosebit, deşi nu putem şti cu precizie de ce natură a fost
evenimentul (1990:291-292);
2.286 Barometrul coborât şi aerul umed sunt un indice al
ploii; adică, presupunem că forţele naturii stabilesc o
conexiune probabilă între barometrul coborât, aerul umed şi
ploaia care vine. O giruetă este un indice al direcţiei
vântului, pentru că, în primul rând, ea se îndreaptă, într-
adevăr, în aceeaşi direcţie ca şi vântul, astfel încât există o
conexiune reală între ele, şi, în al doilea rând, suntem astfel
constituiţi, încât atunci când vedem o giruetă indicând o
anumită direcţie, ea ne îndreaptă atenţia în acea direcţie….
Steaua polară este un indice, sau index, care ne arată în ce
direcţie este nordul. O nivelă cu bulă de aer sau un fir de
plumb este un indice al direcţiei verticale. Un metru din lemn
ar putea părea, la prima vedere, iconul unui metru; ceea ce
ar fi, de fapt, dacă ar fi destinat doar pentru a arăta un metru
cât mai aproape posibil de ceea ce se poate vedea şi estima că
este un metru. Dar însăşi raţiunea de a fi a unui metru din
lemn sau metal este aceea de a arăta un metru cu mai multă
precizie decât permite să se estimeze aparenţa sa. Aceasta se
întâmplă în urma unei comparaţii fizice precise cu bara
numită „metru”, păstrată la Sèvres. Exisă, aşadar, o
conexiune reală care îi conferă metrului de lemn valoarea sa
 de reprezentame; astfel el este un indice şi nu un simplu icon
(ibid., 292).

Peirce a insistat asupra faptului că indicele este esenţial

pentru vorbire; faptul se referă la caracteristicile de identificare
(calităţile vocii, ale scrisului de mână, studiate ca valori
expresive) şi de apartenenţă la un grup, ca, de pildă, marcatorii
regionali, sociali, ocupaţionali. Într-o conversaţie, de exemplu,
intonaţia, privirile, poziţia corpului sau majoritatea gesturilor
constituie „acest strat indicial care gestionează relaţia şi
facilitează transferul eventualelor conţinuturi informative”
(Bougnoux, 2000:46). În lingvistică, indexicalitatea se referă la
diferitele forme de deixis – o gamă de roluri gramaticalizate
prin care interlocutorii îşi ancorează enunţurile în contextul
spaţio-temporal. Deixisul personal, deixisul social, deixisul
locului, deixisul temporal si deixisul discursului sunt tipurile
majore, studiate în teoria actelor de limbaj, în analiza
discursului şi în logica naturală. Exemplele lui Peirce relevă
remarcabile competenţe şi în domeniul lingvisticii:

2.287 Când un vizitiu, pentru a-i atrage atenţia unui pieton şi

a-l face să se ferească strigă: „Hei!”; în măsura în care este
un cuvânt semnificativ, sunetul este, cum vom vedea mai
târziu, ceva mai mult decât un indice; dar, în măsura în care
el nu este menit să acţioneze decât asupra sistemului nervos
al ascultătorului şi să-l facă să se ferească din drum, el este
un indice, pentru că scopul său este acela de a-l pune pe
pieton în legătură reală cu obiectul, care este situaţia sa în
raport cu calul care se apropie. Să presupunem că doi
oameni se întâlnesc pe un drum de ţară şi unul îi spune
celuilalt: „Hornul acelei case fumegă”. Celălalt se uită în
jurul lui şi zăreşte o casă cu obloane verzi şi verandă, al cărei
horn fumegă. El face câţiva kilometri şi întâlneşte al doilea
călător. Precum Nătăfleţul din poveste, el spune: ”Hornul
acelei case fumegă”. „Care casă?” întreabă celălalt. „Păi, o
casă cu obloane verzi şi verandă”, răspunde nerodul. „Unde-
 i casa aia?” întreabă străinul, care doreşte un indice
oarecare, care să-i permită să lege înţelegerea sa de
respectiva casă. Cuvintele singure nu i-l pot oferi. Pronumele
demonstrative „acesta” şi „acela” sunt indici, pentru că ele
invită ascultătorul să-şi întrebuinţeze capacităţile de
observaţie şi să stabilească în felul acesta o legătură reală
între intelectul său şi obiect….Pronumele relativ care
reclamă o activitate observaţională aproape similară, numai
că în cazul lui observaţia trebuie dirijată spre cuvintele care
l-au precedat. Juriştii folosesc în practică literele A, B şi C ca
pronume relative foarte eficace… Terminaţiile care sunt
ataşate, în orice limbă flexionară, cuvintelor „guvernate” de
alte cuvinte şi care servesc pentru a arăta cuvântul care
guvernează, repetând ceea ce este exprimat în altă parte în
aceeaşi formă, sunt, de asemenea, indici, care au acelaşi
caracter de pronume relativ….Un pronume posesiv este de
două ori indice: în primul rând el indică posesorul, iar în al
doilea rând prezintă o modificare care, din punct de vedere
sintactic, atrage atenţia asupra cuvântului ce denotă lucrul
posedat (ibid.:293-294).

În ciuda scepticismului privind posibilitatea existenţei

unor clase pure, Peirce afirmă că:

3.360 Pronumele demonstrative şi relative sunt indici

aproape puri, pentru că ele denotă lucruri fără a le descrie;
la fel sunt literele de pe o diagramă geometrică şi numerele
subscrise care, în algebră, disting o valoare de alta, fără a
spune care sunt aceste valori (ibid.: 281-282).

Unii indici sunt prescripţii privind plasarea ascultătorului

faţă de obiectul semnificat (aici, acolo). În clasa prescripţiilor
indiciale trebuie incluse pronumele selective (sau
cuantificatori), cărora gramaticienii le dau denumirea „foarte
nedefinită” de pronume nedefinite:
 2.289 Două varietăţi ale acestora sunt deosebit de importante
în logică; în primul rând, selectivele universale, precum
quivis, quilibet, quisuam, ullus, nullus, nemo, quisque,
uterque, iar în engleză: any, every, all, no, none, whatever,
whoever, everybody, anybody, nobody. Ele semnifică faptul
că ascultătorul este liber să selecteze orice caz doreşte, în
limitele exprimate sau înţelese şi că aserţiunea este menită să
se aplice la acesta. Cealaltă varietate importantă din punct de
vedere logic constă în selectivele particulare: quis, quispiam,
nescio quis, aliquis, quidam, iar în engleză: some, something,
somebody, a, a certain, some or other, a suitable, one.
Apropiate de pronumele de mai sus sunt expresiile de genul:
toţi în afară de unul, unul sau doi, câţiva, aproape toţi, tot al
doilea etc. La un loc cu pronumele trebuie clasificate
adverbele de loc şi de timp etc.
Nu mult diferite de acestea sunt: primul, ultimul, al şaptelea,
două treimi din, mii de etc.;
2.290 Există şi alte cuvinte cu valoare de indici: prepoziţiile
şi locuţiunile prepoziţionale precum: la dreapta (stânga) lui
(ibid.:295-296).

Diferită de la o limbă la alta, indexicalitatea este extrem

de importantă pentru semnificaţie, pentru că de ea depinde în
mod decisiv productivitatea semantică. De aceea, preocuparea
structuralismului de a elibera structurile lingvistice de context a
fost o greşeală; este meritul câtorva lingvişti (Jakobson,
Fillmore) care, influenţaţi de ideile lui Peirce, au ancorat
enunţurile în „lumea reală”, atrăgând atenţia asupra necesităţii
ca teoria gramaticală să includă şi o teorie a conversaţiei, ca şi
reflecţii despre deictică şi referinţa pronominală.

THOMAS SEBEOK a lărgit repertoriul indexicalităţii

prin includerea comportamentelor indexicale din sfera
biosemioticii. Interpretarea semiotică a „urmelor” a generat
mitul „Cartea Naturii”, o metaforă a semnificaţiei universale,
incifrată în semne indiciale..
 Indexurile, ca şi celelalte semne, apar în stadiul lor cel
mai primitiv, la nivel unicelular, ca depozitare ale unor
informaţii anterioare. Moleculele indexicale de ADN constituie
„amprenta” certă a fiecărui individ. Sebeok citează, după Berg,
cazul bacteriei „E. Coli”, care hoinăreşte prin intestin,
alternând răsturnările cu înotul direcţionat spre sursa de hrană;
ea compară deictic, în timpi şi distanţe scurte, unde a fost şi
unde este acum, ţi decide pe această bază dacă să se răstoarne,
să se oprească sau să înoate spre alt corespondent indexical
(2002:118-119). La plante, indexicalitatea predomină cert faţă
de iconicitate, ceea ce confirmă o reflecţie a lui Peirce: 3.205
„chiar şi plantele îşi duc viaţa…emiţând semne”.
Comportamentul indexical al animalelor este perfect ilustrat de
pasărea numită „Indicator indicator” sau „Indicatorul de miere
cu gâtul negru”; ea cheamă prin semne / etalări audiovizuale şi
călăuzeşte diferite animale, inclusiv oamenii, către cuiburile de
albine sălbatice (idem:120). Ritmul de dans al albinei melifere
„indică” distanţa: cu cât mai îndepărtată e ţinta, cu atât mai
puţine rotiri are dansul într-un timp dat. La circ, numerele de
dresură şi de prestidigitaţie se bizuie pe manipularea semnelor
indexicale.
Epidemiologii numesc „caz-index” sursa / agentul
cauzativ al epidemiei; un steward al unei companii aviatice
canadiene a fost identificat drept cazul-index pentru infecţia
SIDA din America de Nord (ibid.:116). Un exemplu sinistru de
asociere prin contiguitate este braţul drept al unui general
mexican, retezat de la umăr într-o bătălie din 1915. Conservat
într-un recipient cu formol, a fost expus până în 1989 într-un
mare monument din Ciudad de Mexico şi venerat ca un
talisman. Când romancierul Gabriel Garcia Marchez a propus
ca braţul în descompunere să fie înlocuit cu altul, el transfigura
indexul cu aură mistică într-un simbol cu semnificaţie istorică
(ibid.:114).
În criminalistică, amprentele digitale sunt adevărate
„plăcuţe de identitate”, ca şi ADN-ul; corpul oricărui vertebrat
poartă un arsenal de marcatori indexicali specifici, exploataţi în
practicile mantice (chiromanţia) şi în unele pseudoştiinţe
(grafologia, frenologia). Diagnosticienii, psihanaliştii şi
detectivii caută şi descifrează cu toţii indici, retrogresând de la
cauză la efect, ca în practicile de vânătoare ori ale oamenilor
primitivi sau progresând magic de la o cauză prezentă, reală,
spre un efect viitor prognosticat, ca în practicile divinatorii.
Militarii practică şi ei tehnica deducţiei, folosită de Sherlock
Holmes, adică arta de a infera concluzii importante din indicii
aparent nesemnificative. Pentru fermieri, pădurari şi grădinari
este important să distingă urmele de animale imprimate în sol –
codul urmelor de paşi alcătuind o hartă a activităţilor nocturne
(ibid.:122-123). Semiochimia, funcţia feromonică a signaturilor
chimice umane a fost comparată cu amprentele digitale
individuale. Peirce era convins că „mirosurile sunt în mod
deosebit apte de a acţiona ca semne” şi au „o tendinţă
remarcabilă de a se reprezenta pe ele însele, adică de a ocupa
întregul câmp al conştiinţei […] Iată o primă cale, cea a
asocierii prin contiguitate”. Despre a doua - „asociaţia prin
asemănare” - Peirce a scris acest fragment liric referitor la
funcţia iconică a parfumurilor:

1.313 Parfumul preferat al unei doamne mi se pare că este

oarecum în concordanţă cu fiinţa sa spirituală. Dacă ea nu
foloseşte nici unul, natura sa va fi lipsită de parfum. Dacă
foloseşte parfumul de violete, va avea ea însăşi aceeaşi fineţe
şi delicateţe. Am cunoscut două femei care foloseau
parfumul de trandafir. Una era o artistă, fată bătrână, o
grande dame, cealaltă era o femeie tânără căsătorită, foarte
gălăgioasă şi foarte ignorantă. În mod ciudat, însă, ele
semănau. În ceea ce le priveşte pe cele care foloseau
parfumul de heliotrop, de frangipan etc., atât cât ştiu despre
ele îmi este de ajuns. Neîndoios, există o asemănare subtilă
între parfum şi impresia pe care mi-o fac despre natura unei
femei (1990:274).
 J.-M. KLINKENBERG abordează tipologia semnelor
într-o manieră simplistă, reducând problematica la cea de-a
doua trihotomie a lui Peirce, fiecare tip de semn fiind (doar)
definit şi exemplificat:

Vom numi indici semnele motivate prin contiguitate obţinute

în urma unor decupaje corespondente.. Faţa semnificantă
semnului se va numi elementul indicant, iar cea semnificată
– elementul indicat.
Ca exemplu, deja evocat – fumul pentru foc, dar şi zgomotul
de sticlă spartă semnalând că o fereastră e victima […]; de
asemenea, direcţia giruetei sau localizarea impresiei de
curent de aer pe degetul expus la vânt; urma degetelor pe
faţă, ca urmare a unei palme pe obraz; roşeaţa sau arsura
amintind expunerea prelungită la soare; patul cald încă sau
pernele cu urme de cap în cazurile de prezumţie legală de
adulter; becul fierbinte, indicând că a fost aprins; muşchiul
pentru umezeală; cercul umed lăsat de un pahar pe masa de
marmură; mirosul de aluat sau de ars (2004:170).

Vom concluziona invocând observaţiile

subtile ale lui DANIEL BOUGNOUX:

A pleca de la ipoteza că la început a fost indicele

înseamnă a aşeza la baza semiosferei noastre urmele
perceptibile sau rămăşiţele fenomenelor. Peirce defineşte
indicele ca fiind a fragment torn away from the object, un
semn smuls din lucrul său. În cazul simptomului medical sau
meteorologic, în cazul amprentelor, al urmelor fizice sau al
depunerilor, relaţia între lucru şi semnul său este o relaţie de
tip parte-întreg sau cauză-efect, aşadar directă, sau fără cod,
fără medierea sau reprezentarea mentală a unei intenţii, fără
distanţă de reprezentare, fără ruptură semiotică. Această
continuitate sau contiguitate naturală între indici şi ceea ce
indică ei îi aşază la originea procesului de semnificare; ei
sunt primii, în procesul de aculturaţie prin care trece fiecare
individ, la nivel de comunitate şi de contact. Indicele este
 semnul care leagă (semnul de lucru şi subiecţii între ei), şi în
fapt relaţiile noastre, pe care trebuie să le distingem cu grijă
de conţinutul comunicărilor noastre, sunt toate căptuşite cu
indici. Pol fierbinte sau „liant” al sferei semnelor, indicele
este ceea ce se arată, se exprimă sau acţionează sub forma
unei prezenţe reale: el nu prezintă lucrul sau fenomenul, ci
este manifestarea acestora în mod direct, în mod real
(2000:45).

3.4.4. Semne iconice. Iconul este un semn care simulează

/ îşi reproduce referentul, printr-o relaţie de a n a l o g i e sau
de s i m i l a r i t a t e.
Peirce l-a introdus în a doua trihotomie a semnelor
raportate la obiect, între indice şi simbol. Sebeok îl citează pe
Wells, care considera că „noţiunea de icon a lui Peirce este la
fel de veche ca şi cea a lui Platon (mimesis: semnul imită
semnificatul)” şi îi atribuie lui Wimsatt (1954) reintroducerea
termenului icon în metalimbajul secolului XX (2002:132) Este
cea mai controversată clasă de semne, cele mai multe obiecţii
fiind aduse de U. Eco.
Dacă indexicalitatea este o formă fundamentală de
semnalizare, iconicitatea – imaginea, în general – operează
prima desprindere a semnelor de obiect. Bougnoux vorbeşte
despre o „ruptură semiotică”:

artefactul iconic se adaugă lumii, în timp ce indicele este

prevalat din lume. Această ruptură semiotică corespunde
aşadar rupturii antropologice în sens larg: chiar domesticite,
animalele sensibile la indici nu sunt interesate de tablouri, de
fotografii şi nici măcar de propria lor imagine reflectată în
oglindă (2002:46).

Raportul iconic de analogie trebuie înţeles, ca si

contiguitatea, într-un sens mai puţin literal. Deşi semnul iconic
conservă caracteristici ale obiectului, reprezentarea lui este
selectivă, la o anumită scară şi pe un suport material adesea
diferit; o fotografie, oricât de fidelă originalului, rămâne un
petec de hârtie care nu reţine nimic din fiinţa vie a celui
reprezentat. La fel, piatra sculptată, pânza tablourilor, hârtia
desenelor, hărţile geografice, sticla vitraliilor, metalul semnelor
de circulaţie etc. Toate trimit la obiect prin elemente de
analogie, descriptive sau schematice. De aceea, obiectul este
uşor de reperat în reprezentamen; în consecinţă, comunicarea
iconică are caracter de universalitate. După fixarea
logocentrică a modernităţii, postmodernitatea a redevenit
imagocentrică: ecranele vehiculează, la scară mondială,
avalanşe de iconi, surogate de realitate.

3.4.4.1.Definiţii. La Peirce, un representamen iconic

trimite la primeitate (calitate), la modul direct de a comunica o
idee şi la asemănare/similaritate; el atrage atenţia asupra
iluziei referenţiale, asupra ambiguităţii pe care o poate crea
semnul iconic:

2.276 Un icon este un representamen a cărui calitate

reprezentativă este o primeitate a representamenului în
calitate de prim. Altfel spus, o calitate pe care el o are ca lucru
îl face apt de a fi un representamen. În consecinţă, orice lucru
poate fi un substitut al oricărui lucru cu care se aseamănă
(conceptul de „substitut” îl implică pe cel al unui scop şi astfel
al treităţii autentice [...] Un semn poate fi însă iconic, cu alte
cuvinte, îşi poate reprezenta obiectul în principal prin
similaritatea sa, indiferent de modul său de a fi. (1990:296).
3.362 Numesc semnul care ţine locul a ceva doar pentru că îi
este asemănător un icon. Iconii se substituie atât de mult
obiectelor lor, încât abia dacă se pot distinge de ele. Aşa sunt
diagramele din geometrie. O diagramă, desigur în măsura în
care are o semnificaţie generală, nu este un icon pur; dar în
mijlocul raţionamentelor noastre uităm în mare măsură de
caracterul său abstract şi pentru noi diagrama este lucrul
însuşi. Tot aşa, atunci când contemplăm un tablou există un
moment în care pierdem conştiinţa faptului că el nu este
lucrul, distincţia dintre real şi copie dispare şi, pentru
 moment, este un vis pur – nu o existenţă particulară, dar totuşi
nici generală. În acest moment noi contemplăm un icon
(ibid.:282).
8.335 Definesc Iconul ca fiind un semn care este determinat de
obiectul său dinamic în virtutea naturii sale interne proprii.
Aşa este orice qualisemn, bunăoară o viziune sau sentimentul
stârnit de o bucată muzicală considerată a reprezenta exact
intenţia compozitorului. Aşa poate fi un sinsemn, bunăoară o
diagramă individuală; să zicem o curbă a distribuţiei erorilor
(ibid.:239 – Scrisori către lady Welby, 1904).

În timp Peirce vorbeşte despre „o simplă comunitate într-

o anumită calitate” („likeness”), Sebeok defineşte iconul prin
similaritatea topologică: ”Se spune că un semn este iconic
atunci când există o similaritate topologică între un semnificant
şi denotatele sale” (2002:73), iar Klinkenberg prin asemănare
şi decupaj: „Vom numi iconi […] semnele motivate prin
asemănare, obţinute în urma unor decupaje noncorespondente”
(2004:170). Ele sunt noncorespondente, deoarece pot fi
articulate.
Să reţinem că Saussure n-a manifestat un interes deosebit
pentru iconicitate; deşi n-a utilizat termenul, a dat ca exemplu
balanţa justiţiei, ca reprezentând echilibrul dintre culpă şi
pedeapsă.

3.4.4.2. Manifestări ale iconicităţii. Clase de iconi.

Introducând noţiunea de similaritate în definiţia iconului,
Peirce a corectat-o prin ideea de convenţionalitate şi a distins
semne iconice în care asemănarea este asistată de reguli
convenţionale. El a propus, la nivel de metalimbaj termenul
hipoicon şi a decelat trei subclase ale sale: imagini, diagrame
şi metafore:

2.276 Dacă dorim un substantiv, un representamen iconic

poate fi numit un hipoicon. Orice imagine materială, precum
un tablou, este în mare măsură convenţională în modul său de
 reprezentare; dar în sine, fără legendă sau etichetă, ea poate fi
numită un hipoicon.
2.277. Hipoiconii se pot împărţi în mare după modul de
primeitate la care participă. Cei care fac parte din calităţi
simple, sau primeităţi prime, sunt imagini; cei care reprezintă
relaţiile, în principal diadice sau considerate ca atare, ale
părţilor unui lucru prin relaţii de analogie între propriile lor
părţi sunt diagrame; cei care reprezintă caracterul
reprezentativ al unui reprezentamen reprezentând un
paralelism în altceva sunt metafore (ibid.:287).

Orice tablou este o reprezentare care conţine iconi.

Fotografiile, mai ales instantaneele, sunt semne prin conexiune
fizică: ele seamănă (în anumite privinţe) cu obiectele pe care le
reprezintă. Un alt exemplu de utilizare a asemănării este schiţa
pe care o face un artist pentru o statuie, o compoziţie picturală,
un profil arhitectural sau un element decorativ (ibid.:288-289).
La fel este orice diagramă, chiar dacă nu există nici o
asemănare materială între ea şi obiectul ei:

2.2.8.2. asemănarea constă doar în relaţiile dintre părţile ei.

Astfel, putem exprima relaţia dintre diferitele feluri de semne printr-
o acoladă ca aceasta:
iconi
Semne: indici
Simboluri

Această diagramă este un icon. Dar singurul aspect în care ea

seamănă cu obiectul ei este acela că acolada prezintă clasele de
iconi, indici şi simboluri în relaţie unele cu altele şi cu clasa
generală a semnelor, aşa cum sunt ele în realitate, într-o manieră
generală. Când, în algebră, scriem ecuaţii unele sub altele, mai ales
când punem litere asemănătoare pentru coeficienţi corespunzători,
acest aranjament este un icon […] În fapt, orice ecuaţie algebrică
este un icon în măsura în care ea prezintă, cu ajutorul semnelor
algebrice (care nu sunt iconi ele însele), relaţiile cantităţilor în
cauză (idem:290).
 Şi raţionamentul matematicienilor se bazează pe
asemănări, întărite prin reguli convenţionale, care sugerează
aspecte ale unor stări de lucruri presupuse; astfel, o formulă
algebrică „este un icon devenit aşa prin regulile de comutare,
asociere şi distribuţie a simbolurilor” (ibid.:288). Ele au un
caracter iconic predominant şi în sensul că ilustrează
proprietatea iconilor de a genera alte adevăruri – neaşteptate -
despre obiect (astfel, cu ajutorul unei fotografii se poate trasa o
hartă). Iconi de tip algebric se află în toate propoziţiile
gramaticale obişnuite. În formele primitive de scriere
(hieroglifele) există iconi de tip nonlogic - ideogramele. În
sintaxa fiecărei limbi există iconi logici, întăriţi de reguli
convenţionale. Peirce precizează că „În cea mai veche formă de
vorbire a existat probabil o mare parte de mimetism”
(ibid.:288) şi că limba nu este decât un soi de „algebră” sau o
metodă de formare a unei diagrame: semnificaţiile cuvintelor
depind de asociaţiile prin similaritate, pe când experienţa se
coagulează prin contiguitate.

Reprezentările iconice multisenzoriale invadează viaţa

oamenilor şi a animalelor.
Iconii nu sunt doar vizuali, cum ar sugera majoritatea
exemplelor lui Peirce, ci şi auditivi, olfactivi, gustativi,
chimici; fotografiile, portretele, peisajele îşi reproduc vizual
referenţii, onomatopeele simulează acustic, parfumurle
sugerează artificial anumite mirosuri naturale, aşa cum diferite
arome artificiale simulează gustul autentic. U. Eco menţionează
o sinecdocă gestuală cu valoare de semn iconic kinezic: copilul
care ameninţă cu arătătorul, de parcă ar fi ţeava unui pistol;
copilul poate imita pistolul şi mişcând arătătorul şi strângând în
pumn un pistol imaginar (1982:280).
În plan s o c i a l, există o corespondenţă analogică, de
esenţă iconică, între dispoziţia spaţială / teritorială şi poziţia
socială sau de autoritate în grupurile mici. Masa ţărănească din
Moromeţii este semnul iconic al relaţiilor patriarhale, dominate
de autoritatea paternă. La orice reuniune de familie ne aşteptăm
să-l găsim pe „capul casei” în capul mesei; la fel se întâmplă în
consiliile de administraţie ale firmelor şi la întruniri
ceremoniale. Sistemul ritual al diferitelor culturi este construit
din semne iconice; eficienţa magică a efigiilor a fost
recunoscută în practica rituală (Sebeok, 2002:133 şi 138). În
opoziţie, este semnalată în alte religii (musulmană) prohibiţia
imaginii, a „chipului cioplit”: a n i c o n i s m u l.
În discursul z o o s e m i o t i c, mimetismul este o
caracteristică semiozică fundamentală a biosferei. Semnele
iconice se găsesc în întreaga serie filogenetică, procesul de
copiere constituie un principiu al sociobiologiei capabil să
integreze relaţiile de semnificare. Sebeok (ibid.:76) constată
predominanţa iconicităţii în rândul fiinţelor necuvântătoare şi
prezintă câteva exemple de iconicitate din discursul animal,
implicând canale chimice, auditive sau vizuale:
 Funcţia iconică a unui semn chimic este bine ilustrată
de substanţa de alarmare a unei specii de furnici - o cantitate de
feromon care se estompează, dacă pericolul este momentan sau
se răspândeşte, dacă pericolul persistă, alarmând un număr
mare de furnici lucrătoare; semnalul chimic este iconic prin
variaţia sa analoagă cu gradul de periculozitate;
 La diverse specii de furnici, cantitatea de feromon emis
depinde direct de mărimea şi cantitatea sursei de hrană;
feromonul funcţionează ca un vehicul de semn iconic, stabilind
în mod analog o legătură cu intensificarea sau diminuarea
urmelor de ghidaj olfactiv;
 O specie de muscă, asemănătoare coloristic cu o specie
de viespe, a dezvoltat o „simbioză” cu aceasta, pentru a induce
în eroare păsările care o vânează; cu un ritm al bătăilor din
aripi cu mult mai mic decât al viespii, musca zboară în
vecinătatea acesteia, evitând să fie identificată auditiv de către
răpitori;
  O specie de păianjeni, numiţi păianjeni cu reţea în
formă de roată, a dezvoltat un ingenios dispozitiv antipradă: îşi
adaptează ambientul la propria imagine, simulând un număr de
autocopii, pentru a dirija prădătorii spre una dintre replicile
false.
Pentru R. Thom (De l’icône au symbole: Esquise d’une
théorie du symbolisme, 1973, apud Sebeok, 2002:143-146),
formarea semnelor iconice apare pe întreaga scară a naturii,
într-un flux universal: un model se ramifică într-o replică
izomorfă cu el. Semnificatul generează semnificantul într-un
proces de bifurcare continuu.
Dezvoltarea embriologică este cea mai dramatică formă
de iconizare: este proiectul naturii de a dezvălui creşterea şi
diferenţierea unei structuri izomorfe cu autorul în virtutea unei
operaţii de translare spaţio-temporală. La nivel molecular,
acelaşi mecanism este realizat atunci când dubla spirală
elicoidală de ADN este replicată pentru a genera două spirale
elicoidale, fiecare conţinând o catenă preexistentă şi alta recent
produsă. În termeni biologici, înseamnă că descendentul, ca
semnificant, poate deveni semnificat ca autor, prin generaţii. O
fiinţă vie produce la un interval de timp o altă fiinţă vie,
izomorfă cu ea. Această plasticitate activează codul genetic,
dând naştere unui sistem molecular autoreplicativ şi mutabil,
sensibil la mediu. Pentru autorul teoriei catastrofelor (care viza
la început embriologia), imaginile sunt o caracteristică majoră.
Sebeok îl omagiază pe Thom pentru că închide bucla începută
de Peirce cu reflecţia despre semn, extinzând-o la teoria
evoluţiei, la teoria codurilor verbale şi nonverbale.
Versantul biologic al iconicităţii ridică „ameţitoarea” şi
fascinanta problemă teoretică a r e g r e s i e i şi a s i m e t r i e
i, cu aplicaţie în relaţiile de rudenie şi în artă. În primul caz, o
fetiţă va fi semnul iconic al mamei / tatălui, al fraţilor şi
surorilor, al tuturor rudelor cu care seamănă, al rasei umane, al
primatelor, al mamiferelor, al vertebratelor, etc. într-o
regresiune nesfârşită către denotate tot mai generalizate. În al
doilea caz, o fotografie reprezentând-o pe Gioconda ar putea fi
semnul iconic al unei copii a tabloului, ea însăşi semn iconic al
originalului pictat de Leonardo da Vinci; Gioconda pictată este
iconul Monei Lisa, la rândul ei iconul mamei pictorului,
Caterina.
Pentru iconismul angrenat p r o g r e s i v, Sebeok
(idem:75) propune o situaţie echivocă: să presupunem că un
personaj contemporan renumit, să zicem papa, îmi este
cunoscut – aşa cum le şi este majorităţii catolicilor – doar după
fotografia lui sau după o altă reprezentare plastică, dar că, într-
o bună zi, ajung să-l văd în carne şi oase. Cu acel prilej, papa,
în carne şi oase, ar deveni pentru mine „semnul iconic”, în
raport cu imaginea sa de mult familiară, denotatul său
fotografic sau litografic. Această problemă nu le este străină
nici etologilor. Copita calului este în aceeaşi măsură o imagine
a stepei pe care păşeşte, după cum urma întipărită pe care o lasă
este şi o imagine a copitei.
La Klinkenberg, iconismul este exemplificat în maniera
unui mozaic, sugerând prin aceasta eterogenitatea acestei clase
de semne: o fotocopie, imaginea inversată în oglindă, planul
arhitectural, o hartă geografică, o schemă electrică, macheta
unui avion, amploarea unui gest de dispreţ pe măsura
dispreţului resimţit, imitarea unui parfum de marcă, producerea
artificială de zgomote la cinematograf, imitarea fluieratului
păsărilor sau a altor sunete din natură etc. (2004:170).

3.4.4.3. Trepte de iconicitate. După cum nu există

semne iconice pure (iconicitatea totală va fi materializată de
obiectul însuşi), Charles Morris (1946:191) a emis axioma:
„Iconicity is a matter of degree” (Iconicitatea e o problemă de
grad).
Abraham Molles a elaborat o „scară” de iconicitate cu 12
niveluri, prin prisma cuplului abstractizare vs. iconicitate (=
cantitatea de „realism”); pe această bază a clasat Daniela
Rovenţa-Frumuşani semnele iconice ale discursului ştiinţific
(1999:96-97).

3.4.4.4. Critica iconismului. Umberto Eco a recuzat

conceptul de „similaritate”, cu argumentul că semnele iconice
sunt codificate cultural şi instituie coduri guvernate de
convenţii culturale. El citează, în Tratat de semiotică generală,
„şase interpretări naive”, anume că semnele iconice:
1. au aceleaşi proprietăţi cu obiectul (Morris);
2. sunt asemănătoare obiectului; Peirce n-a reuşit să
abandoneze referirea la obiect şi de aceea iconismul său
rămâne un termen-umbrelă, care acoperă fenomene
disparate, ca imaginile mentale, grafurile existenţiale,
picturile, metafora etc.
3. sunt analoge obiectului;
4. sunt motivate de obiect;
5. sunt codificate arbitrar;
6. sunt analizabile în unităţi pertinente şi sunt pasibile de
o articulare multiplă, cum se întâmplă cu semnele verbale
(1982:253-283).
„A avea proprietăţile obiectului”: pentru Morris (1946),
un semn este iconic în măsura în care are el însuşi aceleaşi
proprietăţi cu denotaţii săi. Morris spunea, totuşi, că portretul
unei persoane este iconic într-o oarecare măsură, dar nu
complet, din moment ce pânza nu are textura pielii umane, nici
mobilitatea individului pictat. Cinematograful ar fi mai iconic
decât pictura, dar niciodată complet. Morris conchidea că un
semn complet iconic ar trebui să fie şi el un denotatum. După
cum am arătat mai sus, Morris admitea că iconicitatea este o
problemă de grad şi cita drept cazuri de iconism temperat
onomatopeele verbale, legate de convenţii naturale şi regionale.
Eco îl completează cu alte două exemple: pâraiele şi cascadele
din tablourile şcolii ferrareze (care nu sunt făcute din apă) şi cu
reproducerea în biserici a unor scene biblice (naşterea lui
Hristos, de un naturalism extrem, dat de utilizarea naivă a unor
materiale cât mai fidele - paie, nuiele etc.).
Ar trebui să recunoaştem – consideră Eco – că semnele
iconice nu au aceleaşi proprietăţi fizice ca obiectul, dar
stimulează o structură perceptivă asemănătoare (1982:256).
Profilul amprentei mâinii nu este un semn iconic care are unele
proprietăţi ale mâinii, ci un stimul-surogat, care contribuie la
semnificare. Experienţa ne spune că zaharina este
„asemănătoare” zahărului. Analiza chimică ne spune însă că nu
au proprietăţi comune; proprietăţile comune nu privesc
compoziţia chimică, ci efectul asupra papilelor gustative:
ambele sunt „dulci”.

3.4.4.5. Replicabilitatea. Umberto Eco (idem:236-238) a

fîcut distincţia dintre replicile integral similare, numite dublete
şi replicile parţiale, numite replici.
i) Două maşini „Dacia Logan” de aceeaşi culoare trebuie
considerate două dublete şi nu o reprezentare iconică reciprocă;
un semnal rutier de „STOP” este dubletul absolut al clasei sale.
O bancnotă este o replică şi este identificată drept „falsă”
atunci când intervine un „zgomot” în replicarea prototipului;
deşi are o valoare materială minimă (o bucată de hârtie),
bancnota capătă o valoare mare, în virtutea unor convenţii (în
Malaezia există bănci de pietre – „banii” fiind reprezentaţi de
pietre rotunde, mai mici sau mai mari). În artă, duplicatul
absolut este imposibil; o replică perfectă ar trebui să aibă
aceleaşi proprietăţi semiotice ca originalul (inclusiv
qualisemnele: textură, culori, stare de conservare). Sculptând
Pieta, Michelangelo a instituit un cod, a inventat reguli poietice
proprii, inimitabile. Se consideră că gustul pentru autentic şi
original este produsul ideologic al societăţilor mercantile. În
schimb, pentru operele de artizanat, regulile de producere sunt
cunoscute, iar produsele sunt dublete aproape absolute.
Produsele olarului, obiectele de consum din magazine sunt
interşanjabile.
 ii) În cazul replicilor, ocurenţa este diferită de tip; el
prescrie proprietăţile esenţiale pe care trebuie să le realizeze
ocurenţa, dar aceasta posedă, în plus, caracteristici individuale.
Pe scară biologică, urmaşii sunt replici ale predecesorilor. O
carte de joc, prin posibilităţile de stilizare, este o ocurenţă
parţial diferită de tip. Un cuvânt rostit este o ocurenţă, deoarece
instituie raportul individual dintre fonemele-tip şi variaţia
liberă a rostirii lor.

3.4.4.6.Reflexe. Imaginea speculară nu este, după Eco, un

semn, pentru că „nu poate fi folosită pentru a minţi”
(1982:281); nu este cu atât mai puţin un semn iconic, pentruc
că relaţia ei cu referentul este o formă de egalitate, nu de
similaritate. O imagine din oglindă nu poate fi considerată
drept semn, pentru că ea nu ţine locul altui lucru, ci se află în
faţa acelui lucru. Ea nu există în schimbul, ci din cauza a ceva.
Reflexele speculare sunt definite ca un tip de congruenţă
– echivalenţe care stabilesc o relaţie biunivocă bazată pe
proprietăţile reflexivităţii, ale tranzitivităţii şi simetriei. Atenta
şi migăloasa analiză îl conduce pe semioticianul italian la o
concluzie radicală: eliminarea semnelor iconice:

Categoria iconicităţii nu slujeşte la nimic, confundă

ideile, pentru că nu defineşte un singur fenomen şi nu defineşte
numai fenomene semiotice. Iconismul reprezintă o colecţie de
fenomene puse laolaltă[…] cu mare uşurinţă (1982:282).

Semnele iconice nu pot fi clasificate, aşadar, ca o

categorie unică.
Observaţiile subtile ale lui Eco sunt taxate de Sebeok ca
excepţional de atente, de o manieră constant interesantă, dar
neconcludentă. Critica lui Eco este „ingenioasă”, dar rămâne la
„clasici” (2002:74).
În ciuda controverselor, iconicitatea s-a dovedit o
categorie fertilă pentru hermeneutică: preocupările semiotice
legate de icon au fost transcense spre probleme filosofice de
identitate (Sadoveanu a construit în Baltagul un icon al
identităţii etnice a muntenilor), de analogie, de contrast, spre
topologie, spre raportul natură-cultură etc.

3.4.4.7.Iconicitatea secundară şi pseudoidentitatea.

Semioticianul suedez Göran Sonesson a sesizat două tipuri de
iconicitate:
1. iconicitatea p r i m a r ă, în care relaţia semnică se
întemeiază pe o experienţă a similitudinii. Pictura este un
exemplu tipic de semn iconic primar, caracterizat prin faptul că
expresia şi conţinutul nu au proprietăţi comune şi nu este
nevoie de convenţii pentru a interpreta semnul (pictând
figurativ o pipă, Magritte îşi intitula tabloul, cu deplină
conştiinţă semnică, Aceasta nu este o pipă);
2. iconicitatea s e c u n d a r ă necesită convenţii – ceea ce
este contraintuitiv (ne-am aştepta ca doi gemeni să fie, unul
pentru celălalt, o imagine iconică; în cele mai multe cazuri,
sunt doi indivizi diferiţi). Poate să unească două obiecte care
au, ca semn identitar, câteva sau toate proprietăţile comune.

P s e u d o i d e n t i t a t e a este un caz special de

iconicitate secundară, în care sunt mai importante diferenţele
decât similarităţile: un manechin dintr-o vitrină, care „stă”
pentru o fiinţă umană, este o pseudoidentitate, deoarece suntem
în prezenţa unui obiect neînsufleţit, ce pretinde că reprezintă o
fiinţă umană. Actorii de teatru şi film sunt şi ei
pseudoidentităţi, atunci când „joacă” alte caractere.
Transsexualii sunt pseudoidentităţi şi semne iconice
secundare ale sexului asumat. În bărbatul transsexual partea
masculină nu-i ştearsă, ci doar ascunsă, vizibilă însă în planul
expresiei; corpul este considerat mai puţin important decât
imaginea feminităţii, al cărei instrument / vehicul devine. Acest
„al treilea sex” face apel la elemente de paratext (fotografii,
interviuri) utilizate ca argumente pentru drepturile minorităţii
în discuţie.
Retorica transsexualităţii face uz de cele patru dimensiuni
ale retoricii vizuale:
1. i n t e g r a r e a: unind în acelaşi corp masculinul şi
femininul, transsexualii sunt foarte „retorici” prin integrarea a
două entităţi separate;
2. distanţa dintre i d e n t i t a t e / o p o z i ţ i e:
identitatea transsexuală este oximoronică, pentru că masculinul
şi femininul sunt opoziţii antropologice de gen;
3. gradul de f i c ţ i o n a l i t a t e: al treilea sex – o
entitate in praesentia, dar absentă din ordinea normală;
4. relaţia dintre modul de c o n s t r u c ţ i e, f u n c ţ i e şi
c a n a l u l de c i r c u l a ţ i e: unind masculinul şi femininul în
acelaşi corp, transsexualul este transgresiv şi suprarealist
(corporalitatea sa instaurează un dublu discurs: masculin şi
feminin). Dacă transsexualul este un semn, imaginea lui
(desen, fotografie, imagine media) este un semn în semn –
exemplu de funcţie metasemiotică (Marner:1997).

3.4.5. Semne simbolice. Prima remarcă în legătură cu

termenul simbol este legată de utilizarea sa „dezorganizată” şi
adesea contradictorie. Peirce remarca: 2.297 „Cuvântul simbol
are atât de multe semnificaţii, încât ar însemna să deteriorăm
limba dacă i-am mai adăuga încă una” (1990:302). Pentru a-l
dezambiguiza, este necesară precizarea contextelor teoretice; se
face chiar o recomandare: „acest cuvânt este folosit atât de
variat, încât nu este recomandat să îl utilizăm în alte sensuri
decât cele indicate de Peirce şi Freud (O’Sullivan et alii,
2001:304). Şi Solomon Marcus a avertizat: a nu se confunda
accepţia semiotică a simbolului cu aceea din poetică (1979:13).
Iată câteva tipuri de contexte:
1. La Peirce, simbolul este un semn c o n v e n ţ i o n a l,
deosebit de indice şi de icon, care rămân legate de obiect; toate
cuvintele, frazele, cărţile, numerele şi alte semne convenţionale
sunt simboluri. Generate exclusiv prin puterea unor convenţii,
semnele simbolice prezintă caracterul cel mai pronunţat social;
cel mai ilustrativ exemplu îl constituie limbile naturale şi
artificiale, care-şi formulează explicit convenţiile.
2. La Freud, simbolul înlocuieşte (adesea metaforic) un
obiect tabu; obiectele ascuţite simbolizează sexul masculin,
cele rotunde - pe cel feminin;
3. Shannon şi Weaver, Richards şi Ogden, Berlo înţeleg
prin simbol semnificantul şi, în genere, orice tip de semn; este
de evitat o asemenea extensie;
4. Pentru Barthes, simbolul este un obiect /act care
înlocuieşte o idee abstractă sau o valoare (şi se opune
alegoriei). O monedă de aur simbolizează bogăţia, un păstor şi
oile sale simbolizează relaţia lui Iisus Christos cu apostolii săi.
Practicile religioase şi ritualurile sunt, în acest sens, simbolice;
5. În artă şi în literatură simbolul presupune m o t i v a r e
a, graţie asemănării dintre simbol şi obiect. El este vizat în sine
şi este, de regulă, personal, polisemantic şi ambiguu;
accepţiunea aceasta se regăseşte la Freud şi Barthes (ibid.:303-
304). Saussure îl opune, ca semn motivat, semnului lingvistic
(nemotivat). Este inversul definiţiei peirceene.

3.4.5.1.Definire şi exemplificare. Categoria „simboluri”

conţine, la Peirce, toate speciile de semne arbitrare. Simbolul
este o terţitate bazată pe regularitate şi convenţie, un legisemn:

8.335 Definesc Simbolul ca fiind un semn care este determinat

de obiectul său dinamic doar în sensul că el va fi astfel interpretat.
El depinde, deci, fie de o convenţie, o deprindere sau o dispoziţie
naturală a interpretantului său, fie de câmpul interpretantului
său…Orice simbol este în mod necesar un legisemn, căci este
inexactă denumirea de simbol dată replicii unui legisemn”
(ibid.:239);
2.292 Un simbol este un representamen al cărui caracter
reprezentativ constă tocmai în aceea că este o regulă care îşi va
determina interpretantul. Toate cuvintele, frazele, cărţile şi alte
semne convenţionale sunt simboluri….ca urmare, un element
constitutiv al unui simbol poate fi un indice şi un element constitutiv
poate fi un icon. Un om se plimbă cu un copil; el îşi întinde braţul în
aer şi spune: „Acolo este un balon”. Braţul întins este o parte
esenţială a simbolului, fără de care acesta din urmă nu ar transmite
nici o informaţie. Dacă însă copilul întreabă: „Ce este un balon_”,
iar omul răspunde: „Este ceva ca o bulă mare de săpun”, el face din
imagine o parte a simbolului. Astfel, deşi obiectul complet al unui
simbol, cu alte cuvinte semnificaţia sa, are natura unei legi, el
trebuie să denote un obiect individual şi trebuie să semnifice o
însuşire. Un simbol autentic este un simbol care are o semnificaţie
generală. Există două feluri de simboluri degenerate: simbolul
singular, al cărui obiect este un individ existent şi care semnifică
doar însuşirile pe care acest individ le poate realiza, şi simbolul
abstract, al cărui singur obiect este o însuşire” (ibid.:299-300);
2.301 „Un simbol, aşa cum am văzut, nu poate indica un
lucru anume: el denotă un gen de lucruri. Mai mult, el însuşi
este un gen şi nu un lucru individual. Puteţi scrie cuvântul
„stea”, dar acest lucru nu vă face creatorul cuvântului, după
cum, dacă-l ştergeţi, nu-l distrugeţi. Cuvântul trăieşte în
minţile celor care-l folosesc. Chiar şi atunci când dorm, el
există în memoria lor (1990:303-304).

Semnificaţia de semn convenţional nu este adăugată, ci

originară, aşa cum demonstrează Peirce în următorul excurs
etimologic: în greacă, simbalein însemna „a arunca (un lucru)
împreună cu altul”, aşa cum parabolum însemna un lucru
aruncat alături de altul, embolum - un lucru (o săgeată) aruncat
în ceva. Grecii foloseau simbalein pentru a semnifica
încheierea unui contract sau convenţii,

2.297 astfel încât găsim termenul simbol (simbolon) de

timpuriu şi des folosit pentru a semnifica o convenţie sau un
contract. Aristotel numeşte substantivul un simbol, altfel spus, un
semn convenţional. În limba greacă, focul de pază este un „simbol”,
adică un semn asupra căruia s-a căzut de acord; un stindard sau
drapel este un „simbol”, o parolă este un „simbol”, o emblemă este
un „simbol”; un crez religios este numit „simbol”, pentru că el
serveşte ca emblemă sau semn distinctiv; un bilet de teatru este
numit „simbol”; orice bon sau cec care îndreptăţeşte pe cineva să
primească ceva este un „simbol”. Mai mult, orice expresie a unui
sentiment a fost numită „simbol” (ibid.: 302).
2298 Orice cuvânt obişnuit, precum „dă”, „pasăre”,
„căsătorie” este un exemplu de simbol. El este aplicabil la tot ceea
ce se poate constata că realizează ideea legată de acest cuvânt; el nu
identifică, prin el însuşi, acele lucruri. El nu ne arată o pasăre şi nici
nu înfăptuieşte în faţa ochilor noştri o donaţie sau o căsătorie, ci
presupune că suntem capabili să ne imaginăm aceste lucruri şi că le-
am asociat cuvântul (ibid.:303).

Teza despre izomorfismul dintre semne şi gândire (All

thought is in signs) este specificată aici cu teza despre
devenirea (semnificaţiei) simbolurilor:

2.302 Simbolurile cresc. Ele iau fiinţă dezvoltându-se din alte

semne, în particular din iconi sau din semne mixte care ţin de iconi
şi de simboluri. Gândim numai în semne. Aceste semne mentale au o
natură mixtă; părţile lor care sunt simboluri se cheamă concepte.
Dacă un om produce un simbol nou, o face prin gânduri care
presupun concepte. Astfel, un simbol nou se poate dezvolta doar din
simboluri […] Odată ce există, simbolul se răspândeşte în rândul
oamenilor. Prin întrebuinţare şi experienţă semnificaţia sa se
dezvoltă. Cuvinte precum forţă, lege, bogăţie, căsătorie au pentru
noi semnificaţii foarte diferite de cele pe care le-au avut pentru
străbunii noştri barbari. Simbolul îi poate spune omului, împreună
cu sfinxul lui Emerson:
„Ochiului tău îi sunt lumină” (ibid.:304).

Sebeok, Klinkenberg şi autorii dicţionarului de Concepte

fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale
definesc simbolul pe linia lui Peirce, prin trăsătura „legătură
convenţională”, care-l diferenţiază de indici şi iconi:
 Un semn lipsit fie de similaritate fie de contiguitate, ci numai
cu o legătură convenţională între semnificantul lui şi denotate şi cu o
clasă intenţională pentru designatul său, se numeşte simbol (Sebeok,
2002:79);
Numim simboluri semnele arbitrare create prin decupaje
corespondente. Ele sunt deci corespondente, neputând fi segmentate.
Exemple: abstracţia /negru/ pentru abstracţia „doliu” sau /alb/ ca
simbol al purităţii; /verdele/ pubelelor şi al pistolului pompei de
benzină fără plumb, însemnând „grijă pentru mediu”; /semiluna/
sau /crucea/ reprezentând „islamul” şi „civilizaţia creştină”;
/porcul/, care trimite fie la „murdărie”, fie la „bogăţie”; /balanţa/,
care trimite la „justiţie”. Unele simboluri sunt foarte socializate (cea
mai mare parte din cele evocate mai sus). Altele, mai puţin: /gustul
de madlenă/ pentru „amintiri din Combray” este o relaţie simbolică
care, cel puţin la început, nu avea semnificaţie decât pentru Marcel
Proust (Klinkenberg, 2004:171);
În principiu, un semn, un obiect sau un act care stă în locul a
ceva, în virtutea unui acord între membrii culturii care îl folosesc
(O’Sullivan et alii, 2001:303).

Noţiunea „simbol” conţine toate speciile de semne

arbitrare: emblema („obiect / imagine care poartă în mod
convenţional un anumit înţeles, care simbolizează o anumită
idee” – DEX), efigia („reprezentare în relief pe monede,
medalii etc. a chipului unei persoane”- DEX), blazonul
(„ansamblu de elemente convenţionale care constituie emblema
unui stat, a unei provincii, a unei familii nobile, a unui oraş, a
unei bresle etc. - DEX”), marca, logo-ul (de fabrică),
stigmatul, insignele etc. Se poate spune că secera şi ciocanul
sau turnul Eiffel sunt fie simbolul, fie emblema partidului
comunist, respectiv a Parisului; dar nu se poate spune că H2O
este o emblemă chimică. O emblemă este de cele mai multe ori
concepută ca un simbol formalizat în manieră vizuală /
nonverbală. Sebeok sugerează, într-un mod puţin convingător,
că simbolurile nu sunt proprietatea exclusivă a fiinţelor umane
(ibid.:81-83).
 3.4.5.2. Simbolul artistic. Simbolul aparţine
metalogismelor. Categorie semiotică, el denaturează relaţia cu
c o n t e x t u l şi cu r e f e r e n t u l şi conduce la funcţionarea
poetică a limbajului prin cumul semantic.
Relaţia simbolică se formează prin pierderea referinţei
individuale – “simbolul apare ca semnul care trimite la obiect
prin intermediul altui semn” (Coteanu, 1973: 22) sau al altor
semne, în cazul simbolurilor polivalente:
“moarte”
“somn ” “inconştient”

m-o-a-r-t-e
s-o-m-n i-n-c-o-n-- t-i-e-n-t
Somn
moarte
incontient

Somn, ca termen simbolic (triunghiurile haşurate),

presupune drept referenţi semnele “moarte” (în poetica
eminesciană), “inconştient colectiv” (la L. Blaga).
Dacă pentru metaforă macrocontextul nu este necesar pentru a sprijini efectul stilistic,
simbolul este ca păianjenul care se topeşte el însuşi în secreţia pânzei; este o funcţie a
contextului, împreună cu care formează un sistem cu autodeterminare. Metalogismul
îndeplineşte o funcţie predominant poetică, textuală, cu o entropie direct proporţională cu
polivalenţa sa.

3.4.5.3.Referenţialitate şi lumi textuale. Ca instrument

aditiv ocurent în toate sistemele de semne, m e t a f o r a s i m b
o l ic ă este tropul cel mai complex care poate da seama de
universul ontologic secund care este opera de artă şi care poate
realiza integrarea metodologică propusă de postmodernism.
Dar premoniţia că metaforica va fi ştiinţa-pilot a secolului XXI
rămâne să fie demonstrată, nu doar enunţată. Este obligatoriu
apelul la semiotica referinţei şi – in extenso – la filozofia
limbajului, îndeosebi la heideggeriana „sălăşluire” în limba
care, prin rostire, deschide: “Despre cuvânt, dacă-l gândim cum
se cuvine, nu am avea voie să spunem niciodată: El este, ci: El
dă”
R. Jakobson, poeticianul care a statuat metafora şi
metonimia ca poli ai limbajului, a explicat funcţia poetică prin
dubla referenţialitate a semnului poetic. Proiectând
echivalenţe, limbajul poetic se opacizează, se ambiguizează ca
urmare a cumulului referenţial. Pentru că n-a făcut distincţia
dintre metaforă şi metafora simbolică, R. Jakobson nu s-a
referit la complexitatea acestui cumul şi nici la coeficientul de
poeticitate diferit.
Ca analogie şi ca intersecţie semică a două semne,
metafora are o referinţă dublă: referentul substituit este fie
deductibil, fie dat spre identificare, ca în metafora-ghicitoare.
Când apertura metaforică este mare – distanţa dintre termeni
este imposibil de eludat, cum ar sugera U. Eco – lumea textuală
se înstrăinează de cea naturală. Versul eminescian “Prin ploaie
de raze, ninsoare de stele” conţine două metafore plasticizante,
în care termenii ploaie, ninsoare intersectează metaforic cu
stele, raze în semele “densitate”, “mişcare descendentă” şi
configurează un cosmos secund, de o luminozitate grea,
antrenat într-o feerică recădere în sine.
Metafora simbolică având în structura sa un simbol
convenţional, monovalent, are trei referenţi (după cum rezultă
din schema simbolului, orice semn simbolic are minimum doi
referenţi).
Metafora simbolică construită cu simboluri contingente,
personale, are o referinţă multiplă, ceea ce justifică
calificativele atribuite de T. Vianu: fondul difuz, adânc,
intraductibil. Metafora simbolică noaptea ochilor realizează,
prin semioză deschisă, conjuncţia semnului iconic ochi, ca
semnificant, cu referenţii semnului simbolic noapte, ca
semnificat analizabil în semele: “negru, întuneric, mister,
profunzime insondabilă, nelinişte, demonism” etc.
Viziunea stereoscopică şi jocul nonreferenţial ar
caracteriza, după P. Ricoeur, Metafora vie (1984:348). În
termeni lingvistici, abolirea referinţei externe (= “minciuna”
oricărei ficţiuni artistice) se obţine prin vederea “ca”, adică prin
instaurarea unei proximităţi între semne incompatibile.
Metafora simbolică, cea care proiectează pe axa sintagmatică
astfel de echivalenţe violatoare de cod, reface lumea în termeni
de operă şi face opera în termeni de lume (cf. toposul cartea-
lumii / lumea-carte). În noile contexte obţinute prin deplasări,
rupturi semantice, plinuri şi goluri, cantitatea de informaţie şi
investirea imaginativă sunt maxime, pentru că sunt difuze,
imprecise. Lucian Blaga a exemplificat metafora revelatorie cu
poemul său, Asfinţit marin:
Soarele, lacrima Domnului
Cade în mările somnului.
Este un mit poetic unificator clădit pe două metafore simbolice
arhetipale:
a) simbolismul p a t e r n, în primul vers; simbolul
arhetipal (soarele) intră în relaţii de similaritate cu o sinecdocă
(lacrima Domnului) din aceeaşi paradigmă (Dumnezeu-Tatăl);
b) simbolismul m a t e r n al apei polivalente (mările).
Metafora verbală (cade) imprimă imaginii o traiectorie
convergentă; focalizarea retorico-filozofică a „somnului”, ca
simbol al inconştientului colectiv şi al matricei stilistice. De
remarcat, pentru densitatea semantică, faptul că “mările
somnului” metaforizează doi termeni simbolici care, receptaţi
ca metafore metalingvistice, ar putea desemna extensia
orizontală a metaforei şi pe cea paradigmatică, de profunzime,
a simbolului.
 Aspectul semantic al comunicării artistice prin metaforă
simbolică se prezintă, aşadar, ca un proces de acumulare, de
superdeterminare retorică bazat pe mecanismul semiotic al
referinţei multiple. Metafora simbolică deschide semnul
lingvistic spre ceea ce el poate să dea: lumile textuale
constituind nivelul ontologic secund, ca privilegiu al gândirii şi
al cuvântului poetic. Cu aceste premise se poate realiza saltul
din retorică în hermeneutica şi în semiotica imaginarului cu
ale sale “lumi posibile”, care, până în prezent, sunt mai mult
postulate decât demonstrate.

3.4.5.4. Piramida semiotică. Peirce observa, în 2.299:

o progresie regulată de unu, doi, trei în cele trei ordine de

semne: icon, indice, simbol. Iconul nu are nici o legătură
dinamică cu obiectul pe care-l reprezintă; […] indicele este
legat fizic de obiectul său, cu care formează o pereche
organică;[…] Simbolul este legat de obiectul său în virtutea
unei idei pe care o are mintea care foloseşte simbolul, idee
fără de care o astfel de legătură nu ar exista (1990:303).

Cea mai importantă dintre trihotomiile peirceene este orientată, arată Bougnoux, „spre
abstractizarea crescândă: de la indicele tridimensional, sau lucru printre lucruri, la ordinea
simbolică lineară, trecând prin semnele iconice în general bidimensionale” (2000:47-48).
Simbolicul, şi mai ales numericul, presupun efortul maxim; somnul şi visele – celui minim.

ordinea
simbolică

ordinea
iconică

ordinea indicilor
Cele trei straturi semiotice sunt reprezentate de autorul francez printr-o piramidă încadrată de
două săgeţi. Săgeata din stânga indică parcursul ascendent al învăţării / culturii. Vârful (ordinea
simbolică) serveşte, în tradiţie logocentrică, culturii (filosofiei). Săgeata din dreapta indică
regresia, prin ordinea iconică, spre ordinea indicilor: seducţia culturii de masă, somnul, dar şi
arta, poezia, obsedate de imagine, de contactele pierdute. Plasată în centru, imaginea tinde, o
dată cu progresul ecranelor, al videosferei, să ocupe o poziţie centrală în comunicarea de masă:
„Iconofilia manifestată de Peirce se constituie deci ca un argument suplimentar al modernităţii
acestuia” (ibid.:49).

3.4.6. Numele propriu - desemnator pur? La

Sebeok (2002:83-85), numele constituie al şaselea tip de
semne, alături de simptom, de semnal şi de trihotomia lui
Peirce – index, icon, simbol. Între cuvintele clasate ca „nume”,
numele proprii formează o clasă de semne specifică, interesantă
prin particularităţi semantice, pragmatice şi cognitive.
3.4.6.1. Numele proprii: semne de gradul al doilea.
Imprecizia semantică sau, dimpotrivă, vacuitatea, desemnarea
pură şi rigidă, intraductibilitatea, obligativitatea unui
performativ iniţial sunt proprietăţi care scot numele propriu în
afara lingvisticii pure, atribuindu-l pragmaticii şi
sociolingvisticii (Toma, 1995:103-111). Această clasă de
semne vehiculează presupoziţia pragmatică de existenţă şi de
unicitate a unui individ sau a unei entităţi anumite.
În taxinomiile logico-semantice, numele propriu este un
semn de gradul al doilea, în sensul că atribuirea sa unui individ,
prin actul de datare socială a numelui, îi impune referentului o
însuşire e x t r i n s e c ă ce se va integra în ansamblul semnelor
intrinsece, care-i configurează identitatea: calitatea de a fi
numit |N| (x). Pentru pragmaticieni, numele proprii nu ţin
propriu-zis de lingvistică; nu sunt traductibile, în sensul strict al
cuvântului şi nu par să aibă un sens lexical (Moeschler,
Reboul,1999:151).

3.4.6.2. Un performativ instituţional: „a boteza”.

Numele propriu acţionează la origine ca un performativ de
tipul: eu te numesc / eu te botez |N|, la care va face referire
orice utilizare ulterioară a numelui. Predicatul de denominaţie
a fi numit /N|(x) instaurează sensul numelui propriu.
Atribuirea unui nume propriu este întotdeauna
instituţionalizată printr-un act de datare socială a numelui -
botezul. Numim act de botez momentul în care se atribuie unei
entităţi un anumit nume propriu şi nu altul. „A boteza” este, la
J. Habermas (1983:199), un act de vorbire instituţionalizat, ca
şi a saluta, a felicita, a mulţumi, a exprima condoleanţe etc.
Această clasă de verbe care exprimă înfăptuirea de acţiuni
reglementate instituţional nu ţine de universaliile pragmatice;
ea presupune instituţiile şi serveşte acţiunilor verbale. Ca
performativ instituţionalizat, actul de botez nu relevă o
dimensiune lingvistică a limbii, ci o convenţie sociolingvistică.
Pentru fiecare purtător de nume propriu trebuie să luăm
cunoştinţă de actul de botez care i-a fixat numele printr-o
convenţie punctuală. Cum există mai mulţi purtători pentru
acelaşi nume propriu şi cum fiecare dintre noi cunoaşte nume
proprii fără a avea cunoştinţă de purtătorii lor, se pune
problema de a învăţa, pentru fiecare purtător, numele propriu
care i-a fost atribuit convenţional.
În cadrul convenţiilor de socializare, performarea
ritualului de prezentare / autoprezentare se subordonează
principiului politeţii.

3.4.6.3.Teoria lui Kripke. Pornind de la teza lui J. Stuart

Mill, conform căreia substantivele proprii au referent, fără a
avea propriu-zis semnificaţie, S. Kripke (1982) a avansat teza l
a n ţ u l u i c a u z a l, pentru a da seama de asignarea de
referenţi numelor proprii. Raportul dintre numele propriu şi
referentul său presupune „botezul” iniţial, identificându-se
astfel obiectul fie într-o manieră ostensivă (prin gestul de a
arăta), fie într-o manieră descriptivă. Învăţându-l, restul
comunităţii lingvistice se va referi la aceeaşi entitate ca şi
individul de la care a învăţat numele. Reprezentările mentale
individuale devin reprezentări publice, colective.
 Problema desemnării este soluţionată de Kripke în cadrul
unei semantici referenţiale a „lumilor posibile”. Pentru ca o
propoziţie care conţine un nume propriu să poată fi adevărată
în toate lumile posibile, numele propriu în discuţie trebuie să
desemneze acelaşi individ: este ceea ce se numeşte identitate în
toate lumile posibile. Numele propriu este un desemnator /
designator rigid, în sensul că el are acelaşi referent în toate
lumile posibile şi asigură permanenţa desemnării referentului
indiferent de proprietăţile care îi pot fi atribuite şi de „rolurile”
pe care le performează.
Termenii care desemnează obiecte diferite în diferite lumi
posibile au fost numiţi desemnatori / designatori nonrigizi sau
accidentali. Kripke include aici d e s c r i e r i l e d e f i n i t e
(cf. Kleiber, 1981), în contradicţie cu teoria Russell-Frege,
conform căreia un nume propriu corespunde abrevierii unei
descrieri definite. De pildă, numele propriu Aristotel este
abrevierea descrierii definite „filosoful stagirit, elev al lui
Platon şi perceptor al lui Alexandru cel Mare”. Individul care
satisface această descriere – unul şi numai unul – este
referentul lui Aristotel.

3.4.6.4. Numire şi desemnare. Spre deosebire de numele

comun, numele propriu nu descrie referentul din perspectiva
calităţilor sale imanente, nu priveşte atributele intrinsece ale
referentului, ci o calitate extrinsecă, dobândită prin procesul de
numire. Funcţia de bază a numelui propriu este aceea de a numi
obiecte individuale precum:
a) în sens restrâns, individualităţi umane, reale ori fictive
= antroponime;
b) în sens larg, alte entităţi, pentru a le singulariza ori
pentru a le asigura continuitatea = toponime, astronime, nume
de instituţii, de artefacte.
Numirea şi desemnarea sunt două tipuri logice şi două
funcţii semantice diferite, atribuite semnelor lingvistice din
clasa numelui. Numirea este arbitrară, în sensul că unul şi
acelaşi nume este folosit pentru a desemna noi individualităţi,
fără nici o modificare în conţinutul limbii. Desemnarea,
specifică numelui comun, indică individualităţi, dar denotează
şi alte obiecte interpretate ca elemente ale aceleiaşi clase. De
exemplu, trandafir desemnează acest trandafir (roşu, alb, etc.),
dar şi specia care îl include.
Orice denominare implică, la interlocutor, şi o operaţie
de c a t e g o r i z a r e, adică de clasare a unui obiect într-o
categorie conceptuală (Gouvard. 1998:58). Un obiect al lumii
extralingvistice este denumit casă nu pentru că numele comun
îi este ataşat în mod necesar (ar fi putut fi folosite cuvintele:
vilă, conac, proprietate, baracă), ci pentru că obiectul este
categorizabil în conceptul „casă”. Când spun Victoria nu clasez
entitatea denumită astfel într-o categorie particulară; eu pot să
numesc Victoria nu importă ce entitate susceptibilă a primi un
nume propriu: o fiinţă vie, un oraş, o cascadă, un vapor, o
piaţă, o regiune, o statuie, o epocă, un produs industrial etc. În
schimb, nu pot denumi casă toate obiectele lumii, din cauza
categoriei conceptuale la care trimite, prin definiţie, semnul
lingvistic „casă” şi care-i limitează posibilităţile de utilizare.
Pentru numele propriu, r e f e r i n ţ a este d i r e c t ă,
nemediată de concept; mai mult, pot folosi ca nume propriu
orice semn lingvistic căruia decid să-i dau această funcţie,
pentru că nici o entitate susceptibilă să aibă un nume propriu
nu e predispusă să primească unul anume (ibid.:57-60). Un
personaj ficţional se numeşte „Nimeni”, un altul – „Vineri”.

3.4.6.5. Comunizarea numelor proprii. Prin difuzare,

reprezentările mentale ale indivizilor devin reprezentări
publice. Unele nume proprii vor fi lexicalizate: savarină,
pubelă, robinet sunt antonomaze care au la origine nume
proprii.
Pe de altă parte, numele proprii care vehiculează un
semantism stereotipizat permit reprezentări conceptuale, ca şi
numele comune. Propoziţia Acest copil este un Einstein
ilustrează faptul că emiţătorul ei a achiziţionat despre Einstein
un număr de intrări enciclopedice subscrise conceptului
„geniu” şi că are competenţa de a le utiliza metaforic.
Reprezentările colective ar putea constitui un argument în
favoarea a ceea ce presupunem că există, prin analogie cu
lingvistica şi cu teoria comunicării: competenţa onomastică.

3.4.6.6. O clasă extensională. Lipsite de intensiune,

numele proprii formează o clasă de semne singulare, pur
extensională: „Semnul care are o clasă extensională pentru
designatul său se numeşte nume” (Sebeok, 2002:83). Conform
acestei definiţii, indivizii denotaţi prin numele propriu Victoria
nu au nici o proprietate comună atribuită lor, exceptând faptul
că răspund la Victoria.
Definirea extensională a clasei se obţine prin listarea
numelor membrilor sau prin indicarea fiecărui membru
succesiv; extensiunea variază între un minim (un singur
membru) şi un maxim (o clasă referenţială): „Transmitem
felicitări tuturor Mariilor şi Marinilor” (Miron-Fulea,
2003:352).
Considerat sub aspect intesional, un nume propriu este
doar un spaţiu liber, până în momentul când este furnizată o
descriere referitoare la acea entitate. Cei care susţin vacuitatea
semantică a numelui propriu invocă caracterul nondescriptiv,
opus celui descriptiv al numelui comun, bazat pe descrierea
naturală a realului prin intermediul limbii.

3.4.6.7. Desemnator pur vs dosar de „intrări

enciclopedice”. Numele propriu nu are, a priori, nici un sens;
el serveşte, instrumental, la a vorbi despre o anume entitate în
cadrul comunicării. Trăsătura sa prototipică este aceea de
operator de i n d i v i d u a l i z a r e, pe baza presupoziţiei de
unicitate. Pe lângă aceasta, el este şi un operator de i n s t a n i ţ
i e r e, cu funcţie discursivă. Cunoaşterea pe care o avem
despre acea entitate constituie, a posteriori, o semantică s e c u
n d a r ă cu care investim numele propriu, după ce am învăţat
că acea entitate a fost desemnată convenţional prin acel nume
(Gouvard, 1998:73).
Considerăm că transgresarea funcţiei instrumentale spre
funcţia semantică se realizează în două trepte:
a) recunoaşterea domeniului de referinţă: antroponim,
toponim, nume de instituţii, organisme, firme, produse, etc;
b) individualizarea numelui prin operaţii de
aspectualizare ( procedură de decupare şi descompunere a
obiectului descris în caracteristici / părţi componente) şi de
categorizare a proprietăţilor sale.
Referindu-se la funcţia sintactico-semantică a numelui
propriu, Izydora Dambska (1979:134) preciza că, în afara
contextului, un nume este esenţial ambiguu, indefinit; numai
contextul lingvistic sau situaţional dă valoare variabilei şi-l
reduce la un sens definit. Un nume ca Ion e ambiguu câtă
vreme denotează un număr nedefinit de persoane;
contextualizat, „sensul” său variază în funcţie de persoana pe
care o numeşte sau la care face trimitere. În primul caz, Ion
este un desemnator pur, pentru că nu ni se dă nicio informaţie
specifică asupra entităţii numite Ion. Ion pur şi simplu, este vid
de sens sau, mai exact, este ambiguu.
În contexte situaţionale şi lingvistice date,
desemnatorilor puri li se asociază, de regulă, reprezentări care
reduc numele propriu la o descriere definită, adică la o
sintagmă nominală articulată definit: Victoria - studenta de la
Litere. Această sintagmă nominală conţine un semantism
minimal cu care investim numele propriu. De regulă,
singularizarea numelui se realizează maximal, prin asocierea
mai multor descrieri; descrierile definite sunt a s p e c t u a l i z
ă r i – adică descompuneri ale obiectului numit în caracteristici
componente. Prin analogie cu tehnica lexicografică, au fost
numite intrări enciclopedice (Gouvard, 1998:73). Astfel:
„prietena mea”, „o fată de 20 de ani”, „brunetă”, „cu ochelari”,
„pasionată de sport” sunt intrări enciclopedice ataşate
desemnatorului - „sensului” său - în accepţiunea mea. Trebuie
precizat că sensul vine de la entitatea desemnată, nu de la
denominarea aleasă s-o reprezinte.
Acest fascicol de caracteristici specifice purtătorului unui nume este, după Recanati
şi Gouvard (ibid.:71), un „dosar”, adică un ansamblu de cunoştinţe constitutive cunoaşterii
purtătorului unui nume propriu şi numai lui. Dosarul conţine un număr de particularităţi fizice,
psihice şi morale ataşate numelui, ceea ce permite subiectului cunoscător să construiască
simultan reprezentări specifice acestor entităţi.

Spre deosebire de conceptele egocentrice (eu, tu, aici,

acum), intim legate de subiect şi de percepţie, numele proprii
sunt dependente de cunoaşterea enciclopedică. De aceea,
reprezentarea ataşată unui nume presupune o învăţare: pentru
a-l numi pe un necunoscut pe care-l întâlnesc zilnic pe stradă
ori pentru a şti prin ce oraş am trecut trebuie să învăţ numele
atribuit convenţional acelui necunoscut ori acelui oraş.

3.4.6.8. Interpretarea numelui propriu. Reprezentările

generate de numele proprii sunt variate, îndeosebi în câmpul
literar, domeniu marcat de polisemie, ambivalenţă semantică,
desemnare rigidă, stereotipii moştenite din mitologia greco-
latină.
a) „Dosarul” ataşat semnului generează în primul rând
reprezentări semantice bazate pe sensul numelui, adică pe
intrările enciclopedice constitutive cunoaşterii pe care o are
locutorul despre purtătorul acelui nume;
b) Dimensiunea sociolingvistică a uzajului generează
reprezentarea s o c i a l ă a numelui propriu; Elena, Ion,
reprezintă generic şi fără identitate femeia, respectiv bărbatul;
c) Reprezentările a s o c i a t i v e sunt proceduri care
permit derivarea unui nume comun dintr-unul propriu ori a
unor semne caracteristice numelui comun. În exemplul citat de
Gouvard, Jean-Paul Sartre este explicit în privinţa
reprezentărilor asociative şi sociale: „Florence est ville et fleur
et femme, elle este ville-fleur et ville-femme et fille-fleur tout à
la fois”(ibid.:81 şi 87).
 d) Calificările subiective induse de semnificantul numelui
propriu constitutive reprezentarea f o n e t i c ă.

3.4.6.9. Competenţa onomastică. Fără a neglija

distincţia dintre referentul şi „sensul” numelui propriu,
avansăm conceptul de „competenţă onomastică”, derivat din
competenţa lingvistică (N. Chomsky) şi din competenţa
comunicativă (Dell. Hymes, J. Habermas).
Numele propriu este vid de sens – aserţiune fundamentală
a semanticii referenţiale – numai dacă (a) este scos din context
şi (b) nu avem despre el cunoştinţe enciclopedice (*Xeribu,
*Uubna). De îndată ce-l inserăm în context şi-i atribuim
descrieri definite ori un „dosar”, numele încetează a mai fi un
designator pur: „Xeribu - un munte de pe Marte”; „Xeribu are
4500 de metri” sau „Uubna a devenit activ anul trecut,
producând mari pagube”.
Clasăm analogic numele prin presupoziţii
paradigmatice induse de semnificant şi de structura internă a
cuvântului: Amoxaciclină trebuie să fie un antibiotic, pentru că
se înscrie în paradigma lui Penicilină. Competenţa lingvistică
ne „spune” că Velescu trebuie să fie un antroponim românesc,
Jong Li unul coreean / chinezesc, iar A.S.R. – o organizaţie etc.
(cu ambiguităţi şi erori inerente). În orice caz, competenţa
onomastică ne obligă să nu vorbim global şi necondiţionat
despre vacuitatea semantică a numelui propriu, ca semn cu un
statut semiotic aparte.

Concluzii

1. Numele propriu formează o clasă de semne „de gradul

al doilea”, extensională, calificată semantic fie prin vacuitate,
fie prin ambiguitate;
2. Referinţa numelui propriu este directă (nu trece printr-
un interpretant conceptual), rigidă (asigură permanenţa
desemnării în toate lumile posibile în care numeşte acea
entitate) şi, în anumite condiţii, pură;
3. Numele personal permite formarea de reprezentări
semantice sociale, asociative şi fonetice. Interpretarea
semantică, dependentă de context şi de „învăţare”, se realizează
prin descrierea definită a proprietăţilor referentului, având ca
rezultat „dosarul” de existenţă, format dintr-un număr de
„intrări enciclopedice”;
4. Prin conceptul analogic „competenţă onomastică” am
sugerat că numele propriu nu este, în mod absolut, un
desemnator pur, cu o semantică vidă, aşa cum reiese din unele
interpretări logico-semantice.
 Capit. IV. TEORIA CODURILOR
Cod este, alături de energie, evoluţie, inconştient, semn sau
structură, un cuvânt-cheie, constitutiv „modei terminologice” a
secolului XX, aşa cum baroc, filologie, mecanism au marcat
metalimbajul secolului al XIX-lea. Umberto Eco a alocat
jumătate din Tratat de semiotică generală teoriei codurilor, ca
teorie a sistemelor de semnificare, complementară cu teoria
producţiei de semne, ca teorie a proceselor de codificare:

Teoria codurilor explică cum poţi poseda reguli de

competenţă care permit dezambiguizarea sau ambiguizarea,
formarea şi interpretarea mesajelor şi a textelor
[…]activitatea de producţie şi interpretare semnică hrăneşte
şi îmbogăţeşte universul codurilor (1982:176).

„Familia codurilor” revine în Semiotica e filosofia del

linguaggio (1984), în relaţie cu probleme de semantică
enciclopedică. Americanul John Fiske (2003) inserează
codurile în „rama” ştiinţelor comunicării, iar Klinkenberg
(2004) dezvoltă ideea de „discurs pluricodic”, de „interfaţă” şi
de negociere a semnificaţiilor la nivel de cod.

1. TREI ACCEPŢIUNI / DEFINIŢII

La origine, „cod” a fost o noţiune restrânsă, săracă şi suficient

de strictă; în comunicarea cotidiană, cod trimite la convenţii
stabilite implicit ori explicit, unele neavând nimic semiotic
(codul civil, poştal, rutier). A „explodat”, începând cu a doua
jumătate a secolului XX, spre un sens lărgit, imprecis,
devenind un termen-umbrelă învecinat cu noţiunea de
„enciclopedie”. Expansionat, termenul şi-a lărgit extensiunea
(sfera de aplicaţie), fapt reflectat în intensiunea sa: s-a
îmbogăţit cu conotaţii suplimentare, micşorându-şi
concomitent precizia.

1.1. Trei sensuri: Eco

Până în prima jumătate a secolului XX, cuvântul cod a fost

folosit în trei sensuri precise, aşa cum constată Umberto Eco
(1984:258-259):
i) paleografic: codex era trunchiul arborelui din care se
tăiau tăbliţele de lemn pe care se scria, devenind carte; acest
sens primitiv se conservă în următoarele două accepţiuni: codul
de legi şi dicţionarul – cod corelaţional.
ii) instituţional: culegere de legi / norme. Această
accepţie se pretează la echivocuri: un cod este un corp organic
de legi fundamentale, cum sunt codurile juridice, ori o totalitate
de norme incomplet explicitate, cum este codul cavaleresc?
Codul de drept penal pare a fi un cod corelaţional; nu spune în
mod explicit că a ucide este rău, ci corelează diferite forme de
omucidere cu diferite forme de pedeapsă. Codul de drept civil
este, dimpotrivă, în acelaşi timp un ansamblu de dispoziţii
asupra modului cum trebuie acţionat şi de sancţiuni corelate cu
violarea normei.
iii) corelaţional: raporturi de echivalenţă absolută între
expresie şi conţinut (exemplu: codul Morse); nu defineşte
sistemele semiotice bazate pe modelul inferenţei, ca punct de
plecare pentru procesul infinit de interpretare.
Accepţia cea mai riguroasă se remarcă în cazul codurilor
criptografice. În criptografie, un cod este un sistem de reguli
care transcriu un mesaj dat (un clar) într-un mesaj cifrat. Se
procedează fie prin: substituţie termen la termen (la un număr –
un grup de litere; la grupuri cifrante – cuvinte, fraze ori texte
întregi), fie prin transpoziţie (schimbarea ordinii: Roma devine
Amor).
Se înţelege prin a cifra activitatea de transformare a ceva
clar în ceva cifrat, în baza unor reguli inventate; prin a codifica
– transcrierea unui clar într-un cifrat, în baza unui cod
prestabilit; prin decodificare / descifrare / traducere –
transcrierea unui cifrat într-un clar, în baza unui cod fixat
anterior; prin decriptare / criptoanaliză – activitatea de
transcriere a unui cifrat într-un clar, fără a cunoaşte codul şi
extrapolând regulile prin analiza mesajului.

1.2. Un termen-umbrelă

După anii ’50, când apar lucrările : The Mathematical Theory

of Communication de Shannon şi Weaver (1949) şi
Fundamentals of Language de Jakobson şi Halle, opoziţia
saussuriană langue-parole a fost reformulată în termenii cod-
mesaj. Are loc “explozia” noţiunii “cod”, devenită termen-
umbrelă pentru un număr mare de discipline. Se vorbeşte
despre codul lingvistic, fonologic, semantic, despre coduri
estetice, despre numeroase coduri artistice şi literare;
antropologia structurală introduce noţiunea de cod al relaţiilor
de rudenie şi de cod al miturilor; se reia noţiunea de „cod”
pentru sistemul de norme pe care se construieşte o cultură şi se
vorbeşte despre codurile diferitelor culturi; biologia introduce
conceptele de cod genetic, cod al percepţiei, cod al proceselor
neurofiziologice, coduri ale comunicării animale etc; se discută
existenţa unui cod iconic, ca şi existenţa continuum-ului
analogic, noncodificat, opus digitalului discret şi codificat; îşi
fac loc codurile sociale, de comportament iterativ, de clasă,
etnolingvistice; şi există, fără îndoială, coduri gestuale,
fiziognomice, culinare, olfactive, muzicale, tonemice,
paralingvistice, proxemice, arhitectonice etc. (Eco, 1984:259-
260). Se pot adăuga: codurile numerice pentru telefon,
limbajele de calculator, codurile simbolice (al florilor, al
culorilor).
Ideea de cod pătrunde nu numai în universul cultural, ci
şi în cel natural, creând confuzii şi metaforizări ilegitime. Cu
riscul de a fi devenit vag, termenul este emblema unei revoluţii
în ştiinţa actuală; cod nu e doar termen-cheie pentru mai multe
discipline, ci şi termen de legătură, asigurând circulaţia
interdisciplinară – o caracteristică a epistemei actuale.
Pentru Eco (ibid.:260), noţiunea de „cod” implică, pe de
o parte, ideea de convenţie, de acord social, iar pe de altă parte,
ideea de mecanism dirijat de reguli (nu neapărat un mecanism
comunicativ).
 La limita de jos, codul a r t i f i c i a l (în sensul de cod
Morse), definit prin corelaţie şi echivalenţă, este „o listă de
echivalenţe termen cu termen între literele alfabetului şi
secvenţele de linii şi puncte” (ibid.:255);
 În teoria matematică a comunicării, codul serveşte la
transmiterea mecanică de informaţie; pentru George Miller,
codul este “un sistem de simboluri bazat pe acordul aprioric
dintre sursă şi destinatar, utilizat ca să reprezinte şi să transmită
informaţii” (Language and Communication, New York, 1953,
apud Cornea, 1998:73). Acordul aprioric dintre sursă şi
destinatar presupune că : (a) repertoriul unităţilor este finit şi
(b) există o semnificaţie clară şi univocă a fiecărei unităţi a
repertoriului;
 În modelele interpretative, care dau seama de
complexitatea semiozei, codurile s e m a n t i c e se definesc
prin amalgamarea a trei structuri : (a) sistem de semne, (b)
reguli de funcţionare consimţite şi (c) dimensiune socio-
culturală. După Fiske, codurile sunt sisteme de semne cu
funcţie socială, de comunicare:

Codurile sunt, de fapt, sistemele în care sunt organizate

semnele. Aceste sisteme sunt guvernate de reguli la care
consimt toţi membrii comunităţii care utilizează acel cod.
 Aceasta înseamnă că studiul codurilor accentuează frecvent
dimensiunea socială a comunicări (2003:89)
.

1.3. Trei definiţii: Klinkenberg

La Klinkenberg (2004: 42-43) „codul” este aproximat prin trei

definiţii „cizelate” prin descriere:
 „serie de reguli care permit atribuirea unei semnificaţii
elementelor mesajului şi, deci, acestuia în întregime”;
 Codul ca interfaţă este ansamblul programelor care
mediază între stimul şi referent. Codul transformă experienţa
sensibilă în semn (prin sistemul nervos central), iar porţiunea
de lume – în referent. Se insistă asupra rolului semiotic al
canalului.
 Codurile ca locuri de negociere; se poate spune că nu
există o suprapunere perfectă a codurilor la emiţător, respectiv
la receptor. Negocierea divergenţelor serveşte la organizarea
semnelor în codul partenerului de comunicare.

1.4. De la strict la imprecis. Discursuri pluricodice.

După cum se observă, în unele contexte (curente ori ştiinţifice)

cod impresionează prin „precizie imperioasă” (de exemplu:
codul Morse, codul circulaţiei rutiere); în altele, în schimb, este
un desemnator imprecis (de exemplu: codul lingvistic, codurile
literare, artistice). U. Eco presupune că noţiunea de „cod” ar
evolua spre o accepţie mai vastă, care ar cuprinde şi ideea de
„enciclopedie”. Dacă pentru „semn” modelul lărgit este cel
originar (cf. modelul inferenţei la nivelul frazei, din gramatica
indiana), pentru „cod” ideea originară este cea restrânsă
(1984:257).
La rândul său, Klinkenberg spulberă prejudecata că un
cod este un repertoriu rigid de semne, în care formei expresiei
îi corespunde, în planul conţinutului, un sens constant şi unic:
 Nu. Codurile pot fi imprecise şi slabe, fragmentare, provizorii
şi chiar contradictorii.
Imprecise şi slabe: vrem să spunem prin aceasta că ele variază
cu uşurinţă în timp sau în funcţie de împrejurări.
Fragmentare: în cazul în care ele asociază doar câteva
semnificante unor porţiuni ale unui vast conţinut segmentabil.
Provizorii, dacă sunt sortite să fie repede înlocuite sau dacă
nu sunt valabile decât pentru un schimb scurt de informaţie.
Contradictorii, dacă relaţiile pe care le stabilesc între
referenţi şi stimuli pot să nu fie biunivoce (2004:44).

Pentru că mesajele sunt „împletiri de coduri”, pentru mai

multă rigoare ar trebui să înlocuim singularul cu pluralul –
coduri. Discursurile sunt fie hipercodificate (Eco), fie
pluricodice, sincretice (Klinkenberg). Cel mai potrivit exemplu
de discurs pluricodic este cinematograful; cu toate că pare să
aibă propria identitate, această artă mobilizează simultan codul
narativ, codul lingvistic, codul vizual şi auditiv (imaginea
iconică, inclusiv vestimentaţia şi iconismul sonor), codul
spaţial (proxemica), kinezica, muzica, scrierea (transcodajul
lingvistic) etc. Teatrul, ca şi cinematograful, manipulează
cuvintele şi corpul, povestirea, diferite structuri spaţiale,
gestualitatea, muzica. Banda desenată – povestirea, desenul,
imaginea; conversaţia – limbajul şi atitudinile corporale,
elemente suprasegmentale şi paralingvistice, proxemica etc.
Alte discursuri pluricodice: opera, publicitatea (simbioza
limbaj – imagine), rebusurile, arhitectura, programele
informatice multimedia etc. Pentru ca un discurs pluricodic să
existe, este necesară o convenţie de tip indicial, care să fixeze
apartenenţa (de exemplu, rama unui tablou, ca indice că ea
delimitează o pictură; sala obscură – indice al proiecţiei
cinematografice).
Klinkenberg respinge atât denumirea de semiotică
sincretică (nu semioticile sunt sincretice, ci enunţurile
observate; este mai potrivit să descriem discursuri sincretice
izolând subenunţuri aparţinând unor coduri diferite), cât şi pe
aceea de semiotică vizuală, denumire criticabilă, deoarece
canalul nu poate să delimiteze o semiotică (2004:203, 205).

1.5. Critica noţiunii de „cod”

Criticile aduse acestui concept, formulate în numele

interacţiunii locutorilor şi al productivităţii creative, privesc
limba atât în calitate de cod, cât şi de discurs.
Ideea este că, dacă definim codul ca sistem elementar
constituit prin corelarea termen cu termen a două liste sau
sisteme de entităţi, aşa cum codul Morse este corelarea termen
cu termen a elementelor a două alfabete, nu este adecvat să
punem codurile la baza unui sistem semiotic complex, cum este
o limbă naturală.
Codul l i n g v i s t i c este inventarul global şi sistematic
al tuturor unităţilor lexicale (Dicţionarul) şi al regulilor de
combinare (Gramatica). În principiu, cunoscând constrângerile
semantice şi gramaticale ale unei limbi, orice locutor poate
investi semnificaţie în succesiunea grafemelor, prin scris, ori
poate recupera semnificaţie, prin lectură. În vorbire, locutorii se
servesc de s u b c o d u r i (dialecte, subdialecte, graiuri,
limbaje profesionale, variante stilistice, argou) care reclamă
selecţii şi combinări specifice.
U. Eco (1984:255) se alătură acelor cercetători pentru
care o limbă naturală (şi orice alt sistem semiotic care prezintă
o oarecare complexitate, capacitate de dezvoltare diacronică,
flexibilitate în crearea de inferenţe contextuale, a cărui
semantică se complică cu procese pragmatice), nu poate fi nici
cod, nici sistem de coduri / subcoduri. Conform sensului
restrâns, poate fi vorba despre coduri doar acolo unde
elementele structurale se distribuie în liste puţin numeroase,
scurte şi riguros definite, fiecare element câştigându-şi statutul
propriu în opoziţie cu celelalte. Nici cuvintele, cu atât mai
puţin frazele, nu corespund acestor criterii.
 Dacă Juri Lotman, pornind de la structura textului artistic
(1973) vedea în cod o construcţie ierarhică de mare
complexitate, M. Bahtin, teoreticianul dialogismului, refuză
limbajul inginerilor, care se ocupă de comunicare în mod
simplist, asimilând schimbul de opinii cu munca telegrafistului:
conţinutul de transmis este codificat cu ajutorul unei „chei” şi
transmis pe calea aerului; în măsura în care contactul este
stabilit, decodarea regăseşte conţinutul iniţial, uzând de aceeaşi
„cheie”. Această imagine mecanic-simetrică nu corespunde
realităţii discursive, pentru că locutorul şi destinatarul se
constituie unul în raport cu celălalt în chiar procesul enunţării,
prin reciprocitatea de influenţare. Limba este altceva decât un
cod, iar izolarea contactului, aşa cum procedează Jakobson,
este de neconceput pentru Bahtin, pentru că „enunţul însuşi e
contact”. Bahtin constată că, pentru relevanţă, semiotica se
ocupă de transmiterea unui mesaj gata făcut cu ajutorul unui
cod gata făcut. Or, în vorbirea curentă, mesajele sunt create
spontan în procesul transmiterii (apud. Cornea, 1998:75-76).
Codul reprezintă un construct abstract, indispensabil
operaţiilor de repertoriere, de clasificare şi de înţelegere a
regularităţilor semantico-sintactice. Critica noţiunii de „cod”
nu pretinde renunţarea la acest concept, ci adaptarea lui pentru
a satisface şi alte uzaje decât cele pur informative. Termenul s-
a impus, chiar dacă utilizarea lui scapă adesea controlului;
problema nu este de a elimina această noţiune, ci de a o utiliza
adecvat, fără reducţionisme.

2. CODIFICAREA BINARĂ: LUHMANN

Elementul central al teoriei sistemelor, elaborată de celebrul

sociolog german Niklas Luhmann este comunicarea. Sistemele
sociale sunt sisteme de comunicare. Societatea se diferenţiază
în sisteme funcţionale (economia, politica, educaţia, religia,
cultura), care reacţionează la mediu în moduri diferite şi
specifice.
Comunicarea depinde de posibilităţile sistemelor
funcţionale; acestea îşi structurează comunicarea prin
codificare binară (cf. capitolul Binary Coding în 1989:36).
Exemplul clasic, spune Luhmann, este codul binar al logicii, cu
validitate universală, folosit în ştiinţă. În mod analog, sistemul
juridic operează cu un cod binar, al legalităţii şi al ilegalităţii;
economia utilizează proprietatea şi banii pentru a diferenţia clar
posesia de nonposesie. Politica este ghidată de putere; puterea
acompaniază autoritatea guvernamentală şi se diferenţiază în
baza unor coduri ideologice precum: „conservator” vs.
„progresist” ori „restrictiv” vs. „expansiv”.
Codurile binare sunt reguli de reduplicare (ibid.:37).
În interiorul procesului de comunicare, informaţia capătă
valoare prin expunerea la contravaloarea corespunzătoare. Deşi
realitatea codificată este singulară (este ceea ce este), ea este
reduplicată fictiv, aşa încât orice valoare îşi găseşte
complementul şi se reflectă în el. Această complementaritate
este o problemă de proiectare a distincţiei „pozitiv” vs.
„negativ”. Reperăm, în gândirea structuralistă a sociologului
german modelul binar al semnificaţiei elaborat de A.J.
Greimas.

Caracteristicile codificării binare stabilite de Luhmann

(ibid.:38-42) nu rămân îngheţate în abstracţiunea codului, ele
servind unor operaţii concrete şi utile:
1) Codurile sunt construcţii totalizatoare,
atotcuprinzătoare, tinzând la u n i v e r s a l i t a t e, deci fără
limite ontologice.
2) Totalizarea informaţiei codificate conduce la
contingenţa tuturor fenomenelor, fără excepţie. Totul apare în
lumina posibilităţii c o n t r a v a l o r i i sale.
 3) Folosirea codului este un fenomen social c o n t i n g e
n t, căci numai astfel codul poate totaliza o schemă ce reduce
totul la două posibilităţi opuse.
4) Codurile rezolvă problema p a r a d o x u r i l o r şi a t
a u t o l o g i i l o r sistemelor. Unităţii i se substituie diferenţa
(de exemplu, diferenţa dintre „legal” şi „ilegal”). Un exemplu
de paradox îl constituie dependenţa tot mai mare de ceilalţi a
celor care ocupă o poziţie înaltă de putere. În codul binar
parlamentar („partide la putere” vs. „partide de opoziţie),
partidele de la putere au înclinaţia de a anticipa poziţia
opoziţiei.
5) Codificarea binară foloseşte şi întăreşte vechiul adagiu
după care c o n t r a r i i l e se atrag : „difference integrates”
(ibid.:39); tranziţia dintr-o parte într-alta este facilitată de
faptul de a fi preprogarmată în schema diferenţei. Proximitatea
operativă a valorii şi a contravalorii conduce aproape necesar la
diferenţierea sistemelor funcţionale corespunzătoare.
6) În codificarea binară, valoarea principală a codului (de
pildă: adevăr, justiţie, proprietate) serveşte drept criteriu de
selecţie. Situaţia contrară nu este exclusă; în ştiinţă, stabilirea
falsului poate avea un efect pozitiv asupra progresului ştiinţific,
mai mare decât stabilirea adevărului.
7) Diferenţa dintre codificare şi programare (dintre cod şi
criteriile de operare concretă) face posibilă combinarea dintre
închidere şi deschidere în acelaşi sistem. Orice sistem operează
ca un sistem închis în codul său; orice valoare (ca „adevărat”
sau „fals”) se referă numai la contravaloarea sa şi niciodată la
alte valori externe. În acelaşi timp, programarea sistemului face
posibilă aducerea în lumină a unor date externe, fixarea
condiţiilor sub care este poziţionată o valoare sau alta. Cu cât
mai abstractă este codificarea, cu atât mai bogată este
multiplicitatea operaţiilor interne cu care poate opera sistemul
ca entitate închisă şi deschisă în acelaşi timp. Această
reactivitate la condiţiile interne şi externe poate fi măsurată
prin creşterea capacităţii de rezonanţă. Capacitatea de reacţie a
sistemului se bazează pe polaritatea codului şi este drastic
limitată de acesta.
8) Codificarea exclude valoarea terţă (tertium non datur);
un cod ternar (legal – ilegal – suferinţă) nu este niciodată
posibil.
9) Codificarea înseamnă b i f u r c a r e a operaţiilor – o
complexitate istoric ireversibilă. În interiorul sistemului nu se
poate decide dacă toate falsităţile sunt false, dacă orice
injustiţie este ilegală etc.
10) Când codificarea posedă toate aceste caracteristici,
aceasta este cea mai de succes formă de d i f e r e n ţ i e r e a
sistemelor funcţionale. Sistemele funcţionale moderne au fost
identificate prin codificare binară, cu validitate specifică pentru
fiecare dintre ele.
11) Este posibil un grad înalt al dependenţelor reciproce,
pentru că sistemele funcţionale sunt diferenţiate prin mijlocirea
diferenţelor. Acesta e scopul precis al codului binar: să d i f e r
e n ţ i e z e prin d i f e r e n ţ e. Diferenţierea funcţională
promovează interdependenţa şi integrarea întregului sistem.
Având aceste caracteristici, codurile binare apar în
evoluţia socială, iar sistemele corespunzătoare tind să se
diferenţieze. În cultura vechii Grecii, de exemplu, este o clară
diferenţă între semantica logică şi epistemologie, între politică
şi etică, între economie şi filozofie; un alt exemplu invocat de
Luhmann îl constituie modelele tradiţionale de diferenţiere
socială după distincţia „sat” vs. „oraş”.

3. CLASIFICAREA CODURILOR

Funcţia codului este aceea de a restrânge alegerea arbitrară a

semnelor, de a instaura la receptor o previzibilitate care să
asigure continuitatea sensului şi captarea sa fără pierderi. De
pildă, surse de mare entropie, cum ar fi claviatura unei maşini
de scris ori deciziile unui automobilist la volan într-un oraş, se
ordonează prin aplicarea codului limbii române, respectiv a
regulilor de circulaţie din codul rutier. Anumite combinaţii de
litere şi anumite comportamente sunt permise, altele – nu.
Aproape toate aspectele vieţii sociale sunt codificate: ele sunt
convenţionale sau guvernate de legi.
A doua observaţie importantă este că, în practica socio-
culturală, codurile sunt interdependente, ceea ce reflectă
complexitatea, subtilitatea vieţii şi a comunicării. Ceea ce se
reflectă, la nivel ştiinţific, în numeroasele clase de semne
(aproximativ 10), realizate după criterii foarte diferite, de la un
autor la altul.

3.1. Clasificarea codurilor după modul lor de

articulaţie

Structural, numărul de unităţi ale unui cod depinde de

solicitările sale; cu cât numărul de unităţi este mai mare, cu atât
este susceptibil de a avea mai multe articulaţii. Klinkenberg
(Ibidem:145-147) distinge patru tipuri, într-o ordine progresivă,
de la simplu (coduri numite „fără articulaţie”) la complex
(coduri cu dublă articulaţie).
3.1.1. Coduri numite fără articulaţie: semnele nu se
descompun şi nu se combină. Sunt codurile „cu semn unic”,
cum ar fi bastonul nevăzătorilor, steaua iudaică sau rondela
leproşilor. Se poate obiecta că orice cod are o structură binară:
/baston alb/ vs. /alte bastoane ori absenţa bastonului/; /stea
galbenă/ vs. /absenţa stigmatului/. Dar aceste semne nu se
descompun în unităţi distinctive şi nu se articulează în alte
unităţi semnificative.
3.1.2. Coduri numite numai cu a doua articulaţie. În
acest tip, semnificanţii se pot descompune în unităţi distinctive,
în timp ce nivelul unităţilor semnificative nu este el însuşi
articulat. Exemple: în cazul semaforului, fiecare semnal se
descompune în două poziţii ale semnificantului: roşu + galben,
verde + galben; pe cadranul unui ceasornic, poziţia ambelor
braţe indică ora (poziţia unui singur braţ nu corespunde nici
unui semnificat).
3.1.3. Coduri numai cu prima articulaţie. Astfel de
coduri pot fi descompuse în unităţi semnificative, deci
distinctive. În numeraţie şi în algebră fiecare cifră şi fiecare
unitate au întotdeauna o semnificaţie; în lagărele naziste,
stigmatul se descompunea în : /triunghi/ = „deţinut” şi
/culoare/: /roşu/ = „politic”; /roz/ = „homosexual”; /verde/ =
„drept comun”.
3.1.4. Coduri cu dublă articulare. Exemplul perfect ar fi
limbajul, dar şi numerele de telefon, în care, de pildă, şirul se
descompune în: prefixul de ţară, semnificând „apel
internaţional” + prefixul de oraş + numărul abonatului; toate
unităţile sunt semnificative.
Pentru ceea ce unii cercetători numesc „coduri cu
articulaţie mobilă”, adică a cincea subclasă de coduri,
semioticianul francez preferă sintagma „discurs pluricodic”
(Ibidem:147).

3.2. Coduri comportamentale şi coduri semantice/ de

semnificare

Atât Eco, cât şi Fiske pun sub semnul întrebării caracterul

semiotic al codurilor comportamentale (cum ar fi codul juridic,
codul manierelor, codurile jocurilor sportive). Codurile de
semnificare însă sunt sisteme de semne care nu pot fi separate
de practicile sociale ale utilizatorilor. În realitate, cele două
coduri sunt interdependente: codul rutier este un cod de
comportament, dar şi un sistem de semnificare rutieră. Fiske
(2003:89) insistă asupra următoarelor trăsături ale codurilor
semantice:
1. Ele au o dimensiune paradigmatică (presupun o gamă
de unităţi – uneori chiar numai una – din care se face selecţia)
şi una sintagmatică (presupun reguli sau convenţii de
combinare a unităţilor);
 2. Toate poartă un înţeles; unităţile lor fiind
semne, se referă la altceva decât la ele însele;
3. Codurile şi cultura interacţionează dinamic,
presupunând acordul utilizatorilor;
4. Toate codurile performează o funcţie socială sau de
comunicare;
5. Toate codurile pot fi transmise printr-
un mijloc de comunicare şi/sau un canal
adecvat.

3.3. Coduri digitale şi coduri analogice

În funcţie de tipul paradigmei, de organizarea

şi înţelegerea datelor, Fiske distinge:
3.3.1. Codul digital, ale cărui semne sunt
clar separate, aşadar uşor de distins şi de
înţeles. Un ceas digital separă un minut de
următorul; codurile arbitrare sunt digitale.
3.3.2. Codul analogic operează pe o scală continuă.
Muzica este un cod analogic, căruia sistemul de notare (note,
portativ) i-a impus caracteristici digitale; dansul e analogic,
deoarece gesturile, posturile, distanţele sunt coduri analogice,
greu de notat. Codul fotografic, compus din semne iconice,
pare a fi, la fel ca natura pe care o copiază, compus din scale
analogice; dar identificarea diferenţelor semnificative îi impune
trăsături digitale(ibid.:90-91):.
În esenţa ei, natura este analogică, dar omul i-a impus
diferenţieri digitale (vârstele omului, distanţele dintre oameni
etc). Realitatea este un construct social, în măsura în care
impunem acestui continuum analogic lecturi digitale, specifice
fiecărei culturi.
 3.4. Coduri reprezentaţionale şi coduri
prezentaţionale

Această dihotomie are drept criteriu funcţiile sociale şi de

comunicare ale codului:
3.4.1. Codurile reprezentaţionale sunt folosite pentru a
produce texte – obiecte semiotice cu existenţă autonomă; un
text este un macrosemn compus din semne simbolice şi iconice.
Limbajul şi fotografia sunt exemple de coduri
reprezentaţionale. În modelul lui Jakobson îndeplinesc funcţia
referenţială şi funcţia metalingvistică; ambele tipuri sunt
compatibile cu funcţia estetică şi fatică.
3.4.2. Codurile prezentaţionale indică aspecte referitoare
la comunicator şi la situaţia de comunicare; fiind alcătuite din
semne indiciale, nu se pot referi la ceva diferit de ele însele sau
de cel care le codifică. În modelul Jakobson îndeplinesc funcţia
conativă şi funcţia emotivă. Sunt limitate la comunicarea faţă-
n-faţă şi au două funcţii: (a) poartă o informaţie indicială, din
care ascultătorii pot afla ceva despre identitatea, poziţia socială,
atitudinile vorbitorului şi (b) funcţia de management al
interacţiunii, de gestionare a tipului de relaţie pe care cel care
comunică doreşte s-o stabilească cu celălalt. Comunicarea
nonverbală se realizează prin codurile prezentaţionale (gesturi,
mişcări ale ochilor, particularităţile vocii).
Codurile prezentaţionale pot fi prezente în mesajele
reprezentaţionale. Un text scris poate să aibă o „intonaţie”; o
fotografie poate să fie veselă sau deprimantă. Psihosociologii
recunosc o a treia funcţie a codurilor, care poate fi îndeplinită
numai de mesajele prezentaţionale – este vorba despre funcţia
cognitivă sau ideatică. După această clară discriminare, Fiske
(ibid.:92-93) citează, după Argyle, o listă de zece coduri
prezentaţionale transmise de corpul uman:
1. Contactul corporal – cu constatarea că britanicii se
ating mult mai puţin decât membrii oricărei alte culturi;
 2. Proximitatea (sau proxemica); există „trăsături
distinctive” care diferenţiază distanţele: până la un metru este
perimetrul intim, până la 2,5m. este spaţiul personal; peste
2,5m. – spaţiul semipublic etc. Distanţele sunt codificate
cultural: distanţa personală a arabilor poate ajunge chiar la
50cm. – lucru stânjenitor pentru un englez (cf. „dansul de la
Washinton”); distanţele persoanelor din clasa de mijloc sunt
mai mari decât ale clasei muncitoare.
3. Orientarea este investită semantic: a sta faţă-n faţă
poate să sugereze fie intimitatea, fie agresivitatea; un unghi
drept indică o poziţionare cooperantă,
4. Aspectul – cu cele două „aspecte” ale manifestării sale:
controlate voluntar (păr, haine, piele, tatuaje, ornamente) şi mai
puţin controlabile (greutate, mers, înălţime). Aspectul exterior
transmite mesaje despre personalitate, statut social,
conformarea la regulile sociale. Ca parte flexibilă a
organismului, părul este, în toate culturile, foarte semnificativ:
controlul părului semnifică nesiguranţă şi nervozitate;
adolescenţii îl folosesc, alături de vestimentaţie, ca marcă a
nonconformismului.
5. Mişcările capului sunt implicate în gestionarea
interacţiunilor, fie ca substitut, fie ca supleanţă a semnelor
verbale. În ceea ce priveşte afirmaţia sau negaţia prin acest cod,
diferenţele dintre culturi sunt semnificative.
6. Expresia facială, divizată în subcodurile: poziţia
sprâncenelor, forma ochilor, forma gurii, mărimea nărilor. Se
consideră că expresia feţei presupune mai puţine diferenţe
transculturale; totuşi, culturile extremului Orient au dezvoltat o
artă a „măştii”, a feţei imobile, pe care nu sunt exteriorizate
emoţiile.
7. Gesturile / kinezica, strâns legate de vorbire, au ca
instrumente palmele, braţele, capul, picioarele. Gesturile sunt
semne: indiciale (gestica emfatică, intermitentă, cu suişuri şi
coborâşuri indică dorinţa de a domina; gesturile fluide,
continue, circulare indică încercarea de a explica şi de a câştiga
simpatie. Gesturile pot fi indiciale (indicarea direcţiei cu
ajutorul mâinii), iconice (cele făcute cu capul ori mimarea
formei cu ajutorul mâinilor) ori simbolice (deseori insultătoare,
specifice unei subculturi; gestul „V”, cu semnificaţia
„victorie”).
8. Postura indică atitudini interpersonale (prietenie,
ostilitate, superioritate, supunere) şi stări emoţionale (gradul de
tensionare sau de relaxare). Poate fi controlată mai puţin decât
expresia facială: anxietatea invizibilă în expresia feţei poate fi
„citită” în postură.
9. Mişcările ochilor şi contactul vizual indică relaţiile de
dominaţie sau de afiliere dintre partenerii la comunicare. O
privire directă şi prelungită e semnul provocării directe, al
dorinţei de dominare; a face cu ochiul exprimă complicitatea,
dorinţa de afiliere. Realizarea contactului vizual la începutul
comunicării verbale indică dominarea ascultătorului, dorindu-
se captarea atenţiei sale; contactul vizual realizat spre sfârşitul
enunţării sau chiar după terminarea ei indică dorinţa de afiliere,
de feedback, expectaţia unei reacţii a ascultătorului.
10. Aspectele nonverbale ale vorbirii se referă la două
categorii:
i) codurile prozodice: intonaţia şi accentul;
ii) codurile paralingvistice: tonul, volumul, viteza, erorile
de pronunţie. Aceste coduri comunică informaţii despre
vorbitor: statut social, starea emoţională, personalitate,
educaţie, cultură, atitudine faţă de colocutor.
Codurile prezentaţionale sunt relativ simple la nivel
paradigmatic (presupun puţine unităţi din care să alegem) şi
sintagmatic (au reguli simple de combinare în sintagme); ele
sunt coduri „restrânse”.

3.5. Coduri elaborate şi coduri restrânse

Datorăm această clasificare sociolingvistului Basil Bernstein

(Class, Codes and Control, Londra, 1973 – apud Fiske,
idem:96-99), care, studiind utilizările limbajului verbal, a
dedus că există diferenţe fundamentale în vorbire între copiii
clasei muncitoare şi copiii clasei de mijloc. A rezumat aceste
diferenţe în teoria că primii folosesc un cod restrâns, pe când
ultimii folosesc un cod elaborat. Era un mod de a explica
lingvistica prin politică, remarcă Fiske. Dar nu clasa socială
determină aceste diferenţe, ci tipul de relaţie socială.
Astfel, o comunitate compactă, tradiţională, închisă, tinde
să folosească coduri restrânse; de exemplu, clasa muncitoare,
dar şi unele instituţii ale clasei de mijloc (popota ofiţerilor,
birourile, şcolile de stat pentru băieţi) folosesc propriul cod
restrâns. Dansurile disco sunt restrânse şi cer o experienţă
socială, a comunităţii, nu educaţie formală. Poveştile sau
bancurile sunt coduri epice restrânse.
Relaţiile sociale mai fluide, mobile, impersonale,
schimbătoare, caracteristice clasei de mijloc moderne tind să
producă un cod lingvistic elaborat, care alternează cu cel
restrâns, după dorinţă şi necesităţi. Baletul este o formă
elaborată de dans, cu o structură complexă, care cere o educaţie
formală. Nuvela, romanul şi toate formele artistice valorizate
cultural dispun de coduri elaborate.
Această clasificare îşi ia drept criterii natura codului în
sine şi tipul de relaţie socială căreia îi serveşte drept cod.

3.5.1. Codul restrâns are următoarele caracteristici:

 este mai simplu (la nivel de vocabular şi de sintaxă),
mai puţin complex decât cel elaborat;
 tinde să fie oral, deci mai aproape de codurile
prezentaţionale, indiciale ale comunicării nonverbale;
 tinde să fie redundant; mesajele sale sunt predictibile în
mare măsură, performând mai degrabă o funcţie fatică
decât una referenţială;
 este orientat spre relaţiile sociale; este indicial în ceea
ce priveşte statutul vorbitorului în interiorul grupului.
Întăreşte relaţiile sociale, exprimă similarităţile dintre
 vorbitor şi grup, restrângând şi semnalând diferenţele
individuale. Uşurează exprimarea apartenenţei la grup;
 este dependent de o identitate culturală locală, de
interese, identificări şi presupuneri comune; reduce
nevoia vorbitorilor de a-şi verbaliza experienţa
individuală;
 se bazează pe interacţiunea cu codurile nonverbale, prin
care se exprimă diferenţele individuale; vorbirea este
folosită pentru a exprima apartenenţa comună;
 exprimă concretul, specificul, ceea ce se întâmplă „aici
şi acum” (sunt deictice);
 depind de moştenirea culturală.

Pentru a recunoaşte un cod restrâns, Bernstein ne recomandă să

observăm, dacă am trage cu urechea la o conversaţie la un colţ
de stradă:
1. că nu aparţinem grupului observat;
2. că vorbirea este oarecum impersonală, că se rosteşte
mai mult „tu” şi „ei”, în loc de „eu” şi că abundă în
expresii fatice („nu-i aşa?”, „înţelegi?”, „ştii”):
3. că discursul este viu, că se transmite mai mult cum se
spune, prin mijlocirea codurilor nonverbale;
4. că fluxul vorbirii este dislocat, disjunctiv, că ideile se
înlănţuie prin asociere, nu prin secvenţe logico-
sintactice;
5. că vocabularul şi sintaxa sunt restrânse.

3.5.2. Codul elaborat are următoarele caracteristici

antisimetrice:
 poate fi scris sau vorbit; se potriveşte mai bine
mesajelor reprezentaţionale, simbolice;
 este mai entropic (vorbitorului i se deschid mai multe
opţiuni verbale) şi mai deschis funcţiei referenţiale;
  este îndreptat spre individ ca persoană, nu ca deţinător
al unui status în interiorul grupului; facilitează
exprimarea individualităţii, a diferenţelor psihologice,
lingvistice etc.;
 comunicarea nu depinde de o apartenenţă comună, ci de
un cod lingvistic arbitrar, dar împărtăşit, care facilitează
elaborarea semnificaţiilor intenţionate, precise, unice şi
personale,
 foloseşte cât mai puţin coduri nonverbale; limbajul
scris este unul elaborat;
 este dependent de educaţia formală şi de specializare;
aceste coduri necesită învăţare.

Din perspectivă axiologică, societatea noastră valorizează

codurile elaborate ale „culturii înalte”. Ele nu sunt mai bune
decât cele restrânse, sunt doar altfel. Ca membri ai unei
comunităţi/ai unui grup avem nevoie de coduri restrânse; ca
indivizi – şi modernismul occidental a promovat
individualitatea – avem nevoie de coduri elaborate. Termenii
„restrâns” şi „elaborat” trebuie văzuţi ca descriptivi şi analitici,
nu ca fiind încărcaţi cu contaţii negative, respectiv pozitive.
Arta pop(ulară) şi tradiţiile (ritualuri, sărbători) contribuie la
coagularea societăţii, la consolidarea comunităţilor într-o
măsură mai mare decât „cultura înaltă”; de aici, probabil,
valorizarea formelor de cultură populară şi a kitsch-ului în
postmodernism.

3.6. Codurile difuzării de masă (broadcasting) şi ale

difuzării limitate (narrowcasting)

Aceste coduri ale audiovizualului sunt definite prin natura

audienţei: codul broadcast se adresează unei audienţe de masă,
eterogene; codul narrowcast ţinteşte o audienţă specifică, mai
omogenă. Sunt evidente similarităţile dintre codul difuzării de
masă şi cel restrâns, respectiv dintre codul difuzării limitate şi
cel elaborat. O arie de operă foloseşte codul difuzării limitate,
adresându-se iubitorilor de operă; o melodie pop atrage o
audienţă de masă, folosind codul restrâns al difuzării de masă.

3.6.1. Codul difuzării de masă. Ca şi codurile

restrânse, codurile „broadcast”sunt simple, au o atractivitate
imediată şi nu cer o „educaţie” pentru a putea fi înţelese. Sunt
orientate spre comunitate, activând ceea ce oamenii au în
comun şi-i leagă de societatea lor. Sunt anonime sau
instituţionalizate (un anumit serial e produs de PROTV),
militează împotriva exprimării punctelor de vedere personale,
individualiste. Publicul televiziunii este atât sursa, cât şi
receptorul mesajului; codurile difuzării de masă sunt mijloacele
prin care o cultură comunică cu sine (Fiske, Idem:100-102).
Expresia „audienţa ca sursă a mesajului” se
argumentează prin nivelurile:
 Conţinut: pentru ca o emisiune să aibă audienţă de
masă, ea trebuie să se ocupe de probleme generale. Conţinutul
nu e doar subiectul mesajului – el se referă şi la modul cum
este tratat subiectul, la tiparele de gândire şi afectivitate, care
re-intră apoi în cultura care le-a născut. Există o interacţiune
circulară între audienţa ca sursă, difuzarea de masă şi audienţa
ca destinatar.
 Forma mesajului, redusă adesea la o „formulă de
producţie” cu ajutorul căreia realizatorii din audiovizual produc
versiuni ale aceleiaşi structuri (formatul „Big Brother”,
„Surprize, surprize” etc.). Forma programelor este
convenţională şi este controlată de expectaţii născute din
experienţa culturală. De pildă, ideea că trăim într-o democraţie
parlamentară în care presa este „câinele de pază” a determinat
formatul dezbaterilor politice televizate: reprezentanţii
principalelor partide politice şi un moderator „neangajat”
politic, dezbat o temă politică. Cercetătorii au dovedit că
înţelesul real al programului nu derivă din subiectul dezbaterii,
ci din forma programului: că sistemul democraţiei
parlamentare în care trăim funcţionează, iar mass-media
demonstrează acest lucru. Forma emisiunii este un mesaj
codificat (cf. teza lui Mc. Luhan: „Medium is the message”).
 Activitate instituţională. Există o interdependenţă între
structurile gândirii/afectivităţii la audienţe, structura codificată
a mesajului audiovizual şi structura instituţiei emiţătoare. Fiske
şi Hartley au dezvoltat conceptul de „televiziune bardică” şi au
identificat şapte funcţii ale televiziunii în societatea modernă,
analoge funcţiei bardului în societăţile arhaice:
1. Funcţia de a articula consensul cultural referitor la
natura realităţii;
2. Funcţia de a implica indivizii în sistemele dominante de
valori, prin cultivarea lor;
3. Funcţia de a celebra, a explica, a interpreta faptele
reprezentanţilor individuali ai culturii respective;
4. Funcţia de a afirma mitologiile/ideologiile culturii,
angajând-o în lumea practică;
5. Funcţia de a semnala orice inadecvare practică a unei
culturi;
6. Funcţia de a convinge audienţele că statutul şi
identitatea lor ca indivizi sunt garantate de cultură, ca
întreg;
7. Funcţia de a transmite un sens al apartenenţei culturale
(Fiske, Idem:102).

3.6.2. Codurile difuzării limitate. Ca şi codul elaborat,

codurile „narrowcast” sunt destinate unei audienţe definite,
limitate, care a decis să înveţe codurile implicate. Sunt
individualiste, orientate spre persoană, nu comune sau orientate
spre statut. Pornesc de la premisa că există diferenţe între
comunicator şi audienţă (primul ştie mai mult, vede altfel).
Audienţele aşteaptă să se îmbogăţească în urma comunicării, să
se schimbe ceva, în timp ce audienţele codurilor restrânse şi ale
difuzării de masă aşteaptă o reconfirmare/reasigurare a ceea ce
ştiu deja. Teoria „prăpastiei cognitive” postulează că cei care
ştiu deja vor şti şi mai mult, în timp ce aceia care nu ştiu, vor
şti şi mai puţin.
În artă, codurile difuzării limitate sunt elitiste şi valorizate
cultural. În ştiinţă, ele produc limbaje de specialitate –
„jargoane” folosite ca indice al competenţei lor (exclusivismul
medicilor, al avocaţilor se datorează şi codurilor difuzării
limitate de care uzează). Codurile „narrowcast” accentuează
diferenţa dintre „noi” şi „ei”; codurile „broadcast” accentuează
similarităţile dintre „noi” (majoritatea), toate codurile marcând,
de fapt apartenenţa la o comunitate (Ibidem:103)

3.7. Coduri artificiale şi coduri semantice

Există o diferenţă majoră între codurile artificiale (în care

sursa/emiţătorul este o maşină sau un dispozitiv programat să
producă un număr determinat de semnale, întotdeauna aceleaşi,
indiferent dacă răspunsul receptorului este adecvat sau nu) şi
codurile semantice complexe, cum sunt cele artistice, în care
semnificaţia depinde de răspunsul receptorului, iar abaterea de
la normă intră în „regula jocului”. Exemplificăm cele două
tipuri prin codul circulaţiei rutiere, respectiv codurile literare.
1. codul circulaţiei rutiere, care comportă caracteristicile:
 cuprinde un număr finit de simboluri şi este perfect
explicit;
 formulează imperativ prescripţii univoce, determinând
tranşant ce este permis şi ce este interzis;
 îşi epuizează domeniul de aplicaţie, adică se ocupă de
toate situaţiile posibile.

2. codurile literare, care comportă caracteristicile:

 conţin un număr indefinit de simboluri şi sunt parţial
explicite;
 formulează discret şi uneori echivoc probabilităţi şi nu
obligaţii;
  decupează serii în substanţa limbii (textului), fără a
satura mesajul – o operă nefiind reductibilă la un cod sau la o
combinare de coduri. În metalimbajul lui U. Eco, este vorba
despre hipercodificare.

3.8. Coduri imperative, probabiliste şi permisive

Această taxonomie este realizată în funcţie de finitudinea

repertoriului şi de flexibilitatea articulării sistemului de
semnificaţi şi semnificanţi.
3.8.1. Codurile imperative au repertoriu finit şi
conexiuni univoce. În informaţia automatizată, semnificarea
poate avea loc fără o comunicare în care să fie angrenate fiinţe
umane.
3.8.2. Codurile probabiliste au un repertoriu
preponderent fixat, dar încă deschis şi completabil, cu
conexiuni reglementate, dar şi condiţionate de context şi de
cotext. Exemplul elocvent este limba: normativitatea
predomină, fără a fi totală. În limbă, vocabularul fundamental
poate fi considerat stabil şi relativ univoc. Totalitatea lexicului,
tezaurizată în dicţionar, se află într-o continuă îmbogăţire şi
fluctuaţie. Semantic, denotaţiile sunt fixe, conotaţiile sunt
variabile. În afara componentelor semantică şi sintactică, cea
pragmatică are un rol important în orientarea înţelegerii.
3.8.3. Codurile permisive au repertoriu nonfinit iar
articularea este ambiguă sau opţională. Textele literare
reprezintă gradul minim de coerciţie şi maxim de libertate a
sistemului de semne.
În celebra analiză a nuvelei lui Balzac, Sarassine,
realizată în S/Z, Roland Barthes a identificat, la nivelul
structurii de adâncime, acţiunea a cinci coduri:
 hermeneutic = secretul diseminat în text;
 proieretic = linia narativă, povestirea;
 simbolic = sensurile aluzive şi substituirile;
 semantic = semnificaţiile textului;
  cultural sau ideologic = un corpus de citate, o
enciclopedie a locurilor comune.

Ceea ce Barthes numeşte coduri sunt, de fapt, nişte izotopii,

nişte „câmpuri semantice”, consideră Paul Cornea. Ideologia
nu este un cod, ci însăşi condiţia de manifestare a codurilor.
Codurile manipulează textul, iar ideologia manipulează
codurile, orientându-le funcţionarea.
Un model acceptabil al codificării literare propune
olandezul D. W. Fokkema în The Concept of Code in the Study
of Literature, 1985. El dispune cele cinci coduri vertical, în
subordonare crescândă:
 codul lingvistic – îl dirijează pe lector să citească textul
ca text în română, în engleză etc.;
 codul literar – îl predispune pe lector să citească textul
ca literatură, ca text fictiv care nu relatează fapte reale,
ci versiuni alternative, posibile în raport cu lumea reală
(cf. conceptul „lumi posibile”);
 codul generic – indică cititorului aşteptările legate de
gen (liric, epic, dramatic, epistolar, publicistic etc.);
 codul perioadei sau sociocodul – activează cunoştinţele
asupra convenţiilor unei perioade sau ale unei
comunităţi semiotice specifice;
 codul idiolectal al autorului – constituit pe baza
trăsăturilor definitorii şi recurente ale scrierilor
autorului. P. Cornea propune completarea listei cu
nivelul
 codurilor stilistice, în sens de arhetipuri: clasicism,
baroc, romantism, modernitate. Ele intersectează cu
genurile, ambele fiind codificări tematico-formale
(stilurile pun accentul pe expresie, genurile – pe
conţinut).
 Codurile literare nu sunt omogene, ele comportând o
tripartiţie în funcţie de eficacitatea programării: (a) foarte
puternică în cazul literaturii de masă/de consum =
paraliteratură, (b) foarte slabă în cazul literaturii de
avangardă/experimentală şi (c) moderată, în literatura curentă,
care dozează conformismul cu inovaţia.
Practic, identificăm diferitele coduri simultan sau
aproape simultan. Reiese că principala funcţie a codificării,
aceea de a servi ca model de scriitură pentru autori şi ca orizont
de aşteptare pentru cititori se intensifică pe măsură ce coborâm
scara spre coduri extrem de individualizate. Interconectarea
codurilor literare permite ieşirea din circulaţie şi continua
pendulare între invenţie şi conformare/repetiţie.

3.8.3.1.Codurile intertextuale. Conceptul de

„intertextualitate” a fost elaborat în Franţa, în contextul
mişcării de la Tel Quel, în anii ’60. Direcţia Tel Quel impune
conceptul de „text” ca reţea de diferenţe, de reutilizări ale
materialului lingvistic, de bricolaj productiv : „un text este
făcut din texte şi nu numai din fraze şi cuvinte” (Sollers,
1968:323). Într-un articol de prezentare a lui Bahtin, Julia
Kristeva defineşte intertextualitatea drept „încrucişare într-un
text a unor enunţuri împrumutate din alte texte”, „indiciul
conform căruia un text citeşte istoria şi se integrează în ea”
(1968:311). Teoria genetică a intertextualităţii desfiinţează
ideea de Subiect, ca proprietar al Logosului şi al textului, şi de
Text, ca entitate autonomă; este evidenţiată conexiunea textelor
şi relaţia lor cu diferite limbaje şi practici semnificative ale
culturii.
R. Barthes afirma că „Ceea ce constituie textul nu este o
structură internă, închisă, contabilizabilă, ci deschiderea lui
spre alte texte, alte coduri, alte semne; ceea ce constituie textul
este intertextul” (1973:31); „intertextul nu este în nici un caz,
trebuie s-o repetăm, banca influenţelor, a izvoarelor, a
originilor la care ar fi adusă să compară o operă, un autor; este,
cu mult mai vast şi la cu totul alt nivel, acel câmp în care se
efectuează ceea ce Sollers a numit, superb şi într-un mod
indelebil…traversarea scriiturii: e textul în măsura în care
traversează şi este traversat” (1971:101).
Pentru Eco (1984:300), cultura contemporană nu este o
creaţie, ci o interacţiune, o combinare, un ţesut de coduri
hrănite din tezaurul enciclopediei: deja-spusul, deja-cititul,
deja-văzutul. „Codurile nu sunt nimic altceva decât deja-cititul,
iar cititorii care posedă aceste coduri pot fi consideraţi ca
reprezentanţi ai unei intertextualităţi generale” (Culler, 1981).
Sub metafora codului a stat întotdeauna o obsesie unificatoare,
aceea dintre Ordine şi Aventură, cum credea Apollinaire.
Cea mai cunoscută analiză a modurilor de existenţă
intertextuală îi aparţine lui G. Genette, în Palimpsestes. La
littérature au sécond degré, 1982; pornind de la noţiunea de
„transtextualitate” sau de „transcendenţă textuală”,
poeticianului francez distinge cinci subdiviziuni:
 Intertextualitate propriu-zisă: relaţia de coprezenţă
între două sau mai multe texte, cel mai adesea prin
prezenţa efectivă a unui text în celălalt. Exemple:
citatul, aluzia, plagiatul;
 Paratextualitatea: relaţia textului cu titlul, prefaţa,
notele marginale şi infrapaginile, ilustraţiile etc.;
 Metatextualitatea: relaţia de comentariu care leagă un
text de altul, fără să-l citeze sau să-l numească în mod
obligatoriu;
 Hipertextualitatea: derivarea unui text din altul, prin
transformare sau prin imitaţie. Exemple: imitaţia,
parodia, pastişa;
 Arhitextualitatea: dependenţa de gen. Este cea mai
implicită şi mai abstractă formă de intertextualitate; uzează
uneori de o menţiune paratextuală (titlu metalingvistic:
”poezii”, „roman”, „eseu”).
P. Cornea propune conceptul de contextualitate – relaţiile
textului cu câmpul socio-cultural, constând în textualizarea
unor opinii, interese, atitudini, obsesii caracteristice diferitelor
grupuri sociale; în absorbţia unor „topoi”, „ideologeme” –
preconstructe tematice ori configuraţii semantice migratoare.
Relaţiile contextuale au şi un component cotextual,
referitor la recurenţe simbolice, afinităţi de limbaj între texte
diferite, dar produse la un moment dat în acelaşi spaţiu cultural.
Competenţa discursivă (literară şi culturală) presupune
cunoaşterea sistemului de coduri şi experienţa transtextualităţii.
U. Eco (1982:181) descrie ca hipercodificare o intertextulitate
a structurii profunde, în care textele care determină producerea
altor texte nu ajung niciodată la consumul social al
discursurilor.
Practicile intertextuale determină o mutaţie ontologică a
noţiunii de „structură”: deschiderea ei spre contextul sistemic,
semiotizarea şi relativizarea sa prin deconstrucţie.

3.8.3.2. Hipercodificare şi hipocodificare

i) H i p e r c o d i f i c a r e: „pe baza unei reguli
anterioare s-a produs o regulă suplimentară, printr-o aplicare
foarte particulară a regulii generale” (Eco, 1982:181).
Regulile retorice şi stilistice care operează în orice limbă
constituie exemple de hipercodificare; în sintaxă,
hipercodificarea acţionează la nivelul regulilor gramaticale (de
exemplu, eliminarea viitorului în enunţurile care dau ca sigur
evenimentul), ceea ce subliniază rolul presupoziţiilor semantice
în codificare. Paralingvistica hipercodifică diferite moduri de a
pronunţa un cuvânt, conferind nuanţe suplimentare
semnificaţiei.Toate formulele de politeţe şi expresiile fatice
sunt limbaj cotidian hipercodificat; tot pe modele de
hipercodificare se bazează un critic atunci când sancţionează
manierismul unui autor cu calificative ca: „deja vu”, „curat
Kitsch”, „avangardă de mâna a doua”.
ii) H i p o c o d i f i c a r e = codificare imprecisă,
„aproximativă”:
 „operaţia prin care, în absenţa unor reguli mai precise, porţiuni
macroscopice din anumite texte sunt adoptate provizoriu ca
unităţi pertinente ale unui cod în formare, capabile să
vehiculeze porţiuni vagi, dar efective de conţinut, chiar dacă
regulile combinatorii care permit articularea analitică a acestor
porţiuni din planul expresiei rămân necunoscute” (ibid.:185).

Diferite tipuri de texte, imaginile produse de o

civilizaţie îndepărtată sunt înţelese prin intermediul
hipocodificării; judecăţile estetice atestate prin opoziţia
„frumos” vs. „urât” procedează prin hipocodificare. Dacă stăm
o vreme într-o ţară străină a cărei limbă nu o cunoaştem, în
Anglia, de pildă, ne vom da seama că, însoţite de un surâs,
expresiile „I like you”, „I love you”, „How are you?” semnifică
toate aproximativ „prietenie”
Dacă hipercodificarea porneşte de la coduri existente
către subcoduri mai analitice, hipocodificarea porneşte de la
coduri inexistente (sau necunoscute) către coduri potenţiale şi
generice. În cazurile ambigue, în care este greu de stabilit dacă
e vorba despre hiper- sau hipocodificare, Eco recomandă
recomandă termenul extracodificare (categorie ce acoperă
ambele fenomene) – obiect de studiu pentru teoria codurilor,
dar şi pentru teoria producţiei de semne (ibid.:185).

3.9. Coduri arbitrare şi coduri estetice

O distincţie semiotică fundamentală distinge două moduri

antitetice ale experienţei şi două coduri corespunzătoare:
i) experienţa logică, tranzitivă, obiectivă; raţiunea pune
o ordine naturii şi inserează elementele într-un sistem de relaţii.
Semnul logic este arbitrar şi omologic, în măsura în care
semnifică forma, nu substanţa;
ii) experienţa estetică / afectivă, intranzitivă, subiectivă.
Semnul estetic este iconic şi analogic, iar mesajul estetic nu are
doar funcţia tranzitivă de a conduce la sens, fiind în acelaşi
timp un mesaj-obiect, autoreflexiv, poetic. E incorect să
vorbim despre pictură abstractă, pentru că orice pictură este
iconică, deci concretă. Semnele şi mesajele retorice sunt
sisteme convenţionalizate, în timp ce semnele şi mesajele
poetice sunt „poietice”: poezia este o „facere”, cum spunea
Valéry, o producere a Inefabilului, a Invizibilului iraţional.

3.9.1.3) presupun acordul explicit al utilizatorilor

privind relaţia arbitrară, fixată şi împărtăşită între semnificaţi şi
semnificanţi. Ele sunt simbolice, denotative, impersonale şi
statice. Presupun o paradigmă definită, limitată de semnificanţi,
legată precis de o paradigmă de semnificaţi; accentul cade pe
denotaţie şi pe funcţia referenţială; sunt statice şi închise,
putând fi schimbate doar prin acordul explicit al utilizatorilor
lor şi nesolicitând contribuţia receptorului la construcţia
semantică. Codurile convenţionale, în schimb, au paradigme
deschise şi invită la negociere activă din partea cititorului.
Tipurile extreme de coduri convenţionale sunt numite coduri
estetice.
Matematica foloseşte un cod perfect arbitrar sau
logic; decodarea aberantă este imposibilă, pentru că diferenţele
culturale sunt irelevante. Ştiinţa, studiul obiectiv şi impersonal
al fenomenelor naturii, condiţionat de învăţarea codurilor,
utilizează coduri arbitrare. Alte exemple: semafoarele, codul
rutier, tricourile fotbaliştilor, simbolurile chimice etc. (Fiske,
2003:107).
Funcţia codurilor logice este de a semnifica experienţa
obiectiv-intelectuală şi relaţiile omului cu lumea. P. Guiraud
(1971:12) distinge mai multe tipuri:
 Coduri ale cunoaşterii: ştiinţifice/tradiţionale;
 Coduri ale acţiunii: sistemele de semnalizare şi
programele de învăţare şi de muncă;
 Coduri paralingvistice: relee ale limbajului (scriitura
alfabetică/silabică; alfabetul Morse şi Braille; alfabetul digital
al surdo-muţilor; diferite forme de tam-tam, codurile
criptografice), substitute şi auxiliare ale limbajului articulat.

3.9.2. Codurile estetice (convenţionale) sunt mai

variate, definite mai vag şi se schimbă rapid. Fiind afectate de
contextul lor cultural, permit şi invită la negocierea
semnificaţiei, aşa încât decodarea aberantă devine norma. Sunt
expresive: cuprind lumea interioară, subiectivă a indivizilor şi
au pregnanţă stilistică (prin vizarea mesajului în el şi pentru el
însuşi, cum observa Jakobson. Termenul estetic recuperează
sensul etimologic: în greacă, „facultatea de a simţi” derivă de la
adjectivul aisthêtos „sensibil, perceptibil prin simţuri”; Paul
Valéry a reanimat această valoare etimologică atunci când a
creat termenul esthésique.
Arta de masă şi folclorul, vestimentaţia, arhitectura,
designul mobilei şi al automobilelor folosesc coduri estetice
convenţionale, fie că sunt ale comunităţilor tradiţionale, fie ale
societăţii de masă. În societatea de consum, opera de artă
dobândeşte, prin unicitate, o valoare financiară şi un simbolism
de status social.

C o n v e n ţ i o n a l i z a r e a este un proces cultural

prin care codurile inovatoare, neconvenţionale ajung să fie
adoptate de majoritatea oamenilor, devenind astfel
convenţionale (impresionismul a devenit un mod convenţional
de a reprezenta natura în pictură; jazzul, legat la origini de un
cod „narrowcast”, a primit, prin „broadcast”, o versiune
„degradată”). Comunicarea precisă şi subtilă a difuzării limitate
nu mai este posibilă în difuzarea de masă, pentru că
eterogenitatea audienţei necesită înţelesuri generale, nu unice şi
specifice. Din perspectiva „culturii înalte”, care valorizează
codurile elaborate şi nu întărirea legăturilor culturale,
convenţionalizarea este taxată ca o scădere a calităţii.
Polivalenţa codurilor stă la originea h e r m e n e u t i c i
l o r, care sunt sisteme de interpretare şi, deci, de decodare.
Codul este un dat al mesajului, furnizat de emiţător;
hermeneutica este o grilă adusă de receptor şi aplicată textului;
codurile slab codificate sunt sensibile, prin natura lor, la acest
tip de interpretare. Este important, după cum a demonstrat Eco,
să menţinem interpretarea între anumite limite.
 Capit. 1. PRAGMATICA: DEFINIRE, RELAŢII,
TIPOLOGIE

1. PRAGMATICĂ - LINGVISTICĂ - SEMANTICĂ

Pragmatica este studiul utilizării limbajului. În paleta bogată a

definiţiilor sunt recurenţi termeni ca: uz, locutor, enunţ,
enunţare, context. Astfel: ”…pragmatica ocupându-se de toate
aspectele pertinente pentru interpretarea completă a enunţurilor
în context” (Moeschler, Reboul, 1999:24); „Pragmatics studies
the use of language in context, and the context dependence of
various aspects of linguistic interpretation” / „Pragmatica
studiază uzul limbajului în context şi dependenţa de context a
diferitelor aspecte ale interpretării lingvistice” (The Cambridge
Dictionary of Philosophy, 1995); „Pragmatics is the study of
language which focuses attention on the users and the context
of language use rather than on reference, truth and grammar „ /
„Pragmatica este studiul limbajului, care-şi focalizează atenţia
asupra utilizatorilor şi asupra contextului uzului lingvistic şi nu
asupra referinţei, adevărului şi gramaticii” (The Oxford
Companion to Philosophy, 1995):
http://plato.stanford.edu/entries/pragmatics.

1.1. Majoritatea definiţiilor are ca sursă textele fondatoare

ale lui Charles Morris; pragmaticianul american a enunţat
importanţa pragmaticii atât în Foundation of a Theory of Signs,
unde cele trei componente ale semioticii primesc un accent
egal, cât şi în Signs, Language and Behaviour, unde
abandonarea distincţiei dintre semantică, sintaxă şi pragmatică
îi permite să generalizeze dimensiunea pragmatică la totalitatea
limbajului. Morris a preluat noţiunea peirceană de
„interpretant” şi a definit-o, în 1938, ca ştiinţă a relaţiei
semnelor cu interpreţii. A inclus pragmatica în edificiul global
al semioticii, alături de semantică (relaţia semn-referent) şi
sintaxă (relaţia semn-semn).
În secţiunile 9-10-11 din Foundations, consacrate
pragmaticii, Morris a reperat, în constituirea ideii de
pragmatică, patru „instanţe”:
i) prima este înglobantă şi defineşte totalitatea limbajului în
termeni de comportament; aspectele pragmatice sunt
omniprezente şi relativ banale;
ii) a doua „instanţă” are şi ea o generalitate considerabilă. Cum
interpreţii sunt organisme vii, pragmatica îşi arondează
aspectele biotice ale semiozei – toate fenomenele psihologice,
biologice şi sociale care survin în funcţionarea semnelor.
Pragmatica devine un domeniu preocupat de discipline
empirice, iar interpreţii devin existenţe bine determinate. O
parte importantă a proiectului lui Morris a fost aceea de a
considera ştiinţa din punct de vedere semiotic; psihologia şi
sociologia reprezentau, in acest cadru, discipline exemplare şi
fondatoare.
iii) a treia „instanţă” se referă la unele expresii lingvistice
(formule imperative, termeni de apreciere - „fericit”, „bun”-
exclamaţii etc.) subsumate ideii că semnele îşi exprimă
locutorii;
iv) a patra „instanţă” este furnizată de existenţa unui vocabular
teoretic; termeni ca: semn, limbaj, adevăr, cunoaştere comportă
componente pragmatice importante (cf. Latraverse,1987:75-
78).

1.2. Definirea pragmaticii se face, de regulă, în contrast

cu lingvistica (studiul sistemului, al codului lingvistic) şi, mai
specific, cu semantica (studiu al relaţiei semnelor cu obiectele
pe care le desemnează). Pentru că dă seama de utilizarea
codului, pragmatica este o metasemiotică.
J. Locke a presupus că a comunica este o problemă a
vorbitorului de a-şi codifica gândirea în cuvinte şi a
ascultătorului de a decodifica aceste cuvinte în gânduri; la fel,
Saussure şi logicienii. În contrast, pragmatica aduce o percepţie
augmentată prin inferenţe amplificatoare (abducţii, conjecturi,
inducţii) – un fel de a gândi care merge dincolo de regulile
codului. Pragmaticii i se atribuie efectele de sens, aceleaşi
cuvinte putând produce efecte diferite.

O distincţie pragmatică fundamentală este opoziţia frază

vs. enunţ. Fraza, obiect al lingvisticii, este caracterizată prin
structura sintactică şi prin semnificaţia sa; este o entitate
abstractă, produsul unei teorii: lingvistica. În comunicare,
locutorii schimbă enunţuri - fraze completate cu informaţii care
se deduc din situaţia în care ele sunt produse. „Un enunţ – spun
Moeschler şi Reboul (1999:18) – este deci produsul enunţării
unei fraze. Dacă fraza este obiectul lingvisticii, atunci enunţul
este obiectul pragmaticii”. Enunţul poate fi interpretat fie ca
ocurenţă (token), fie ca tip (type); enunţul-tip este ansamblul
enunţurilor-ocurenţă ale aceleiaşi fraze. Oswald Ducrot a
atribuit frazei o semnificaţie, iar enunţului – un sens.
Semnificaţia este calculată de componenta lingvistică, prin
însumarea indicaţiilor lingvistice care o compun; în schimb,
sensul enunţului este semnificaţia frazei plus indicaţiile
contextuale sau situaţionale, deductibile din componenta
retorică a legilor discursului (ibid.,:18). Domeniul pragmaticii
include proprietăţile token ale enunţurilor, care diferă de la un
uz la altul, expresiile type (enunţul-tip) revenind semanticii şi
logicii:
- fapte obiective ale enunţării: cine este vorbitorul, unde şi când
are loc enunţarea;
- intenţia vorbitorului: ce vrea să obţină prin ceea ce spune, cu
ce mijloace spune (ce limbă utilizează, ce selecţii face etc.);
- care sunt convingerile vorbitorului, care sunt cunoştinţele
comune, împărtăşite cu ascultătorul, pe ce temă se focalizează
conversaţia etc.;
- fapte instituţionalizate care afectează ceea ce spune o
persoană: promisiunea, cererea, verdictul într-un act de
judecată, declaraţia de căsătorie, de botez etc.
Prin considerarea unor astfel de situaţii, pragmatica dă
seama de faptul că enunţul comunică mai mult decât semnifică.
I se atribuie lui Voltaire următoarele vorbe de spirit, care
evidenţiază (politic incorect) distanţa dintre sensul literal şi
sensul pragmatic:

Când un ambasador spune „da”, înseamnă „poate”; când

spune „poate”, înseamnă „nu”; când spune „nu”, nu este
un ambasador.
Când o lady spune „nu” înseamnă „poate”; când
spune „poate” înseamnă „da”; când spune „da”, nu
este o lady.
1.3. Distincţia semantică – pragmatică se referă la
diferenţa dintre semnificaţia convenţională ori sensul literal
ataşat cuvintelor şi alte informaţii ce rezultă din informaţia
co(n)textuală. Informaţia semantică este conţinută în trăsăturile
lingvistice stabile ale propoziţiei; informaţia pragmatică, de
natură extralingvistică, rezultă din folosirea limbii în acte de
enunţare. În timp ce informaţia semantică este codificată în
ceea ce este enunţat, informaţia pragmatică este generată sau
cel puţin evidenţiată în actul enunţării; ea conferă valoare
semantică expresiilor sensibile la context (indexicale şi acte de
limbaj). Pragmatica este o semantică „externă”. Acest mod de
definire negativă este specific începuturilor pragmaticii, când a
fost prezentată ca o „pubelă” ce primeşte abaterile de la
semantica lingvistică, adică reziduurile unei semantici pure.
În problema delimitării pragmaticii de semantică se
disting trei „tradiţii”( (cf. Latraverse, 1987:26-28):
 Tradiţia filosofiei şi a logicii formale (cu originea în
Carnap) s-a concentrat asupra dependenţei frazelor sintactic
definite de contextul de utilizare. Această dependenţă se
manifestă prin existenţa şi funcţionarea expresiilor indexicale,
al căror studiu este atribuit pragmaticii, semantica fiind
rezervată limbajelor fără indexicalitate. În pragmatica
contemporană, studiul indexicalităţii a fost completat cu cel al
actelor de limbaj;
 A doua tradiţie, avându-l ca reprezentant pe Katz,
stabileşte o distincţie între semantică şi pragmatică; se atribuie
semanticii studiul sensului enunţurilor independente de
contextul de utilizare, iar pragmaticii – sensul enunţurilor
dependente de context şi utilizare;
 A treia tradiţie, a cărei paternitate e atribuită lui L.
Wittgenstein, şi ai cărei reprezentanţi sunt Austin, Grice şi
Searle, dă seama de sensul enunţurilor în funcţie de
întrebuinţările lor particulare.
Cele trei tendinţe vizează introducerea unei ordini minimale în
acest peisaj fragmentat al teoriei sensului. Trebuie să
menţionăm şi concepţia minimalistă, care invocă contextul
drept criteriu de demarcare între semantică şi pragmatică.

Însumând cele de mai sus, se observă că definiţiile

unitare au o finalitate mai mult didactică; în realitate, există o
diversitate de opinii care ilustrează global două accepţii ale
pragmaticii (ibid.:23-25):
a) accepţia l ă r g i t ă oferă o viziune empirică a
pragmaticii, externalizată în raport cu abordările teoretice ale
limbajului. Dacă rolul pragmaticii este acela de a explica
funcţionarea limbajului prin trimitere la condiţiile sale
concrete, atunci poate fi adoptată orice perspectivă care ar
permite studiul acestor condiţii. O atare concepţie a recurs la
psihologie şi la sociologie şi a criticat carenţele abordării strict
lingvistice. Această maximalizare a pragmaticii o lipseşte însă
de omogenitate şi-i externalizează domeniul, limitând-o la
explicarea aspectelor empirice ale limbajului. Acest sens larg
nu permite să i se acorde pragmaticii o identitate definită.
 b) accepţia r e s t r â n s ă se limitează la teoria sensului şi
apropie pragmatica de teoria limbajului.

2. PRAGMATICA INTEGRATĂ şi PRAGMATICA

COGNITIVĂ

Există în pragmatică două paradigme principale:

pragmatica integrată şi cea cognitivă. Ambele abordări refuză
opoziţia clasică dintre sensul literal (semnificaţia cuvintelor şi a
propoziţiilor) şi sensul nonliteral (sensul enunţării sau al
locutorului); ambele sunt abordări constructiviste şi acordă un
loc important noţiunii de „instrucţie”. Există însă şi multe
diferenţe, semnalate în Moeschler, Reboul, 1999: 72-93.

2.1. Pragmatica integrată este o teorie semantică

nonvericondiţională, care integrează în codul lingvistic
aspectele enunţării. Fiind integrată în semantică, pragmatica
integrată ţine seama de semnificaţia frazei şi de sensul
enunţului. Este o teorie semantică nonvericondiţională, adică
necondiţionată de adevărul logic, reliefând diferenţele dintre
limbajul natural şi limbajul formal. În tradiţie francofonă
(Benveniste, Ducrot), pragmatica aparţine competenţei, nu
performanţei, deoarece aspectele pragmatice sunt codificate în
limbă.
Un domeniu favorit al pragmaticii integrate este teoria a r
g u m e n t ă r i i, dezvoltată în jurul a două teze: teza a s c r i p
t i v i s t ă (enunţurile nu reprezintă stări de fapte, ci exprimă
acţiuni – acte de limbaj) şi teza a u t o r e f e r e n ţ i a l i t ă ţ i i
s e n s u l u i (a înţelege un enunţ înseamnă a înţelege raţiunile
enunţării sale). Relaţia dintre enunţuri este determinată de
locuri comune argumentative - topoi – şi nu de principii logice
şi deductive. Aceste reguli sunt universale şi graduale.
Informaţiile pertinente pentru înţelegerea enunţurilor în
comunicare sunt argumentative, nu informative; valoarea
informativă a unui enunţ este secundară în raport cu valoarea
argumentativă, definită ca primară.
Teoria enunţării pe care o implică pragmatica integrată
este polifonică.

2.2. Pragmatica cognitivă porneşte de la ipoteza că

interpretarea semantică a enunţurilor aparţine sistemului central
al gândirii, nu lingvisticii. În cadrul teoriilor de sorginte
chomskiană (Sperber şi Wilson), pragmatica este o teorie a
performanţei, separată de lingvistică, al cărei rol este de a
descrie mecanismele nonlingvistice legate de interpretarea
enunţurilor în context.
Pragmatica cognitivă atribuie un statut important
proceselor inferenţiale deductive, în timp ce pragmatica
integrată acordă importanţă inferenţelor argumentative
(specifice limbii şi de natură scalară).
Este o teorie vericondiţională, pragmatica asumând şi
atribuirea valorii de adevăr a enunţurilor.
Cea mai cunoscută teorie a pragmaticii cognitive este
teoria pe r t i n e n ţ e i, elaborată de Sperber şi Wilson în 1986
şi 1989, teorie bazată pe ideea simplă a randamentului şi
reductibilă la următoarele patru teze:
- comunicarea verbală este în relaţie cu codul şi cu inferenţa;
- în prelucrarea enunţurilor intervin procese mentale de natură
computaţională (răspunzătoare de calcule inferenţiale) şi
procese de reprezentare (răspunzătoare de formarea ipotezelor);
- prin interpretarea pragmatică a enunţurilor, forma propoziţiei
se îmbogăţeşte cu implicitările şi cu explicitările sale;
- întrebuinţarea unui enunţ poate fi descriptivă sau
interpretativă (ibid.: 84)
Pragmatica integrată aparţine lingvisticii, pragmatica
cognitivă este o teorie nonlingvistică axată pe faptele de
interpretare.
Capit. II. ENUNŢAREA. SUBIECTIVITATEA ÎN LIMBAJ

Enunţarea este un concept pivot pentru pragmatică, iar

descoperirea rolului ei semantic a fost o achiziţie crucială. Are
statutul logic al acţiunilor şi poate fi definită ca acţiune
lingvistică performată de un anumit locutor într-un anumit
loc şi la un moment dat. Dacă în lingvistică termenul
desemnează acţiunea de a pronunţa oral o propoziţie sau o
frază, pragmaticienii includ comunicarea scrisă şi alte
modalităţi ale utilizării limbii.
Enunţarea este actul de producere a unui enunţ – un
proces de producere lingvistică. Produsul enunţării este e n u n
ţ u l – o unitate comunicativă dependentă de context şi de
intenţiile vorbitorului. Spre deosebire de limbile romanice, care
posedă doi termeni (enunţare, respectiv enunţ), cuvântul
englezesc utterance desemnează simultan enunţarea şi enunţul;
această ambiguitate în care converg procesul şi produsul este
incompatibilă cu statutul de termen tehnic al termenului
utterance.
Există, în limbile naturale, câteva categorii de enunţuri
autoreferenţiale care califică enunţarea, ocultând funcţia
referenţială. Moeschler, Reboul (1999:16) comentează
următoarele exemple:
(1) Enunţuri performative:
Îşi promit că vin.
Îţi ordon să ieşi.
Îţi doresc drum bun.
(2) Conectori:
Petre s-a căsătorit, dar e secret.
Eşti liber deseară? Pentru că e un film bun.
(3) Negaţie:
Ion nu-i deştept, e foarte deştept.
Nu mi-a cerut să ies, m-a scos afară.
 (4) Adverbe de enunţare:
Chiar, unde ai fost aseară?
Sincer, aş renunţa.
Vai! Nu pot să v-ajut cu nimic.
În enunţurile performative, enunţarea este parte integrantă din
sensul enunţurilor. Conectorii pragmatici (dar, doar, pentru că)
realizează legături care nu privesc conţinuturile, ci enunţarea.
Negaţia nu priveşte propoziţia negată, ci asertabilitatea ei,
adică posibilitatea de a o afirma. Adverbele de enunţare (chiar,
la drept vorbind, sincer) nu califică un fapt ca sincer şi serios,
ci o enunţare; la fel, Vai! califică enunţarea însăşi ca regret sau
ca act de scuză.
În lingvistica modernă, enunţarea a fost luată în
considerare sistematic după anii ’60, în lucrările stilisticianului
Charles Bally, dar popularitatea ei se datorează lui Émile
Benveniste (1902-1976).

1. É. BENVENISTE: TEORIA ENUNŢĂRII

Lingvistul francez a pus bazele pragmaticii lingvistice, lărgind

paradigma structuralistă întemeiată de Ferdinand de Saussure;
este considerat „primul lingvist proeminent cu importante
contribuţii la dezvoltarea cercetărilor de pragmatică” (Ionescu,
1993:224). Opera sa monumentală, Problèmes de linguistique
générale (volumul I, 1966, volumul II, 1974), care
concentrează o muncă de peste 25 de ani, conţine, în secţiunea
a cincea, intitulată Omul în limbă, câteva studii care au
determinat tranziţia de la structuralism la pragmatică. Ele
tematizează enunţarea, subiectivitatea şi intersubiectivitatea
limbajului, sistemul pronominal şi referinţa deictică, discursul:
Despre subiectivitatea limbajului, Filosofia analitică şi
limbajul, Structura relaţiilor de persoană în cazul verbului (în
volumul I) şi Semiologia limbii, Aparatul formal al enunţării
(în volumul al II-lea). Cercetările lui Benveniste cresc
concentric, de la tema pronumelor personale la aparatul
enunţării, de la cuvintele deictice la discurs, de la
subiectivitatea limbajului la reflecţia filosofică asupra
comunicării şi asupra timpului în limbă.
Benveniste a criticat lingvistica structurală pentru că a
eliminat enunţul şi discursul în favoarea propoziţiei şi a
sistemului. Opoziţia saussuriană limbă vs. vorbire i-a permis să
sesizeze perechile propoziţie vs. enunţ, sistem vs. discurs şi să
concluzioneze că, în utilizarea sistemului, dimensiunea
extralingvistică (externă) primează asupra dimensiunii
lingvistice (internă).

1.1. Subiectivitate şi intersubiectivitate

Studiul Despre subiectivitatea în limbaj se deschide

polemic, cu ideea că limbajul nu este un instrument, ci o
proprietate a omului:

Toate caracteristicile limbajului, natura sa imaterială,

funcţionarea sa simbolică, structura sa articulată, faptul că are
un conţinut sunt deja suficiente pentru a face suspectă această
interpretare a sa ca un instrument care tinde să-l separe pe om
de proprietatea sa, limbajul” (Benveniste, 2000:246).

Proprietate antropologică definitorie, limbajul permite

accesul către om, pentru că „numai limbajul întemeiază de fapt
în realitatea sa, care este cea a fiinţei, conceptul de <ego>”
(ibid.: 246). Această capacitate a locutorului de a se constitui
ca subiect în limbaj este numită de Benveniste s u b i e c t i v i t
a t e: „Omul se constituie ca subiect numai în şi prin limbaj,
pentru că numai limbajul întemeiază de fapt, în realitatea sa,
care este a fiinţei, conceptul de <ego>” (ibid.:246). Regăsim
astfel temeiul subiectivităţii, determinat de statutul lingvistic al
persoanei: „Este <ego> cine spune <ego>” (ibid.:247).
Pronumele personal nu trimite nici la un concept, nici la un
individ; „eu” se referă la actul de discurs individual în care este
pronunţat şi-l desemnează pe locutor:

limbajul este posibil numai pentru că fiecare locutor se

instituie ca subiect, referindu-se la sine însuşi în discurs ca
„eu”. Polaritatea persoanelor (eu-tu) - iată condiţia
fundamentală a limbajului în comunicare (ibid.:247).

În evidenţierea subiectivităţii limbajului, pronumele

personale constituie primul punct de sprijin. Alături de ele, alte
clase împărtăşesc acelaşi statut: demonstrativele sau adjectivele
şi adverbele pronominale organizează relaţiile spaţiale şi
temporale în jurul „subiectului” luat ca reper. Acesta, aici,
acum şi corelativele lor, acela, acolo, ieri, mâine, au în comun
faptul că se definesc în raport cu instanţa discursivă în care se
produc, adică în dependenţă faţă de „eu” care se enunţă în ele.
Observăm că domeniul subiectivităţii se extinde, incluzând
„tu” şi expresia spaţio-temporalităţii. Limbajul propune, într-un
fel, forme „goale”, pe care fiecare vorbitor în exerciţiul
discursului şi le însuşeşte şi le raportează la persoana sa,
instituind în acelaşi timp un eu pentru sine însuşi şi un „tu”
pentru partener (ibid.:249). Instalarea „subiectivităţii” în limbaj
creează în el şi în afara lui categoria persoanei.
Complementul subiectivităţii este i n t e r s u b i e
c t i v i t a t e a; este o realitate autonomă,
independentă, care contrabalansează opacizarea
comunicării, cauzată de experienţa subiectivă a
timpului verbal. În dialog, timpul lingvistic al
locutorului este însuşit de interlocutor, devenind un
bun comun pentru actorii angajaţi în dialog.
Comunicarea lingvistică este posibilă sub condiţia
intersubiectivităţii: interlocutorul acceptă automat
experienţa subiectivă a timpului în care se instalează
locutorul. Dacă experienţa lingvistică a timpului pune
obstacole în calea înţelegerii, intersubiectivitatea are o
funcţie compensatorie efectivă, reechilibrând situaţia.
Subiectivitatea şi intersubiectivitatea sunt fenomene
complementare. Limbajul ne procură o identitate (ca fiinţe
vorbitoare) asigurată de perechea opozitivă „eu” vs. „tu”.
Benveniste prezintă dialogul ca o continuă oscilaţie între
asumarea identităţii celuilalt şi propria identitate. Prin
asumarea lui „eu” revenim la noi înşine şi ne delimităm de „tu”
atribuit interlocutorului. Prin intersubiectivitate, „eu” devine
„tu” şi invers, ceea ce implică renunţarea la principiul
identităţii personale. Intersubiectivitatea, condiţie necesară şi
suficientă a înţelegerii, este un fenomen dependent de
temporalitatea lingvistică instituită prin vorbirea partenerilor de
dialog (cf. Ionescu, 1993:229-232).
Benveniste a revizuit cu mult curaj şi originalitate noţiuni
ale lingvisticii tradiţionale şi structurale; reconsiderarea lor s-a
efectuat în lumina discursului, „care este limbă în măsura în
care este asumată de omul care vorbeşte – şi în condiţia de
intersubiectivitate, singura care face posibilă comunicarea
lingvistică” (ibid.:252).

1.2. Analiza categoriei persoanei

Pronumele personal, categorie lingvistică

universală, este tema favorită a lui Émile Benveniste.
În gramatici, persoanele sunt definite morfologic, nu
semantic: persoana I este cea care vorbeşte, persoana
a II-a este persoana cu care se vorbeşte, iar persoana a
III-a este aceea despre care se vorbeşte.
Pragmaticianul obiectează gramaticii că a reunit
forme eterogene sub aceeaşi etichetă şi că, de fapt,
pronumele de persoana a III-a nici nu poate fi numit
„personal”.
Benveniste va analiza proprietăţile semantice (sau de
desemnare) ale pronumelor, prin analogie cu substantivele
comune şi cu numele proprii. Ca şi numele propriu, pronumele
„eu” desemnează de fiecare dată când este întrebuinţat o
singură entitate; ca şi numele comune, el nu fixează o singură
entitate. Particularitatea referenţială a pronumelui personal
constă în aceea că nu trimite nici la un concept, nici la un
individ. Pronumele „eu” vizează orice persoană care vorbeşte,
adică o clasă; dar pronumele „eu” denumeşte şi orice persoană
care vorbeşte într-un anumit moment şi care spune „eu”.
Deosebit de substantive, denotatul pronumelui „eu” se
identifică numai în actul vorbirii. Contextul de comunicare este
numit de Benveniste instanţă de discurs.
„Eu” impune atribuirea referinţei în virtutea
întrebuinţării sale în discurs. Eul care spune „eu” generează un
„tu” textual, ca o consecinţă a enunţării şi a faptului că un act
de comunicare care nu-şi asumă un destinatar este trivial.
Persoana I nu poate fi izolată niciodată de persoana a II-a,
implicită. Benveniste a arătat că una o presupune pe cealaltă, în
opoziţie cu persoana a III-a sau nonpersoana, cum o numeşte
el. Nonpersoana acţionează sub condiţiile de posibilitate ale
polarităţii dintre persoana I şi a II-a.
Eu semnifică persoana care enunţă, instanţa prezentă şi
unică a discursului (locutor). Prin introducerea „adresării”,
obţinem definiţia simetrică a lui tu: persoana individuală căreia
i se vorbeşte în instanţa de discurs prezentă (alocutor).
Reciprocitatea „eu” - „tu” face posibilă legătura socială; limba
e singurul mijloc prin care unul îl atinge pe celălalt, iar
societatea stă împreună numai prin uzul comun al semnelor de
comunicare. Benveniste consideră că, în timp ce „eu” şi „tu” se
definesc numai prin instanţa de discurs, „el / ea” nu necesită o
astfel de referire; persoana a III-a este expresia pronumelui
nepersonal, ideea de persoană fiind codificată numai de
perechea „eu” – „tu”.
Categoria persoanei relevă, la Benveniste, două sisteme
de opoziţii: (1) corelaţia de p e r s o n a l i t a t e opune
persoanele I şi a II-a persoanei a III-a, absentă din situaţia de
comunicare; (2) corelaţia de s u b i e c t i v i t a t e opune
persoana I, subiectivă, persoanei a II-a, nonsubiectivă (cf.
Moeschler, Reboul, 1999:74).

În jurul pronumelui „eu” gravitează şi alte forme

lingvistice: pronume / adjective demonstrative, unele adverbe
(aici, acolo; acum, atunci; azi, ieri, mâine, poimâine) şi
timpurile verbale. Conţinutul acestor „cuvinte pragmatice” este
atribuit numai în relaţie cu instanţa de discurs.
Timpul lingvistic este şi el condiţionat de instanţa de
discurs, de fiecare dată alta, pentru fiecare vorbitor. Trecut,
prezent, viitor au ca reper instanţa celui care vorbeşte la un
moment dat. Benveniste constată o perpetuă reinventare a
timpului lingvistic (spre deosebire de timpul fizic - „timpul în
stare pură” şi timpul cronic – segmentare a timpului fizic.

1.3. Limbă şi discurs

Pornind de la analiza cuvintelor pragmatice, Benveniste

afirmă că limba corespunde finalităţii ei – comunicarea, numai
că nu limba este instrumentul comunicării, ci discursul. În
raport cu discursul, limbajul este, desigur, primordial. Pentru a
deveni instrument al comunicării, limbajul îşi exercită
constrângerea ca individul să se constituie ca subiect.
Pornind de la exemple de texte istorice şi literare,
Benveniste a distins două moduri de enunţare, situate pe două
planuri: enunţarea istorică (istorie) şi enunţarea personală
(discurs):
 1.3.1. Enunţul istoric sau povestirea. Nararea
evenimentelor trecute constituie istoria. Eul istoric se
caracterizează prin faptul că nu conţine nicio urmă a procesului
de enunţare; subiectul este ocultat, evenimentele par să se
povestească de la sine.
Indicii formali ai enunţului istoric sunt: persoana a III-
a, adverbe ca acolo, atunci, perfectul simplu, imperfectul, mai
mult ca perfectul. Epitetele apreciative, prezentul indicativ şi
deicticele semnalizează intruziunea naratorului; prezenţa
modalizării face trecerea de la povestire la discurs.

1.3.2. Enunţul personal sau discursul. Discursul este

un enunţ scris sau vorbit, presupunând prezenţa manifestă a
unui emiţător şi a unui receptor; adesea, în discurs, locutorul
are intenţia de a acţiona asupra alocutorului.
Indicii formali ai discursului sunt: persoana I şi a II-a;
prezentul, viitorul şi perfectul compus (orice timp poate fi
utilizat, cu excepţia perfectului simplu); adverbe şi
complemente circumstanţiale de timp relative, dependente de
situaţia de comunicare (azi, ieri, mâine, aici); indici de
subiectivitate (modalizatori: poate, fără îndoială).

1.4. Concluzii. Distincţia enunţ-enunţare a crescut din

studiul pronumelor. Enunţarea este faptul de producere legat de
instanţa de discurs; enunţul este o propoziţie dependentă de
context. Această distincţie l-a determinat pe Benveniste să vadă
limbajul ca o „instanţă discursivă”, fundamental ca discurs.
Pentru Benveniste, pragmatica este o „semantică a
condiţiilor de enunţare”; ea nu aparţine performanţei, ci
competenţei lingvistice.
 CONTEXTUL: TEORII SEMANTICE ŞI
PRAGMATICE

Emilia Parpală
Rimona Afana
1. UN CONCEPT GENERAL, DAR NEUNIFICAT

„Context” este, mai întâi, o categorie intuitivă – o

evidenţă: aceea că sensul enunţurilor celor mai banale
este determinat de un ansamblu de presupoziţii care
reglează funcţionarea lingvistică. O definiţie generală
este următoarea: ”le contexte est ce à quoi le sens est
relatif” / „contextul este acel ceva în funcţie de care
sensul este relativ” (Latraverse, :196).
Modul în care teoriile lingvistice şi pragmatice au
elaborat noţiunea de „context” ne permite să-i
observăm statutul de termen general şi flexibil, dar
neunitar şi insuficient conceptualizat. Să constatăm,
de asemenea, o asimetrie, o nonidentitate:
teoreticianul procedează de la enunţ la context, în
timp ce vorbitorul porneşte de la context la enunţ.
Pentru vorbitor, contextul este furnizat şi de situaţia
de comunicare, iar codificarea verbală va lua în
considerare diferite „calcule” pragmatice favorizante
pentru scopul enunţului. Cercetătorul şi receptorul
reconstituie contextul şi deduc caracterul distinctiv şi
integrat al sensului (referinţa, forţa ilocuţionară etc.).
 În cadrul general al enunţării, „context” este un
concept fundamental, după unii definitoriu pentru
pragmatică, ştiinţă care ar putea fi asimilată cu
„studiul limbajului în context” (ibid.:193). Alături de
legile discursului, „principiul de contextualitate”, cum
îl numeşte Umberto Eco (1990:179) aparţine
pragmaticii nonlingvistice, mai precis socio- şi
psiholingvisticii. Ca teorie a performanţei, pragmatica
are sarcina de a descrie mecanismele nonlingvistice
legate de interpretarea completă a enunţurilor în
context, adică de a adăuga informaţiei lingvistice
informaţia extralingvistică, zisă contextuală (DE:17;
29-30). Factorii contextuali interacţionează cu sensul
lingvistic, pentru a genera sensul enunţului; rolul
decisiv al contextului devine clar atunci când este
vorba despre cuvintele deictice (sau indexicale),
despre atribuirea referenţilor şi despre
dezambiguizare.
Importanţa acestei noţiuni universale a
determinat ideea dea se crea o ştiinţă specială – c o n t
e x t i c s – având ca obiect pertinenţa contextului
pentru o teorie a sensului . Propunerea lui Max Black
din 1970, la colocviul de lingvistică din Ierusalim, nu
s-a materializat până în prezent, deşi o instanţă
normativă ar fi necesară pentru a pune ordine în
extrema prolixitate şi proliferare terminologică.
„Context” este un concept „liberal”, cu frontiere
mobile şi cu utilizări variate. Termenul desemnează
deopotrivă:
 a) c o n t e x t e l e l i n g v i s t i c e referitoare la
coeziunea textuală şi la coerenţă, fenomene semantice
funcţionând după modelul codului. Coeziunea cere ca
propoziţia să se înscrie în continuarea enunţurilor
anterioare, să le respecte izotopia; coerenţa cere ca
fraza să fie adaptată la contextul situaţional (Lohisse,
2002:176). Integrate în context, cele mai aberante
enunţuri (cf. textele avangardiste) sunt catalizate
semantic, chiar dacă spre un sens al lipsei de sens;
b) c o n t e x t e l e e x t r a l i n g v i s t i c e,
desemnate în mediul ştiinţific francofon prin trei
colocaţii: situaţie de comunicare (derivată din schema
lui Jakobson), situaţie de discurs (derivată din analiza
discursului), situaţie de enunţare (derivată din teoriile
enunţării) (Moirand, 1982:13) sau, pur şi simplu, prin
situaţie. Francezii rezervă termenul context pentru
mediul lingvistic, iar situaţie – pentru cel
extralingvistic; B. Pottier propune următorul model al
comunicării în situaţie (1974:25):

context
comunicare = + mesaj
situaţie

Situaţia este „ansamblul elementelor

extralingvistice prezente în mintea subiectului sau în
realitatea fizică exterioară în momentul comunicării şi
căreia i se poate acorda un rol în condiţionarea formei
sau a funcţiei elementelor lingvistice” (Moirand,
1982:11).
 În 1970, Bar Hillel a introdus o distincţie,
devenită faimoasă, între cele două surse care
alimentează termenul-umbrelă context; el a propus să
rezervăm termenul context pentru aspectele
nonlingvistice ale enunţării şi să numim co-text
ambianţa lingvistică, adică ansamblul schimburilor
verbale anterioare, concomitente şi posterioare
enunţării respective (cf. Latraverse :208).
Frecvenţa unor exprimări ca: a scoate din context
/ a decontextualiza, a (re)pune în context / a
(re)contextualiza indică funcţia acţională şi de
manipulare a acestei noţiuni care fertilizează mai mult
ca oricând discursul public.

2. CONTEXTUALIZAREA CONTEXTULUI

În cercetarea actuală, „contextul” e contextualizat el

însuşi, manifestând o pluralitate de posibilităţi
teoretice. Prezentăm câteva domenii în care incidenţa
acestei noţiuni este relevantă pentru subiectul în
discuţie.
Sensul etimologic sugerează metaforic acţiunea
unificatoare a contextului: lat. contexo „a împleti, a
uni la un loc”, participiul contextus „ţesut”,
substantivul contextus „unire, alcătuire, legătură”.
Aristotel avea, probabil, în vedere ideea de
context lărgit atunci când discuta, în Politica,
principiul „totul înaintea părţilor”, afirmând că în
limbaj „părţile” nu au semnificaţie luate separat, ci
numai prin legarea lor.
 Problemele contextului lexical au fost
aprofundate în primul rând de semanticieni. Pentru
Ullmann, studiul contextului constituie o axiomă a
semanticii şi a lexicologiei moderne (1951:99), iar
Ogden şi Richards au atras atenţia asupra sensului
lărgit al noţiunii de context (1923:306).
Microsemantica s-a preocupat de modul în care
contextele permit operaţiile de actualizare şi de
virtualizare a semelor, ca şi de reciprocitatea
contextelor (Rastier, 1991:160). Pentru semantica
interpretativă, ambiguitatea este un dat fundamental:
tradiţia hermeneutică foloseşte contextele largi pentru
ridicarea ambiguităţilor şi pentru ierarhizarea
sensurilor. Modelele „conexioniste” ale semanticii
cognitive propun niveluri de „coaliţii semantice”; F.
Rastier comentează exemplul The astronomer married
a star, pentru care interpretarea „corp celest” pentru
star este, iniţial, cea mai plauzibilă. În contextul dat,
interpretarea „stea de cinema” o surclasează pe prima,
fiind singura adecvată.
Cercetători cu orientare psihologică asumă faptul
că nu cunoaşterea, ci convingerile vorbitorului sunt
relevante pentru a caracteriza contextul. Sunt cazuri
când, părerile fiind subiective, nu pot determina
conţinutul propoziţional; dacă un alienat mintal crede
că el este Eminescu şi afirmă Eu sunt Eminescu, ceea
ce a spus este, evident, fals. Definind semnul, Eugen
Coşeriu se referea la psihologi, îndeosebi la
behaviorişti, care numesc „context” orice ansamblu de
fapte care se află de obicei „într-o relaţie necesară,
sau, cel puţin, obişnuită” (1995:21). Într-un studiu de
psiholingvistică din 1959, Limbaj şi context, Tatiana
Slama-Cazacu a definit contextul ca „ansamblu în
funcţie de care trebuie interpretat orice fapt de limbaj”
(ibid:290). Aceste ansambluri generale, semnificative
pentru limbaj, contribuie la actualizarea semantică
specifică, stabilind „limitele posibilităţilor de variaţie
semantică” (ibid.:293). Principiul adaptării la context,
definitoriu pentru competenţa de comunicare, are
aplicaţii în domeniul traducerii şi în didactică; a învăţa
să comunici în situaţie – iată o bază a reînnoirii
metodologiei de predare şi de învăţare a limbilor.
Referitor la problema învăţării, Rastier a specificat că
o bună parte a competenţei noastre lexicale este
achiziţionată prin inferenţe pornind de la contexte,
fără a se recurge la definiţii explicite (ibid.:159).
În literatura comparată şi în teoria receptării a
fost teoretizat un orizont de aşteptare generic şi
contextual: „orice text este contextual, iar unul şi
acelaşi text poate fi reactivat, citit în diferite contexte.
De aici, ideea de a pune în legătură contextul şi
recrearea generică” (Pageaux, 2000:167). În literatură,
ca şi în viaţă, personajele / caracterele sunt funcţii
vectorizate dinspre contexte spre conţinuturi:
contextul este luat ca input (ca argument), în timp ce
output-ul oferă un conţinut (ca valoare).
În semiotică, Umberto Eco vorbeşte despre „un
principiu de contextualitate, care adesea se dilată până
la un principiu de intertextualitate” (1996:179-180) şi
despre „ un principiu de inferenţialitate pornind de la
contexte” (ibid.:78).
În filosofie, c o n t e x t u a l i s m u l este o
colecţie de puncte de vedere manifestate în filosofia
limbajului şi în epistemologie. Se argumentează că
acţiunea, enunţul, expresia pot fi înţelese în mare
parte prin raportarea la context, concepţie care a
generat referenţialismul şi relativismul. Concepte
filosofice controversate precum: „a fi adevărat”, a fi
drept”, a şti că P”, „a fi motivat să faci A” au sens
numai prin raportare la un context specific. În
epistemologie, ideea de bază a contextualismului este
că atribuirea cunoaşterii este dependentă de context:
un enunţ de atribuire a cunoaşterii poate fi adevărat
într-un anumit moment şi fals în alt moment. Este o
teorie semantică, pentru care cuvântul cunoaştere
(knowledge) este un soi de indexical, şi nu o teorie a
cunoaşterii. Pentru contextualişti, nivelul
corespunzător lui „ce se spune”(„what is said”) este
determinat nu numai de semantică, ci şi de alte
procese pragmatice care îmbogăţesc conţinutul
semantic – adică de limita dintre ceea ce este exprimat
direct şi implicaturi
(http://plato.stanford.edu/entries/pragmatics).
În etică, contextul este asociat cu etica
situaţională şi cu relativismul, iar în criminologie,
metodologia cercetării empirice a dezvoltat analiza
contextuală comparativă.
Cu o contextualizare atât de bogată, termenul
context suferă, evident, de un surplus de instanţe, de
unde caracterul „liberal”, deschis, dar şi dificultatea
de a-l defini. O „extremă prolixitate” separă definiţia
generală de utilizările contextuale ale contextului
(Latraverse :196).

3. CÂTEVA DISTINCŢII RELATIVE LA

CONTEXT

Pentru o abordare mai puţin lingvistică şi mai globală

a contextului vom distinge între categoriile: context
lingvistic şi context extralingvistic, context restrâns şi
context lărgit, context semantic şi context pragmatic.

3.1. Context lingvistic / restrâns / semantic

Acest tip de conceptualizare se referă la unităţile

lingvistice precedente şi subsecvente care înconjoară
o propoziţie sau o frază dată. În cazul elipsei şi al
pronumelor anaforice şi cataforice, desemnarea este
constrânsă şi chiar determinată de contextul lingvistic.
Într-un articol despre demonstrativul postnominal,
Maria Manoliu-Manea a demonstrat, în termeni
discursiv-cognitivi, cum funcţionează această
categorie ca semnal de interacţiune conversaţională:
vorbitorul apelează la efortul cooperativ al
interlocutorului, instaurează „distanţa scenică” şi
declanşează un „proces de reperaj”. Demonstrativul
de apropiere prezintă evenimentele ca petrecându-se
în faţa interlocutorului, în prim plan; cel de depărtare
– invers. În română, adjectivul demonstrativ
prenominal este „tematic şi anaforic”, în timp ce
adjectivul demonstrativ postnominal este „rematic şi
cataforic”. Demonstrativul prenominal activează
implicatura convenţională a separării dintre lumea
evenimentelor şi lumea enunţării, în timp ce
demonstrativul postnominal activează implicatura
convenţională a fuziunii dintre lumea evenimentelor şi
lumea enunţării. Poate primi valori modale: detaşarea
vorbitorului faţă de evenimente, ironie, dispreţ,
admiraţie, uimire, compătimire (Manoliu-Manea,
1998, 175-188).
În concepţia lui K. Bach (1999), contextul
restrâns este semantic şi priveşte informaţiile
relevante pentru determinarea valorilor semantice ale
cuvintelor deictice /indexicale. Când o mamă îşi
admonestează copilul Asta nu puteai s-o pui acolo?,
presupunând că el ştie ce reprezintă asta, va întreba
Unde?, în cazul în care nu i se dă o indicaţie
ostensivă. Caracteristica expresiilor indexicale
(pronume personale şi demonstrative, adverbe de loc
şi de timp precum aici - acolo, acum - atunci, azi, ieri,
mâine, timpul, modul, aspectul verbal) este aceea că
ele îşi schimbă conţinutul de la un context la altul,
fără a-şi modifica sensul. Sunt numite şi egocentric
particulars sau token-reflexive expressions.
Contextul p r e s e m a n t i c oferă informaţii
pentru interpretarea enunţului: în ce limbă este
codificat, ce cuvinte sunt selectate, ce structuri
sintactice etc.
 Contextul s e m a n t i c determină conţinutul
expresiilor dependente de context (context sensitive
expressions), adică al deicticelor, al conectorilor
propoziţionali şi logici precum dar, dacă, totuşi,
pentru că, etc.
Contextul p o s t s e m a n t i c apare ca o inferare
a contextului precedent; de exemplu, o conversaţie
despre Craiova poate determina ca afirmaţia Plouă să
aibă conţinutul Plouă la Craiova.

3.2. Contextul extralingvistic / lărgit /

pragmatic

Unele presupoziţii contextuale nu sunt lingvistice, ci

factuale. Este vorba despre factorii contextuali
necesari pentru a infera ceea ce este comunicat în şi
prin limbaj: actele de limbaj indirecte, conţinuturile
nonliterale (metafora şi alţi tropi), fapte instituţionale,
efectele enunţurilor etc. Atribuirea referenţilor şi
dezambiguizarea enunţurilor sunt prezentate în DEP
ca problematici ale pragmaticii contextului; ambele
sunt procese ce ţin de sistemul central al gândirii şi
operează asupra datelor furnizate prin analiza
lingvistică (117-140).
După Bach, contextul lărgit priveşte orice
informaţie contextuală relevantă pentru determinarea
intenţiei vorbitorului şi a performării cu succes a
actelor de limbaj.
În pragmatica cognitivă, pertinenţa (randamentul)
este determinată de doi factori: efortul cognitiv (costul
de prelucrare) şi efectul contextual: „Într-o situaţie
dată, cu cât un enunţ produce mai multe efecte
contextuale, cu atât este mai pertinent” (Sperber şi
Wilson, apud DEP:83). Efectele contextuale sunt de
trei tipuri:
i) implicaţiile contextuale sau adaosul de
informaţie;
ii) reevaluarea sau intensificarea forţei cu care
se menţine o propoziţie;
iii) eradicarea sau suprimarea de informaţie;
când o implicaţie contextuală este
contradictorie cu o propoziţie păstrată în
memorie, ea se va suprima cel mai uşor
(ibid.: 83-84).
În teoria clasică, sensul unui enunţ în uz este
dependent de contextul în care a fost rostit. Contextul
este definit ca o constantă. În teoria pertinenţei,
contextul este o variabilă, el are ca unică proprietate
pe aceea de a fi construit şi nu de a fi dat prin situaţie.
Interpretarea nu este un simplu fapt dependent de
enunţ, ci rezultatul combinării enunţului cu ipotezele
care alcătuiesc contextul. Procesul care asociază
ipotezele contextuale cu forma propoziţională este
numit contextualizare (ibid.: 87).

3.2.1. Structura contextului

Pentru David Kaplan, Demonstratives, 1989,

contextul este o structură cvadruplă compusă din patru
factori care dezambiguizează termenii indexicali:
agent, locaţie, timp şi „lume”, activizaţi intuitiv ca:
subiectul, locul, timpul şi lumea posibilă în care este
performat enunţul. Convingerile vorbitorului despre
cine este el, unde şi când este, cum este lumea sa sunt
irelevante pentru determinarea conţinutului, dar nu şi
pentru a explica de ce spune vorbitorul ceea ce spune.
Un context complet, în care personajul e în locaţie, în
timp şi în lume ne propune Ştefan Bănulescu chiar la
începutul romanului Cartea Milionarului:

A venit în localitatea Metopolis, într-o zi de iulie pe la amiază,

un om uscat şi înalt, în pantaloni roşcaţi şi cămaşă în romburi
cenuşii fără guler, avea gâtul lung, capul mic cu păr blond
încâlcit, acoperit cu o şapcă decolorată cu cozorocul tras peste
ochi. Omul înainta pe şosea dând de-a dura o roată de căruţă.
Şoseaua era goală, casele cu porţile închise, bărbaţii şi femeile
erau plecaţi la lucru, câţi or fi fost plecaţi, care pe unde
apucase să lucreze.

Kaplan nu-şi numeşte această teorie a ocurenţelor

„pragmatică”, ci „semantică a deicticelor şi
demonstrativelor” (semantics of indexicals and
demonstratives); teoria sa este o parte a unei mişcări
din filosofia limbajului numită referenţialism. În
curentul logicist, pragmatica este limitată la
fenomenul indexicalităţii (referinţe la coordonatele
personale, spaţiale, temporale variabile în funcţie de
enunţare).
R. Stalnaker, Context and Content, 1999, a
elaborat o teorie omogenă despre context şi
conţinuturi, axată pe conceptul de cunoştinţe comune
(common ground), de presupoziţii împărtăşite de toţi
participanţii la conversaţie. Contextul captează aceste
cunoştinţe comune şi astfel intuiţiile despre ceea ce
este spus sunt completate cu cele despre ceea ce nu
este spus. Se poate reproşa că acest cod cognitiv
reciproc al locutorului şi colocutorului nu este
suficient pentru construirea contextului în care este
prelucrată informaţia
(http://plato.stanford.edu/entries/pragmatics).

Pentru F. Latraverse, La pragmatique. Histoire et

critique, „cotitura pragmatică” rezidă în a corecta
concepţia reprezentaţionalistă, care afirmă relaţia
directă limbaj – lume, prin al treilea termen -
contextul.
În „dosarul” contextualităţii, pragmaticianul
francez include zece elemente care interacţionează,
formând cel mai amplu ansamblu definiţional:
1. Obiectele sau indivizii prezenţi în situaţia de
enunţare sau evocaţi de ea;
2. Totalitatea determinărilor care constituie
situaţia de enunţare;
3. Ansamblul comportamental al locutorului şi al
auditoriului;
4. Ceea ce se ştie sau se crede despre aceste
obiecte, comportamente şi autorii lor;
5. Identitatea participanţilor;
6. Parametri spaţio-temporali;
7. Ceea ce se ştie sau se crede despre
evenimentele care survin în cadrul pe care îl
definesc;
 8. Emisiile verbale anterioare sau concomitente;
9. Intenţiile persuasive ale locutorilor;
10.Opiniile auditoriului despre aceste intenţii
(ibid.:197-198)

4. ACONTEXTUALISM vs.
CONTEXTUALISM: Katz vs. Searle în problema
sensului lingvistic

A fi contextualist înseamnă a spune că sensul este

întotdeauna relativ la un context care permite să fie
fixat. Poziţia acontextualistă nu constă în a spune că
sensul nu este niciodată relativ la context – ceea ce ar
fi absurd – ci că o parte a sensului sau un tip de sens
poate fi stabilit independent de context. Această parte
neutră este numită sens lingvistic sau sens literal
(ibid..189-199).
Katz, Illocutionary Force and Propositional
Structures, 1977, a separat aspectele semantice de cele
pragmatice, definindu-le pe cele din urmă ca
„fenomene pentru care cunoaşterea circumstanţelor
sau a contextelor joacă un rol în înţelegerea
enunţurilor” (1977:14, apud Latraverse :199). Dacă
pragmatica poate fi definită ca o teorie a pertinenţei la
nivel semantic, semantica ar avea ca obiect
semnificaţia propoziţiilor în contexte neutre sau în
contexte în care contextul nu interesează. Competenţa
semantică a locutorilor le permite acestora să
înţeleagă sensul literal, semantic şi decontextualizat al
propoziţiilor / frazelor. Propoziţiile, obiecte semantice
centrale pentru Katz, purtătoare de sens literal, au o
relaţie directă cu valorile de adevăr.
În contrapoziţie cu Katz, John Searle, în articolul
„Literal Meaning” din 1978 susţine un contextualism
radical, adică un relativism semantic generalizat.
Relativismul lui Searle accentuează caracterul
contingent al „cruciadei” sale împotriva stabilităţii
sensului literal, susţinută de Katz. Contextul
corespunde situaţiei de comunicare şi joacă un rol în
caracterul distinctiv al sensului. Searle nu neagă
existenţa sensului literal, dar precizează că, existând,
el este relativ. Filosoful american avansează trei teze:
(1) sensul literal este determinat de sensul unităţilor
care compun propoziţiile şi de regulile sintactice care
le guvernează; (2) sensul enunţării se poate îndepărta
considerabil, prin metaforă, acte de limbaj indirecte,
ironie etc., de sensul literal; (3) noţiunea de context
neutru permite definirea abstractă a sensului ca obiect
permanent dincolo de varietăţile de realizare. Pentru
un număr mare de propoziţii / fraze nu există context
neutru sau nul: înţelegem semnificaţia lor în raport cu
supoziţii prealabile privind contextul în care sunt
enunţate.
Katz a folosit criteriul contextului pentru a separa
semantica de pragmatică: semantica se va ocupa de
sensul lingvistic, iar pragmatica – de ceea ce aduc
contextele particulare extralingvistice. Teza lui Searle
aboleşte această distincţie, dat fiind că toate
contribuţiile de sens sunt relative la supoziţiile
prealabile. Această poziţie corespunde unei forme
radicale a holismului şi a nihilismului semantic: e
imposibil de descris structura semantică a enunţurilor,
pentru că acest lucru reclamă totalitatea cunoştinţelor
despre lume. Sensul literal poate exista, dar această
literalitate este total relativă, consideră Searle.
Katz crede că este posibil să definim un obiect
semantic izolat de toate influenţele contextuale
aferente performanţei. Acest „radical semantic”
decontextualizat face identitatea limbilor. Pentru
Searle, acest obiect semantic este fictiv şi, în condiţii
concrete, sensul este determinat de un ansamblu
indefinit de presupoziţii pragmatic-contextuale.
Contextul este relativ la un eveniment de enunţare cu
finalitate acţională (ibid.:206-207).

5. TIPURI DE UZAJ CONTEXTUAL

Cele patru tipuri decelate de François Latraverse

(:211-212), fără a fi foarte clar definite, corespund
mai degrabă consideraţiilor intuitive şi preteoretice:
1. contextul natural, cu caracter înglobant; nu
exclude contextele care nu sunt de ordinul
realului;
2. contextul presupus de interpretarea semantică
completă. Din perspectiva interpretării,
atribuirea de sens unui enunţ solicită
presupoziţii referitoare atât la sensul literal,
cât şi la ceea ce este derivat din intenţiile
locutorului;
 3. contextul indus de codificarea adecvată, în
baza prezumţiei că ceea ce spune locutorul
este compatibil cu circumstanţele. Face parte
din competenţa de comunicare aptitudinea de
a repera circumstanţele în care un enunţ este
susceptibil de a fi produs. Din perspectiva
codificării, vorbitorul este condiţionat, în
situaţiile de comunicare ritualizate (la medic,
la cursuri, la secretariat, la bancă, la o
aniversare etc) să respecte convenţiile
enunţiative pe care acestea le presupun;
4. contextul proiectat se referă la maniera în
care contextul proiectează sensul elementelor
lingvistice ai căror referenţi nu pot fi atribuiţi
decât pe coordonatele enunţării (exemplu:
deicticele, conectorii).
Completăm taxinomia pragmatică a lui Latraverse cu
două tipuri de contexte narative:
5. contextul retrospectiv, subordonat
retrospecţiei diegetice;
6. contextul prospectiv, subordonat prospecţiei
diegetice. Fiind general umană, competenţa
narativă nu se restrânge la sfera creaţiei
literare, cinematografice, plastice.

6. CONCLUZII

(i) „Context” este o noţiune bogat contextualizată, şi,

ca o consecinţă, generală, flexibilă, dar lipsită de
unitate şi adesea contradictorie: în teoria clasică,
contextul este o constantă, în teoria pertinenţei – o
variabilă; semantic, acontextualismul lui Katz se
opune contextualismului lui Searle.
(ii) Termenul-umbrelă context subordonează două
tipuri de manifestări: context lingvistic / restrâns /
semantic şi context extralingvistic / lărgit / pragmatic.
(iii) Atragem atenţia asupra necesităţii de a diferenţia
terminologic manifestările lingvistice de cele
pragmatice; propunem utilizarea neutră şi generală a
termenului context şi desemnarea contextului lexical
prin cotext, iar a celui pragmatic prin situaţie (de
enunţare).
 TEORIA ACTELOR DE LIMBAJ
1. ACTELE VERBALE ŞI LOGICA ACŢIUNII

În filosofia analitică, teoria limbajului face parte din teoria

acţiunii, deoarece a vorbi este o formă de comportament
guvernată de reguli: „a vorbi o limbă înseamnă a îndeplini acte
conform unor reguli” (Searle, 1972:76). Aceasta a devenit o
aserţie fundamentală în pragmatică, parte a semioticii care,
conform definiţiei lui Morris, investighează relaţia dintre
semne şi utilizatori sau interpreţii procesului de comunicare.
Ca unitate de discurs, actul de vorbire (sau
„act de limbaj”, în utilizare franceză) are,
conform lui Moeschler & Reboul (1999:461)
trei proprietăţi:
i) este unitatea segmentală minimală;
ii) are o funcţie interactivă;
iii) îşi poate transfera potenţialul ilocuţionar constituentului de
rang superior (intervenţia).
Teoria actelor de vorbire îşi are originea în teoria logico-
filosofică a acţiunii, întrucât actele de vorbire aparţin categoriei
generale a actelor umane. În logica acţiunii, respectiv în
deontică, conceptele de act uman, activitate, acţiune, normă
sunt de o importanţă fundamentală. Pentru logicianul finlandez
Georg Henrik von Wright (Normă şi acţiune), actul uman este
legat de eveniment, adică de „schimbarea produsă în lume”
(von Wright, 1982:52). De exemplu, actul deschiderii unei
ferestre sau al uciderii unei persoane produc schimbări în
stările de lucruri; începerea unei alergări sau oprirea din vorbit
pot fi acte care produc o schimbare de la o stare la un proces
sau, respectiv, de la un proces la o stare. Pentru că în limba
curentă termenii au o semnificaţie ambiguă, logicianul
introduce câteva distincţii între:
 acte g e n e r i c e sau c a t e g o r i i de a c t e (de
exemplu, asasinatul) şi acte i n d i v i d u a l e (de
exemplu, asasinarea lui Caesar);
 a c t şi a c t i v i t a t e, în baza diferenţei semantice
dintre eveniment şi proces:

Vom distinge între act şi activitate. A închide o fereastră

sau a omorî o persoană înseamnă a săvârşi un act. A fuma sau
a alerga sau a citi înseamnă a desfăşura o activitate….. Aşa
cum actele se leagă de evenimente, activităţile se leagă de
procese. Evenimentele se produc, procesele se desfăşoară.
Actele duc la producerea de evenimente, activităţile fac să se
desfăşoare procese… Ca o consecinţă a acţiunii de a bea, o
persoană se poate îmbăta. Îmbătarea este un eveniment, iar
beţia o stare. (ibid.:58);

 a a c ţ i o n a şi a f a c e: „A face ceva înseamnă

a săvârşi un act sau a desfăşura o activitate”
(ibid.:59);
 a c t şi a c ţ i u n e. În timp ce în limbajul curent
cele două cuvinte sunt folosite ca sinonime, filosoful
le dă semnificaţii diferite, pentru a marca o distincţie
conceptuală importantă: „Eu voi folosi aici termenul
acţiune ca o denumire comună pentru acte şi abţineri.
Actele şi abţinerile, am putea spune, sunt două moduri
de acţiune” (ibid.: 65). Dacă succesiunea sistemului
de reguli constituie o activitate comunicativă, tăcerea
este un mod de acţiune prin abţinere.
În ceea ce priveşte teoria limbajului ca acţiune,
adevăratul iniţiator al cercetărilor a fost Wittgenstein;
el a adâncit noţiunea de întrebuinţare (Gebrauch) şi a
respins ideea de limbaj privat, propriu fiecărui individ,
convertit ulterior în limbaj public.

2. GENEZA TEORIEI ACTELOR DE

VORBIRE

Teoria actelor de vorbire (Speech Acts Theory),

fondatoare pentru pragmatică, s-a axat pe raporturile
dintre structura limbajului şi folosirea sa – aspect
exclus de structuralismul lingvistic. Modificarea
cunoştinţelor despre funcţionarea limbii, esenţială şi
spectaculoasă, s-a întâmplat în anii ’60 la Oxford; este
vorba despre Ş c o a l a a n a l i t i c ă, despre filosofi
ca J. L. Austin şi P. Grice, având drept câmp de
investigare limbajul ca acţiune.
Deşi legată de numele lui Austin, concepţia
despre vorbire ca act este cu mult mai veche. Vlad
Alexandrescu a panoramat, în prefaţa la traducerea
românească a celebrei cărţi a lui Austin, preistoria
acestui concept cu rădăcini în ritualurile magice şi în
filosofia antică grecească. Astfel, Platon (Sofistul)
concepea limbajul ca suport pentru forţa vitală, iar
Aristotel explica valoarea de adevăr a enunţurilor prin
raportare la lingvistică, la logică şi la ontologie.
Concepţia descriptivistă/reprezentaţionalistă a dăinuit
de la Aristotel la filosofia clasică, fiind pusă sub
semnul întrebării la începuturile filosofiei analitice.
Logicienii Gottlob Frege şi Bertrand Russell au
taxat ca imperfecţiune a limbilor naturale orice
propoziţie care nu poate fi calificată ca adevărată sau
falsă. Expresiile deictice, propoziţiile interogative,
imperative şi optative nu au conţinut cognitiv, ci
emotiv; neexprimând o „gândire completă”, ele sunt
dependente de context, adică de actul enunţării.
Frazele de acest tip au fost numite „nonsensuri”.
La originea teoriei actelor de vorbire putem
presupune şi problema semiotică a autoreferinţei
semnului: nici un semn nu s epoate reprezenta pe sine
, deci reflexivitatea este exclusă.
Pentru a salva concepţia reprezentaţionalistă, L.
Wittgenstein a susţinut, în Tractatus logico-
philosophicus, 1922, că există două moduri diferite de
a semnifica: a spune şi a arăta. Ceea ce nu poate fi
spus, poate fi arătat. Ulterior, în Philosophische
Untersuchungen, scris între 1949-1950, dar publicat
postum, în 1953, Wittgenstein afirma calitatea
limbajului de a fi public în mod constitutiv; individul,
aflat la răscrucea limbajelor publice, practică „jocuri
de limbaj” determinate, guvernate de situaţii,
interiorităţi şi finalităţi specifice. Depăşind concepţia
reprezentaţionalistă, a recunoscut diversitatea
limbajului ca formă de comportament a fiecăruia
dintre noi şi a considerat că numărul de forme de viaţă
şi numărul formelor de limbaj este nedeterminat
(Alexandrescu, 2005:5-7).
În paralel cu această problematică a limbajului
public, E. Benveniste, se dedica teoriei enunţării,
corelată direct cu subiectivitatea – o proprietate
fundamentală a limbajului. Lingvistul francez a
subordonat categoriile logico-filosofice – spaţiul şi
timpul – categoriilor limbii (1966: 258-266).
Cercetările lui Karl Bühler (Sprachteorie, 1933),
ale lui A. Reinach şi ale lui Gardiner (The Theory of
Speech and Language, 1932) au prefigurat, de
asemenea, teoria lui Austin. Înainte de primul război
mondial, Reinach izolase actele sociale, pe care
Austin le va numi acte de limbaj ilocuţionare. Actul
social are drept caracteristică faptul de a fi îndeplinit
prin limbaj; exemplul favorit este promisiunea.
Gardiner porneşte de la distingerea între limbă şi
discurs, după exemplul binomului saussurian limbă-
vorbire. În timp ce Saussure pleca de la limbă pentru a
defini vorbirea, Gardiner pune discursul la originea
limbii; fraza este unitatea discursului, iar cuvântul –
unitatea limbii. După forma frazelor, Gardiner
vorbeşte despre patru mari tipuri de fraze
(corespunzătoare actelor de limbaj): declaraţiile,
întrebările, cererile şi exclamaţiile (Moeschler &
Reboul, 1999:35-44).
Primul filosof care a creat o teorie sistematică a
actelor de limbaj a fost J. L. Austin, în conferinţele pe
care le-a ţinut la Harvard în 1955 şi la Berkeley în
1959, publicate postum, în 1962, sub titlul How to Do
Things with Words (traducerea franceză: Quand dire,
c’est faire, 1970; traducerea românească: Cum să faci
lucruri cu vorbe, 2005). Ideile profesorului de la
Oxford s-au conturat începând cu anul 1939 şi au avut
un impact rodnic după publicarea lor. Scopul
fundamental al lui Austin a fost acela de a se opune
ideii că limbajul are, în comunicare, funcţia de a
descrie stări de fapte care pot fi adevărate sau false.
Prin noţiunea de act de vorbire, esenţială în
pragmatică, el atribuie limbajului o funcţie a c ţ i o n a
l ă (folosind limbajul, nu descriem lumea, ci realizăm
acte de limbaj) şi argumentează caracterul n o n d e s
c i p t i v al enunţurilor.
Teoria lui Austin despre actele de limbaj a fost
difuzată şi rafinată ulterior de P. F. Strawson
(Intention and convention in Speech Acts, 1964) şi de
filosoful american John Searle (Speech Acts, 1969). În
sinteza propusă de Strawson sunt articulate cele două
aspecte ale pragmaticii: aspectul convenţional,
evidenţiat de Austin cu ajutorul enunţurilor
performative şi cel intenţional, analizat de Grice.
Teoria lui Austin a fost recuzată de A. Berrendonner,
în Élements de pragmatique linguistique, 1981 şi de
P. Bourdieu, în Ce que parler veut dire, 1982).
P. Grice, pe de altă parte, a arătat că limbajul
natural nu este imperfect, ci guvernat de raţionalitate:
(1) comunicarea are principii şi reguli care dau seama
de modul în care un enunţ comunică mai mult decât
semnifică. Conţinuturile comunicate indirect, numite
implicaturi, corespund aspectelor nonvericondiţionale
ale enunţurilor; (2) între enunţuri există relaţii logice
de implicaţie şi inferenţă. Ideile lui Grice despre
caracterul raţional al activităţii comunicative şi despre
rolul inferenţei în acest proces au creat în pragmatică
direcţia cognitivistă, ilustrată de Dan Sperber şi
Deirdre Wilson, autorii teoriei relevanţei (Relevance:
Communication and Cognition, 1986).

3. TEORIA CLASICĂ: AUSTIN ŞI SEARLE

3.1. John Langshaw Austin (1911-1960)

Profesorul de la Oxford a emis un nou mod de a
da seama de limbile naturale: limbajul este înainte de
toate a c ţ i u n e (şi nu reprezentare), în sensul că
vorbitorul ţinteşte să obţină, prin emiterea de enunţuri,
schimbări în lume şi/sau în conştiinţa ascultătorului
său.
Este util să schiţăm contextul epistemologic în
care Austin şi-a lansat teoria actelor de limbaj. În
Anglia contemporană lui, cercetările de logică şi de
filosofie a limbajul erau dominate semantica logică,
adică de analiza expresiilor designative. Ipoteze noi,
de natură pragmatică, au zdruncinat teoria
descriptivistă:
1) teoria „jocurilor de limbaj”: Wittgenstein a
ajuns, în ultimii ani, la ideea că sensul expresiilor este
dat de valorile pe care le primesc în uz;
2) teza lui Grice despre raţionalitatea şi teleologia
limbajului: sensul unei expresii este dat de intenţia de
comunicare;
3) ipoteza acţională a lui Austin: limbajul este un
instrument prin care vorbitorii acţionează în scopuri
bine definite.
În Franţa, poststructuralistul Emil Benveniste a
direcţionat cercetarea dinspre lingvistica propoziţiei
spre analiza transfrastică a enunţului şi a discursului,
ca o consecinţă a postulării (inter)subiectivităţii
limbajului. În 1963 el a recenzat articolul lui Austin
despre performative, regândind noţiunea prin prisma
mărcilor enunţării.

3.1.1. Performative şi constatative

Această problematică a primei conferinţe

scindează teoria actelor de vorbire în două etape:
prima se referă la diferenţa dintre afirmaţiile care
descriu realitatea, numite enunţuri constatative şi cele
care îndeplinesc un act, numite enunţuri performative.
În a doua etapă, afirmaţiile care descriu realitatea
devin un caz particular al celor care realizează acte.
Austin începe prin a pune în discuţie postulatul
privind caracterul fundamental descriptiv al
limbajului, numindu-l „iluzie descriptivă”:
„Prea multă vreme premisa filosofilor a fost că o
„afirmaţie” [statement] nu poate decât să „descrie” o
anumită stare de lucruri sau să „afirme un fapt
anume”, şi asta neapărat fie în mod adevărat, fie fals.
Desigur, gramaticienii au arătat în mod repetat că nu
toate „propoziţiile” sunt afirmaţii sau slujesc neapărat
la producerea unor afirmaţii: pe lângă afirmaţii, există,
prin tradiţie (din punctul de vedere al gramaticienilor)
şi întrebări şi exclamaţii, precum şi propoziţii care
exprimă porunci, dorinţe sau concesii”(Austin,
2005:23).
 În consecinţă, Austin va proceda la „izolarea
preliminară a performativului”: va distinge între
afirmaţiile care descriu, relatează, consemnează o
stare de fapt, pe care le numeşte constatative (de
exemplu: „Soarele străluceşte”, „Studentul dă
examen”) şi propoziţiile care nu sunt descrieri, pentru
care propune termenul performative (vezi exemplele
de mai jos): „Numele e derivat, evident, din a
performa, verbul obişnuit care apare împreună cu
substantivul acţiune: el arată că producerea unui enunţ
este performarea unei acţiuni – nu o considerăm ca
spunând pur şi simplu ceva” (ibid.:27). Astfel de
propoziţii conţin „verbe banale, la persoana întâi
singular, indicativ prezent, diateza activă” (ibid.:26) şi
satisfac următoarele condiţii:
(a) ele nu „descriu”, nu „vorbesc despre”, nici nu
constată ceva, nu sunt „adevărate sau false”;
(b) enunţarea propoziţiei este sau face parte din
efectuarea unei acţiuni despre care, iarăşi, nu s-ar
afirma în mod normal că spune sau spune „pur şi
simplu” ceva (ibid.:26).
Austin invocă următoarele enunţuri, întrebându-
se apoi dacă „Spunând, pot să fac să fie?”:
a. „Da (vreau să iau în căsătorie pe….)” – spus în
timpul ceremoniei de căsătorie;
b. „Botez acest vas Regina Elisabeta” – spus în
momentul în care se izbeşte sticla de etravă;
c. „Dăruiesc şi încredinţez fratelui meu acest
ceas” – aşa cum apare într-un testament;
d. „Pun pariu cu tine că mâine plouă” (ibid.:26).
 Examinând aceste tipuri de enunţuri luate din
desfăşurarea unor ceremonii (botezul unui vapor,
testamentul, căsătoria), Austin observă că ele nu
descriu nici un eveniment anterior rostirii lor, ci
instituie o nouă realitate în lume. A le evalua nu
înseamnă a spune dacă sunt adevărate sau false (ca în
cazul constatativelor), ci dacă sunt reuşite sau
nereuşite

3.1.1.1. Condiţii de reuşită a performativelor.

Exemplele de mai sus se prezintă, la prima
vedere, sub „machiajul gramatical” al unor afirmaţii;
la o privire mai atentă, ele se dovedesc a fi altceva
decât enunţuri care pot fi adevărate sau false, deoarece
pronunţându-le, facem ceva – anume ne căsătorim, şi
nu comunicăm ceva, anume că ne căsătorim. Iar actul
de a te căsători, la fel ca actul de a pune pariu, va fi
descris preferabil ca fiind rostirea unor anumite
cuvinte, mai degrabă decât performarea unei alte
acţiuni (ibid.:32).
Referindu-se la acte convenţionale, realizate prin
rostirea unor declaraţii oficiale (declaraţia de război,
de pildă), a unor sentinţe, a unor decizii testamentare,
a unor pariuri, a unor formule ceremoniale (căsătoria
sau botezarea navelor), Austin formulează lista
condiţiilor necesare / a „circumstanţelor potrivite”
pentru reuşita sau pentru funcţionarea „fericită” a unui
performativ; tripla condiţionare include procedura
convenţională, execuţia şi sinceritatea:
 „ (A.1) Trebuie să existe o procedură
convenţională acceptată, cu un anumit
efect convenţional, procedură care să
includă enunţarea anumitor cuvinte de
către anumite persoane în anumite
circumstanţe, şi apoi
(A.2.) persoanele şi circumstanţele respective
trebuie, într-un caz dat, să fie potrivite
pentru invocarea procedurii respective.
(B.1.) Procedura trebuie executată de către toţi
participanţii, atât corect, cât şi
(B.2.) complet.
(C.1.) Dacă, aşa cum e cazul de regulă,
procedura e destinată uzului unor persoane
care nutresc anumite gânduri ori
sentimente sau e menită să declanşeze un
anumit comportament de partea vreunui
participant, atunci persioana care participă
la procedură şi astfel o invocă trebuie să
nutrească efectiv acele gânduri ori
sentimente, iar participanţii trebuie să aibă
intenţia de a se comporta în consecinţă, şi
apoi
(C.2.) trebuie să se comporte cu adevărat în
consecinţă” (ibid.:34).

Un performativ pronunţat în circumstanţe

necorespunzătoare nu este fals, ci nul sau vid, -
„nefericit”, iar actul (de a te căsători, de a paria, de a
lăsa moştenire, de a boteza etc.) a eşuat. Un exemplu
îndrăgit de Austin este promisiunea: dacă un locutor a
pronunţat „Îţi promit că voi veni”, fără să aibă intenţia
de a veni, nu înseamnă că propoziţia este falsă, nici că
locutorul nu a promis. Înseamnă că enunţul este
nereuşit, că actul a eşuat, că promisiunea este „falsă”.
Pentru ca un pariu să se producă sau pentru a
avea loc căsătoria, este necesar acordul ambelor părţi
angajate în actul convenţional. Un act nesincer este
formularea de mulţumiri, de promisiuni atunci când
locutorul nu are intenţia să mulţumească sau să-şi
respecte promisiunea. Condiţia sincerităţii nu
intervine în declararea de către preot sau de către
ofiţerul stării civile a unui cuplu ca fiind căsătorit.
Actul este însă „rău innvocat” de enunţul „Vă declar
soţ şi soţie”, dacă locutorul nu este preot sau ofiţer al
stării civile. Actul este „neefectiv” sau „viciat” atunci
când nu este satisfăcută condiţia B; de exemplu,
refuzul unui soldat de a executa un ordin al
superiorului său, atunci când ordinul este conform cu
regulamentele.
Analizând tipuri de performative în care ceva se
întâmplă prost, Austin a formulat teoria Nereuşitelor
(Infelicities), definită ca „teoria lucrurilor care pot fi
greşite şi se pot întâmpla prost cu ocazia unor astfel
de enunţuri” (ibid.:33). Nereuşita performativă este un
neajuns la care sunt supuse toate actele care au
caracterul general al ritualului sau ceremoniei, adică
toate actele convenţionale, de rostire a unor cuvinte
(dar care pot fi realizate şi în moduri nonverbale). În
cazul în care încălcăm oricare dintre cele şase reguli,
enunţul performativ va fi „nefericit”.
Pentru că există diferenţe considerabile între
aceste „feluri” în care un performativ poate fi
nefericit, Austin grupează sub numele de RATEURI
(Misfires) nereuşitele rezultate din încălcarea primelor
patru reguli (A şi B) şi sub numele de ABUZURI
(Abuses) nereuşitele în care actul este îndeplinit, dar
nesincer (ibid.: 35-36). În interiorul categoriei
rateurilor, în ambele cazuri A are loc o invocare ratată
sau o aplicare ratată a unei proceduri: „Aşadar,
nereuşitele de tip A pot fi numite Invocări ratate
(Misinvocations). Între ele, un nume rezonabil pentru
al doilea tip – în care procedura există, dar nu poate fi
aplicată aşa cum se doreşte – ar fi Aplicări ratate
(Misapplications)…cazurile B vor fi numite, prin
opoziţie cu cazurile A, Execuţii ratate (Misexecutions)
. Austin schiţează o schemă a nereuşitelor (ibid.:36):

AB
C
RATEURI
ABUZURI
Act intenţionat, dar nul
Act pretins, dar fără substanţă
A B C.1. C.2.
Invocări ratate Execuţii ratate
Nesincerităţi
Act anulat Act viciat
A.1. A.2. B.1. B.2.
 ? Aplicări Nereguli Piedici
ratate

Austin observă că nu numai performativele /

actele convenţionale pot fi nereuşite, ci şi afirmaţiile
care se referă la ceva inexistent. Un enunţ ca
„Actualul rege al Franţei este chel” este vid sau nul,
nicidecum fals. De aici, legitimitatea considerării
afirmaţiilor ca fiind nu atât propoziţii, cât acte de
vorbire.(ibid.:38). Spre deosebire de criteriul
adevărului propoziţional, caracterizat prin două valori
– adevărat sau fals), criteriul reuşitei actului
performativ introduce posibilitatea unei evaluări
graduale (Levinson, 1983:235 apud Ionescu-
Ruxăndoiu, 2003:33).
Nereuşitele care corespund utilizării parazitare
a limbajului (performative care nu sunt efectuate în
mod serios, de exemplu rostirea lor pe scena unui
teatru, într-un film, în general într-o ficşiune) îl
conduc pe Austin la două condiţii de succes foarte
generale pentru un act de limbaj:
1. Trebuie ca locutorul să aibă un
interlocutor, ca el să fie ascultat de cineva;
2. Trebuie ca interlocutorul să fi înţeles actul
şi ca el să fi recunoscut despre ce act este vorba

3.1.1.2. Clasificarea enunţurilor performative.

Austin a conceput iniţial performativele ca o clasă de
enunţuri limitată la situaţiile rituale şi ceremoniale,
marcate gramatical de prezenţa verbului performativ.
Ulterior a admis că orice act verbal, inclusiv
afirmaţiile şi descrierile au o anumită performativitate.
Enunţuri ca: Îţi promit că voi veni mâine, Te rog
să mă ajuţi sunt numite p e r f o r m a t i v e e x p l i c
i t e, deoarece conţin verbe care indică
performativitatea: a promite, a ruga (Conferinţa a
şasea şi a şaptea :75-94). În schimb enunţurile Voi
veni mâine. Ajută-mă! exprimă performativitatea prin
alte mărci gramaticale: viitorul, imperativul. Austin
le-a numit p e r f o r m a t i v e p r i m a r e (numite de
alţi autori i m p l i c i t e), deoarece exprimă
performativitatea prin implicarea verbului „a afirma”:
[Afirm că] Voi veni mâine / Vreau să mă ajuţi.
Performativele explicite sunt derivate istoric din
performativele primare.
Austin a inventariat mărcile gramaticale ale
performativităţii: forme verbale de indicativ prezent,
persoana I singular, la cele explicite, anumite moduri
(imperativul), aspecte (interogativul), timpuri
(viitorul) verbe modale ( a trebui, a putea, a vrea).
Opoziţia dintre persoana I şi persoana a III-a
delimitează, pentru acelaşi verb, utilizarea
performativă, respectiv constatativă: Te felicit vs. Îl
felicit. Distincţia dintre constatativ şi performativ se
reduce, în ultimă instanţă, la distincţia dintre „a zice”
şi „a face”: „În prima noastră prelegere am izolat, într-
un prim pas, enunţul performativ ca nefiind, sau
nefiind doar un enunţ care spune ceva, ci unul care
face ceva, şi ca nefiind o relatare adevărată sau falsă
despre ceva” (ibid.:42). Din cauza complexităţii şi a
ambiguităţii fenomenului, Austin abandonează ideea
unui test pur lingvistic (sintactic, lexical) şi revine la
definiţia performativului: ceea ce defineşte un
performativ este că locutorul enunţului, prin însuşi
faptul enunţării acestuia, îndeplineşte un act. Filosoful
propune t e s t u l p e r f o r m a t i v i t ă ţ i i: un enunţ
performativ trebuie să corespundă unui enunţ cu un
verb la persoana I singular, indicativ prezent, diateza
activă (ibid.:26). Considerând actul de vorbire total în
situaţia totală de comunicare, Austin a ajuns să
asimileze aşa-zisele enunţuri constatative
performativului (ibid.:63).

3.1.2. Structura actului de vorbire: locuţionar,

ilocuţionar, perlocuţionar
La întrebarea: „Ce facem când spunem ceva?”
Austin a răspuns că îndeplinim, în mod necesar, trei
acte:
 actul l o c u ţ i o n a r, pe care îl realizăm prin
faptul de a spune ceva: „Numesc (botez) actul
de <a spune ceva> - în acest sens normal deplin
– performarea unui act locutoriu [locutionary
act]; iar studiul enunţurilor astfel definite va fi
studiul locuţiilor [locutions], altfel spus a
unităţilor complete de vorbire [full units of
speech] (ibid.:95).
 Actul i l o c u ţ i o n a r, pe care îl realizăm în
spunere sau spunând ceva: „Performarea unui
act în acest al doilea şi nou sens am descris-o ca
fiind performarea unui act <ilocutoriu> i.e.
 performarea unui act în spunerea a ceva [in
saying something]. Numesc actul astfel
performat o ilocuţie [illocution], iar teoria
diferitelor tipuri de funcţii ale limbii aici
implicate o voi numi teoria <forţelor ilocutorii>
[illocutionary forces]” (ibid.:99).
 actul p e r l o c u ţ i o n a r, pe care îl realizăm
prin spunerea a ceva: „Vom numi performarea
unui act de acest tip performarea unui act
perlocutoriu [perlocutionary act], iar actul
performat îl vom numi o perlocuţie
[perlocution]” (ibid.:100).
Actele locuţionare (lat. locutio „vorbire”) constau
în rostirea propriu-zisă a unui enunţ sau a unui şir de
enunţuri. Până la crearea pragmaticii, au făcut obiectul
lingvisticii, care a diferenţiat secvenţele gramaticale
de cele nongramaticale.
Actele ilocuţionare (lat. in „în, în timpul” şi
locutio „vorbire”) sunt acelea în care vorbitorul
asociază conţinutului propoziţional al enunţurilor o
forţă convenţională (rugăminţi, scuze, mulţumiri,
promisiuni, felicitări, ameninţări, aserţiuni etc.).
Decodarea enunţurilor de acest tip face necesar
aportul pragmaticii; spre exemplificare, enunţul O să
ai nevoie de mine poate fi interpretat ca exprimând o
prevenire, o ameninţare, o întrebare ori o simplă
afirmaţie (Ionescu-Ruxăndoiu, 2003:27-28).
Forţa ilocuţionară este expresia intenţiei
comunicative a locutorului; actul ilocuţionar este
reuşit numai dacă receptorul recunoaşte exact
intenţiile emiţătorului. Austin defineşte actul
ilocuţionar prin caracteristicile sale:
a. este un act realizat chiar în şi prin vorbire, nu
despre o consecinţă a vorbirii;
b. este întotdeauna un act declarat public (nu
putem promite, ordona fără a-l avertiza pe destinatarul
promisiunii, al ordinului);
c. este întotdeauna convenţional – nu se
realizează decât în virtutea unui ceremonial social
care atribuie unei formule anumite, utilizate de o
anumită persoană, în anumite circumstanţe, o anumită
valoare de acţiune.
Actele perlocuţionare ( lat. per „prin, prin
intermediul” şi locutio „vorbire”) rezidă în efectul
produs asupra interlocutorului care, receptând
mesajul, se simte obligat să răspundă informaţiei
cerute de actul ilocuţionar. Astfel, punând o întrebare
cuiva putem urmări să-i facem un serviciu, sa-l punem
în dificultate, să-l facem să creadă că ţinem la opinia
lui etc.. Nu orice act ilocuţionar are consecinţe
perlocuţionare directe ( de exemplu, promisiunile,
spre deosebire de solicitări, nu determină o acţiune de
răspuns a receptorului).
Actele perlocuţionare pot fi eficiente sau
ineficiente; deşi receptorul înţelege enunţul Deschide
fereastra! Ca pe un act de solicitare, nu este
obligatoriu să efectueze această acţiune. Orice act
verbal are o dublă natură: în el se suprapune
perspectiva emiţătorului (intenţia sa) cu a receptorului
(efectul asupra sa).
 Cele trei componente ale actului verbal nu sunt
succesive, ci reprezintă ipostazele aceluiaşi fenomen:
actul de vorbire. Enunţul Plouă? rostit de un locutor
înseamnă:
a. un act locuţionar – rostirea însăşi;
b. un act ilocuţionar: o interogaţie;
c. un act perlocuţionar: efectul asupra
partenerului de dialog, răspunsul acestuia.
La fiecare nivel al structurii actelor de vorbire
acţionează filtre specifice: filtrul gramaticalităţii – la
nivel locuţionar; filtrul reuşitei – la nivel ilocuţionar şi
cel al eficienţei, la nivel perlocuţionar (Ionescu-
Ruxăndoiu, 2003:24).

3.1.2.1. Clasificarea actelor ilocuţionare.

Teoria actelor de vorbire pare a fi reductibilă la o
teorie a actelor ilocuţionare, în sprijinul acestei
supoziţii fiind invocate argumentele: (a) actele
locuţionare sunt studiate de gramatică; (b) actele
perlocuţionare, vizând efectele asupra receptorului,
sunt exterioare enunţului (Levinson, 1983:236).
Mărcile cele mai eficiente ale forţei ilocuţionare
a unui enunţ o reprezintă verbele performative: a
afirma, a invita, a mulţumi, a ordona, a porunci, a
promite, a se scuza, a ura etc. Alături de acestea există
şi alte elemente lingvistice: moduri verbale
(imperfectul), adverbe (nu semnalează refuzul sau
interdicţia; sigur, negreşit induc promisiuni), tonul
vocii, cadenţa, emfaza, gestica şi anumite acţiuni
ceremoniale.
În ceea ce priveşte clasificarea actelor
ilocuţionare, ipoteza performativelor explicite l-a
condus pe Austin la o taxinomie reglată de verbele
performative ale limbii engleze. Aplicând testul
simplu al formei de persoana întâi indicativ prezent
activ, Austin a deosebit cinci clase foarte generale de
enunţuri designate prin „următoarele cinci nume, mai
mult sau mai puţin rebarbative” (ibid.:139):
1. V e r d i c t i v e [Verdictives];
2. E x e r c i t i v e [Exercitives];
3. P r o m i s i v e [Commissives];
4. C o m p o r t a m e n t i v e [Behabitives];
5. E x p o z i t i v e [Expozitives].

Verdictivele sunt „acte de a da verdicte, aşa cum

sugerează şi numele, de către un juriu, un arbitru sau o
instanţă de decizie” (ibid.:139”). Constau în
exprimarea unei judecăţi, oficiale ori neoficiale
privitoare la ceva mai greu de elucidat şi nu trebuie
neapărat să fie definitive. Un verdictiv – precizează
Austin – este un act judiciar şi nu unul legislativ ori
executiv, acestea din urmă fiind, ambele, exercitive.
Arbitrii şi judecătorii folosesc şi expozitive şi
verdictive şi exercitive; va trebui să distingem între
enunţul executiv O vei avea şi verdictivul E a ta, la fel
cum va trebui să distingem între evaluarea pagubelor
şi acordarea despăgubirii (ibid.:142). Verdictivele
întreţin relaţii evidente cu adevărul şi cu falsitatea, cu
soliditatea şi cu nesoliditatea, cu justeţea şi cu
injusteţea (de exemplu, posibila dispută iscată de un
arbitru care spune: Out).
Clasa ilocuţiilor verdictive corespunde unor
verbe ca: a achita, a decide (într-o chestiune de lege),
a considera, a plasa, a judeca, a nota, a evalua, a
caracteriza, a condamna, a interpreta ca, a hotărî, a
estima, a data, a valoriza, a diagnostica, a stabili, a
înţelege, a calcula, a localiza, a măsura, a o lua ca, a
cota, a descrie, a analiza (ibid.:141).

Exercitivele constau în „exprimarea unei decizii

în favoarea sau împotriva unei anumite acţiuni”
(ibid.:143). Este o decizie, o pledoarie şi nu o
estimare; o implementare şi nu o evaluare; o sentinţă
şi nu un verdict. „Consider”, „Interpretez” şi altele
asemenea pot fi, dacă sunt pronunţate în mod oficial,
acte exercitive. Contextele tipice în care se folosesc
exercitive sunt:
(1) exercitări de funcţii şi numiri, candidaturi,
alegeri, admiteri, demisii, concedieri şi aplicaţii;
(2) sfaturi, predici şi petiţii;
(3) împuterniciri, ordine, sentinţe şi anulări;
(4) administrarea întâlnirilor şi a afacerilor;
(5) drepturi, solicitări, acuzaţii etc. (ibid.:144).
Foarte vastă, clasa ilocuţiilor exercitive
corespunde verbelor: a numi, a concedia, a ordona, a
da o sentinţă, a recruta, a alege, a lăsa moştenire, a
avertiza, a ruga, a proclama, a contramanda, a
legifera, a dedica, a retrograda, a excomunica, a
comanda, a da o amendă, a vota pentru, a pretinde, a
sfătui, a implora, a presa, a anunţa, a anula, a
suspenda (o şedinţă), a declara deschis / închis, a
destitui, a indica, a nominaliza, a da, a-şi da demisia,
a pleda, a cerşi, a recomanda, a invalida, a abroga
(ibid.:143).
Promisivele angajează vorbitorul la anumite
acţiuni şi sunt marcate de verbe ca: a promite, a fi
hotărât să, a avea de gând să, a propune să, a lega un
acord, a se lega să, a avea intenţia, a plănui, voi
(face…), a încheia un contract, a-şi da cuvântul, a-şi
declara intenţia, a-şi propune, a intenţiona, a
garanta, a jura, a se dedica, a susţine (o teză), a
făgădui, a se angaja să, a fi de acord, a se opune, a
jura să, a pune pariu că, a consimţi, a fi de partea, a
fi în favoarea, a îmbrăţişa o cauză.

Comportamentivele „presupun reacţii la

comportamentul şi la soarta altei persoane, precum şi
atitudini şi exprimări de atitudini faţă de purtarea
anterioară ori iminentă a unei alte persoane”
(ibid.:146). Exemple:
1. Pentru actul de a se scuza, avem a-şi cere
scuze;
2. Pentru actul de a mulţumi, avem a mulţumi;
3. Pentru exprimarea compasiunii, avem: a
deplânge, a compătimi, a face complimente, a-şi
exprima simpatia, a felicita, a fi alături de;
4. Pentru atitudini, avem: a detesta, a nu-l
deranja, a aduce tribut, a critica, a fi nemulţumit de, a
se plânge de, a aplauda, a neglija, se ridica împotriva
şi întrebuinţările nonexercitive ale lui a aproba şi a fi
în favoarea;
5. Pentru saluturi, avem: a ura bun venit, a ura
drum bun;
6. Pentru urări, avem: a binecuvânta, a blestema,
a toasta, a bea în sănătatea, a-şi dori;
7. Pentru provocări, avem: a provoca, a desfide,
a protesta (ibid.:146-147).

Expozitivele sunt „actele de a expune un punct

de vedere, de a conduce un argument şi de a clarifica
întrebuinţări şi referinţe” (ibid.:147). Un număr mare
de expozitive pare să se refere la un schimb
conversaţional şi la situaţia comunicaţională (a
întreba, a nega etc.). Lista de expozitive a fost
fragmentată de Austin în şapte grupe:
1. a afirma, a nega, a descrie, a clasifica, a
identifica;
2. a remarca, a menţiona, ?a ridica (o problemă;
3. a informa, a evalua, a spune, a răspunde, a
replica, a întreba;
4. a depune mărturie, a relata, a jura, a
presupune, ? a se îndoi, ? a şti, ? a crede;
5. a accepta, a fi de acord, a retrage, a obiecta
la, a adera la, a recunoaşte, a repudia, a corecta, a
revizui;
6. a postula, a deduce, a argumenta, a neglija, a
accentua;
 7. a începe prin, a interpreta, a analiza, a
distinge, a defini, a ilustra, a explica, a formula, a se
referi la, a numi, a înţelege, a privi ca (ibid.:148-149).

În încheiere, Austin îşi recapitulează taxinomia:

„vom spune că verdictivul este un exerciţiu al
judecăţii, exercitivul este demonstrarea unei influenţe
ori exercitarea puterii, promisivul este asumarea unei
obligaţii sau declararea unei intenţii,
comportamentivul este adoptarea unei atitudini, iar
expozitivul este clarificarea motivelor, a argumentelor
şi comunicării” (ibid.:149). Principala obiecţie adusă
acestei taxinomii este că tratează forţa ilocuţionară în
termenii gramaticii (se întemeiază pe un inventar de
verbe), nu ai pragmaticii (Ionescu-Ruxăndoiu,
2003:35).
Analiza limbii naturale a câştigat prin prelegerile
lui Austin un factor suplimentar: dimensiunea ei
acţională, sintetizată nu doar într-un program, cum
pretinde modest autorul, ci în prima teorie sistematică
a actelor de limbaj.

3.2. John Searle (n. 1932)

Student al lui Austin şi Strawson, filosoful
american J. Searle, profesor la Universitatea din
California, Berkeley, a continuat să elucideze
domeniul actelor ilocuţionare, acte performate în a
spune/ spunând ceva; pornind de la descrierea forţei
ilocuţionare, Searle a dezvoltat teoria intenţionalităţii,
a Beckground-ului şi s-a angajat într-o dezbatere cu
filosoful deconstrucţiei, J. Derrida.
Searle n-a propus, în Speech Acts, 1969, o
definiţie clară a actului ilocuţionar, iar concepţiile sale
variază în timp şi se raportează diferenţial la teoria lui
Austin. În teoria ascriptivistă, dimensiunea ilocutorie
reprezenta o dimensiune intrinsecă a lexicului, deci şi
a frazelor; de exemplu, termeni evaluativi ca: bun,
liber, curajos, drept implică un act de recomandare:
Acest hotel e bun. În teoria descriptivistă a lui Searle,
lexicul nu are valoare ilocutorie, funcţia sa fiind
întotdeauna aceea de a descrie obiectul; adjectivul bun
poate fi folosit în enunţuri care nu efectuează o
recomandare: Acest hotel nu e bun.
Forţa ilocuţionară – afirmă Searle – se manifestă
numai în enunţuri complete, iar exemplul prototipic al
actului ilocuţionar este promisiunea, analizată în
capitolul III.

3.2.1. Structura enunţului. Sensul enunţurilor şi

structura lor sintactică evidenţiază două componente:
1. marca de conţinut propoziţional (CP): nivelul
obiectiv, constă în atribuirea unui predicat unui
subiect; Anumite ilocuţiuni nu au conţinut
propoziţional, de exemplu formulele de salut.
2. marca de forţă ilocutorie (FI): nivelul
subiectiv, exprimă tipul de act căruia îi este destinat
enunţul: întrebare, ordin, aserţiune, cerere etc.
Această structură duală este uşor observabilă din
punct de vedere sintactic doar în performativele
explicite, în care ropoziţia principală este marca de
forţă ilocuţionară, iar subordonata exprimă conţinutul
propoziţional:
Îţi ordon / să închizi fereastra
FI CP
Enunţurile:
1. Sam fumează de obicei.
2. Sam fumează de obicei?
3. Sam, fumează de obicei!
4. Aş vrea ca Sam să fumeze de obicei,
au fiecare acelaşi conţinut propoziţional (Sam
fumează de obicei), dar diferă prin forţa ilocuţionară
exprimată, respectiv o afirmaţie, o întrebare, un ordin
(ironic) sau expresia dorinţei (Searle, 1989:22).
Distincţia dintre Fi şi CP permite distincţia dintre
negaţia ilocuţionară (Nu-ţi promit că voi veni) şi
negaţia propoziţională: (Îţi promit că nu voi veni).

3.2.2. Principiul exprimabilităţii

Teoria lui Searle se bazează pe două principii:
1. teoria limbajului este o parte a t e o r i e i a c ţ i
u n i i; unitatea de comunicare este producerea însăşi a
enunţului, ceea ce reprezintă un act de limbaj;
2. P r i n c i p i u l e x p r i m a b i l i t ă ţ i i [the
pinciple of expressibility], conform căruia tot ceea ce
vrem să spunem poate fi spus (deşi se consideră că
este greu de văzut care este argumentul său):
„Pentru orice semnificaţie X şi pentru orice
locutor L, de fiecare dată când L vrea să semnifice
(are intenţia de a transmite, doreşte să comunice etc.)
X, este posibil să existe o expresie E, astfel încât E să
fie expresia exactă sau formularea exactă a lui X”
(apud Moeschler, Reboul, 1999:55).

3.2.3. Tipuri de acte; condiţii, consecinţe

Enunţarea oricărei fraze dotate cu sens
antrenează patru tipuri de acte, ultimul fiind opţional:
1. un act de enunţare, care constă în a enunţa
cuvinte sau fraze;
2. acte propoziţionale, care corespund referinţei
şi predicaţiei;
3. acxte ilocuţionare, care constau în a pune o
întrebare, a ordona, a promite etc.;
4. acte perlocuţionare, care constau în a persuada,
a speria etc.

Pentru reuşita actelor ilocuţionare sunt necesare

anumite premise situaţionale favorabile. De exemplu,
pentru a performa cu succes o întrebare este necesar
ca ascultătorul să poată performa acţiunea cerută şi ca
vorbitorul să creadă că ascultătorul poate performa
acea acţiune. Pentru ca salutul să fie reuşit,
ascultătorul şi vorbitorul trebuie să se fi cunoscut sau
întâlnit. Searle le numeşte c o n d i ţ i i p r e l i m i n a
r e [preparatory conditions]. El vorbeşte şi despre
condiţia de sinceritate [sincerity condition], definitorie
în cazul promisiunii şi despre c o n d i ţ i a d e s p e c i
f i c a r e a c o n ţ i n u t u l u i p r o p o z i ţ i o n a l.
Pentru solicitare, ordin sau sfat, enunţul trebuie să
exprime o acţiune viitoare a receptorului, pentru
promisiune – o acţiune viitoare a emiţătorului, iar
afirmaţia sau întrebarea pot avea orice conţinut
propoziţional.
Conform lui Searle, actele ilocuţionare incumbă
producerea unor c o n s e c i n ţ e c o n v e n ţ i o n a l
e: drepturi, obligaţii etc. Aceste consecinţe
convenţionale se constituie prin regulile semantice ale
propoziţiei; când spun Napoleon a murit pe insula
Elba confirm adevărul constitutiv acestei propoziţii.

3.2.4. Reguli normative şi reguli constitutive

Semnificaţia enunţurilor implică şi o distincţie de
natură nonlingvistică:
 r e g u l i l e n o r m a t i v e au ca obiect
comportamente / acţiuni care există independent de
enunţuri şi au, în general, formă imperativă (de
exemplu, regulile de politeţe „normează” relaţiile
interpersonale);
 r e g u l i l e c o n s t i t u t i v e, în forma unor
definiţii, creează activităţi care nu au o existenţă
independentă (exemplu: fotbalul şi regulile care
guvernează alte jocuri). Regulile constitutive unui act
de limbaj sunt universale; dacă regulile constitutive
ale unui act ilocuţionar nu sunt toate respectate, se
constată eşecul actului. Deosebit de Austin, Searle
consideră forţa ilocuţionară drept un aspect al
sensului.

3.2.5. Taxinomia actelor ilocuţionare

 Alături de examinarea condiţiilor de reuşită a
unui act de limbaj, al doilea aspect important al
versiunii searliene a actelor de limbaj îl constituie
clasificarea lor. Raportându-se inevitabil la Austin,
Searle îi reproşează că nu a dat o clasificare de acte
ilocuţionare, ci de verbe şi că unele categorii se
întrepătrund (aspect sesizat de Austin), deoarece
taxinomia austiniană nu se bazează pe principii clare.
În opinia sa, actele ilocuţionare sunt universale, în
timp ce verbele ilocuţionare au caracter particular,
fiind legate de limbi specifice.
Din punctul de vedere al structurii sintactice
generative, Searle pleacă de la principiul că toate
actele ilocuţionare au în structura profundă formula:
Eu verb ilocuţionar + S.

3.2.5.1. Criterii de diferenţiere a actelor

ilocuţionare. Clasificarea propriu-zisă este precedată
de lista celor 12 criterii de diferenţiere a actelor,
primele patru fiind considerate mai importante.
Acestea sunt:
1. O b i e c t i v u l [point] actului. Condiţie
esenţială a actelor de limbaj, scopul este constitutiv
forţei ilocuţionare. Obiectivul unui ordin (a-l
determina pe interlocutor să efectueze o acţiune) este
diferit de al promisiunii, în care emiţătorul se
angajează să realizeze o acţiune.
2. D i r e c ţ i a relaţiei de concordanţă sau de
potrivire între cuvinte şi lume / realitate. Pentru
direcţia dinspre cuvinte spre realitate pot fi amintite
aserţiunile, descrierile, explicaţiile, în care cuvintele
trebui să se « potrivescă », să se ajusteze cu lumea (la
lume). Pentru direcţia dinspre realitate spre cuvinte se
pot aminti acte ca : ordine, solicitări, promisiuni – în
care, prin actele locutorului, lumea trebuie să se
conformeze cuvintelor.
3. S t a r e a p s i h o l o g i c ă e x p r i m a t ă în
legătură cu conţinutul propoziţional al enunţului :
convingerea (pentru aserţiuni, explicaţii), intenţia
(pentru promisiuni, ameninţări), dorinţa, voinţa
(pentru ordine, solicitări etc.), plăcerea (pentru
felicitări, urări). Atitudinea corespunde condiţiei de
sinceritate din analiza actelor de vorbire.
4. I n t e n s i t a t e a cu care este prezentat
scopul ilocuţionar. Dacă actul este explicit, forţa
depinde de verbul performativ; a se vedea diferenţa de
intensitate din enunţurile : Ai putea învăţa mai bine /
Îţi sugerez să înveţi mai bine / Vreau să înveţi mai
bine.
5. S t a t u t u l i n t e r l o c u t o r i l o r. Condiţia
preliminară pentru ordine este relaţia de la superior la
inferior, iar pentru propuneri, sugestii, solicitări -
relaţia inversă, de la inferior la superior.
6. I n t e r e s e l e i n t e r l o c u t o r i l o r
reprezintă o condiţie pregătitoare ; ameninţările sau
plângerile sunt legate de interesele emiţătorului, pe
când promisiunile sau felicitările satisfac interesele
receptorului.
7. Relaţia cu a n s a m b l u l discursului : există
verbe care leagă un enunţ de restul discursului (a
răspunde, a conchide, a obiecta, a deduce) sau
conectori (totuşi, de altfel etc.).
8. D i f e r e n ţ e l e de c o n ţ i n u t p r o p o z i ţ
i o n a l, determinate de forţa ilocuţionară ; de
exemplu, diferenţa dintre relatare şi predicţie, prin
raportare la trecut / prezent, respectiv la viitor.
9. Statutul o b l i g a t o r i u sau o p ţ i o n a l al
anumitor acte. Putem să decidem, să punem un
diagnostic, să clasificăm etc. fără a spune că o facem,
dar nu putem depune jurământ fără o realizare
verbală.
10. Diferenţa dintre actele care au nevoie de i n s
t i t u ţ i i e x t r a l i n g v i s t i c e pentru îndeplinirea
lor (botezul, căsătoria, excomunicarea,
binecuvântarea, declaraţia de război) şi cele care nu au
nevoie (aserţiuni, promisiuni, mulţumiri etc).
11. Existenţa sau inexistenţa unui v e r b p e r f o
r m a t i v care să poată funcţiona ca verb ilocuţionar
(verbele ilocuţionare: a se lăuda, a ameninţa, a
insulta etc. nu sunt folosite performativ).
12. S t i l u l de p e r f o r m a r e a actului
ilocuţionar; de exemplu, diferenţa dintre a anunţa
ceva cuiva şi a se destăinui.

3.2.5.2. Alternativa lui Searle. Filosoful

american a propus o nouă clasificare a actelor
ilocuţionare, bazată pe primele patru criterii indicate
mai sus; celelalte criterii permit stabilirea unor
subclase ale celor cinci clase majore (apud Moeschler,
Reboul, 1999 :63-64):
 1. reprezentativele:
- obiectivul: locutorul se angajează asupra
adevărului propoziţiei exprimate ;
- orientarea : dinspre cuvinte spre realitate ;
cuvintele sunt conforme cu lumea ;
- starea psihologică este convingerea ;
- gradul de angajament depinde de verbul utilizat.
Testul pentru un verb reprezentativ este răspunsul la
întrebarea : Putem spune în mod literal că enunţul este
adevărat sau fals ?
- structura sintactică de adâncime a acestor acte
este : Eu verb ilocuţionar +S .

2. directivele :
- scopul ilocuţionar constă ăn faptul că locutorul
încearcă să-l determine pe interlocutor să facă ceva;
- direcţia d eajustare este dinspre lume spre
cuvinte;
- starea psihologică este dorinţa;
- conţinutul propoziţional exprimă faptul că
locutorul va face ceva;
- structura sintactică de adâncime este : Eu îţi
verb locuţionar că tu VP (la viitor).

3. promisivele :
- scopul ilocuţionar este de a obliga locutorul să
realizeze un anumit act / anumite acte ;
- direcţia de ajustare merge de la lume la cuvinte;
-- condiţia de sinceritate priveşte atenţia;
 - conţinutul propoziţional este că locutorul va
face ceva;
- structura sintactică de adâncime : Eu îţi verb
ilocuţionar că eu VP ( la viitor).

4. expresivele :
- scopul ilocuţionar este exprimarea stării
psihologice de sinceritate faţă de starea de lucruri
specificată în conţinutul propoziţional;
- nu există direcţie de ajustare;
- adevărul propoziţiei exprimate este presupus;
- structura de adâncime este : Eu te / îţi verb
ilocuţionar de eu / tu VP;

5. declarativele:
- provocă adevărul conţinutului lor propoziţional;
- reprezintă clasa performativelor;
- implică o instituţie extralingvistică şi statute
bine specificate pentru locutor, respectiv interlocutor;
- direcţia de ajustare este dublă;
- structura sintactică de adâncime este: Eu verb
ilocuţionar NP1 + NP2.

Concluzia lui Searle îl contrazice pe

Wittgenstein, anume că nu există un număr infinit de
„jocuri de limbaj”. Cu ajutorul cuvintelor putem
realiza un număr limitat de obiective locuţionare
(Searle, 1969 :44):
- le putem spune celorlalţi cum sunt lucrurile;
 - îi putem determina pe alţii să acţioneze într-un
anumit fel (actele directive);
- ne angajăm noi înşine să realizăm anumite
acţiuni (acte comisive);
- ne manifestăm propriile sentimente şi atitudini
(actele expresive).

3.2.5.3. Limite. Fiind atât de largi, clasele lui

Searle sunt mai degrabă categorii de bun-simţ decât
concepte; de aici, relevanţa lor scăzută pentru analiza
discursului.
Austin şi îndeosebi Searle au susţinut ideea
convenţionalistă conform căreia orice enunţ care
exprimă o frază gramaticală completă îndeplineşte un
act ilocuţionar. Direcţia cognitivistă va abandona
această echivalare unu la unu dintre forma sintactică
şi actul îndeplinit.
Viziunea clasică, monologică şi atomistă
domină autoritar unele cercetări actuale preocupate de
logica ilocuţionară (la nivelul condiţiilor de reuşită a
actelor ilocuţionare) şi de rafinarea taxinomiei actelor
de limbaj. Pe de altă parte, pragmatica interacţională
şi etnometodologia au evidenţiat că există succesiuni
de acte organizate preferenţial şi nu acte verbale
izolate şi autonome. Într-o structură discursivă actele
sunt reciproc dependente şi interactive; de exemplu,
actele cu funcţie de iniţiere sunt corelate cu acte
reactive, formând macroacte specifice (Ionescu-
Ruxădoiu, 2003 :41).
 4. TEORIA PERTINENŢEI: SPERBER ŞI
WILSON

Dan Sperber şi Deirdre Wilson (Relevance.

Communication and Cognition, 1986) au pus în
discuţie interpretarea unui enunţ prin identificarea
actului ilocuţionar îndeplinit. În opinia lor, există acte
de limbaj care, pentru a fi îndeplinite, necesită
interpretarea lor de către ambii interlocutorişi acte
realizate fără această identificare. Este vorba despre:
1. acte instituţionale sau instituţionalizate (ca:
botezul, pariul, declaraţia de război) şi unele acte
cotidiene, precum promisiunea. Reuşita lor nu ţine
nici de lingvistică, nici de pragmatică, ci de
circumstanţe instituţionale determinate. Nu sunt
universale, ci specifice diferitelor culturi şi limbi;
2. acte noninstituţionale, precum: a aserta, a
avertiza, a nega, a sugera ; ele ţin de lingvistică sau de
pragmatică, iar interpretarea actelor nu este
indispensabilă îndeplinirii;
3. acte universale, de tipul: a spune că (Ai
închis uşa), a spune să (Închide uşa !), a întreba
dacă (Ai închis uşa ?). Primul tip corespunde
afirmaţiei sau aserţiunii ; al doilea – ordinului sau
rugăminţii, iar al treilea – cererii de informaţii sau
întrebării.
Această clasificare simplificată, bazată pe
sintaxă, pare o generalizare a taxinomiei lui Searle:
actul de a spune ar corespunde asertivelor, actul de a
spune să – directivelor, iar a întreba dacă ar fi o formă
interogativă a directivelor. Sperber şi Wilson
demonstrează că actele de limbaj nu sunt neapărat
determinate de forma lingvistică a enunţurilor. Astfel,
enunţurile : Mai dormi mult ?, Asta e, ce să-ţi fac ?
conţin un enunţ ironic, respectiv o întrebare retorică,
ceea ce nu implică literalitatea lor – actul de a întreba
dacă.

Concluzii. Sperber şi Wilson au redus numărul

mare de acte din teoria clasică la trei acte ilocuţionare
de bază (neinstituţionale): a spune că, a spune să, a
întreba dacă. Teoria lor pune la îndoială legătura strict
condiţională dintre forma lingvistică şi actul de
limbaj. Este o teorie vericondiţională care combină
îndeplinirea actelor cu adevărul propoziţiilor
(Moeschler, Reboul, 1999 :68-69).
Teoria actelor de limbaj s-a dezvoltat
intertextual, „în replică”, prin raportarea la
precedenţă. Austin a preluat teoria actelor sociale
îndeplinite prin limbaj, expusă de pionieri ca Reinach
şi Gardiner. Searle, la rândul lui, a replicat poziţiei
ascriptiviste reprezentate de Austin printr-o teorie
descriptivistă, iar Sperber şi Wilson au simplificat
clasificarea actelor de limbaj din perspectiva
pragmaticii cognitive.

5. O CRITICĂ A ACTELOR DE VORBIRE:

BERRENDONNER
 Dintre multele critici la care a fost supusă teoria
actelor de vorbire s e reţine poziţia lui A.
Berrendonner din Eléments de pragmatique
linguistique, 1981. În opoziţie cu teoria clasică, pentru
Berrendonner «dire c’est ne rien faire», căci a vorbi
înseamnă a înlocui actul prin ceva ce nu este act, dar
poate provoca efecte. Bunul simţ comun a inspirat
formule precum: „Nu vorbe, fapte”, „vorbe, vorbe,
vorbe”, „vorbe goale” etc., care opun fundamental pe
a spune (dire) lui a face (faire) ca domenii antagonice,
total străine. Limbajul fiind un substitut al acţiunii,
autorul emite teza s u p l e a n ţ e i a două coduri:
verbal şi gestual. Capacitatea gestului de a înlocui
limba – de fapt, vorbirea – şi invers, a devenit o temă
emfatizată în teoria comunicării, ca efect al ofensivei
oralităţii asupra scripturalului.

Austin, J. L., 2005, How to Do Things with Words,

Oxford Universitz Press, 1962; Cum să faci
lucruri cu vorbe, traducere de Sorana Corneanu,
Prefaţă de Vlad Alexandrescu, Piteşti, Paralela
45, 2005.
Berrendonner, A., 1981, Eléments de pragmatique
linguistique, Paris, Editions de Minuit.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 2003, Limbaj şi
comunicare, Bucureşti, ALL, p. 21-42.
Moeschler, J., Reboul, Anne, 1999, Dicţionar
enciclopedic de pragmatică, Cluj, Editura
Echinox, p. 35-70.
Searle, J, 1969, Speech Acts, Cambridge, Cambridge
University Press.
Sperber, D., Wilson, D., 1986, Relevance.
Communication and Cognition, Oxford,
Blackweil.
Von Wright, G., H., 1982, Normă şi acţiune,
Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, p.
52-73.
 DESPRE LIMBĂ:
PLATON (Cratylos) ŞI PĀNINI (Astādhyāyī)

Emilia PARPALĂ
1. Nomos şi logos. Cratylos [sau Despre dreapta
potrivire a numelor]1 este o abordare sinecdotică a limbajului,
la nivel de cuvânt şi de limbă greacă, percepută ca limba
însăşi: „numele (ónoma) este realitatea (ón) către care ţinteşte
cercetarea” (p. 303); cuvântul este preferat discursului,
deoarece el – şi îndeosebi numele – se află în proximitatea
lucrului denumit.
Termenul onoma „nume” pare să se refere atât la
substantiv, cât şi la verb, adjectiv, etc.; chiar dacă toate sunt
nume, în Cratylos termenul desemnează cu precădere
substantivul şi în primul rând numele propriu. În termenii unei
sinecdoce generalizante, nomos este echivalent cu logos:
Socrate: „Numai că, faptul de a numi nu este şi el o parte a
vorbirii? Căci dând nume formulăm, într-un fel, rostiri” (p.
256).

1
Platon, Opere, III, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Cratylos [sau Despre dreapta potrivire a numelor] aparţine dialogurilor
platoniciene din perioada de mijloc, databil cu aproximaţie între 390-370 a.
Chr. Pe lângă faptul că nu există argumente convingătoare pentru datarea
exactă, au existat, în secolul al XIX-lea, suspiciuni în legătură cu
autenticitatea dialogului; au fost invocate: concepţia „tulbure”, absenţa unei
adevărate dialectici, incongruenţa părţii etimologice, prezentarea critică a
Logosului, înfăţişat în Timaios ca un dar al zeilor. Au fost găsite însă şi
argumente care au contracarat supoziţia caracterului neplatonic al acestui
dialog.
 Pentru Platon, cuvântul nu este semn, iar limba nu este,
ca în semiotica lui Pānini, un cod funcţional, ci un „dat”
misterios şi viu, tatonat prin mitologie şi prin filosofie.
Finalitatea dialogului rezidă în înţelegerea adevărului despre
cuvânt, despre puterea şi limitele sale, în relaţia sa cu lumea şi
cu gândirea. De altfel, înscenarea dialogală a ideilor este mai
potrivită cu dialectica relativistă decât cu fundamentarea unei
ştiinţe a limbii. Dogma lingvistică este recuzată în aporia din
finalul dialogului – o „piruetă graţioasă” a lui Socrate,
personificare a neîncrederii în cuvântul derivat şi a îndoielii
metodice: Socrate: ”nici nu-mi pare că este vrednic de un om
chibzuit să se încredinţeze pe sine şi buna îngrijire a cugetului
său simplelor cuvinte, dând crezare celor ce le-au
instituit….Poate, într-adevăr, Cratylos, că lucrurile stau aşa,
poate că nu. Ar fi cazul să le analizăm curajos şi bine, nu
cedând prea lesne – căci eşti tânăr şi ai toată vlaga anilor tineri
– iar o dată cercetarea făcută, dacă vei fi aflat ceva, să-mi spui
şi mie”. Iar Cratylos îi reia, în ecou, îndemnul de a duce mai
departe cercetarea: „Aşa are să fie, Socrate; dar mai încearcă şi
tu să te gândeşti la lucrurile astea”(p. 331).

1.1. Abordarea mitico-rituală a limbii. Plasându-se în

zona de tranziţie de la speculaţia mitico-rituală la cea
lingvistică, Platon e fascinat de originea divină a limbii, de
puterea pe care i-o conferă „potrivirea” cuvântului daimonic.
Numele personajului care dă numele dialogului (Cratylos) şi al
celebrului său interlocutor (Socrates) conţin termenii krátesis,
krátos, kratys desemnând „puterea”, „tăria”, „capacitatea de a
domina”. Andrei Pleşu vede în Cratylos „încercarea lui Platon
de a contempla limba ca pe o kratophanie” şi de a-i provoca o
anamneză: „Limbajul e căutat la limita lui şi dincolo de ea”2,
pentru că limba greacă a uitat ceva: forţa pe care o deţineau
cuvintele primordiale, primitive. Pentru ştiinţa modernă a

2
Andrei Pleşu, Limba păsărilor, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 15-16.
limbii, temele dialogului par ezoterice: ipoteza originii divine a
numelor, tema „legiuitorului” creator de limbă3, monogeneza
limbilor, sensul auroral al cuvintelor, tema dedublării limbii
(divină şi umană, adevărată şi mincinoasă, aidoma zeului Pan),
degenerarea limbilor derivate, prin operaţii retorice.
Polemizând cu cei care au reţinut din Cratylos doar
jocul (auto)ironic al etimologiilor lui Socrate, C. Noica4 a
evaluat această „mare lecţie despre cuvânt şi limbă” drept „o
carte tragică”- cu trimitere, desigur, la ireversibila degradare a
limbilor derivate şi la limitele cunoaşterii omeneşti.

2. Relevanţa schemei ternare. Cratylos se modelează

pe un arhetip al gândirii dialectice5 - schema ternară, multiplu
reiterată:
A. un sistem actanţial cu trei protagonişti: Cratylos,
Hermogenes, Socrate;
B. trei teze lingvistico-filosofice: două contradictorii
(ipoteza naturalistă vs. ipoteza convenţionalistă), evaluate
critic şi sintetizate în teoria instrumentalistă şi iconografică a
numelui;
C. structura tripartită a textului, alcătuit din:

3
Gândirea lingvistică modernă respinge categoric această problemă:
Ferdinand de Saussure (Curs de lingvistică generală, Polirom, Iaşi, 1998, p.
90) consideră că „nici o societate nu cunoaşte şi nu a cunoscut niciodată
limba altfel decât ca pe un produs moştenit de la generaţiile precedente şi pe
care îl luăm ca atare. Este motivul pentru care problema originii limbajului
nu are importanţa ce i se atribuie în general. Ea nu trebuie nici măcar
discutată. Singurul obiect real al lingvisticii este viaţa normală şi regulată a
unui idiom deja constituit”. La Noam Chomsky, „facultatea limbajului”,
înnăscută, dă seama de competenţa lingvistică a locutorului. De aici,
posibilitatea gramaticilor universale (generativ-transformaţionale) – cf.
Cunoaşterea limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.
4
Constantin Noica, „Interpretare la Cratylos”, în Platon, Opere, III, p. 153.
5
cf. dialectica lui Hegel (teză, antiteză, sinteză), modelul triadic al semnului
din semiotica lui Peirce şi Morris, din logica lui Frege, din semantica lui
Ogden şi Richards.
 a. partea I: argumente teoretice pro- şi contra „dreptei
potriviri a numelui”;
b. partea a II-a: argumentul etimologic (112 etimologii
prezentate de Socrate);
c. partea a III-a: teoria limitelor limbii.

2.1. Teză, antiteză, sinteză. Textul se deschide brusc,

cu sosirea lui Socrate în toiul discuţiei dintre Cratylos, care
susţinea că toate numele sunt fireşti şi „potrivite”, chiar şi
numele oamenilor6, şi Hermogenes, care susţinea, dimpotrivă,
că toate numele sunt convenţionale şi puse la întâmplare7.
Teoria numelor este pusă în discuţie prin cele două teze
contradictorii: cea naturalistă (atribuită de Platon lui
Protagoras, sofiştilor şi lui Cratylos, discipol devotat al lui
Socrates) şi cea convenţională, atribuită lui Hermogenes.

6
Hermogenes: „Iată, Socrate, după Cratylos, ar exista în chip firesc, pentru
fiecare dintre realităţi, o dreaptă potrivire a numelui, iar numele nu ar fi
aceea ce unii denumesc aşa prin convenţie, invocând o parte din vorbirea
lor, ci s-ar fi produs în chip firesc o dreaptă potrivire a numelor, atât la
eleni, cât şi la barbari” (p. 251).
7
Hermogenes: „…nu mă pot lăsa convins că dreapta potrivire a numelui ar
fi altceva decât convenţie şi acord. Într-adevăr, eu cred că numele pe care îl
dă cineva unui lucru, acela şi este potrivit. Iar dacă îl schimbă apoi cu un
altul şi nu-l mai foloseşte pe cel vechi, următorul nu este mai puţin potrivit
decât primul, în felul în care schimbăm numele sclavilor noştri, fără ca
numele schimbat să pară mai puţin potrivit decât cel dat înainte. Căci nici
un nume nu s-a ivit pentru nici un lucru în chip firesc, ci doar prin legea şi
deprinderea celor ce obişnuiesc să dea nume. Dacă însă lucrurile stau cumva
altfel, eu sunt gata şi să învăţ, şi să dau ascultare, nu numai lui Cratylos, dar
oricui altcuiva” (p. 252) şi „Eu, cel puţin, Socrate, nu ţin seama de vreo altă
dreaptă potrivire a numelui, dacă nu de aceasta: cum că pot denumi fiecare
lucru cu un nume statornicit de mine, iar tu, la rândul tău, cu un altul de-al
tău. La fel şi în ce priveşte cetăţile: le văd uneori dând aceloraşi lucruri
nume diferite, atât la greci faţă de greci, cât şi la greci faţă de barbari” (p.
254). Este primul principiu al semnului lingvistic, susţinut, la începutul
secolului XX, de Saussure: „Legătura ce uneşte semnificantul de semnificat
este arbitrară sau…. putem spune, mai simplu, că semnul lingvistic este
arbitrar” (Ibidem, p. 87).
Numind problemele, Platon le personifică, le dă consistenţă
psihologică în spaţiul discursiv al acestui incitant dialog
polemic. Pe parcursul dezbaterii, Cratylos se retrage într-o
tăcere „şcolăreşte copiată” de la maestrul său, Heraclit.
Hermogenes, care decretează o evidenţă, nu are consecvenţă în
susţinere, iar Socrate, chemat să arbitreze, demonstrează, ludic
şi ironic, suficienţa ambelor teze. Cratylos este aici un om
tânăr, Socrate însuşi ni se înfăţişează drept un tânăr încă
nedeprins cu raţionamente prea subtile8. Platon trasează cu
fineţe portretul psihologic al grecului inteligent şi şiret
(simulează, până în final, că aderă la teza lui Cratylos), care,
prin elocinţă subtilă şi prin întrebări insidioase, triumfă în jocul
retoric şi dialectic.
Cratylos şi Hermogenes sunt, în felul lor, lingvişti;
Socrate, în schimb, e un filosof fascinat de miracolul limbii, de
magia cuvintelor. Ipoteza lui Hermogenes fiind un „decret”,
atenţia lui Socrate se orientează spre a lui Cratylos, pe care o
combate simulând că o susţine. Subtilitatea dialecticii socratice
imprimă dialogului dramatism, frângerea axei stilistice şi
evident, structurarea deschisă, în spirală.
Împotriva ipotezei convenţionaliste, Socrate arată că
limba nu este altceva decât un instrument al cunoaşterii. Spre
sfârşitul dialogului, acelaşi Socrate va demola teza naturalistă,
susţinând că numele sunt doar imaginea lucrurilor. După ce
denunţă, pe rând, ipoteza convenţionalistă, apoi pe cea
naturalistă, Socrate propune o teorie instrumentalistă şi o
concepţie iconografică a numelui ca imagine a lucrului: „şi ce
anume este dreapta potrivire a numelui, dacă nu această
convenţie chiar, de vreme ce literele, puse în joc prin
deprindere şi convenţie, indică lucrurile, fie că le sunt
asemănătoare, fie că nu?” (p. 323). Pentru Socrate, limbajul
reprezintă mai puţin un mijloc al oamenilor de a se înţelege

8
Socrate: „E prea subtil raţionamentul şi pentru mine şi pentru vârsta mea,
prietene” (p. 315).
(instrument de comunicare), cât o activitate prin care se pun în
legătură cu lucrurile (instrument de cunoaştere şi de
discriminare a lucrurilor): „Prin urmare, numele este un
instrument dătător de învăţătură şi discriminator al naturii
lucrurilor, aşa cum e suveica pentru ţesătură” (p. 258). Limba e
o ţesătură, iar lumea – modelul ei: „Să ne mulţumim în schimb
şi cu aceasta: cu recunoaşterea că nu de la nume trebuie să
pornim, ci se cuvine să începem a învăţa şi a cerceta cu mult
mai degrabă de la lucrurile însele” (p. 329).
Socrate emite, în prima parte, cele patru teze despre
nume9:
1. numele poartă un adevăr;
2. numele are ceva stabil;
3. numele e un instrument cu funcţie critică;
4. numele stă sub o lege.

2.2. Instituirea numelor. Figura legiuitorului. Pentru

că „nu orice om este îndreptăţit să statornicească numele”,
Platon atribuie această competenţă legiuitorului – „o specie de
creator ce se iveşte cel mai rar printre oameni” (p. 259).
Personaj misterios şi simbolic (interpretabil ca personificare a
subconştientului colectiv), numit nomothet, onomaturg,
demiurg de cuvinte, legiuitorul contemplă, întocmai ca
tâmplarul care ţinteşte suveica ideală, forma ideală a lucrului ce
urmează a fi denumit. „Lucrul în sine” este identic cu „numele
în sine”; Socrate spune: „S-ar putea, prin urmare, Hermogenes,
ca instituirea de nume să nu fie un lucru de rând, cum crezi tu,

9
Gândul întâi a fost că toate numele, inclusiv cele proprii, poartă în ele un
adevăr. Pe urmă, s-a vorbit despre simpla consistenţă sau stabilitate a
numelor. Consistenţa lor a fost redusă şi mai mult la cea de a fi instrument,
este drept, nu numai de comunicare, ci şi de investigaţie. Dar un instrument
reprezintă opera cuiva, şi de aceea trebuie văzut cine e legiuitorul cuvintelor
şi felul cum a creat el instrumentul, în particular cum au fost gândite şi
alcătuite cuvintele limbii greceşti” (C. Noica, Op. cit, p. 173).
şi nici isprava unor oameni de rând, ori a primilor veniţi. În
acest caz, Cratylos are dreptate să spună că numele lucrurilor
există în chip firesc şi că nu oricine ar fi un făuritor de nume, ci
doar acela cu privirea aţintită asupra denumirii fireşti fiecărui
lucru şi capabil să imprime forma în litere şi în silabe” (p. 261).
Aceasta este limba originară, limba paradisiacă,
adamică, limba revelaţiei, limba îngerilor sau limba păsărilor,
cum o numeşte A. Pleşu, pentru că limbajul e zborul gândului
creator: „În Cratylos avem de-a face cu un efort recuperativ, al
cărui obiect e intuiţia ocultată a limbii originare: nu suntem
confruntaţi deci cu o cercetare de tip semantic şi etimologic
decât în măsura în care semantica şi etimologia evocă forţa
uitată a cuvântului, o forţă de natură nu doar să exprime lumea,
ci să o creeze. Limba originară e kratophanie, după cum
„numele” originar (ónoma) e fiinţă (ón), înainte de a fi „sens”
(nóema). Platon îşi reaminteşte, aşadar, în chip difuz, de stratul
primordial al limbii din care, prin derivări succesive, prin
răsturnări, amnezii şi substituiri simplificatoare, a rezultat
limba curentă: ca atare, limba aceasta „derivată” nu mai poate
fi luată ca temei al cunoaşterii” (ibidem: 38).

2.3. Nume primitive şi nume derivate. Înainte de a

intra în labirintul etimologiilor, Socrate se întoarce la
argumentul poetic – la Homer, cel care deosebise „numele date
de oameni şi numele date de zei” (p. 263). Există, pe de o
parte, numele „primitive”, atribuite demiurgului de cuvinte şi,
pe de altă parte, numele „derivate”, atribuite oamenilor.
Primele alcătuiesc limba divină, ultimele – limbile derivate,
degenerate din cauza solemnizării şi a calofiliei.
Pan, zeitatea hibridă a câmpurilor, om şi ţap deopotrivă,
este imaginea invocată pentru a ilustra natura duală a limbii:
cuvântul are o parte dumnezeiască (partea de adevăr) şi una
umană (partea de neadevăr, de născocire şi de minciună).
2.4. Etimologii. Printr-o coborâre de la general (tema
potrivirii numelor cu lucrul desemnat) în concretul limbii
greceşti, partea a doua a dialogului se ocupă cu etimologia
celor mai importante cuvinte greceşti, majoritatea nume proprii
– „o salbă de cuvinte magice” (Noica, 1978: 153). Etimologiile
ilustrează dreapta potrivire a numelor, arătând lucrarea
onomaturgului şi necesitatea de a ajunge, în studiul limbii,
până la rădăcini şi până la literele componente ale cuvintelor –
tema din partea finală a dialogului.
Ordinea expunerii este riguroasă, cu trei paliere:
1. Nume de zeităţi: Zeus. Apollon, Hermes, Ouranos
(nume semnificând „suprema limpezime şi luminozitate”) etc;
2. Numele celor din lumea văzută: foc, apă, aer, eter,
pământ şi numele anotimpurilor;
3. Numele din lumea cugetului, noţiunile: înţelepciune,
bine, adevăr, fiinţă, dorinţă, minciună, nume.
Îngrădit de precaritatea cunoştinţelor despre limbă,
Platon nu face etimologie în sensul modern al ştiinţei (prin
filiaţie), ci mai degrabă etimomitologie (Pleşu, 1994:28) –
fiecare etimologie fiind un „mit” al cuvântului respectiv.
Fantezia asociativă face din partea a II-a a dialogului o „imago
mundi” a cunoştinţelor epocii clasice: „se poate spune că
etimologiile serveau dialogul pe plan artistic, organizându-se
pe grupuri care trezeau adânci probleme literare şi filosofice cu
primul tablou, cel al numelor proprii; aduceau o splendidă
frescă a zeilor nevăzuţi şi văzuţi, cu a doua şi a treia grupă, şi
ofereau, cu tabloul cuvintelor sacre ale gândirii de totdeauna,
lista cuvintelor cu cea mai mare circulaţie interioară, ca şi a
principalelor concepte platoniciene” ( Noica, 1978: 210-211).

2.5. Imitaţia prin silabe şi litere. Încercarea de a

explica numele îl conduce pe Socrate la schiţa unei teorii a
imitaţiei prin silabe şi litere – un mimesis naiv, ambiguu, dar
pregătitor pentru estetica platoniciană: „Prin urmare, numele
este – pe cât se pare – o imitaţie prin voce a realităţii imitate şi
cel care imită denumeşte prin voce, atunci când imită” (p. 306).
Se va discuta despre litere, despre numele lor (vocale,
consoane şi mute) şi despre semnificaţa lor.
Analiza fonetică elementară din Cratylos, desfăşurată la
nivel mitico-lingvistic, atribuie sunetelor semnificaţii
metafizice, analoge claselor de realitate: „Spune, avem noi
dreptate – după câte crezi tu – să afirmăm că litera r este
potrivită pentru a reda cursul, mişcarea şi duritatea, sau nu?….
Iar l pentru a reda ceea ce este lin şi dulce şi alte însuşiri despre
care tocmai vorbeam?” (p. 322).

2.6. Indicaţie, deci convenţie. Prin imitaţie, numele

este o indicaţie a lucrului. Prin literele şi sunetele sale, numele
este imitaţia aproximativă a lucrului desemnat. Dacă lucrurile
ar sta altfel, „ar fi de tot hazul”, căci „totul ar fi cumva îndoit şi
nu ai mai putea desluşi care este lucrul şi care este numele” (p.
319). În consecinţă, „chiar dacă ele [litera, numele, fraza] nu se
potrivesc numelor, lucrul nu este mai puţin bine numit şi
enunţat” (p. 320). Cu toate că, pentru a lămuri dreapta potrivire
a numelor, lui Socrate îi repugnă „acel mijloc grosolan care
este convenţia”, el îl constrânge pe Cratylos să accepte
adevărul întrebării: „ce anume este dreapta potrivire a numelui,
dacă nu această convenţie chiar, de vreme ce literele puse în
joc prin deprindere şi convenţie, indică lucrurile, fie că le sunt
asemănătoare, fie că nu? Şi chiar dacă deprinderea nu ar fi
câtuşi de puţin o convenţie, tot nu ar fi drept să spunem că
asemănarea este dătătoare de indicaţie, ci deprinderea” (p.
323).
Cratylos trebuie să admită că există în cuvânt o parte de
convenţie. Teza heracliteană (că totul în limbă este natural) se
clatină, iar simularea socratică se devoalează. Platon face o
critică a cunoştinţelor lingvistice în variantă heracliteană –
singura doctrină lingvistică disponibilă în vremea sa – aderând
la început şi distanţându-se în final de teza că totul în limbă
este natural, adică „potrivit”. Meandrele dialogului readuc în
prim plan figura legiuitorului dătător de nume primitive;
Cratylos răspunde: „Eu cred, Socrate, că cel mai bun răspuns în
această privinţă este că o putere mai mare decât cea omenească
a rânduit pentru lucruri numele primitive, astfel încât acestea
sunt în chip necesar potrivite” (p. 327-328).

2.7. Înapoi, la natură. Ultima problemă discutată, în

relaţie directă cu deschiderea textului, se referă la strategia
cunoaşterii: să pornim de la lucruri, nu de la nume, pentru că
limbajul derivat este şubrezit prin retorică: „nu de la nume
trebuie să pornim, ci că se cuvine să începem a învăţa şi a
cerceta cu mult mai degrabă de la lucrurile însele” (p. 329).
Neîncrederii în cuvinte: „nu-mi pare că este vrednic de
un om chibzuit să se încredinţeze pe sine şi buna îngrijire a
cugetului său simplelor cuvinte, dând crezare celor ce le-au
instituit, făcând afirmaţii ca şi cum ar fi ştiutor…” (p. 331)
Socrate îi adaugă neîncrederea în lucrurile „cuprinse fiind de o
bolnăvicioasă flexiune”, adică de heracliteana devenire.
„Porneşte-o pe câmpie” – îl îndeamnă Socrate pe
Cratylos, în loc de concluzie. Implicitul acestei propoziţii
imperative este: „pentru a regăsi numele primitive este mai
înţelept să pornim de la literele întruchipate în natură, decât de
la literele defuncte în abecedare” (Pleşu, 1994: 54). Platon
afirmă anterioritatea naturii ca model, în raport cu limba.
Simbolica ieşire în natură arată că numele sunt instrumente ale
cunoaşterii, nu sursă originară.

2.8. Cratylos şi lingvistica modernă. Din perspectivă

actuală, i se poate reproşa lui Platon că (1) nu face diferenţa
între numele comune şi numele proprii şi că, mai mult, crede că
limbile se originează în numele proprii; (2) nu face etimologie
prin filiaţie, ci prin asociere de înţelesuri, pentru că are
convingerea că limba greacă e originară; (3) nu sesizează
decalajul dintre structura simbolică a limbii şi modul de a fi al
obiectelor. Pe scurt, dialogul Cratylos este unul dintre textele
lui Platon aflate la cea mai mare distanţă faţă de problematica
modernă (Y. Brès, apud Pleşu, 1994:14).
Platon ne apare actual prin: (1) intuirea rădăcinii
cuvintelor; (2) analiza fonetică elementară şi prin
„simbolismul” expresiv al sunetelor; (3) rudimentele de
gramatică comparată şi istorică conţinute în partea etimologică
(Noica, 1974:218, 365, 367). Platon s-a adâncit în cuvinte, le-a
dezarticulat semantic, în sensuri pierdute şi sensuri păstrate,
întocmai cum a procedat semantica diacronică.

3. Sincretismul arhaic al ştiinţelor. Cratylos atestă un

stadiu arhaic de gândire, în care coexistau nediferenţiat ceea ce
numim azi lingvistică, logică şi filosofie. Omul arhaic a trebuit
să dea răspuns la întrebarea enigmatică despre originea
limbajului, despre relaţia dintre structurile simbolice şi lume.
Socrate, mărturisind în Cratylos că problema limbajului este
probabil cea mai mare dintre toate, îi conferea o prioritate faţă
de logică. Totuşi, Socrate mărturisea că n-a putut urma în
întregime cursul marelui Prodicos, care, în schimbul a 50 de
drahme, dădea educaţie completă în gramatică şi în lingvistică;
din cauza sărăciei sale, tânărul Socrate n-a putut audia „decât
de o drahmă”. Cele spuse în dialog despre limbaj reprezintă,
aşadar, intuiţia geniului său, independentă de cunoştinţele
despre limbă ale lumii sale.
Ştiinţa limbii, în Grecia, n-a fost pe măsura importanţei
pe care i-o acorda Socrate. În general, grecii au fost slabi
gramaticieni, fapt ce se atribuie în primul rând limbii greceşti,
care, din cauza alterărilor fonetice suferite, nu putea fi analizată
prin propriile-i mijloace.
Primordialitatea acordată limbajului în dialogurile lui
Platon constituie, în opinia lui Sergiu Al-George, „poate un
ultim moment în tradiţia lumii elene, în care filosofia nu se
rupsese de gândirea arhaică, când logosul păstra încă prestigiul
mitului” (1976: p.9). Despărţirea de această tradiţie arhaică este
atribuită lui Aristotel, filosoful categoriilor ce ţin de dialectica
agorei, de spiritul cetăţii. Aristotel a denumit prin „categorii”
tipurile de expresii cu sens, formulate cu privire la lucruri; el a
încercat să înţeleagă Fiinţa prin abstracţiuni de alt ordin decât
ale lui Platon şi a subordonat gramatica logicii. În Europa,
ştiinţa limbii rămâne dominată de aristotelism şi intersectează
cu retorica, născută şi ea din dialectica agorei.

3.1. Sanscrita şi gramatica lui Pānini. Pentru a ajunge

la analiza limbii prin propriile mijloace, a fost necesară
cunoaşterea limbii sanscrite şi a lui Pānini. Privilegiul
perspectivei indiene se datorează transparenţei structurale a
limbii sanscrite şi pertinenţei gramaticii lui Pānini. Elaborată în
secolele V-IV îCh., această gramatică este recunoscută drept
cea mai scurtă şi cea mai completă gramatică din lume, pe care
L. Bloomfield o declara „operă monumentală a inteligenţei
umane”, „singura descriere completă a unei limbi” (apud. Al-
George, 1976: p. 11-12).
Cele opt cărţi ale Astādhyāyī reprezintă, în
universalitatea lor, primul sistem închegat al gândirii indiene,
omologul indian al celui aristotelic. În India, invers decât s-a
procedat în Occident, gramatica a precedat logica, iar
problemele semiozei au fost prezentate de Pānini în
generalitatea semnului, mai cuprinzător chiar decât au văzut-o
logicienii semiologi. Această gramatică „atemporală”, alcătuită
din 3996 de reguli formalizate aproape matematic, constituie,
neîndoielnic, „cel mai important monument al culturii indiene,
totodată singurul necontroversabil şi deci omologabil din
perspectiva corosivă a mentalităţii noastre europocentriste”
(Al_George, 1976: p. 12). Speculaţia gramaticală se naşte
organic, tot din gândirea mitico-rituală. Iar textele logice,
posterioare celor gramaticale, au beneficiat de analiza subtilă a
limbii sanscrite.
Din confruntarea gândirii cu limbajul, Astādhyāyī ridică
gramatica la rangul de „şcoală filosofică”, de instrument de
cunoaştere. Caracterul său anticipativ a fost recunoscut de
Bloomfield, părintele structuralismului american, de Saussure,
de Chomsky, de Fillmore - mari admiratori ai gramaticii
sanscrite. Astfel: conceptul de „funcţie”, de „zero” lingvistic,
definirea opozitivă şi negativă a sensului, funcţiile semantico-
sintactice ale structurii profunde sunt intuiţii ale lui Pānini, care
au revoluţionat lingvistica modernă. Apariţia lingvisticii ca
ştiinţă, la începutul secolului al XIX-lea, este tributară
descoperirii limbii sanscrite8 (care, prin transparenţa ei, a

8
Saussure, întemeietorul structuralismului european şi al semiologiei, a fost
el însuşi profesor de sanscrită.

SUR LA LANGUE: PLATON (Cratylos) et PANINI

(Astādhyāyī)

1. Cratylos (le IVe siècle avant J.C.) est un dialogue

synecdotique sur le mot/le nom comme instrument de
connaissance et de médiateur entre l’homme et le monde.
Platon ne fait pas de différence entre la structure symbolique de
la langue et le nom dénommé, en se situant dans la zone de
transition de la pensée mythique et rituelle à celle linguistique:
la figure du nomothète, les noms primitifs et la langue
originaire, donnèe par les dieux, les langues dérivées,
dégénérées par des opérations rhétoriques.
2. La grammaire de Pānini (sec. V-IV avant J.C.), la
plus bréve et la plus complète grammaire du monde, représente
une description linguistique intrinsèque à la langue sanskrite.
Axé sur la notion (syntagmatique) de signe, Pānini y fonde une
sémiotique.
3. Si Cratylos se trouve très loin de la linguistique
moderne, les concepts de Pānini ont une formidable force
d’anticipation : « fonction », marque « zero », la définition
négative et oppositive du signe etc.
descoperit structura limbilor indo-europene) şi, mai ales,
contactului cu criteriile descriptive ale gramaticilor tradiţionale
indiene. Gramatica europeană, continuând tradiţiile celei greco-
latine, nu descoperise încă elementele structurale ale
cuvântului. Gramatica lui Pānini este o sursă recunoscută
pentru lingvistica istorică şi comparată, pentru descriptivismul
structuralist, pentru universalismul generativist şi pentru
semiotica de sorginte logică.

4. Sur l’axe langue – parole – monde, les deux penseurs

sont marqués par le syncrétisme archaïque des sciences, parce
qu’ils subordonnent la langue au rituel et à l’ontologie.

BIBLIOGRAFIE

Al-George, Sergiu, 1976, Limbă şi cultură în gândirea indiană.

Introducere în semiologia indiană, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Chomsky, Noam, 1996, Cunoaşterea limbii, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
Noica, Constantin, 1978, „Interpretare la Cratylos”, în Platon,
Opere, III, p. 139-235.
Platon, „Cratylos”, în Opere, III, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978; ediţie îngrijită de Petru
Creţia; traducere, lămuriri preliminre şi note la
„Cratylos” de Simina Noica.
Pleşu, Andrei, 1994, Limba păsărilor, Humanitas, Bucureşti.
de Saussure, Ferdinand, 1998, Curs de lingvistică generală,
Polirom, Iaşi.
 3.2. Platon vs. Pānini. Raportarea la gândirea
lingvistică indiană este în dezavantajul celei europene, fie că e
vorba de stoici, de Platon ori de Aristotel. Adâncit într-o
singură limbă, ca şi Pānini, Platon se apleacă aproape exclusiv
asupra numelui, prin care se transferă în limbă relaţiile
ontologice şi gândirea esenţialistă. Gândirea gramaticală
indiană este dominată de preeminenţa verbului, a acţiunii
asupra esenţei. Pānini fondează o semiotică sintagmatică, prin
transpunerea semnului în logica propoziţiei, ca relaţie de
implicare şi de presupoziţie (de tipul „antecedenta e semnul
consecventei”). Platon se referă accidental la verb, la semn şi la
propoziţie, iar axa limbă – gândire – lume îl conduce la dispute
naive despre geneza limbii, despre mimesis-ul lingvistic,
despre dedublarea logosului, despre limite.
Ceea ce este interesant în lingvistica indiană, ca şi la
Platon, este că subordonează limba nu numai faţă de ritual şi
acţiune, ci şi faţă de ontologie. Dintre moderni, Heidegger a
valorificat teza angrenării ontologice a limbii, în calitate de
„casă a Fiinţei”, iar Wittgenstein a inversat raportul dintre
cuvinte şi lucruri.

4. Concluzii
1. Cratylos (secolul IV a. Chr.) este un dialog sinecdotic
despre cuvânt/nume şi limba greacă, ca instrument de
cunoaştere şi de mediere între om şi lume. Platon nu face
diferenţa dintre structura simbolică a limbii şi lucrul denumit
(teza despre „dreapta potrivire a numelor”), situându-se în zona
de tranziţie de la gândirea mitico-rituală la cea lingvistică:
figura legiuitorului, numele primitive şi limba originară, dată
de zei, limbile derivate, degenerate prin calofilie şi exagerare.
2. Gramatica lui Pānini, Astādhyāyī (secolul V-IV a.
Chr.), cea mai scurtă şi completă gramatică din lume, este o
descriere intrinsecă a limbii sanscrite. Axat pe accepţiunea
logică a semnului, Pānini a fondat o semiotică.
 3. În timp ce Cratylos se află la cea mai mare distanţă
de problematica modernă, conceptele din Astādhyāyī au o
uimitoare forţă anticipativă: „funcţie”, marca „zero”, definirea
opozitivă şi negativă a sensului etc.
4. Pe axa limbă – gândire – lume, ambii gânditori
clasici sunt marcaţi de sincretismul arhaic, întrucât
subordonează limba faţă de ritual şi ontologie.
 METALIMBAJUL SEMIOTICII
LITERARE
Fie definiţia: „Semiotica se defineşte ca un metalimbaj în
raport cu universul semantic pe care şi-l ia drept obiect de
analiză”2. Din examinarea ei rezultă următoarele alternative:
a) corespunde această înnoire terminologică unei
reînnoiri a gîndirii3 sau dimpotrivă?
b) este acest metalimbaj e f i c i e n t şi universal convin-
gător, exigenţe ce presupun standardizarea termenilor tehnici
după principiile simplităţii, monosemantismului generalizat,
economiei, adecvării, inaccesibilităţii4 sau, dimpotrivă, se
confirmă acuzaţia că cercetarea semiotică însemnă „utilizarea
unui aparat conceptual foarte sofisticat, a unui limbaj
hiperspecializat, a unor scheme şi modele care mai mult
strivesc decât luminează obiectul cercetării”5?

2
J. Courtés, Introduction à la sémiotique narrative et discursive.
Methodologie et application, Paris, 1976, p.34; pentru definiţia termenului
metalimbaj cf. Doina Bogdan-Dascălu, „Unele aspecte ale raportului dintre
limbajul-obiect şi metalimbaj”, în LR., XXX, 1981, nr.1, p. 3-7.
3
Fr. Engels a arătat că „ Orice aspect nou al unei ştiinţe implică o revoluţie
în termeni tehnici ai acestei ştiinţe” (apud J. Kristeva, „Semiotica; ştiinţă
critică şi / sau critică a ştiinţei”, în Pentru o teorie a textului, Bucureşti,
Univers, 1980, p. 306.
4
Orice metalimbaj este „inaccesibil” în măsura în care, considerându-se că
termenii sunt aprioric cunoscuţi, redefinirea lor este nonobligatorie (cf. S.
Luszezewska-Romahnowa, „Ambiguity and Language of Science”, în
Semiotics in Poland, 1894-1969, Warsawa, 1979, p. 157).
5
Pentru alte idei false şi prejudecăţi cu privire la semiotică vezi U. Eco,
Tratat de semiotică generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1982, p. 440-441.
 1. Deziderat vs. realizare
Cu toate că metalimbajul semioticii literare a devenit
obiectul unor semnale sceptice a căror legitimitate este
neîndoielnică, repudierea disciplinei înseşi, sub acuzaţia
obiectivităţii şi a tehnicizării excesive, este însă abuzivă.
Semiotica reprezintă un progres remarcabil pe linia scientizării
şi a globalizării actului critic şi unul dintre meritele sale rezidă
în construirea unui metalimbaj propriu, distinct şi opus
limbajului-obiect.
Concentrarea asupra proprietăţilor textului, asupra
producerii şi productivităţii sale a canalizat ştiinţa textului spre
o specializare şi o compartimentare crescândă, spre un
empirism care nu este incompatibil, „dimpotrivă, el generează
un noian de concepte. Empirismul este misticismul
conceptului”6.
Conceperea textului ca o realitate dinamică, multiplu corelată,
conformă totodată cu ea însăşi, a flexibilizat conceptele,
deschizând calea subiectivităţii: „Conceptele mele le fac, le
refac şi le desfac, pornind de la un orizont în mişcare, de la un
centru mereu descentrat, de la o periferie care permanent este
deplasată şi le deplasează, le diferenţiază”7.
S-a ajuns, pe de o parte, la o proliferare terminologică
ce tinde să scape controlului, pe de altă parte, la o imprecizie a
noţiunilor ce ocazionează inadmisibile controverse asupra
termenilor. Variind de la o orientare la alta, de la un autor la
altul sau chiar în interiorul aceluiaşi text, sensul multor temeni
semiotici este „mai uşor de aproximat decât de definit”8.
„Îngrijorătoarea dezordine” care „nu este numai a

6
G. Deleuze, Différence et répétition, Paris, P.U.F., 1972, p. 4.
7
Ibid., p. 4.
8
Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” 1960- 1971. Introducere,
antologie şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu,
Bucureşti, Univers, 1980, p. 443.
terminologiei, ci şi a viziunii”9 îl obligă pe cercetător să-şi
definească ostentativ conceptele, să precizeze sursele din care a
fost adoptat termenul, accepţiunea ce i se acordă etc.; or, aceste
precauţii metalingvistice creează staze intertextuale, amplifică
discursul cu note parazite care perturbă fluiditatea şi coerenţa
demonstraţiei. O ironică distanţă separă contextele individuale
de paradigmă, în sensul că, deşi fiecare cercetător îşi ia
nenumărate măsuri care să-i asigure „imunitatea” la inflaţia
semnificanţilor şi la ambiguitatea conceptelor, tocmai acestea
sunt simptomele prin care se manifestă criza sistemului
terminologic.
Cauzele care determină această situaţie se află în: (a)
metamorfozele spectaculoase pe care le-au suferit structurile
artistice şi ştiinţifice; (b) rapida succesiune şi înmulţirea
modelelor teoretice de filtrare a literaturii, un spor de
cunoaştere care a sincronizat teoria textului cu rigoarea
metodologică proprie ştiinţelor exacte; (c) caracterul
independent şi simultaneitatea cercetărilor; (d) elaborarea prea
lentă a unor instrumente normative10 care ar putea servi drept
„manuale” de semiotică literară.

2. Sursele metalimbajului semiotic

Alături de o terminologie în întregime nouă, semiotica
literară manifestă o permeabilitate excesivă la domenii conexe
(lingvistică, logică, filosofie) sau îndepărtate (matematică,

9
S. Marcus, „Problematica simbolului”, în SCL, XXXI, 1980, nr.5, p.581.
10
Dicţionarele de semiotică sunt prea puţine şi insuficient difuzate; în
articolul „Semiotica, azi” (Ramuri, nr. 2/248, 15 feb.1985, p.3), reprodus în
volumul Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană, Bucureşti,
Editura Politică, 1985, p. 9, Solomon Marcus menţionează câteva lucrări
lexicografice de semiotică: Max Bense şi Elisabeth Walter, Wörterbuch der
Semiotik, Köln, 1973, tradus în spaniolă; A.J. Greimas şi J. Courtés,
Sémiotique. Dictionnaire raisonné de la théorie du langage, Paris,
Hachette, 1970; O. Ducrot, T. Todorov, Dictionnaire encyclopédique des
sciences du language, Paris, Seuil, 1972; în curs de publicare este un
dicţionar enciclopedic de semiotică, sub redacţia lui Thomas Sebeok.
fizică etc.). Extrapolarea termenilor tehnici specifici ştiinţelor
exacte este posibilă graţie unor limite „de cooperare”, în sensul
că diferite discipline „au elaborat teorii şi descrieri pe care
oricine le recunoaşte ca fiind tipic semiotice (de exemplu,
lingvistica şi teoria informaţiei au dezvoltat noţiunea de cod;
kinezica şi proxemica explorează, cu rezultate rodnice,
feluritele moduri de comunicare nonverbală)”11.
Schimbarea de cod prin care un termen tehnic migrează şi
se restructurează în alt câmp semiotic antrenează atât
consecinţe pozitive, cât şi negative. Din situarea „în
conexiune” decurg câteva consecinţe pozitive, dar şi negative:
a) largile posibilităţi interpretative ale modelului semiotic
interdisciplinar12, capacitatea sa de a da seama de toate
subsistemele semnului „text”;
b) economicitatea şi unificarea sistemului metalingvistic,
la nivel global;
c) rafinarea unor concepte, prin relevarea funcţiilor
specifice noilor contexte, adică o îmbogăţire a intensiunii
termenilor, consecutivă propagării lor extensive;
d) solicitarea abuzivă a unor discipline-pilot( lingvistica,
matematica)
e) confuzii provocate de ignorarea diferenţei de sens a
aceluiaşi termen ocurent în contexte teoretice diferite13.
Pentru că în semiotică „lingvistica, logica şi matematica sunt
nişte „premise minate”, dând semioticii posibilitatea de a
explora „noutatea nonnoutăţii”14, se impune redefinirea

11
U. Eco, op. cit., p. 16.
12
„Semiotica este azi cadrul general epistemologic şi metodologic al
cercetării literare” (A.J. Greimas, Despre sens. Eseuri semiotice, Bucureşti,
Univers, 1975, p.10, nota 1).
13
Termenii pot dobândi un sens decalat când sunt aplicaţi unui nou obiect
ideologic, de exemplu obiectului pe care şi-l elaborează o semiotică
contemporană, şi care este diferit de câmpul conceptual în care au fost
concepuţi termenii respectivi ”( J. Kristeva, art. cit., p. 305).
14
J. Kristeva, art. cit., p. 305.
prealabilă a termenilor extrapolaţi, chiar dacă în metalimbajul-
sursă validitatea lor este incontestabilă.

2.1. Lingvistica a construit filtrul şi sursa terminologică

esenţială pentru elaborarea unui model al textului ca limbaj.
Într-o primă fază, care nu este decât o poetică extensivă,
semiotica a radiografiat textul prin componentele semantică,
sintactică, retorică. Deoarece majoritatea conceptelor sunt fie
comune, fie transpuse din lingvistică în semiotică (cf. noţiunile
fundamentale: semnificat, semnificant, competenţă,
performanţă, gramatică etc.), ultima apare ca un derivat din cea
dintâi. Situarea lingvisticii în cadrele unei semiotici literare sau
/ şi generale trebuie să ia în consideraţie următoarele obiecţii:
i) Modelele pe care ea le utilizează nu vor fi ( complet)
adecvate cercetării semiotice aplicate unui material lingvistic
specializat15;
ii) Transpoziţia lingvisticii în nonlingvistic ridică nu
numai probleme de acceptabilitate, ci şi de respingere, ceea ce
motivează scepticismul unor cercetători16.
2.1.1. Din gramatica generativ-transformaţională au
migrat în poetica generativă, aproximativ cu aceeaşi intensiune,
termenii structură profundă (SP) şi structură de suprafaţă
(SS). Asistăm, paralel cu folosirea extensională şi consolidarea
acestor termeni lingvistici, la conotarea lor „poetică”. Prin
trecerea de la lingvistica propoziţiei / frazei, pentru care
Chomsky a elaborat celebrul model generativ, la lingvistica
textului (poetic), considerat ca semn lingvistic originar,

15
J. Courtés , op. cit., p.38.
16
După ce critică o „tradiţie deplorabilă” care şi-a luat în mod abuziv
dreptul de a extrapola termenii lingvisticii generale la semioticile
nonverbale, R. Lindekens (Essais de sémiotique visuelle, Paris, Ed.
Klincksieck, 1976, p. 19, nota 14) propune, pentru a desemna unităţile
potenţial semnificative ale imaginii, termeni ca: morfem iconic, (p. 15),
iconem şi loc iconemic (p. 18); alături de modelul fonologic (Trubetzkoy)
autorul valorifică masiv stratificarea hjelmsleviană a semnului.
termenii au suferit restructurări intensionale care i-au îndepărtat
parţial de accepţia originară.
Se ştie că limbajul poetic se opune limbajului de
comunicare prin proprietăţi specifice care-i conferă statutul de
antilimbaj; pentru a formaliza obstacolele ridicate de
literaritate, Teun Van Dijk a propus reguli complementare
rescrierii normale, numite de autor „reguli deviante / poetice /
opţionale”17. Şi nu întâmplător S.J. Schmidt analizează
structura tematică profundă (STP), ca schemă abstractă a
orientării tematice a textului, reprezentabilă printr-o
„succesiune logic conexă de trăsături tematice”18. Oportună,
expansiunea sintagmatică a termenului ( SP→STP) marchează
translaţia de la sintaxă la semantică. O schimbare de cod (de la
sintaxă frazei la poetica narativă) a suferit şi termenul actant,
preluat de A.J. Greimas19 de la Tesniére.

2.2. Semantica şi semiotica. Extinderea semnificantului

spre fapte culturale eterogene, marcând trecerea de la
semantica (structurală) la semiotică, antrenează introducerea şi
redefinirea unor concepte precum:
- denotaţie şi conotaţie, termeni cărora U. Eco le atribuie
mecanisme semiotice: „Diferenţa dintre denotaţie şi conotaţie
nu este definită aici, cum se întâmplă la alţi autori, drept
diferenţa dintre semnificaţia „univocă” şi cea „ vagă” sau dintre
comunicarea referenţială şi cea emoţională etc. Ceea ce
constituie o conotaţie ca atare este faptul că ea se instituie

17
Teun van Dijk, „Aspects d' une théorie générative du texte poétique”, în
A.J. Greimas (ed.), Essais de sémiotique poétique, Paris, Larousse, 1972,
p.159.
18
S. J. Schmidt, „Teoria del testo. Pragmalinguistica”, în La linguistica
testuale, a cura di Maria-Elisabeth Conte, Milano, Feltrinelli, 1977, p. 289;
şi pentru M.-E. Conte, structura profundă este „mulţime ordonată şi
abstractă de instrucţiuni” („Coerenza testuale”, în Lingua e stile, XV, 1980,
nr. 1, p. 258).
19
A. J. Greimas, op. cit., p. 74.
parazitar pe baza unui cod precedent”20. Autorul revine, din
perspectiva teoriei codurilor, afirmând prin negaţie că
„denotaţia nu este un echivalent al extensiunii. La fel, conotaţia
nu este un echivalent al intensiunii. Extensiune şi intensiune
sunt categorii ale teoriei valorilor de adevăr (parte a unei teorii
a producţiei de semne), pe când denotaţie şi conotaţie sunt
categorii ale teoriei codurilor”21.
- lexem şi semem, semnificanţi consacraţi de şcoala
greimasiană, sunt preluaţi în semiotica lui Eco printr-o
permutare intensională: „Greimas înţelege prin lexem
manifestarea unei expresii caracterizată de diferite semne; el
numeşte, în schimb, semem nu totalitatea acestor semne, cum
facem noi acum, ci un anume „efect de sens” sau un itinerar
special în lectura lexemului [...] Greimas numeşte lexem ceea
ce aici numim semem şi semem ceea ce numim itinerar al
lecturii sau sens”22.
- izotopie. Semantica structurală a furnizat poeticii acest termen
preluat din fizică şi definit de A.J. Greimas ca „un fascicol
redundant de categorii semice”23.
În semiotică, noţiunea izotopii semiologice/ ~ derivate
conferă statut structural noţiunii „corespondenţe” şi deschide
posibilitatea analizei textului ca sistem de coduri „într-o mare
măsură izomorfe şi traductibile unele prin altele”24. Decelarea
acestor invariante tematice, cu funcţia generativă şi distinctivă,
este relevantă pentru o tipologie a componentei semantice; de
asemenea, ea conduce la stabilirea unor izomorfisme între
20
U. Eco, op. cit., p. 74.
21
Ibidem, p. 116.
22
Ibidem , p.129, nota 17.
23
A. J. Greimas, op. cit., p. 289.
24
Ibidem, p. 290; conceptul a fost nuanţat în analizele altor cercetători: F.
Rastier, „Systématique des isotopies”, în Essais de sémiotique poétique,
Paris, Larousse, 1972, p. 80-105; J.-M. Klinkenberg, „Le concept d’isotopie
en sémantique et en sémiotique littéraire”, în Le Français Moderne, nr. 3,
1973, p. 285-290; M. Arrivé, „Pour une théorie des textes polyisotopiques”,
în Langage, nr. 31, 1973, p. 53- 63.
structura textului şi structura lumii, aşa cum sugerează modelul
poetic Textstruktur-Weltstruktur-Theorie elaborat de J.
Petöfi25.

2.3. Neoretorica. Analiza semică a permis neoretoricii să

explice mecanismele interne ale tropilor şi să restructureze
inventarul tradiţional al figurilor de stil în funcţie de natura
operaţiilor dominante. Autoritatea Grupului μ a impus un
metalimbaj de gradul al doilea26 în al cărui vocabular intră:
metasemem, metalogism, metaplasme, metataxe, etc.27

2.4. Pragmatica îşi anexează, cu prioritate, teoria actelor

de vorbire elaborată în filosofia analitică (J.L. Austin, J.R.
Searle, O. Ducrot). Lingvistica lui Benveniste s-a aventurat în
universul enunţării cu ambiţia de a evidenţia subiectivitatea
limbajului; au fost lansate concepte ca: acte de vorbire / acte
de limbaj (speech acts), acte de comunicare / acte
locuţionare28; act ilocutiv / act ilocuţionar; act locuţionar / act
locutiv; act perlocuţionar; enunţ performativ, enunţare,
(inter)subiectivitate etc.
Deşi teoria din „Quand dire c’est faire” ( O. Ducrot) se
bucură de o favoare cvasiunanimă, nu lipsesc atitudini
polemice; A. Berrendonner a demonstrat, pe baza redefinirii
pragmatice a termenului act, improprietatea folosirii sale în alte
contexte decât act locutiv29.

25
J. Petöfi, „Notes on Semantic Interpretation of Verbal Works of Art”, în
Recherches sur les systémes signifinats, Symposium de Varsovie, 1968, The
Hague, Paris, Mouton, 1973, p. 327.
26
A. J. Greimas (op. cit., p. 48) întrevede posibilitatea unei metasemiotici,
disciplină care ar avea drept scop descrierea unor inventare de semiotici şi
de procedee sistematizate într-o „tipologie a modelelor”.
27
Grupul μ, Retorică generală, Bucureşti, Univers, 1974, p. 42/3.
28
Ultimii doi termeni sunt propuşi de U. Eco, op. cit., p. 203 şi 16.
29
„ Un acte est un geste ou ensemble de gestes” (A. Berrendonner,
Élements de pragmatique linguistique, Paris, Les Editions de Minuit, 1981,
p.81). În urma acestei disocieri, fenomenele ilocutorii nu pot fi tratate ca
 Semiotica românească este prudentă şi relativ timidă în
ceea ce priveşte aplicarea acestor concepte la textul literar. Din
moment ce pragmatica lingvistică a consacrat termenul forţă
ilocutorie, opţiunea lui Marin Mincu pentru instanţă
elocutorie30 este neeconomică şi perturbatoare.

2.5. Logica este un filtru obligatoriu în construirea unui

model semiotic care funcţionează nu numai vertical, ca relaţie
semnificat- semnificant, ci şi orizontal, în sintagmatica ( trans)
frastică31. Modalizarea discursului, opoziţia de contrarietate,
alternative echipolente, disjuncţie, permisiune disjunctivă,
structuri orto-complementare etc. şi-au dovedit utilitatea în
descrierea structurilor-tip. Pentru modelarea discursului
implicit, a „ golului” dintre semne sunt utilizaţi termenii:
implicaţie, inferenţă, presupoziţie. Relativ la raportul dintre
aceşti termeni, considerăm necesare disocierile efectuate de U.
Eco: „presupoziţiile SEMANTICE fiind implicite, adică
analitic incluse, ni se pare util să le numim nu atât presupoziţii,
ci mai curând INCLUZIUNI SEMIOTICE (şi trimitem la
opoziţia semiotic vs factual)”; „Presupoziţiile pragmatice şi
referenţiale, în schimb, pot fi numite IMPLICAŢII
FACTUALE şi sunt obiect fie al practicii hipercodificării, fie al
teoriei producţiei şi interpretării semnice32.

2.6. Ştiinţele exacte. Transferul unor noţiuni elaborate în

ştiinţele exacte a sincronizat ştiinţa textului cu mutaţiile
gnoseologice survenite în epoca modernă, îndepărtând-o
radical de impresionismul critic. Concepte şi tipare

acte de vorbire, ci „à l’inverse des quasi linguistiques, comme un cas de

suppleance des actes par les mots” (p.86).
30
M. Mincu, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică, Bucureşti,
Cartea Românească, 1981, p. 254.
31
Cf. Sergiu Al- George, Limbă şi gândire în cultura indiană .Introducere
în semiologia indiană ,Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
32
U. Eco., op. cit., p.147-148 , nota 21.
modelizante specifice, precum: axioma alegerii, automorfism,
entropie, graf, izomorfism, lanţurile Markov, modul,
(non)saturaţie, teorema existenţei etc., primind conotaţii
lingvistico-semiotice, au devenit funcţionale îndeosebi în
poetica generativă şi în pragmatică.
Gramatica informaţională explică „nu numai
funcţionarea unui sistem sintactic, ci şi a oricărui tip de sistem
structurat, ca de exemplu a celui numit „semantic” şi a celui
comportamental. Ceea ce, însă, teoria matematică a informaţiei
nu trebuie să explice este funcţionarea unui cod ca regulă de
corelaţie . În aest sens trebuie să fie clar că teoria informaţiei
nu este nici teoria semnificării şi nici teoria comunicării, ci
doar teoria posibilităţilor combinatorii abstracte ale unui S-cod
“ 33.
S-a demonstrat, în cazul poeticii lui Ion Barbu, că analiza
matematică poate constitui un auxiliar relevant în decelarea
mecanismelor specifice34. Prin poemul Descrierea lui A,
primul text din volumul Epica Magna, Nichita Stănescu
propune un tip de structurare ale cărui caracteristici
(expansiune sistemică, cristalizare progresivă, nonsaturaţie la
nivelul textului, reversibilitate “în spirală”) sunt raportabile la
structurile disipative35 sau / şi la structurile fractale36 din fizică
şi, respectiv, matematică. Întrevedem posibilitatea cooperării
unuia dintre aceşti termeni pentru desemnarea acestui inedit
mod de structurare a textului poetic.

33
Ibidem, p. 56-57
34
M. Herivan (Noua mitologie a universurilor deschise. Ştiinţa unei istorii
paralele şi interferente a Cunoaşterii contemporane prin Ştiinţă, Artă şi
Tehnologie, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984, p.188) menţionează trei
modele algebrico-matematice: integrala indefinită în Uvedenrode, grupul
ortogonal în Ritmuri pentru nunţile necesare şi modelul geometriei
neeuclidiene al lui Poincaré în Grup.
35
Concept elaborat de I. Pigogine şi I. Stengers, Noua alianţă. Metamorfoza
ştiinţei, Bucureşti, Editura Politică, 1984.
36
Cf. M. Herivan, op. cit., p. 83; “fractal este <ceva> cu formă extrem de
neregulată sau extrem de întreruptă, fragmentată”.
 Fiind vorba de utilizări retorice şi de metalimbaje
transpuse, este (greu) de precizat „unde anume se opreşte
utilizarea metaforică […] şi unde începe utilizarea aceleiaşi
terminologii în accepţia ei pur tehnică”37. Cu atât mai
nerecomandabilă este substituirea termenului tehnic cu o
metaforă (reflexivitatea poeziei lui I. Barbu este etichetată de
M. Mincu drept specularitate = „oglindire”38); termenul apare
şi la alţi critici literari, demonstrând cum poate fi alterat un
metalimbaj prin confundarea sa cu limbajul-obiect.

3. Patologia metalimbajului semiotic. Disfuncţiile

metalingvistice se manifestă ca inflaţie a semnificanţilor şi ca
imprecizie a conceptelor, inclusiv polarizarea, extensiunea şi
termenii-umbrelă:
3.1. Inflaţia semnificanţilor este cauzată de sinonimia
termenilor tehnici, fenomen detectabil la toate nivelurile de
analiză.
Textul este, pentru semioticieni, macrosemn39,
supersemn40, discurs41, totalitate semiotică42, iar
intertextualităţii i se preferă termenul interdiscursivitate43.
În poetica generativă, structură (tematică) profundă =
stuctură de adâncime = macrostructură44 = genotext45;

37
E. Vasiliu, „Intertextualizate: câteva disocieri necesare”, în SCL, XXXVI,
1985, nr.1, p. 7.
38
M. Mincu, op. cit., p. 33-42, § Experienţa speculară, şi p. 228, §
Autospecularitatea limbajului.
39
M. Corti, Principiile comunicării literare, Bucureşti, Univers, 1981, p.
41.
40
J. Lotman, Lecţii de poetică structurală, Bucureşti, Univers, 1970, p. 57.
41
T. Todorov, Les genres du discours, Paris , Seuil, 1978, p. 4.
42
J. Kristeva, La revolution du langage poétique, Paris , Seuil, 1974, p. 219.
43
A. Măgureanu, “Intertextualitate şi comunicare”, în SCL, XXXVI, 1985,
nr.1, p.15.
44
Th. Ballmer, “Macrostructures”, în Pragmatics of Language and
Literature, II, ed. by T. van Dijk and W. O. Hendries, University of
structura de suprafaţă este structură (nivel) de manifestare la
A.J. Greimas, în două etape ale cercetării46 , fenotext la J.
Kristeva47, gramatică superficială / organizare superficială la
J. Courtés48. Focarul genetic al textului, lexematizat în SS, este
fie nucleu49, fie modúl textual50.
În analiza nivelului performativ a apărut sinonimia
metatext = text metalngvistic = autotext = artă poetică51, iar
teoria enunţării a echivalat subiectivitatea limbajului52 cu
personalizarea53 .
Teoria versificaţiei româneşti s-a îmbogăţit recent cu
două modele de regularizare a sistemului metric, numit ritm
dominant54 şi, respectiv, medie metrică55. Termenii fiind
echipolenţi (exprimă, în forme diferite, acelaşi conţinut) şi,
deci, echiprobabili, este dificil, în momentul de faţă, să
acordăm prioritate unuia dintre ei.
Dubla terminologie perpetuează, în alte cazuri, o situaţie
parazită în metalimbajul-sursă; astfel, careul semiotic este

Amsterdam, 1976, p.8.; termenul apare cu acreeaşi intensiune şi la Teun van

Dijk, op. cit., şi la Maria Corti, op. cit.
45
J. Kristeva, Séméiotilké, Recherche pour une sémanalyse, Paris,
Collection Tel Quel, 1969.
46
op. cit., p. 315-316.
47
J. Kristeva, Séméiotilké…p.132.
48
op. cit., p. 54.
49
E. Parpală, Poetica lui T. Arghezi. Modele semiotice şi tipuri de text,
Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 194.
50
M. E. Conte, op.cit., p. 258; „totalitate a constituenţilor lingvistici
supraordonaţi unei structuri profunde logico-semantice”.
51
E. Parpală, op.cit., p.71; 257.
52
É. Benveniste, Problèmes de linguistique générale, II, Paris, Gallimard,
1974, p. 79.
53
E. Parpală, op. cit., p.71; 257.
54
G. I. Tohăneanu, „Accidentări expresive ale traseului ritmic dominant”, în
SCL, XXXV. 1984, nr.4, p. 317.
55
M. Pop, „O propunere de interpretare metrică. Între două nopţi de Tudor
Arghezi”, în SCL, XXXV. 1984, nr.4, p. 308.
numit în semantica structurală şi model constituţional, iar
categoria semică = axă semantică56.

3.2. Imprecizia conceptelor. Disensiunile se referă la i n

t e n s i u n e şi i e r a r h i e. Exemplul tipic este simbol, „trop”
ale cărui mecanisme generative sunt când subordonate, când
supraordonate semnului57. Deşi poetica şi hermeneutica au
opus polisemia simbolică sărăciei semantice a semnului, există
tentative de răsturnare a raporturilor consacrate. Într-un „zbor
invers”, inspirat de semiologia franceză58, M. Mincu decretează
că melcul, riga Crypto, oul, Domnişoara Hus, corpul
Herodiadei nu sunt simboluri, ci sememe, deoarece „în
momentul în care ele închid semnificaţii antitetice, încetează de
fapt să mai semnifice şi devin semne”59. Cu astfel de false
premise (polarizarea sensurilor simbolice este echivalată cu
suprimarea lor) se ajunge la generalizări inacceptabile, precum:
„Contribuţia barbiană constă în înţelegerea mutaţiilor survenite
pe calea de la simbol la semn, acesta din urmă fiind de o mai
mare <transcendenţă>, cum s-ar exprima poetul”60.
Impură, semiologia franceză este răspunzătoare, în mare
parte, de flexibilizarea conceptelor semiotice prin speculaţii
filosofico-psihanaliste care au îndepărtat cercetarea de
imperativul supunerii la obiect. Această deschidere eseistică

56
J. Courtés, op.cit., p.56; 55.
57
Cf. S. Marcus, Problematica simbolului, p.581-584; R. Lindekens, op.cit.,
§ Du signe au symbole, p. 140-141; R. Bathes, „Imaginarea semnului”, în
Pentru o teorie a textului, p. 120-126: „astăzi cuvântul simbol a cam
îmbătrânit; el este adesea inlocuit prin semn sau semnificaţie. Această
alunecare terminologică traduce o anumită fărâmiţare a conştiinţei
simbolice, în special în ceea ce priveşte caracterul analogic al
semnificantului şi al semnificatului”(p.122).
58
Cf. J. Kristeva, «Problemele structurii textului» în Pentru o teorie a
textului, p.268-270.
59
M. Mincu, op. cit., p.48-49.
60
Ibidem, p.165-166.
explică largul prozelitism, efemeritatea grupării Tel Quel, ca şi
inconsistenţa unor rezultate.
Renaşterea semiologiei (prin epigonii lui J. Derrida) în
proiectul poststructuralist numit deconstrucţie61 favorizează o
semiotică axată pe pragmatică. Noţiuni ca: discurs,
productivitate, scriitură, textualitate au fost asimilate destul de
frivol în metalimbajul criticii literare şi mai puţin superficial în
acela al semioticii de orientare lingvistică62. Imaginaţia critică a
identificat metafore ale textualizării acolo unde nu erau, iar
termenului scriitură i se atribuie, abuziv, seme ideologice63.
Datorită interferenţei semice, anumite concepte se atrag
reciproc, favorizând utilizări improprii, subiective; după cum
există tendinţa de a le confunda, semnalăm efortul de a le
distinge.
S. Marcus deosebeşte coerenţa - „capacitatea de
comportare ca un întreg, ca un tot… e mai degraba de natură
semantică, ea trimite la un anumit sens global al textului” de
coeziune, termen ce se referă la existenţa unei legături între
părţi, relaţie dominată de aspectul sintactic64.
Amalgamare de sens, cataliză (interpretativă), inferenţă
sunt operaţii logico-semantice ce se implică reciproc, fără a se
confunda.

61
Cf. J. Culler (ed.), On Deconstruction. Theory and Criticism after
Structuralism, 1983.
62
Evidenţiem rezultatele remarcabile ale semioticii italiene, germane,
olandeze, daneze - „şcoli” care au perfecţionat, urmându-le în rigoare,
instrumentele poeticii structurale.
63
Alexandra Indrieş (Alternative bacoviene, Bucureşti, Minerva, 1984, p.
26) decelează, în Poemă în oglindă, „trei scriituri: simbolistă, expresionistă,
socialistă” (sn.).
64
S. Marcus, „De la propoziţie la text”, în Semantică şi semiotică, sub
redacţia acad. I. Coteanu şi L. Wald, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981. p.34.
 3.2.1. Polarizarea termenilor este cazul-limită de
utilizare subiectivă a unui concept. Dat fiind că macrostructură
formează o pereche lexicală cu antonimul său, microstructură,
evidenţiindu-se prin aceasta o opoziţie de extensiune,
considerăm inadecvată folosirea termenului ca sinonim al
structurii profunde. Iată definiţia lui Th. T. Ballmer: „putem
concepe aceste macrostrcturi ca axiome de bază ale textului,
înmagazinându-i informaţia semantică; din ele sunt derivate,
prin reguli ale logicii textuale, dispozitive de suprafaţă”65.
Fiind manifestări, macrostructurile formează „blocuri
informaţionale”66, care, e drept, cooperează la “fatalitatea
generativă” a textului. Entitate supraordonată, structura
profundă se poate manifesta prin una sau mai multe
macrostructuri izotopice.
În gramatica textului, coerenţa şi completitudinea sunt
atribuite de unii cercetători structurii profunde, în timp ce
grupul advers le consideră atribute ale factorilor de suprafaţă67.
Alte polarizări rezultă din mobilitatea unghiurilor de
definire : „Dacă informaţia este definită fie ca entropie fie ca
NEG-ENTROPIE (şi deci) ca fiind invers proporţională cu
entropia), aceasta depinde de faptul că în primul caz informaţia
este înţeleasă în sensul (a, i), iar în al doilea în sensul (b, i),
deci ca informaţie deja selecţionată, transmisă şi receptată”68.

3.2.2. Extensiunea termenilor. Pragmatică este decodat

fie ca “set al factorilor situaţionali în uzajul literar”69 (= raport
cod-utilizator), fie, în sens larg, ca “principles for getting things

65
Th. Ballmer, op. cit., p.8.
66
I. Coteanu, „Principii de analiză a textelor poetice”, în SCL, XXIX, 1978,
nr. 2, p. 213.
67
E. Werlich, Typologie der Texte. Entwurf eines textlinguistichen Modells
zur Grundlegung einer Textgrammatik, Heidelberg, 1979, p. 115, nota 39.
68
U. Eco, op.cit., p. 60.
69
T. van Dijk, „Pragmatica and Poetics”, în Pragmatics of Language and
Literature, II, Amsterdam, 1976, p. 26.
done, for having an effect on the world, for undertaking action
with expectations about the consequences - in short, for doing
things”70. Text, din perspectiva teoriei informaţiei, este identic
cu mesaj71, iar într-o optică extensională ar trebui “să redefinim
textul în aşa fel încât sub incidenţa acestui concept să cadă atât
operele literare, cât şi cele muzicale, cele plastice şi <vorbirea>
diverşilor indivizi sau a diverselor straturi socioculturale ale
unei colectivităţi”72.
Todorov atrage atenţia că trebuie precizat dacă acordăm
termenului context sensul restrâns de recurenţă (în plan
sintagmatic) sau un sens lărgit, paradigmatic73.

3.2.3. Termenii-umbrelă sunt concepte vagi, imprecise,

“bune pentru orice utilizare şi deci pentru nici una”74.
Iconismul lui Peirce, interpretant, cod, semn sunt, pentru U.
Eco75, termeni care, acoperind fenomene foarte disparate, pot
conduce la omonimii metalingvistice. Întrucât aceste omonimii
au origini empirice, e necesar să se precizeze tipul de cod la
care se face referinţă; în planul expresiei, echivocurile sunt
evitabile graţie expansiunii sintagmatice a termenilor, operaţie
ce reflectă clivarea conceptului în seme funcţionale. Are loc, în
termenii lui Peirce, un proces de semioză nelimitată, dovadă a
posibilităţilor sistemului de a se autoexplica: pentru a preciza
semnificatul unui semnificant îi adăugăm un alt semnificant,
care poate fi interpretat de un alt semnificant şi aşa mai
departe.

70
G. M. Green, „Linguistics and the Pragmatics of Language Use”, în
Poetics, vol, 11, 1982, nr. 1, p. 46; cf. şi U. Eco, op.cit., p. 76, nota 1.
71
U. Eco, op.cit., p. 192: „ceea ce în mod current numit <mesaj> este de
obicei un <text>”.
72
E. Vasiliu, art. cit, p.7.
73
op .cit., p. 22.
74
U. Eco, op. cit., p. 95.
75
Ibidem, p.262; 95; 64; nota 8; 14.
 Pentru idiolect, Eco propune sintagmele idiolect estetic (=
devierile textului), idiolect corpus (sau stil personal), idiolect
de curent sau de perioadă istorică76. Printr-un fel de
construcţie metonimică, cod este folosit pentru noţiunile :
hipercod, subcod, S-cod (=cod de sistem), la rându-i identificat
ca structură77.
Intertextualitate, concept cu o accepţie destul de vagă,
deşi lipsit de valoare clasificatoare şi explicativă78, a fost
disociat în clasele: intertextualitate, paratextualitate,
metatextualitate, arhitextualitate, hipertextualitate79 şi
sintagmatizat ca: intertextualitate reflexivă80, intertextualitate
intratextuală81, intertextualitate de sistem82.

3. Semiotică sau semiologie ? Încheiem consideraţiile

asupra metalimbajului semioticii literare cu examinarea
termenilor ce desemnează disciplina însăşi.
Gândindu-se la o teorie care să includă atât o semiotică a
sistemelor semnificante, cât şi una a subiectului vorbitor, J.
Kristeva, a propus termenul semanaliză, ceea ce reprezintă, în
opinia lui Eco, „o formă mai dezvoltată (şi controlată tehnic)
de hermeneutică fundamentată pe baze nu spiritualiste, ci
materialiste”83 .
Există, de asemenea, tentative de a conferi termenilor
semiotică şi semiologie funcţii semantice diferite, respectiv:
i) semiotică : ştiinţe ale expresiei şi ştiinţe ale naturii;
semiotici cosmologice;
76
Ibidem, p.344.
77
Ibidem, p. 52-54; 171.
78
E. Vasiliu, art. cit, p.3 şi 8.
79
G. Genette, Palimpsestes, Paris, Seuil, 1982.
80
C. Tabarcea, „Analize paralele. Ion Barbu: Grup şi Mod”, în SCL,
XXXV, 1984, nr. 4, p.398-403.
81
E. Parpală op. cit., p. 202
82
E. Parpală, recenzie: „SCL XXXV, 1984, nr. 4”, în LR, XXXIV, 1985,
nr. 2, p. 153.
83
U. Eco, op .cit., p.382, nota 2.
 ii) semiologie: ştiinţe ale conţinutului şi ştiinţe umaniste;
semiotici antropologice84.
În ciuda originii istorice diferite a celor doi termeni
(semiologia continuă linia lingvistică saussuriană, semiotica –
linia filosofică a lui Peirce şi Morris), considerând “periculos
să mizăm pe o distincţie terminologică ce nu păstrează acest
sens la diferiţi autori care o utilizează”85, Eco impune termenul
semiotică (ca echivalent al celui de semiologie), în
conformitate cu carta constitutivă a Asociaţiei Internaţionale de
Studii Semiotice, 1969.

Concluzii. Metalimbajul semiotic, aflat astăzi într-o fază

“barocă”, nu e în măsură să-i bucure pe semioticieni. Dacă e
adevărat că proceselor cognitive le sunt inerente anumite
contraefecte, pe de altă parte fiecărui sistem îi este proprie
autoreglarea, cu efecte de optimizare. Elaborarea unor
dicţionare semiotice care să standardizeze uzul şi să corecteze
simptomele patologice constituie un obiectiv prioritar al
semioticii actuale.

84
A.J.Greimas, op. cit., p. 47.
85
U. Eco, op.cit., p.13, nota 1.
METOPOLIS – UN TOPOS AL (SUPRA)NUMELUI.
CAZUL LUI GLAD

Emilia Parpală Afana

Frumuseţea neasemuită a Cărţii de la Metopolis 1 stă,

în bună parte, în tematizarea misterului, a magiei şi a
strălucirii (supra)numelui. Ştefan Bănulescu inventează
strategii de motivare (porecle), inversiuni ale „lanţului
cauzal”, interpretări asociative, metafore şi metonimii – o
retorică onomastică ingenioasă, singulară în literatura
noastră.

1. Preliminarii la semantica numelui propriu.

Acest tip aparte de semn2 impune referentului o calitate
extrinsecă: faptul de a fi numit3. Spre deosebire de numele

1
Ştefan Bănulescu, Cartea Milionarului. Cartea de la Metopolis, roman,
Edit. Albatros, Edit. Universal Dalsi, Bucureşti, 1996; ediţia I – Editura
Eminescu, Bucureşti, 1977
2
Între cuvintele clasate ca nume, numele propriu formează o clasă specifică,
interesantă prin particularităţi semantice, pragmatice şi cognitive. La
Thomas Sebeok (Semnele: o introducere în semiotică, Humanitas,
Bucureşti, 2002, pg. 83-85), numele constituie al şaselea tip de semne,
alături de simptome, de semnale şi de trihotomia lui C. S. Peirce (iconic,
indicial, simbolic). Vacuitatea semantică sau, dimpotrivă, ambiguitatea /
imprecizia, designaţia pură şi rigidă, obligativitatea unui performativ iniţial
sunt proprietăţi care scot numele propriu în afara lingvisticii, atribuindu-l
pragmaticii şi sociolingvisticii: „numele proprii nu ţin, propriu-zis, de
lingvistică: nu sunt traductibile, în sensul strict al cuvântului şi nu par să
aibă un sens lexical” (J. Moeschler, A. Reboul, Dicţionar enciclopedic de
pragmatică, Echinox, Cluj, 1999, pg. 151).
3
Numele propriu este un semn de gradul al doilea, în sensul că atribuirea sa
unui individ, prin actul de datare socială a numelui, îi impune referentului o
comun, numele propriu are o referinţă directă, deoarece
numirea nu trece printr-un concept; porecla, în schimb,
categorizează4 (metaforic) referentul, numindu-l printr-o
trăsătură intrinsecă, definitorie.
În funcţia sa instrumentală, denominativă5, numele
este un designator pur, care acţionează la origine printr-un
performativ instituţionalizat: a boteza6.
Numele este şi un designator rigid7, asigurând
constanţa desemnării individului în toate lumile posibile,
indiferent de proprietăţile care îi pot fi atribuite şi de
rolurile pe care le performează. Este ceea ce se numeşte
identitate în toate lumile posibile.
În afara contextului, numele propriu este, din punct
de vedere semantic, ambiguu, indefinit sau vid8; nu are, a
priori, nici un sens, servind doar la a vorbi despre o anume
entitate în cadrul comunicării. Numai contextul situaţional

însuşire extrinsecă ce se va integra în ansamblul semelor intrinsece care-i

configurează identitatea: calitatea de a fi numit N(x) – E. Coşeriu, apud
Mihaela Miron Fulea, Nume proprii metaforice în limba română actuală, în
Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, (coord. Gabriela Pană
Dindelegan), EUB, Bucureşti, 2002, pg. 339
4
Această operaţie care constă în a clasa un obiect într-o categorie
conceptuală oarecare se numeşte categorizare – Jean Michel Gouvard, La
pragmatique. Outils pour l' analyse littéraire, Armand Collin, 1998, pg. 58
5
Denotarea şi numirea sunt două tipuri logice şi două funcţii semantice
diferite, atribuite semnelor lingvistice din clasa numelui.
6
A boteza este, la J. Habermas (Comunicare şi cunoaştere, Edit. Politică,
Bucureşti, 1983, pg. 199), un act de vorbire instituţionalizat, ca şi a saluta, a
felicita, a mulţumi, a exprima condolreanţe etc. Această clasă de verbe care
exprimă înfăptuirea unei acţiuni reglementate instituţional nu ţine de
universaliile pragmatice: ele presupun instituţiile şi servesc acţiunilor
verbale.
7
S. Kripke, La logique des noms propres, Minuit, Paris, 1982, apud J.
Moeschler, A. Reboul, op.cit, pg. 152-153
8
Izydora Dambska, Issues in the Philosophy of Proper Names, în Semiotics
in Poland, 1894 – 1969, Selected and edited by Jerzy Pelc, Warsyawa,
1979, pg. 134
şi lingvistic dă valoare variabilei nume propriu şi,
reducându-l la un sens definit, instituie o semantică
secundară9.
Investirea semantică a numelui propriu se
realizează:
a) minimal, prin descrieri definite (sintagme
nominale, articulate)10. De pildă, cea mai cunoscută
singularizare a numelui propriu Aristotel este „filosoful
stagirit, elev al lui Platon şi perceptor al lui Alexandru cel
Mare”. În teoria Russell-Frege, numele propriu corespunde
unei descrieri definite;
b) maximal, prin asocierea mai multor descrieri
realizate prin aspectualizare11, numite, prin analogie cu
tehnica lexicografică, intrări enciclopedice12. Acest fascicol
de caracteristici specifice purtătorului unui nume este,
după Gouvard, un „dosar”13, adică un ansamblu de
cunoştinţe constitutive purtătorului unui nume propriu şi
numai lui. Dosarul conţine un număr de particularităţi
fizice, psihice şi morale ataşate numelui, ceea ce permite
subiectului cunoscător să construiască simultan
reprezentări specifice acestor entităţi.

9
Spre deosebire de conceptele egocentrice (deicticele personale, spaţio-
temporale: eu, tu, aici, acum, etc), intim legate de subiect şi de percepţie,
numele propriu este dependent de cunoaşterea enciclopedică. Reprezentarea
ataşată unui nume propriu presupune o „învăţare”: pentru a-l numi pe un
necunoscut pe care-l întâlnesc pe stradă ori pentru a şti prin ce oraş am
trecut, trebuie să învăţ numele atribuit convenţional acelui necunoscut ori
acelui oraş (J. M. Gouvard, op. cit., pg. 73).
10
G. Kleiber, Problèmes de référence: descriptions dés noms propres,
Klincksiek, Paris, 1981
11
aspectualizare: procedură de decupare şi de descompunere a obiectului
descris în părţi componente sau în caracteristici.
12
J. M. Gouvard, op. cit., pg. 73.Autorul precizează că sensul vine de la
entitatea desemnată, nu de la denominarea aleasă s-o reprezinte.
13
Ibidem, pg. 71
 Reprezentările generate de numele propriu sunt
variate, îndeosebi în câmpul literar, unde survin distorsiuni
referenţiale: polisemie, ambivalenţă semantică, desemnare
rigidă, stereotipii moştenite din mitologia greco-latină etc.
a) „Dosarul” ataşat semnului nume propriu
generează în primul rând reprezentări semantice bazate pe
sensul numelui, adică pe intrările enciclopedice constitutive
cunoaşterii pe care o are locutorul despre purtătorul acelui
nume;
b) Dimensiunea sociolingvistică a uzajului
generează reprezentarea socială a numelui propriu. Elena,
Ion reprezintă generic şi fără identitate femeia, respectiv
bărbatul;
c) Reprezentările asociative sunt proceduri care
permit derivarea unui nume comun dintr-unul propriu ori
a unor seme caracteristice numelui comun14;
d) Calificările subiective induse de
semnificantul numelui propriu constituie reprezentarea
fonetică15.

2. Cazul lui Glad

În primele fraze ale romanului soseşte, în spaţiul
pustiu şi torid al Metopolisului116, un personaj cu înfăţişare

14
J. M. Gouvard (op. cit., pg. 87) citează un fragment din J. P. Sartre,
explicit în privinţa reprezentărilor asociative şi sociale „Florence este ville
et fleure et femme, elle est ville-fleur et ville-femme et fille-fleur tout à la
fois”.
15
Pentru sinteza interpretărilor derivate din numele propriu vezi Gouvard,
op. cit., pg. 87
16
Acest spaţiu gol, opus spaţiilor populate, precum Bodega Armeanului,
trimite la peisajele metafizice, saturate simbolic, ale lui Georgio de Chirico.
17 Glad, numele unuia dintre întemeietorii primelor formaţiuni statale
româneşti
18 S. Kripke, op. cit.
stranie, angrenat într-un gest absurd: ”A venit în
localitatea Metopolis, într-o zi de iulie pe la amiază, un om
uscat şi înalt, în pantaloni roşcaţi şi cămaşă în romburi
cenuşii fără guler, avea gâtul lung, capul mic cu păr blond
încâlcit, acoperit cu o şapcă decolorată cu cozorocul tras pe
ochi. Omul înainta pe şosea dând de-a dura o roată de
căruţă” (pg. 9).
Instanţa enunţiativă este aici autorul-narator; el
instituie textul, asumându-şi incipitul şi configurează ca
reală această entitate a lumii fictive, atribuindu-i un
„dosar” minimal, alcătuit din: operatorul de categorizare
„un om” şi operatorii vizuali de individualizare „uscat şi
înalt”, „gâtul lung”, „capul mic”, „păr blond încâlcit”,
„pantaloni roşcaţi” etc. Prin recurenţă, unele dintre semele
fizice (salturile omului uscat şi cu gâtul lung, rotindu-şi
încet capul mic) devin sinecdoce de identitate.
Spre sfârşitul primei pagini asistăm la prima
modificare a punctului de vedere, marcată şi grafic prin
culegerea textului cu litere italice: „Atunci am apărut eu.
Am înaintat de-a dreptul spre necunoscutul oprit în mijlocul

19 În poemul lui Nichita Stănescu, Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre
ideea de „tu”, construit pe acelaşi hipotext, eul luptă cu îngerul nu pentru a-
şi schimba, ci pentru a-şi păstra numele, care este, spre deosebire de trupul
resimţit ca alteritate, singura formă a identităţii: „ Numai numelui meu nu-i
spun „tu”; / în rest însuşi sufletul meu / este „tu”, / tu, suflete…./ Schimbă-ţi
numele, mi-a zis / şi i-am răspuns: Eu sunt numele meu. // Schimbă-ţi
numele, mi-a zis / şi i-am răspuns: / tu vrei să fiu altul, / tu vrei să nu mai
fiu”.
20 În legătură cu replicabilitatea semnelor iconice, Umberto Eco a făcut
distincţia între replicile integral similare, numite dublete şi cele parţiale,
numite replici (Tratat de semiotică generală, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pg. 238
21 Guy Scarpetta, Elogiu cosmopolitismului, Polirom, Iaşi, 1997, pg 141
şoselei”. Noua instanţă narativă, desemnată prin deicticul
personal eu sintetizează „dosarul” propus de autor (prin
descriptorii „stăpânul roţii” / „omul cu roata”) şi adaugă o
dimensiune a normei sociale: necunoscutul este un intrus în
Metopolis: „tu, străinule”. În timp ce autorul, în munca sa
de prezentare, de configurare a unei imagini, aglutinează
seme fizice ale personajului, cealaltă voce narativă îl
evaluează, reducându-l la rol: străinul, dezrădăcinatul; o
operaţie centrifugă la autor şi centripetă, de semantizare, la
cea de-a doua instanţă narativă. Ambele facilitează accesul
cititorului la referent, la coloratura lui semantică
particulară.
Reprezentările vehiculate în primele trei pagini sunt
orientate conform tabelului de mai jos, în care se observă
cum straneitatea din prima apariţie este un semn indicial al
faptului de a fi străin:

Descrieri definite Intrări enciclopedice Rol

- un om - uscat şi înalt, avea gâtul lung, - necunoscutul
- stăpânul roţii / capul mic…. -Tu, străinule…
.
omul cu roata - în pantaloni roşcaţi şi cămaşă în
romburi….
– ochii lui albaştri spălăciţi cu
gene galbene…

Pentru că denominările din dosar nu pot fi folosite

decât generic, se trece imediat la ritualul de socializare:
prezentarea, subordonată principiului politeţii. Se
autoprezintă cea de-a doua instanţă narativă: „Mi se spune
Milionarul şi e singura poreclă de aici, din Metopolis care
nu e scârboasă. În rest, toate insulte grosolane,
metopolisienii au un gust străvechi pentru răutatea
poreclelor, oamenii trăiesc şi se mişcă, înfieraţi fiecare cu
câte o poreclă. Tu, străinule, caută din primele zile să
capeţi o poreclă cât mai puţin blestemată, să zicem Roată-
Strâmbă sau Roată-Rece, altfel, dacă rămâi aici şi capeţi
una mai rea, eşti condamnat să fii socotit şi batjocorit
înzecit după răutatea poreclei” (pg. 11). Această emfatizare
a valorii perlocuţionare a poreclei este precedată de
motivarea singurei porecle „benigne” din Metopolis: „mie
mi se spune, aici, în Metopolis, Milionarul. Mă îmbrac
curat, port dungă la pantaloni, am globuri colorate pe
stâlpii gardului, locuiesc într-o casă de marmură… Îmi
place să-mi aleg cuvintele când vorbesc, nu înjur, nu mă
tem de ziua de mâine şi n-o laud pe cea de azi, iar cu piatra
nu arunc des în ziua de ieri” (pg. 11).
Ritualul de prezentare se desfăşoară în cadrul
perechii de adiacenţă întrebare-răspuns: „ - Cum te
cheamă? – l-am întrebat din ochi la vederea tălpilor lui
crăpate şi zdrelite şi a degetelor lui murdare de la picioare /
- Glad. / - Numele nu e de pe-aici. Eşti din Marmaţia. /-
Cam de pe acolo aş fi”.
Dintre numele proprii susceptibile să numească o
fiinţă umană de sex masculin, autorul a atribuit ironic
fostului puşcăriaş sosit în Metopolis să-şi corecteze destinul
un nume istoric17; numele este, în acelaşi timp, semnul
indicial al unui topos străin – Marmaţia. Predicatul de
denominaţie „a fi numit Glad” instaurează „sensul”
numelui propriu, ca desemnator pur şi extrinsec. În
utilizările ce vor urma, numele va fi însoţit de indicele de
rol (epitetul antepus „străinul Glad”) şi de descrierea
definită (apoziţia „Glad, omul cu roata”).
Dacă în existenţa cotidiană cunoaştem numele
proprii, fără a-i cunoaşte pe purtătorii lor, Ştefan
Bănulescu utilizează o retorică a amânării: cunoaştem
„dosarul” şi numai după tatonări şi puneri în scenă
perspectiviste accedem la numele propriu şi asistăm la
simulacrul denominativ care este născocirea poreclei – act
de botez „secundar”. Prin trecerea dintr-o lume fictivă în
alta, „străinul” nu-şi poate asigura continuitatea de rol prin
continuitatea numelui. De aici porecla, ca semn iconic de
alteritate. În Metopolis, porecla este un act performativ şi
ilocuţionar împlinit în perlocuţiune: porecla-talisman şi
porecla-blestem. Pentru că acţionează ca o fatalitate,
Milionarul avertizează: „Tu, străinule, caută din primele
zile să capeţi o poreclă cât mai puţin blestemată…”
Din „logica” Milionarului, deducem că porecla este
pregătită şi calculată prin manipularea ingenioasă a
relaţiilor de contiguitate: bomboanele pe care i le oferă lui
Glad erau un dar de la generalul Marosin (general
respectat şi neporeclit de metopolisieni); şi cum faţă de
acest general autentic şi taciturn trebuia să vorbească
îngrijit, Milionarul a început să-şi aleagă cuvintele faţă de
oricine, ca şi cum ar sta de vorbă numai cu generali.
Corolarul acestei constrângeri este simulacrul metaforic al
unui act de botez: „Pentru mine, deci, şi dumneata eşti un
general: Generalul Glad din Marmaţia. Te salut, Generale
Glad, bine ai venit în Metopolis şi te onorez cu bomboane de
la Generalul Marosin……Uite, acum ne-am întâlnit faţă în
faţă şi te numesc general ca să înţelegi prin asta că n-o să-ţi
pun nici o piedică în cale…” (pg. 14). Se induce, din
momentul pregătirii poreclei benigne, polarizarea
semantică a personajului fictiv: Glad vs. Generalul Glad.

Conform teoriei lanţului cauzal18, un nume propriu, o

dată instituit, se propagă în lanţ, în sensul că restul
comunităţii îl învaţă, pentru a se referi la acelaşi obiect ca şi
individul de la care l-a învăţat. Reprezentările mentale
individuale devin reprezentări publice. Prima „verigă”
căreia îi este transmisă noua identitate a „străinului” este
femeia-paracliser (poreclită de metopolisieni Notre-Dame”)
şi, prin ea, preotului ( poreclit „Viaţă Amărâtă”): „Spune-i
sfinţiei sale că mai am cu mine un invitat, Generalul Glad
din Marmaţia” ( pg. 15).

.
 După ce pregăteşte porecla, Milionarul o sugerează
metopolisienilor, ca şi cum aceştia ar fi născocit-o. Glad
trebuia să arate ca un general şi, pentru a se conforma
iconic supranumelui, face o înţelegere cu generalul
Marosin: va primi o uniformă de general, în schimbul unor
servicii, timp de şase săptămâni şi mai bine. Glad trudeşte
sisific pentru hainele de general care urmau să-i motiveze
noua identitate. Supravegheat cu străşnicie de Iapa-Roşie,
Glad se cufundă de nenumărate ori în apa îngheţată a
fluviului, pentru a repara instalaţia de la ferma
Generalului Marosin. Citit ca hipertext19, produs al unei
minţi bizantinizate „până la cele din urmă subţirimi” (pg.
297), episodul este o aluzie la parabola biblică a câştigării
numelui prin luptă. În Lupta lui Iacob cu îngerul, Iacob
luptă, o noapte întreagă, cu o fiinţă nepământeană, fără a fi
înfrânt. În zori, Iacob primeşte binecuvântarea
adversarului nepământean, care-i dăruieşte şi un nume
nou: „Zis-a acela: Numele tău nu va mai fi Iacob, ci Israil,
pentru că te-ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai
biruit” (Facerea, 32).
După săptămâni de corvoadă, Glad avea să
primească de la Generalul Marosin acel ceva care să-l cruţe
de o poreclă „rea”: costumul întreg de general, destul de
uzat şi fără pete mari. Ştefan Bănulescu insistă asupra
iconismului care condiţionează şi motivează supranumele
şi, în cazul lui Glad, asupra statutului iconic de replică:
„Glad s-a pieptănat şi a început să se îmbrace cu mişcări
încete cu hainele de general. Avea statura Generalului
Marosin. Dar era mai subţire decât el. Gâtul lung, părul
blond pieptănat lins şi cu cărare, ochii albaştri spălăciţi
care priveau în gol îi dădeau lui Glad, în haine de general, o
distincţie pe care nu i-ai fi bănuit-o niciodată. Picioarele
lungi şi subţiri, care se frângeau uşor la fiecare pas,
deveneau şi mai flexibile şi zvelte sub pantalonii aceia cu
tăieturi de înaltă clasă. Glad a făcut câţiva paşi sub şopron,
îmbrăcat în hainele de general, în jurul fabricii lui de
lumânări, trecându-şi uşor o palmă pe colacul lucios al
roţii, făcând-o să se învârtească lin, cu hora feştilelor
săltată jucăuş în aer” (pg. 24)20.
După pregătirea poreclei şi motivarea ei în sfera
privată, un moment important al lanţului cauzal este
acceptarea ei, în sfera publică; în haine de general, Glad
apare pentru prima oară, într-un spaţiu populat, la Bodega
Armeanului. Născocită şi motivată minuţios de Milionar,
porecla va fi confirmată de metopolisieni, ca şi cum ei ar fi
inventat-o: „Când s-a întors noaptea târziu la şopronul de
lângă casa parohială, Glad căpătase, în sfârşit, şi porecla pe
care eu, Milionarul, i-o pregătisem şi i-o calculasem în aşa
fel, încât să nu primească nicidecum alta: metopolisienii l-
au poreclit pe Glad în acea primă zi a lui de victorie, când
ieşise îmbrăcat în hainele primite de la Marosin, în
schimbul a aproape două luni de corvoadă, GENERALUL
GLAD” (pg. 25).
Scena este reluată analitic (în capitolul 6, Din nou
Bodega Armeanului, pg. 60), unde repetiţia de fixare
parodiază discursul publicitar în latura sa mnemotehnică.
„Dosarul” este remodelat prin inserarea noilor intrări
enciclopedice şi se încheie, hiponimic, cu sintagma sintetică
formată din poreclă şi nume: „În acest moment din bodegă
a fost pecetluită porecla lui Glad, odată pentru totdeauna:
GENERALUL GLAD”.

Numele propriu este un designator extrinsec şi rigid,

prin care se asigură identitatea entităţii numite în toate
lumile posibile. Jocul identitar propus de Ştefan Bănulescu
refuză statutul semiotic al numelui propriu. Într-un
fragment de metadiscurs auctorial se face următorul
comentariu: ”Nu numai în literatură contează foarte mult
numele alese pentru personajele unui roman, unei nuvele
sau unei piese de teatru. De ce în viaţă, unde lucrurile şi
oamenii sunt imprevizibili până la a friza inestetica ultimă,
să nu fii prudent şi să ai în chiar numele pe care-l porţi un
semnal şi un avertisment pentru ceilalţi că nu eşti un
fitecine , ci un purtător de destin ales?” (pg. 229).
Multipolarul Glad va performa în Metopolis trei
roluri principale: soţ al Iepei-Roşii, patron al „fabricii” de
lumânări şi explorator al Metopolisului din adâncuri, ca
patron al Societăţii de Marmură Roşie. Haimanalele
pripăşite în labirintul subteran vor sintetiza personajul
într-o poreclă cumulativă, un ansamblu de descriptori: „Îi
scotea printr-o gaură a Metopolisului şi ei intrau pe alta,
râzându-şi de Glad pe care-l strigau şi-l porecleau cu
numele de: Generalul Iepei şi al Lumânării de Marmură
Roşie” (pg. 222). Identitatea frântă, aparent disipată a
personajului se reflectă în această poreclă plurimembră
care conţine alterităţile sale. Glad vine în Metopolis ca un
dezrădăcinat dispus să se conformeze mecanismelor de
înrădăcinare21; de aici aderenţa sa la glie, la „osul
pământului” – marmora, la simbolismul matern (Iapa-
Roşie).
De altfel, barocul denominativ este un artificiu
recurent, cel mai complet „caz” fiind bătrânul profesor de
teologie Filip Lăscăreanu Dicomesianul (pg. 265) – Filip
Lăscăreanu Teologul-Umilitul (pg. 251) şi, în sfârşit, „la
multele nume şi porecle ale bătrânului Filip i se adăugase şi
acela de sfântul” (pg. 314).

3. Arbitrar, nondescriptiv şi rigid, numele propriu

nu satisface apetitul de concret pe care îl vizează realismul
magic al acestui roman. Porecla, în schimb, ne introduce
într-o lume transparentă semantic, de o maliţioasă
creativitate. În Metopolis, personajele îşi traversează ori îşi
făuresc destinul însoţite de embleme motivate şi motivante
în acelaşi timp.
 Construite metaforic sau metonimic, pe dominante
semantice şi folosite ca descriptori ai numelui, poreclele
mediază accesul la „dosarele” în expansiune, aglutinate pe
întinderea naraţiunii.
Maliţioşi şi inventivi, metopolisienii investesc porecla
cu funcţie magică şi cognitivă: „Încă o dată se confirmă că
gustul metopolisienilor pentru porecle include şi o sete
imbatabilă de cunoaştere…” (pg. 296).
Dar mai presus de toate porecla este un idiostil – o
formă poetică a bizantinizării, dependentă de jocul textual al
subtilităţilor de enunţare: „Poate că tu, Milionarule, crezi
că totuşi lucrurile n-au stat chiar aşa, că nu scrisoarea
aceasta şi Umilitul au bizantinizat lucrurile, ci că eu însumi
am bizantinizat totul şi am exagerat atât epistola, cât şi
urmările ei” (pg. 306).
 SEMNE ŞI STILURI: MANUSCRISE ŞI MINIATURI ÎN
NUMELE TRANDAFIRULUI ŞI ÎN MĂ NUMESC ROŞU

Il nome della rosa(1980), romanul semiotic al semioticianului

italian Umberto Eco, a fost „reciclat” intertextual de laureatul
turc al premiului Nobel pentru literatură din 2006, Orhan
Pamuk1, în romanul Benim Adim Kirmizi (1998).
Hipercodificarea din fenotext2 (temele şi contratemele,
conversia simbolurilor) ne permite să resemantizăm, politic şi
imagologic, genotextul; printr-un feedback metatextual,
întrevedem posibilitatea de a interpreta Numele trandafirului ca
roman al identităţii creştine europene.
Ipoteza noastră este că discursul indirect - alegoriile
medievale, cu metaforele simbolice: carte / manuscris /
bibliotecă, respectiv miniatură vs. portret - la care au recurs cei
doi romancieri constituie o strategie de camuflare a unor
probleme politice actuale: riscul pierderii identităţii în
momente-limită de „ciocnire” a mentalităţilor şi a culturilor.
Nu sunt discursuri patetice, ci parabole elegiace – „ceremonii
omagiale” - ieşite din melancolia postmodernă a pierderii
sensului, adică a legăturii cu transcendenţa.

1. ROMANUL-PALIMPSEST ŞI MODELUL
RECEPTĂRII

1
În motivarea Academiei suedeze se menţionează, între altele: „in the quest
of the melancholic soul of his native city, [Orhan Pamuk] has discovered
new symbols for the clash and interlacing cultures”.
2
Termenii Juliei Kristeva, genotext şi fenotext desemnează textul generator
de intertextualitate, respectiv textul generat („Problèmes de la structuration
du texte”, în TEL QUEL, Théorie d’ensemble, Paris, Seuil, 1968.
Romanele faimoase de care ne ocupăm în acest studiu
sunt cu siguranţă altceva şi cu mult mai mult decât par
la o lectură „de consum”. La pragul de sus al
literaturii de consum, ele seduc în calitate de romane
poliţiste cu mobil cultural. În Numele trandafirului,
obiectul dorinţei îl constituie căutarea unui manuscris
protejat, ale cărui pagini sunt otrăvite; Eco îşi
acroşează cititorul „naiv” cu patru crime în serie,
comise pentru a împiedica descoperirea enigmaticei
cărţi a doua a Poeticii lui Aristotel, cartea despre râs,
pandant al teoriei tragicului. Eco nu are prejudecăţi în
privinţa romanului poliţist, pe care-l reabilita, în
Marginalii şi glose la „Numele trandafirului”,
considerându-l cel mai metafizic şi mai filosofic
dintre toate speciile de roman. Iniţial, titlul trebuia să
fie Abbazia del delitto (Abaţia crimei), ceea ce i s-a
părut prea direct şi lipsit de ambiguitate.
Şi în Mă numesc Roşu se comit două crime, dar
nu pentru a apăra o carte, ci stilul vechilor maeştri
miniaturişti, ameninţat de arta occidentală a
portretului. Stereotipurile romanului detectiv, cu
tensiunea suspansului, cu dramatismul răsturnărilor de
situaţie dialoghează cu inserţiile eseistice pe teme
teologice şi epistemologice, respectiv artistice şi
identitare.. Perechile de „detectivi”- călugărul
franciscan Guglielmo şi Adso (la Eco), maestrul
miniaturist Osman şi Negru (la Pamuk) - fac uz de
tehnici semiotice şi raţionale în primul roman,
stilistice şi intuitive în al doilea.
 Pe de altă parte, scriind romane de atmosferă,
cei doi autori mizează pe exotismul medieval şi
topografic. Alături de intriga detectivistă, Eco aduce
misterul Evului Mediu creştin şi latin, transpus într-o
abaţie benedictină din nordul Italiei, în toamna anului
1327. Cronografia, cu cele 7 zile, fiecare subdivizată
după orele liturgice, este o parodiere evidentă a
Genezei.
La nivelul topografiei, Pamuk deconstruieşte
prejudecata romantică a Occidentului privitoare la
exotismul oriental. El recreează cosmopolitul,
crepuscularul Istambul otoman din iarna anului 1591,
sub domnia sultanului Murat al III-a. Margine
apuseană a Orientului şi limită răsăriteană a
Occidentului, Istambulul este un „melting pot” în care
culturile fuzionează şi se înfruntă, o limită spaţio-
temporală în care nu s-a putut plămădi o nouă sinteză
artistică - şcoala de miniatură visată de maestrul
Osman. În Istambulul iernii şi al eşecului îşi plasează
Pamuk povestea despre artă şi iubire, care aminteşte
izbitor de Numele trandafirului, fără a fi o pastişă şi
cu atât mai puţin o parodie. Scriitorul turc a făcut din
oraşul natal un topos al contrariilor, în care frigul,
noroiul, incendiile, cruzimea, sărăcia, insecuritatea
vieţii cotidiene, violenţa sunt contrapuse iubirii,
bogăţiei sultanilor şi sublimităţii artei miniaturale.
Chiar dacă e „decorativ şi ornamental”,
exotismul nu este fizic, ci cultural. Era nevoie de o
„mască”, de candoarea cronicarilor medievali ori a
miniaturiştilor islamici pentru ca cei doi romancieri să
se întoarcă, din postmodernitate, în copilăria cărţii şi a
picturii. Avansând ipoteza sensului alegoric al
romanului Numele trandafirului, R.-H. Patapievici
găseşte şi o cauză: „raportul de transcendenţă ruinat”3.

Dincolo de aceste două straturi relativ

accesibile, criticii au văzut în Numele trandafirului o
demonstraţie în cheie narativă a teoriei semiotice
elaborate de semioticianul Umberto Eco,
recomandând să fie citit în paralel cu Tratatul de
semiotică generală4. În primul paragraf din „Prolog”
apare fraza-cheie a cărţii: ”trebuie să-i desluşim
[lumii] semnele credincioase”. Într-adevăr, autorul ne
propune un itinerar pseudodetectivistic pe urmele
semnelor lăsate de lucrurile care s-au întâmplat şi
elogiază virtuozitatea interpretativă şi logica
inferenţială a lui Guglielmo. Eco pune în
protagonistul Numelui elemente din Ockham, din
Bacon şi din Sherlock Holmes. Părintele Guglielmo
îşi demonstrează constant competenţa semiotică
(formulează abducţii, conjecturi, decodează implicitul
şi semioza infinită), spiritul de observaţie şi
raţionalitatea lucidă, reuşind să dezlege crimele,
planul bibliotecii labirintice, secretul cărţii
misterioase.

3
Patapievici, Roman-Horia, „Prefaţă” la U. Eco, Numele trandafirului, Iaşi,
Polirom, 2002, p. 8.
4
Marcus, Solomon, Întâlnirea extremelor, Piteşti, Paralela 45, 2005, p. 147.
 Eco mărturiseşte că şi-a scris romanul ”într-un
climat mintal de mare tulburare”, în 1968, când
trupele sovietice ocupau Praga; în acest context, textul
său este lizibil ca o parabolă politică despre
abandonarea principiilor raţionalităţii, despre
agresiune şi risc etc. La Orhan Pamuk, acest nivel este
cu mult mai evident5, iar trimiterea la teoria
politologului american Samuel Huntington despre
„ciocnirea civilizaţiilor”6 este obligatorie.

Între alte semnificaţii simbolice, există în ambele

romane un nivel filosofic structurabil pe mai multe
paliere:
a) relaţia cu transcendenţa, definitorie pentru
omul medieval, care prelungeşte activitatea mito-
poetică a mentalităţii arhaice în acord cu ethosul
creştin ori islamic. Umberto Eco numeşte „semioză
metafizică” acest alegorism universal care citeşte
lumea ca pe o carte – colecţie de simboluri teofanice.
Sacralizarea islamică a imaginii face ca miniatura
să nu reprezinte obiectele acestei lumi, ci esenţa lor
dumnezeiască: „al treilea lucru este orbirea. Orbirea
este tăcere. Cel mai adânc aspect al picturii este să

5
Orhan Pamuk a fost acuzat în Turcia de defăimare a statului şi a naţiunii
turce, pentru că a avut curajul să deschidă problema uciderii armenilor şi a
kurzilor la începutul secolului XX; opt scriitori notorii, între care şi
Umberto Eco, s-au solidarizat, în 2005, pentru a-l apăra pe viitorul laureat al
Premiului Nobel pentru literatură.
6
Huntington, Samuel, P., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale, Bucureşti, Editura Antet, 1997.
vezi ceea ce se vede în întunericul lui Dumnezeu”
(88); „miniatura înseamnă să cauţi de-a dreptul
amintirile lui Dumnezeu, să vezi lumea aşa cum o
vedea el” (115). De precizat că orbirea lui Jorge este o
metaforă a iraţionalităţii sale dogmatice, pe cînd la
Behzad şi Osman – a desăvârşirii în arta miniaturii.
Pamuk îşi pune romanul sub semnul unui verset din
Coran ales ca moto: „Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul
şi Asfinţitul” (9).
b) probleme teologice şi epistemologice. Tema
Numelui, consideră R.-H. Patapievici, este
„cunoaşterea discursivă” şi „labirintul epistemologic
al romanului poliţist”7. Dacă Evul Mediu este o
mască, ceea ce maschează este epistemologia căutării
cu succes a adevărului prin conjecturi lipsite de
necesitate. Metoda lui Guglielmo, scolastică şi severă,
îşi recunoaşte eşecul în faţa hazardului. Figurile
tutelare atribuite de romancier protagonistului său
sunt William Ockham şi Sherlock Holmes –
„semioticianul consultant”8 pus de Arthur Conan
Doyle să rezolve misterul câinelui din Baskerville,
localitatea de obârşie a eroului. Monahul englez cu
nume italienizat de Eco pentru „atmosferă” împarte cu
celebrul detectiv arta abducţiei şi a conjecturii, nu şi
naivitatea pozitivistă. Spre sfârşitul romanului,

7
Patapievici, R.-H., „Prefaţă”, p. 16.
8
Sebeok, Thomas, Umiker-Sebeok, Jean, Din nou pe urmele lui Sherlock
Holmes, Cluj, Editura Echinox, 1994 (capitolul „Sherlock Holmes –
semioticianul consultant”).
Guglielmo reia cazul calului Brunello şi arată că i-a
dedus corect identitatea din cele câteva urme nu
folosind o metodă de tip Sherlock Holmes (saltul
sigur şi univoc de la indici la semnificaţie), ci o
metodă cu mai multe strategii şi soluţii, adecvată
echivocităţii semnelor culturale.

Problema estetică a relaţiei dintre artefact şi

lume / viaţă şi problema sincretismului sunt
tematizate amplu în ambele romane. Eco avertiza, la
începutul romanului: „Fireşte, un manuscris, pentru că
este o poveste despre cărţi, nu despre mizeriile
cotidiene” (22). Este biblioteca o oglindă a lumii?
„Pentru ca să fie o oglindă a lumii (speculum mundi),
lumea ar trebui să aibă o formă, a încheiat Guglielmo,
care era prea filosof pentru mintea mea de adolescent”
– spune Adso. În episodul amoros dintre tânărul
novice şi ţărăncuţa prostituată, Eco activează cu mult
umor „complexul Cervantes”, adică percepţia
distorsionată a realităţii, cauzată de „nebunia” cărţilor:

Dintr-o dată fata aceea mi-a apărut la fel ca fecioara neagră şi

frumoasă de care vorbeşte Cântarea cântărilor. Ea purta o
rochioară ruptă de stofă proastă, care se deschidea în mod
destul de neruşinat la piept, iar la gât avea un şirag de
pietricele colorate şi, cred, fără nici un preţ. Dar capul se ridica
plin de mândrie pe un gât alb ca un turn de fildeş, ochii ei erau
limpezi ca scăldătoarele din Heşbon, nasul ei era ca un turn al
Libanului, buclele din cap ca purpura. Da, părul ei mi se părea
ca o turmă de capre, dinţii ei ca nişte turme de oi care ies din
apă […] Şi: „Cât eşti de frumoasă, iubita mea, cât eşti de
frumoasă! îmi venea să şoptesc, părul tău e ca o turmă de capre
 care coboară de pe muntele Galaad, ca o panglică de purpură
sunt buzele tale, ca spicul grâului este obrazul tău, gâtul tău
este ca turnul lui David, pe care s-au oferit mii de scuzi”. Şi mă
întrebam, speriat şi pierdut, cine era fata asta care se ridica în
faţa mea ca aurora, frumoasă ca luna, strălucitoare ca soarele”
(219).

Şeküre, eroina lui Pamuk, îşi exprimă în final

dorinţa de a i se realiza două portrete: unul de tinereţe
şi altul cu cei doi copii în braţe – imagine a fericirii
însăşi. Le-ar fi vrut realizate în tehnica maeştrilor din
Herat, care opreau timpul pe loc: „miniaturiştii
înlocuiesc fericirea vieţii cu fericirea de a vedea.
Omul nu caută, de fapt, zâmbetul zugrăvit în
imaginile care înfăţişează fericirea, ci fericirea trăită
în viaţă” (581). Dialectica raporturilor dintre artă şi
viaţă, sugerate încă din titlu prin simbolul cromatic
„Roşu”, deschide alternativa codurilor expresiei
(pictural sau lingvistic):

I-am istorisit această poveste – care nu va putea fi ilustrată -

fiului meu, Orhan, nutrind speranţa că, poate, o va aşterne pe
hârtie […] să fiţi cu băgare de seamă şi să nu-l credeţi pe
Orhan! Căci nu există minciună pe care să n-o ticluiască pentru
ca povestea lui să fie frumoasă, iar noi să n-o credem” (582).

Un final ca de basm, care încastrează şi o aluzie

la model.9

9
Eco a definit semiotica drept „o teorie a minciunii”, deoarece studiază tot
ceea ce ar putea fi luat drept semn (Tratat de semiotică generală, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p. 17).
 Desfolierea straturilor de semnificaţie a celor
două romane presupune un model de lectură
reprezentabil printr-o piramidă răsturnată10; punctul
de sprijin prin care pătrunde cel mai mare număr de
cititori este nivelul facil, de consum (romane poliţiste
şi de divertisment). Pe măsură ce sensurile se
multiplică, numărul celor care au acces se micşorează,
aşa încât la baza piramidei, unde se intersectează toate
nivelurile, au acces doar cititorii „ideali”, în număr
foarte mic. La Umberto Eco îndeosebi, competenţa
enciclopedică este atât de copleşitoare, încât unele
aluzii sunt greu reperabile (de exemplu, scurtul text
care reprezintă prima atestare a limbii italiene).
Eco propune o lume a raţiunii care cercetează,
Pamuk – o lume a imaginaţiei care fabulează.
Fiecare ne introduce într-o cultură specifică, prin două
stiluri de reprezentare a lumii: cu mintea şi cu ochiul,
de unde primatul scrierii pentru creştinism, imaginii /
al privirii, pentru islamism.

2. OMUL MEDIEVAL ŞI CARTEA LUMII.

SIMBOLISMUL TITLULUI

În Arta şi frumosul în estetica medievală, Umberto

Eco a dezvoltat câteva idei ce ar putea servi la
decodarea textelor ficţionale cu subiect medieval.
„Omul medieval – precizează Eco – trăia efectiv într-

10
Chiriţescu, Florin, „Nota traducătorului”, în Eco, Umberto, Numele
trandafirului, Iaşi, Polirom, 2002, p. 431.
o lume populată de semnificaţii, trimiteri,
suprasensuri”11.
Monahismul a fost în Europa creştină (ca şi
breslele de miniaturişti care împânzeau Orientul, din
China până la Istambul) soluţia socială care garanta
coagularea comunitară, ordinea şi liniştea, iar
elaborarea unui repertoriu simbolic poate să fi
constituit o reacţie, în plan imagistic, la sentimentul
de criză. În viziune alegoric-simbolică, natura devine
alfabetul prin care Creatorul ne vorbeşte despre
semnificaţia şi ordinea lumii. Dacă lumea creată este
discursul pe care Dumnezeu îl adresează omului,
speranţa poate să se întoarcă în lume: „Bunul meu
Adso, a spus maestrul, tot timpul drumului te învăţ
cum să recunoşti urmele cu care lumea vorbeşte ca o
mare carte […] nesecătuita rezervă de simboluri cu
care Dumnezeu, prin creaturile sale, ne vorbeşte
despre viaţa veşnică” (39).
A citi frumuseţile vizibile ale lumii ca pe o
colecţie de simboluri teofanice a însemnat trecerea,
prin metaforă, de la simbolismul metafizic la
alegorismul cosmic. În Cartea Lumii, făpturi precum
peştele, pelicanul, unicornul sunt simboluri
metafizice, încarnând noţiunea teologică de „jertfă”,
mai greu de înţeles în creştinismul timpuriu. „Cartea
naturii ne vorbeşte doar prin esenţe, cum ne învaţă
mulţi teologi de seamă?” (42), îl întreabă Adso pe
Guglielmo, maestru în decriptarea analogiilor.
Eco, Umberto, Arta şi frumosul în estetica medievală, Bucureşti, Editura
11

Meridiane, 1999, p. 67.

Nelămuririle tânărului ucenic german sunt provocate
mai ales de polarizarea înţelesurilor; în faţa
reprezentării miniaturale a leului – înspăimântător şi
maiestuos - pe Evanghelia lui Marcu, Adso se întreabă
dacă era Domnul nostru Iisus Christos sau duşmanul?
- „nu ştiam în ce înţeles simbolic trebuie să-l privesc”
(216).
În capitolul „Scriitura lucrurilor” din Cuvintele şi
lucrurile, Michel Foucault a răsturnat spectaculos teza
lui Saussure despre primatul vorbirii asupra scrierii:
scriitura este originară, anterioară vorbirii, ca fenomen
derivat12. În marea metaforă a Lumii-Carte, limbajul
este semnul transparent al lucrurilor. Dumnezeu a
depozitat în lume cuvinte scrise şi, când a dat nume
lucrurilor, Adam n-a făcut decât să citească aceste
mărci vizibile şi tăcute. În sistemul mito-poetic al lui
Nichita Stănescu, leul „literă preeste şi zeiască”.

Dacă lumea este o carte deschisă, un univers de

semne, înseamnă că nu dispunem de o cunoaştere
directă a lucrurilor, ci de una mediată. Acesta e sensul
pe care semioticianul Eco ni-l transmite prin titlul
romanului său: nu trandafirul, ci numele său. În
Marginalii şi glose la „Numele trandafirului”, autorul
atrage atenţia asupra cuvintelor octogenarului Adso,
cu care se sfârşeşte cartea, lămuritoare pentru sensul –

12
Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile, Bucureşti, Editura Univers,
1996, p. 76-81). Vezi şi Parpală, Emilia, „Despre scriere: Saussure, Derrida,
Foucault”, în AUC, Seria Ştiinţe filologice, Seria Lingvistică, nr. 1-2, 2004,
p.187-189.
oximoronic –condensat în titlu13: „E frig în
scriptorium, degetul gros mă doare. Las scrierea
aceasta nu ştiu pentru cine, nu mai ştiu pentru ce: stat
rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus” -
„Dăinuie prin nume străvechiul trandafir, dar nu mai
păstrăm decât numele (denumirile) goale”. Este un
hexametru al unui benedictin din secolul al XII-lea ,
pe tema „ubi sunt”, pe care-l vom regăsi în suspinele
lui Villon după „zăpezile de altădată”.
Filosofia lui William Ockham, de care aminteşte
adesea Guglielmo, era nominalismul, curent filosofic
medieval care susţinea că numai lucrurile individuale
există cu adevărat, noţiunile generale sau universale
nefiind decât simple cuvinte, nume ale lucrurilor.
Semioticianul Umberto Eco îl citează adeseori pe W.
Ockham, a cărui lectură i-a oferit „bucurii
raţionaliste”, acolo unde Saussure era „prea obscur”
şi, desigur, pe C. S. Peirce, care a exprimat axiomatic
faptul că orice cunoaştere este mediată de semne: „All
thoughts is in sign”14.
În privinţa celui de-al doilea termen al titlului,
Eco a explicat că, alături de multe alte semnificaţii
simbolice pe care Evul Mediu i le va conferi – de la
Roman de la Rose la luptele dintre York şi Lancaster,
roza cu cinci petale, imagine florală a pentadei, are
valoarea trimiterii la un p r i n c i p i u e s t e t i c i d e

13
Eco, Umberto, „Marginalii şi glose la Numele trandafirul”, în Secolul XX,
nr. 8-9-10, 1983, p. 87-106.
14
Peirce, C. S., Semnificaţie şi acţiune, Bucureşti, Humanitas, 1990.
a l15. Cât priveşte traducerea românească, Florin
Chiriţescu a optat pentru trandafir, cuvânt de origine
neogreacă (trandafillos „cu treizeci de petale”) apt să
sugereze polivalenţa semantică a romanului.
Ecoul acestui titlu în Mă numesc Roşu este
sintetizat de eroină în penultima pagină: „Iată, astfel s-
a ofilit trandafirul cel roşu al emoţiei miniaturii şi
picturii, care s-a deschis la Istambul vreme de 100 de
ani inspirat de ţinuturile Persiei”. Derivând, Pamuk
antrenează mai multe artificii retorice: o sinecdocă
(roza, substituită prin culoarea ei, roşul), o
personificare (Roşu este una dintre vocile narative), o
metaforă („trandafirul emoţiei miniaturii”) şi un
simbol polivalent, pe care romancierul îl denudează în
mai multe secvenţe:
Mă aflam pe caftanul lui Firdousi – poetul care a scris Cartea
şahilor, când […] Mă aflam pe tolba lui Rüstem, legendarul
erou din Cartea şahilor, când […] Mă aflam şi mă aflu
pretutindeni. Mă aflam pe veşmintele frumoasei femei […]
Eram pe steagurile ostaşilor care înconjurau cetăţi, pe feţele
meselor de sărbătoare […] Am fost aşternut pe pensulele
delicate ale maeştrilor miniaturişti, sub privirile ucenicilor cu
ochi miraţi, pe hârtii groase de India şi de Buhara, şi am pus în
lumină covoarele de Uşak […] fructele de basm şi rodiile din
ţinuturi legendare, gura Diavolului […] Îmi place să fiu în
scenele de luptă, în care sângele înfloreşte precum florile pe
caftanul celui mai iscusit poet (260). Aud ce mă întrebaţi: ce
înseamnă să fii această culoare? Cât sunt de fericit să fiu Roşu!
Sunt plin de patimă; sunt puternic; ştiu că am fost observat;
după cum ştiu şi că nu vă puteţi împotrivi mie Priviţi-mă: ce
încântător este să trăieşti! Urmăriţi-mă: ce plăcut este să vezi!

15
Eco, Umberto, Arta şi frumosul în estetica medievală, p.52.
 A trăi înseamnă a vedea. Mă arăt pretutindeni. Viaţa începe cu
mine şi totul se întoarce la mine, credeţi-mă! (262)
Pe când dăruiesc lucrurilor culoare în acest chip, îi spun parcă
lumii: „Fii!”, iar lumea „este” de culoarea mea, sângerie […]
eu mă aflu pretutindeni (265).

Mentalitatea simbolică medievală stabilea că

albul, roşul şi verdele sunt culori benefice, după cum
griul şi negrul sunt culorile durerii şi ale penitenţei, iar
albul simbolizează lumina, puritatea, eternitatea16. În
replică la nominalismul lui Eco, melancolic adversativ
(nu trandafirul, ci numele lui) şi focalizat lingvistic,
Pamuk exaltă exuberanţa imaginii, ubicuitatea şi
patetismul culorii sinonime cu însăşi viaţa: roşul.
Naraţiune homodiegetică amplă, de peste 600 de pagini,
compusă din 59 de capitole cu 20 de voci narative, Mă numesc
Roşu este un roman copleşitor, un simulacru al oralităţii
primare. Dacă „este eu cel care spune eu” (cum rezuma E.
Benveniste teoria subiectivităţii limbajului), asumarea,
alternarea şi însumarea vocilor narative instituie în construcţia
romanului principiul dialogic şi arhitectonic. Intitularea
subcapitolelor face uz de personificări (Roşu, Banul, Calul,
Câinele, Copacul, Cerneala, Cadavrul, Moartea) şi de
următoarele structuri morfo-sintactice:
- pronume personal, persoana I, sg. / pl. + verbul a fi la
indicativ prezent + substantiv: Eu sunt Cadavrul, Eu
sunt un Copac, Eu sunt Unchiul vostru;
- varianta cu elipsa verbului şi apoziţie: Eu, Diavolul; Eu,
Femeia; Eu, Maestrul Osman; Eu, Câinele; Eu, Calul;
Eu, Orhan; Eu, Şeküre; Eu, Banul; Noi, cei doi Dervişi
Rătăcitori;

16
ibid., p. 69.
 - verbul a se numi + substantiv: Mă numesc Negru; Mă
numesc Ester; Mă numesc Moartea; Mă numesc Roşu;
Voi fi numit Ucigaşul;
- pentru porecle, varianta impersonal-reflexivă a verbului
a spune + pronume în dativ: Mi se spune Fluture; Mi se
spune Barză; Mi se spune Măslină.

Pamuk practică o literatură a p u n c t e l o r d e v

e d e r e, dar finalitatea nu este, probabil, relativizarea
sensului, cât evidenţierea concertată a ubicuităţii lui;
în edificiu, aceste voci alternante se reflectă unele în
altele, se susţin, se comentează, se modifică unele pe
altele, urmând ca planul general să ofere sensul
fiecărui element. Polifonia enunţării trimite la
metafora existenţei ca text şi a textului ca întreţesere a
existenţelor. În loc să creeze iluzia realistă că arta e
viaţa, Pamuk (ca şi Eco) emfatizează modul de
existenţă al romanului, inserţia lui în viaţă ca artefact,
ca produs al minţii care caută ordine şi sens în
competiţie cu viaţa – cu neutra ei complexitate
haotică.
În Numele trandafirului, producerea romanului
este o continuă „punere în abis” a semiozei livreşti.
Abia în final aflăm că vocea narantă este a lui Adso
octogenar, care a spus povestea unui episod din
tinereţea sa, petrecut alături de maestrul Guglielmo în
abaţia italiană. Eco împrumută de la Manzoni
pretextul manuscrisului găsit şi ne mărturiseşte în
preambul că în 1968 i-a căzut în mână o carte datorată
unui anume abate Vallet, Le manuscris de Dom Adson
de Melk, tradusă în franceză după ediţia lui Dom J.
Mabillon. Cartea reproducea cu fidelitate un
manuscris din secolul al XIV-lea găsit, la rândul său,
în mănăstirea din Melk, de marele erudit al secolului
al XVII-lea. Eco a făcut o traducere şi, ajuns în
apropiere de Melk, pierde manuscrisul şi-i rămân doar
caietele cu traducerea la care lucrase. Ulterior, în
Buenos Aires, citeşte fragmente ample din
manuscrisul lui Adso într-o cărticică a lui Temesvar
despre oglinzi.
De ce s-a hotărât să prezinte manuscrisul lui
Adso ca şi când ar fi autentic? „Să-i spunem: un gest
de îndrăgostit”, pentru „simpla plăcere de a scrie, din
pură plăcere fabulatorie” (22). La Eco, jocul enunţării
presupune regresia continuă a surselor şi o sumă
pluriseculară de cunoştinţe enciclopedice şi de
modalităţi stilistice.

3. SEMNELE, MANUSCRISELE,
BIBLIOTECA: „un labirint al minţii
şi un labirint pământesc”

Să-i însoţim pe cei doi străini, Guglielmo din

Baskerville, enciclopedist franciscan, admirator al lui
Ockham, trimis de Împărat să participe la o întâlnire
dintre monahi şi o delegaţie papală, şi ucenicul său,
Adso din Melk, urcând spre abaţia benedictină din
nordul Italiei, într-o zi de noiembrie 1327. Călugărul
englez îşi uimeşte confraţii veniţi să-l întâmpine,
„ghicind” până şi numele calului (Brunello) trimis de
staroste să le uşureze povara urcuşului. Urmele
copitelor pe zăpadă, rotunde şi mici, câteva fire de păr
negru pe crenguţele arbuştilor, coroborate cu „ideea
de cal” din scrierile fraţilor călugări, sunt toate semne,
întrucât dau seama de o absenţă (calul ce urma să
sosească)17. Semnele, arată părintele Guglielmo, sunt
instrumente cognitive specific umane: „Nu m-am
îndoit niciodată de adevărul semnelor, Adso, ele sunt
singurul lucru pe care-l are omul pentru a se descurca
în această lume. Ceea ce n-am înţeles era legătura
dintre semne” (421). Iar Adso, plin de admiraţie,
constată competenţele hermeneutice ale maestrului
său, ca om medieval şi ca om care anunţă Renaşterea:
„Aşa era maestrul meu. Nu numai că ştia să citească
în marea carte a naturii, ci şi în felul cum citeau
călugării cărţile sfinte şi gândeau prin ele” (40).
Ingenuu şi neexperimentat, Adso este mereu surprins
de flexibilitatea şi de ambivalenţa metodei maestrului
său: „Alteori îl auzeam vorbind cu multă îndoială
despre ideile universale şi cu mai mare preţuire pentru
lucrurile individuale” (43).
Triada lui C. S. Peirce18: Obiect - Interpretant –
Reprezentamen, bazată pe categoriile primităţii,
secundităţii şi terţităţii, este reexpusă de Guglielmo în
dialogul cu Adso: „Astfel, ideile ce-mi foloseau la
început pentru a-mi reprezenta un cal pe care nu l-am
văzut încă erau doar semne, precum erau semne ale

17
„În concepţia lui U. Eco, semnul este o prezenţă care dă seama despre o
absenţă” – Solomon Marcus, Întâlnirea extremelor, Piteşti, Paralela 45,
2005, p. 147.
18
Peirce, C. S. , Semnificaţie şi acţiune, Bucureşti, Humanitas, 1990.
ideii de cal urmele copitelor pe zăpadă; se folosesc
semne şi semne ale semnelor numai când ne lipsesc
lucrurile” (43). Semnul reprezentat de triada: cuvântul
cal – calul ca animal – noţiunea de „cal” generează
prin interpretant (noţiunea de „cal”) un nou semn, iar
procesul continuă la infinit. Peirce a numit acest
proces ilimitat de acţiune a semnelor – s e m i o z ă. În
Mă numesc Roşu, bătrânul miniaturist Osman , însoţit
de Negru, vor căuta urma stilistică a acestei semioze:
în mulţimea cailor pictaţi în miniaturi, un cal atipic, cu
nările crestate.
Cum „principiile semiotice structurează întreaga
desfăşurare a romanului lui Eco”19, era firesc ca de la
filosofia semnului să se ajungă la carte - un semn
făcut din semne, un macrosemn, un „labirint de
semne”. Şi, cum ne aflăm înainte ca descoperirea lui
Gutenberg (1440) să fi schimbat radical raportul
dintre oral şi scris, civilizaţia manuscrisului percepe
cartea ca obiect – rar, perisabil, râvnit, benefic ori
malefic, provocator de viclenii şi crime. Ca obiecte,
cărţile-manuscris sunt făpturi delicate, vulnerabile:

Cartea e o făptură delicată, suferă din pricina trecerii timpului,

se teme de rozătoare, de vreme rea, de mâini nepricepute.
Aşadar, bibliotecarul le apără nu numai de oameni, ci şi de
natură, şi îşi închină toată viaţa lui acestei lupte împotriva
forţei uitării, duşmană a adevărului (51).

19
Marcus, Solomon, op. cit., p.148.
 Se face uz de argumente teologice pentru a
convinge despre necesitatea interpretării alegorice a
textelor (sacre), dar şi a cenzurării lor: „Cărţile nu
sunt făcute ca să crezi în ele, ci pentru a fi supuse
controlului. În faţa unei cărţi nu trebuie să ne întrebăm
ce spune, ci ceea ce ar vrea să spună, idee pe care
vechii comentatori de cărţi sacre o aveau foarte
limpede în minte” (278).
Cărţile pot fi primejdioase, de aceea biblioteca
trebuie apărată, când nu se poate apăra singură. Este
rolul lui Jorge din Burgos, bătrânul orb, stăpânul
labirintului, deţinătorul cărţii a doua a Poeticii lui
Aristotel: cartea despre comedie, deci despre râs, ceva
atât de vulgar uman, încât divinitatea s-ar simţi
jignită. Veghind asupra celei mai mari biblioteci a
creştinătăţii, el cenzurează accesul călugărilor la
anumite texte, însemnându-le cu „finis Africae”, adică
„secret / interzis”; cărţile inacceptabile devin cărţi
inaccesibile, precum kabbalele iudeilor, cărţile
magilor, minciunile necredincioşilor, născocirile
poeţilor păgâni. De ce este cartea a doua a Poeticii, pe
care toţi o socoteau pierdută ori niciodată scrisă, o
carte înveninată (nu doar la modul fizic)? „De ce îţi
inspiră atâta teamă?” îl întreabă raţionalistul
Guglielmo pe Jorge de Burgos. „Pentru că e a
Filosofului”, îi răspunde orbul, iar cărţile sale au
distrus înţelepciunea creştinătăţii” (403). Apreciat
negativ de Eco, ca reprezentând o religiozitate
iraţională şi dogmatică, Jorge dispreţuieşte râsul,
pentru că ne îndepărtează de divinitate şi de realitate.
„Maimuţele nu râd, râsul îi e dat numai omului, este
semnul raţionalităţii lui” – a încercat să-l înduplece
Guglielmo. Faimoasa dispută despre râs continuă cu
contrareplica lui Jorge: „Şi cuvântul e semnul
raţionalităţii umane, şi prin cuvinte poate fi hulit
Dumnezeu”. „Râsul e semnul memoriei” – spune
Guglielmo. „Râsul este izvor de îndoială”, susţine
Jorge. Ultimul cuvânt este al lui Guglielmo, care
elogiază mesajul umanist al comediei: „Dar această
carte ar putea să-i înveţe pe oameni că eliberarea de
frică înseamnă înţelepciune” (407); „Poate că datoria
celui care-i iubeşte pe oameni e să-i facă să râdă de
adevăr, să facă adevărul să râdă” (421). Este ceea ce
spune fragmentul din cartea a doua a Poeticii, inventat
de Eco şi citat ca fiind autentic:

În prima carte am tratat despre tragedie şi cum ea, cerând

pietate şi teamă, produce purificarea unor asemenea
sentimente. Aşa cum am făgăduit, vom trata acum despre
comedie (şi, de asemenea, despre satiră şi mimă) şi cum,
producând plăcerea ridicolului, ea duce la purificarea unei
asemenea pasiuni (402-403).

Abaţia în care se aflau cei doi oaspeţi franciscani

era, probabil, „ultima care se putea lăuda cu un primat
în producerea şi reproducerea înţelepciunii scrise”
(169). Eco elogiază pragmatismul acestor călugări
împinşi de ”lăcomia pentru lucruri noi”; smeriţi,
învinşi de aceste semne rare, călugării trudesc cu sârg
la copiatul, caligrafierea şi împodobirea cu miniaturi a
manuscriselor – un greu canon:
 Ştiu câtă suferinţă îndură un scrib, un copist şi un cărturar
petrecând la masa lui lungile ceasuri de iarnă, cu degetele
înţepenindu-i pe condei [… ] Şi aşa se explică de ce găsim
adesea pe marginea manuscriselor fraze lăsate de copist ca
mărturie a suferinţei răbdate (sau nerăbdate) precum: „Har
Domnului, curând se întunecă” sau chiar „Azi e frig, lumina e
slabă, pânza asta e pieloasă, ceva nu merge”: Cum spune şi
proverbul străvechi, trei degete ţin pana, dar tot corpul
munceşte. Şi se canoneşte (123).

Această trudă implică un raţionament concesiv

„în ciuda…” şi un stereotip cultural de tipul „biruit-au
gândul”:

Iată, mi-am spus, măreţia ordinului nostru: secole

de-a rândul oameni ca aceştia au văzut năvălind
hoardele de barbari, jefuindu-le abaţiile [… ] şi
totuşi au continuat să iubească pergamentele şi
cernelurile şi au continuat să citească din vârful
buzelor cuvinte care se transmiteau de secole şi
care se vor transmite secole şi secole în viitor”
(168).
În proza postmodernă20, descriptivul „are o mai mare
extensie şi o funcţie sporită în ansamblul textului narativ”.
Specialist în iconicitate, Umberto Eco manipulează tehnici
cinematografice de instituire a descrierii subiective: după
panoramarea abaţiei, obiectivul fixează Biserica, Edificiul şi
Turnul, pentru ca apoi să selecteze un ambient interior:
scriptorium. Această sală ce ocupa întreg etajul al doilea al
20
Mancaş, Mihaela, Tablou şi acţiune. Descrierea în proza narativă
românească, Bucureşti, E.U.B., 2005, p. 305.
Edificiului, se învecina cu biblioteca găzduită în labirintul din
turn, obscur şi accesibil doar bibliotecarului Malachia şi lui
Jorge din Burgos. Abundenţa ferestrelor face ca larga sală să
fie scăldată într-o lumină clară, prielnică liturghiei cărţilor:

Mulţimea ferestrelor făcea în aşa fel încât marea sală să fie

înveselită de o lumină continuă şi difuză, chiar dacă era o
după-amiază de iarnă […] acelaşi principiu spiritual
întruchipat de lumină, acea claritas, izvor al oricărei frumuseţi
şi înţelepciuni, atribut inseparabil al acelei proporţii
demonstrate de sala pe care o vedeam. Aşa cum a apărut în
ochii mei, la acea oră de după prânz, mi s-a părut o fericită
oficină de înţelepciune (78-79).

Eco „suprasemnifică” descrierea, traducând

semnificaţia simbolică şi creând „atmosferă”. În
continuare, privirea dezmembrează spaţiul atelierului,
selectează din paradigmă anumite componente, le
focalizează extern şi, în locul densităţii figurale,
preferă lista nominală enumerativă a instrumentelor
de producere a cărţii:
Locurile cele mai luminoase erau oprite pentru anticari,
pentru miniaturiştii cei mai pricepuţi, pentru caligrafi şi copişti.
Fiecare masă avea tot ce trebuia pentru pictarea miniaturilor şi
pentru copiat: sticluţe cu cerneluri, pene fine, pe care nişte
călugări le ascuţeau cu cuţite ascuţite, piatră ponce pentru a
netezi pergamentul, rigle pentru trasatul liniilor pe care avea să
se înşiruie scrierea. Alături de fiecare scrib sau în capul
planului înclinat al fiecărei mese se afla un pupitru pe care sta
codicele de copiat, pagina acoperită cu ornamente care
încadrau rândul ce se transcria în acel moment. Şi unii aveau
cerneluri de aur sau în alte culori, alţii, în schimb, stăteau doar
şi citeau cărţi şi făceau însemnări pe caietele sau tăbliţele lor
personale (79).

Tematizarea acţiunilor pragmatice de producere, în

detrimentul semnificaţiei produsului, este un „simptom” al
postmodernismului21. Barochismul practicat de Umberto Eco
nu-şi refuză totalizarea topografiei într-un enunţ global, cu
tentă jovială: „nici în acest loc închinat cu atâta pasiune şi
orgoliu cititului şi scrisului, acel instrument [ochelarii] nu
pătrunsese încă” (81). În aceeaşi direcţie stilistică, Eco îşi
orientează cititorul prin cuvinte-cheie diseminate pe parcursul
naraţiei: carte, erezie, râs, bibliotecă, Finis Africae.

P o l a r i z a r e a, caracteristică a barochismului şi a
semnului versatil care este cartea, va deveni, prin extrapolare,
nota definitorie a bibliotecii: „Biblioteca e dovada adevărului
şi a greşelii” (124), crede Jorge, iar Guglielmo şi abatele îi
dezvoltă ideea:

Pentru aceşti oameni devotaţi scripturilor, biblioteca era

în acelaşi timp Ierusalimul ceresc şi o lume subpământeană la
graniţa dintre pământul necunoscut şi tărâmul infernului. Ei
erau dominaţi de bibliotecă, de făgăduinţele ei şi de opreliştile
ei. Trăiau cu ea, pentru ea şi poate împotriva ei, trăgând cu
păcat nădejdea ca într-o zi să-i rupă toate peceţile tainelor. De
ce să nu fi vrut să înfrunte moartea pentru a-şi satisface o
curiozitate a minţii lor sau să ucidă pentru a împiedica pe
cineva să se apropie de un secret de-al lor, păstrat cu sfinţenie?
(168-169).

21
Parpală Afana, Emilia, Poezia semiotică. Promoţia ’80, Craiova, Editura
Sitech, 1994, p.103-114.
 Biblioteca se apără singură, e de nepătruns precum adevărul pe
care-l găzduieşte, amăgitoare precum minciunile pe care le
păstrează. Labirint al minţii, ea este deopotrivă un labirint
pământesc. Poţi să intri, dar nu poţi să mai ieşi (51).

Plină de secrete şi de cărţi primejdioase, biblioteca

rămâne pentru Jorge un sanctuar interzis. Interdicţia accesului
la carte, pentru a-i proteja integritatea obiectuală este doar un
pretext; în fapt, paznicul orb impune monopolul elitist al
cunoaşterii:

Iată pricinile tăcerii şi ale întunericului care înconjoară

biblioteca: ea e purtătoarea de ştiinţă, dar poate menţine
această ştiinţă neatinsă doar dacă o împiedică să ajungă la
oricine, ba chiar şi la călugării ei. Ştiinţa nu e ca moneda […] e
mai degrabă ca un veşmânt foarte frumos, care se prăpădeşte
prin folosinţă şi înfăţişare prea repetată. Oare nu e tot aşa şi
cartea însăşi, ale cărei pagini se sfâşie, cernelurile şi aurul de
pe ea se întunecă dacă o ating prea multe mâini? (169).

„Datoria mea era să apăr biblioteca” (466) – se

justifică Jorge, iar Guglielmo comentează ironic: „O
minte stricată veghează la sfânta apărare a bibliotecii”
(467), neputând să înţeleagă paradoxul „închiderii”
bibliotecii, contrar stării natural deschise a
cunoaşterii: „biblioteca nu putea fi ameninţată de nici
o forţă pământească, deci era un lucru viu…Dar dacă
era viu, de ce nu trebuia să se deschidă, ca să înfrunte
primejdia cunoaşterii? (170).

Întreaga poveste este dominată de metafora l a b i r i n t

u l u i, în dubla semnificaţie (polarizată) de închidere şi de
semioză / intertextualitate nesfârşită, după cum rezumă imnic
Guglielmo:
 Adesea, cărţile vorbesc despre alte cărţi…Acum mă dumiream
că nu rareori cărţile vorbesc despre cărţi sau e ca şi cum ar
vorbi între ele. În lumina gândului acestuia, biblioteca mi s-a
părut şi mai neliniştitoare. Era deci locul unui îndelungat şi
secular murmur, al unui dialog de nedesluşit între pergament şi
pergament, un lucru viu, un receptacul de puteri de nestăpânit
de o minte omenească, tezaur de taine emanate de atâtea minţi
sau supravieţuind morţii celor care le făcuseră (254).

Biblioteca are capacitatea de a exprima

holografic lumea: „m-am convins că biblioteca era
făcută şi împărţită după imaginea lumii pământeşti”
(320). Drumul spre carte, ca drumul spre o comoară,
presupune ”încercările / probele” trecerii prin labirint:
uşi zăvorâte, scări periculoase, coduri criptografice,
substanţe halucinogene, otrăvuri, inscripţiile
misterioase din Apocalipsa lui Ioan, între care
enigmatica „Finis Africae”. În timp ce cartea însăşi
este un labirint, biblioteca devine „un labirint de
labirinturi”22. Labirintul are, fireşte, un centru,
patronat de bătrânul orb: camera din spatele uşii
inscripţionate „Finis Africae”. Acolo este descoperit
Jorge-Antichristul, de către Guglielmo şi Adso,
strângând la sine copia după manuscrisul aristotelic.
Rupe paginile şi încearcă să le înghită, dar izbucneşte
incendiul, aruncă în foc restul manuscrisului şi este
mistuit de flăcări. Trei zile şi trei nopţi a ars Edificiul–
un vas de jeratic fumegând: „Era cea mai mare

22
Marcus, Solomon, op. cit., p. 148.
bibliotecă a creştinătăţii, a spus Guglielmo. Acum
[…] Antichristul se apropie cu adevărat, pentru că nici
o înţelepciune nu-i mai stă în cale” (426).
Eco ne decodifică sensul epistemologic al
parabolei: „Biblioteca fusese condamnată de propriul
refuz de a fi cunoscută, de taina pe care o păstra”
(419). Pamuk va insista asupra acestui mesaj,
dedicând multe pagini portretului, ca semn al
deschiderii spre conştiinţei de sine, opus miniaturii –
miraculoasă, dar ferecată în canonul stilistic.
Peste ani, Adso, acum bătrân, revine la abaţia în
ruină şi adună vestigiile glorioasei biblioteci,
încropind în minte o carte-bibliotecă: un puzzle făcut
din bucăţi, citate, fraze neterminate, rupturi de cărţi
fără nici un sens. Este o descriere oximoronică23, un
paralelism construit pe contrastul extrem: descrierea
barocă devine o descriere aproape negativă.

4. MINIATURĂ vs. PORTRET. PROBLEMA

STILULUI

Lucrând intertextual cu un autor occidental, Pamuk

este preocupat să afirme caracterul distinctiv al
culturii sale. Ceea ce pentru Eco a fost biblioteca şi
spaţiul ei labirintic, pentru Pamuk va fi miniatura şi
timpul ei veşnic. „Ce e mai frumos decât să-ţi
aminteşti, privind cele mai frumoase imagini ale
lumii, de lumea pe care a văzut-o Dumnezeu?” (457)

23
Termenii îi aparţin Mihaelei Mancaş, op. cit, p. 291.
– se întreabă Negru, sugerând omologia dintre creaţia
umană şi privirea Creatorului.
Pentru a ne face să înţelegem valorile culturii
islamice, Pamuk a inserat în registrul diegetic un
amplu nivel eseistic având ca referent metafizica
semnului iconic: „Dumnezeu a vrut ca pictura să fie o
sărbătoare, pentru a-i arăta celui care ştie să privească,
că lumea însăşi e o sărbătoare” (100) sau: „Important
este ca pictura, cu frumuseţea sa, să te îndemne să
preţuieşti bogăţia vieţii, dragostea, culorile lumii
create de Dumnezeu, să te îndemne la cugetare şi la
credinţă” (85) sau definiţia metaforic-sinestezică:
„Pictura e tăcerea minţii, muzica ochiului” (88). Roşul
este, în sens teofanic, muzica ochiului, ubicuitatea
vieţii, sursă a fiinţării care poartă în sine urma creaţiei.
Din perspectiva tipologiei culturilor, expresia
Islamului este picturală, opusă scripturalului
european: „ideea timpului nemărginit, care mocnea
de 500 de ani în spatele caligrafilor arabi, nu avea să
prindă viaţă în scriere, ci în pictură” (102). O mărturie
sunt cărţile „volante”, ale căror pagini pictate au intrat
în alcătuirea altor cărţi, ca cea din povestea copacului
„căzut din poveste” (69).
În sincretismul ei arhaic, miniatura24 trăieşte în
simbioză cu povestea şi invers: „O pictură frumoasă

24
Pentru definirea, etimologia, istoria şi stilurile miniaturii vezi Virgil
Olteanu, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1992, p.250-252. Evul Mediu a fost epoca de aur a
miniaturii, precizează autorul.
întregeşte delicat o poveste” (155); „Legenda şi
miniatura nu vorbesc despre faptul că toate se
aseamănă, ci despre faptul că nu se aseamănă […]
Maestrul miniaturist îşi datorează măiestria faptului că
pictează legende care nu seamănă nicidecum una cu
alta” (179).
Deşi puternic înrădăcinată în fidelitatea faţă de
stilul vechilor maeştrii din Herat, şcoala de miniatură
din Istambul (spaţiu de sinteză, dar şi spaţiu-limită
între Orient şi Occident, spaţiu permeabil, tranzitoriu)
trăieşte un moment de criză consecutiv contactului cu
pictura „frâncilor” şi a veneţienilor. Breşa o face
Unchiul, personaj cosmopolit şi destabilizator, căruia
„Padişahul Nostru, Refugiul Lumii” îi încredinţează
misiunea de a-i realiza portretul, de a-l ascunde în
paginile unei cărţi tainice, pregătită ca dar pentru
dogele Veneţiei. Pentru blasfemia de a fi încălcat
interdicţia Coranului, Unchiul va fi ucis de către
Măslină - unul dintre cei patru meşteri miniaturişti
care lucrau în atelierul său, după ce aurarul Delicat
Efendi îşi aflase deja sfârşitul din acelaşi motiv.
Implicitând definiţia lui Buffon („Stilul e omul
însuşi”), Ucigaşul se teme că investigatorii (bătrânul
maestru Osman şi mai tânărul Negru, soţul frumoasei
Şeküre) vor porni de la indici stilistici, precum
cuvintele şi culorile sale:
Oameni subţiri, ca voi, trebuie să se străduiască să afle cine
sunt, luându-se după cuvintele şi după culorile mele, aşa cum
afli un hoţ după amprenta picioarelor sale. Iar această idee ne
poartă către chestiunea stilului, foarte la modă acum: are, oare,
 miniaturistul un stil personal, un stil propriu, o culoare, o voce
numai şi numai a lui? Trebuie el, oare, să aibă aşa ceva? Să
luăm o imagine realizată de Behzad, cel mai mare maestru,
întemeietorul breslei miniaturiştilor […] Este în asemenea
măsură a lui Behzad, încât nici nu mai are nevoie de
semnătură. Adevăratul dar, adevăratul meşteşug constă atât în
a înfăţişa ceva ieşit din comun, ceva de neegalat, cât şi a nu
lăsa, în această minune, vreun indiciu care să dezvăluie
identitatea miniaturistului” (29;31)

„Ciocnirea” dintre Orient şi Occident pe terenul

codurilor picturale, investigarea crimelor şi analogia
dintre utopia miniaturii şi creaţia divină prilejuiesc o
lungă şi complicată discuţie despre stil şi
„semnătură”. Marii maeştri miniaturişti practicau
ceea ce, din perspectiva antropocentrică a omului
european, am putea numi un „stil al lipsei de stil”,
înţelegând prin aceasta a n o n i m a t u l, umilinţa,
subordonarea la stilul colectiv specific fiecăreia dintre
faimoasele şcoli de miniatură de la Herat, Şiraz,
Tabriz, Buhara, Samarkand, Istambul. Întrebat „care
este miezul a ceea ce se numeşte stil?”, Unchiul
răspunde: „Un stil nou nu depinde de dorinţa
miniaturistului […] un nou stil apare undeva […]
Celorlalţi le revine doar îndatorirea de a urma la
nesfârşit acest stil, de a-l desăvârşi, ba chiar de a-i da
lustru” (235); „Dar, dacă doreşti ca imaginea să fie
desăvârşită, trebuie ca ea să fi fost pictată mai înainte
de mii de ori” (178).
Miniaturişti legendari, caligrafi, auritori, legători
împlineau miracole şi, pe măsură ce se desăvârşeau în
arta lor, orbeau. Nu mai era nevoie să vadă, pentru că
în privirea lor interioară, epurată de accidental,
dăinuiau acele fermecătoare şabloane: „Condeiul
maestrului miniaturist care, de-a lungul întregii sale
vieţi, a schiţat de zeci de mii de ori imagini de cai, se
apropie mai bine, în cele din urmă, de acea imagine a
calului plănuită de Dumnezeu” (355). Ideea este
ilustrată prin trei modalităţi de identificare:

Măslină: „Atunci când desenez un cal miraculos, devin eu

însumi acel cal miraculos” (387).
Fluture: „Plăsmuind miraculoasa imagine a unui cal, eu devin
un miniaturist cu totul aparte, care plăsmuieşte miraculoasa
imagine a unui cal” (389).
Barză: „Desenând un cal minunat, eu nu pot fi decât eu
însumi” (392).
Imaginea lor are de-a face cu „Cartea lumii”, cu
frumuseţea supremă plămădită de Dumnezeu în
lucruri: „Pentru noi, frumuseţea unei imagini începe
cu mulţimea sensurilor şi cu rafinamentul ei” (375).
Miniatura este o artă a sensului la care se ajunge prin
repetiţie, nu a formei obţinute prin invenţie, cum se
întâmplă în arta occidentală a portretului, care nu mai
are nimic din „tâlcul” lumii.
În pictură, indicii de personalizare stilistică se pot
subsuma, metonimic, semnăturii: „sub influenţa unor
nefericiţi de maeştri chinezi care au luat-o razna,
înrâuriţi de frânci şi de Occident, sub influenţa
imaginilor aduse de preoţii iezuiţi, patima aceasta
pentru stil, pentru semnătură şi personalitate a ajuns
din Orient până în preajma noastră” (91).
 Stilul a fost definit, între altele, ca abatere de la
normă; într-o artă canonică precum miniatura,
abaterea este valorizată negativ (stilul este un „cusur”,
rod al hazardului): „Prin urmare…cusurul este cel
care determină ceea ce noi numim stil”(96).
Sub pretextul căutării calului cu nări ciudate –
„semnătură” a ucigaşului, Osman şi Negru ajung în
Visteria Seraiului, analog al labirintului lui Eco. Timp
de câteva zile geroase, cei doi celebrează miracolul i
m a g i n i i şi al p o v e ş t i i, semne identitare pentru
spiritualitatea islamică:

Părea că un anume timp de aur, care nu se schimba niciodată,

care nu se scurgea şi pe care-l înfăţişau imaginile şi poveştile
la care ne uitam, se amestecase cu timpul putred şi umed pe
care-l trăiam noi în încăperea Visteriei […] Împlineam în
această odaie un fel de ceremonie omagială plină de-ntristare
închinată talentului, înzestrării şi răbdării tuturor maeştrilor
care, de câteva secole încoace, făureau picturi şi decoraţiuni pe
aceste pământuri” (429-430).

De vreme ce însuşi Padişahul dorea să i se facă

portretul, ca mărturie a forţei de învingător a Califului
Islamului, lumea miniaturii nu mai putea supravieţui.
Măslină însuşi, care ucide pentru a salva vechiul stil,
nu rezistă dorinţei vinovate de a-şi picta un portret
naiv, pe care-l ascunde în locul din carte unde ar fi
trebuit să se afle portretul padişahului. Este o metaforă
plastică pentru conceptul de „antropocentrism”,
împrumutat de la europeni:
 „portretul şi imaginea aceea mă aşezau în centrul întregului
univers şi, printr-o pricină diavolească, mă făceau să par mai
pătrunzător, mai complicat, mai misterios decât eram. Eram, în
acelaşi timp, în centrul tuturor lucrurilor, ca un padişah sau ca
un rege, dar eram şi eu însumi” (563).

Tabu suprem al Sfântului Coran, portretul este o

blasfemie diavolească, deoarece substituie
teocentrismului şi anonimatului stilistic
antropocentrismul şi creaţia individuală, de origine
europeană şi laică: „Vechii maeştri din Herat nu se
semnau când se străduiau să picteze universul aşa cum
îl vedea Dumnezeu, pentru a tăinui faptul că îşi aveau
propria personalitate” (565) – aminteşte nostalgic
Măslină. A te socoti însemnat, a te aşeza în centrul
lumii înseamnă să te ridici împotriva lui Dumnezeu:
„Faptul că pictorii încearcă să plăsmuiască ceea ce
plăsmuieşte El, faptul că se pretind creatori, asupra
Lui, e cel mai greu păcat” (222).

În binomul miniatură vs. portret, al doilea

termen este prezentat contrastiv, pe coordonatele
tehnice ale perspectivei, ale mimesis-ului,
contingenţei, originalităţii, diferenţei şi autonomiei:

Înainte de toate, tabloul era imaginea cuiva – a unuia ca mine.

Desigur, a unui păgân, nu a unuia dintre noi. Dar, privindu-l,
aveam impresia că-mi seamănă […] de parcă ar fi fost propriul
meu portret […] Nu era prelungirea vreunei poveşti, ci un
lucru împlinit pentru el însuşi. Maeştrii italieni au descoperit
modalităţile şi iscusinţa de a zugrăvi pe oricine, în aşa fel, încât
să poată fi deosebit de altcineva nu prin veşminte şi însemne,
ci prin chip. Este ceea ce numesc ei portret” (42).
 Prin realismul care aduce lumea la dimensiunile
privirii umane, care-l flatează pe muritor cu iluzia
dăinuirii sale în veşnicie, prin „democratizarea”
subiectelor, prin diferenţă, portretul concurează serios
arta simbolică şi poetică a miniaturii. Cele două
coduri sunt prezentate ca incompatibile:
La nici unul dintre maeştrii italieni nu există poezia,
sensibilitatea, puritatea şi strălucirea culorilor tale, crede-mă.
Dar picturile lor sunt mai convingătoare, seamănă mai mult cu
viaţa însăşi. Ei nu pictează lumea ca şi cum ar vedea-o din
înaltul unui minaret şi fără a lua seama la ceea ce numesc ei
perspectivă, ci o pictează aşa cum se vede ea de pe stradă sau
din odaia prinţului […] Ideea că pictura imită lumea de-a
dreptul mi se pare o copilărie, îmi răneşte sentimentele. Ei
pictează tot ce observă ochiul […] Pictează ceea ce văd, în
vreme ce noi pictăm ceea ce privim. De îndată ce vezi ceea ce
zămislesc ei, pricepi că singura cale de a-ţi face chipul să
dăinuie până la sfârşitul lumii trece prin meşteşugul frâncilor”
(239).

Veneţienii preţuiesc forţa pictorului după înzestrarea sa de a

afla subiecte care nu au mai fost pictate niciodată, precum şi
metode noi de a le zugrăvi” (179).

Pentru a ne face o idee despre cum arăta m i n i a

t u r a e u r o p e a n ă, Eco menţionează în treacăt
două stiluri de miniaturi: unul ce venea din
mănăstirile ultimei Thule şi altul al şcolii hispanice, în
culori ţipătoare, cu roşuri care păreau sânge sau foc
(216). De sesizat că toate simbolurile şi temele lui
Pamuk pleacă din Eco, dar interpretarea e întotdeauna
originală. În cele două mostre furnizate de Numele
trandafirului, pragmatismul european este evident în
interesul pentru tehnologiile de producere (lista
uneltelor, a materialelor, a procedurilor, virtuozitatea
execuţiei), produsul fiind decorativ, alegoric sau o
prelungire a caligrafiei:

Ne-am apropiat de ceea ce fusese locul de muncă al lui

Adelmo, unde mai zăceau încă foile unei poveşti bogat
împodobite cu miniaturi. Erau foi de vellum foarte fin – rege
printre pergamente – şi ultima foaie mai era încă fixată pe
masă. Abia lustruită cu piatră ponce şi catifelată cu cretă, bine
întinsă cu ciocanul de lemn, iar din micile găuri făcute pe
margini cu un cui ascuţit fuseseră trasate toate liniile care
trebuiau să conducă mâna artistului. Prima jumătate fusese
acoperită deja cu scris şi călugărul începuse să schiţeze figurile
pe margini […] Era vorba despre o psaltire pe marginea căreia
se înfăţişa o lume răsturnată faţă de cea cu care se obişnuiseră
simţurile noastre […] Capete mici, cu gheare de păsări,
animale cu mâini omeneşti pe spinare, capete pletoase din care
ţâşneau picioare, dragoni zebraţi […] (82).

Descrierea grotescă a motivului „lumea pe dos”

din psaltirea moralizatoare este contrastată cu o
descriere ludică, am putea spune „tautologică” a
conceptului litotic de „miniatură”:

Alături de psaltire era, fireşte terminată de puţină vreme, o

aleasă carte de ore, de dimensiuni incredibil de mici, încât ai fi
putut s-o ţii în palmă. Scrisă măiestrit, miniaturile de pe
marginile ei cu greu puteau fi desluşite la prima vedere […] te
întrebai cu ce instrument supraomenesc le pictase miniaturistul
ca să obţină efecte atât de pline de viaţă într-un spaţiu atât de
restrâns. Toate marginile paginilor erau invadate de figuri
minuscule care luau naştere, ca printr-o pornire naturală, din
volutele cu care se terminau literele atât de frumos desenate:
 sirene marine, cerbi alergând, himere, torsuri omeneşti fără
braţe […] (83).

Eroul „fundamentalist” al lui Pamuk, Ucigaşul /

Măslină argumentează, citându-şi victima (pe
răposatul Delicat Efendi) că „secularizarea” picturii
islamice ar echivala simbolic cu pierderea identităţii, a
„neatârnării”, şi ar risca împrejurarea de „a deveni
robii lor”:

Spunea, se pare, că cine pictează după ştiinţa perspectivei, cine

se foloseşte de meşteşugul maeştrilor frânci intră în slujba
Diavolului. Spunea că noi am fi pictat, în ultima imagine,
folosindu-ne de meşteşugul frâncilor, chipul unui muritor în
aşa fel încât să trezească în privitor nu simţământul imaginii, ci
al realităţii însăşi, şi că celor care vedeau ceea ce înfăptuiserăm
noi le venea să se plece la pământ în faţa imaginii, după cum se
întâmplă în biserici. Căci, spunea el, la mijloc nu e doar
perspectiva, care coboară imaginea de la privirea lui
Dumnezeu la privirea câinelui de pe stradă, ci şi faptul că
însuşirea metodei maeştrilor frânci, amestecul între ceea ce
ştim noi, între harurile noastre şi harul şi meşteşugul ghiaurilor
înseamnă să intri în slujba Diavolului – lucru care ne va face să
ne pierdem neîntinarea şi care ne va aduce în împrejurarea de a
deveni robii lor (225).

Consecinţa unei eventuale hibridizări culturale,

inacceptabilă pentru aceşti purtători de cultură
identitară, ar fi o dezechilibrare a semnului, provocată
de marginalizarea semnificatului şi de predominarea
semnificantului. Prin extrapolare, cuvintele maestrului
Osman sunt şi o critică a poeticilor postmoderne:
 Pentru că în pictura noastră înţelesul se află înaintea formei.
Acum, când oamenii au început să-i imite în pictură pe
maeştrii frânci şi italieni, aşa cum s-a întâmplat în cartea pe
care i-a comandat-o padişahul nostru răposatului dumitale
unchi, va lua sfârşit tot acest univers al sensului şi va începe
universul formei (448).

În dialogul intercultural, mimetismul este taxat ca

suicid identitar: ”dacă ar fi fost isprăvită cartea
Unchiului […] veneţienii ar fi spus că otomanii au
încetat să mai fie otomani şi nu s-ar mai fi temut de
noi” (565). Într-adevăr, o dată cu portretul, „adevărul
din adâncuri” a fost dat pe imitaţia frâncilor, iar
miniatura moare. Pentru că nimeni nu-şi văzuse
portretul - explică în final Şeküre; „celălalt” pare să
iasă învingător, deoarece, supunându-se interdicţiei
islamice, individul nu a dobândit nici cunoaşterea, nici
amintirea de sine de sine:

Iată, astfel s-a ofilit trandafirul cel roşu al emoţiei miniaturii şi

picturii care s-a deschis la Istambul vreme de 100 de ani,
inspirat de ţinuturile Persiei. Vrajba care s-a iscat între vechii
maeştri din Herat şi meşteşugul maeştrilor frânci şi care a
stârnit gâlcevi, precum şi nesfârşite întrebări printre
miniaturişti, nu a avut nici o urmare, pentru că pictura a fost
părăsită; nimeni n-a mai pictat, nici ca orientalii, nici ca
occidentalii. Miniaturiştii nu s-au mâniat şi nu s-au răzvrătit
împotriva acestei împrejurări; s-au împăcat cu ea ca nişte
bătrâni care se deprind cu o boală – în tăcere, încetul cu
încetul, cu o resemnare lipsită de măreţie, cu
melancolie…Toată lumea a uitat, fără părere de rău că
universul era văzut, cândva, în cu totul alt mod. Nimeni n-a dat
semne că părăsirea picturii ar fi fost o mare pierdere. Asta
pentru că nimeni nu-şi văzuse, poate, portretul făurit cu migală
(581-582).
 Închistarea în monopolul cunoaşterii este
(auto)distructivă – sugera Eco prin parabola orbului
Jorge. Dar şi deschiderea imprudentă la alteritate pune
în pericol identitatea – avertizează Pamuk, în
contextul politic al aderării ţării sale la Uniunea
Europeană. Nu putem spune, după lectura romanului,
dacă scriitorul turc este prooccidental sau eurosceptic;
ştim că-i displace sintagma lui S. Huntington,
„ciocnirea ciivilizaţiilor25; de aceea, unele pasaje par
răspunsuri la tezele controversatului politolog
american. Mesajul cu adevărat important, în ambele
romane, este acela de a deveni conştienţi, ca indivizi
care şi-au văzut „portretul”, de valoarea inestimabilă a
simbolurilor identitare, de a participa lucid la dialogul
intercultural, de a opera cu o raţionalitate flexibilă şi
de a ne pune sub semnul unificator al transcendenţei:

Nimic nu este neatins, a zis Unchiul. De câte ori se realizează

miracole în miniatură, în pictură […] ştiu că acolo s-au întâlnit

25
„Relaţiile dintre Islam şi creştinism, deopotrivă ortodox şi occidental, au
fost deseori furtunoase. Fiecare a fost Celălalt al celuilalt”. Cauzele acestui
model conflictual decurg din natura celor două religii şi a civilizaţiilor
bazate pe ele. Conceptul de Islam uneşte religia şi politica, fiind diferit de
conceptul creştin occidental al separării lor. „Islamul este o civilizaţie
diferită, ai cărei membri sunt convinşi de superioritatea culturii lor şi sunt
obsedaţi de inferioritatea puterii lor. Occidentul este o civilizaţie diferită, ai
cărei membri sunt convinşi de universalitatea culturii lor şi cred că puterea
lor superioară, chiar aflată în declin, le impune obligaţia de a-şi extinde
această cultură pretutindeni în lume. Acestea sunt ingredientele de bază care
alimentează conflictul între Islam şi Occident”- Huntington, S. P., op. cit.,
p. 307,309, 321.
 două lucruri diferite, care n-au mai fost alăturate înainte, şi că
acestea au dat la iveală un nou miracol. Behzad şi frumuseţea
întregii picturi persane se datorează îmbinării picturii arabe cu
pictura mongolo-chineză […] Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul
şi Asfinţitul. Să ne păzească Dumnezeu de dorinţele celui
neîntinat şi neamestecat” (225).

Prin vocea Unchiului, Pamuk deconstruieşte

dihotomiile transferate din Numele trandafirului,
pledând pentru nevoia de a menţine integritatea prin
sinteză, toleranţă şi credinţă.

Signs and styles: manuscripts and miniatures

in Eco’s The name of the rose and in Pamuk’s
My name is Red

This article focuses on two postmodern novels: Il

nome della rosa, 1980 and Benim Adim Kirmizi, 1998,
the last being intertextually related to the first. Our
hypothesis, due to a parallel lecture, is that the source
(Eco’s novel), read from the perspective of Pamuk’s,
undergoes a semantic enrichment: it turns into a novel
of European Christian identity. Concepts as: closure
vs. opening, identity vs. alterity, difference and limit
have been used as filters in our new interpretation. In
order to express their view of the present, Eco and
Pamuk rely on indirect patterns, making use of
metaphors (like manuscripts and miniatures), concepts
(signs and styles) and sophisticated means of
enunciation. The authors pay their respect to
traditional culture, delving into issues such as the
survival of identitary symbols in contexts of crisis
generated by the clash of mentalities or cultures.

BIBLIOGRAFIE

Eco, Umberto, Numele trandafirului, Iaşi, Polirom,

2002, traducere de Florin Chiriţescu, „Prefaţă” de
Horia-Roman Patapievici (Il nome della rosa,
Milan, Bompiani, 1980).
Eco, Umberto, „Marginalii şi glose la Numele
trandafirului”, în Secolul XX, nr. 8-9-10, 1983.
Eco, Umberto, Tratat de semiotică generală,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1982
Eco, Umberto, Arta şi frumosul în estetica medievală,
Bucureşti, Editura Meridiane, 1999.
Huntington, Samuel, P., Ciocnirea civilizaţiilor.
Refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura
Antet, traducere de Radu Carp, „Prefaţă” de Iulia
Motoc.
Kerimov, Kerim, Azerbaijan Miniature, Işîg, 1980.
Mancaş, Mihaela, Tablou şi acţiune. Descrierea în
proza narativă românească, Bucureşti, E.U.B.,
2005.
Marcus, Solomon, Întâlnirea extremelor, Piteşti,
Paralela 45, 2005.
McLuhan, Marshal, Galaxia Gutemberg: omul şi era
tiparului, Bucureşti, Editura Politică, 1975.
Olteanu, Virgil, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992.
Pamuk, Orhan, Mă numesc Roşu, Bucureşti, Editura
Curtea Veche, traducere din limba turcă, note şi
glosar de Luminiţa Munteanu (Benim Adim
Kirmizi, Istambul, 1998).
Parpală Afana, Emilia, Poezia semiotică. Promoţia
’80, Craiova, Editura Sitech, 1994.
Peirce, C. S., Semnificaţie şi acţiune, Bucureşti,
Humanitas, 1990.
*** TEL QUEL, Théorie d’ensemble, Paris, Seuil, 1968.
 BIBLIOGRAFIE

Al-George, Sergiu, 1976, Limbă şi cultură în gândirea indiană.

Introducere în semiologia indiană, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Augustinus, Aurelius, 1994, De magistro, ediţie bilingvă. Text
latin-român. Traducere de Mihai Rădulescu şi Constantin
Noica. Introducere şi note de Lucia Wald, Bucureşti,
Humanitas.
Augustin (Sfântul), De doctrina Christiana. Introducere în
exegeza biblică, ediţie bilingvă. Stabilirea textului latin,
traducere, notă asupra ediţiei şi indici de Marian Ciucă.
Introducere, note şi bibliografie de Lucia Wald,
Bucureşti, Humanitas, 2002.
Austin, J. L., 2005, How to Do Things with Words, Oxford,
Oxford University Press, 1961; Cum să faci lucruri cu
vorbe, traducere de Sorana Corneanu, Prefaţă de Vlad
Alexandrescu, Piteşti, Paralela 45.
Bach, Kent, The Semantic-Pragmatic Distinction: When It Is
and Why It Matters, on line at http://
userwww.sfsu.edu/kbach/semprog.html
Barthes, Roland, 1964, „Rhétorique de l’image”, în
Communication, nr. 4, Paris, Seuil.
Idem, Mythologiques, 1958, Paris, Seuil.
Idem, Essais de sémiologie, 1964, Paris, Seuil.
Idem, 1980, „Imaginarea semnului” în Pentru o teorie a
textului. Antologie „Tel Quel” 1960-1971, Introducere,
antologie, traducere de Adriana Babeţi şi Delia
Şepeţeanu-Vasiliu, Bucureşti, Editura Univers.
Idem, Système de la mode, 1985, Paris, Seuil.
Idem, 1985, L’aventure sémiologique, Paris, Seuil.
Idem, Plăcerea textului, 1994, traducere de Marian Papahagi,
Prefaţă de Ion Pop, Cluj, Echinox
Baudrillard, Jean, 1966, Sistemul obiectelor, Cluj, Echinox
Baylon, Christian, Mignot, Xavier, 1994, La communication,
Paris, Éditions Nathan.
Benveniste, Émile, 2000, Problèmes de linguistique générale,
I, II, Paris, Gallimard, 1966; Probleme de lingvistică
generală, vol. I. II, traducere de Lucia Magdalena
Dumitru, Bucureşti, Teora.
Berrendonner, Alain, 1981, Eléments de pragmatique
linguistique, Paris, Éditions de Minuit.
Bidu-Vrânceanu, Angela, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana,
Mancaş, Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, 2001,
Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira.
Boboc, Alexandru, Limbaj şi ontologie, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1997.
Boguslawski, Andrzej, 1985, „O definiţie a semnului şi
problema transparenţei semnului”, în S. Marcus (ed)
Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană,
Bucureşti, Editura Politică.
Botezatu, Petre, 1973, Semiotică şi negaţie. Orientare critică în
logica modernă, Iaşi, Junimea.
Bougnoux, Daniel, 2000, Introducere în ştiinţele comunicării,
traducere de Violeta Vintilescu, Iaşi, Polirom.
Boutaud, Jean-Jacques, 2005, Comunicare, semiotică şi semne
publicitare. Teorii, modele şi aplicaţii, traducere de
Diana Bratu şi Mihaela Bonescu, Bucureşti, Tritonic.
Buyssens, 1973,
Cassirer, Ernst, 1994, Eseu despre om. O introducere în
folozofia culturii umane, traducere de Constantin
Coşman, Bucureşti, Editura Humanitas.
Chomsky, Noam, 1996, Cunoaşterea limbii, traducere de
Alexandra Cornilescu, Ileana Baciu şi Taina Duţescu
Coliban, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Cornea, Paul, 1998, Introducere în teoria lecturii, Iaşi,
Polirom.
Coseriu, Eugenio, 1995, Introducere în lingvistică, traducere
de Elena Ardeleanu şi Eugenia Bojoga, Cuvânt înainte de
Mircea Borcilă, Cluj, Editura Echinox.
Coşeriu, Eugeniu, 1996, Lingvistica integrală. Interviu cu
Eugeniu Coşeriu realizat de Nicolae Saramandu,
Bucureşti, Editura Fundaţiei culturale române.
Coteanu, I., Wald, Lucia (ed.), 1981, Semantică şi semiotică,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Courtés, J., 1976, Introduction à la sémiotique narrative et
discursive. Mèthodologie et application, Paris.
Idem, 1991, Analyse sémiotique du discours. De l’énoncé à
l’énonciation, Paris, Hachette.
Dąmbaska, Izydora, 1979, „Issues in the Philosophy of Proper
Names”, în Semiotics in Poland, 1984-1969, Selected and
edited with an Introduction by Jerzy Pelc, Warszawa.
Dâncu, Vasile Sebastian, 1999, Comunicarea simbolică.
Arhitectura discursului publicitar, Cluj-Napoca, Editura
Dacia.
Deely, John, 1997, Bazele semioticii, traducere de Mariana
Neţ, Bucureşti, Editura All.
Ducrot, Oswald, Schaeffer, Jean-Marie, 1996, Noul dicţionar
enciclopedic al ştiinţelor limbajului, traducere de Anca
Măgureanu, Viorel Vişan, Marina Păunescu, Bucureşti,
Editura Babel.
Eco, Umberto, 1982, Tratat de semiotică generală, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Idem, 1984, Semiotica e filosofia del linguaggio, Torino,
Giulio Einaudi editore.
Idem, 1990, Limitele interpretării, traducere de Ştefania Mincu
şi Daniela Bucşă, Constanţa, Editura Pontica.
Idem, În căutarea limbii pierdute, Bucureşti, Humanitas.
Eliade, Mircea, 1994, Imagini şi simboluri, Bucureşti,
Humanitas.
Fiske, John, 2003, Introducere în ştiinţele comunicării,
traducere de Monica Mitarcă, Iaşi, Polirom.
Foucault, Michel, 1996, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a
ştiinţelor umane, traducere de Bogdan Ghiu şi Mircea
Vasilescu, Bucureşti, Editura Univers.
Goodman, N., 1976, Languages of Art, Indianapolis, Hackett
Publishing Company.
Gouvard, Jean-Michel, 1998, La pragmatique. Outils pour
l’analise littéraire, Armand Colin,
Greimas, Algirdas Julien, 1975, Despre sens. Eseuri semiotice,
Bucureşti, Univers.
Greimas, A. J., Courtés, J., 1979, Sémiotique. Dictionnaire
raisonné de la théorie du langage, Paris, Hachette.
Greimas, A. J., Fontanille, J., 1997, Semiotica pasiunilor. De
la stările lucrurilor la stările sufletului, traducere de
Mădălina Lascu şi Rodica Paliga, Bucureşti, Scripta.
Guiraud, P., 1971, La sémiologie, Paris.
Habermas, J., 1983, Comunicare şi cunoaştere, Bucureşti,
Editura Politică.
Helbo, André, 1979, Le champ sémiologique. Perspectives
internationales, Bruxelles, Complexe (= Creusets).
Hénault, Anne, 1992, Histoire de la sémiotique, Paris, P.U.F.
Ionescu, Emil, 1993, Manual de lingvistică generală,
Bucureşti, Editura All.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, 1995, Conversaţia: structuri şi
strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite,
Bucureşti, All.
Idem, 2003, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică
lingvistică, Bucureşti, All.
Jakobson, Roman, 1963, Essais de linguistique générale,Paris,
Éditions de Minuit.
Kleiber, G., 1981, Problèmes de référence: descriptions
définies et noms propres, Paris, Klincksieck.
Klinkenberg, Jean-Marie, 2004, Iniţiere în semiotica generală,
traducere de Marina Mureşanu Ionescu, Iaşi, Institutul
European.
Kripke, S. 1982, La logique des noms propres, Paris, Minuit.
Kristeva, Julia, 1968, Sèmeiotiké. Recherches pour une
sémanalyse, Paris, Éditions du Seuil.
Idem, 1975, La traversée du signes, Paris, Éditions du Seuil.
Idem, 1980, „Semiotica: ştiinţă critică şi / sau critică a ştiinţei”,
în Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” 1960-
1971, Bucureşti, Editura Univers.
Latraverse, François, La pragmatique. Histoire et critique,
Bruxelles, Éditions Mardaga, 1987.
Leech, G. N., 1983, Principles of Pragmatics, Londra, New
York, Longman.
Locke, John, 1961, Eseu asupra intelectului omenesc, 2
volume, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
Lohisse, Jean, 2002, Comunicarea. De la transmiterea
mecanică la interacţiune, traducere de Gabriela Scurtu
Ilovan, Iaşi, Polirom.
Luhmann, Niklas, 1989, Ecological Communication,
Cambridge: Polity Press.
Maingueneau, Dominique, 1990, Pragmatique pour le discours
littéraire, Bordas.
Manoliu-Manea, Maria, 1998, „Demonstrativul postnominal:
semnal de interacţiune conversaţională”, în SCL, 1998,
nr. 1-2.
Marcus, Solomon, 1979, Semne despre semne, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Idem, 1985, „Semiotica, azi”, în Semnificaţie şi comunicare în
lumea contemporană, prezentare, antologie şi îngrijire de
Solomon Marcus, Bucureşti, Editura Politică.
Idem, 2005, Întâlnirea extremelor. Scriitori – în orizontul
ştiinţei, Piteşti, Paralela 45.
Marner, Anders, 1997, „Transsexuality, metasemioticity and
photographic surrealism” în Visio. La revue de
l’association internationale de sémiotique visuelle, vol. 2,
, nr. 3.
Martinet, André, 1970, Elemente de lingvistică generală,
traducere şi adaptare de Paul Miclău, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică.
McLuhan, Marshall, 1975, Galaxia Gutenberg. Omul şi era
tiparului, Bucureşti, Editura Politică.
McQuail, Denis, 1999, Comunicarea, Iaşi, Institutul European.
Metz, Christian, 1977, Essais sémiotiques, Paris.
Miclău, Paul, 1977, Semiotica lingvistică, Timişoara, Editura
Facla.
Idem, 1983, Signes poétiques, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică.
Mihăilă, Ecaterina, 2003, Semiotica poeziei româneşti
neomoderne, Bucureşti, Cartea Românească.
Miron-Fulea, M., 2003, „Numele proprii metonimice în limba
română actuală”, în Aspecte ale dinamicii limbii române
actuale, Bucureşti, EUB.
Moeschler, Jacques, Reboul, Anne, Dicţionar enciclopedic de
pragmatică, Cluj, Editura Echinox, 1999.
Moirand, Sophie, Enseigner à communiquer en langue
étrangère, Paris, Hachette, 1982.
Morris, Charles W., 1971, Writings on the General Theory of
Signs, The Hague: Mouton.
Mounin, Georges, 1970, Introduction à la sémiologie, Paris,
Minuit.
Oehler, K., 1985, „Compendiu al semioticii lui Peirce”, în
Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană,
prezentare, antologie şi îngrijire de Solomon Marcus,
Bucureşti, Editura Politică.
Ogden, C., K., Richards, I., A., The Meaning of Meaning: A
Study of the Influence of Language Upon Thought and of
the Science of Symbolism, Oxford, O.U.P., 1923.
Olteanu, Virgil, 1992, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon,
Bucureşti, Editura Enciclopedică.
O’Sullivan, Tim, Hartley, John, Saunders, Danny,
Montgomery, Martin, Fiske, John, 2001, Concepte
fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile
culturale, Iaşi, Polirom.
Pageaux, D.-H., Literatura generală şi comparată, Iaşi,
Polirom, 2000.
Parpală, Emilia, 1984, Poetica lui Tudor Arghezi. Modele
semiotice şi tipuri de text, Bucureşti, Editura Minerva.
Parpală Afana, Emilia, 1994, Poezia semiotică. Promoţia ‘80 ,
Craiova, Editura Sitech.
Peirce, Charles Sanders, Semnificaţie şi acţiune, traducere de
Delia Marga, prefaţă de Andrei Marga, Bucureşti,
Humanitas.
Pârvu, Ilie, 2000, Filosofia comunicării, Bucureşti, Facultatea
de Comunicare „David Ogilvy”.
Pleşu, Andrei, 1994, Limba păsărilor, Bucureşti, Humanitas.
Posner, Roland, 1985, „Charles Morris şi fundamentarea
comportamental-teoretică a semioticii”, în Semnificaţie şi
comunicare în lumea contemporană, prezentare,
antologie şi îngrijire de Solomon Marcus, Bucureşti,
Editura Politică.

Pottier, Bernard, Linguistique générale: théorie et description,

Paris, Klincksieck, 1974.
Prieto, L. J., 1975, Études de linguistique et de sémiologie
générale, Geneva, Librairie Droz.
Rastier, François, Essais de sémiotique discoursive, Paris.
Idem, 1991, Sémantique et recherches cognitives, Paris, P.U.F.
Rorty, Richard, 1998, Contingenţă, ironie, solidaritate,
Bucureşti, All.
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 1999, Semiotică, societate,
cultură, Iaşi, Institutul European.
De Saussure, Ferdinand, 1998, Curs de lingvistică generală,
ediţie critică de Tulio De Mauro, traducere de Irina
Izverna Tarabac, Iaşi, Polirom.
Searle, J, 1969, Speech Acts, Cambridge, Cambridge
University Press.
Sebeok, Thomas A., 2002, Semnele: o introducere în
semiotică, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti,
Humanitas.
Idem, 2002, Jocul cu fantasme. Semiotică şi antropologie,
traducere şi postfaţă de Mariana Neţ, Bucureşti, All.
Sebeok, Thomas A., Umiker-Sebeok, Jean, 1994, Din nou pe
urmele lui Sherlock Holmes, traducere şi postfaţă de
Mariana Neţ, Cluj, Echinox
Segre, Cesare, 1970,
Slama-Cazacu, Tatiana, Limbaj şi context. Problema limbajului
în concepţia exprimării şi a interpretării prin organizări
contextuale, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959.
Sperber, D., Wilson, D., 1986, Relevance. Communication and
Cognition, Oxford, Blackweil.
Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Semiotica discursului juridic,
Bucureşti, E.U.B.
Todorov, Tzvetan, 1983, Teorii ale simbolului, Bucureşti,
Univers.
Toma, Ion, 1995, „Formula semantică a numelor proprii”, în
Studii şi cercetări de onomastică, Craiova, EUC.
Ullmann, Stephen, The Principles of Semantics. A Linguistic
Approach to Meaning, Glasgow – Oxford, 1951.
Vasiliu, Emanuel, 1992, Introducere în teoria limbii, Bucureşti,
Editura Academiei.
Wittgenstein, L., 1991, Tractatus logico-philosophicus,
Bucureşti, Humanitas.
Von Wright, Georg, Normă şi acţiune, traducere, prefaţă şi
note de Dragan Stoianovici şi Sorin Vieru, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Chandler, Daniel, Semiotics for Beginners:
http://www.aber.ac.uk/media/Documents/S4B/sem01.html
Lenoir, Timothy, Was that Last Turn a Right Turn?The
Semiotic Turn and A.J. Greimas:
http://www.stanford.edu/dept/HPS/TimLenoir/Semiotic
Turn.html
McGinnis, M,,Jo, Textiles and styles
Simpkins, Scott, Critical Semiotics, Lecture 1-8 (on line):
http://www.chass.utoronto.ca/epc/srb/cyber/sim1.html
http://plato.stanford.edu/entries/pragmatics