T

DPP–ps–1
i
t
l
u
l
I
A
C
T
I
V
I
T
A
T
E
A

P
R
O
C
E
S
U
A
L
Ă

Ş
I
P
R
O
C
E
D
U
R
A
L
Ă

P
R
E
A
L
A
B
I
L
Ă

J
U
D
 DPP–ps–2
§1. Urmărirea penală ca primă fază a procesului
penal român
1) Desfăşurarea procesului penal în faze, etape şi
stadii procesuale
La realizarea scopului procesului penal de aplicare a legii penale celor
care au săvîrşit infracţiuni contribuie instanţele judecătoreşti,
Ministerul Public, organele de cercetare penală, cu participarea activă
a învinuitului sau inculpatului, a părţii vătămate, a părţii civile şi părţii
responsabile civilmente, precum şi a apărătorilor acestora.
Ministerul Public şi organele de cercetare penală au sarcina de a
descoperi infracţiunile săvîrşite, de a identifica persoanele care le–au
săvîrşit, iar după dovedirea vinovăţiei lor să le aducă în faţa instanţei
judecătoreşti; instanţele de judecată au sarcina de a judeca pe
inculpaţi, de a constata prin probe vinovăţia acestora şi de a le aplica,
în caz de vinovăţie, sancţiunile prevăzute de legea penală şi de a–i
obliga la repararea prejudiciului cauza prin infracţiune; în fine, sînt
organe care pun în executare dispoziţiile din hotărîrea definitivă a
instanţelor de judecată. Acestor sarcini diferite le corespund şi
activităţi procesuale şi procedurale diferite, căci într–un anumit mod
se poate proceda la descoperirea infracţiunilor, identificarea şi
prinderea infractorilor, şi în alt mod la stabilirea cu caracter difinitiv a
vinovăţiei şi la aplicarea pedepselor celor vinovaţi de săvîrşirea de
infracţiuni; o formă diferită capătă activitatea de punere în executare
a hotărîrii penale definitive.
Activităţile diferite pe care le desfăşoară participanţii la procesul penal
nu aduc atingere caracterului unitar al procesului penal, deoarece ele
se desfăşoară în vederea realizării unui scop unic, de aplicare a legii
penale celor ce au săvîrşit infracţiuni. Caracterul unitar al procesului
penal nu este incompatibil cu împărţirea procesului penal în grupe de
acte şi măsuri procesuale care, prin obiectul lor şi prin autorităţile
care acţionează, se disting de alte grupe de acte şi măsuri procesuale.
Ştiinţa dreptului procesual penal a delimitat aceste grupe de acte şi
măsuri procesuale ce formează un ansamblu cu trăsături dinstincte şi
a recunoscut existenţa unor faze, etape, stadii procesuale.
Faza procesuală cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesuale
şi procedurale, efectuate în ordinea şi formele prevăzute de lege, de
către autorităţile judiciare şi de părţile din proces, îndeplinind un
obiectiv limitat în realizarea scopului procesului penal – pregătirea
fazei procesuale următoare, pînă ce se ajunge, prin ultima fază, la
realizarea scopului procesului penal. Procesul penal cuprinde, ca
regulă, trei faze procesuale: urmărirea penală, judecata şi executarea
hotărîrii penale definitive. Fazele procesuale se deosebesc între ele, în
principal, prin obiectivul ce trebuie îndeplinit, prin autorităţile care le
efectuează, prin actele şi măsurile procesuale şi procedurale pe care
le cuprind.
Etapa procesuală este o subdiviziune a fazei procesuale, avînd un
obiectiv mai restrîns şi conţinînd acte şi măsuri procesuale şi
procedurale proprii, dar îndeplinind obiectivul fazei procesuale căreia
îi aparţine1.
Stadiul procesual este o subdiviziune a etapei procesuale şi
cuprinde un număr mai restrîns de acte şi măsuri procesuale şi
procedurale, urmărind finalitatea etapei, dar avînd particularităţi care
le diferenţiază de alte stadii procesuale ale aceleiaşi etape2.

1 Urmărirea penală cuprinde, ca etape procesuale, cercetarea penală şi

rezolvarea cauzei de către procuror, iar judecata cuprinde, în mod obişnuit,
ca etape: judecata în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs.
 DPP–ps–3
Compartimentarea procesului penal în faze procesuale nu constituie
numai opera ştiinţei dreptului procesual penal, deoarece actualul Cod
de procedură penală cuprinde trei titluri în partea specială,
corespunzătoare celor trei faze procesuale: Urmărirea penală,
Judecata, Executarea hotărîrilor penale.
Scopul procesului penal se aduce la îndeplinire prin desfăşurarea
succesivă a tuturor fazelor procesuale, în ordinea arătată, prin
trecerea fiecărei faze prin etapele procesuale pe care le cuprinde şi a
fiecărei etape prin stadiile procesuale ce–i sînt proprii. Acesta este
procesul penal tipic, care se desfăşoară în majoritatea cauzelor
penale.
În unele cauze penale determinate de lege, procesul penal nu trece
prin faza de urmărire penală, cauza intrînd de la început în faza de
judecată, sesizarea acesteia realizîndu–se prin plîngerea prealabilă
introdusă de către persoana vătămată; în acest caz, procesul penal
are caracter atipic, lipsindu–i faza de urmărire penale.
Atunci cînd există vreun impediment la condamnarea inculpatului la o
pedeapsă pe care să o execute, procesul penal trece numai prin faza
de urmărire penală şi judecată, lipsind faza de executare a hotărîrii
penale; cînd un asemenea impediment se constată în cursul urmăririi
penale, procesul penal nu mai poate continua în faza de judecată,
astfel încît se rezumă la o singură fază procesuală – urmărirea penală.
Deşi fazele procesuale se succed în ordinea arătată, caracterul elastic
al procesului penal permite întoarcerea sa la o fază depăşită, dacă
aceasta nu s–a desfăşurat în condiţiile legale sau dacă nu a fost
îndeplinit obiectivul acestei faze procesuale. Astfel, dacă în cursul
judecăţii se constată că urmărirea penală nu a fost complet şi legal
efectuată, instanţa de judecată poate restitui cauza procurorului şi
procesul penal se întoarce în faza de urmărire penală. Întoarcerea
procesului se poate produce şi în cadrul aceleiaşi faze procesuale la o
etapă depăşită sau la un stadiu depăşit3. Întotdeauna, însă, pentru a
se putea realiza scopul procesului penal, după finalizarea fazei, etapei
sau stadiului în care s–a reluat procesul, devine obligatorie
parcurgerea din nou a fazelor, etapelor şi stadiilor în succesiunea lor
normală4.
2) Urmărirea penală – prima fază a procesului penal
român
Activitatea de descoperire a infracţiunilor, de identificare şi prindere a
infractorilor, de stabilire prin probe a vinovăţiei acestora – ca
activitate prealabilă judecăţii – este necesară pentru combaterea
fermă şi promptă a infracţiunilor şi condamnarea tuturor celor care au
încălcat legea penală, finalitate care constituie în acelaşi timp şi un
mijloc eficient de prevenire a săvîrşirii de noi infracţiuni. Judecata în
şedinţă publică, cu prezenţa părţilor, cu dezbateri orale şi
2 Astfel, cercetarea penală are ca stadii: începerea urmăririi penale,
efectuarea cercetării, punerea în mişcare a acţiunii penale, prezentarea
materialului de urmărire penală inculpatului şi terminarea cercetării penale;
judecata în primă instanţă cuprinde ca stadii procesuale: efectuarea actelor
pregătitoare judecăţii, şedinţa de judecată şi deliberarea şi darea hotărîrii.
3 În anumite cazuri, instanţa de apel poate trimite cauza spre rejudecare la
prima instanţă, întorcînd procesul din etapa judecăţii în apel la judecata în
primă instanţă.
4 Dacă reluarea urmăririi penale s–a produs în faza de judecată, prin
restituirea cauzei procurorului, după finalizarea urmăririi şi întocmirea unui
nou rechizitoriu se trece iar la judecata în primă instanţă şi se continuă apoi
cu celelalte etape ale judecăţii, iar în cazul în care s–a pronunţat
condamnarea inculpatului se procedează la ultima fază a executării hotărîrii
penale definitive.
 DPP–ps–4
contradictorii, implică cunoaşterea infracţiunii săvîrşite şi a persoanei
ce trebuie judecată; or, de cele mai multe ori, în momentul primirii
unei sesizări despre săvîrşirea unei infracţiuni se cunosc prea puţine
date despre împrejurările în care s–a comis fapta şi despre persoana
făptuitorului; un complet de judecată, desfăşurîndu–şi activitatea în
şedinţă, la care trebuie chemate persoanele ale căror interese sînt
legate de fapta săvîrşită, nu are condiţiile necesare să le lămurească.
Numai printr–o activitate susţinută de investigaţii, de strîngere şi
confruntare a probelor, de verificare a versiunilor posibile despre ceea
ce s–a întîmplat şi despre persoana făptuitorului, efectuată în condiţii
de operativitate, mobilitate şi continuitate, de cele mai multe ori fără
publicitate, se poate dezlega ceea ce iniţial era necunoscut, se pot
înfrînge pas cu pas încercările infractorilor de a se sustrage de la
răspundere, se poate lămuri cauza sub toate aspectele. Prin
activitatea de strîngere a probelor cu privire la faptă, la făptuitor şi la
răspunderea sa penală se realizează obiectivul urmărit de această
activitate procesuală iniţială, de a pregăti în cele mai bune condiţii
desfăşurarea judecăţii, care este faza principală a procesului penal.
Pe măsură ce ştiinţa şi tehnica sînt folosite pentru perfecţionarea
mijloacelor şi procedeelor de săvîrşire a infracţiunilor, de împiedicare
a descoperirii lor imediate şi a identificării infractorilor, devine mai
necesară activitatea premergătoare judecăţii care, prin perfecţionarea
mijloacelor de investigaţii este chemată să contribuie la combaterea
eficientă a infracţionalităţii.
Caracterul necesar al activităţii premergătoare judecăţii, deci al
urmăririi penale, se reflectă în obligativitatea desfăşurării acestei
activităţi în aproape toate cazurile penale. Într–adevăr, potrivit art.
228, organul de urmărire penală, sesizat prin plîngere, denunţ sau din
oficiu, este obligat să înceapă şi să desfăşoare urmărirea penală dacă
nu există vreo cauză legală de împiedicare. De aceea, procesul penal
tipic are, în constituirea sa, ca fază iniţială, urmărirea penală. Se face
excepţie în cazurile în care, pentru una din infracţiunile prevăzute în
art. 279 al. 2 lit. a, procesul penal este lipsit de faza de urmărire
penală, instanţa de judecată fiind sesizată direct prin plîngerea
prealabilă a persoanei vătămate; excepţia se justifică prin faptul că,
făptuitorul fiind cunoscut de către persoana vătămată, aceasta poate
proba direct instanţei de judecată săvîrşirea infracţiunii de către cel
chemat în judecată penală, nemaijustificîndu–se o activitate de
urmărire penală. Într–o situaţie asemănătoare se află şi cauzele în
care, în cursul judecăţii, se extinde judecata şi la fapta şi persoana
pentru care nu s–a efectuat urmărirea penală.
3) Denumirea fazei procesuale care pregăteşte
judecata
Codul de procedură penală din 1936, urmînd structura legislaţiilor
occidentale, a reglementat activitatea prealabilă judecăţii sub
denumirea de “Primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”5.
5 Primele cercetări, efectuate de funcţionarii poliţiei judiciare, aveau de scop
strîngerea informaţiilor sau probelor necesare pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale şi se finalizau de către procuror prin trimiterea în judecată a
învinuitului sau inculpatului ori prin sesizarea judecătorului de instrucţie, în
vederea efectuării instrucţiei prealabile. În amîndouă ipotezele procurorul
efectua acte de urmărire, întrucît prin “urmărire” se înţelegea punerea în
mişcare a acţiunii penale în faţa unui organ judecătoresc – de instrucţie sau
de judecată. În cazul în care era sesizat judecătorul de instrucţie, acesta
desfăşura instrucţia prealabilă, care consta dintr–o minuţioasă activitate de
investigaţie şi probatorii, cu caracter jurisdicţional, finalizată prin ordonanţa
de trimitere în judecată sau, dacă era cazul, prin ordonanţa de scoatere de
sub urmărire. În timp ce primele cercetări se situau în afara procesului penal,
 DPP–ps–5
Codul de procedură penală din 1968 a menţinut denumirea de
“urmărire penală”; deşi s–a renunţat la cele două forme de urmărire –
cercetarea şi ancheta penală – s–a avut în vedere că activitatea
desfăşurată de organele de urmărire penală – procurori şi organele de
cercetare penală – are un caracter unitar şi trebuie să poarte o
singură denumire, aceea de urmărire penală. Potrivit noii
reglementări, urmărirea penală constituie prima fază a procesului
penal pînă la sesizarea instanţei de judecată6.
§1. Obiectul urmăririi penale şi actele prin care se
realizează
1) Obiectul urmăririi penale
Potrivit art. 200, urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata
dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Din
definiţia dată de lege obiectului urmăririi penale se poate trage
concluzia că acesta constă în:
– strîngerea de probe cu privire la învinuirea adusă unei persoane;
– evaluarea acestor probe pentru luarea unei hotărîri cu privire la
continuare procesului penal prin trimiterea în judecată a
inculpatului sau cu privire la încetarea activităţii în această fază
procesuală.
Cu privire la strîngerea de probe, Codul de procedură penală din 1968
a adoptat punctul de vedere că în această fază trebuie să se strîngă
probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei
sub toate aspectele, atît în defavoarea cît şi în favoarea învinuitului
sau inculpatului, în vederea pregătirii cauzei pentru o justă şi legală
soluţionare de către instanţa de judecată7. Astfel, precizările din art.

nefiind pusă în mişcare acţiunea penală, actul de urmărire însemna

deschiderea procesului prin sesizarea unui organ judecătoresc, procesul
penal fiind conceput ca o activitatea jurisdicţională. Faţă de o astfel de
reglementare, era firesc ca activităţile de natură diferită, desfăşurate de
organe diferite, să nu poată primi o denumire unică, fiind justificată
evidenţierea, în denumire, a tuturor activităţilor preliminare, în ordinea
succesivă de desfăşurare: prime cercetări, urmărire şi instrucţie.
Prin Legea nr. 3/1956 s–a adoptat o nouă reglementare a activităţii
preliminare judecăţii, aceasta cuprinzînd cercetarea penală, efectuată de
către organele de cercetare penală ale fostei miliţii, şi ancheta penală,
efectuată de către anchetatorii din procuratură şi din fosta securitate. Actul
de “urmărire” – în sensul pe care–l avea iniţial, de act de punere în mişcare a
acţiunii penale în faţa unui organ jurisdicţional – a devenit actul prin care
procurorul dispunea trimiterea în judecată a inculpatului, deoarece
judecătorul de instrucţie a fost înlăturat. Prin aceeaşi lege, pentru activitatea
preliminară judecăţii, s–a adoptat denumirea de “urmărire penală”,
extinzîndu–se denumirea de urmărire, iniţial restrînsă la actul de sesizare a
unui organ judecătoresc, la întreaga activitate care avea ca finalitate
sesizarea instanţei de judecată cu judecarea unei cauze penale, cuprinzînd,
implicit, şi actul de punere în mişcare a acţiunii penale.
6 În acest mod, legislaţia noastră procesuală se distanţează de legislaţiile
care menţin denumirea de “cercetarea şi ancheta penală”, dar şi de cele care
consideră “urmărirea” ca actul de exercitare a acţiunii penale.
Actualmente devine din ce în ce mai insistentă propunerea de a se
reintroduce instituţia judecătorului de instrucţie: într–o asemenea
eventualitate se va pune din nou problema denumirii acestei faze procesuale,
deoarece denumirea de urmărire penală este strîns legată de organele de
urmărire penală. Este deci posibilă o revenire la o denumire ca “cercetarea şi
instrucţia prealabilă”.
7 Sub acest aspect, legislaţia actuală este superioară redactării iniţiale a
Codului de procedură penală din 1936, care cerea strîngerea unor “probe şi
 DPP–ps–6
200 şi 202 obligă organul de urmărire penală să strîngă probele cu
privire la “existenţa infracţiunii”, ceea ce implică lămurirea, prin
probe, atît a faptelor şi împrejurărilor care confirmă săvîrşirea unei
fapte penale, sub forma ei consumată sau tentativă, într–o anumită
încadrare juridică, cît şi împrejurărilor care înlătură învinuirea,
constituind unul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–e, sau care o
atenuează în ceea ce priveşte încadrarea juridică; prin expresia
“identificarea făptuitorilor” se înţelege strîngerea probelor care
stabilesc săvîrşirea de către învinuit sau inculpat a infracţiunii, în
calitate de autor, instigator, complice, dar şi cele care–i susţin
nevinovăţia, căci numai astfel poate fi identificat cu certitudine
făptuitorul. În fine, “stabilirea răspunderii” făptuitorului implică şi
faptele care stabilesc dacă răspunde penal şi în ce limite, sau cazurile
în care răspunderea sa penală este înlăturată (art. 10 lit. f–j).
Întrucît legea cere ca în cursul urmăririi penale să fie lămurită cauza
“sub toate aspectele”, înseamnă că trebuie strînse şi probe cu privire
la persoana făptuitorului: comportarea acestuia în familie şi societate,
antecedenţă antisocială, stări psihice şi fizice de natură a influenţa
comportamentul său etc. În unele legislaţii se cere formarea unui
dosar de personalitate, care să fie avut în vedere la individualizarea
sancţiunii; dacă pentru minori este obligatorie efectuarea unei
“anchete sociale”, pentru inculpaţii majori nu se prevede decît
efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice doar în cazul unui
omor deosebit de grav. Prin posibilitatea strîngerii de probe în cursul
urmăririi penale cu privire la individualizarea sancţiunii penale,
legislaţia noastră se deosebeşte de dreptul anglo-saxon, în care
probele despre persoana inculpatului, care pot contribui la o corectă
individualizare a răspunderii penale, se administrează numai după ce
s–a dat verdictul de “vinovat” de către juriu, ceea ce exclude
strîngerea de probe despre persoana făptuitorului în faza preliminară
a procesului.
Un obiectiv important în strîngerea probelor îl constituie persoana
victimei – vîrsta, starea psiho-fizică, moralitatea, antecedenţa etc. –
care ar putea agrava sau atenua răspunderea penală a inculpatului.
Deşi dispoziţiile art. 200 nu se referă în mod expres la faptele şi
împrejurările care contribuie la justa soluţionare a laturii civile, trebuie
să tragem concluzia că aceste fapte şi împrejurări se includ, implicit,
în obiectul probaţiunii desfăşurate în cursul urmăririi penale; într–
adevăr, “cauza” care trebuie lămurită sub toate aspectele cuprinde şi
o latură penală şi una civilă, ceea ce solicită strîngerea probelor şi cu
privire la răspunderea civilă a inculpatului şi a părţii responsabile
civilmente. De aceea, dispoziţiile art. 200 ar trebui să precizeze, în
definirea obiectului urmăririi penale, şi obligaţia de a strînge probe şi
cu privire la răspunderea civilă a inculpatului şi a părţii responsabile
civilmente.
În art. 202 al. 4 se prevede că organul de urmărire penală este obligat
să strîngă date cu privire la “împrejurările care au determinat, înlesnit
sau favorizat săvîrşirea infracţiunii”, în scopul de a se acţiona în
vederea înlăturării lor, prevenindu–se astfel săvîrşirea de noi
infracţiuni. În fine, printr–o formulă generală – orice date de natură să
servească la soluţionarea cauzei – crează obligaţia pentru organul de
urmărire penală să lămurească cauza sub toate aspectele.
A doua cerinţă a obiectului urmăririi penale constă în evaluarea
probelor strînse în scopul de a “se constata dacă este sau nu cazul de
a se dispune trimiterea în judecată”. Această evaluare este necesară
pentru finalizarea urmăririi penale, fie în sensul trimiterii în judecată,
indicii suficiente contra inculpatului”.
 DPP–ps–7
fie în sensul scoaterii de sub urmărire sau încetării urmăririi penale.
Dacă o primă evaluare se face prin propunerea pe care organul de
cercetare penală o înaintează procurorului, a doua evaluare aparţine
acestuia cînd soluţionează cauza, fie prin emiterea rechizitoriului de
trimitere în judecată, fie a ordonanţei de închidere a dosarului prin
scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale8.
Faţă de reglementarea actuală a urmăririi penale se pot face unele
rezerve cu privire la caracterul complet al definirii obiectului urmăririi
penale prin dispoziţiile art. 200. Într–adevăr, strîngerea de probe şi
evaluarea constituie doar prima parte a urmăririi penale, denumită
cercetare penală, cu obiectivul lămuririi cauzei prin probe; în definiţie
nu se cuprinde intervenţia procurorului prin punerea în mişcare a
acţiunii penale şi nici prin trimiterea în judecată a inculpatului.
Urmărirea penală nu se desfăşoară numai pentru a se face constatări
de vinovăţie sau nevinovăţie, ci pentru tragerea la răspundere penală
a celui ce a săvîrşit infracţiunea. De aceea, ni se pare
corespunzătoare următoarea definiţie: “Urmărirea penală are ca
obiect strîngerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii
penale şi civile a acestora, precum şi inculparea celor vinovaţi şi
trimiterea lor în judecată penală”. Definindu–se astfel obiectul
urmăririi penale, se includ în el şi actele de dispoziţie ale procurorului
prin care învinuitul sau inculpatul este tras la răspundere şi trimis
înjudecată penală, acte de urmărire care au determinat, de altfel,
denumirea întregii activităţi prelimiare judecăţii. În mod firesc, dacă
se constată inexistenţa infracţiunii sau o cauză care înlătură
răspunderea penală, se includ în această fază procesuală şi actele
corespunzătoare de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare
a urmăririi penale.
1) Actele de urmărire penală
Obiectul urmăririi penale se aduce la îndeplinire prin actele de
urmărire penală. Actele prin care se strîng probele necesare lămuririi
cauzei sub toate aspectele se numesc acte de cercetare penală şi
constau în procedeele probatorii prin care se obţin mijloacele de
probă:
– ascultarea părţilor şi martorilor şi confruntarea lor;
– ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea de percheziţii, de
cercetări la faţa locului, de reconstituiri;
– înregistrări audio şi video, fotografieri;
– efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice şi constatări medico-
legale, de expertize.
Ca urmare, în sensul art. 132, actele de cercetare penală sînt acte
procedurale. Ele se folosesc şi în cursul judecăţii, cu ocazia cercetării
judecătoreşti, dar cu particularitatea efectuării lor ca acte
jurisdicţionale, în condiţiile de publicitate şi contradictorialitate ale
şedinţei de judecată9.
Actele prin care se pune în mişcare acţiunea penală, prin care se
finalizează urmărirea cu trimiterea în judecată a inculpatului sau cu o
soluţie de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale
sînt acte de urmărire penală şi, ca urmare, acte procesuale. Sînt
socotite acte de urmărire penală şi actele de dispoziţie prin care se
iau, se înlocuiesc, se revocă sau încetează de drept măsurile
8 În alte legislaţii, actul de trimitere în judecată aparţine unui organ
jurisdicţional.
9 Actele de cercetare mai poartă şi denumirea de acte de anchetă sau de
instrucţie în acele legislaţii în care activitatea preliminară judecăţii poartă
denumirea de anchetă sau instrucţie prealabilă.
 DPP–ps–8
preventive şi alte măsuri procesuale, căci sînt acte care implică
constrîngerea de stat.
Actele de urmărire se întemeiază pe rezultatul actelor de cercetare
penală deoarece, pentru a dispune punerea în mişcare a acţiunii
penale şi trimiterea în judecată, procurorul trebuie să aibă suportul
probator prin care ajunge la concluzia de vinovăţie a inculpatului.
Actele de cercetare penală se efectuează în ordinea dictată de
specificul fiecărei cauze în parte; dacă în cazul unui omor se
procedează mai întîi la cercetarea locului faptei, în cazul unui viol se
ascultă victima infracţiunii şi se efectuează o constatare medico-
legală. Actele de urmărire penală sînt acte constitutive ale procesului
penal, fiind obligatorie efectuarea lor în ordinea stabilită de lege10.
În cursul urmăririi penale efectuarea actelor de cercetare se îmbină cu
efectuarea actelor de urmărire penală11.
Actele de cercetare se efectuează potrivit normelor care
reglementează urmărirea penală (art. 200–278).
Ca documente procedurale, în cursul urmăririi penale se folosesc
rezoluţiile şi ordonanţele (art. 203). Rezoluţiile cuprind acte de
dispoziţie sumare, dar motivate, pe care le iau organele de urmărire
chiar pe actele de sesizare primite sau pe actele interne efectuate 12.
Ordonanţa este un act procedural mai complex, care trebuie folosit ori
de cîte ori legea cere aceasta13. Ordonanţa trebuie să fie motivată şi
să cuprindă întotdeauna:
– data şi locul întocmirii;
– numele, prenumele şi calitatea celui care a întocmit–o;
– unele menţiuni speciale prevăzute de lege pentru anumite acte şi
măsuri.
Întrucît ordonanţa este un act procedural complet, folosirea ei în locul
rezoluţiei nu este de natură să producă nici o vătămare procesuală,
care să atragă nulitatea; dimpotrivă, folosirea rezoluţiei în locul
ordonanţei atragea vătămarea prin lipsa menţiunilor cerute de lege,
ceea ce, atunci cînd se produce, poate provoca nulitatea actului de
dispoziţie.
În cursul urmăririi penale se întocmesc, pentru unele acte de
cercetare penală, procese-verbale, care sînt documente constatatoare
a efectuării actelor şi a rezultatului obţinut14.
10 Pentru sesizarea instanţei în mod necesar trebuie, în prealabil, să se
dispună punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a
inculpatului; pentru arestarea învinuitului pe o perioadă mai mare de 5 zile,
este necesară inculparea sa prealabilă prin punerea în mişcare a acţiunii
penale.
11 După începerea urmăririi penale, care constituie un act de dispoziţie, se
efectuează acte de cercetare penală cu privire la faptă, făptuitor şi
răspunderea sa penală; între timp, se poate dispune punerea în mişcare a
acţiunii penale şi apoi continuarea efectuării actelor de cercetare care, în
final, conduc la actul de trimitere în judecată a inculpaţilor sau la o altă
soluţionare a cauzei.
12 Astfel, prin rezoluţie pusă pe o plîngere sau un denunţ se începe
urmărirea penală (art. 228), se dispune ascultarea unor martori sau
efectuarea unei constatări medico-legale sau tehnico-ştiinţifice.
13 De exemplu soluţionarea cererii de recuzare sau abţinere (art. 53 al. 3 şi
5), luarea, revocarea măsurilor preventive, liberarea provizorie (art. 1401 al.
3, 144, 145, 146, 151, 1608–10), scoaterea de sub urmărire sau încetarea
urmăririi penale (art. 230, 243) etc. se dispune prin ordonanţă.
14 Astfel, în cazul cercetării la faţa locului (art. 131), al percheziţiei şi al
ridicării de acte şi obiecte (art. 108), al confruntării (art. 88 al. 3) etc. se
întocmesc procese-verbale, care trebuie să cuprindă menţiunile generale
prevăzute în art. 91, precum şi menţiunile speciale prevăzute de lege pentru
fiecare act de cercetare penală.
 DPP–ps–9
§1. Principiile de desfăşurare a urmăririi penale
1) Acţiunea principiilor fundamentale ale procesului
penal în cursul urmăririi penale
Principiile fundamentale ale procesului penal sînt acele reguli cu
caracter general care acţionează asupra tuturor instituţiilor procesual
penale şi în toate fazele de desfăşurare a procesului. Ca urmare, şi în
faza de urmărire se aplică principiile: legalitatea şi oficialitatea
procesului, aflarea devărului, rolul activ, folosirea limbii oficiale,
respectarea demnităţii persoanei, garantarea siguranţei şi libertăţii
persoanei, prezumţia de nevinovăţie, garantarea dreptului la apărare,
inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei şi al
convorbirilor telefonice. Aceste principii fundamentale acţionează,
însă, în modalităţi diferite în cursul urmăririi penale faţă de modul cum
acţionează în cursul judecăţii şi al executării hotărîrii penale definitive;
deosebirea decurge, în primul rînd, datorită condiţiilor în care se
efectuează urmărirea penală, de a se lămuri ceea ce la început este
neclar, de a se face ample investigaţii şi strîngere de probe într–o
luptă continuă cu încercările infractorilor de a se sustrage de la
răspunderea penală; în al doilea rînd, deosebirea decurge şi din modul
în care sînt organizate şi funcţionează organele de urmărire penală,
care îşi desfăşoară activitatea operativ, fără şedinţe dinainte
pregătite, în care se cere prezenţa părţilor şi participarea lor activă la
efectuarea actelor procesuale şi procedurale.
În legătură cu aplicarea principiului legalităţii, activitatea organelor de
cercetare penală este supusă supravegherii procurorului, iar a
acestuia procurorului ierarhic superior15. Dacă aflarea adevărului
poate fi necompletă sau inexactă în cursul urmăririi penale, datorită
neparticipării concomitente a părţilor la strîngerea probelor, în faza de
judecată există modalităţi mai potrivite de aflare a adevărului prin
prezentarea concomitentă în faţa completului de judecată a
procurorului de şedinţă, a părţilor şi apărătorilor lor, care, prin
participarea la cercetarea judecătorească şi prin dezbaterile judiciare,
pot înlătura ceea ce este greşit reţinut, pot preciza ceea ce nu este
clar, pot completa aspectele necesare pentru soluţionarea justă a
cauzei.
Modalităţile diferite de acţiune a principiilor fundamentale ale
procesului penal în cursul urmăririi penale sînt prevăzute şi pentru
alte principii decît cele de mai sus, acestea fiind examinate în fiecare
etapă a urmăririi penale.
Unele dintre principiile fundamentale ale procesului penal au o
acţiune mai limitată în cursul urmăririi penale în raport cu faza de
judecată. Astfel, activitatea de urmărire penală, prin specificul ei, nu
permite o asistenţă juridică a învinuitului sau inculpatului la toate
actele de urmărire penală, ceea ce are drept consecinţă o participare
mai restrînsă a apărătorului în cursul acestei faze procesuale;
cunoaşterea dosarului de către învinuit sau inculpat este posibilă abia
la terminarea cercetării penale, în timp ce la judecată dosarul poate fi
consultat oricînd.
Dimpotrivă, garanţiile stabilite de lege pentru respectarea demnităţii
umane, pentru inviolabilitatea şi siguranţa persoanei, pentru
15 În caz de încălcare a legii de către organele de cercetare penală
procurorul poate infirma actele nelegale şi dispune refacerea lor de către alte
organe de cercetare sau să le refacă personal; împotriva actelor nelegale
părţile au la dispoziţie plîngerea adresată procurorului şi, în cazuri restrînse,
instanţei de judecată. Or, în faza de judecată legalitatea este asigurată prin
prezenţa procurorului şi a părţilor la şedinţa de judecată, prin exercitarea
căilor de atac prevăzute de lege, asupra acestora pronunţîndu–se tot o
instanţă de judecată.
 DPP–ps–10
inviolabilitatea domiciliului şi a secretului corespondenţei au avut în
vedere în special faza urmăririi penale, practica evidenţiind încălcări
de lege sub aceste aspecte datorită contactului izolat şi nepublic pe
care–l are persoana care efectuează cercetarea penală cu învinuitul
sau inculpatul; în cursul şedinţei de judecată, în prezenţa publicului şi
a părţilor, sînt greu de închipuit abuzuri în domeniul amintit.
Cu toate aceste limite şi modalităţi diferite de acţiune, principiile
fundamentale ale procesului penal îşi au aplicarea şi în activitatea de
urmărire penală.
1) Principiile specifice ale activităţii de urmărire
penală
Codul de procedură penală nu prevede în mod expres, ca pentru faza
de judecată (art. 289–290), principiile potrivit cărora se desfăşoară
urmărirea penală, sarcina stabilirii lor revenind literaturii de
specialitate. Unii autori susţin că principiile publicităţii, oralităţii şi
contradictorialităţii (prevăzute de lege pentru faza judecăţii) se aplică
şi urmăririi penale, aducînd ca argumente posibilitatea pentru părţi de
a cunoaşte materialul de urmărire penală, ascultarea orală a părţilor
şi martorilor de către organul de cercetare penală, existenţa unei
cotnradictorialităţi tacite. Alţi autori susţin că urmărirea penală se
desfăşoară nepublic, necontradictoriu şi în formă preponderent scrisă,
principii opuse celor aplicabile în faza de judecată; în susţinerea
acestui punct de vedere se reţine că în cursul urmăririi penale există
doar elemente de publicitate şi contradictorialitate, după cum în faza
de judecată există elemente de nepublicitate (şedinţă secretă) sau de
necontradictorialitate (judecata în lipsă) în condiţiile în care şedinţa de
judecată este aşezată pe principiile publicităţii, contradictorialităţii,
oralităţii şi nemijlocirii. În fine, sînt autori care adaugă la lipsa de
publicitate, lipsa de contradictorialitate şi caracterul preponderent
scris al urmăririi penale şi alte două principii: lipsa de colegialitate a
organului de urmărire penală şi subordonarea ierarhică în efectuarea
actelor de urmărire penală16.
2) Lipsa de publicitate în activitatea de urmărire
penală
Prin publicitate în procesul penal se înţelege admiterea prezenţei
oricărei persoane, care nu este un participant la proces, la
desfăşurarea activităţii procesuale şi procedurale. Sub acest aspect,
activitatea de urmărire penală desfăşurîndu–se în cabinetul organului
de cercetare penală sau al procurorului, fără accesul publicului, se
poate caracteriza activitatea de urmărire penală ca nepublică. Unele
elemente de publicitate sînt admise la efectuarea unor acte de
cercetare penală17.
În lucrările de specialitate, lipsa de publicitate este examinată şi sub
aspectul păstrării secretului actelor de cercetare penală faţă de părţile
din proces, în special faţă de învinuit sau inculpat. Păstrarea secretului
actelor de urmărire penală efectuate este necesară atunci cînd
învinuitul sau inculpatul încearcă să obstaculeze aflarea adevărului
prin influenţarea sau distrugerea mijloacelor de probă. Sub acest
aspect, secretul urmăririi penale este păstrat parţial, deoarece legea
16 Întrucît aceste două principii nu se referă la desfăşurarea urmăririi penale,
ci la organizarea şi funcţionarea organelor de urmărire penală, urmează a fi
examinate în secţiunea despre organele de urmărire şi competenţa lor.
17 de exemplu prezenţa unor martori asistenţi la efectuarea cercetării la faţa
locului, la percheziţii, ori existenţa publicului ocazional la investigaţiile făcute
cu ocazia unui accident de circulaţie etc.; de asemenea, organul de cercetare
penală poate comunica prin mass-media unele date referitoare la un dosar
de urmărire penală, asigurînd astfel dreptul la informaţie prevăzut în art. 31
din Constituţie
 DPP–ps–11
prevede posibilitatea pentru apărător să asiste la efectuarea oricărui
act de urmărire penală, ceea ce înseamnă cunoaşterea rezultatului
acestuia, iar la terminarea cercetării penale există obligaţia pentru
organul de cercetare să prezinte inculpatului întreg materialul
probator ce a fost strîns împotriva sa. Evident că şi sub acest aspect
nu există o publicitate a dosarului ca în faza de judecată.
3) Lipsa de contradictorialitate a urmăririi penale
În cursul urmăririi penale procurorul întruneşte în persoana sa funcţiile
procesuale de învinuire, de apărare şi de soluţionare a cauzei; ca
urmare, nu poate exista contradictorialitate, care prespune
exercitarea acestor funcţii de autorităţi şi persoane diferite;
reprezentantul funcţiei de învinuire acţionează în contradictoriu cu
reprezentantul funcţiei de apărare pentru ca reprezentantul funcţiei
de judecare şi soluţionare a cauzei să aibă, la deliberare, toate
argumentele care susţin sau infirmă învinuirea. Ca urmare, nu poate
exista contradictorialitate în condiţiile în care procurorul învinuieşte,
dar şi apără, iar în final hotărăşte. Din punct de vedere tehnico-
procesual, contradictorialitatea implică prezenţa părţilor la efectuarea
actelor procesuale şi procedurale, pentru ca rezultatul acestora să
reflecte atît punctul de vedere al învinuirii, cît şi al apărării. Ori, cu
foarte rare excepţii (de exemplu confruntarea părţilor), la efectuarea
actelor de urmărire penală părţile nu sînt prezente în acelaşi timp,
pentru a se asigura contradictorialitatea între învinuire şi apărare.
Lipsa de contradictorialitate permite organului de urmărire penală să
asigure mobilitatea şi operativitatea necesare efectuării actelor de
urmărire penală, întrucît el se poate deplasa imediat la locul indicat,
fără a fi necesară convocarea părţilor şi prezenţa lor18.
Elementele de contradictorialitate se regăsesc şi în cursul urmăririi
penale, fiind cuceriri ale procesului penal modern faţă de procesul de
tip inchizitorial. La unele acte de urmărire penală pot participa părţile
(percheziţii, cercetări la faţa locului, reconstituiri), ceea ce le dă
posibilitatea să acţioneze de pe poziţiile lor contrare; părţile se pot
plînge împotriva actelor de urmărire penală nelegale, rezolvarea
acestora fiind de competenţa procurorului care supraveghează
urmărirea penală sau a procurorului ierarhic superior, deci de un alt
organ decît cel care a încălcat legea; împotriva luării unei măsuri
procesuale se poate face plîngere, pe care o rezolvă instanţa de
judecată, cu care ocazie procurorul şi inculpatul se află în
contradictorialitate; organul de urmărire penală are dreptul să
convoace părţile la efectuarea unui act de urmărire, realizîndu–se
astfel disputa dintre părţile din proces cu interese contrare. Aceste
elemente de contradictorialitate nu înlătură, însă, lipsa de
contradictorialitate ca principiu specific al urmăririi penale.
4) Urmărirea penală să desfăşoară preponderent
scris
Deşi în cursul urmăririi penale părţile şi martorii se ascultă oral, în
realitate nu se poate considera că urmărirea penală se desfăşoară
potrivit principiului oralităţii. Într–adevăr, oralitatea presupune
18 Se susţine, în unele lucrări de specialitate, că ar exista o
contradictorialitate tacită, prin obligaţia organului de urmărire penală să
confrunte continuu datele favorabile cu cele nefavorabile, motiv pentru care
acest principiu specific al urmăririi penale este definit ca “lipsa caracterului
expres (manifest) contradictoriu al urmăririi penale”. Acceptînd esenţa
contradictorialităţii prin exercitarea funcţiei de învinuire şi de apărare de
către autorităţi sau persoane diferite, iar cea de soluţionare a cauzei de către
un organ jurisdicţional, ni se pare discutabilă teza existenţei
contradictorialităţii atunci cînd aceeaşi autoritate are puterea de a decide
asupra unei învinuiri pe care tot ea o susţine.
 DPP–ps–12
desfăşurarea activităţii procesuale prin viu grai, în prezenţa
procurorului şi a părţilor, pentru ca acestea să asculte ce spune
fiecare participant la urmărire şi să poată lua, astfel, atitudine
imediată, prin viu grai, cu privire la ceea ce s–a spus, prin negarea
unor împrejurări afirmate ca existente, prin demonstrarea ca reale a
unor împrejurări pretins inexistente, prin punerea de întrebări şi
obţinerea de răspunsuri la acestea. În condiţiile în care la ascultarea
unei părţi nu sînt de faţă şi celelalte părţi, la ascultarea unui martor
nu este prezentă nici una din părţi, oralitatea constă numai în
declaraţiile verbale pe care le face cel ascultat, fără ca părţile
interesate să ia cunoştinţă direct de cele spuse, pentru a le putea
combate, preciza, completa prin întrebări; cunoaşterea celor relatate
organului de urmărire de părţile şi martorii ascultaţi oral se realizează
prin consultarea documentelor procedurale scrise în care au fost
consemnate declaraţiile. Cu ocazia prezentării materialului de
urmărire penală inculpatului, acesta ia cunoştinţă de toate probele
strînse împotriva sa din declaraţiile scrise, procesele-verbale
întocmite, rapoartele scrise de constatări tehnico-ştiinţifice sau
medico-legale de la dosar.
Sînt şi cazuri în care se poate purta o dezbatere orală între părţi;
astfel, cînd la pregătirea efectuării unei expertize au fost chemate
părţile şi expertul pentru a se fixa obiectul expertizei şi întrebările la
care trebuie să răspundă (art. 120), discuţiile îmbracă un caracter de
oralitate, ca excepţie de la forma preponderent scrisă a urmăririi
penale.
5) Tendinţa de restrîngere a acţiunii principiilor
specifice ale urmăririi penale
Sub Codul de procedură penală din 1936, cînd instrucţia prealabilă se
desfăşura în faţa judecătorului de instrucţie şi a camerei de acuzare,
existau mai multe elemente de contradictorialitate şi oralitate,
deoarece erau cazuri cînd procurorul susţinea oral învinuirea, iar
inculpatul şi apărătorul său susţineau oral apărarea cu privire la
anumite chestiuni, asupra acestora pronunţîndu–se judecătorul de
instrucţie sau camera de acuzare. După desfiinţarea judecătorului de
instrucţie şi în urma noii reglementări a urmăririi penale prin Legea nr.
3/1956, s–au accentuat lipsa de publicitate şi de contradictorialitate,
implicit şi caracterul scris al activităţii de urmărire penală, deoarece
întreaga activitate era în puterea procurorului; s–au adus şi unele
elemente noi, prin instituirea actului de prezentare a materialului de
urmărire penală inculpatului, dar numai după ce s–a terminat
urmărirea penală.
Codul de procedură penală din 1968 a introdus mai multe elemente
de publicitate şi de contradictorialitate, prin dreptul acordat părţilor să
participe la unele acte de urmărire, limitativ prevăzute de lege, sau
prin trecerea asupra instanţei a competenţei de a prelungi durata
arestării preventive peste patru luni, unde se realiza o anumită
contradictorialitate.
După 1989 s–au extins reglementările care introduc elemente de
contradictorialitate, oralitate şi publicitate în cursul urmăririi penale.
Astfel:
– apărătorului inculpatului i s–a permis să asiste la efectuarea
oricărui act de urmărire penală;
– învinuirea nu i se poate aduce la cunoştinţă învinuitului reţinut sau
arestat decît în prezenţa apărătorului său;
– înainte de ascultare, învinuitului i se pune în vedere că are dreptul
la apărător, care să asiste la ascultare;
 DPP–ps–13
– împotriva luării măsurii preventive inculpatul poate face plîngere,
care se soluţionează de către instanţa de judecată în prezenţa
inculpatului şi a apărătorului său;
– prelungirea duratei arestării preventive se dispune numai de către
instanţa de judecată în prezenţa inculpatului şi a apărătorului său.
Există actualmente o tendinţă de a se extinde elementele de
publicitate, de contradictorialitate şi oralitate la efectuarea urmăririi
penale, fără însă a se aşeza această activitate pe principiile de
desfăşurare a judecăţii. Se poate admite, astfel, chiar fără
introducerea judecătorului de instrucţie, ca împotriva unor acte ale
organului de urmărire penală19, persoana vătămată să se poată plînge
instanţei de judecată, unde va exista contradictorialitate, oralitate şi
publicitate20.
I.1. Organele care iau parte la efectuarea
urmăririi penale
§1. Organele de urmărire penală
1) Sisteme de organizare a activităţii prealabile
judecăţii penale
Codul de procedură penală din 1936 prevedea trei activităţi prealabile
judecăţii: primele cercetări, urmărirea şi instrucţia prealabilă. Primele
cercetări erau efectuate de poliţia judiciară, care se exercita de către
Ministerul Public de pe lîngă tribunal, precum şi de toţi funcţionarii
care, după lege, aveau calitatea de ofiţeri de poliţie judiciară; în
această calitate erau incluşi: cadrele din poliţia judiciară, ofiţerii şi
subofiţerii de jandarmi, pretorul, ca şef administrativ al unei plase
(unitate administrativă în cadrul judeţului), notarul şi acei funcţionari
de stat cu atribuţii privind respectarea legii în anumite domenii
(inspectori financiari, agenţi vamali, brigadieri silvici etc.); erau
consideraţi ca ofiţeri de poliţie judiciară şi judecătorii de instrucţie,
cînd întreprindeau primele cercetări. Actele încheiate de ofiţerii de
poliţie judiciară erau înaintate procurorului care, dacă era necesar,
completa cercetările şi apoi dispunea fie trimiterea în judecată prin
rechizitoriu, fie sesizarea judecătorului de instrucţie pentru a efectua
instrucţia prealabilă. Ministerul Public era considerat titularul dreptului
de exercitare a “urmăririi”, deci de a pune în mişcare acţiunea penală
în faţa instanţei prin trimiterea în judecată sau prin trimiterea la
judecătorul de instrucţie pentru efectuarea instrucţiei prealabile.
Instrucţia prealabilă se efectua de judecătorul de instrucţie, care era
un judecător al tribunalului, cu atribuţii de instrucţie; el avea
independenţa şi inamovibilitatea oricărui judecător, astfel încît se
considera că instrucţia va fi completă şi obiectivă, nesupusă nici unei
presiuni din afară sau din interiorul instituţiei. Acest sistem de organe
de poliţie judiciară, Minister Public şi judecător de instrucţie, care
efectuează primele cercetări şi instrucţia prealabilă, funcţionează şi
astăzi în unele ţări occidentale, după modelul francez.
Prin modificările aduse Codului de procedură penală de Legea nr.
3/1956, activitatea prealabilă judecăţii a fost încredinţată organelor de
cercetare penală şi organelor de anchetă penală. În unele cauze mai
simple se efectua cercetarea penală de către organele de cercetare,
în care erau incluse organele anume desemnate ale miliţiei şi
organele militare de cercetare penală (art. 186 Cod procedură penală
anterior). Ancheta se efectua obligatoriu în cauzele prevăzute de lege
19 cum este ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire sau de
încetare a urmăririi penale
20 instituirea judecătorului de instrucţie şi adoptarea instrucţiei prealabile,
după modelul legislaţiilor occidentale, ar însemna noi elemente ale unor
astfel de principii
 DPP–ps–14
şi facultativ în celelalte cauze; ca organe de anchetă se situau
anchetatorii penali din procuratură şi anchetatorii penali din securitate
(art. 1861 Cod procedură penală anterior). Procurorii aveau ca atribuţii
supravegherea organelor de cercetare penală şi a anchetatorilor
penali. Efectuarea activităţii preliminare judecăţii prin cercetare şi
anchetă penală este caracteristică procesului penal din Federaţia
Rusă, dar şi în unele ţări care au făcut parte din U.R.S.S., ca Republica
Moldova.
Prin Codul de procedură penală din 1968, desfiinţîndu–se ancheta
penală, urmărirea penală a fost încredinţată procurorilor şi organelor
de cercetare penală; ca organe de cercetare penală funcţionau
organele de cercetare ale securităţii, ale miliţiei şi organele de
cercetare speciale. Imediat după 1989, fiind desfiinţată securitatea de
stat, au rămas ca organe de cercetare penală numai organele de
cercetare ale poliţiei şi organele de cercetare speciale.
2) Organele de urmărire penală în actuala
reglementare
Potrivit art. 201, care are ca titulatură “organele de urmărire penală”,
activitatea de urmărire penală se efectuează de către procurori şi de
către organele de cercetare penală. Deci în denumirea generală de
organe de urmărire penală se includ procurorii, constituiţi în parchete,
şi organele de cercetare penală.
Procurorii formează principalul organ de urmărire penală, deoarece în
unele cazuri urmărirea nu se poate efectua decît de către procuror, iar
în celelalte cauze procurorul poate oricînd să preia efctuarea urmăririi
penale de la organele de cercetare penală. În art. 27 lit. a din L.O.J. se
prevede că una din atribuţiile Ministerului Public este efectuarea
urmăririi penale şi, după caz, supravegherea acesteia. Efectuarea
urmăririi penale de către procurori – care sînt magistraţi şi se conduc
după principiile legalităţii şi imparţialităţii – crează cadrul
organizatoric necesar pentru ca activitatea de urmărire penală să se
desfăşoare numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării legii
în activitatea de urmărire penală. În susţinerea acestei poziţii intervin
şi dispoziţiile prevăzute în art. 26 şi 32 L.O.J., care precizează că
Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi
publice, iar parchetele sînt independente de instanţele judecătoreşti.
În fiecare parchet sînt procurori specializaţi în efectuarea urmăririi
penale, iar la parchetele de pe lîngă tribunale, curţi şi Curtea Supremă
de Justiţie, aceştia sînt încadraţi în “secţii de urmărire penală”.
Ca organe de cercetare penală sînt organele de cercetare ale poliţiei
şi organele de cercetare speciale.
Ca organe de cercetare ale poliţiei funcţionează poliţişti anume
desemnaţi de către Inspectorul General al Poliţiei Române (Legea nr.
26/1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române). Aceştia
sînt încadraţi în formaţiunile de cercetare penală din cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei şi din unităţile sale teritoriale:
inspectorate judeţene, poliţii municipale şi orăşeneşti, posturi sau
unităţi specializate pentru anumite domenii de activitate (căi ferate,
aeroporturi etc.).
Organele de cercetare penală speciale sînt arătate în art. 208:
– comandanţii de unităţi militare corp aparte;
– şefii comenduirilor de garnizoană;
– comandanţii centrelor militare sau ofiţerii anume desemnaţi de
către aceştia;
– ofiţerii de grăniceri şi ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul de
Interne pentru activitatea de frontieră;
– căpitanii porturilor.
 DPP–ps–15
Se numesc organe de cercetare speciale deoarece atribuţiile de bază
sînt cele militare şi de supraveghere a porturilor şi a navigaţiei civile,
atribuţiile de cercetare penală fiind suplimentare şi numai în cauzele
prevăzute de lege.
S–a arătat că organele de cercetare ale securităţii au fost desfiinţate.
Întrucît problemele de siguranţă naţională cad astăzi în atribuţiile
Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe şi
Serviciului de Protocol şi Pază, se pune problema dacă şi cadrele din
aceste instituţii pot efectua cercetarea penală. În art. 13 din Legea nr.
14/1992 se prevede că “organele SRI nu pot efectua acte de cercetare
penală, nu pot lua măsura reţinerii sau arestării preventive şi nici
dispune de spaţii proprii de arest”. Totuşi, la solicitarea organelor
judiciare competente, cadre anume desemnate din SRI pot acorda
sprijin la realizarea activităţii de cercetare penală pentru infracţiuni
privind siguranţa naţională. Deci actualmente cadrele serviciilor de
informaţii nu acţionează ca organe de cercetare penală.
1) Principiile de organizare şi de acţiune ale
organelor de urmărire penală
Ministerul Public este organizat pe principiul unităţii de acţiune, al
subordonării ierarhice şi acţionează în temeiul principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic. Aceste principii se aplică pentru
Ministerul Public şi în cursul urmăririi penale. Astfel, fiecare procuror
acţionează în numele Ministerului Public, reprezentînd interesele
generale ale societăţii şi apărînd ordinea de drept, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor; aceasta se traduce printr–o acţiune
unipersonală, fiecare procuror exercitînd atribuţiile Ministerului Public
în limitele competenţei parchetului din care face parte. Unitatea de
acţiune înseamnă că, acţionînd în numele Ministerului Public,
procurorii din acelaşi parchet se pot substitui unii pe alţii, iar
procurorii ierarhic superiori pot îndeplini orice act care cade în
atribuţia procurorilor din subordine; unitatea de acţiune mai înseamnă
că în aceeaşi cauză pot acţiona mai mulţi procurori, fie succesiv, fie în
grup, deoarece toţi acţionează în numele Ministerului Public. Cînd
acţionează în grup nu înseamnă că se constituie într–un grup formal,
care decide prin unanimitate sau majoritate de voturi, ca un complet
de judecată, ci fiecare procuror efectuează anumite acte de urmărire,
hotărîrea fiind luată de procurorul cu gradul cel mai mare, care
conduce grupul, căci există subordonare ierarhică. De asemenea,
unitatea de acţiune îngăduie procurorului ierarhic superior să preia,
pentru efectuarea urmăririi penale, orice cauză de competenţa
procurorului ierarhic inferior, fiind posibil ca orice cauză penală să fie
preluată spre urmărire de către Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă
de Justiţie. Principiul controlului ierarhic permite conducătorului unui
parchet să controleze activitatea procurorilor din cadrul acestui
parchet, după cum şi conducătorul Parchetului este supus controlului
din partea conducătorului parchetului ierarhic superior sau
procurorilor inspectori din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de
Justiţie. În cadrul acestui control, procurorul ierarhic superior poate
suspenda şi infirma toate actele efectuate de către procurorul ierarhic
inferior, îi poate da dispoziţii obligatorii, în temeiul legii, sau poate
trece o cauză de la un procuror la altul pentru continuarea urmăririi
penale.
Aceste principii se aplică şi organelor de cercetare penală. Organul de
cercetare penală al poliţiei acţionează unipersonal, reprezentînd
organul de cercetare teritorial, dar cauza poate fi preluată de un
organ de cercetare ierarhic superior, pînă la Direcţia Generală de
cercetări penale din Inspectoratul General al Poliţiei. Şi poliţiştii pot
 DPP–ps–16
lucra în grup, efectuînd fiecare diverse acte de cercetare penală, dar
sînt subordonaţi şefului formaţiei de cercetare penală, care are ultimul
cuvînt în finalizarea cercetărilor. Pe lîngă supravegherea care se
exercită de către procuror, asupra activităţii organului de cercetare al
poliţiei se exercită şi controlul şefului unităţii de poliţie din care face
parte sau al unui ofiţer de poliţie superior, care are aceleaşi mijloace
de control – suspendarea sau infirmarea actelor de cercetare
efectuate sau direcţionarea obligatorie a modului în care trebuie
efectuată cercetarea.
Efecuarea urmăririi penale în temeiul acestor principii organizatorice
sau de acţiune se justifică prin specificul activităţii de urmărire penală,
care exprimă cerinţa de a fi efectuată imediat, operativ şi cu
mobilitatea necesară, care sînt incompatibile cu principiile de
organizare judecătorească, în care se pune accentul pe activitatea în
şedinţă, printr–un complet de judecată, fără a se supune dispoziţiilor
organelor superioare, controlul exercitîndu–se prin folosirea căilor de
atac.
În ce priveşte organele de cercetare militară, acestea sînt supuse
disciplinei militare, deci ordinului şi controlului superiorului; aceleaşi
reguli şi pentru căpitanii porturilor.
§1. Competenţa organelor de urmărire penală
1) Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi
penale (art. 209 al. 3 şi 4)
Potrivit art. 201, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi
de către organele de cercetare penală. Legea se referă în primul rînd
la procurori datorită vocaţiei pe care aceştia o au în a efectua
urmărirea penală în orice cauză penală. În cadrul supravegherii pe
care o exercită asupra organelor de cercetare penală, procurorul
poate prelua orice cauză din competenţa organului de cercetare
penală şi să efectueze personal urmărirea penală. Dreptul pe care îl
are procurorul de a efectua personal urmărirea în orice cauză penală,
dacă socoteşte necesar, îi conferă poziţia de principal organ de
urmărire penală; ca orice drept, exercitarea lui este lăsată la
aprecierea procurorului, astfel încît nu se recurge la acest drept decît
atunci cînd preluarea cauzei din competenţa organului de cercetare
penală este justificată de condiţiile concrete ale cauzei. Ca urmare,
competenţa procurorului de a efectua urmărirea penală în orice cauză
este facultativă şi, în practică, se aplică cu titlu de excepţie.
Prin lege se stabilesc însă cauzele în care efectuarea urmăririi de
către procuror este obligatorie. În aceste cauze urmărirea penală nu
poate fi efectuată decît de procuror, organul de cercetare penală
avînd dreptul să efectueze numai actele de cercetare care nu suferă
întîrziere (art. 213). În redactarea iniţială a art. 217 al. 3 se prevedea
că în cauzele în care urmărirea se efectuează de către procuror,
acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare penală să fie
efectuate, în alte localităţi decît cea în care se află sediul parchetului,
de către organul de cercetare al poliţiei din acele localităţi. Aceast
dispoziţie cerea, implicit, ca toate actele de cercetare din localitatea
de sediu a procurorului să fie efectuate de către procuror. În
modificarea art. 217, prin Legea nr. 45/1993, se prevede, în situaţia
cînd urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către
procuror, că acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare
penală să fie efectuate de către organele poliţiei, ceea ce nu mai
limitează delegaţia la acte din afara localităţii de sediu. Totuşi, actele
de cercetare care pot fi delegate nu pot face parte din acelea care sînt
esenţiale (ca ascultarea inculpatului, ascultarea martorilor principali,
confruntarea lor, dispunerea de probatorii). Se poate dispune, însă,
 DPP–ps–17
prin delegaţie, efectuarea unei percheziţii, a unei ridicări de obiecte şi
înscrisuri, a unei verificări la faţa locului, ascultarea unor martori care
cunosc date privitoare la persoana părţilor – deci orice acte de
procedură ce pot fi efectuate prin delegare, potrivit art. 132 şi 135.
Cazurile în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de
către procuror sînt prevăzute în art. 209 al. 3:
– după natura şi gravitatea infracţiunii:
– cele prevăzute în Codul penal:
– art. 155–173 (infracţiuni contra statului);
– art, 174–177 (omuciderea, în afară de uciderea din culpă);
– art. 189 al. 3, 190, 191 (lipsirea de libertate în mod ilegal, sclavia,
supunerea la muncă forţată obligatorie);
– art. 211 al. 3 (tîlhăria care a avut ca urmare moartea victimei sau
alte consecinţe deosebit de grave);
– art. 212 (pirateria);
– art. 236 (ofensa adusă unor însemne);
– art. 2361 (defăimarea ţării);
– art. 238 (ofensa adusă autorităţii);
– art. 239, 2391 (ultrajul, ultrajul calificat);
– art. 250 (purtarea abuzivă);
– art. 252 (neglijenţa în păstrarea secretului de stat);
– art. 254, 255, 257 (luarea de mită, darea de mită, traficul de
influenţă);
– art. 265–267, 2671, 268 (omisiunea de a înştiinţa organele
judiciare, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, supunerea la
rele tratamente tortura, represiunea nedreaptă);
– art. 273–276 (unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile
ferate);
– art. 2791, 280, 2801, 3022 (nerespectarea regimului materiilor
nucleare sau a altor materii radioactive, a dispoziţiilor privind
importul de deşeuri şi reziduuri, a regimului materiilor explozive şi
de ocrotire a unor bunuri);
– art. 317 (propaganda naţional-şovină);
– art. 356–361 (infracţiuni contra păcii şi omenirii);
– infracţiunile contra bunurilor aflate în proprietatea, administrarea
sau folosinţa forţelor armate sau a formaţiunilor militare;
– infracţiunile săvîrşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea
victimei;
– infracţiunile contra siguranţei naţionale prevăzute în legi speciale;
– infracţiunile contra protecţiei muncii;
– după calitatea persoanei, sînt de competenţa obligatorie a
procurorului infracţiunile săvîrşite de judecători, procurori, notarii
publici, de judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai
camerelor de conturi judeţene, precum şi cele săvîrşite de
demnitarii de stat care atrag competenţa Curţii Supreme de
Justiţie, la care se referă art. 29 pct. 1.
Este competent să efectueze urmărirea penală în cazurile indicate mai
sus procurorul de la parchetul de pe l îngă instanţa care, potrivit legii,
judecă în primă instanţă cauza. Astfel, în caz de omor va fi competent
procurorul de la parchetul de pe lîngă tribunal, pentru infracţiuni
contra păcii şi omenirii procurorul de la parchetul de pe lîngă curtea
de apel, iar în cazul demnitarilor competenţa revine procurorului din
Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. Dacă competenţa
este a secţiilor maritime şi fluviale ale instanţelor din Constanţa şi
Galaţi, competenţa de urmărire revine procurorilor din secţiile
maritime şi fluviale din parchetele corespunzătoare. În cazul în care
competenţa revine procurorului militar, se stabileşte mai întîi instanţa
 DPP–ps–18
militară competentă să judece cauza în primă instanţă, după care se
determină şi procurorul din parchetul militar de pe lîngă această
instanţă, care trebuie să aibă gradul militar egal cu învinuitul sau
inculpatul; dacă procurorul nu are grad egal, va fi asistat de un alt
procuror, cu grad corespunzător, numit prin ordinul şefului parchetului
militar din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie (art. 5 al.
2 din Legea nr. 43/1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor
militare).
În stabilirea procurorului competent să efectueze urmărirea penală,
atunci cînd aceasta este obligatorie, se aplică şi dispoziţiile art. 28 al.
3 L.O.J. potrivit cărora procurorul ierarhic superior poate să
îndeplinească oricare din atribuţiile procurorilor din subordine, ceea ce
permite efectuarea urmăririi şi de către un procuror din parchetul
ierarhic superior celui competent.
În practica de urmărire s–a dat delegaţie de către procurorul din
parchetul de pe lîngă instanţa competentă unui procuror dintr–un
parchet inferior pentru a efectua acte de cercetare penală; Curtea
Supremă de Justiţie a considerat legale actele efectuate de către
procurorul delegat, dacă prezentarea materialului de urmărire
inculpatului şi rechizitoriul aparţin procurorului competent potrivit
legii; soluţia se justifică prin argumentul dedus din art. 217, deoarece
dacă se poate delega dreptul de a efectua anumite acte de cercetare
penală unui organ de cercetare al poliţiei, cu atît mai mult se poate da
o astfel de delegaţie unui procuror dintr–un parchet ierarhic inferior.
Credem, însă, că s–ar încălca regulile de competenţă dacă urmărirea
penală ar fi efectuată, în întregime, prin delegaţie, de către un
procuror dintr–un parchet inferior în grad celui care este competent să
efectueze urmărirea penală, întrucît nici o dispoziţie legale nu admite
o astfel de derogare de la regulile de competenţă; a raţiona altfel ar
însemna că oricînd s–ar putea efectua urmărirea penală, prin
delegaţie, de către un procuror ierarhic inferior celui competent.
1) Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei
(art. 207)
Organele de cercetare ale poliţiei au o competenţă generală în
efectuarea cercetării penale, deoarece pot efectua cercetarea oricărei
infracţiuni care nu este dată în competenţa obligatorie a procurorului
sau a altor organe de cercetare. Deci în stabilirea competenţei sale de
a efectua cercetarea penală, poliţistul care acţionează ca organ de
cercetare penală trebuie să constate:
– că în cauza pe care vrea să o cerceteze nu este obligatorie
efectuarea urmăririi penale de către procuror;
– că nu este obligatorie efectuarea cercetării penale de către un
organ de cercetare speciale, întrucît în art. 208 al.ult. se prevede
că în cazurile de competenţa organelor de cercetare penală
militare, cercetarea se efectuează în mod obligatoriu de aceste
organe.
În cadrul competenţei generale a organelor de cercetare ale poliţiei
trebuie avute în vedere şi infracţiunile care vor fi prevăzute în viitor şi
pentru care nu se face vreo precizare cu privire la competenţa
obligatorie a procurorului sau a altor organe de cercetare penală.
Legea nu stabileşte competenţa unui anumit organ de cercetare al
poliţiei, determinată de natura sau gravitatea infracţiunii sau de
calitatea persoanei cercetate, aşa cum procedează pentru procuror;
de altfel, unităţile teritoriale ale poliţiei nu coincid cu cele ale
parchetelor şi instanţelor judecătoreşti, existînd şi posturi de poliţie şi
unităţi în poliţia feroviară, portuară, din aeroporturi. De principiu, orice
poliţist care este organ de cercetare penală poate efectua cercetarea
 DPP–ps–19
în cauzele care sînt de competenţa organelor de cercetare ale poliţiei;
totuşi, prin dispoziţii interne ale Inspectoratului General al Poliţiei se
stabilesc limitele de competenţă ale organelor de cercetare ale
poliţiei, fără însă ca nerespectarea lor să afecteze valabilitatea
cercetării efectuate. Organul de cercetare al poliţiei ierarhic superior
poate prelua orice cauză penală de la organul de cercetare inferior,
astfel încît cercetarea să poată fi efectuată de cadrele cele mai
calificate ale poliţiei.
1) Competenţa organelor de cercetare speciale (art.
208)
Organele de cercetare penală speciale au competenţa de a efectua
cercetarea penală în cauzele care nu sînt date în competenţa
obligatorie a procurorului, după următoarele distincţii:
a) Comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, precum şi
ofiţerii desemnaţi de către aceştia, pentru infracţiunile săvîrşite de
militarii din subordine, precum şi pentru infracţiunile săvîrşite în
legătură cu serviciul de către angajaţii civili ai acestor unităţi.
Competenţa operează şi în cazul unităţilor militarizate din
Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei – Direcţia Generală a
Penitenciarelor, SRI, SIE, SPP, Serviciul de Telecomunicaţii
Speciale.
b) Şefii comenduirilor de garnizoană, precum şi ofiţerii anume
desemnaţi de către aceştia, pentru infracţiunile săvîrşite de militari
în afara unităţilor militare.
c) Comandanţii centrelor militare şi ofiţerii anume desemnaţi de către
aceştia, pentru infracţiunile de competenţa instanţelor militare
săvîrşite de persoanele civile în legătură cu obligaţiile lor militare.
La cererea comandanţilor centrelor militare, organul de poliţie
efectuează unele acte de cercetare, după care înaintează lucrările
comandantului centrului militar.
În cazurile prevăzute mai sus (lit. a–c) cercetarea penală se
efectuează în mod obligatoriu de organele speciale prevăzute
(excluderea organelor de cercetare ale poliţiei).
d) Ofiţerii de grăniceri, precum şi ofiţerii anume desemnaţi de MI,
pentru infracţiunile de frontieră.
e) Căpitanii porturilor, pentru infracţiunile contra siguranţei navigaţiei
pe apă şi contra disciplinei la bord, precum şi pentru infracţiunile
de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute în Codul penal,
săvîrşite de personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus
sau ar fi putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei.
Întrucît pentru organele de cercetare speciale de la lit. d şi e nu se
face menţiunea cu privire la caracterul obligatoriu al competenţei
lor, decurge concluzia că pentru infracţiunile date în competenţa
lor se poate efectua cercetarea şi de către organul de cercetare al
poliţiei, care are competenţa generală.
Supravegherea cercetării penale efectuate de căpitanii porturilor
este de competenţa procurorilor din secţiile maritime şi fluviale ale
parchetelor corespunzătoare instanţelor competente să judece
cauza în primă instanţă (art. 4 din Decretul nr. 203/1974).
1) Dispoziţii speciale privind competenţa organelor
de cercetare penală (art. 210–213)
Dispoziţiile privind competenţa după materie şi după calitatea
persoanei fiind prevăzute sub sancţiunea unei nulităţi absolute (art.
197 al. 2 şi 3), organul de urmărire penală este obligat, înainte de a
efectua urmărirea penală, să–şi verifice competenţa. În plus, se aplică
în mod corespunzător în cursul urmăririi penale şi dispoziţiile
privitoare la competenţa teritorială, în caz de indivizibilitate şi
 DPP–ps–20
conexitate, de disjungere, în caz de schimbare a calităţii inculpatului,
de declinare de competenţă şi chestiuni prealabile, prevăzute pentru
instanţele judecătoreşti în art. 30–36, 38, 40, 42 şi 44 (art. 45 al. 1).
Cu privire la competenţa teritorială sînt şi unele dispoziţii speciale:
– cînd nici unul din cele patru criterii de loc din art. 30 al. 1 nu este
cunoscut, competenţa revine organului de cercetare mai întîi
sesizat;
– în caz de sesizări simultane privind cele patru criterii de loc,
precăderea se stabileşte în ordinea enumerării de la art. 30, spre
deosebire de competenţa instanţelor judecătoreşti pentru care nu
se prevede vreo precădere în raport de aceste criterii de loc;
– dacă în raport de unul din criteriile arătate în art. 30 al. 1 sînt
competente mai multe organe de cercetare penală, competenţa
revine organului mai întîi sesizat;
– urmărirea penală a infracţiunilor săvîrşite în străinătate (art. 31) se
efectuează de către organul de cercetare din raza teritorială a
instanţei competente să judece cauza în primă instanţă.
După verificările făcute, constatînd că nu are competenţa să
efectueze urmărirea penală, organul de cercetare trimite de îndată
cauza procurorului care exercită supravegherea asupra activităţii sale
în vederea sesizării organului competent. Cînd lipsa de competenţă
este constatată de către procuror, acesta îşi declină competenţa în
favoarea procurorului competent, prin ordonanţă.
În art. 211 şi 213 se prevăd dispoziţii care produc o extindere limitată
a competenţei organelor de cercetare penală. Astfel, în ce priveşte
competenţa după materie şi calitatea persoanei, precum şi după
teritoriu, se prevede că organul de cercetare penală este obligat să
efectueze actele de cercetare ce nu suferă amînare, chiar dacă
acestea privesc o cauză care nu este de competenţa sa; se face
aplicarea dispoziţiilor potrivit cărora poliţistul trebuie să intervină
oricînd s–a săvîrşit o infracţiune, pentru a lua măsurile necesare de
prindere a făptuitorului, de păstrare a urmelor infracţiunii, de
descoperire a persoanelor care au perceput ceea ce s–a întîmplat (În
acest sens şi art. 25 din Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române). Lucrările efectuate în astfel de cazuri
se trimit de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea,
organului competent să urmărească acea cauză.
În ce priveşte extinderea competenţei teritoriale, se prevede că atunci
cînd anumite acte de cercetare trebuie efectuate în afara razei
teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare poate să le
efectueze el însuşi sau să dispună efectuarea lor prin comisie
rogatorie sau delegare. Dacă înţelege să efectueze personal acte de
cercetare, înştiinţează în prealabil despre aceasta organul
corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte. În
cuprinsul aceleiaşi localităţi, organul de cercetare efectuează toate
actele de cercetare, chiar dacă unele din acestea trebuie îndeplinite în
afara razei sale teritoriale, cu înştiinţarea organului de cercetare
corespunzător.
1) Organe şi persoane care pot încheia acte de
constatare a comiterii de infracţiuni (art. 214, 215)
Fără a le recunoaşte calitatea de organe de cercetare penală, legea
acordă unor organe şi persoane, denumite organe de constatare,
dreptul de a încheia acte de constatare în cazul săvîrşirii de
infracţiuni.
– Organele inspecţiilor de stat, ale gărzii financiare, precum şi alte
organe de stat – pentru infracţiunile ce constituie încălcări ale
dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit
 DPP–ps–21
legii; sînt astfel de organe: inspectorii pentru protecţia muncii,
calităţii produselor, din regimul vamal, silvic, piscicol, sanitar etc.
Aceste organe acţionează în afara instituţiei din care fac parte, dar
asupra activităţii persoanelor care trebuie să respecte anumite
norme.
– Organele de control şi de conducere ale administraţiei de stat, ale
autorităţilor autonome – pentru infracţiunile săvîrşite în legătură cu
serviciul de cei aflaţi în subordinea sau sub controlul lor; sînt astfel
de organe: conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice,
persoanele cu sarcini de control la unităţile de orice fel care au
sarcina de a verifica îndeplinirea de către subordonaţi a atribuţiilor
de serviciu.
Organele arătate au dreptul să ia declaraţii de la făptuitor şi de la
martorii care au fost de faţă la săvîrşirea unei infracţiuni şi să
întocmească procesele-verbale despre împrejurările concrete ale
săvîrşirii acesteia; de asemenea, au dreptul să reţină corpurile delicte,
să procedeze la evaluarea pagubelor, precum şi să efectueze şi alte
acte, cînd legea prevede aceasta21. Actele încheiate se înaintează
procurorului în cel mult 3 zile de la descoperirea faptei ce constituie
infracţiune, afară de cazul cînd legea dispune altfel.
În caz de infracţiune flagrantă, aceleaşi organe au obligaţia să–l
prindă pe făptuitor şi să–l înainteze de îndată procurorului, împreună
cu actele încheiate.
Obligaţiile şi drepturile arătate mai sus le au şi următoarele persoane:
– comandanţii de nave şi aeronave – pentru infracţiunile săvîrşite pe
acestea, pe timpul cît navele şi aeronavele pe care le comandă se
află în afara porturilor şi aerodromurilor;
– subofiţerii trupelor de grăniceri – pentru infracţiunile de frontieră.
Codul de procedură penală acordă acestor persoane dreptul de a
efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului, de a verifica
lucrurile pe care acesta le are cu sine şi chiar de a prinde pe făptuitor,
înaintîndu–l de îndată procurorului sau organului de cercetare penală;
actele încheiate se înaintează organului de cercetare competent
(căpitanul portului, ofiţerului de grăniceri) în cel mult 5 zile, pentru
comandanţii de nave şi aeronave termenul începînd să curgă de la
data ancorării navei sau aterizării aeronavei pe teritoriul român.
Prin lege se recunoaşte dreptul de a face constatări cu privire la
săvîrşirea unei infracţiuni şi altor cadre sau persoane. Astfel, în art. 11
din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI se
prevede că activităţile care aduc atingere siguranţei naţionale pot fi
constatate de cadrele SRI.
Importanţa acestor constatări în combaterea infracţiunilor este
reflectată în dispoziţia potrivit căreia procesele-verbale întocmite de
aceste organe sau cadre constituie mijloace de probă şi moduri de
sesizare a organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi
(art. 214, 215 – ultimele alineate).
§1. Supravegherea exercitată de către procuror în
activitatea de urmărire penală (art. 216–220)
1) Obiectul şi caracteristicile supravegherii
exercitate de către procuror în activitatea de
urmărire penală
Potrivit art. 27 lit. b L.O.J., Ministerul Public are ca atribuţii şi
supravegherea urmăririi penale; în exercitarea acestei atribuţii,
procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a
poliţiei şi a altor organe, care sînt obligate să aducă la îndeplinire
21 percheziţii corporale şi de bagaje – în cazul vameşilor; verificarea
documentelor contabile – pentru revizorii de gestiune şi inspectorii financiari
 DPP–ps–22
dispoziţiile procurorului, în condiţiile legii. Reglementarea activităţii de
supraveghere de către procuror în activitatea de urmărire penală îşi
are sediul în art. 216–220.
Supravegherea exercitată de către procuror are ca obiect asigurarea
descoperirii tuturor infracţiunilor săvîrşite, tragerea la răspundere
penală a oricărui infractor şi garantarea ca nici o persoană să nu fie
urmărită penală fără să existe indicii temeinice că a săvîrşit o faptă
prevăzută de legea penală; de asemenea, procurorul veghează ca nici
o persoană să nu fie reţinută sau arestată decît în cazurile şi în
condiţiile prevăzute de lege. Aşadar, în cadrul supravegherii pe care o
exercită, procurorul trebuie să acţioneze ca, în cursul urmăririi penale,
respectîndu–se dispoziţiile legale care reglementează desfăşurarea
acestei activităţi, să se afle adevărul şi să fie lămurită cauza sub toate
aspectele, prin strîngerea probelor necesare atît în favoarea, cît şi în
defavoarea învinuitului sau inculpatului. Într–o formulă de sinteză:
procurorul supraveghează ca urmărirea penală să fie efectuată
complet, temeinic şi operativ; ca actele de urmărire penală să fie
efectuate potrivit dispoziţiilor legii; să fie luate toate măsurile
necesare pentru prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.
Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărire
penală, precum şi principiile specifice ale acestei activităţi, determină
anumite caractere ale supravegherii urmăririi penale, care o
deosebeşte de supravegherea de către procuror a activităţii altor
organe (cum sînt cele de punere în executare a sancţiunilor aplicate):
– procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător al
urmăririi, cu drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăror acte
de urmărire efectuate de organele aflate sub supravegherea sa;
– supravegherea este permanentă şi completă, în sensul că se
desfăşoară din momentul începerii urmăririi penale şi pînă la
finalizarea ei, cuprinzînd toate aspectele legalităţii şi temeiniciei;
– supravegherea (ca şi urmărirea) se desfăşoară nepublic,
necontradictoriu şi în formă scrisă, luîndu–se măsuri fără
publicitate, atunci cînd este necesar şi în locul potrivit.
Poziţia procurorului de conducător al urmăririi penale rezultă în mod
expres din dispoziţiile art. 27 lit a şi b L.O.J., dar şi din drepturile
acordate procurorului de către dispoziţiile Codului de procedură
penală în raport de organele de cercetare penală supravegheate.
Supravegherea exercitată de către procuror foloseşte aceleaşi
modalităţi şi mijloace juridice faţă de toate organele de cercetare
penală, fie ale poliţiei, fie speciale. Însă cînd urmărirea penală este
efectuată de către procuror, supravegherea exercitată de procurorul
ierarhic superior urmează reguli diferite, deoarece numai anumite
acte ale procurorului sînt supuse supravegherii exercitate de
conducătorul parchetului din care face parte sau de procurorul din
parchetul ierarhic superior.
1) Procurorul competent să efectueze
supravegherea urmăririi penale
Înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 45/1993, care a modificat art.
209 (de la 1 iulie 1993), cercetarea penală putea fi supravegheată de
orice procuror, neexistînd o dispoziţie care să prevadă că anumite
organe de cercetare penală se află sub supravegherea unui anumit
procuror. Ca urmare, într–o cauză de competenţa tribunalului
supravegherea putea fi exercitată şi de către procurorul de la
procuratura locală (de pe lîngă judecătorie), existînd doar obligaţia ca
sesizarea instanţei să o efectueze procurorul corespunzător de la
procuratura judeţeană. Pe linie internă a Procuraturii şi a
Inspectoratului General al Poliţiei existau reguli ca supravegherea să
 DPP–ps–23
fie exercitată de către un procuror din unitatea de procuratură
corespunzătoare formaţiunii de cercetare penală.
Potrivit noii redactări a art. 209 al. 4, supravegherea asupra activităţii
organului de cercetare penală să exercită de către procurorul de la
parchetul corespunzător instanţei care, conform legii, judecă în primă
instanţă cauza urmărită. Această dispoziţie legală este de natură să
sistematizeze şi să simplifice competenţa de supraveghere a
procurorului; competenţa de supraveghere nu mai are în vedere
organul de cercetare supravegheat, ci competenţa procurorului de a
sesiza instanţa de judecată în cauza respetivă. Dacă o cauză este de
competenţa judecătoriei, oricare ar fi organul de cercetare al poliţiei
care efectuează cercetare – şef de post, poliţie orăşenească,
municipală, judeţeană – supravegherea se poate exercita de către
procurorul din parchetul de pe lîngă judecătorie; dacă tribunalul are
competenţa de judecată în primă instanţă, supravegherea se exercită
de către procurorul din parchetul de pe lîngă tribunal; în acelaşi mod
se determină supravegherea urmăririi penale şi în cauzele de
competenţa instanţelor militare. Este competent să efectueze
supravegherea şi procurorul din parchetul ierarhic superior celui
corespunzător instanţei competente să judece cauza în primă
instanţă; cînd cauza este de competenţa judecătoriei, dar cercetarea
o face organul de poliţie judeţean, supravegherea se poate exercita şi
de procurorul din parchetul de pe lîngă tribunal.
Potrivit Decretului nr. 203/1974 privind înfiinţarea şi organizarea de
secţii maritime şi fluviale la unele instanţe judecătoreşti şi parchete
(art. 4), supravegherea urmăririi în cauzele de competenţa acestor
secţii se exercită de către procurorii de la secţiile maritime şi fluviale
ale parchetelor din Constanţa şi Galaţi, corespunzătoare instanţelor
care judecă în primă instanţă cauza penală. Competenţa acestor
procurori are întîietate şi în caz de indivizibilitate şi conexitate cu
infracţiuni de drept comun.
În cauzele în care urmărirea se efectuează de către procurori,
supravegherea se exercită de primul procuror al parchetului din care
face parte, de către adjunctul acestuia sau de procurorul şef de secţie,
în baza delegaţiei date de primul procuror; cînd urmărirea se
efectuează de către primul procuror, supravegherea se exercită de
către procurorul ierarhic superior, care este primul procuror al
parchetului superior; cînd urmărirea este efectuată de către un
procuror din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie,
supravegherea se exercită de către procurorul şef de secţie de
urmărire penală şi de criminalistică sau de către procurorul general.
2) Modalităţile prin care se exercită de către
procuror supravegherea activităţii de cercetare
penală
Pentru ca procurorul să–şi poată exercita atribuţiile de supraveghere a
activităţii de cercetare penală trebuie, în primul rînd, să aibă
cunoştinţă de cauzele care sînt în curs de cercetare penală; ca
urmare, prin lege (art. 218 al. 2) organul de cercetare penală este
obligat să încunoştinţeze de îndată pe procuror despre infracţiunea cu
care s–a sesizat şi a început urmărirea penală. Din moment ce a luat
la cunoştinţă despre începerea cercetării penale, procurorul
desfăşoară din oficiu supravegherea, de pe poziţia de conducere şi
control a activităţii de cercetare penală.
Supravegherea din oficiu se desfăşoară prin două modalităţi:
verificarea cauzelor aflate în cercetare şi participarea procurorului la
efectuarea actelor de cercetare pentru care consideră necesară
prezenţa sa.
 DPP–ps–24
Verificarea lucrărilor de cercetare penală se efectuează în tot cursul
cercetării şi, în mod obligatoriu, la terminarea ei. Pentru a verifica
legalitatea şi temeinicia activităţii de cercetare penală în cursul
desfăşurării ei, procurorul poate alege unul din următoarele procedee:
– poate cere spre verificare orice dosar de la organul de cercetare
penală, care este obligat să–l trimită, cu toate actele, materialele şi
datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării (art.
218 al. 3);
– se poate deplasa la sediul organului de cercetare penală, cu care
ocazie verifică toate dosarele aflate în curs de cercetare penală;
– verifică actele de cercetare cu ocazia solicitării de către organul de
cercetare penală a unei autoritaţii prealabile, a unei încuviinţări, a
unei confirmări, atunci cînd legea cere aceasta sau cu ocazia
propunerii de punere în mişcare a acţiunii penale şi de arestare
preventivă a învinuitului sau inculpatului.
În toate aceste cazuri procurorul, înainte de a dispune actul solcitat,
verifică mai întîi dacă sînt întrunite condiţiile cerute de lege. La
terminarea cercetării penale, atunci cînd procurorul trebuie să rezolve
cauza, verificarea se face sub toate aspectele legalităţii şi temeiniciei
cercetării, întrucît procurorul răspunde de soluţia pe care o adoptă.
Trimiterea în faţa instanţei a unei cauze a cărei cercetare a fost
nelegal şi necomplet efectuată poate atrage restituirea cauzei pentru
refacerea sau completarea urmăririi penale, ceea ce constituie o notă
negativă nu numai pentru organul care a efectuat cercetarea, ci şi
pentru procurorul care a supravegheat–o.
Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală
constituie o a doua modalitate de supraveghere; fiind prezent la
efectuarea actului, poate asigura respectarea legii şi, prin capacitatea
sa profesională, poate da eficienţă mai mare actului efectuat22. Spre
deosebire de verificarea lucrărilor de urmărire penală, care presupune
constatări după efectuarea unor acte de cercetare sau, dimpotrivă,
autorizarea pentru efectuarea lor, participarea procurorului la
efectuarea unor acte de cercetare penală asigură îndeplinirea lor în
cele mai bune condiţii de eficienţă şi legalitate.
În afară de supravegherea din oficiu, procurorul exercită
supravegherea şi cu ocazia rezolvării plîngerilor îndreptate împotriva
actelor de cercetare. Potrivit art. 275, orice persoană poate face
plîngere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin
acestea s–a adus o vătămare intereselor sale legitime. În ce priveşte
autoritatea care soluţionează plîngerea se conturează două sisteme:
– în legislaţiile în care instrucţia prealabilă se efectuează de către
judecătorul de instrucţie, partea nemulţumită poate folosi o cale de
atac – apel sau recurs – care se judecă de o instanţă de instrucţie
(camera de instrucţie);
– în legislaţiile în care urmărirea penală se efectuează sub
supravegherea procurorului, plîngerea împotriva actelor de
cercetare penală nelegale se soluţionează de procurorul ierarhic
superior23.
22 prezenţa procurorului la o cercetare la faţa locului sau la ascultarea
inculpatului crează reale posibilităţi de respectare a condiţiilor cerute de lege
la efectuarea acestor acte, dar şi stabilirea corectă şi completă a
împrejurărilor de la locul faptei, a urmelor şi mijloacelor de probă materiale
găsite, la obţinerea unei declaraţii sincere şi complete a celui ascultat
23 Pînă în 1991, legislaţia noastră consacra acest ultim regim, deoarece
plîngerea trebuia adresată procurorului care supraveghează cercetarea
penală, iar în cazul cînd actul procurorului era considerat nelegal, plîngerea
trebuia adresată procurorului ierarhic superior. Se adoptase astfel concepţia
că activitatea de urmărire penală nu trebuie supusă controlului instanţei de
 DPP–ps–25
Prin Legea nr. 32/1990 de modificare şi completare a Codului de
procedură penală s–a făcut o primă excepţie de la această regulă,
deoarece ordonanţa de respingere a cererii inculpatului arestat de a fi
eliberat provizoriu poate fi supusă controlului instanţei de judecată,
prin introducerea unei plîngeri împotriva ordonanţei. Apoi, prin
dispoziţia art. 23 al. 4 din Constituţie, plîngerea împotriva legalităţii
mandatului de arestare preventivă se rezolvă de instanţa competentă
să judece cauza în primă instanţă. Pentru toate celelalte plîngeri
împotriva actelor de cercetare penală nelegale competent de a le
rezolva a rămas procurorul.
Partea care consideră că a fost vătămată printr–un act de cercetare
nelegal îndreaptă plîngerea sa fie organului de cercetare, fie
procurorului care exercită supravegherea. Organul de cercetare este
obligat să o înainteze procurorului competent în termen de 48 de ore
de la primirea ei, împreună cu explicaţiile sale, atunci cînd acestea
sînt necesare. Dacă plîngerea se îndreaptă împotriva unui act efectuat
de către procuror, aceasta se adresează prim-procurorului
parchetului, iar cînd se îndreaptă împotriva actelor sau măsurilor luate
de către prim-procuror, plîngerea se adresează procurorului ierarhic
superior, care este conducătorul parchetului ierarhic superior din
aceeaşi circumscripţie teritorială (art. 32 L.O.J.). Introducerea plîngerii
nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau actului care
formează obiectul plîngerii.
Primind plîngerea, procurorul competent să o rezolve verfică dosarul
de cercetare penală, cere explicaţiile necesare organului de cercetare
penală sau procurorului care l–a efectuat, ascultă persoana care a
făcut plîngerea, fiind obligat să o rezolve în cel mult 20 zile. În cazul în
care plîngerea se referă la măsurile preventive, plîngerea trebuie
rezolvată de îndată, avînd în vedere starea de deţinere a celui care o
face. Rezolvarea plîngerii se face prin rezoluţie scrisă şi motivată, iar
soluţia adoptată se comunică de îndată persoanei care a făcut
plîngerea. Aceasta poate face o nouă plîngere procurorului ierarhic
superior celui care a rezolvat plîngerea iniţială, ajungîndu–se pînă la
procurorul general.
1) Mijloacele prin care se exercită supravegherea
procurorului în activitatea de urmărire penală
Verificînd activitatea de cercetare penală, participînd la efectuarea
unor acte de cercetare sau rezolvînd plîngerile împotriva unor acte de
cercetare penală, procurorul poate ajunge la concluzia că actul de
cercetare a fost legal efectuat şi cu eficienţa necesară, că măsura
procesuală a fost luată în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege,
raţiune pentru care dă valabilitate acestor acte şi măsuri sau
efectuează personal actele necesare desfăşurării în continuare a
urmăririi penale; dacă procurorul constată că s–a încălcat legea la
efectuarea actelor de cercetare penală sau că acestea nu au fost
corect sau eficient îndeplinite, va da curs acestei constatări şi va
corecta ce se poate corecta, va infirma ceea ce este nelegal efectuat
şi va refuza îndeplinirea actelor şi măsurilor solicitate.
În prima situaţie – dacă a constatat că actele de cercetare ce se cer
efectuate sînt legale şi temeinice – procurorul care supraveghează
cercetarea penală emite autorizarea prealabilă, acordă încuviinţarea
sau confirmă actul sau măsura luată. Autorizarea trebuie să fie dată
întotdeauna înainte de efectuarea actului24. Încuviinţarea trebuie să
judecată.
24 Percheziţia nu poate fi efectuată de către organul de cercetare penală
dacă nu se află în posesia autorizaţiei prealabile; în caz contrar, actul este
nelegal şi atrage răspunderea pentru abuzul în serviciu de a efectua
 DPP–ps–26
fie prealabilă, dar atunci cînd este urgenţă poate interveni şi după
efectuarea actului25. Confirmarea se dă de către procuror după
efectuarea unui act de cercetare penală, dînd valabilitate actului şi
provocînd producerea efectelor juridice ale acestuia care, pînă la
confirmare, erau suspendate26.
Organul de cercetare penală poate face propuneri procurorului de a
efectua actele care intră în atribuţia sa ori de a lua măsurile pe care
numai el le poate dispune; cînd este de acord cu aceste propuneri,
procurorul efectuează actul necesar sau dispune măsura solicitată27.
Procurorul poate constata, însă, că actul solicitat sau propunerea
făcută de organul de cercetare penală nu este nici legală, nici
temeinică; în aceste cazuri mijloacele juridice de supraveghere sînt
diferite. Procurorul poate constata că actele de urmărire solicitate nu
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege; în acest caz, el refuză – în
scris şi motivat – să dea autorizaţie de percheziţie, încuviinţare de a
se reţine corespondenţa, confirmarea actului efectuat, ori refuză
punerea în mişcare a acţiunii penale, arestarea preventivă, trimiterea
în judecată. Refuzînd aprobarea actelor nelegale şi netemeinice,
procurorul trebuie să îndrume efectuarea în continuare a urmăririi
penale; în acest caz, dacă cercetarea este în curs, procurorul dă
dispoziţii de ce trebuie să facă în continuare organul de cercetare
penală, ce împrejurări trebuie să lămurească şi prin ce mijloace de
probă, ce acte de urmărire trebuie efectuate sau refăcute. Dispoziţiile
date de procuror sînt obligatorii pentru organul de cercetare penală,
în sensul că trebuie aduse la îndeplinire. În cazul în care organul de
cercetare penală are de făcut obiecţii asupra dispoziţiilor obligatorii
date de procuror, poate sesiza pe prim procurorul parchetului sau,
cînd dispoziţiile au fost date de către acesta, pe procurorul ierarhic
superior, fără a întrerupe însă îndeplinirea lor. În termen de 3 zile de
la sesizare, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior este
obligat să se pronunţe, în sensul de a se executa dispoziţiile date sau
a se întrerupe executarea, cu indicaţii de ce trebuie să se facă în
continuare (art. 219).
Un alt mijloc de supraveghere constă în trecerea cauzei de la un
organ de cercetare penală la altul. Procurorul poate dispune, după
necesitate, ca într–o cauză în care cercetarea penală este efectuată
de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de un alt organ de
cercetare competent. Preluarea unei cauze de către un organ de
cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la
parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii
motivate a organului de cercetare care preia cauza şi după
înştiinţarea procurorului care exercită supravegherea acesteia.
percheziţii în alte condiţii decît cele legale.
25 De exemplu dacă există urgenţă se poate dispune reţinerea
corespondenţei de către organul poştal, urmînd ca îndată să se obţină şi
încuviinţarea procurorului.
26 Confirmarea procurorului de a nu se începe urmărirea, confirmarea
rechizitoriului de către primul procuror atunci cînd urmărirea se efectuează
de către un procuror din subordinea sa sînt acte de supraveghere fără de
care aceste acte nu produc efecte juridice.
27 Cînd organul de cercetare penală propune procurorului punerea în
mişcare a acţiunii penale şi arestarea inculpatului, procurorul – dacă este de
acord – emite ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale şi ordonanţa
de arestare preventivă a inculpatului, precum şi mandatul de arestare; dacă
se propune procurorului trimiterea în judecată a inculpatului ori scoaterea de
sub urmărire sau încetarea urmăririi penale, procurorul îşi dă acordul cu
aceste propuneri prin emiterea rechizitoriului sau a ordonanţei de scoatere
de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale.
 DPP–ps–27
Cînd consideră necesar, procurorul poate prelua personal continuarea
urmăririi penale de la organul de cercetare penală sau poate efectua
orice act de cercetare în locul organului care efectuează cercetarea
penală.
Infirmarea de către procuror a unui act de cercetare penală se
dispune atunci cînd actul s–a făcut cu încălcarea legii de procedură
penală sau nu este întemeiat. Infirmarea înseamnă desfiinţarea
actului de cercetare, care nu mai produce astfel efecte juridice. După
infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către organul
de cercetare sau îl poate reface personal, respectîndu–se dispoziţiile
legale; cînd actul este inadmisibil sau tardiv, refacerea nu mai este
posibilă.
În exercitarea supravegherii asupra activităţii organelor de cercetare
penală, procurorul ia măsuri şi dă dispoziţii în scris şi motivat, prin
note scrise de supraveghere, rezoluţii sau ordonanţe motivate.
2) Supravegherea urmăririi penale în cazul în care
aceasta este efectuată de către procuror
În cazurile în care legea prevede obligativitatea efectuării urmăririi
penale de către procuror, precum şi atunci cînd procurorul efectuează
urmărirea în alte cauze, supravegherea acestei activităţi este
restrînsă. Întrucît actele de următrire penală sînt efectuate chiar de
către procuror, nu mai este necesară pentru acestea o autorizare
prealabilă, o încuviinţare sau alte mijloace juridice de supraveghere
din partea altor procurori. Fiind subordonat conducătorului
parchetului, procurorul care efectuează urmărirea este permanent
supus controlului din partea acestuia, respectînd dispoziţiile date de
acesta sau efectuînd personal orice act de urmărire penală. Ca
mijloace de supraveghere obligatorii se prevede că ordonanţa de
arestare preventivă a învinuitului sau inculpatului, precum şi
rechizitoriul trebuie să fie confirmate de prim-procurorul parchetului în
cadrul căruia se efectuează urmărirea penală, iar dacă aceste acte au
fost emise chiar de prim-procuror, confirmarea trebuie dată de
procurorul ierarhic superior. Fără confirmare, cele două acte ale
procurorului care efectuează urmărirea penală nu–şi produc în mod
valabil efectele prevăzute de lege.
I.2. Desfăşurarea urmăririi penale
§1. Începerea urmăririi penale
1) Stadiul procesual al începerii urmăririi penale
A. Actul de începere a urmăririi penale şi
importanţa sa
Efectuarea urmăririi penale cuprinde întreaga activitate desfăşurată
de organele de cercetare penală şi de procurori, încadrată între actul
de începere a urmăririi penale şi actul prin care aceasta este finalizată
prin rechizitoriul de trimitere în judecată a inculpatului sau prin
ordonanţa de clasare, scoatere de sub urmărire penală sau încetare a
urmăririi penale.
Urmărirea penală se desfăşoară, într–o primă etapă, prin cercetarea
penală care are ca obiect strîngerea probelor necesare cu privire la
săvîrşirea unei infracţiuni, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea
răspunderii acestuia, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să
se dispună trimiterea în judecată. Cercetarea penală se efectuează de
către organele de cercetare penală, sub supravegherea procurorului,
dar se poate desfăşura – atunci cînd legea prevede – şi de către
procuror. A doua etapă a urmăririi penale o formează activitatea
procurorului prin care verifică cercetarea efectuată sub aspectul
legalităţii şi temeiniciei ei şi, în raport de cele constatate, rezolvă
 DPP–ps–28
cauza prin trimiterea în judecată a inculpatului sau printr–o soluţie de
netrimitere în judecată.
Fiecare etapă a urmăririi penale trece prin mai mutle stadii
procesuale. Primul stadiu procesual al cercetării penale (deci şi al
urmăririi penale) îl constituie începerea urmăririi penale, care constă
în actul de dispoziţie al organului de urmărire penală prin care
dispune promovarea activităţii pentru identificarea făptuitorului şi
tragerea sa la răspundere penală. Dispunînd începerea urmăririi
penale, organul de cercetare penală se investeşte cu toate drepturile
conferite de lege pentru efectuarea urmăririi penale, atît în legătură
cu strîngerea probelor pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, cît
şi în legătură cu măsurile procesuale ce pot fi luate faţă de persoana
urmărită.
Reglementarea momentului iniţial al urmăririi penale prezintă
importanţă politică şi procesuală. Combaterea infracţiunilor implică o
acţiune imediată şi în forme simplificate din partea organelor de
urmărire penală; ca urmare, procedura începerii urmăririi penale
trebuie să fie cît mai simplă, să nu întîrzie activitatea de constatare a
infracţiunilor, de identificare şi prindere a făptuitorilor. De aceea, în
cele mai multe cazuri începerea urmăririi penale se dispune printr–o
rezoluţie pusă pe actul prin care organul de urmărire a fost înştiinţat
de săvîrşirea unei infracţiuni. Pe de altă parte, însă, ocrotirea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor exprimă cerinţa ca începerea
urmăririi penale să se dispună numai atunci cînd există elemente
convingătoare despre săvîrşirea unei infracţiuni, ceea ce implică în
unele cazuri o verificare prealabilă cu privire la temeinicia sesizării,
dar şi la eventualele împrejurări a căror existenţă ar împiedica
declanşarea urmăririi penale. În consecinţă, trebuie să existe garanţii
suficiente că nu se va proceda la începerea urmăririi penale decît în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. De aceea, legiuitorul trebuie
să armonizeze cît mai bine interesul general cu interesul individual
atunci cînd reglementează începerea urmăririi penale.
Reglementarea începerii urmăririi penale depinde de ponderea care
se acordă unuia sau altuia din cele două interese ocrotite28.
B. Condiţiile prevăzute de lege pentru începerea
urmăririi penale
În numeroase cazuri începerea urmăririi penale se reduce, ca
activitate procedurală, la redactarea actului de dispoziţie a începerii
urmăririi penale, la o rezoluţie sau la întocmirea unui proces-verbal.
Sînt însă şi cazuri în care, pentru a se ajunge la concluzia că trebuie
începută urmărirea penală, se desfăşoară un complex de acte de
investigaţie, efectuate nu numai de organele de urmărire penală, ci şi
de alte organe sau persoane; în asemenea cazuri, se desfăşoară o
activitate mai extinsă în vederea începerii urmăririi penale, ceea ce a
determinat să se considere că ar exista o procedură de începere a
urmăririi penale.
28 Astfel, în reglementarea iniţială a Codului de procedură penală din 1968,
organul de urmărire penală era obligat să înceapă urmărirea penală ori de
cîte ori era sesizat printr–unul din modurile legale de sesizare, chiar dacă de
la început constatase existenţa vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii
în mişcare a acţiunii penale; în această reglementareavea întîietate interesul
de a se începe urmărirea penală, cazul de împiedicare urmînd a fi stabilit în
cadrul urmăririi penale. O mai bună corelare între cele două interese s–a
produs prin modificarea art. 228 prin Legea nr. 7/1973, care a prevăzut că
urmărirea penală nu poate începe dacă, deşi sesizat în mod legal, organul de
urmărire constată existenţa unui caz de împiedicare a punerii în mişcare a
urmăririi penale, ocrotindu–se astfel mai bine persoanele nevinovate penal
sau pentru care răspunderea penală fusese înlăturată.
 DPP–ps–29
În ambele situaţii – fie că se procedează imediat după sesizare la
începerea urmăririi penale, fie că se desfăşoară o activitate de
investigaţie prealabilă începerii urmăririi penale – se cer îndeplinite
două condiţii (art. 228):
– o condiţie pozitivă – să există o sesizare legală despre săvîrşirea
unei infracţiuni, provenită printr–unul din modurile de sesizare
prevăzute de lege;
– o condiţie negativă – să nu existe vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.
10.
Fiecare din aceste condiţii implică o atentă examinare.
1) Modurile de sesizare a organelor de urmărire
penală
A. Conceptul şi clasificarea modurilor de sesizare
a organelor de urmărire penală
Pentru combaterea tuturor infracţiunilor săvîrşite, organele de
urmărire penală trebuie să fie informate cu privire la fiecare
infracţiune ce s–a comis şi cu privire la fiecare făptuitor. În acest scop,
organele de cercetare penală, precum şi poliţiştii din formaţiunile
operative şi cadrele din serviciile de informaţii desfăşoară o activitate
permanentă de cunoaştere a fenomenului infracţional; oricît de bine
ar fi organizată această activitate de investigaţie, ea nu poate acoperi
toate domeniile vieţii sociale, ceea ce impune şi o contribuţie din
partea cetăţenilor, a funcţionarilor din alte unităţi la informarea
organelor de urmărire penală despre săvîrşirea de infracţiuni. În acest
scop, legea a reglementat modurile de sesizare a organelor de
urmărire penală care, în ansamblul lor, acoperă posibilităţile
previzibile de cunoaştere a criminalităţii reale. Aşadar, modul de
sesizare a organelor de urmărire penală este, în primul rînd, un mijloc
prin care organul de urmărire penală ia cunoştinţă despre săvîrşirea
unei infracţiuni. Dar modul de sesizare are şi efectul juridic de a obliga
organul de urmărire penală de a se pronunţa cu privire la începerea
sau neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea cu care a fost
sesizat. Ca urmare, prin mod de sesizare a organului de urmărire
penală se înţelege mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile
legii, despre săvîrşirea unei infracţiuni, determinînd obligaţia acestuia
de a se pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la
acea infracţiune.
Codul de procedură penală reglementează mai multe moduri de
sesizare a organelor de urmărire penală: plîngerea, denunţul,
sesizarea din oficiu, plîngerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea
organului prevăzut de lege, exprimarea dorinţei guvernului străin (art.
221), sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere sau de
control şi de ceilalţi funcţionari (art. 227). În literatura de specialitate
aceste moduri de sesizare se clasifică după mai multe criterii, dintre
care ne oprim la două:
– În raport de persoanele sau autorităţile care fac sesizarea,
modurile de sesizare sînt:
– externe – cînd organul de urmărire penală este sesizat de
persoane, autorităţi, funcţionari din afara organelor de urmărire
penală (plîngerea, denunţul, sesizarea sau autorizarea prealabilă,
exprimarea dorinţei guvernului străin, sesizarea din partea
persoanelor cu funcţii de conducere sau a unor funcţionari);
– interne – cînd organul de urmărire penală se sesizează în baza
propriilor sale investigaţii sau a celor efectuate de către organele
operative ale MI şi ale cadrelor din serviciile de informaţii
(sesizarea din oficiu).
 DPP–ps–30
Această clasificare are consecinţe practice în ce priveşte începerea
urmăririi penale, deoarece în caz de sesizare externă începerea
urmăririi penale se dispune printr–o rezoluţie pusă pe actul primit,
în timp ce în caz de sesizare internă, din oficiu, trebuie întocmit un
proces-verbal.
– În raport de efectele pe care le produc, modurile de sesizare a
organelor de urmărire penală sînt:
– generale – care produc efectul de a încunoştinţa organul de
urmărire penală despre săvîrşirea unei infracţiuni, dar ele nu sînt
indispensabile pentru începerea urmăririi penale, deoarece ele pot
fi înlocuite cu sesizarea din oficiu (plîngerea, denunţul, sesizarea
persoanelor cu funcţii de conducere şi de control sau a unor
funcţionari);
– speciale – cînd fără intervenţia lor nu se poate dispune începerea
urmăririi penale din oficiu, fiind considerate derogări de la
principiul oficialităţii (plîngerea prealabilă, sesizarea şi autorizarea
organului prevăzut de lege, manifestarea dorinţei guvernului
străin).
În timp ce modurile generale de sesizare pot fi folosite, în principiu,
de persoane ce nu au calităţi anume şi pentru orice infracţiuni,
modurile de sesizare speciale nu pot fi folosite decît de persoane
ce au o anumită calitate şi numai pentru anumite infracţiuni.
Atît modurile de sesizare generale, cît şi cele speciale sînt
reglementate de Codul de procedură penală, dar şi de alte legi.
A. Modurile de sesizare generale
Dintre modurile de sesizare generale, plîngerea şi denunţul pot fi
folosite de orice persoană şi pentru orice infracţiune; sesizarea din
oficiu se poate dispune în toate cazurile, afară de cele pentru care se
cere un mod de sesizare special; în fine, sesizarea din partea
persoanelor cu funcţii de conducere şi atribuţii de control este limitată
la infracţiunile săvîrşite în unitatea din care fac parte, iar sesizarea
oricărui funcţionar este limitată la infracţiunile în legătură cu serviciul
în cadrul căruia îşi îndeplinesc sarcinile.
(i) Plîngerea
Plîngerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică
căreia i s–a cauzat o vătămare prin infracţiune (art. 222). Deşi legea
se referă la o unitate din cele prevăzute în art. 145 Cod penal, ca
titular al plîngerii, nu pot fi exceptate persoanele juridice private
(societăţi comerciale, fundaţii) care au suferit o vătămare printr–o
infracţiune. Persoana vătămată prin infracţiune poate face plîngere
personal sau printr–un mandatar special, în care caz la plîngere se
ataşează procura. Dacă plîngerea se face oral, datele necesare se
consemnează într–un proces-verbal încheiat de organul care o
primeşte. Plîngerea se poate face şi de unul din soţi pentru celălalt soţ
sau de către copilul major pentru părinţi, în calitate de substituiţi
procesuali, în temeiul art. 222 al. 5; persoana vătămată poate să nu–şi
însuşească plîngerea făcută în interesul său. Pentru persoana lipsită
de capacitate de exerciţiu, plîngerea se face de către reprezentantul
său legal; persoana cu capacitate de exerciţiu restrînsă face plîngerea
personal, cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
Plîngerea trebuie să conţină:
– datele de identitate ale celui ce o face (nume, prenume, adresă);
– descrierea faptei care face obiectul plîngerii;
– indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
– arătarea mijloacelor de probă.
Plîngerea este facultativă; potrivit art. 221, cînd prin săvîrşirea unei
infracţiuni s–a produs o pagubă unei unităţi prevăzute în art. 145 Cod
 DPP–ps–31
penal, autoritatea, instituţia, unitatea păgubită este obligată să
sesizeze de îndată organul de urmărire penală, ceea ce dă plîngerii un
caracter obligatoriu.
Ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, plîngerea se
deosebeşte de plîngerea reglementată de art. 275–278, ca mijloc de
atacare la procuror a actelor de urmărire penală sau de plîngerea
prevăzută de art. 1401, 1609, 168, ca mijloc de sesizare a instanţei de
judecată cu privire la nelegalitatea unor acte de urmărire penală, care
acţionează ca mijloace procesuale similare căilor de atac.
(i) Denunţul
Denunţul este încunoştinţarea despre săvîrşirea unei infracţiuni făcută
de către o altă persoană decît persoana vătămată sau de către o
unitate la care se referă art. 145 Cod penal (art. 223). Reglementarea
denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea
infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de
urmărire penală despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat
cunoştinţă şi despre cei care le–au comis. Este considerat denunţ
înştiinţarea despre săvîrşirea unei infracţiuni din partea persoanei
vătămate care nu are capacitate de exerciţiu sau din partea unei
unităţi prejudiciate care nu are personalitate juridică.
Denunţul este facultativ. Totuşi, în cazurile prevăzute în art. 170 şi
262 Cod penal, denunţul este obligatoriu, căci nedenunţarea
infracţiunii atrage răspunderea penală a celui ce avea obligaţia să o
facă.
Denunţul trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi plîngerea, ceea ce
înseamnă că înştiinţarea despre o infracţiune prezentată de o
persoană care nu–şi declină identitatea sau de un grup anonim nu
constituie un denunţ în sensul legii şi nu implică astfel obligaţia pentru
organul de urmărire să se pronunţe asupra începerii sau neînceperii
urmăririi. Denunţul anonim poate servi, însă, organului de urmărire de
a lua cunoştinţă despre săvîrşirea unei infracţiuni şi, după verificarea
veridicităţii sale, se poate sesiza din oficiu. În cadrul denunţului se
înscrie şi autodenunţarea din partea infractorului, prin prezentarea
acestuia din proprie iniţiativă la organele de urmărire şi recunoaşterea
faptei săvîrşite.
(ii) Sesizarea
Sesizarea făcută de persoane cu funcţii de conducere sau cu atribuţii
de control ori de către anumiţi funcţionari constituie un alt mod de
sesizare generală (art. 227).
Persoanele cu funcţii de conducere (directori, preşedinţi, contabili şefi)
din unităţile la care se referă art. 145 Cod penal, care au luat
cunoştinţă despre săvîrşirea unei infracţiuni în unitatea din care fac
parte, sînt obligate să sesizeze de îndată pe procuror sau organul de
cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii,
corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă; omisiunea de a sesiza
organul de urmărire penală este sancţionată de Codul penal (art. 263
al. 2), ca şi omisiunea denunţării unor infracţiuni. De asemenea, orice
funcţionar sau alt salariat care a luat cunoştinţă despre săvîrşirea unei
infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte
sarcinile (art. 227 al. 1) este obligat să sesizeze organul de urmărire
penală, nesesizarea fiind sancţionată de lege (art. 263 al. 1 Cod
penal). Această obligaţie de sesizare revine şi organelor de constatare
(art. 214), comandanţilor de nave şi aeronave şi subofiţerilor de
grăniceri, care trebuie să înainteze organelor de urmărire penală în
cel mult 3 zile actele de constatare a infracţiunilor despre care au
întocmit acte de constatare.
 DPP–ps–32
Sesizarea obligatorie se apropie de denunţul obligatoriu, cu distincţia
că sesizarea devine obligatorie pentru o persoană datorită calităţii pe
care o are şi în legătură cu activitatea de serviciu pe care o
desfăşoară.
(iii) Sesizarea din oficiu
Sesizarea din oficiu are loc atunci cînd organul de urmărire află, pe
orice cale, că s–a săvîrşit o infracţiune; în mod logic, legea se referă la
orice altă cale diferită de modurile de sesizare generale sau speciale
prevăzute de lege; de altfel, cînd legea cere un mod special de
sesizare, nu poate avea loc o sesizare din oficiu. Căile prin care
organul de urmărire află despre săvîrşirea unei infracţiuni sînt variate:
– datele rezultate din cercetarea altor cauze penale, din rezolvarea
unor lucrări privind contravenţiile;
– din denunţuri anonime verificate ca veridice;
– din informaţiile cuprinse în ziare, transmise la radio sau
televiziune;
– din discuţiile purtate cu ocazia unor adunări cetăţeneşti;
– din activitatea organelor operative ale poliţiei, jandarmeriei, a
cadrelor din serviciile de informaţii, care au obligaţia de a face
cunoscute organelor de urmărire penală informaţiile privind
pregătirea şi săvîrşirea de infracţiuni de îndată ce au intrat în
posesia lor.
Sesizarea din oficiu are loc numai după ce datele despre săvîrşirea
unei infracţiuni au fost verificate şi consemnate într–un proces-verbal.
A. Modurile de sesizare speciale
Sînt moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală:
plîngerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea autorităţii prevăzute
de lege şi manifestarea dorinţei guvernului străin, în cazul cînd legea
cere asemenea moduri speciale de sesizare (în aceste cazuri,
organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu – art. 221).
(i) Plîngerea prealabilă
Plîngerea prealabilă este încunoştinţarea făcută de către persoana
vătămată printr–una din infracţiunile pentru care legea penală cere o
asemenea plîngere pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, prin
care îşi exprimă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul.
Pentru a produce efectul de sesizare a organelor de urmărire penală,
plîngerea prealabilă trebuie introdusă de către persoana vătămată
personal sau prin mandatar special, în termen de 2 luni de la data
cînd persoana vătămată a cunoscut cine este făptuitorul. Nu este
valabilă plîngerea prealabilă introdusă de un substituit procesual, ca
la plîngerea de drept comun (art. 222). Pentru persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu, plîngerea prealabilă se introduce de
reprezentantul lor legal, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu
restrînsă introduc personal plîngerea prealabilă, dar cu încuviinţarea
ocrotitorului lor legal; în cazul acestor persoane plîngerea prealabilă
nu constituie un mod special de sesizare, deoarece în art. 131 al.ult.
Cod penal se prevede că acţiunea penală se pune în mişcare şi din
oficiu. Cînd făptuitorul nu este cunoscut, plîngerea prealabilă îşi
produce efectul de a sesiza organul de urmărire penală, obligat să
acţioneze pentru identificarea acestuia şi tragerea la răspundere
penală29.
(ii) Sesizarea organului prevăzut de lege
Sesizarea organului prevăzut de lege este instituită de legea penală
pentru unele infracţiuni care aduc atingere capacităţii de apărare a
29 Întrucît Codul de procedură penală dă o reglementare specială plîngerii
prealabile (art. 279–286), problematica de amănunt a acestui mod de
sesizare va fi discutată într–un capitol special.
 DPP–ps–33
ţării (art. 331–336, 337, 353–354, 355 Cod penal), siguranţei
circulaţiei pe căile ferate (art. 278 Cod penal) sau navigaţiei maritime
şi fluviale (art. 117–119, 120 din Decretul nr. 443/1972 privind
navigaţia civilă). Fără o asemenea sesizare făcută în scris şi cu datele
indicate de lege pentru plîngerea prealabilă, urmărirea nu poate fi
începută din oficiu. Sesizarea trebuie să parvină de la persoana
prevăzută de lege: comandantul unităţii militare în cazul infracţiunilor
militare, organul competent al căilor ferate (directorul tehnic şi şeful
diviziei care coordonează ramura) pentru infracţiunile contra
siguranţei circulaţiei pe căile ferate, comandantul navei ori
conducătorul unităţii căreia îi aparţine nava pentru infracţiunile contra
siguranţei circulaţiei pe apă. Nu se prevede un termen pentru
introducerea unei asemenea sesizări, astfel încît aceasta poate fi
făcută pînă la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii
penale.
(iii) Autorizaţia prealabilă
Autorizaţia prealabilă din parte autorităţii prevăzute de lege este o
condiţie indispensabilă pentru începerea urmăririi penale în cazul
săvîrşirii unor infracţiuni cărora li se aplică principiul realităţii legii
penale (art. 5 Cod penal), cînd se cere autorizarea procurorului
general al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie. În cazul
săvîrşirii de infracţiuni de către persoane cu o anumită calitate
stabilită de Constituţie sau alte dispoziţii legale, este necesară
autorizarea din partea autorităţii cerute de Constituţie sau alte legi.
Astfel, Constituţia prevede că Preşedintele României nu poate fi pus
sub acuzare decît pentru înaltă trădare, printr–o hotărîre adoptată de
cele două Camere ale parlamentului în şedinţă comună, cu votul a 2/3
din parlamentari (art. 84 al. 3); numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară declanşarea urmăririi
penale a membrilor în funcţiune ai guvernului şi numai pentru faptele
săvîrşite în exerciţiul funcţiunii (art. 108 al. 2); deputatul sau senatorul
nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecată fără
încuviinţarea Camerei din care face parte (art. 69), ceea ce permite să
credem că pentru începerea urmăririi penale a unui deputat sau
senator nu este necesară autorizarea care se cere pentru reţinere,
arestare, percheziţionare sau trimitere în judecată. Magistraţii nu pot
fi cercetaţi, reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi în judecată
fără avizul ministrului justiţiei (art. 91 al. 2 L.O.J.), iar judecătorii Curţii
Supreme de Justiţie nu pot fi urmăriţi fără autorizarea Preşedintelui
României (art. 59 al. 1 din Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de
Justiţie).
(iv) Exprimarea dorinţei guvernului străin
Exprimarea dorinţei guvernului străin este un mod special de sesizare
a organelor de urmărire penală în cazul infracţiunii contra
reprezentantului unui stat străin, prevăzută în art. 171 Cod penal.
*
* *
În cazul modurilor de sesizare speciale, organele de urmărire penală
nu au dreptul de a începe urmărirea fără o plîngere prealabilă, o
sesizare sau autorizare din partea guvernului străin, dar pot iniţia
demersurile necesare pentru a le obţine; dispoziţia de începere a
urmăririi penale nu poate fi luată însă decît atunci cînd s–a primit
sesizarea specială.
Potrivit art. 34 al.ult. L.O.J., ministrul justiţiei, în vederea apărării
interesului public, are dreptul să dea dispoziţie scrisă procurorului
competent să înceapă, în condiţiile legii, procedura de urmărire
penală pentru infracţiunile despre care are cunoştinţă. Dispoziţia
scrisă poate fi dată direct sau prin procurorul general din Parchetul de
 DPP–ps–34
pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, fiind obligatorie, în sensul că
procurorul competent trebuie să înceapă urmărirea penală în cazurile
în care i s–a cerut aceasta. Ministrul justiţiei nu are dreptul de a da
dispoziţii pentru oprirea procedurii de urmărire penală legal deschise.
2) Cazurile în care începerea urmăririi penale este
împiedicată
A. Cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale care împiedică şi începerea
urmăririi penale
Potrivit art. 228 al. 1, urmărirea penală nu poate fi începută dacă
există vreunul din cazurile prevăzute în art. 10, cu excepţia celui
prevăzut la lit. b1. Deci cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale sînt şi cazuri de împiedicare a începerii urmăririi
penale, deoarece dacă acţiunea penală pentru tragerea la răspundere
penală a făptuitorului nu poate fi exercitată, nu există nici o raţiune să
se înceapă şi să se desfăşoare urmărirea penală, care are ca finalitate
trimiterea în judecată a celui ce a săvîrşit o infracţiune.
Trimiterea pe care o face legea la art. 10 impune unele observaţii:
– La art. 10 lit. f se face referire la lipsa plîngerii prealabile, a
sesizării sau autorizării organului competent; aceste cazuri sînt
prevăzute şi în art. 221 ca moduri speciale de sesizare a organelor
de urmărire penală, avînd acelaşi efect de împiedicare a începerii
urmăririi penale din oficiu.
– Dacă urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor cu privire
la “existenţa infracţiunilor” şi identificarea “făptuitorilor”, atunci
cînd sînt date suficiente asupra faptei şi făptuitorului (art. 10 lit. a
şi c), devine necesară începerea urmăririi penale pentru a se
constata prin probe ce faptă s–a săvîrşit şi cine este autorul ei; de
asemenea, existenţa tuturor elementelor constitutive ale
infracţiunii ori a uneia din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei nu poate fi stabilită decît în cursul urmăririi penale; dacă s–
ar proceda altfel, s–ar ajunge la o activitate de strîngere de probe
înainte de a începe urmărirea penală, ceea ce ar fi contrar
prevederilor legale. În cazul în care s–a început urmărirea penală şi
s–a constatat ulterior existenţa vreunuia din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, organul de
urmărire, după caz, va ajunge la scoaterea de sub urmărire sau la
încetarea urmăririi penale.
– Între cazurile care pot împiedica începerea urmăririi penale se
includ şi cauzele de nepedepsire existente în momentul sesizării30.
A. Cazuri de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale care nu împiedică începerea
urmăririi penale
În art. 228 se face excepţie cu privire la cazurile de împiedicare a
începerii urmăririi penale, anume cazul prevăzut în art. 10 lit. b1. S–a
procedat la o asemenea derogare pentru ca lipsa de pericol social a
faptei să poată fi constatată de către procuror în cursul urmăririi
penale, după lămurirea împrejurărilor legate de faptă şi făptuitor, abia
atunci existînd condiţiile de a se face aprecierea necesară; de
asemenea, întrucît Codul penal (art. 181) prevede că procurorul poate
aplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art.
91 Cod penal, aplicarea acestor sancţiuni trebuie făcută în cadrul unui
proces, deci cel puţin în cursul urmăririi penale.

30 Nu s–ar putea începe urmărirea penală pentru violul unei tinere majore
atunci cînd victima s–a căsătorit între timp cu autorul violului (art. 197 al.ult.
Cod penal).
 DPP–ps–35
Deşi nu se prevede în mod expres în art. 228, trebuie să tragem
concluzia că şi în cazul prevăzut la lit. i din art. 10 nu este împiedicată
începerea urmăririi penale. Într–adevăr, modificarea adusă art. 90–92
Cod penal prin Legea nr. 104/1992 a înlăturat posibilitatea ca
procurorul să dispună înlocuirea răspunderii penale, aceasta fiind de
atributul instanţei de judecată; or, ca să ajungă cauza la instanţa de
judecat este necesar să se efectueze urmărirea penală şi să se
dispună trimiterea în judecată de către procuror; astfel, înlocuirea
răspunderii penale nu mai poate constitui un caz de împiedicare a
începerii urmăririi penale.
2) Actele premergătoare
A. Conceptul de acte premergătoare şi natura lor
juridică
Verificarea unei plîngeri, a unui denunţ, a altor moduri de sesizare –
inclusiv cel din oficiu – se poate face prin investigaţii proprii ale
organelor de urmărire penală sau ale unor organe de informaţii; de
asemenea, astfel de investigaţii se pot efectua şi în vederea verificării
existenţei sau inexistenţei vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10
sau al unuia de nepedepsire. Aceste acte de investigaţii trebuie să
servească la luarea hotărîrii de a începe sau nu urmărirea penală,
fiind denumite de lege acte premergătoare (art. 224)31.
Codul de procedură penală din 1968 a adoptat denumirea de acte
premergătoare, ceea ce a dat loc la discuţii cu privire la natura lor
juridică: sînt acte în afara procesului penal – deci acte

31 Sub Codul de procedură penală din 1936 se puteau efectua investigaţii cu

privire la săvîrşirea unei infracţiuni de către poliţia judiciară, sub denumirea
de prime cercetări, pînă ce procurorul dispunea punerea în mişcare a acţiunii
penale; modificarea suferită de Cod prin Legea nr. 3/1956 a înlocuit primele
cercetări cu acte prealabile de urmărire penală, destinate a se constata dacă
este sau nu cazul pornirii procesului penal. Fără a se aduce o reglementare
nouă, dar dorind să nu se confunde actele de investigaţie primară cu actele
de urmărire penale, li s–a dat această denumire de acte prealabile de
urmărire penală, ceea ce însemna, în fond, acte de urmărire penală efectuate
înainte de pornirea oficială a procesului penal, deci în afara urmăririi penale.
 DPP–ps–36
neprocedurale32; sînt acte în cadrul procesului penal33 – deci acte
procedurale “sui generis”34?
Actele premergătoare sînt acte procedurale sui generis, deci au o
natură juridică proprie; sînt efectuate înainte ca procesul penal să fie
pornit, dar în scopul pornirii acestuia; sînt efectuate şi fără o
reglementare procedurală, dar unele trebuie să respecte legea de
procedură penală; chiar şi actele premergătoare care nu au o
reglementare procedurală, pentru a–şi atinge scopul, trebuie
consemnate într–un proces-verbal, cu valoare de mijloc de probă, care
este un act procedural penal. Definind astfel natura juridică a actelor
premergătoare, de acte procedurale sui generis, se fixează corect
locul lor în ansamblul actelor procesuale şi procedurale pe care le
reglementează Codul de procedură penală.
Ca şi actele premergătoare, actele de constatare prevăzute în art. 214
şi 215 au ca scop sesizarea organelor de urmărire penală pentru
începerea şi desfăşurarea urmăririi penale. Actele de constatare se
deosebesc însă de actele premergătoare prin aceea că ele se
efectuează de organele administraţiei de stat, în timp ce ultimele se
efectuează de organele de urmărire penală şi anumite cadre ale
poliţiei şi ale serviciilor de informaţii; de asemenea, actele de
constatare sînt moduri de sesizare a organelor de urmărire penală
pentru a se dipune începerea urmăririi penale, dar actele
premergătoare se efectuează după ce orgaul de urmărire a fost
32 S–a susţinut că actele premergătoare nu sînt acte procedurale, deoarece
sînt plasate înainte de declanşarea procesului penal, fiind efectuate îna cest
scop, dar nu ca acte incluse în proces. Dîndu–se exemple de investigaţii (filaj,
fotografie operativă verificări de registre, scripte), se consideră că acestea nu
sînt reglementate de Codul de procedură penală, deci nu sînt acte
procedurale, fiidn doar acte premergătoare procesului penal. Admiţîndu–se
că o cercetare la faţa locului, o constatare tehnico-ştiiniţifică sau medico-
legală poate fi efectuată ca act premergător (caz în care trebuie respectată
procedura penală prevăzută de lege, dar mai ales că procesul-verbal în care
este consemnat rezultatul acestor investigaţii poate constitui mijloc de
probă, deci act de procedură penală), ca acte neprocedurale, caracterizarea
actelor premergătoare în ansamblul lor, neprevăzute de legea de procedură
penală, nu este convingătoare.
33 Primele comentarii ale art. 224 au considerat actele premergătoare, deşi
denumirea nu era în acest sens, ca acte cu caracter procedural penal şi
efectuîndu–se în condiţiile prevăzute pentru actele de urmărire penală,
motivaţia fiind că ele sînt efectuate de către organele de urmărire penală şi
lucrători operativi anume desemnaţi, fiind necesar să existe garanţii că legea
va fi respectată chiar înainte de începerea urmăririi penale. Această
caracterizare nu s–a verificat în practică, deoarece ca acte premergătoare s–
au folosit filajul unor persoane suspecte, discuţii cu diverse persoane,
fotografii şi fiklme operative etc., care nu aveau o reglementare în Codul de
procedură penală şi nu erau enumerate printre actele de urmărire penală.
Printr–o extindere a acestei caracterizări, s–a considerat că actele
premergătoare se efectuează ca o activitate procesuală penală, într–un
stadiu subsumat şi ataşat urmăririi penale, de pregătire a începerii acesteia.
Cu greu se poate forma convingerea că un act de filaj, o fotografiere
operativă, o discuţie cu o persoană constituie acte constitutive ale procesului
penal, acte de dispoziţie; actele de cercetare penală sînt doar acte
procedurale penale.
34 S–a susţinut că actle premergătoare nu sînt acte procedurale sui generis,
în sensul că unele nu au nici o reglementare procedurală, altele sînt
reglementate de Codul de procedură penală şi trebuie efectuate potrivit
reglementării legale; că unele acte premergătoare corespund unor acte de
cercetare penală, dar care pot fi efectuate şi fără respectarea tuturor
dispoziţiilor legale, numai rezultatul lor fiind consemnat într–un proces-
verbal.
 DPP–ps–37
sesizat şi în scopul verificării sesizării făcute; în fine, chiar actele de
constatare prin care sînt sesizate organele de urmărire pot fi supuse
ele însele unor acte premergătoare pentru verificarea celor
constatate35.
B. Sfera actelor premergătoare şi limitele lor
O a doua chestiune controversată privind actele premergătoare se
referă la limitele şi felul actelor de investigaţii care pot fi efectuate
înainte de începerea urmăririi penale36.
Legiuitorul a avut în vedere o poziţie intermediară, în sensul că actele
premergătoare trebuie să conducă doar la concluzia că este sau că nu
este justificată începerea urmăririi penale; pentru lămurirea cauzei
este necesară efectuarea urmăririi penale, prin acte de cercetare, şi
nu prin acte premergătoare, şi renunţînd la denumirea de acte
prealabile de urmărire penală a avut în vedere actele de informare
care ar putea justifica începerea sau neînceperea urmăririi penale,
raţiune pentru care nici nu le–a reglementat (cum sînt relaţiile verbale
sau scrise de la diferite persoane care cunosc fapta sau autorul ei,
verificarea unor registre, documente aflate la instituţii, filajul unei
persoane, organizarea unui filtru sau efectuarea de razii pentru
identificarea unor persoane, o pîndă operativă însoţită de fotografii şi
filme, înregistrarea pe bandă de magnetofon sau pe casete a
discuţiilor referitoare la pregătirea sau săvîrşirea de infracţiuni). În
acest sens, prin Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a
României, se prevede că, în caz de ameninţare la siguranţa naţională,
cadrele din SRI, în baza unui mandat emis de un anumit procuror, pot
efectua, în scopul culegerii de informaţii, următoarele acte:
– interceptarea comunicaţiilor;
– căutarea de informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror
obţinere este necesar accesul într–un anumit loc, la un obiect sau
deschiderea unui obiect;
– ridicarea şi punerea la loc a unui obiect sau document, examinarea
lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin;

35 Întrucît denumirea de acte premergătoare nu este explicită nici cu privire

la natura lor juridică, nici cu privire la sfera investigaţiilor care pot fi
efectuate, s–a emis părerea de a li se schimba denumirea în acte de primă
cercetare, denumire consacrată în Codul de procedură penală din 1936, care
le preciza conţinutul lor ca acte de cercetare, de investigaţie, plasîndu–le însă
înainte de începerea urmăririi, care se realiza prin rechizitoriul procurorului.
36 Unii autori s–au postat pe poziţii restrictive în ce priveşte activitatea
premergătoare, limitînd–o numai la unele acte strict necesare pentru a se
putea ajunge la concluzia dacă este sau nu cazul a se începe urmărirea
penală, urmînd ca lămurirea cauzei să fie făcută în cursul urmăririi penale. În
acest sens era şi reglementarea iniţială, din 1968, a actelor premergătoare,
care se puteau efectua numai pentru a se verifica sesizarea din oficiu a
organului de urmărire penală, deoarece în caz de sesizare externă începerea
urmăririi penale era obligatorie.
Alţi autori şi practicieni au extins activitatea premergătoare pînă la lămurirea
aspectelor principale ale cauzei, mai ales după modificarea din 1973 a art.
224, cînd legea a prevăzut că actele premergătoare se pot efectua şi pentru
a justifica începerea urmăririi penale, dar şi pentru constatarea unuia din
cazurile de împiedicare a începerii urmăririi penale. În practică se ajunsese la
situaţia că, după ce se strîngeau probele prin acte premergătoare, dar
efectuate potrivit legii de procedură penală, organel de cercetare începeau
urmărirea şi, după ce ascultau pe învinuit, propuneau trimiterea lui în
judecată.
Dacă în cazul primei poziţii accentul se punea pe legalitate, restrîngîndu–se
sfera actelor premergătoare, în cazul celei de–a doua poziţii accentul s epune
pe temeinicia actului de începere a urmăririi penale.
 DPP–ps–38
– înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice
procedee;
– instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile
unde au fost depuse.
În art. 9 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI
se mai prevăd:
– solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de
la instituţii publice;
– consultarea de specialişti şi experţi;
– primirea de sesizări sau note de relaţii;
– fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare sau prin
alte mijloace tehnice, constatări personale, inclusiv prin operaţiuni
tehnice.
În situaţiile care impun înlăturarea unor pericole iminente pentru
siguranţa naţională, acestre acţiuni se pot întreprinde chiar fără
autorizaţie, aceasta urmînd a fi cerută în cel mult 48 de ore.
Pentru combaterea crimei organizate şi a infracţiunilor grave, în
interesul urmăririi penale, Legea nr. 26/1994 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române autoriză poliţia să ceară parchetului
competent autorizarea de a intercepta convorbirile telefonice şi
deschiderea corespondenţei de către organele abilitate potrivit Legii
siguranţei naţionale. Împuternicirea pentru efectuarea acestor
investigaţii şi ca acte premergătoare pune accentul pe necesitatea
combaterii celor mai grave infracţiuni, prevăzînd în mod special (art.
16 din Legea nr. 51/1991) că folosirea acestor mijloace de obţinere a
informaţiilor “nu trebuie să lezeze în nici un fel drepturile sau
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, viaţa particulară, onoarea sau
reputaţia lor, ori să–i supună la îngrădiri ilegale”37.
În practică s–au folosit ca acte premergătoare şi unele acte de
cercetare penală, în efectuarea lor respectîndu–se reglementarea
prevăzută în Codul de procedură penală. Astfel, în cazul unor
evenimente se efectuează de urgenţă o cercetare la faţa locului,
întrucît de rezultatul acesteia poate depinde concluzia dacă s–a
săvîrşit sau nu o infracţiune; pentru a se stabili dacă moartea a fost
naturală sau cauzată de o acţiune umană ori dacă un înscris este sau
nu fals, se pot efectua ca acte premergătoare constatări medico-
legale sau tehnico-ştiinţifice; cînd făptuitorul se prezintă evident ca
lipsit de discernămînt este justificată efectuarea unei expertize
medico-legale psihiatrice, aşa cum prevăd şi dispoziţiie legale care
reglementează instituţiile şi serviciile medico-legale. Ca acte
premergătoare s–au mai folosit în practică şi percheziţiile corporale şi
domiciliare, autorizate de către procuror, ridicarea de obiecte şi
înscrisuri.
Admiterea efectuării acestor acte de cercetare penală ca acte
premergătoare se întemeiază pe larga reglementare din art. 224, care
nu prevede nici o limită cu privire la felul actului premergător, dacă
actul se efectuează în scopul pentru care au fost reglementate actele
premergătoare, de a servi la luarea hotărîrii de a se începe sau nu
urmărirea penală. Imediat ce acest scop a fost atins, trebuie să
înceteze efectuarea în continuare a altor acte premergătoare în
vederea lămuririi aspectelor de fapt ale cauzei, care trebuie
întreprinse prin acte de cercetare după începerea urmăririi penale.
37 Desfăşurarea fără mandat a unor asemenea activităţi sau depăşirea
mandatului acordat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani (art. 20 din
aceeaşi lege), iar cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează divulgarea sau
folosirea informaţiilor privind viaţa particulară cunoscută incidental în cadrul
executării mandatului de către cadrele SRI (art. 21 din aceeaşi lege).
 DPP–ps–39
Actele premergătoare privind doar acte de investigaţie, este
inadmisibil de a fi efectuate înainte de începerea urmăririi penale acte
care ar implica efectuarea lor în cadrul urmăririi penale (cum sînt:
luarea unei măsuri preventive, a unei măsuri asigurătorii, de ocrotire
sau de siguranţă, ascultarea ca învinuit, punerea în mişcare a acţiunii
penale).
O ultimă problemă care s–a ridicat în privinţa actelor premergătoare
se referă la persoanele care pot efectua astfel de acte. În art. 224 se
prevede că pot efectua astfel de acte organele de urmărire penală şi
lucrători operativi din MI, anume desemnaţi în acest scop. La data
adoptării Codului textul era corespunzător, căci în cadrul MI se aflau şi
cadrele de securitate şi cadrele informative ale ministerului. Pentru a
cuprinde toate persoanele care pot efectua acte premergătoare, pe
lîngă organele de urmărire penală, trebuie să se facă referire şi la
ofiţerii operativi din poliţie şi jandarmerie, care acţionează pentru
prevenirea şi combaterea actelor antisociale; se înscriu printre aceste
persoane şi cadrele SRI desemnate pentru culegerea de informaţii,
deoarece prin Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională se face
referire expresă la ele; de asemenea, se prevede (art. 9 din aceeaşi
lege) că îşi organizează structuri de informaţii cu atribuţii specifice
domeniilor de activitate Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul
Justiţiei, fără a mai enumera SIE şi SPP, iar în ultimul timp şi Serviciul
de Telecomunicaţii Speciale; aceste unităţi informative sînt enumerate
în art. 26 pct. 2 lit. e, 28 pct. 1 lit. b şi 281 pct. 1 lit. a, atunci cînd se
face referire la competenţa de judecată a salariaţilor civili care au
săvîrşit infracţiuni în legătură cu serviciul. Deci cînd ne referim la
persoanele care pot efectua acte premergătoare, este cazul să
extindem textul art. 224 şi la acele persoane care, prin legi speciale,
efecturează activităţi de informare în domeniul lor de activitate. În
acest sens a fost modificat art. 224 al. 2 din Legea nr. 141/1996.
Dînd loc la discuţii controversate, ar fi justificată o reglementare mai
amănunţită a actelor premergătoare, atît cu privire la organele şi
persoanele care le pot efectua, cît şi cu privire la felul actelor de
investigaţie ce pot fi folosite înainte de începerea urmăririi penale, dar
în vederea îndeplinirii acestui obiectiv. Punerea de către lege a actelor
premergătoare sub supravegherea procurorului în ce priveşte
legalitatea şi autorizarea efectuării lor ar conduce la o întretăiere a
legalităţii în activitatea de investigaţii şi la o atentă respectare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor consacrate prin
Constituţie; ar exista astfel autoritatea căreia să i se plîngă cetăţeanul
pentru restrîngerea nejustificată a drepturilor şi libertăţilor
constituţionale.
1) Actele procedurale privind începerea urmăririi
penale
A. Rezoluţia şi procesul-verbal de începere a
urmăririi penale
Organul de urmărire penală, sesizat în vreunul din modurile prevăzute
de lege, în cazul în care constată, din cuprinsul sesizării sau din
rezultatul actelor premergătoare, că nu rezultă nici unul din cazurile la
care se referă art. 10, dispune începerea urmăririi penale. Dispoziţia
de începere a urmăririi penale se consemnează în scris printr–o
rezoluţie pusă pe actul extern de sesizare (plîngere, denunţ, sesizare
din partea organelor şi persoanelor prevăzute de lege) sau printr–un
proces-verbal în cazul în care s–a sesizat din oficiu. Diferenţierea se
justifică deoarece, în cazul sesizării interne, aceasta cuprinde şi fapta
şi eventual persoana făptuitorului consemnate într–un document
 DPP–ps–40
procesual (procesul-verbal), în timp ce în cazul sesizării externe fapta
şi persoana făptuitorului sînt indicate în chiar actul de sesizare.
Începerea urmăririi penale se dispune şi în cazul în care sesizarea se
referă la o faptă care nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni (art. 10 lit. b1) sau care ar trebui să conducă la înlocuirea
răspunderii penale cu o răspundere administrativă (art. 10 lit. i), în
ambele cazuri urmînd a se aplica o sancţiune administrativă. După
începerea urmăririi penale, în cazul art. 10 lit. b1 organul de cercetare
penală va înainta procurorului sesizarea cu propunerea de a se
dispune, prin ordonanţă, scoaterea de sub urmărire şi aplicarea unei
sancţiuni administrative; dacă procurorul nu este de acord cu această
propunere, trimite sesizarea organului de cercetare pentru a efectua
în continuare actele de cercetare necesare. Pentru situaţia cînd ar fi
posibilă înlocuirea răspunderii penale, organul de cercetare penală
este obligat să efectueze cercetarea şi să propună procurorului
trimiterea în judecată a inculpatului, căci înlocuirea răspunderii penale
nu se poate dispune decît de instanţă.
Din momentul în care s–a început urmărirea penală, organul de
urmărire se investeşte cu dreptul prevăzut de lege de a efectua actele
şi de a lua măsurile necesare în vederea tragerii la răspundere penală
a învinuiţilor sau inculpaţilor. Dispoziţia de începere a urmăririi penale
nu este supusă confirmării de către procuror, dar acesta este
încunoştinţat despre cauza în care s–a început urmărirea penală.
B. Dispoziţia de a nu se începe urmărirea penală
Organul de cercetare penală este obligat – atunci cînd constată din
cuprinsul sesizării sau din actele premergătoare efectuate că există
vreunul din cazurile prevăzute în art. 10, cu excepţia celor de la lit. b1
şi i – să înainteze actele încheiate procurorului, cu propunerea de a nu
se începe urmărirea penală. Dacă procurorul este de acord cu această
propunere, o confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează despre
aceasta persoana care a făcut sesizarea. Într–o asemenea situaţie
activitatea premergătoare încetează. Atunci cînd, ulterior, se constată
că în mod greşit s–a apreciat existenţa unui caz prevăzut în art. 10
sau că împiedicarea prevăzută de acesta a dispărut (de exemplu între
timp a intervenit sesizarea sau autorizarea organului competent),
procurorul infirmă rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale, trimiţînd
actele organului de cercetare penală în vederea începerii urmăririi
penale sau dispune începerea urmăririi penale, cu trimiterea actelor la
organul de cercetare pentru a continua cercetarea.
În cazul în care procurorul nu este de acord cu propunerea de a nu se
începe urmărirea penală, procedează în modul arătat anterior, în
sensul că restituie sesizarea organului de cercetare penală cu
indicaţia de a continua actele premergătoare pentru supliment de
verificări sau de a începe urmărirea penală.
După începerea urmăririi penale prin rezoluţie sau prin proces-verbal,
organul de cercetare penală desfăşoară, în cadrul urmăririi penale,
activitatea de cercetare prin strîngerea probelor necesare pentru
lămurirea cauzei sub toate aspectele.
§1. Efectuarea cercetării penale
1) Obiectul cercetării penale şi modalităţile prin care
se realizează
A. Obiectul cercetării penale
Urmărirea penală cuprinde două etape: cercetarea penală şi
rezolvarea cauzei de către procuror. În foarte rare cazuri urmărirea
penală trece direct la rezolvarea ei de către procuror (propunerea
făcută procurorului de către organul de cercetare, după ce a început
urmărirea penală, de a scoate de sub urmărire pe învinuit pentru lipsa
 DPP–ps–41
de pericol social a faptei – art. 181 Cod penal şi art. 10 lit. b1 – şi de a
aplica o sancţiune cu caracter administrativ – art. 228 al. 2 – ori de a
înceta urmărirea ca urmare a intervenirii, după începerea urmăririi, a
amnistiei, decesului făptuitorului sau a împăcării părţilor). În cele mai
multe cazuri, după începerea urmăririi penale se efectuează o
cercetare penală.
Cercetarea penală are ca obiect strîngerea probelor necesare cu
privire la existenţa infracţiunii pentru care s–a început urmărirea,
identificarea făptuitorului şi stabilirea răspunderii penale şi civile a
acestuia, pentru a constata dacă este sau nu cazul de a se dispune
trimiterea în judecată penală. În vederea realizării acestui obiect,
organul de cercetare penală sau procurorul, cînd efectuează personal
urmărirea penală, este obligat să desfăşoare o vastă activitate
probatorie, constînd din strîngerea probelor prin mijloacele de probă
prevăzute de lege, verificarea şi aprecierea probelor, astfel încît cauza
să fie lămurită sub toate aspectele înainte de rezolvarea ei de către
procuror.
În realizarea scopului arătat, organul de urmărire penală se foloseşte
de procedeele probatorii prin care intră în posesia mijloacelor de
probă care susţin învinuirea sau care o infirmă:
– împrejurările cunoscute de partea vătămată, de învinuit, de
martori sînt obţinute prin ascultarea şi confruntarea lor;
– mijloacele materiale de probă şi înscrisurile sînt descoperite şi
ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului, a percheziţiei şi ridicării
de obiecte şi înscrisuri, prin interceptarea corespondenţei şi a
comunicaţiilor în condiţiile prevăzute de lege, prin fotografieri şi
filmări operative;
– lămurirea împrejurărilor care necesită cunoştinţe de specialitate se
obţine prin efectuarea de constatări tehnico-ştiinţifice şi medico-
legale, prin expertize.
Activitatea de strîngere a probelor necesare variază de la o cauză la
alta. În unele cauze strîngerea probelor se epuizează prin ascultarea
persoanei vătămate, a învinuitului şi martorilor; în alte cauze se cere
efectuarea şi a unor cercetări la faţa locului, percheziţii, reconstituiri;
într–un număr mai restrîns de cauze se efectuează constatări tehnico-
ştiinţifice, medico-legale sau expertize38.
În vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, prin probe, organul de
urmărire penală stabileşte mai întîi ce împrejurări trebuie constatate
(obiectul urmăririi), prin ce mijloace probatorii, care trebuie să fie
ordinea de efectuare a acestora, condiţiile de loc şi de timp în care
trebuie efectuate. În cauzele complexe, se poate întocmi un plan de
cercetare penală după care urmează a se desfăşura.
Cercetarea unei cauze penale poate reveni unui singur poliţist sau
procuror, ori unei echipe de poliţişti şi procurori. În toate cazurile se
acţionează unipersonal, iar atunci cînd se lucrează în echipă actul de
cercetare se consideră efectuat de către şeful echipei.
În cadrul cercetării penale o contribuţie importantă în lămurirea
cauzei revine învinuitului, persoanei vătămate, iar după punerea în
mişcare a acţiunii penale şi părţilor din proces. Părţile pot interveni
prin cereri şi memorii, asupra cărora se pronunţă orgaul de cercetare
penală sau procurorul.
După 1989 s–a acordat o mai largă participare în proces apărătorului.
Legea foloseşte trei formulări, care reprezintă şi trei modalităţi diferite
de participare a apărătorului la urmărirea penală:
38 Toate activităţile de probaţiune se efectuează potrivit dispoziţiilor legale
examinate în partea generală a cursului, în capitolelel despre probe şi
mijloacele de probă.
 DPP–ps–42
– În art. 172 al. 1 se prevede dreptul apărătorului învinuitului sau
inculpatului “să asiste” la efectuarea oricărui act de urmărire
penală şi să formuleze cereri şi memorii; a asista înseamnă a da
asistenţă juridică, astfel încît apărătorul poate folosi ca mijloace
cererea – ceea ce–i permite să pretindă ceva, materializat prin
intervenţia în timpul efectuării actului, prin întrebări, opunere la
acţiunea de încălcare a legii, pretinderea de a se face sau a nu se
face ceva; în cazul în care consideră că nu s–a respectat legea,
apărătorul va putea întocmi memorii care să însoţească plîngerea
înaintată procurorului împotriva unui act ilegal de cercetare
penală.
– În art. 172 al. 2 se prevede că, atunci “cînd asistenţa juridică este
obligatorie se va asigura prezenţa apărătorului la ascultarea
inculpatului”; deşi “prezenţa” ar trebui să constituie doar o
prezenţă fizică, nu i se poate refuza apărătorului inculpatului
intervenţia în timpul ascultării, atunci cînd asupra inculpatului s–ar
face presiuni, s–ar consemna necorespunzător cele declarate, după
cum trebuie luate în consideraţie şi întrebările de completare şi
precizare pe care le–ar formula acesta.
– În art. 172 al. 4 se prevede că “inculpatul arestat are dreptul să ia
contact cu apărătorul”, afară de cazul în care – o singură dată şi
numai pentru cel mult 5 zile – procurorul poate interzice acest
contact. Prin “contact” cu apărătorul se înţelege că inculpatul se
poate consulta cu apărătorul asupra apărării, ce împrejurări
trebuie relevate şi probele prin care se susţine existenţa lor.
Din formulările art. 172 se constată că în prima situaţie se face
referire la “apărătorul învinuitului sau inculpatului” că are dreptul să
participe la efectuarea oricărui act de urmărire penală, deci, în
principiu, de la începerea urmăririi penale şi pînă la finalizarea ei, fie
că există numai învinuit în cauză, fie că acesta a devenit între timp
inculpat. Pentru celelalte două situaţii, de “prezenţă” şi de luare de
“contact”, legea se referă la “apărătorul inculpatului”, făcîndu–se
astfel precizarea că numai acesta este chemat să fie prezent sau să ia
contact. Această precizare are consecinţe importante în caz de
încălcare a legii de către organul de cercetare penală, căci sub
sancţiunea nulităţii absolute se află dispoziţiile relative la “prezenţa
inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător”, în timp ce
prezenţa şi asistarea învinuitului de către apărător ese află doar sub
sancţiunea nulităţii relative39.
În ce priveşte apărătorul celorlalte părţi din proces, acesta are dreptul
de a formula cereri şi de a depune memorii, precum şi de a “asista” la
efectuarea următoarelor acte de urmărire penală:
– ascultarea părţii pe care o apără;
– cercetarea la faţa locului, percheziţii şi autopsii;
– prelungirea duratei arestării;
la efectuarea altor acte de urmărire penală poate asista cu
încuviinţarea organului de urmărire penală (art. 173 al. 1).
39 De exemplu, asistenţa juridică este obligatorie cînd învinuitul sau
inculpatul este minor, militar sau arestat, chiar în altă cauză; potrivit art. 23
al. 5 din Constituţie, celui reţinut sau arestat (deci şi învinuitului) i se aduce
de îndată la cunoştinţă învinuirea numai în prezenţa unui avocat; deşi
prezenţa apărătorului este obligatorie, lipsa acestuia cînd în cauză este doar
învinuit minor, reţinut sau arestat, ori militar, nu este sancţionată cu
nulitatea absolută, deoarece aceasta operează numai în lipsa apărătorului
inculpatului (art. 197 al. 2 şi 3). Trebuie însă amintit că, potrivit art. 197 al. 4
teza finală, şi încălcările prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative se iau în
considerare din oficiu, în orice stadiu al procesului, dacă anularea actului este
necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
 DPP–ps–43
A. Modalităţi de efectuare a cercetării penale
Este posibil ca în momentul începerii urmăririi penale să nu se
cunoască persoana făptuitorului unei infracţiuni; în acest caz se
efectuează acte de cercetare penală cu obiectivul de a se lămuri
împrejurările în care s–a săvîrşit infracţiunea şi de a se strînge date cu
privire la persoana care a săvîrşit fapta; cercetarea penală care se
referă numai la infracţiune (autorul fiind necunoscut), se numeşte
cercetare “in rem”. Din momentul în care se descoperă cine este
autorul faptei, acesta devine învinuit, iar cercetarea continuă “in rem”
şi “in personam”. Cercetarea cu învinuit în cauză trebuie să ducă la
strîngerea probelor cu privire la vinovăţia învinuitului şi la
împrejurările care stabilesc răspunderea sa penală şi civilă, pînă la
lămurirea cauzei sub toate aspectele. Dacă făptuitorul nu a fost
identificat, cercetarea continuă pînă ce se strîng probele cu privire la
faptă, după care cauza trece într–o evidenţă specială – “cauze cu
autori necunoscuţi” – urmînd a fi reluată cercetarea după ce
făptuitorul a fost identificat. În cazul în care, cauza fiind cu autor
necunoscut, intervine unul din cazurile prevăzute în art. 10, care se
referă la faptă, se propune “clasarea cauzei”.
Cercetarea se poate efectua numai faţă de învinuit, urmînd ca la
finalizarea urmăririi penale să se dispună punerea în mişcare a
acţiunii penale şi trimiterea în judecată ca inculpat; această
modalitate de efectuare a cercetării penale este denumită de lege
“urmărirea penală fără punere în mişcare a acţiunii penale“. Dacă
învinuitul este cunoscut, faţă de acesta se poate pune în mişcare
acţiunea penală chiar în cursul cercetării, şi aceasta se efectuează cu
inculpat în cauză, raţiune pentru care legea o denumeşte “urmărire
cu punere în mişcare a acţiunii penale”. O asemenea cercetare trece
prin mai multe stadii decît urmărirea fără punere în mişcare a acţiunii
penale, cuprinzînd stadiile de punere în mişcare a acţiunii penale,
prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului, terminarea
cercetării cu propunerea de trimitere în judecată a inculpatului.
2) Cercetarea penală cu punere în mişcare a acţiunii
penale
A. Cauzele în care cercetarea penală se
efectuează cu punere în mişcare a acţiunii
penale
Cercetarea penală cu punere în mişcare a acţiunii penale se poate
efectua, de principiu, în orice cauză penală care prezintă o mai mare
gravitate şi complexitate, deoarece învinuitul devine inculpat, parte în
proces, ceea ce îi atribuie toate drepturile şi garanţiile unei părţi, de
natură a asigura în cele mai bune condiţii dreptul la apărare. Folosirea
acestei modalităţi de cercetare penală ar trebui să fie acceptată în cît
mai multe cauze penale, fiind modalitatea principală de desfăşurare a
cercetării penale. De aceea, pentru extinderea în practică a acestei
forme de cercetare, s–a propus ca măsurile de constrîngere
procesuală, afară de reţinere, să nu poată fi luate decît faţă de un
inculpat, deci după punerea în mişcare a acţiunii penale. În practică,
însă, cercetarea cu punerea în mişcare a acţiunii penale se efectuează
mai ales în cauzele în care este necesară privarea de libertate a
învinuitului pe o durată mai mare de 5 zile, căci pentru a lua o măsură
preventivă pînă la 30 de zile este necesară arestarea inculpatului,
ceea ce implică punerea în mişcare a acţiunii penale şi trecerea
învinuitului pe poziţia de inculpat.
După începerea urmăririi penale, organul de cercetare strînge probe
cu privire la infracţiunea cu care a fost sesizat şi, dacă se cunoaşte
cine este făptuitorul, strînge probe şi cu privire la vinovăţia şi la
 DPP–ps–44
răspunderea sa penală şi civilă, dar în calitate de învinuit. Dacă nu se
cunoaşte cine este făptuitorul, se continuă cercetarea penală pînă la
identificarea acestuia; fără cunoaşterea persoanei făptuitorului – deci
fără un învinuit faţă de care se desfăşoară urmărirea penală – nu se
poate trece la urmărirea cu punere în mişcare a acţiunii penale,
deoarece tragerea la răspundere penală solicită o persoană
determinată împotriva căreia se exercită acţiunea penală.
Cînd învinuitul este cunoscut, trebuie să fie îndeplinite faţă de el
formalităţile pe care legea le consideră garanţii ale dreptului la
apărare. Aceste garanţii au fost introduse iniţial prin Legea nr.
32/1990, care a modificat şi completat art. 6, apoi au fost confirmate
şi întărite prin art. 23 al Constituţiei României din 1991.
Astfel, organele de urmărire penală au obligaţia să încunoştinţeze pe
învinuit despre fapta pentru care este învinuit, despre dreptul de a fi
asistat de apărător, consemnîndu–se aceasta în procesul-verbal de
ascultare. În cazurile şi condiţiile prevăzute în care legea prevede
asistenţa juridică obligatorie, organele de urmărire trebuie să ia
măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice, în sensul că dacă
învinuitul nu are apărător ales, se solicită de la baroul de avocaţi un
avocat din oficiu.
În cazul în care învinuitul este reţinut sau arestat pe cel mult 5 zile,
potrivit art. 23 al. 5 din Constituţie, i se aduc de îndată la cunoştinţă,
în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau arestării, iar
învinuirea în cel mai scurt termen, în prezenţa unui avocat ales sau
desemnat din oficiu. Deci pe lîngă celelalte acte de urmărire penală
pentru care asistenţa juridică este obligatorie potrivit art. 171, prin
dispoziţie constituţională se prevede un caz de asistenţă juridică
obligatorie în cursul urmăririi penale pentru învinuitul reţinut sau
arestat, cînd i se aduce la cunoştinţă învinuirea.
Înainte de a–l asculta pe învinuit, organul de cercetare penală îi cere
acestuia să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce
i se aduce (art. 70 al.ult.). Această dispoziţie constituie o garanţie
pentru învinuit de a răspunde de bună voie şi fără nici o presiune la
învinuirea ce i se aduce. Pentru învinuitul reţinut sau arestat există şi
garanţia prezenţei apărătorului în cursul ascultării, care veghează la
desfăşurarea procedurii de ascultare potrivit legii şi la consemnarea în
scris în mod corect şi complet a declaraţiei date.
Pentru a se face lumină în cauza cercetată, după ascultarea
învinuitului se continuă cercetarea penală, efectuîndu–se actele de
cercetare necesare atît cu privire la faptă, cît şi cu privire la persoana
învinuitului.
B. Punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 234–
236)
Continuînd cercetarea penală, dacă organul de cercetare consideră că
sînt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face
propuneri în acest sens pe care le înaintează procurorului, ca unic
titular al exerciţiului acţiunii penale în cursul urmăririi penale. Prin
“temeiuri” pentru punerea în mişcare a acţiunii penale se înţelege în
primul rînd existenţa unor probe care să stabilească săvîrşirea de
către învinuit a infracţiunii ce i s–a adus la cunoştinţă, ceea ce
exprimă cerinţa ca persoana învinuitului să fie determinată ca
persoană fizică; de asemenea, se cere să nu existe vreunul din
cazurile prevăzute în art. 10. Dacă începerea urmăririi penale este
posibilă fără a se cunoaşte persoana celui care a săvîrşit infracţiunea
urmărită, punerea în mişcare a acţiunii penale se îndreaptă împotriva
unei persoane determinate, învinuită legal de săvîrşirea infracţiunii.
Pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale nu este
 DPP–ps–45
necesar ca probaţiunea să fie epuizată, în sensul lămuririi cauzei sub
toate aspectele, deoarece acest obiectiv este avut în vedere şi după
inculpare, prin continuarea cercetării. Este însă necesar să existe
probe cu privire la existenţa infracţiunii şi indetitatea făptuitorului.
În afară de aceste cerinţe, în conţinutul noţiunii de “temeiuri”, la care
se referă legea, se include şi concluzia la care trebuie să ajungă
organul de urmărire penală că cercetarea trebuie făcută cu punerea în
mişcare a acţiunii penale, ca învinuitul să devină inculpat. Apare
necesitatea de a efectua cercetarea cu punere în mişcare a acţiunii
penale:
– cînd învinuitul trebuie privat de libertate pe o perioadă mai mare
de 5 zile, deci ca inculpat;
– cînd poziţia de inculpat susţine mai bine apărarea, de a avea o
contribuţie mai importantă la lămurirea apărării sale.
De aceea, organul de cercetare penală, cînd întocmeşte propunerea
ce se înaintează procurorului, trebuie să indice probele care susţin
învinuirea şi motivele pentru care cercetarea urmează a se desfăşura
cu punerea în mişcare a acţiunii penale.
Primind dosarul, procurorul verifică actele de cercetare efectuate şi,
dacă nu este de acord cu propunerea făcută de organul de cercetare
penală, dispune continuarea cercetării fără punere în mişcare a
acţiunii penale, cu învinuitul în stare de libertate. Dacă există vreo
cauză de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale,
procedează în mod corespunzător, fără a mai pune în mişcare
acţiunea penală. În cazul în care îşi însuşeşte propunerea organului de
cercetare penală, constatînd existenţa temeiurilor prevăzute de lege,
procurorul dispune, prin ordonanţă motivată, punerea în mişcare a
acţiunii penale împotriva învinuitului. Dacă sînt mai mulţi învinuiţi şi
mai multe infracţiuni săvîrşite, procurorul dispune prin aceeaşi
ordonanţă punerea în mişcare a acţiunii penale pentru toţi învinuiţii şi
pentru toate infracţiunile.
Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale trebuie să cuprindă,
pe lîngă menţiunile arătate în art. 203, datele privind persoana
inculpatului, fapta pentru care se formulează inculparea şi încadrarea
juridică a acesteia; cînd sînt mai mulţi inculpaţi şi mai multe
infracţiuni, ordonanţa trebuie să se refere la toate persoanele
inculpate şi la toate faptele reţinute.
Din momentul în care s–a emis ordonanţa de punere în mişcare a
acţiunii penale, învinuitul devine inculpat, parte în proces, capătă
drepturile procesuale recunoscute de lege inculpatului în cursul
urmăririi penale, dar şi obligaţiile acestuia, ca persoană trasă la
răspundere penală.
Prin punerea în mişcare a acţiunii penale se stabileşte raportul juridic
procesual penal fundamental între Ministerul Public – reprezentantul
intereselor generale ale societăţii – şi cel inculpat de săvîrşirea unei
infracţiuni; în cadrul acestui raport juridic procesual penal
fundamental este exercitată acţiunea penală în vederea sancţionării
inculpatului.
A. Luarea măsurii arestării preventive a
inculpatului
Dacă organul de cercetare penală apreciază că este necesară şi
privarea de libertate a inculpatului pe o perioadă de pînă la 30 de zile,
face propuneri procurorului şi în această privinţă. Se pot ivi două
situaţii:
– învinuitul este privat de libertate în cadrul reţinerii pe 24 de ore
sau arestării preventive ca învinuit pe cel mult 5 zile – caz în care
propunerea de luare a măsurii preventive a arestării inculpatului
 DPP–ps–46
trebuie dispusă înlăuntrul celor 24 de ore sau 5 zile; altfel, la
împlinirea termenului, reţinerea sau arestarea încetează de drept;
– în cazul în care învinuitul se află în stare de libertate, propunerea
pentru arestarea preventivă ca inculpat se poate face odată cu
propunerea de punere în mişcare a acţiunii penale sau oricînd
după luarea acestei măsuri, pînă la terminarea cercetării penale,
cînd se fac propuneri finale asupra urmăririi penale.
Cînd există şi propunerea de arestare preventivă a inculpatului,
procurorul procedează în prealabil la ascultarea acestuia, deoarece
relatările inculpatului pot face inutilă privarea de libertate (art. 250),
după care, dacă este cazul, întocmeşte şi ordonanţa de arestare
preventivă a inculpatului şi emite mandatul de arestare pe o durată
de cel mult 30 de zile. Inculpatului arestat preventiv i se acordă
garanţii procesuale noi, în sensul că, sub sancţiunea nulităţii absolute,
anumite acte de urmărire penală nu se pot efectua decît cu asistenţa
juridică acordată de apărătorul ales sau desemnat din oficiu.
Arestarea preventivă a inculpatului se poate dispune şi fără ascultarea
acestuia, dacă este dispărut, se află în străinătate sau se sustrage de
la urmărirea penală (art. 150), urmînd a fi ascultat imediat ce a fost
prins ori s–a prezentat organului de cercetare.
Ordonanţa de arestare preventivă a inculpatului pe cel mult 30 de zile
emisă de către procurorul competent trebuie să cuprindă, pe lîngă
menţiunile obişnuite, datele din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, cele
privitoare la persoana acestuia, ziua în care începe privarea de
libertate şi durata acesteia; dacă durata arestării preventive nu este
prevăzută în mod expres în ordonanţă, se înţelege că a fost avut în
vedere maximul prevăzut de lege (cel mult 30 de zile). Se poate emite
o singură ordonanţă de arestare preventivă pentru mai mulţi inculpaţi,
cu precizările corespunzătoare situaţiei fiecăruia, dar mandatele de
arestare preventivă se emit pentru fiecare inculpat în parte şi se
execută potrivit dispoziţiilor prevăzute în art. 152–154. În mandatul de
arestare preventivă trebuie să se precizeze data expirării valabilităţii
sale. Totodată, se iau şi măsurile de corotire (art. 161), de siguranţă
(art. 162), precum şi cele asigurătorii (art. 163–170), potrivit
procedurii examinate în partea generală.
Împotriva ordonanţei de luare a măsurii arestării preventive,
inculpatul se poate plînge la instanţa de judecată, care se va pronunţa
asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii luate, în condiţiile art. 1401.
Încheierea instanţei de judecată cu privire la plîngerea făcută de
inculpat poate fi atacată cu recurs de către inculpat şi procuror.
A. Continuarea cercetării penale cu inculpat în
cauză
După îndeplinirea formalităţilor de punere înh mişcare a acţiunii
penale şi, eventual, de arestare preventivă a inculpatului, procurorul
dispune continuarea cercetării penale de către organul care are cauza
în cercetare, căruia îi trimite dosarul. În cadrul continuării cercetării,
organul care o efectuează cheamă pe inculpat, dacă se află în stare
de libertate, sau dispune aducerea lui, cînd este deţinut, şi–i pune în
vedere că a fost pus sub inculpare, pentru ce infracţiune şi–i comunică
drepturile şi obligaţiile pe care le are (art. 202 al. 2 şi 237 al. 2).
Printre drepturile ce i se explică este şi acela de a avea un apărător,
de a–şi formula apărările pe care înţelege să şi le facă şi probele cu
care le poate dovedi, indicînd mijloacele de probă care pot fi folosite;
printre obligaţiile procesuale ce se cer respectate i se pune în vedere
inculpatului aflat în stare de libertate de a se prezenta la toate
chemările ce i se vor face în cursul cercetării şi de a comunica orice
 DPP–ps–47
schimbare de adresă. Inculpatul este ascultat, apoi, în această
calitate; la ascultare poate asista apărătorul său, iar în cazul în care
este arestat la ascultare este obligatorie asistarea inculpatului de
către un avocat ales sau numit din oficiu. Declaraţia inculpatului este
consemnată în scris, cît şi apărările sale – fie de nevinovăţie, fie de
circumstanţe atenuante. Cînd inculpatul se sustrage de la urmărire,
este dispărut sau nu mai locuieşte în ţară, cercetarea poate continua
şi fără ascultarea sa.
Organul de cercetare penală continuă să lămurească, prin probe,
toate aspectele cauzei, în special vinovăţia inculpatului şi răspunderea
sa penală şi civilă, verificîndu–se şi apărările pe care acesta le–a
formulat şi pentru care a cerut administrarea de probe. În alegerea
procedeelor probatorii, organul de cercetare penală are deplină
libertate, folosindu–le pe acelea care i se par mai potrivite, afară de
cazul cînd i s–au dat indicaţii de către procuror cu privire la
împrejurările ce trebuie lămurite şi la probele ce urmează a fi
administrate, indicaţii care, în baza legii, sînt obligatorii. Cercetarea
penală se continuă pînă cînd organul de cercetare consideră că au
fost strînse toate probele necesare, iar cauza a fost lămurită sub toate
aspectele. În această situaţie, organul de cercetare constată
terminată cercetarea şi elaborează propunerile sale cu privire la
soluţia pe care ar trebui să o dea procurorul urmăririi penale.
În cazul în care inculpatul se află într–unul din cazurile de asistenţă
juridică obligatorie, organul de cercetare trebuie să asigure (art. 172)
asistenţa juridică, iar în celelalte cazuri să permită asistarea
inculpatului de către apărător la orice act de cercetare la care acesta
solicită prezenţa sa.
Dacă durata cercetării penale depăşeşte durata de 30 de zile pentru
care s–a luat măsura arestării preventive, iar privarea de libertate a
inculpatului este necesară în continuare, face propuneri procurorului
pentru a cere de la instanţă prelungirea duratei măsurii arestării
preventive. Procurorul care supraveghează cercetarea penală
avizează această propunere şi sesizează prim-procurorul parchetului
din care face parte pentru a sesiza instanţa de judecată cu cererea de
prelungire a arestării preventive pe o durată de cel mult 30 de zile.
Cererea de prelungire a duratei arestării preventive se soluţionează
de către instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă,
potrivit procedurii prevăzute în art. 159–160; în caz că cererea este
întemeiată, instanţa dispune prelungirea duratei arestării preventive
cu încă cel mult 30 de zile, încheiere care poate fi atacată cu recurs
de către inculpat. În cursul urmăririi penale se pot acorda – dacă este
cazul şi cu aceeaşi procedură – mai multe prelungiri ale duratei
arestării preventive, fără a depăşi jumătatea maximului special de
pedeapsă a închisorii prevăzut de lege pentru infracţiunea pentru care
se efectuează cercetarea inculpatului.
B. Extinderea cercetării penale
Este posibil ca în cursul cercetării penale cu punere în mişcare a
acţiunii penale să se descopere noi fapte penale în sarcina
inculpatului ori împrejurări noi ce pot atrage schimbarea încadrării
juridice a faptei aflate în cercetare sau date cu privire la participarea
şi altor persoane la săvîrşirea acestei fapte; întrucît în această formă a
urmăririi penale cercetarea se desfăşoară în limitele determinate de
procuror prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale –
anume fapta şi persoana acolo prevăzute – pentru extinderea
cercetării şi la alte fapte şi persoane este necesară intervenţia
procurorului. Ca urmare, organul de cercetare penală face propuneri
procurorului pentru extinderea cercetării penale şi la aceste fapte şi
 DPP–ps–48
persoane noi (art. 238) sau la schimbarea încadrării juridice. Dacă
este de acord, procurorul dispune, după caz, extinderea cercetării
penale sau schimbarea încadrării juridice, dînd eventual indicaţii de
modul cum trebuie să se procedeze în continuare. În cazul în care s–a
dispus extinderea cercetării penale, se procedează la administrarea
de probe pentru lămurirea cauzei şi cu privire la noile fapte şi
persoane, pînă ce cauza este lămurită în întregime; dacă s–a dispus
schimbarea încadrării juridice, organul de cercetare poate continua
cercetarea, dacă rămîne competent în raport de noua încadrare
juridică, ori face propuneri procurorului pentru sesizarea organului
competent să efectueze urmărirea penală în noua încadrare juridică a
faptei.
Ajungînd la concluzia că nu mai are alte probe de administrat, cauza
fiind pe deplin lămurită, organul de cercetare trage concluzii cu privire
la modul în care ar trebui rezolvată urmărirea penală. Poate constata
existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 10, care împiedică
trimiterea în judecată a inculpatului; în acest caz, încetează
activitatea de cercetare şi face propuneri procurorului de a dispune
scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale.
Ajungînd la concluzia că inculpatul trebuie trimis în judecată penală,
organul de cercetare este obligat să treacă la următorul stadiu al
urmăririi cu punere în mişcare a acţiunii penale, la prezentarea
materialului de urmărire inculpatului.
C. Prezentarea materialului de urmărire penală
inculpatului (art. 250–254)
Din momentul în care organul de cercetare penală a ajuns la concluzia
că este epuizată administrarea de probe, iar inculpatul urmează a fi
trimis în judecată, nu mai există nici un motiv să se păstreze secret
materialul de urmărire penală faţă de inculpat, de aceea s–a instituit
un stadiu procesual în care se procedează la informarea inculpatului
despre toate probele strînse, cu obiectivul de a se obţine contribuţia
acestuia la verificarea probelor strînse şi a apărărilor formulate.
Prezentarea materialului de urmărire inculpatului constituie o garanţie
că acesta poate combate, încă din faza de urmărire penală, inculparea
ce i s–a adus, mai ales că la acest stadiu al cercetării nu poate fi
împiedicat contactul inculpatului cu apărătorul său, cunoaşterea
materialului de urmărire fiind urmată de analiza critică a probelor
efectuate împreună cu un avocat, specialist al dreptului.
Importanţa acestei garanţii se reflectă în obligaţia organului de
cercetare penală, cînd urmărirea este cu punere în mişcare a acţiunii
penale, de a proceda la prezentarea materialului de urmărire.
Sancţiunea nerespectării acestei garanţii este nulitatea40.
Prezentarea materialului de urmărire penală inculpatului înseamnă un
nou contact direct al organului de urmărire cu inculpatul, după
40 Prin decizia de îndrumare nr. 3/1972, plenul fostului Tribunal Suprem a
făcut următoarele precizări:
a) Omisiunea organului de urmărire penală de a prezenta materialul de
urmărire penală inculpatului civil, major şi aflat în stare de libertate nu
este sancţionată cu nulitatea absolută, dar poate fi invocată nulitatea
relativă, în condiţiile art. 197 al. 4 (deci şi din oficiu) dacă s–a produs o
vătămare ce nu poate fi înlăturată decît prin anularea actului.
b) Omisiunea organului de urmărire penală de a efectua prezentarea
materialului de urmărire penală faţă de un inculpat minor, militar, aflat
într–o şcoală de muncă şi educare sau deţinut, chiar în altă cauză, ori
prezentarea materialului faţă de aceşti inculpaţi fără a li se asigura
asistenţa juridică obligatorie este sancţionată cu nulitatea absolută şi
atrage restituirea cauzei procurorului în vederea efectuării prezentării cu
asigurarea asistenţei juridice obligatorii.
 DPP–ps–49
ascultarea sa ca inculpat; ca urmare, organul de cercetare penală
cheamă în faţa sa pe inculpat, dacă este în stare de libertate, sau
dispune aducerea sa, dacă este deţinut. Cînd inculpatul este dispărut,
s–a sustras de la chemare sau nu locuieşte în ţară, prezentarea
materialului de urmărire nu poate avea loc din culpa sa procesuală,
astfel încît cercetarea se termină fără efectuarea acestei activităţi;
constatarea existenţei uneia din situaţiile arătate trebuie să se
întemeieze pe împrejurări concrete, consemnate într–un referat (art.
254). Dacă pînă la înaintarea dosarului la procuror inculpatul se
prezintă, este prins ori adus, se procedează la prezentarea
materialului de urmărire penală.
Prezentarea materialului de urmărire penală constă din trei operaţiuni
succesive:
– i se pune în vedere inculpatului că are dreptul de a lua cunoştinţă
de lucrările de urmărire penală, arătîndu–i–se şi încadrarea juridică
a faptei cercetate;
– i se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de întreg materialul
de urmărire penală, citindu–i–se personal lucrările din dosar dacă
nu ştie să citească ori traducîndu–i–se prin interpret dacă nu
cunoaşte limba română;
– este întrebat, după ce a luat cunoştinţă de lucrările din dosar, dacă
are de formulat cereri sau dacă doreşte să facă declaraţii
suplimentare.
Se întocmeşte un proces-verbal în care se consemnează, pe lîngă
îndeplinirea operaţiilor arătate, şi cererile sau declaraţiile făcute de
inculpat.
La prezentarea materialului de urmărire penală poate participa şi
apărătorul inculpatului; cînd asistenţa juridică este obligatorie,
prezentarea materialului de urmărire penală se face în prezenţa
apărătorului, sub sancţiunea nulităţii absolute. Apărătorul îl ajută pe
inculpat să cunoască probele ce s–au strîns împotriva sa, să prezinte
apărările pe care şi le face şi să formuleze cererile de probe în
susţinerea acestor apărări. Pentru a se verifica respectarea acestei
garanţii, în procesul-verbal de prezentare se face menţiune despre
prezenţa apărătorului, care îl şi semnează (art. 172 al. 3).
În cazul în care inculpatul a solicitat administrarea unor noi probe sau
a făcut cereri noi în apărare, organul de cercetare dispune, prin
ordonanţă, admiterea sau respingerea lor. Dacă cererile şi probele au
fost admise, după aducerea lor la îndeplinire, prin administrarea de
noi probe sau – dacă este cazul – prin schimbarea încadrării juridice a
faptei, trebuie prezentat din nou materialul de urmărire penală
completat, după procedura examinată anterior.
A. Terminarea cercetării penale cu punere în
mişcare a acţiunii penale (art. 258–260)
După prezentarea materialului de urmărire penală, dacă inculpatul nu
a propus noi probe în apărare sau propunerea sa a fost găsită
neîntemeiată, ori dacă cercetarea a fost completată potrivit
propunerilor făcute şi se menţin temeiurile pentru trimiterea în
judecată, cercetarea penală se consideră terminată.
Terminarea cercetării obligă organul de cercetare penală să facă
propuneri pe care să le înainteze procurorului spre rezolvare. În acest
scop, organul de cercetare penală întocmeşte un referat de terminare
a cercetării penale, în care se consemnează rezultatul cercetărilor
efectuate şi concluziile la care a ajuns. Referatul trebuie să se limiteze
la fapta pentru care s–a pus în mişcare acţiunea penală, la persoana
inculpatului şi la ultima încadrare juridică dată faptei. Depăşirea
acestor limite – fie în sensul omiterii unor fapte şi persoane, fie în
 DPP–ps–50
sensul cuprinderii şi altor fapte şi persoane decît cele cercetate –
atrage nulitatea actelor subsecvente numai în cazul în care s–a produs
o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel (nulitate relativă).
Referatul de terminare a cercetării penale trebuie să cuprindă, pe
lîngă menţiunile generale, fapta sau faptele reţinute în sarcina
inculpatului sau inculpaţilor, probele administrate din care rezultă
situaţia de fapt reţinută şi încadrarea juridică dată faptei. În cazul în
care cercetarea a avut în vedere mai multe fapte şi mai mulţi
inculpaţi, referatul trebuie să cuprindă menţiunile arătate cu privire la
toate faptele şi la toţi inculpaţii şi, dacă este cazul, trebuie să arate
pentru care se propune trimiterea în judecată şi pentru care se
propune o altă soluţie.
În referat se consemnează şi următoarele date: mijloacele materiale
de probă şi măsurile luate cu privire la ele, locul unde acestea se află;
măsurile asigurătorii cu privire la reparaţiile civile solicitate, dacă au
fost luate în cursul cercetării; cuantumul cheltuielilor avansate de
către organul de cercetare penală.
După întocmirea referatului de cercetare penală, organul de cercetare
se dezinvesteşte de cauză şi o înaintează procurorului. Există însă şi
posibilitatea de a fi reinvestit cu cercetarea, dacă procurorul îi
restituie dosarul pentru completarea sau refacerea urmăririi penale.
Cercetarea penală se consideră terminată şi în cazul în care se
constată existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–h şi j
ori vreo cauză de nepedepsire, în care situaţie se vor face propuneri
procurorului, după caz, pentru scoatere de sub urmărire sau încetarea
urmăririi penale.
2) Cercetarea penală fără punere în mişcare a
acţiunii penale
A. Cauzele în care cercetarea penală are loc fără
punere în mişcare a acţiunii penale
În cauzele mai simple şi în care nu se prevede necesitatea privării de
libertate a învinuitului pe o perioadă de timp mai mare de 5 zile,
organul de cercetare penală procedează la efectuarea unei cercetări
penale simplificate. Această cercetare – fără punere în mişcare a
acţiunii penale – se caracterizează printr–o intervenţie redusă a
procurorului în activitatea organului de cercetare penală, prin
participarea persoanelor interesate – învinuit, persoană vătămată –
fără a avea calitatea de părţi în procesului penal şi, ca urmare, prin
drepturi procesuale mai restrînse ale învinuitului41.
Folosirea cercetării penale fără punere în mişcare a acţiunii penale
prezintă avantajul lămuririi rapide a cauzelor simple, evitîndu–se
încărcarea activităţii procurorului cu intervenţii de care nu este
neapărat nevoie. În cursul unei asemenea cercetări există şi riscul ca
administrarea probelor să fie făcută de poliţie fără respectarea tuturor
dispoziţiilor legale şi fără lămurirea cauzei sub toate aspectele. Pentru
a contracara aceste neajunsuri, legislaţia noastră a pus sub
supravegherea procurorului cercetarea penală fără punere în mişcare
a acţiunii penale, supraveghere care se exercită din oficiu sau la
plîngerea persoanelor interesate, limitînd dreptul organului de
cercetare de a dispune măsuri preventive doar la reţinerea învinuitului
pe cel mult 24 de ore, iar procurorul nu poate lua măsura arestării
învinuitului decît pe cel mult 5 zile.

41 O astfel de cercetare simplificată corespunde, în parte, primelor cercetări

efectuate de ofiţerii de poliţei judiciară sub Codul de procedură penală din
1936, în care intervenţia procurorului era plasată la finalizarea urmăririi
penale, precum şi aşa-numitei “anchete preliminare” din legislaţia fraceză.
 DPP–ps–51
B. Efectuarea cercetării penale cu învinuiţi în
cauză
Cînd urmărirea se desfăşoară fără punere în mişcare a acţiunii penale,
activitatea organului de cercetare se concentrează asupra strîngerii
probelor privitoare la infracţiune, la vinovăţia învinuitului şi la
răspunderea sa penală şi civilă, pînă ce cauza este lămurită, prin
probe, sub toate aspectele. În timpul cercetării, organul de cercetare
apelează la procurorul care–i supraveghează activitatea numai dacă
este nevoie de autorizare prealabilă pentru percheziţie (art. 101) sau
de încuviinţare pentru interceptarea corespondenţei (art. 98).
Neexistînd acţiune penală pusă în mişcare de către procuror pentru o
anumită faptă şi persoană, organul de cercetare poate extinde
cercetarea la orice altă faptă săvîrşită de învinuit sau la orice altă
persoană care a participat la săvîrşirea infracţiunii aflate în cercetare,
fără a mai cere aprobarea procurorului. Cu toate acestea, din oficiu
sau la plîngere, procurorul poate interveni luînd măsurile şi dînd
indicaţiile necesare.
Dacă faţă de învinuit sînt îndeplinite condiţiile cerute pentru luarea
măsurii reţinerii (art. 143), organul de cercetare penală emite o
ordonanţă de reţinere pe timp de 24 de ore, care trebuie să conţină,
pe lîngă menţiunile generale, datele de identificare ale învinuitului,
fapta săvîrşită şi încadrarea juridică, împrejurările care susţin privarea
de libertate, ora cînd începe reţinerea şi ora cînd aceasta ia sfîrşit.
Această ordonanţă nu este supusă confirmării de către procuror.
În cazul în care se apreciază că învinuitul trebuie privat de libertate
încă o perioadă de timp, dar nu mai mult de 5 zile, organul de
cercetare penală face propuneri procurorului care, dacă este de
acord, emite ordonanţă de arestare preventivă a învinuitului şi un
mandat de arestare a acestuia, cu menţiunea expresă a datei cînd
începe şi se termină privarea de libertate. Cu această ocazie, dacă
este necesar, se iau măsurile de ocrotire. Potrivit art. 1371, procurorul
încunoştinţează despre aceasta, în termen de 24 de ore, în scris sau
verbal, un membru al familiei învinuitului, consemnîndu–se aceasta
într–un proces-verbal; nerespectarea termenului de 24 de ore nu are
influenţă asupra valabilităţii măsurii preventive, dar poate atrage
sancţiuni pentru procurorul care nu–şi îndeplineşte conştiincios
obligaţiile procesuale.
Atunci cînd organul de cercetare penală apreciază că arestarea
preventivă trebuie menţinută şi după termenul de 5 zile, face
propuneri procurorului pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi
luarea măsurii preventive a arestării inculpatului pe o durată de cel
mult 30 de zile, caz în care cercetarea se desfăşoară prin urmărire cu
punere în mişcare a acţiunii penale.
După ce a strîns toate probele necesare, organul de cercetare trage
concluzii din activitatea de cercetare desfăşurată. Se pot întrevedea
două ipoteze:
– stabilirea de către organul de cercetare penală a existenţei unuia
din cazurile prevăzute de art. 10 – în această situaţie organul de
cercetare penală face propuneri procurorului de a se dispune, după
caz:
– clasarea – dacă nu există învinuit în cauză;
– scoaterea de sub urmărire penală – dacă este vreunul din cazurile
prevăzute în art. 10 lit. a–e;
– încetarea urmăririi penale – pentru vreunul din cazurile prevăzute
în art. 10 lit. f–h şi j (în ultimele două situaţii cînd există învinuit în
cauză);
 DPP–ps–52
– organul de cercetare penală a ajuns la concluzia că probele
administrate susţin învinuirea, ceea ce implică trimiterea în
judecată a învinuitului cercetat; în această situaţie, potrivit art.
255, organul de cercetare penală cheamă învinuitul aflat în stare
de libertate şi procedează la o nouă ascultare, aducîndu–i la
cunoştinţă învinuirea rezultată din cercetarea efectuată şi
întrebîndu–l dacă are mijloace de apărare; dacă învinuitul propune
noi probe, organul de cercetare procedează la administrarea lor,
cînd sînt concludente şi utile, sau respinge cererea de noi
probatorii în caz contrar. Cercetarea penală fără punerea în
mişcare a acţiunii penale se socoteşte terminată fie după ce au
fost administrate noile probe solicitate, fie odată cu respingerea
cererii de administrare a lor.
Caracteristic la această modalitate de efectuare a cercetării penale
este, pe lîngă lipsa stadiului de punere în mişcare a acţiunii penale,
lipsa stadiului de prezentare a materialului de urmărire penală,
procedura de reascultare a învinuitului înlocuind–o. Dar, odată ajunsă
cauza la procuror, înainte de a o rezolva, acesta – dacă socoteşte
necesar – cheamă pe învinuit şi–i prezintă personal materialul de
urmărire. În acest mod se face o ultimă verificare de către procuror
dacă la cercetarea penală s–au administrat toate probele necesare şi
au fost avute în vedere toate apărările pe care şi le–a făcut învinuitul.
Dacă procurorul are în vedere trimiterea în judecată a învinuitului, cu
luarea măsurii arestării preventive, este obligat să pună în mişcare
acţiunea penală şi să–l asculte pe inculpat, în prezenţa unui apărător,
cu care ocazie este obligat să–i prezinte şi materialul de urmărire
penală.
Considerînd cercetarea terminată, organul de cercetare întocmeşte un
referat în care consemnează rezultatul cercetării, cu propunerile sale
de trimitere în judecată a învinuitului sau de adoptare a unei alte
soluţii. Referatul trebuie să se limiteze la faptele şi persoanele
cercetate şi să cuprindă menţiunile indicate anterior la cercetarea cu
punere în mişcare a acţiunii penale.
1) Cercetarea penală în cauzele în care urmărirea
penală se efectuează de către procuror
În cazurile în care legea prevede că urmărirea penală se efectuează în
mod obligatoriu de către procuror (art. 209 al. 3), sarcinile sînt aduse
la îndeplinire de către procurorul din parchetul de pe lîngă instanţa
judecătorească în a cărei competenţă este încredinţată cauza spre
judecată în primă instanţă. De regulă, întreaga activitate de strîngere
a probelor trebuie să fie efectuată de către procurorul competent (art.
209 al. 4), însă sînt valabile şi unele acte de cercetare efectuate de
urgenţă de către organul de cercetare penală (art. 213), dar şi actele
de cercetare efectuate de un organ al poliţiei sau de un procuror de la
un parchet inferior în grad, în baza delegaţiei date de procurorul
competent să efectueze cercetarea penală (art. 217 al. 3). Nu poate fi
valabilă însă cercetarea penală atunci cînd toate actele de cercetare
sau majoritatea lor au fost efectuate de alte organe decît de
procurorul competent.
Procurorul efectuează actele de cercetare penală fără să aibă nevoie
de autorizarea, încuviinţarea sau confirmarea din partea procurorului
ierarhic superior; de asemenea, procurorul poate personal extinde
cercetarea şi la alte fapte şi persoane decît cele pentru care a pus în
mişcare acţiunea penală, fără a fi necesară vreo încuviinţare sau
confirmare.
Procurorul care efectuează cercetarea prezintă personal materialul de
urmărire penală învinuitului sau inculpatului, iar la terminarea
 DPP–ps–53
cercetării penale trage concluziile şi rezolvă cauza fără a se întocmi
vreun referat de terminare a cercetării penale.
În cazul cînd cercetarea penală se efectuează de către procuror, se
exercită totuşi un control din partea procurorului şef de secţie de
urmărire penală sau de prim-procurorul parchetului din care face
parte, care trebuie să cunoască activitatea tuturor procurorilor din
subordine. Legea prevede şi acte de supraveghere, în sensul că unele
acte ale procurorului nu sînt valabile decît dacă au fost confirmate de
un procuror ierarhic superior. Astfel, ordonanţa de arestare preventivă
şi rechizitoriul emise de procurorul competent să efectueze urmărirea
penală trebuie să fie confirmate de prim-procurorul parchetului din
care face parte, iar dacă urmărirea penală se efectuează de către
acesta, confirmarea este de competenţa procurorului ierarhic superior
din aceeaşi circumscripţie teritorială (art. 28 al. 2 L.O.J.).
2) Suspendarea urmăririi penale
A. Cazurile de suspendare a urmăririi penale (art.
239–241)
În cursul urmăririi penale învinuitul sau inculpatul are dreptul de a
participa la unele acte de urmărire penală, iar în cazul ascultării,
confruntării şi prezentării materialului de urmărire penală aceste acte
nu se pot efectua decît în prezenţa acestuia. Cînd prezenţa
învinuitului sau inculpatului nu poate fi asigurată din culpa sa (se
sustrage de la chemările făcute, este dispărut sau nu locuieşte în
ţară), legea prevede că urmărirea penală poate continua fără
efectuarea actelor la care acesta este chemat să participe. Însă dacă
absenţa învinuitului sau inculpatului se datorează unei cauze de
împiedicare ce nu–i este imputabilă, continuarea urmăririi fără
ascultarea sa şi fără să i se aducă la cunoştinţă materialul de urmărire
penală ar putea aduce prejudicii dreptului său la apărare. De aceea,
s–a prevăzut instituţia suspendării urmăririi penale, dar numai pe
motive de boală foarte gravă care l–ar împiedica pe învinuit sau
inculpat să ia parte la urmărire.
În cazul în care se constată că învinuitul sau inculpatul nu se poate
prezenta la chemarea făcută datorită bolii de care suferă, iar aceasta
este de o durată mai lungă, organul de cercetare penală dispune
efectuarea unei expertize medico-legale spre a se verifica gravitatea
bolii şi dacă acesta nu poate lua parte la efectuarea actelor care–l
privesc. Cerinţa de a se constata starea sănătăţii învinuitului sau
inculpatului printr–o expertiză medico-legală nu poate fi suplinită cu
prezentarea unui certificat medical eliberat de un medic sau chiar
medicul legist. Boala poate fi temporară, de lungă durată, curabilă sau
incurabilă, dar gravitatea ei se apreciază prin împiedicarea învinuitului
sau inculpatului de a participa la efectuarea actelor de cercetare
penală42. În cazul în care boala gravă de care suferă învinuitul sau
inculpatul există şi în momentul săvîrşirii infracţiunii, de natură a
atrage iresponsabilitatea sa, se procedează la scoaterea de sub
urmărire pe temeiul existenţei unei cauze care înlătură caracterul
penal al faptei (art. 10 lit. e), fără a se mai suspenda urmărirea
penală.
B. Procedura de suspendare a urmăririi penale
Fiind îndeplinite condiţiile pentru suspendarea urmăririi penale,
organul de cercetare face propuneri procurorului în acest sens. Dacă
procurorul aprobă propunerea, dispune, prin ordonanţă motivată,
suspendarea urmăririi penale, luînd măsurile necesare pentru
42 S–a apreciat astfel că nu se poate dispune suspendarea urmăririi dacă
boala de care suferă învinuitul sau inculpatul nu l–a împiedicat pe acesta să
frecventeze în mod obişnuit localurile publice.
 DPP–ps–54
asistenţa medicală a învinuitului sau inculpatului şi cunoaşterea datei
la care acesta s–a refăcut şi poate participa la efectuarea actelor de
urmărire penală.
Suspendarea urmăririi are efectul de a suspenda cursul termenului de
prescripţie a răspunderii penale, deoarece inactivitatea organului de
urmărire penală este determinată de situaţia învinuitului sau
inculpatului, care a atras şi împiedicarea continuării urmăririi faţă de
acesta (atr. 128 al. 1 Cod penal).
Potrivit art. 19 al. 3, în caz de suspendare a urmăririi penale partea
civilă poate părăsi calea penală pentru a se adresa cu acţiunea sa
civilă la instanţa civilă, ca excepţie de la regula irevocabilităţii
dreptului la opţiune; pentru a facilita îndreptarea părţii civile către
instanţa civilă, procurorul este obligat să comunice acesteia dispoziţia
de suspendare a urmăririi penale.
După restituirea dosarului de către procuror, cu dispoziţia de
suspendare a urmăririi penale, organul de cercetare continuă să
efectueze toate actele de cercetare a căror împlinire nu este
împiedicată de starea de boală gravă a învinuitului sau inculpatului,
apoi cauza este trecută într–o evidenţă specială, verificîndu–se
periodic dacă învinuitul sau inculpatul se află în stare de a lua parte la
efectuarea actelor de urmărire. Dacă urmărirea se efectuează de
către procuror, acesta procedează direct în felul arătat.
C. Reluarea urmăririi penale după suspendare
Cînd se constată că a încetat cauza care a determinat suspendarea
urmăririi penale (învinuitul sau inculpatul s–a însănătoşit), organul de
cercetare penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea de a
se relua urmărirea penală. Constatînd, pe baza unei noi expertize
medico-legale sau prin sesizarea învinuitului sau inculpatului, că nu
mai există temeiuri ca urmărirea penală să rămînă suspendată în acea
cauză, procurorul dispune, prin ordonanţă, reluarea urmăririi penale,
după care trimite dosarul organului de cercetare penală pentru
continuarea cercetării. Cînd urmărirea se efectuează de către
procuror, acesta emite o ordonanţă de reluare a urmăririi penale şi
continuă efectuarea actelor de urmărire. Continuarea urmăririi penale
nu mai este posibilă dacă între timp a intervenit unul din cazurile
prevăzute în art. 10, urmînd să se pronunţe scoaterea de sub urmărire
sau încetarea urmăririi penale. Învinuitul sau inculpatul poate cere,
totuşi, continuarea urmăririi, în caz de amnistie, prescripţie, sau
retragerea plîngerii prealabile, procedîndu–se potrivit dispoziţiilor
prevăzute în art. 13.
I.2. Finalizarea urmăririi penale de către procuror
§1. Verificările efectuate de către procuror după
terminarea cercetării penale
1) Verificarea de către procuror a legalităţii şi
temeiniciei actelor de cercetare penală
Primind dosarul de cercetare penală, cuprinzînd şi referatul cu
propunerile organului de cercetare penală, procurorul competent să
supravegheze activitatea de cercetare penală este obligat ca, în
termen de cel mult 15 zile, să procedeze la verificarea lucrărilor de
urmărire penală şi să se pronunţe asupra lor. Cînd sînt arestaţi în
cauză, verificările şi rezolvarea cauzei se face de urgenţă şi cu
precădere faţă de alte lucrări.
Procurorul procedează, în primul rînd la verificarea respectării legii de
procedură penală; se verifică astfel dacă au fost efectuate actele de
urmărire penală constitutive – începerea urmăririi penale, punerea în
mişcare a acţiunii penale, prezentarea materialului de urmărire penală
 DPP–ps–55
inculpatului, întocmirea referatului cu propuneri de finalizare a
urmăririi penale; se verifică, de asemenea, dacă actele de cercetare
penală au fost efectuate cu respectarea întocmai a dispoziţiilor legale,
atît a celor constitutive, cît şi a actelor prin care s–au administrat
probele necesare. Se urmăreşte, în special, dacă au fost respectate
garanţiile dreptului la apărare în ce priveşte punerea în vedere a
drepturilor procesuale ale învinuitului sau inculpatului43. Cînd se
constată încălcări ale legii, procurorul evaluează gravitatea acestor
încălcări, pentru a lua măsurile corespunzătoare44.
Dacă actele de cercetare au fost efectuate cu respectarea legii,
procurorul verifică dacă au fost strînse toate probele pentru aflarea
adevărului în cauza cercetată şi dacă aceasta a fost lămurită sub
toate aspectele – penale şi civile. Se poate constata că nu au fost
administrate toate probele concludente şi utile cerute de către
învinuit sau inculpat ori de către părţile din proces, că nu s–au
administrat toate probele necesare pentru exercitarea rolului activ al
organului de cercetare penală (cum ar fi împrejurări care califică o
infracţiune sau o agravează) ori nu s–a stabilit întinderea prejudiciului;
în aceste cazuri cercetarea penală nu este completă, astfel încît
procurorul trebuie să intervină pentru completarea ei.
În cazul cînd urmărirea penală este completă, se verifică propunerile
organului de cercetare în raport de materialul probator care a fost
strîns, spre a se stabili dacă se justifică propunerile făcute. Se poate
constata că propunerile făcute de către organul de cercetare nu sînt
susţinute de probele din dosar, fie în sensul că se consideră existente
fapte şi împrejurări pentru care nu sînt probe suficiente, fie se
consideră inexistente fapte şi împrejurări pentru care la dosar sînt
probe care susţin existenţa lor. Într–o asemenea situaţie, procurorul
ajunge la concluzia lipsei de temeinicie a propunerilor, dispunînd
soluţiile corespunzătoare.
Faţă de situaţia de fapt pe care o consideră corectă, procurorul poate
constata că soluţiile în drept propuse nu sînt corespunzătoare cu
privire la încadrarea juridică a faptei, la aplicarea unei cauze de
scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale, de
trimitere în judecată pentru unele infracţiuni sau inculpaţi. În aceste
cazuri, dacă nu este de acord cu propunerile făcute de organul de
cercetare penală, procurorul rezolvă cauza potrivit legii.
Deci procurorului îi revine o mare răspundere atunci cînd verifică
activitatea de cercetare penală şi propunerile făcute întrucît, dacă nu
sesizează erorile şi încălcările de lege care s–au produs, cauza cu
urmărire penală nelegală sau necompletă ajungînd la instanţă,
aceasta poate restitui cauza procurorului, ceea ce implică – pe lîngă o
apreciere negativă care se aduce procurorului – şi o întîrziere în
finalizarea procesului penal.
În raport de constatările corecte pe care le–a făcut cu ocazia verificării
dosarului de cercetare penală, procurorul poate adopta mai multe
soluţii:
– Dacă cercetarea nu a fost legal şi complet efectuată, procurorul
poate dispune restituirea la organul de cercetare penală a
întregului dosar pentru refacerea sau completarea urmăririi penale
ori poate să refacă şi să completeze personal urmărirea, potrivit

43 cum ar fi dreptul la asistenţa unui apărător, precum şi asistarea efectivă

de către apărător în cazurile de asistenţă juridică obligatorie
44 Nu orice încălcare a legii de procedură penală atrage nulitatea actului
efectuat în acest mod, aplicîndu–se dispoziţiile privind nulităţile absolute şi
relative. În cazul în care este posibil, procurorul suplineşte nerespectarea
legii de procedură prin refacerea sau efectuarea actelor de către el personal.
 DPP–ps–56
regulii că procurorul poate efectua orice act care intră în atribuţiile
organului de cercetare penală. Dacă numai propunerile organului
de cercetare sînt greşite, procurorul poate da soluţiile legale, chiar
atunci cînd ele sînt opuse celor propuse45.
– Cînd constată că urmărirea penală a fost legal şi complet
efectuată, iar propunerile organului de cercetare sînt corecte,
procurorul le adoptă şi dispune soluţiile propuse sau le
amendează, dacă aceasta se impune.
Cînd urmărirea penală este efectuată de către procuror, iar acesta
dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi emite rechizitoriul,
verificarea legalităţii şi temeiniciei urmăririi penale efectuate, precum
şi a soluţiei adoptate este de competenţa prim-procurorului
parchetului din care face parte, care trebuie să confirme rechizitoriul.
În raport de constatările făcute, conducătorul parchetului poate cere
procurorului care a făcut urmărirea penală să o refacă sau să o
completeze, ori poate schimba soluţia adoptată prin rechizitoriu.
Soluţiile de scoatere de sub urmărire şi de încetare a urmăririi penale
nu sînt supuse supravegherii conducătorului parchetului, deoarece
acestea nu se cer a fi confirmate, dar sînt supuse controlului
procurorului inspector, care le poate infirma.
1) Restituirea cauzei la organul de cercetare pentru
refacerea sau completarea urmăririi penale (art.
265–269)
Una din măsurile pe care le poate lua procurorul este restituirea
cauzei organului de cercetare penală pentru refacerea sau
completarea urmăririi penale. Această măsură se ia atunci cînd
urmărirea penală nu este completă, în sensul că nu a fost lămurită
cauza sub toate aspectele, prin probe, ori nu au fost respectate
dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului. (art. 265 al. 1).
Prima situaţie se referă la activitatea de strîngere a probelor, care nu
a fost epuizată, în sensul că, în cazul în care s–a propus trimiterea în
judecată, probele administrate nu sînt suficiente pentru a susţine
învinuirea ori nu au lămurit împrejurări importante pentru o
soluţionare corectă a cauzei. Dacă nu–şi propune să administrze
personal probele pe care le consideră necesare, procurorul restituie
cauza organului care a efectuat cercetarea penală sau unui alt organ
de cercetare care ar putea proceda mai bine. În cazul restituirii,
procurorul trebuie să indice împrejurările care trebuie lămurite şi
mijloacele de probă care se cer a fi folosite.
Primind dosarul restituit de procuror, organul de cercetare reia
cercetarea penală, efectuează probele indicate de procuror şi,
eventual, pe cele descoperite între timp, lămurind împrejurările care i
s–au cerut. După ce au fost administrate noile probe, cercetarea se
consideră terminată, situaţie în care, dacă propune trimiterea în
judecată a învinuitului sau inculpatului, organul de cercetare este
obligat să întocmească un referat cu noi propuneri pentru procuror.
Aceste propuneri pot fi, după caz, şi de scoatere de sub urmărire sau
de încetarea urmăririi penale, dacă între timp a intervenit unul din
cazurile prevăzute în art. 10 sau o cauză de nepedepsire.
O a doua situaţie se referă la încălcarea legii în efectuarea cercetării
penale sau – cum se prevede în lege – cînd nu au fost respectate
dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului. Un astfel de caz
45 De exemplu, se propune trimiterea în judecată, dar procurorul, constatînd
existenţa unuia din cazurile prevăzute de art. 10, dă o soluţie de scoatere de
sub urmărire sau de încetarea urmăririi penale; se propune scoaterea de sub
urmărire, dar procurorul dispune trimiterea în judecată pe temeiul că nu
există sau este greşită împrejurarea invocată.
 DPP–ps–57
se produce atunci cînd nu au fost respectate dispoziţiile privind
competenţa organului de cercetare penală. Astfel, dacă cercetarea a
fost efectuată de către organul de cercetare al poliţiei în loc de
organul de cercetare penală militar, procurorul civil trimite dosarul
procurorului militar, pentru ca acesta să asigure efectuarea cercetării
de către organul de cercetare special; de asemenea, se poate
constata că urmărirea penală a fost efectuată de un organ de
cercetare, deşi potrivit legii competenţa revenea procurorului în mod
obligatoriu. Procurorul, dacă este competent să efectueze urmărirea
în acel caz, va prelua cauza şi va continua cercetarea, efectuînd
actele de cercetare care pot fi refăcute şi menţinînd măsurile şi actele
încuviinţate sau confirmate de către el sau actele care nu pot fi
refăcute. În cazul în care competenţa revine unui procuror ierarhic
superior, înaintează dosarul parchetului corespunzător în vederea
efectuării urmăririi penale (art. 268 al. 2).
Se poate restitui dosarul organului de cercetare penală pentru
refacerea actelor procesuale care au fost omise sau care au fost
efectuate cu încălcarea legii. Dacă actul procesual se află sub
sancţiunea unei nulităţi absolute46, restituirea pentru refacerea
cercetării este obligatorie, altfel restituirea se va face de către
instanţă. În ce priveşte alte încălcări ale legii în efectuarea cercetării
penale, aflate sub sancţiunea unei nulităţi relative, restituirea nu se
va dispune decît dacă s–a produs o vătămare părţilor care nu poate fi
înlăturată altfel47.
Deşi actele de cercetare penală pot fi refăcute chiar de către procuror,
prin restituirea dosarului organului de cercetare penală i se atrage
acestuia atenţia asupra încălcării legii în vederea prevenirii ei pe
viitor.
Restituirea sau trimiterea cauzei spre refacere sau completare a
urmăririi penale se dispune de către procuror, prin ordonanţă
motivată care, pe lîngă menţiunile generale, trebuie să cuprindă
erorile comise de organul de cercetare penală, precum şi indicaţiile
despre actele care trebuie efectuate sau refăcute ori probele care
trebuie administrate şi prin ce mijloace de probă. Primind dosarul,
organul de cercetare va aduce la îndeplinire dispoziţiile date de
procuror prin ordonanţă, după care va înainta din nou dosarul cu
propuneri de soluţionare.
§1. Finalizarea urmăririi penale prin închiderea ei
1) Închiderea urmăririi penale
Urmărirea penală nu poate fi începută (deschisă) decît atunci cînd nu
există vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale; în cazul în care, după începerea urmăririi penale,
intervine vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 ori vreun caz de
nepedepsire, urmărirea penală nu mai poate continua în vederea
sesizării instanţei de judecată. Ca urmare, activitatea de urmărire
penală se finalizează prin clasare, scoatere de sub urmărire penală
sau încetarea urmăririi penale, în raport de existenţa sau inexistenţa
46 De exemplu neasistarea inculpatului minor, militar sau arestat chiar în
altă cauză la prezentarea materialului de urmărire penală; neefectuarea
anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.
47 De exemplu, dacă lipseşte rezoluţia de începere a urmăririi penale, dar a
fost pusă în mişcare acţiunea penală, nu poate exista nici o vătămare pentru
inculpat, pentru că punerea în mişcare a acţiunii penale în mod legal
suplineşte actul procesual al începerii urmăririi penale; de asemenea, nu
poate exista vătămare atunci cînd ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii
penale nu poartă semnătura procurorului care a emis–o, dacă mandatul de
arestare care s–a emis şi procesul-verbal de prezentare a materialului de
urmărire au fost semnate de acest procuror.
 DPP–ps–58
unui învinuit în cauză, precum şi de încadrarea cazului de neurmărire
în art. 10 lit. a–e sau f–h şi j (inclusiv cazurile de nepedepsire). Se
spune că sîntem într–un caz de stingere a procesului penal sau de
închidere a urmăririi penale. Întrucît în literatură se foloseşte termenul
de “stingere” în legătură cu dreptul la acţiune penală (prin prescripţie,
amnistie, decesul făptuitorului), se poate folosi, pentru a desemna
situaţia că urmărirea penală nu mai poate continua, termenul de
închidere a urmăririi penale. Această propunere se întemeiază pe
dispoziţiile art. 270 al. 1 lit. c, care se referă la redeschiderea urmăririi
penale, după ce în cauză s–a dispus încetarea urmăririi penale sau
scoaterea de sub urmărire (art. 273 al. 1); or, nu se poate
“redeschide” urmărirea penală dacă nu a fost “închisă”. În literatura
de specialitate se mai foloseşte cuvîntul de “neurmărire”, în sensul că
nu se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, dar în acest caz
prin “neurmărire” se înţelege neexercitarea acţiunii penale,
netrimiterea în judecată, sens adoptat de Codul de procedură penală
din 1936, dar abandonat de Codul din 1968.
Orice denumire s–ar da finalizării urmăririi penale prin netrimiterea în
judecată a inculpatului, soluţia pe care o dă procurorul nu poate fi
decît de clasare, scoatere de sub urmărire sau încetarea urmăririi
penale.
1) Clasarea cauzei (art. 11 pct. 1 lit. a)
Atunci cînd urmărirea penală s–a desfăşurat in rem, neexistînd
învinuit în cauză, dar intervine vreunul din cazurile obiective de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale sau a exercitării ei,
prevăzute în art. 10, inclusiv cazurile de nepedepsire, la propunerea
organului de cercetare sau din oficiu, procurorul dispune clasarea
cauzei. Se consideră că în cauză nu există învinuit atunci cînd organul
de cercetare nu are nici un fel de date cu privire la persoana care a
săvîrşit fapta (făptuitor necunoscut). Nu se poate dispune clasarea
atunci cînd organul de cercetare are date despre persoana care a
săvîrşit infracţiunea, dar nu a identificat–o încă, deoarece în acest caz
cercetarea trebuie să continue pînă la identificarea făptuitorului. Nu
există învinuit în cauză şi atunci cînd se constată că urmarea produsă
nu provine dintr–o acţiune umană, ci dintr–o împrejurare neculpabilă48.
Faţă de cerinţa să nu existe învinuit în cauză, clasarea se poate
dispune numai în cauzele în care cercetarea s–a făcut în vederea
descoperirii făptuitorului, dar cu rezultat negativ, fiind exclusă în
cazurile în care s–a pus în mişcare acţiunea penală, care implică
existenţa unui învinuit devenit inculpat. Pentru a dispune clasarea,
procurorul trebuie să constate şi intervenirea unuia din cazurile
prevăzute de art. 10, căci altfel ar trebui să continue cercetarea
pentru descoperirea făptuitorului. Cu toate acestea, nu sînt aplicabile
cazurile de împiedicare a punerii în mişcare ori a exercitării acţiunii
penale care se referă la persoana învinuitului49.
Clasarea se dispune prin rezoluţie motivată, care trebuie să cuprindă
şi temeiurile soluţiei adoptate de către procuror, anume inexistenţa
unui învinuit şi existenţa unuia din cazurile prevăzute în art. 10 care a
operat în cauză.
În evidenţa organelor de urmărire penală există cauze cu autori
necunoscuţi (AN), pentru care nu s–a dispus clasarea deoarece nu a
intervenit vreun caz prevăzut în art. 10. Aceste dosare în nelucrare
revin pe rolul organului de urmărire penală fie atunci cînd se identifică
făptuitorul, urmînd a se continua cercetarea cu învinuit, fie atunci cînd
48 o moarte naturală, o moarte provocată chiar de victimă, de un fenomen al
naturii etc.
49 de exemplu cele prevăzute în art. 10 lit. c, g, h, j
 DPP–ps–59
intervine un caz prevăzut în art. 10 (amnistie, prescripţie), în care
situaţie se dispune clasarea.
2) Scoaterea de sub urmărire penală (art. 249, 249 1)
Procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală atunci cînd,
existînd învinuit sau inculpat în cauză, constată existenţa unuia din
cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–e, deci cazuri care stabilesc
inexistenţa infracţiunii. Dacă în aceeaşi cauză sînt mai mulţi învinuiţi
sau inculpaţi sau dacă mai multe fapte constituie obiectul aceleiaşi
cauze, scoaterea de sub urmărire se dispune cu privire numai la
faptele şi învinuiţii sau inculpaţii pentru care este incident cazul de
scoatere de sub urmărire penală, faţă de ceilalţi învinuiţi sau inculpaţi
ori pentru celelalte fapte adoptîndu–se soluţiile corespunzătoare. Dacă
învinuitul sau inculpatul este arestat, procurorul trebuie să se
pronunţe asupra scoaterii de sub urmărire în termen de 24 de ore de
la primirea propunerii organului de cercetare penală.
Prin scoaterea de sub urmărire penală procurorul confirmă inexistenţa
infracţiunii cercetatate şi, ca urmare, nevinovăţia penală a învinuitului
sau inculpatului. În cazul cînd urmărirea s–a efectuat fără punerea în
mişcare a acţiunii penale, scoaterea de sub urmărire se dispune prin
rezoluţie motivată; dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare se
dispune prin ordonanţă motivată, care trebuie să cuprindă, pe lîngă
menţiunile generale, şi datele privind fapta şi persoana la care se
referă scoaterea de sub urmărire penală, precum şi temeiurile de fapt
şi de drept care au determinat soluţia. Diferenţa de tratament se
justifică prin necesitatea ca acţiunea penală să fie soluţionată prin
actul procedural de bază al urmăririi penale, precum instanţa rezolvă
acţiunea penală prin sentinţă sau decizie.
Ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire pe temeiul
inexistenţei faptei sau a vinovăţiei inculpatului nu are puterea de
lucru judecat a unei hotărîri judecătoreşti definitive de achitare, de
aceea nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile sesizată cu o acţiune civilă de reparare a prejudiciului
pretins suferit din culpa inculpatului. De altfel, procurorul poate
redeschide oricînd urmărirea penală dacă au intervenit noi
împrejurări, ceea ce nu poate da caracter irevocabil celor constatate
prin ordonanţă.
Cînd scoaterea de sub urmărire se întemeiază pe lipsa de pericol
social a faptei (art. 10 lit. b1), procurorul se pronunţă totdeauna prin
ordonanţă, deoarece el aplică şi una din sancţiunile cu caracter
administrativ prevăzute în art. 91 Cod penal, a cărei executare este
posibilă numai dacă este cuprinsă într–un asemenea act de urmărire
penală. Învinuitului sau inculpatului, precum şi persoanei vătămate li
se aduce la cunoştinţă sancţiunea care a fost aplicată, avînd dreptul
să facă plîngere în termen de 5 zile de la înştiinţare; pe timpul celor 5
zile şi, după aceea, pe timpul soluţionării plîngerii de către procurorul
competent, sancţiunea cu caracter administrativ aplicată nu poate fi
pusă în executare.
Prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire se dispune, totodată,
revocarea măsurii preventive, care încetează de drept, precum şi a
măsurilor asigurătorii luate în vederea garantării executării pedepsei
amenzii; se dispune confiscarea lucrurilor care, potrivit art. 118 Cod
penal, sînt supuse confiscării speciale şi restituirea celorlalte bunuri,
afară de cele a căror proprietate este contestată, care se păstrează
pînă ce se dă o hotărîre de către instanţa civilă. Se revocă măsurile
asigurătorii luate pentru asigurarea executării reparaţiilor civile, afară
de cazul cînd nu este înlăturată răspunderea civilă, caz în care se
menţin măsurile asigurătorii timp de 30 de zile de la înştiinţarea
 DPP–ps–60
despre soluţia adoptată făcută părţii civile, termen în care aceasta
trebuie să introducă acţiune la instanţa civilă, altfel măsurile
asigurătorii încetează de drept. Prin ordonanţă se fixează cheltuielile
judiciare şi persoana care urmează să le suporte.
Procurorul înştinţează persoanele interesate despre scoaterea de sub
urmărire şi locul de deţinere despre încetarea de drept a măsurii
preventive. Persoanele nemulţumite de dispoziţia luată de către
procuror pot face plîngere adresată procurorului ierarhic superior. În
actuala reglementare persoana vătămată nu poate sesiza instanţa de
judecată penală şi nici cea de contencios administrativ, deoarece
actele procurorului sînt supuse controlului judecătoresc numai cînd
autorizează legea50.
După intervenirea formalităţilor arătate, urmărirea se consideră
încheiată şi dosarul trece la arhivă.
3) Încetarea urmăririi penale (art. 242–248)
Constatatrea, în cadrul urmăririi penale, a existenţei unuia din cazurile
prevăzute în art. 10 lit. f–h şi j, a vreuneia din cauzele de nepedepsire
prevăzute de legea penală atrage încetarea urmăririi penale. Această
soluţie semnifică existenţa unei infracţiuni săvîrşite, dar, datorită unei
cauze legale, răspunderea penală nu poate interveni (lit. f şi j) sau
este înlăturată (lit. g, h şi cazurile de nepedepsire).
În aceste cazuri procurorul, la propunerea organului de cercetare
penală sau din oficiu, dispune încetarea urmăririi penale prin rezoluţie
motivată, dacă acţiunea penală nu este pusă în mişcare, şi prin
ordonanţă motivată cînd urmărirea se desfăşoară faţă de un inculpat.
Ordonanţa de încetare a urmăririi penale trebuie să cuprindă aceleaşi
menţiuni ca şi ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală, variind
doar temeiul soluţiei adoptate.
Pînă la 1 octombrie 1992 (Legea nr. 104/1992), procurorul avea
dreptul să dispună înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i), astfel
încît acest caz se includea între cazurile în care se putea dispune de
către procuror încetarea urmăririi penale. Prin Legea nr. 104/1992 s–a
prevăzut, în art. 90, 91 Cod penal, că înlocuirea răspunderii penale cu
o răspundere cu caracter administrativ cade în atribuţiile instanţei de
judecată, ceea ce a determinat ca, într–un asemenea caz, procurorul
să fie nevoit să dispună trimiterea în judecată a inculpatului, instanţa
urmînd să aprecieze dacă este sau nu cazul să se înlocuiască
răspunderea penală.
Toate celelalte dispoziţii aplicabile rezolvării cauzei prin scoatere de
sub urmărire penală sînt comune şi soluţiei de încetare a urmăririi
penale.
4) Redeschiderea urmăririi penale (art. 273)
După ce s–a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea
urmăririi, se poate constata că nu a existat în fapt cazul care a
determinat adoptarea acestei soluţii sau că a dispărut împrejurarea pe
care se întemeia soluţia dată de procuror. Această constatare poate fi
făcută în baza plîngerii înaintate de partea vătămată, care prezintă
noi probe din care rezultă inexistenţa cauzei care a atras scoaterea de
sub urmărire sau încetarea urmăririi ori care demonstrează greşita
aplicare a dispoziţiilor privind amnistia, împăcarea, autoritatea de
lucru judecat etc.; constatarea poate fi făcută şi ca urmare a
exercitării din oficiu a controlului ierarhic superior (prin procurorii
inspectori) ori a intervenirii unei împrejurări noi care înlătură incidenţa
50 În literatura de specialitate s–au făcut propuneri de a se prevedea în lege
dreptul persoanei vătămate să se adreseze instanţei cu privire la temeiurile
scoaterii de sub urmărire penală şi de către inculpat atunci cînd i s–a aplicat
o sancţiune cu caracter administrativ la care se referă art. 181 Cod penal.
 DPP–ps–61
cauzei de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi
penale51.
Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procuror prin
ordonanţă motivată, după care se trimite cauza organului de
cercetare penală care reia cercetarea din stadiul în care se afla în
momentul scoaterii de sub urmărire sau a încetării urmăririi penale.
Astfel, se poate relua cercetarea pentru a se strînge probele din care
să rezulte că nu a existat în fapt cazul care a determinat aceste
măsuri, după care se va proceda, dacă inculpatul urmează să fie
trimis în judecată, la prezentarea materialului de urmărire şi
înaintarea către procuror a referatului cu propunerile de rezolvare a
cauzei. Procurorul care a dispus redeschiderea poate continua
personal efectuarea cercetării penale. Dacă a fost greşit aplicată
legea penală în stabilirea temeiului de scoatere de sub urmărire sau
de încetare a urmăririi penale ori dacă a dispărut cazul de împiedicare
a exercitării acţiunii penale, se poate proceda la schimbarea soluţiei
prin trimiterea în judecată a inculpatului, prezentîndu–se în prealabil
materialul de urmărire penală, ori, dacă este cazul, înlocuirea
ordonanţei de scoatere de sub urmărire cu o ordonanţă de încetare a
urmăririi penale.
În cazurile de redeschidere a urmăririi penale, termenul de 30 de zile
privind măsura arestării preventive a inculpatului curge de la data
luării acestei măsuri de către procuror în cadrul continuării cercetării
penale. Măsura arestării preventive se poate prelungi potrivit
procedurii numai de către instanţa competentă să judece cauza în
primă instanţă.
§1. Finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în
judecată a inculpatului
1) Condiţiile cerute de lege pentru trimiterea în
judecată a inculpatului
Soluţia cea mai des întîlnită la finalizarea urmăririi penale este
trimiterea în judecată penală a inculpatului. Frecvenţa acestei soluţii
se datorează activităţii de calitate a organelor de urmărire penală,
deoarece, dacă urmărirea a fost pornită şi desfăşurată legal şi
temeinic faţă de infracţiunea real săvîrşită şi faţă de un inculpat real
vinovat de săvîrşirea ei, răspunzînd penal, singura soluţie prin care se
poate finaliza urmărirea penală este trimiterea în judecată a
inculpatului, pentru a i se aplica de către instanţa judecătorească
sancţiunea prevăzută de legea penală. De altfel, judecata – ca fază
procesuală principală a procesului penal – nu se poate desfăşura decît
dacă există un inculpat trimis sau chemat în judecată.
Trimiterea în judecată este un act aflat între atribuţiile procurorului52.
Pentru a dispune trimiterea în judecată – care constituie un act
procesual, de dispoziţie al Ministerului Public – se cere ca procurorul
51 cum ar fi primirea plîngerii prealabile aflate încă în termen, a sesizării
organului competent, a căror lipsă în momentul rezolvării cauzei a atras
încetarea urmăririi
52 Sînt legislaţii de procedură penală care concep trimiterea în judecată de
către un judecător sau de către o instanţă de judecată. Astfel, în procedura
penală a Federaţiei Ruse, trimiterea în judecată se dispune de către
judecător sau instanţă, într–o şedinţă dispozitivă; o astfel de reglementare a
eixstat, după modelul de mai sus, şi în legislaţia noastră în perioada 1953–
1957. Codul de procedură penală din 1936, care consacra instituţia
judecătorului de instrucţie, acorda acestuia, pe lîngă procuror, dreptul de a
emite o ordonanţă de trimitere în judecată, care constutuia astfel un act
jurisdicţional de sesizare a instanţei de judecată. {i astăzi în legislaţia anglo-
saxonă trimiterea în judecată este un act al unui juriu, constituit ca o instanţă
de trimitere în judecată.
 DPP–ps–62
să constate că în cursul urmăririi penale au fost respectate dispoziţiile
legale care garantează aflarea adevărului şi că urmărirea penală este
completă, existînd probele necesare şi legal administrate, care
dovedesc săvîrşirea infracţiunii de către învinuit sau inculpat şi că
acesta răspunde din punct de vedere penal. Dacă au fost încălcate
dispoziţiile legale, procurorul trebuie să restituie dosarul pentru
refacerea urmăririi penale; dacă nu există probele necesare aflării
adevărului, procurorul restituie dosarul pentru completarea urmăririi;
în fine, dacă ar exista un caz din cele prevăzute de art. 10, soluţia ar fi
alta (de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale).
Deci, pentru trimiterea în judecată, procurorul trebuie să constate că
sînt întrunite condiţiile necesare ca instanţa penală să poată proceda
la judecarea cauzei şi la soluţionarea ei corectă şi legală. Orice
nesocotire gravă a acestor cerinţe atrage o restituire a cauzei către
procuror din partea instanţei de judecată pentru refacerea sau
completarea urmăririi penale.
Trimiterea în judecată a inculpatului produce importante efecte
juridice:
– Organele de urmărire penală se desesizează de cauză, nemaiavînd
dreptul să efectueze acte de urmărire penală în legătură cu
această cauză, afară de cazul cînd li se restituie dosarul de către
instanţă pentru refacerea sau completarea urmăririi penale (art.
332, 333).
– Procurorul îşi pierde calitatea de conducător al procesului, cu drept
de intervenţie şi de decizie, urmînd să participe la judecată ca
subordonat procesual instanţei, cu aceleaşi drepturi procesuale ca
şi ale părţilor.
– Se produce sesizarea instanţei de judecată competente să judece
cauza în primă instanţă, cu privire la faptele şi persoanele care au
fost trimise în judecată.
– Inculpatul capătă în cursul judecăţii drepturile procesuale acordate
unei părţi – aceleaşi drepturi pe care le are şi acuzatorul,
reprezentat de către procuror.
1) Procedura trimiterii în judecată
Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, care constituie un
act procedural scris în care se consemnează actul de dispoziţie al
procurorului de trimitere în judecată.
Rechizitoriul poate fi emis legal de către procurorul de la parchetul de
pe lîngă instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă, fie că
a supravegheat activitatea organului de cercetare penală, fie că a
efectuat personal urmărirea penală. Pînă în 1993, cînd a fost modificat
art. 209 prin Legea nr. 45/1993, rechizitoriul putea fi emis şi de
procurorul care a supravegheat cercetarea penală, chiar dacă făcea
parte dintr–un parchet inferior celui de pe lîngă instanţa competentă
să judece cauza în primă instanţă, cu condiţia ca rechizitoriul să fie
confirmat de către procurorul din parchetul corespunzător în grad
instanţei de judecată competente să judece cauza în primă instanţă.
Prin noua reglementare s–a adoptat dispoziţia potrivit căreia
rechizitoriul se emite de către procurorul din parchetul de pe lîngă
instanţa competentă, introducîndu–se regula conform căreia trebuie
să existe între parchet şi instanţa de judecată raporturi de pe aceeaşi
poziţie ierarhică, astfel încît nu mai este aplicabilă emiterea
rechizitoriului de către un procuror dintr–un parchet inferior instanţei
competente. Fiind o regulă de competenţă funcţională şi de sesizare a
instanţei, încălcarea ei atrage nulitatea absolută a sesizării.
În judecată nu poate fi trimis decît un inculpat, o persoană faţă de
care s–a pus în mişcare acţiunea penală; de aceea, în cauzele în care
 DPP–ps–63
cercetarea s–a făcut fără punerea în mişcare a acţiunii penale, în care
există numai învinuit, înainte de a dispune trimiterea în judecată, este
necesar să se dispună punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva
învinuitului, care devine astfel inculpat. Lipsa dispoziţiei de punere în
mişcare a acţiunii penale înseamnă lipsa unui act constitutiv al
urmăririi penale, ceea ce atrage nelegalitatea trimiterii în judecată
fără îndeplinirea acestei formalităţi. În cauzele în care punerea în
mişcare a acţiunii penale s–a dispus prin ordonanţă în cursul urmăririi
penale, procurorul emite prin rechizitoriu o singură dispoziţie, aceea
de trimitere în judecată.
Deci rechizitoriul, care este actul de sesizare a instanţei de judecată,
poate cuprinde un singur act de dispoziţie – trimiterea în judecată
(atunci cînd punerea în mişcare a acţiunii penale s–a dispus prin
ordonanţă) – sau două acte de dispoziţie, în ordinea legală – punerea
în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată (în cazul urmăririi
fără punere în mişcare a acţiunii penale). Dacă procurorul, cu ocazia
trimiterii în judecată a inculpatului, ia împotriva acestuia măsura
arestării preventive, rechizitoriul va cuprinde două sau trei acte de
dispoziţie.
2) Rechizitoriul – limitele şi conţinutul său
Rechizitoriul este actul procedural în care se consemnează dispoziţia
de trimitere în judecată a inculpatului, instanţa de judecată fiind
sesizată cu judecarea numai a faptei şi persoanei cuprinsă în actul de
sesizare. În cazul în care urmărirea penală s–a desfăşurat faţă de mai
multe persoane şi cu privire la mai multe fapte penale, dacă pentru
unele infracţiuni sau pentru unii inculpaţi este cazul să se dispună
trimiterea în judecată, iar pentru alte infracţiuni sau pentru alţi
inculpaţi urmează să se dispună scoaterea de sub urmărire sau
încetarea urmăririi penale, aceste două ultime acte de dispoziţie ale
procurorului pot fi consemnate tot în rechizitoriu, care ţine astfel locul
unei ordonanţe. Se poate trage concluzia că sesizarea instanţei de
judecată este efectul trimiterii în judecată a inculpatului, dar acest act
de dispoziţie are efect numai dacă este cuprins în rechizitoriu. De
aceea, legea prevede, prin extrapolare, că rechizitoriul este actul de
sesizare a instanţei; însă cînd cuprinde şi dispoziţiile de scoatere de
sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale, rechizitoriul nu
sesizează instanţa cu aceste fapte şi persoane.
Rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului
şi sesizarea instanţei de judecată trebuie să se limiteze la fapta
(faptele) şi persoana (persoanele) pentru care s–a efectuat urmărirea
penală, în sensul că nu se poate dispune trimiterea în judecată pentru
o faptă pentru care inculpatul nu a fost învinuit şi ascultat, în vederea
exercitării dreptului la apărare, după cum nu poate fi trimisă în
judecată o persoană care nu a avut calitatea de învinuit sau inculpat
în cursul urmăririi penale. Urmărirea penală instituie anumite garanţii
ale dreptului la apărare şi nu poate fi justificată trimiterea direct în
judecată a unei persoane faţă de care nu au operat aceste garanţii.
De principiu, rechizitoriul care a depăşit aceste limite nu este legal
întocmit şi nu ar trebui să producă efectul de trimitere în judecată
pentru faptele şi persoanele faţă de care nu s–a efectuat urmărirea
penală. Întrucît aceste limite nu sînt prevăzute sub sancţiunea nulităţii
absolute (art. 197 al. 2), valabilitatea rechizitoriului cu privire la
faptele şi persoanele ce depăşesc aceste limite se examinează prin
prisma existenţei sau inexistenţei vătămării procesuale, în cadrul unei
nulităţi relative invocate în termenul legal în faţa instanţei de
judecată. Dacă inculpatul acceptă judecata, aceasta se poate
desfăşura pentru toate faptele şi persoanele cuprinse în actul de
 DPP–ps–64
trimitere în judecată; în caz contrar, instanţa restituie cauza
procurorului pentru a efectua urmărirea şi cu privire la aceste fapte
sau persoane.
Rechizitoriul este format din trei părţi:
– Partea introductivă – se consemnează denumirea parchetului de la
care emană; data şi locul întocmirii; numele, prenumele şi calitatea
procurorului care–l emite; datele privitoare la persoana inculpatului
(inculpaţilor) şi infracţiunea (infracţiunile) la care se referă.
Cunoaşterea acestor date permite să se verifice competenţa
procurorului care–l întocmeşte, eventuala sa incompatibilitate,
respectarea termenelor prevăzute de lege pentru întocmirea lui.
– Expunerea – descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului,
precum şi arătarea probelor pe care se întemeiază situaţia reţinută
şi vinovăţia inculpatului; descrierea trebuie să se refere la toate
împrejurările de loc, timp, mijloace, mod, scop în care a fost
săvîrşită fapta, dacă acestea au consecinţe asupra încadrării faptei
reţinute sau la individualizarea răspunderii penale. În expunere se
arată încadrarea juridică a faptei, cu motivarea în drept a acestei
încadrări, care trebuie să ducă la concluzia că sînt întrunite toate
condiţiile pentru trimiterea în judecată a inculpatului. Dacă
urmărirea s–a desfăşurat cu privire la mai multe infracţiuni sau la
mai multe persoane, expunerea trebuie să cuprindă descrierea
tuturor faptelor reţinute şi forma de participare a tuturor
inculpaţilor, cu rolul fiecăruia în săvîrşirea faptelor. În cazul cînd se
dispune, prin rechizitoriu, scoaterea de sub urmărire sau încetarea
urmăririi pentru unele fapte şi inculpaţi, expunerea trebuie să
arate şi aceste fapte şi persoane şi temeiurile care au determinat
aceste soluţii.
– Dispozitivul – cuprinde actul sau actele de dispoziţie ale
procurorului (ceea ce el a hotărît). Dispozitivul cuprinde, de regulă,
dispoziţia de trimitere în judecată, cu indicarea inculpaţilor şi a
faptelor pentru care s–a luat această măsură. Dispozitivul poate
cuprinde şi dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale,
dispoziţia de arestare preventivă a inculpatului, iar atunci cînd este
cazul dispoziţia de scoatere de sub urmărire sau de încetare a
urmăririi pentru unele fapte şi persoane.
Dispozitivul rechizitoriului trebuie să se refere la toate faptele, cu
încadrarea lor juridică, şi la toţi inculpaţii pentru care s–a dispus
trimiterea în judecată. În practică au existat cazuri cînd în
dispozitivul rechizitoriului prin care s–a dispus trimiterea în
judecată nu au fost incluse toate faptele reţinute în expunerea
acestuia ori nu s–a indicat încadrarea juridică a unora din faptele
pentru care s–a dispus trimiterea în judecată53.
În rechizitoriu se arată numele şi prenumele persoanelor care trebuie
citate în judecată, cu indicaţia calităţii lor procesuale (părţi, martori,
experţi, interpreţi), şi adresa la care urmează a fi citate. Dacă
urmărirea este efectuată de către procuror, lispind referatul de
terminarea cercetării penale, rechizitoriul trebuie să cuprindă şi
mijloacele materiale de probă şi măsurile luate faţă de ele în cursul
cercetării penale şi locul unde se află, măsurile asigurătorii privind

53 Punîndu–se problema dacă instanţa a fost sesizată şi cu judecarea

faptelor necuprinse în dispozitivul rechizitoriului, dar reţinute în cuprinsul
acestuia, fostul Tribunal Suprem s–a menţinut pe soluţia de a considera că
instanţa este sesizată şi cu aceste fapte. Datorită caracterului discutabil al
unei asemenea soluţii, se recomandă atenţie deosebită întocmirii
dispozitivului rechizitoriului, pentru a se cuprinde corect toate faptele pentru
care se dispune trimiterea în judecată şi încadrarea lor juridică.
 DPP–ps–65
reparaţiile civile sau executarea pedepsei amenzii, luate în cursul
cercetării peale, cheltuielile judiciare efectuate.
Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările de
urmărire penală privesc mai multe fapte şi mai mulţi inculpaţi şi chiar
dacă se dau rezolvări diferite.
1) Sesizarea instanţei de judecată
În 24 de ore (termen de recomandare) de la darea rechizitoriului sau
de la confirmarea lui de către conducătorul parchetului, se înaintează
dosarul instanţei competente să judece cauza, împreună cu numărul
de copii de pe rechizitoriul corespunzător numărului de inculpaţi aflaţi
în stare de deţinere, pentru a li se comunica de către instanţă la
penitenciar.
Înaintarea dosarului se face printr–o adresă, semnată de prim-
procurorul parchetului în cadrul căruia s–a întocmit rechizitoriul.
Această adresă nu produce efecte juridice, ci constituie doar mijlocul
obişnuit de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea
instanţei fiind efectul rechizitoriului, care cuprinde dispoziţia de
trimitere în judecată.
Prin trimiterea dosarului la instanţa de judecată ia sfîrşit urmărirea
penală şi se deschide faza de judecată, în prima sa etapă de judecată
în primă instanţă.
 Ca
p.
DPP–ps–66
II. P
r
o
c
e
d
u
r
a

d
e

s
e
s
i
z
a
r
e

i
n
s
t
a
n
ţ
e
i
d
e

j
u
d
e
c
a
t
ă

p
r
i
n

p
l
î
n
g
e
r
 DPP–ps–67

Plîngerea prealabilă este actul prin care persoana vătămată printr–

o infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală cel
ce a săvîrşit–o, act fără de care nu poate interveni răspunderea
penală şi, ca urmare, nu poate începe şi nici continua procesul penal.
În Codul penal sînt prevăzute drept cauze de înlăturare a răspunderii
penale atît lipsa plîngerii prealabile, cît şi retragerea acesteia în
cazurile în care legea penală prevede necesitatea unei astfel de
plîngeri prealabile pentru promovarea acţiunii penale. În aceste cauze,
fiind înlăturată răspunderea penală prin lipsa plîngerii prealabile sau
retragerea ei, pe plan procesual penal este împiedicată punerea în
mişcare şi exercitarea acţiunii penale, deoarece dispare obiectul
acţiunii penale care constă, potrivit art. 9, în tragerea la răspundere
penală a celui ce a săvîrşit o infracţiune. După o opinie unanim
admisă astăzi în literatura de specialitate, plîngerea prealabilă
constituie o instituţie a dreptului penal, dar şi a dreptului procesual
penal, fiind reglementată, pe de o parte, de Codul penal şi alte legi
penale, iar pe de altă parte de Codul de procedură penală. Lipsa
plîngerii prealabile sau retragerea ei împiedică exercitarea acţiunii
penale atît în cursul urmăririi penale, cît şi în cursul judecăţii;
totodată, reglementarea plîngerii prealabile, ca act de sesizare a
instanţei de judecată, nu se aplică în faza de urmărire penală, ci
constituie o activitate prealabilă judecăţii. Apare astfel
necorespunzătoare naturii sale juridice reglementarea “Procedurii
plîngerii prealabile” într–un capitol încadrat în Titlul I al Părţii speciale
a Codului de procedură penală din 1968, care se referă la “Urmărirea
penală”. Nefiind o instituţie exclusivă a urmăririi penale, examinăm
problematica plîngerii prealabile ca un mod special de sesizare a
instanţei de judecată, ceea ce ne determină să plasăm examinarea
acestei instituţii în afara urmăririi penale, dar alături de această
activitate preliminară judecăţii. La fel ca urmărirea penală, care se
finalizează prin trimiterea în judecată a inculpatului şi sesizarea
instanţei prin rechizitoriu, plîngerea prealabilă constituie, pentru
anumite cauze, actul de sesizare a instanţei de judecată, cu acelaşi
efect juridic ca şi rechizitoriul.
2) Plîngerea prealabilă ca instituţie a dreptul penal
substanţial
Codul penal şi alte legi cu dispoziţii penale prevăd, în cazul anumitor
infracţiuni, că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau
exercitată decît în cazul în care persoana vătămată şi–a exprimat
voinţa de tragere la răspundere penală a făptuitorului prin
introducerea unei plîngeri prealabile la autorităţile judiciare. Ca
urmare, lipsa plîngerii prealabile a fost inclusă între cauzele care
înlătură răspunderea penală (art. 131 Cod penal); acelaşi efect îl are şi
retragerea plîngerii prealabile atunci cînd legea prevede necesitatea
unei plîngeri prealabile. Din punctul de vedere al legii penale,
plîngerea prealabilă apare ca condiţie de pedepsibilitate, de punitate
sau, în alţi termeni, de aplicare a sancţiunilor prevăzute de legea
penală54.
54 Sub Codul de procedură penală din 1936 se prevedea că lipsa plîngerii
prealabile înlătură “incriminarea”, ceea ce era inexact, întrucît existenţa
infracţiunii nu putea depinde de voinţa unei persoane, fiind un atribut al
legiuitorului, dar pentru aplicarea pedepsei, prin jus abdicandi al statului,
este posibilă dependenţa răspunderii penale de voinţa persoanei vătămate
prin infracţiune; ca urmare, dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută
de legea penală este suspendat, în exerciţiul său, pînă la exprimarea voinţei
persoanei vătămate prin introducerea plîngerii prealabile; lipsa plîngerii
 DPP–ps–68
Codul penal prevede necesitatea plîngerii prealabile a persoanei
vătămate în cazul mai multor infracţiuni:
– lovire sau alte violenţe (art. 180);
– vătămare corporală (art. 181);
– vătămare corporală din culpă (art. 184 al. 1 şi 3);
– violarea secretului corespondenţei (art. 195);
– divulgarea secretului profesional (art. 196);
– violul (art. 197 al. 1);
– insulta (art. 205);
– calomnia (art. 208);
– furtul pedepsit la plîngerea prealabilă (art. 210), inclusiv cel
calificat;
– abuzul de încredere (art. 213 al. 2);
– gestiunea frauduloasă (art. 214 al. 3);
– distrugerea (art. 217 al. 1);
– tulburarea de posesie (art. 220);
– adulterul (art. 304);
– abandonul de familie (art. 305);
– nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor (art. 307);
– tulburarea folosinţei locuinţei (art. 320).
Unele infracţiuni sînt prevăzute şi în legi cu dispoziţii penale55.
În unele legi cu dispoziţii penale se prevede că, pentru anumite
infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă
a persoanei vătămate, dar şi la sesizarea unui anumit organ sau a
unei anumite persoane; în aceste cazuri, există un caz de împiedicare
alternativ; dacă nu s–a produs sesizarea organului competent, se
poate face, în termenul legal, plîngerea prealabilă de către persoana
vătămată, şi invers; cît timp nu s–a acţionat prin nici unul dintre
aceste moduri speciale de sesizare, nu poate interveni răspunderea
penală; dacă sesizarea nu poate fi retrasă, retragerea plîngerii
prealabile este posibilă, iar acţiunea penală se stinge.
Statul a înţeles să renunţe la dreptul său exclusiv de exerciţiu al
acţiunii penale în favoarea persoanei vătămate pentru unele
infracţiuni care au un grad mai redus de pericol social şi privesc
interese cu implicaţii individuale sau de familie, care ar putea fi
afectate mai mult dacă s–ar declanşa acţiunea penală fără acordul lor;
politica judiciară penală poate fi realizată cu o mai mare eficienţă
socială dacă, pentru astfel de infracţiuni, se ţine seama de voinţa
persoanelor vătămate decît dacă s–ar trece peste această voinţă.
În această concepţie, legea penală a recunoscut persoanei vătămate
un drept absolut şi exclusiv în aplicarea legii penale, prin
reglementarea plîngerii prealabile. Dreptul este absolut, căci
exercitarea acţiunii penale depinde numai de voinţa persoanei
vătămate prin infracţiune, neintroducerea sau retragerea plîngerii
prealabile fiind o cauză de împiedicare la punerea în mişcare a acţiunii
penale; dreptul este exclusiv – cu unele excepţii – în sensul că nici o
altă persoană (cum ar fi substituiţii procesuali) nu beneficiază de
acest drept în locul persoanei vătămate avînd exerciţiul deplin al
drepturilor sale.
În legătură cu reglementarea penală a plîngerii prealabilă trebuie
subliniat caracterul indivizibil al acesteia, care produce o extindere a
plîngerii prealabile peste voinţa persoanei vătămate. Astfel, în cazul în
prealabile sau neintroducerea ei în condiţiile prevăzute de lege (titular,
termen) atrage înlăturarea răspunderii penale, ca neîndeplinită condiţia de
aplciare a sancţiunii prevăzute de legea penală.
55 De exemplu Legea nr. 5/1995 privind exercitarea profesiei de avocat (art.
33 al. 2 şi 4).
 DPP–ps–69
care o faptă a produs vătămări mai multor persosne, răspunderea
penală a făptuitorului este antrenată chiar dacă plîngerea prealabilă
provine numai de la una din persoanele vătămate, ceea ce înseamnă
o indivizibilitate activă a plîngerii prealabile; dacă la săvîrşirea
aceleiaşi infracţiuni au participat mai mulţi făptuitori, plîngerea
prealabilă introdusă sau menţinută numai împotriva unui a dintre ei
atrage răspunderea penală pentru toţi participanţii la infracţiune –
indivizibilitate pasivă.
În fine, în art. 131 al.ult. Cod penal se prevede că atunci cînd cel
vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrînsă, acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu. Legea penală a scos, astfel, de sub incidenţa necesităţii
plîngerii prealabile a persoanei vătămate cazurile în care se justifică o
protecţie specială din partea autorităţilor judiciare; dacă persoanele
îndreptăţite să reprezinte persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu
nu au acţionat în interesul acestora atunci cînd au fost victime ale
unei infracţiuni sau în cazul celor cu capacitate de exerciţiu restrînsă
nu li s–a dat încuviinţarea necesară, atunci acţiunea penală se pune în
mişcare din oficiu; legea nu condiţionează începerea urmăririi penale
din oficiu de neintroducerea în termenul legal de 2 luni a plîngerii
prealabile de către cel îndreptăţit a reclama, şi nici chiar de declaraţia
expresă făcută de acesta, în termenul menţionat, că nu înţelege să
introducă plîngere prealabilă; de asemenea, retragerea plîngerii
prealabile se poate face numai cînd acţiunea penală a fost pusă în
mişcare printr–o astfel de plîngere prealabilă, nu şi atunci cînd organul
de urmărire penală s–a sesizat din oficiu. În ce priveşte împăcarea
părţilor, care se aplică în toate cazurile cînd o infracţiune este supusă
plîngerii prealabile, aceasta este personală, dar pentru persoanele
lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de
reprezentanţii lor legali, iar cei cu capacitate de exerciţiu restrînsă se
pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.
Împăcarea produce efecte şi în cazul cînd acţiunea penală a fost pusă
în mişcare din oficiu (art. 132 al. 3 Cod penal).
1) Plîngerea prealabilă ca instituţie a dreptului
procesual penal
În Codul de procedură penală plîngerea prealabilă este prevăzută sub
trei ipostaze:
– lipsa plîngerii prealabilă şi retragerea acesteia constituie unul din
cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii
penale (art. 10 lit. f şi h);
– lipsa plîngerii prealabile ca un caz de împiedicare a începerii
urmăririi penale (art. 121 al. 2), iar dacă totuşi s–a început
urmărirea penală, ca un caz de încetare a urmăririi (art. 345 al. 3);
– plîngerea prealabilă ca un mod de sesizare a instanţei de judecată
pentru infracţiunile prevăzute în art. 197 al. 2 lit. a.
În toate aceste ipostaze, plîngerea prealabilă constituie o condiţie de
procedibilitate, o condiţie de începere şi desfăşurare a procesului
penal. Primele două ipostaze sînt o consecinţă necesară a plîngerii
prealabile ca instituţie a dreptului penal, deoarece dacă plîngerea
prealabilă este o condiţie de pedepsibilitate (de aplicare a sancţiunii
prevăzute de legea penală), în mod necesar lipsa ori retragerea ei
împiedică, prin înlăturarea răspunderii penale, începerea urmăririi
penale, în cadrul urmăririi penale împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale, iar în cadrul finalizării acesteia împiedică trimiterea în
judecată a inculpatului. Se poate spune, din acest punct de vedere, că
plîngerea prealabilă are o natură juridică mixtă, de drept penal şi de
drept procesual penal, interdependente între ele. În ce priveşte a treia
 DPP–ps–70
ipostază – de mod special de sesizare a instanţei de judecată, cu
efecte similare rechizitoriului procurorului, dar numai pentru anumite
infracţiuni – plîngerea prealabilă are o natură juridică preponderent
procesuală; legea de procedură penală poate să reglementeze
sesizarea instanţei prin plîngerea prealabilă pentru anumite infracţiuni
supuse acestei plîngeri, după cum se poate lipsi de o asemenea
reglementare, urmînd ca pentru toate infracţiunile, inclusiv cele
supuse plîngerii prealabile, sesizarea instanţei să constituie numai un
act al procurorului. Caracterul procesual al dispoziţiei prin care pentru
unele infracţiuni sesizarea instanţei se face prin plîngerea prealabilă a
persoanei vătămate se evidenţiază prin consecinţele nerespectării
prevederilor legale de sesizare a instanţei; în timp ce lipsa plîngerii
prealabile, în cazul tuturor infracţiunilor supuse acesteia, atrage o
soluţie de fond a urmăririi penale – încetarea procesului penal – orice
greşeală în introducerea plîngerii prealabile la instanţă, în temeiul art.
279 al. 2 lit. a, constituie o sesizare nelegală ce atrage nulitatea
sesizării, cu trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririi
penale; dacă în mod greşit plîngerea a fost introdusă la organul de
urmărire penală în loc de instanţa competentă, consecinţa este, de
asemenea, trimiterea cauzei la instanţa de judecată56.
I.1. Condiţiile de fond şi de formă pentru
introducerea plîngerii prealabile
1) Titularul plîngerii prealabile
Conform art. 279 al. 1, punerea în mişcare a acţiunii penale se face la
plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor
pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plîngere. Spre
deosebire de plîngerea reglementată în art. 222, care poate fi făcută
în locul persoanei vătămate şi de substituiţi procesuali (soţ pentru
soţie, copil major pentru părinţi), plîngerea prealabilă este un atribut
intuitu personae al celui vătămat prin infracţiune. Cînd se prevede
pentru unele infracţiuni necesitatea unei plîngeri prealabile, legea are
în vedere persoana fizică ce poate deveni parte vătămată în proces.
Pentru celelalte cazuri, legea se referă la sesizarea din partea unei
anumite persoane sau organ, din partea unei autorităţi sau instituţii
(comandantul unităţii, organul competent al căilor ferate, camera de
comerţ şi industrie etc.).
Plîngerea prealabilă trebuie introdusă personal de cel vătămat care
are capacitatea de exerciţiu a drepturilor sale57. Dacă se află în
termenul de introducere a plîngerii prealabile, persoana vătămată îşi
poate însuşi plîngerea prealabilă făcută de o persoană fără calitate, cu
producerea efectelor prevăzute de lege.
În cazul în care persoana vătămată este lispită de capacitate de
exerciţiu, plîngerea prealabilă se introduce de către reprezentantul
său legal (părinţi sau tutore, pentru copiii sub 14 ani), iar în cazul
persoanelor vătămate cu capacitate de exerciţiu restrînsă plîngerea
se face de către acestea, dar cu încuviinţarea ocrotitorului său legal;
56 Fiind o expunere de drept procesual penal, cursul se ocupă în special de
latura procesuală a plîngerii prealabile: organul competent căruia i se
adresează, termenul de introducere, cuprinsul său şi soluţiile care urmăează
să fie adoptate cînd sînt încălcate normele de procedură penală. Problemele
pe care le pune reglementarea plîngerii prealabile de legea penală sînt
tratate în lucrările de drept penal, aici fiind abordate numai aspecte
tangenţiuale cu procedura penală.
57 în practică a fost considerată ca introdusă de o persoană fără calitate
plîngerea prealabilă făcută de către părinţi pentru copilul major, de soţ
pentru celălalt soţ, de noră pentru soacră, argumentîndu–se că dispoziţiile
art. 222 nu sînt aplicabile plîngerii prealabile
 DPP–ps–71
plîngerea prealabilă introdusă de orice altă persoană nu produce
efectele prevăzute de lege; în ambele situaţii, însă, acţiunea penală se
poate pune în mişcare şi din oficiu, chiar înainte de expirarea
termenului de introducere a plîngerii prealabile prevăzut pentru
aceste situaţii. S–a statuat că atunci cînd plîngerea prealabilă s–a
introdus la instanţa de judecată de către ocrotitorul legal în loc de
minorul care împlinise vîrsta de 14 ani, acesta îşi poate însuşi
plîngerea, dacă nu a expirat termenul de 2 luni, caz în care sesizarea
instanţei rămîne valabilă. Cînd plîngerea prealabilă se introduce de
către ocrotitorul legal la organul de urmărire penală, acesta o poate
considera ca un denunţ şi să înceapă urmărirea penală, din oficiu, în
conformitate cu art. 131 al.ult. Cod penal.
Plîngerea prealabilă poate fi introdusă şi de un mandatar special al
persoanei vătămate, în acest caz fiind necesar ca în procură să se
precizeze împotriva cui se face plîngerea prealabilă şi pentru ce faptă;
o procură cu caracter general nu poate servi pentru introducerea
plîngerii prealabile.
În practică s–a pus problema dacă mai este necesară plîngerea
prealabilă a persoanei vătămate atunci cînd aceasta a decedat înainte
de expirarea termenului de introducere. Pentru situaţia cînd decesul
persoanei vătămate nu a fost determinat chiar de către autorul faptei,
s–a statuat, în mod corect, că lipsa manifestării de voinţă a persoanei
vătămate, prin neintroducerea plîngerii prealabile, echivalează cu
lipsa acesteia, deci există obstacolul în promovarea acţiunii penale.
Însă în cazul în care decesul victimei s–a produs ca urmare a unei alte
acţiuni a autorului infracţiunii pentru care se cere plîngere prealabilă,
părerile sînt împărţite. Unii autori au susţinut că ocrotirea victimelor
unor infracţiuni se face cît timp sînt în viaţă şi îşi manifestă voinţa de
a fi tras autorul faptei la răspundere penală; decesul său, indiferent de
motive, nu poate atrage introducerea plîngerii de alte persoane sau
începerea urmăririi penale din oficiu. Potrivit unei alte soluţii, decesul
victimei ca urmare a unui omor prin care s–a încercat acoperirea unui
viol nu mai face necesară plîngerea prealabilă pentru viol, acţiunea
penală urmînd a fi pusă în mişcare din oficiu; se susţine, astfel, că
plîngerea prealabilă se justifică în cazul cînd persoana vătămată are
capacitatea de a acţiona, nu şi atunci cînd, prin comiterea unei
infracţiuni asupra ei, a fost ucisă şi astfel s–a înlăturat posibilitatea
unei plîngeri prealabile. Această ultimă soluţie – îmbrăţişată recent de
Curtea Supremă de Justiţie, dînd o interpretare extensivă dispoziţiilor
legale – vine în întîmpinarea propunerilor de lege ferenda făcute
anterior.
Decesul persoanei vătămate după ce a introdus plîngerea prealabilă
nu produce nici un efect, procesul penal continuînd pînă la finalizarea
sa printr–o hotărîre judecătorească definitivă; numai decesul
învinuitului sau inculpatului atrage încetarea urmăririi sau încetarea
procesului penal, nu şi decesul părţii vătămate după depunerea
plîngerii prealabile.
2) Termenul de introducere a plîngerii prealabile
(art. 284)
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care termenul de
introducere a plîngerii prealabile era de 3 luni şi îşi avea baza legală în
Codul penal, reglementarea actuală fixează termenul la 2 luni şi este
prevăzut în art. 284 Cod procedură penală. În raport de
reglementarea anterioară, literatura de specialitate şi practica
judiciară a considerat, în majoritate, termenul de 3 luni ca un termen
substanţial, de prescripţie, şi, fiind prevăzut în Codul penal, se calcula
 DPP–ps–72
potrivit dispoziţiilor din acest Cod; ca termen substanţial, era supus
suspendării şi întreruperii, ca orice termen de prescripţie.
O anumită diferenţiere de păreri există şi sub reglementarea actuală,
în care baza legală a termenului de 2 luni o constituie Codul de
procedură penală. Unii autori susţin că termenul de introducere a
plîngerii prealabile este un termen substanţial, care poate fi
suspendat şi întrerupt, ca orice termen de prescripţie a răspunderii
penale; ca urmare, trebuie calculat potrivit normelor de drept penal
privitoare la termenele substanţiale. Alţi autori şi–au exprimat părerea
că termenul de 2 luni este un termen procedural de decădere, fiind
prevăzut de Codul de procedură penală, depăşirea lui atrăgînd
anularea plîngerii prealabile şi a urmăririi efectuate.
Dat fiind că plîngerea prealabilă are o natură juridică mixtă –
substanţială şi procedurală – apreciem că termenul în care poate fi
introdusă are un caracter special, cu elemente şi substanţiale, şi de
procedură. Potrivit art. 131 Cod penal, lipsa plîngerii prealabile (care
există şi în cazul neintroducerii ei în termenul prevăzut de lege)
constituie o cauză de înlăturare a răspunderii penale; în consecinţă,
termenul de 2 luni are caracterul unui termen substanţial, referindu–
se la dreptul de a pedepsi pe infractor, drept care se stinge în
momentul în care nu a fost introdusă în termen plîngerea prealabilă;
depăşirea termenului de introducere a plîngerii prealabile atrage
soluţii de fond (încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului
penal), nu anularea sesizării organului de urmărire penală sau a
instanţei de judecată, exprimînd astfel stingerea dreptului de a trage
la răspundere penală. În acest sens intervine şi dispoziţia din art. 285,
care prevede că plîngerea prealabilă introdusă în termen la un organ
necompetent este considerată valabilă, chiar dacă ajunge la organul
competent după expirarea termenului; dar ar fi un termen procedural,
de decădere, ajungerea tardivă a pîngerii prealabile la organul
competent ar fi sancţionată cu nulitatea sesizării; or, în această
situaţie se suspendă, potrivit legii, termenul de introducere a plîngerii
prealabile, corespunzător unui termen de prescripţie. Pe de altă parte,
termenul de 2 luni fiind reglementat de Codul de procedură penală, se
calculează potrivit normelor prevăzute de aces cod în art. 186, 187,
excepţie făcînd, potrivit art. 188, doar termenele privitoare la luarea,
menţinerea sau revocarea măsurilor preventive. Ca urmare, termenul
de 2 luni pentru introducerea plîngerii prealabile, deşi este un termen
substanţial, este supus – în ce priveşte calcularea şi posibilitatea
prorogării sale, normelor cuprinse în Codul de procedură penală
pentru termenele procedurale, care asigură o mai bună protecţie
persoanei vătămate. Avînd o esenţă substanţială şi o reglementare de
calcul procedurală, se poate afirma că este un termen special,
caracteristic unei instituţii cu natură mixtă – substanţială şi
procedurală.
În ce priveşte data cînd începe să curgă termenul de introducere a
plîngerii prealabile, în art. 284 al. 1 se prevede că plîngerea trebuie
introdusă în termen de 2 luni din ziua în care persoana vătămată a
ştiut cine este făptuitorul; potrivit al. 2, cînd persoana vătămată este
minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cînd
persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul. Deci
pentru persoana vătămată cu capacitate de exerciţiu, termenul de 2
luni începe să curgă de la data cînd s–a săvîrşit infracţiunea, dacă
aceasta cunoaşte cine este făptuitorul, sau de la data cînd acesta,
iniţial neidentificat, a fost apoi identificat şi cunoscut de persoana
vătămată. Această dată poate fi determinată în procesul-verbal
întocmit de organul de poliţie, căruia i s–a cerut identificarea
 DPP–ps–73
făptuitorului sau în orice alt act de identificare; data cînd persoana
vătămată a cunoscut cine este făptuitorul, dacă se situează după data
săvîrşirii infracţiunii, trebuie dovedită de aceasta. În cazul în care
persoana vătămată este un minor sub 14 ani sau un incapabil,
introducerea plîngerii revenind reprezentantului său legal (oricare din
părinţi, tutore, curator), termenul începe să curgă de la data cînd
aceasta a ştiut cine este făptuitorul; pentru persoana cu capacitate de
exerciţiu restrînsă, întrucît introducerea plîngerii prealabile revine
acestuia, dar cu încuviinţarea ocrotitorului său legal, termenul începe
să curgă de la data cînd cel îndreptăţit a reclama – minorul – a ştiut
cine este făptuitorul. Sesizarea din oficiu pentru persoanele lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu această capacitate restrînsă nu este
îngrădită de termenul de 2 luni, dar nu poate depăşi termenul de
prescripţie a răspunderii penale.
Termenul de 2 luni expiră, potrivit art. 186, la sfîrşitul zilei
corespunzătoare a celei de–a doua luni; dacă această zi cade într–o
lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a
acelei luni. Cînd ultima zi a termenului cade într–o zi nelucrătoare,
termenul expiră la sfîrşitul primei zile lucrătoare care urmează.
Plîngerea prealabilă este socotită în termen, chiar dacă a fost
înregistrată la organul de urmărire sau la instanţa de judecată după
expirarea termenului, dacă a fost depusă înlăuntrul termenului de un
deţinut la administraţia locului de deţinere, de un militar la unitatea
sa militară sau a fost înregistrată la poştă ca scrisoare recomandată,
dovada depunerii în termen se face prin adeverinţa de la unitatea
care a înregistrat plîngerea sau prin recipisa oficiului poştal. Plîngerea
prealabilă introdusă în mod greşit la organul de urmărire penală sau la
instanţa de judecată necompetentă, dar în termenul de 2 luni, este
considerată valabilă şi este trimisă spre soluţionare organului
competent (art. 285); nu se aplică aceste dispoziţii legale plîngerii
adresate unui organ al administraţiei de stat, la care nu se referă art.
285.
3) Conţinutul plîngerii prealabile
Potrivit art. 283, plîngerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea
faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea
adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă se face constituirea de
parte civilă şi, atunci cînd este cazul, indicarea persoanei responsabile
civilmente. Ca să capete caracterul unei plîngeri prealabile se cere,
însă, şi manifestarea de voinţă ca făptuitorul să fi tras la răspundere
penală. Acest cuprins este mai ales necesar cînd plîngerea prealabilă
se adresează instanţei de judecată şi constituie actul de sesizare a
acesteia, oferind toate datele necesare ca instanţa de judecată să
procedeze la judecată şi la soluţionarea cauzei. Cînd plîngerea
prealabilă se adresează organului de urmărire penală este posibil să
nu se cunoască încă persoana făptuitorului, ca urmare nici persoana
responsabilă civilmente, deci nici adresele lor; uneori nu se pot indica
toate mijloacele de probă, acestea rezultînd din investigaţiile făcute
de organul de urmărire; lipsa acestor date nu împiedică organul de
urmărire de a proceda la cercetarea cauzei, cu care ocazie se va
putea identifica făptuitorul şi mijloacele de probă. Din moment ce s–a
stabilit cine a săvîrşit fapta, persoana vătămată trebuie să–şi
manifeste din nou, în termen de 2 luni, voinţa de a fi tras la
răspundere penală făptuitorul, deoarece manifestarea sa de voinţă
are în vedere o anumită persoană. Această confirmare se poate obţine
prin declaraţia luată persoanei vătămate în cursul urmăririi penale sau
printr–o nouă plîngere.
 DPP–ps–74
Legea nu cere ca în cuprinsul plîngerii să fie indicată şi încadrarea
juridică a faptei, fiind posibil ca persoana vătămată să nu aibă
cunoştinţe juridice; încadrarea juridică va fi determinată de organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată. Cînd plîngerea se
adresează direct instanţei de judecată este necesar să se arate că
fapta reclamantă se încadrează într–una din infracţiunile prevăzute de
art. 279 al. 2 lit. a, altfel plîngerea nu este primită şi persoana
vătămată este îndrumată la organul de urmărire penală.
Plîngerea prealabilă făcută de reprezentantul unei persoane fără
capacitate de exerciţiu trebuie să cuprindă vîrsta minorului, situaţia
persoanei incapabile şi capacitatea sa de reprezentant legal sau pe
baza unui act judiciar. Cînd plîngerea prealabilă se introduce prin
mandatar special, se anexează şi copia legalizată de pe acest mandat.
Plîngerea prealabilă se face, de regulă, printr–o cerere scrisă, fără a fi
necesar să cuprindă termeni juridici consacraţi. În cazul în care lipsesc
unele date strict necesare, persoana vătămată este îndrumată de
organul de urmărire sau de judecătorul care o primeşte să o
completeze. Semnătura persoanei vătămate poate fi verificată de cel
care o primeşte, iar dacă este trimisă prin poştă şi nu este
autentificată trebuie atestată de o autoritate (administraţia locului de
deţinere, comandantul militar, secretarul consiliului local). Se poate
concepe şi o plîngere prealabilă făcută oral, atunci cînd persoana
vătămată nu ştie să scrie sau să semneze, ori atunci cînd este făcută
în şedinţa de judecată, în condiţiile art. 286, cînd se consemnează
într–un proces-verbal sau în încheierea de şedinţă.
I.2. Plîngerea prealabilă ca mod special de
sesizare a organelor de urmărire penală
1) Plîngerea prealabilă adresată organului de poliţie
sau procurorului
Infracţiunile pe care legea penală le supune condiţiei plîngerii
prealabile se împart în două categorii:
– cele mai multe din aceste infracţiuni sînt supuse urmăririi penale,
plîngerea urmînd a fi introdusă la organele de urmărire penală;
– infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a sînt şi ele supuse
condiţiei plîngerii prealabile, dar aceasta trebuie introdusă la
instanţa de judecată, devenind un mod de sesizare special pentru
instanţa de judecată.
Această diferenţiere este cauzată, pe de o parte, de gradul de pericol
social mai pronunţat al infracţiunilor din prima categorie, iar pe de
altă parte, de posibilităţile pe care le oferă infracţiunile din cea de–a
doua categorie de a fi judecate fără o cercetare penală prealabilă.
În ce priveşte prima categorie de infracţiuni, plîngerea prealabilă se
adresează, de regulă, organului de cercetare al poliţiei sau
procurorului; ca excepţie, atunci cînd făptuitorul întruneşte calitatea
prevăzută de lege, plîngerea prealabilă trebuie adresată organului de
urmărire penală competent să efectueze urmărirea în acea cauză,
luîndu–se în considerare calitatea făptuitorului. S–a avut în vedere ca
persoanele care au o anumită calitate să nu fie sustrase, pentru
aceste infracţiuni, de la organele de urmărire penală care au
competenţa de a le urmări pentru orice altă infracţiune; aceeaşi
regulă se aplică şi în cazul infracţiunilor pentru care plîngerea
prealabilă se adresează direct instanţei de judecată.
Deci în afară de infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a şi de
infracţiunile săvîrşite de persoane cu o anumită calitate, plîngerea
prealabilă se introduce la organul de cercetare cu competenţa
generală, care este orgnul de cercetare al poliţiei sau procurorul
 DPP–ps–75
competent teritorial; pentru procuror nu se pune problema
competenţei după materie, deoarece aceste infracţiuni sînt de
competenţa judecătoriei, deci şi a procurorului de pe lîngă
judecătorie. În cazul în care a fost sesizat un organ de urmărire
necompetent, acesta se va desesiza în favoarea organului de urmărire
competent să efectueze urmărirea penală.
Este posibil să fie săvîrşite mai multe infracţiuni în stare de
indivizibilitate sau de conexitate, din care unele sînt de competenţa
organului de cercetare al poliţiei, altele de competenţa organului de
urmărire competent după calitatea persoanei făptuitorului. În această
situaţie, urmărirea penală revine organului de urmărire competent
după calitatea persoanei, căruia i se trimite cauza privitoare la toate
infracţiunile săvîrşite şi toţi făptuitorii. De asemenea, este posibil ca
una dintre infracţiunile săvîrşite să fie dintre cele prevăzute în art. 279
al. 2 lit. a, în care caz, prin conexitate, se preia şi această infracţiune
pentru efectuarea urmăririi penale de către organul competent.
În caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este
obligat să constate săvîrşirea acesteia, chiar în lipsa plîngerii
prealabile, altfel ar putea fi obstaculată aflarea adevărului prin
dispariţia mijloacelor de probă; cînd infracţiunea flagrantă este una
din cele prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a, la cererea persoanei
vătămate, procesul-verbal de constatare va fi trimis instanţei sesizate
prin plîngere; în celelalte cazuri, organul de urmărire cheamă
persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că face plîngere
prealabilă, începe urmărirea penală şi o efectuează, ori trimite cauza
organului competent atunci cînd calitatea făptuitorului o impune.
După primirea plîngerii prealabile, organul de cercetare al poliţiei sau
procurorul procedează potrivit regulilor de procedură, dispunînd
începerea urmăririi penale şi efectuarea cercetării sau dispunînd
neînceperea urmăririi penale dacă există vreo cauză de împiedicare a
punerii în mişcare a acţiunii penale (art. 10). Urmărirea penală se
desfăşoară cu participarea persoanei vătămate, care are un drept de
dispoziţie asupra acţiunii penale prin retragerea plîngerii prealabile
sau prin împăcarea cu inculpatul. După terminarea cercetării penale,
cauza se rezolvă de către procuror potrivit regulilor examinate în
legătură cu finalizarea urmăririi penale.
Este posibil ca, în cursul urmăririi penale, pentru o infracţiune pentru
care s–a dispus din oficiu începerea urmăririi penale, să se ajungă la
schimbarea încadrării juridice într–o infracţiune pentru care se cere
plîngerea prealabilă a persoanei vătămate; în această situaţie,
organul de cercetare penală sau procurorul cheamă persoana
vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plîngere prealabilă; în
caz afirmativ, organul de urmărire penală, după caz, continuă
cercetarea sau trimite dosarul cu actele efectuate instanţei de
judecată competente, dacă noua încadrare juridică este una din
infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a. În cazul în care persoana
vătămată declară că nu face plîngere prealabilă, dosarul se înaintează
procurorului cu propunerea de a se înceta urmărirea în temeiul art. 10
lit. f.
1) Plîngerea prealabilă introdusă la organul de
urmărire penală competent
Calitatea pe care o are făptuitorul în momentul săvîrşirii infracţiunii
poate atrage competenţa unui anumit organ de urmărire penală – fie
organ de cercetare penală, fie procuror. Legea prevede, pentru o
asemenea situaţie, competenţa prioritară exclusivă a unui anumit
organ de urmărire penală, căruia trebuie să i se trimită plîngerea
prealabilă, dacă aceasta fusese adresată altui organ de urmărire sau
 DPP–ps–76
instanţei de judecată. Calitatea prevăzută de lege este cea de
judecător, procuror, notar public, militar, judecător, procuror sau
controlor financiar de la Camera de conturi judeţeană sau aceea de
demnitar prevăzută în art. 29 pct. 1. În aceste situaţii, plîngerea se
adresează:
– pentru un judecător de la judecătorie sau tribunal, procuror de la
parchetele corespunzătoare, judecător, procuror şi controlor
financiar de la Camera de conturi judeţeană, notar public –
procurorului din parchetul de pe lîngă curtea de apel;
– pentru judecătorii de la tribunalul militar sau de la tribunalul militar
teritorial şi procurorii de la parchetele corespunzătoare –
procurorului militar de la parchetul militar de pe lîngă Curtea
Militară de Apel;
– pentru judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Curtea Supremă de
Justiţie, pentru judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de
Apel, procurorii din parchetele corespunzătoare – procurorului din
Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie;
– pentru infracţiunile săvîrşite de senatori şi deputaţi, de membrii
guvernului, judecătorii Curţii Constituţionale, membri, judecători,
procurori şi controlori financiari ai Curţii de Conturi, preşedintele
Consiliului Legislativ, mareşali, generali şi amirali, şefii cultelor
religioase organizate în condiţiile legii şi ceilalţi membri ai Înaltului
Cler care au cel puţin rang de arhiereu sau echivalent acestuia –
procurorului din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie;
– pentru militari – plîngerea se introduce la organul de cercetare
competent – comandantul unităţii, şeful comenduirii de garnizoană
sau ofiţerii desemnaţi de aceştia ca organe de cercetare penală, în
afară de judecătorii şi procurorii militari, de mareşali, generali şi
amirali (care atrag competenţa procurorului militar din parchetul
de pe lîngă Curtea Militară de Apel sau din Parchetul de pe lîngă
Curtea Supremă de Justiţie).
Dacă plîngerea prealabilă a fost adresată unui alt organ de urmărire
penală sau a fost introdusă la instanţa de judecată, organele sesizate
trebuie să trimită plîngerea prealabilă la organul de urmărire
competent să efectueze urmărirea penală, potrivit precizărilor de mai
sus, plîngerea fiind considerată valabilă dacă a fost introdusă în
termen la organul necompetent. La organul de urmărire penală
competent se trimit, dacă nu este posibilă disjungerea, toate
plîngerile prealabile pentru infracţiuni săvîrşite de o persoană avînd
calităţile arătate anterior, dacă sînt conexe sau indivizibile, chiar dacă
sînt din categoria infracţiunilor pentru care plîngerea prealabilă se
adresează altor organe de urmărire sau instanţei de judecată. Deci se
prorogă competenţa la organul de urmărire competent pentru toate
infracţiunile conexe şi indivizibile cu una din infracţiunile de
comeptenţa acestui organ.
Odată sesizat cu plîngerea prealabilă, pentru una sau mai multe
infracţiuni conexe şi indivizibile, împotriva unei persoane cu calitatea
care atrage o anumită competenţă, organul de urmărire penală
competent desfăşoară o activitate obişnuită de urmărire penală, ca
orice alt organ de urmărire penală, cu precizarea că urmărirea nu
poate începe sau continua fără autorizarea prealabilă, după caz, a
Camerei din care face parte, pentru senatori şi deputaţi, a
Preşedintelui României sau a uneia din Camere, pentru un ministru, a
avizului Preşedintelui României, pentru judecătorii de la Curtea
Supremă de Justiţie sau a ministrului justiţiei pentru ceilalţi judecători
şi procurori.
 DPP–ps–77
Urmărirea penală se desfăşoară şi se finalizează după regulile de
drept comun, cu precizarea că retragerea plîngerii prealabile atrage
încetarea urmăririi penale, cu excepţia cazului cînd învinuitul sau
inculpatul solicită continuarea procesului penal.
I.1. Plîngerea prealabilă ca act de sesizare a
instanţei de judecată
1) Dezvoltarea legislaţiei privind plîngerea
prealabilă ca mod de sesizare a instanţei de
judecată
În numeroase legislaţii moderne, inclusiv în reglementarea Codului de
procedură penală român din 1936, s–au prevăzut cauze, de o
gravitate redusă, în care procesul penal nu urmează forma sa tipică
(urmărire penală şi judecată), ci instanţa de judecată poate fi sesizată
direct cu judecarea lor58.
Iniţial, în Codul de procedură penală din 1968, pentru unele
infracţiuni, plîngerea prealabilă se putea introduce la instanţa de
judecată dacă, efectuîndu–se în prealabil o procedură de împăcare în
faţa comisiei de judecată, nu s–a reuşit împăcarea părţilor; ca urmare,
plîngerea prealabilă nu era adresată direct instanţei de judecată, ci
comisiei de judecată, pentru a se proceda la împăcare; în caz de
nereuşită, o nouă plîngere trebuia introdusă la instanţă în termen de o
lună de la data soluţiei de neîmpăcare dată de comisia de judecată.
Prin Legea nr. 104/1992 desfiinţîndu–se comisiile de judecată,
procedura plîngerii prealabile a fost modificată în sensul că aceasta
trebuie introdusă, pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a,
direct la instanţa de judecată. S–a reglementat astfel, prin procedura
plîngerii prealabile, un nou mod de sesizare a instanţei de judecată în
loc de rechizitoriu, dar numai pentru un grup restrîns de infracţiuni.
1) Infracţiunile pentru care plîngerea prealabilă se
introduce la instanţa de judecată (art. 279 al. 2 lit.
a)
Codul de procedură penală din 1968 se referă la următoarele
infracţiuni prevăzute de Codul penal:
– lovirea sau alte violenţe (art. 180);
– vătămarea corporală din culpă care necesită îngrijiri medicale între
10 şi 60 de zile (art. 184 al. 1);
58 În cele mai multe situaţii, cauzele care pot fi promovate direct la instanţa
de judecată trebuie să fie dintre acelea care permit lămurirea cauzei direct în
faţa instanţei, fără a mai fi necesară intervenţia organelor de urmărire
penală. Sesizarea directă a instanţei de judecată a fost încredinţată, potrivit
Codului de procedură penală din 1936, persoanei vătămate, dar în două
ipostaze:
– pentru infracţiuni de competenţa judecătoriei în toate cazurile, indiferent
de constituirea sau nu de parte civilă, plîngerea sa punînd în mişcare
acţiunea penală, pe care apoi o exercită în cursul judecăţii;
– pentru infracţiunile de competenţa tribunalului, plîngerea persoanei
vătămate avea efectul de a pune în mişcare acţiunea penală în faţa
instanţei, cu două condiţii:
– să se constituie parte civilă, pentru infracţiunea săvîrşită;
– să fie clasată plîngerea din partea Ministerului Public.
Un proces penal atipic era reglementat şi în favoarea asociaţiilor constituite
în formele legale, pentru proteguirea membrilor lor, care, prin sesizare
directă, investeau instanţa de judecată pentru infracţiunile care aduceau
atingere scopului general urmărit sau intereselor membrilor lor (art. 227, 228
şi 230). Actul de sesizare a instanţei a fost numit “plîngere directă”, iar mai
tîrziu (din 1956) “chemare în judecată prin acţiune directă” (art. 2802), în
unele cazuri numai după ce nu s–a reuşit împăcarea în faţa comisiei de
împăciuire.
 DPP–ps–78
– ameninţarea (art. 193);
– insulta (art. 205);
– calomnia (art. 206);
– furtul la plîngerea prealabilă (art. 210);
– abuzul de încredere în dauna proprietăţii private (art. 213);
– tulburarea de posesie în dauna unei persoane private (art. 220).
Prin Legea nr. 45/193 s–a prevăzut că se includ şi infracţiunile de
ameninţare, injurie şi calomnie săvîrşite prin presă sau orice alte
mijloace de comunicare în masă, renunţîndu–se astfel la dispoziţia din
art. 91 a Legii nr. 3/1974 privind activitatea de presă, care prevedea
că plîngerea prealabilă pentru cele trei infracţiuni săvîrşite prin presă
se adresează organului de urmărire penală.
De la regula de mai sus, se derogă în cazul în care plîngerea
prealabilă trebuie adresată fie organului de urmărire al poliţiei, fie
organului de urmărire competent59.
O situaţie specială o prezintă infracţiunea de furt la plîngerea
prealabilă săvîrşită de mai multe persoane, dintre care numai una sau
unele sînt soţi sau rude apropiate cu persoana vătămată, căci în acest
caz plîngerea prealabilă nu este necesară pentru ceilalţi participanţi la
infracţiune şi se prorogă competenţa în favoarea organului de
urmărire penală.
Cînd o infracţiune din cele enumerate în art. 279 al. 2 lit. a a fost
săvîrşită de un judecător, procuror, notar public, judecător, procuror
sau controlor financiar la camera de conturi judeţeană, de un militar
sau de unul din demnitarii la care se referă art. 29 pct. 1, plîngerea
prealabilă nu se poate adresa direct instanţei de judecată, ci organului
de urmărire penală competent în raport de calitatea făptuitorului.
Judecătorul care primeşte plîngerea trebuie să fie atent la încadrarea
juridică corectă a faptei descrise în plîngerea prealabilă, deoarece
dacă aceasta nu se încadrează în cele opt infracţiuni la care se referă
art. 279 al. 2 lit. a, plîngerea prealabilă nu poate fi primită, persoana
vătămată urmînd să fie îndrumată către organul competent.
1) Introducerea plîngerii prealabile la instanţa de
judecată
Pentru a introduce plîngerea prealabilă la instanţa de judecată, pe
lîngă cerinţa de a se referi la una din infracţiunile prevăzute în art.
279 al. 2 lit. a, este necesar ca făptuitorul să fie cunoscut. Această
cerinţă, care nu se aplică atunci cînd plîngerea se adresează organului
de urmărire penală, se explică prin aceea că la judecată părţile
trebuie să fie identificate, pentru a putea fi citate şi participa la
judecată. Dacă făptuitorul nu este cunoscut, persoana vătămată se
poate adresa organului de poliţie pentru identificarea lui, după care va
introduce plîngerea prealabilă cu privire la acea persoană.
La introducerea plîngerii prealabile la instanţa de judecată trebuie
respectate condiţiile generale ale plîngerii prealabile:
– să fie făcută de persoana vătămată personal sau prin mandatar
special;
– să fie introdusă la instanţă în termenul de 2 luni de la data
cunoaşterii persoanei făptuitorului;
59 Astfel, dacă una din infracţiunile enumerate mai sus se află în unul din
cazurile de indivizibilitate şi conexitate cu o infracţiune pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare din oficiu, organul de urmărire cheamă persoana
vătămată şi, dacă aceasta declară că face plîngere prealabilă, desfăşoară
urmărirea penală pentru toate infracţiunile. De asemenea, aceeaşi prorogare
în favoarea organului de urmărire penală se produce şi atunci cînd una din
infracţiuni este supusă plîngerii prealabile, dar aceasta se adresează
organului de urmărire penală care devine competent să efectueze urmărirea
pentru toate infracţiunile.
 DPP–ps–79
– să cuprindă datele prevăzute în art. 283. Cu privire la această
condiţie, se cere:
– descrierea faptei – pentru a se şti dacă este una din infracţiunile la
care se referă art. 279 al. 2 lit.a;
– indicarea adresei părţilor – pentru a putea fi citate la termenul de
judecată;
– indicarea mijloacelor de probă, iar pentru martori numele şi adresa
lor;
– constituirea de parte civilă, căci judecata se desfăşoară şi cu
acţiune civilă pusă în mişcare, iar indicarea persoanei civilmente
responsabile este necesară pentru a putea fi citată la judecată.
Plîngerea prealabilă se adresează judecătoriei, căci toate infracţiunile
prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a sînt de competenţa acestei instanţe
judecătoreşti; se aplică şi regulile de competenţă teritorială prevăzute
în art. 30, persoana vătămată alegîndu–şi unul din criteriile indicate
acolo.
Introducerea plîngerii prealabile sesizează instanţa de judecată cu
judecarea infracţiunii şi a persoanei la care se referă, cu condiţia ca
infracţiunea să fie dintre cele opt infracţiuni menţionate şi ca
persoana chemată în judecată să nu aibă o calitate care atrage
competenţa organului de urmărire penală competent. Dacă
judecătoria care primeşte plîngerea constată neîndeplinirea condiţiilor
de sesizare directă a instanţei, îndrumă persoana vătămată să
introducă plîngerea la organul de urmărire penală; cînd plîngerea nu
este completă i se cere persoanei vătămate să facă completările
necesare.
În literatura de specialitate există păreri contrare cu privire la
caracterul de act de inculpare al plîngerii prealabile, în sensul dacă
introducerea ei pune în mişcare acţiunea penală împotriva
făptuitorului.
– Într–o opinie, se susţine că punerea în mişcare a acţiunii penale
aparţine numai unei autorităţi judiciare, astfel că persoanei
vătămate nu i se recunoaşte un asemenea drept; totodată, întrucît
legea penală prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la
plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, nu prin această
plîngere, efectul introducerii acesteia constă numai în sesizarea
instanţei de judecată, condiţie necesară ca acţiunea penală să fie
pusă în mişcare de către aceasta. Primind plîngerea prealabilă a
persoanei vătămate şi fixînd termenul de judecată, instanţa se
investeşte cu judecarea cauzei, ceea ce constituie actul de punere
în mişcare a acţiunii penale.
– În părerea contrară, pe care o îmbrăţişăm, se susţine că plîngerea
prealabilă introdusă la instanţa de judecată, pentru una din
infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a, este un act de
inculpare, deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a persoanei
vătămate de a trage făptuitorul la răspundere penală în faţa
instanţei de judecată. În nici un text de lege nu se prevede că
punerea în mişcare a acţiunii penale este un drept exclusiv al
autorităţii judiciare60. În ce priveşte referirea legii “la” plîngerea
prealabilă, şi nu “prin” plîngerea prealabilă, aceasta se datorează
caracterului general al plîngerii prealabile, care constituie în cele
mai multe cazuri o condiţie prealabilă pentru procuror de a pune în
mişcare acţiunea penală, ceea ce nu exclude însă excepţia de a fi
însuşi actul de punere în mişcare a acţiunii penale, atunci cînd
60 dimpotrivă, în Codul de procedură penală din 1936 (art. 227, 228) se
prevede în mod expres că partea vătămată are dreptul, în anumite cazuri, să
pună în mişcare acţiunea penală
 DPP–ps–80
cauza nu mai trece pe la procuror. De principiu, există
incompatibilitate între funcţiile de învinuire şi de judecare şi
soluţionare a cauzei penale; fără o dispoziţie legală expresă, nu se
justifică punerea în mişcare a acţiunii penale de către instanţa de
judecată chemată să judece şi să soluţioneze această acţiune.
Acţiunea penală se pune în mişcare de către partea vătămată numai
împotriva celui ce a săvîrşit una din infracţiunile prevăzute în art. 279
al. 2 lit. a.
1) Particularităţile în desfăşurarea judecării
infracţiunilor pentru care instanţa a fost se sizată
cu plîngerea prealabilă a persoanei vătămate
La judecarea cauzelor prin care sesizarea s–a făcut direct prin
plîngerea prealabilă a persoanei vătămate, această se prezintă ca
parte vătămată, deoarece prin sesizarea instanţei şi–a manifestat
voinţa de a participa la proces, iar cel chemat la judecată devine
inculpat, ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva sa.
Desfăşurarea judecăţii la prima instanţă are loc potrivit regulilor
obişnuite de judecată penală, cu excepţia unor dispoziţii care se aplică
numai la acest fel de judecată.
Instanţa de judecată poate schimba încadrarea juridică a faptei într–o
infracţiune care nu este prevăzută de art. 279 al. 2 lit. a şi pentru
care, deci, nu era posibilă sesizarea directă a instanţei de judecată.
Într–o asemenea situaţie, cînd sesizarea s–a făcut cu încălcarea legii
în raport de încadrarea juridică corectă a faptei, instanţa dispune
trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririi penale, după
care va fi sesizată, potrivit legii, prin rechizitoriu.
Schimbarea încadrării juridice se poate dispune şi dintr–o infracţiune
pentru care s–a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, într–o
infracţiune pentru care este necesară plîngerea prealabilă; cînd la
dosar se află plîngerea prealabilă a părţii vătămate, judecata continuă
fără nici o altă intervenţie din partea părţii vătămate; dacă la dosar nu
există o plîngere prealabilă, instanţa cheamă persoana vătămată şi o
întreabă dacă înţelege să facă plîngere prealabilă. În cazul în care
persoana vătămată declară că face plîngere prealabilă, instanţa ia act
de această manifestare de voinţă şi continuă judecata pînă la
finalizarea ei, chiar dacă este una din infracţiunile prevăzute în art.
279 al. 2 lit. a, legea nefăcînd nici un fel de distincţie. În cazul în care
persoana vătămată declară că nu face plîngere prealabilă, procesul
penal încetează în lipsa plîngerii prealabile. În unele situaţii,
schimbarea încadrării juridice a faptei poate avea loc după expirarea
termenului de 2 luni de cînd persoana vătămată ştiuse cine este
făptuitorul; în acest caz se pune problema dacă nu este tardivă
plîngerea prealabilă pe care instanţa o cere persoanei vătămate? În
literatura juridică s–a exprimat părerea (acceptată de majoritatea
autorilor) că pentru o asemenea situaţie termenul de 2 luni începe să
curgă de la data cînd s–a dispus schimbarea încadrării juridice şi
persoana vătămată a luat act că este necesară plîngerea sa
prealabilă; sub vechea încadrare juridică, acţiunea penală fiind pusă în
mişcare din oficiu, persoana vătămată nu a fost pusă în situaţia de a
şti că fără plîngerea sa prealabilă făptuitorul nu poate fi tras la
răspundere penală.
A doua dispoziţie specială aplicabilă numai în cazul cînd instanţa a
fost sesizată direct cu plîngerea prealabilă a persoanei vătămate se
referă la o modalitate specială de retragere a plîngerii prealabile.
Potrivit art. 10 lit. h, retragerea plîngerii prealabile atrage încetarea
procesului penal (art. 11 pct. 2 lit. b), cu condiţia să fie neechivocă şi
expresă; excepţia de la regulă este continuarea procesului penal la
 DPP–ps–81
cererea inculpatului. Prin dispoziţia art. 2841 se prevede o modalitate
specială prin care se consideră plîngerea prealabilă retrasă, anume
lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în
faţa primei instanţei, ceea ce ar echivala cu lipsa de interes în
susţinerea acţiunii penale.
În cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu această capacitate restrînsă, iar acţiunea penală a
fost pusă în mişcare din oficiu, retragerea plîngerii prealabile de către
reprezentant sau de către persoana vătămată cu încuviinţarea
ocrotitorului legal nu produce efectul de încetare a procesului penal,
raţiune pentru care nici lipsa sa în mod nejustificat la două termene
consecutive nu atrage încetarea procesului penal; acest efect îl
produce, în temeiul legii penale, împăcarea părţilor. Lipsa persoanei
vătămate trebuie să se producă la prima instanţă de judecată (în mod
logic şi la rejudecarea cauzei după trimiterea de către instanţa de apel
sau de recurs) în condiţiile în care a fost legal citată; dacă la unul din
termene partea vătămată nu a fost legal citată, nu mai operează
încetarea procesului penal61. În ce priveşte caracterul nejustificat al
lipsei – singurul care poate duce la concluzia că partea vătămată, prin
lipsa sa, a înţeles să–şi retragă plîngerea prealabilă – în practică s–au
întîlnit variate situaţii de justificare a lipsei62.
Constatînd lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene
consecutive în faţa primei instanţe, aceasta trebuie să considere că a
operat retragerea plîngerii prealabile şi să dispună încetarea
procesului penal; dacă totuşi inculpatul cere, în baza art. 13,
continuarea procesului penal, prima instanţă este obligată să
procedeze la judecarea cauzei şi să o soluţioneze conform dispoziţiilor
textului indicat.
O altă particularitate la judecata în primă instanţă constă în aceea că
nu este aplicabil art. 332–333, în sensul că nu se poate restitui cauza
la parchet pentru refacerea sau completarea urmăririi penale,
deoarece o urmărire penală nu a fost efectuată în acea cauză.
În fine, sentinţele pronunţate de judecătorie în cauzele prevăzute în
art. 279 al. 2 lit. a, prin care aceasta a fost sesizată cu plîngerea
prealabilă a persoanei vătămate, nu sînt susceptibile de apel, fiind
supuse numai recursului.

61 s–a considerat că dacă la primul termen de judecată persoana vătămată a

avut termenul în cunoştinţă dat de către judecătorul care a primit cererea sa,
nefiind citată legal nu se ia în consideraţie ca lipsă nejustificată; aceeaşi
situaţie dacă nu s–a făcut citarea sau citarea s–a făcut cu neobservarea
dispoziţiilor legale
62 s–a statuat că dacă persoana vătămată a fost reprezentată de către
apărător la unul sau amîndouă termenele ori dacă şi–a angajat apărător care,
însă, nu s–a prezentat la judecată, înseamnă că a dorit ca procesul penal să
continue; nu s–a considerat lipsă nejustificată atunci cînd partea vătămată a
cerut amînarea la un termen, fiind atît ea, cît şi apărătorul în imposibilitate
de a se prezenta, cînd lipsa era justificată prin nedepunerea de către expert
a raportului de expertiză ori cînd persoana vătămată era în concediu medical
etc.
 T
DPP–ps–82
i
t
l
u
l
I
I
J
U
D
E
C
A
T
A

Î
N

P
R
I
M
Ă

I
N
S
T
A
N
Ţ
Ă
Ca
p.
I. F
a
z
a

p
r
o
c
e
s
u
a
l
-
p
e
n
a
l
ă
 DPP–ps–83
§1. Obiectul fazei de judecată
1) Judecata ca fază principală a procesului penal
În realizarea scopului procesului penal, ca orice persoană care a
săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii penale, urmărirea
penală şi plîngerea prealabilă au un caracter preliminar şi pregătitor,
de a crea condiţiile necesare ca instanţa judecătorească, prin
activitatea procesual-penală de judecată, să aplice sancţiunile
prevăzute de legea penală inculpaţilor găsiţi vinovaţi de săvîrşirea de
infracţiuni. Această structură a procesului penal, de a cuprinde faza
de judecată, ca singura activitate prin care se poate pronunţa o
pedeapsă persoanei care a săvîrşit o infracţiune, este o consecinţă a
unui sistem aplicabil pe plan mondial, în care “justiţia” în cauzele
penale este de atribuţia instanţelor judecătoreşti, singurele care pot
aplica sancţiunile prevăzute de legea penală. În acelaşi spirit,
Constituţia României din 1991 a prevăzut (art. 125) că “Justiţia se
realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege”, înlăturîndu–se astfel posibilitatea
aplicării legii penale de către organe obşteşti de jurisdicţie63. De
asemenea, în art. 23 al. 8 al Constituţiei se prevede că “pînă la
rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare, persoana este
considerată nevinovată”, ceea ce implică în mod necesar, pentru
realizarea scopului procesului penal, să se desfăşoare o activitate de
judecată în faţa unei instanţe judecătoreşti, care să pronunţe o
hotărîre definitivă de condamnare.
Oricît de bine ar fi pregătit procurorul, în exercitarea atribuţiilor
Ministerului Public, oricît de neechivocă ar fi concluzia de vinovăţie a
inculpatului, acesta nu poate aplica sancţiuni penale celor traşi la
răspundere penală, îndatorirea sa fiind de a cere unei instanţe
judecătoreşti condamnarea inculpatului, cu asigurarea dreptului la
apărare.
Deci în cadrul procesului penal judecata are un caracter necesar,
indispensabil pentru aplicarea sancţiunilor prevăzute de legea penală
celor ce au săvîrşit infracţiuni. În cursul judecăţii se desfăşoară o
activitate procesuală aşezată pe alte principii decît cele ale urmăririi
penale, principii unanim considerate că asigură cele mai bune condiţii
pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale, fiind
proteguite deopotrivă interesele societăţii şi interesele legitime ale
celor traşi la răspundere penală. În cursul judecăţii se stabileşte de
către instanţa de judecată, cu caracter difinitiv, vinovăţia inculpatului
şi i se aplică pedeapsa şi alte măsuri penale; hotărîrea definitivă a
instanţei de judecată prin care este condamnat inculpatul înlătură
prezumţia de nevinovăţie şi o înlocuieşte cu o convingere deplină de
vinovăţie care, împreună cu sancţiunea aplicată, au putere de lege,
fiind opozabile tuturor. De aceea, judecata este considerată ca fază
principală a procesului penal, situîndu–se între urmărirea penală, care
pregăteşte judecata, şi faza de executare a hotărîrilor penale, prin
care se aduce la îndeplinire ceea ce a hotărît instanţa de judecată.
Atribuindu–se judecăţii caracterul de fază principală a procesului
penal, nu se ştirbeşte cu nimic importanţa fazelor de urmărire penală
şi de executare, pentru că fiecare din ele, prin finalitatea pe care o au,
contribuie la realizarea scopului procesului penal.
2) Obiectul fazei de judecată penală
Faza de judecată cuprinde activitatea procesuală şi procedurală
desfăşurată de către instanţa de judecată, cu participarea activă a
procurorului şi a părţilor, asistate de apărători, avînd ca obiect aflarea
adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care a fost sesizată şi
63 cum au fost pînă la 1 octombrie 1992, comisiile de judecată
 DPP–ps–84
soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele constatate,
prin condamnarea inculpatului vinovat la sancţiunea prevăzută de
legea penală sau prin achitarea ori încetarea procesului penal cînd
există o cauză de excludere sau de înlăturare a răspunderii penale.
Dacă urmărirea penală se desfăşoară în faţa organelor de cercetare
penală şi a procurorului, faza de judecată se desfăşoară în faţa
instanţelor judecătoreşti; activitatea acestora are loc în condiţii
diferite de activitatea organelor de urmărire penală, desfăşurîndu–se
într–o şedinţă de judecată, cu participarea procurorului, care susţine
învinuirea, şi a părţilor, inclusiv a inculpatului, care–şi exercită dreptul
lor de apărare, personal sau prin apărătorii lor. Activitatea de judecată
se efectuează prin acte de judecată, jurisdicţionale, aduse la
îndeplinire prin actele procedurale prevăzute de lege, dispuse de
instanţa de judecată din oficiu sau la cererile şi concluziile
procurorului şi ale părţilor prezente la judecată.
Actele de judecată se deosebesc de actele de urmărire penală prin
natura lor, fiind acte jurisdicţionale, prin care se iau hotărîri de către o
instanţă judecătorească cu privire la soluţionarea acţiunii penale şi a
acţiunii civile în procesul penal; prin finalitatea lor, actele de judecată
realizează scopul procesului penal, ca persoana care a săvîrşit o
infracţiune să fie sancţionată potrivit legii penale, în condiţiile în care
trebuie să se asigure ca nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală.
În cursul judecăţii se aduc la îndeplinire trei obiective importante:
– se verifică legalitatea şi temeinicia învinuirii aduse inculpatului de
către procuror sau chemat în faţa instanţei de către partea
vătămată prin plîngerea sa prealabilă;
– în raport de constatările făcute în cursul judecăţii, se adoptă
soluţia corespunzătoare cu privire la acţiunea penală şi la acţiunea
civilă exercitate în procesul penal, printr–o hotărîre
judecătorească;
– se verifică legalitatea şi temeinicia hotărîrii adoptate de instanţa
de judecată, pentru a rămîne în autoritatea lucrului judecat numai
hotărîrile conforme legii şi adevărului.
Sarcina de verificare a legalităţii şi temeiniciei învinuirii pentru care
inculpatul a fost trimis în judecată se aduce la îndeplinire prin
verificarea probelor strînse în cursul urmăririi penale şi administrarea
de probe noi, precum şi prin concluziile asupra fondului formulate de
către procuror şi părţi, care dau instanţei posibilitatea să afle adevărul
cu privire la faptă şi făptuitor şi să adopte soluţia corectă.
Administrarea probelor se realizează printr–o cercetare
judecătorească, în condiţii de oralitate, contradictorialitate şi
nemijlocire, în care instanţa, cu participarea procurorului şi a părţilor,
lămureşte cauza prin probe sub toate aspectele; se înlătură probele
nesincere şi inexacte, se precizează ce este de precizat, se
completează cu împrejurări ce nu au fost stabilite la urmărirea penală.
La aflarea adevărului despre faptă şi făptuitor, despre împrejurările
care trebuie reţinute pentru încadrarea juridică a faptei şi
individualizarea justă a pedepsei, contribuie în mod substanţial
dezbaterile judiciare, cu ultimul cuvînt al inculpatului, în cadrul cărora
procurorul şi partea vătămată susţin şi argumentează că învinuirea
este întemeiată, iar partea civilă că pretenţiile civile formulate sînt
dovedite, iar inculpatul şi partea responsabilă civilmente că învinuirea
este neîntemeiată sau mai gravă decît cea reală ori că nu există
pagubă sau aceasta este mai mică decît cea pretinsă. În baza probelor
administrate în faţa ei şi a concluziilor puse de către procuror şi părţi,
 DPP–ps–85
instanţa reţine faptele şi împrejurările de fapt după convingerea pe
care şi–a format–o din ansamblul lucrărilor din dosarul penal.
A doua sarcină a instanţei de judecată, constînd în soluţionarea
acţiunilor penală şi civilă aduse în faţa ei, se realizează prin
pronunţarea unei hotărîri prin care în acţiunea penală se dispune
condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal, în raport de
convingerea de vinovăţie pe care şi–a format–o, de existenţa unei
cauze de înlăturare a răspunderii penale şi de dispoziţiile legii penale,
iar în acţiunea civilă se dispune admiterea ei, cu obligarea la reparaţii
civile, ori respingerea ei ca neîntemeiată, după cum sînt sau nu
întrunite elementele răspunderii civile. Soluţionarea legală şi
temeinică a acţiunii penale şi a celei civile depinde de modul cum a
fost adusă la îndeplinire prima sarcină, dacă s–a aflat adevărul despre
toate împrejurările cauzei, cu aplicarea corectă a legii penale.
Întrucît există posibilitatea să nu fie îndeplinite corect şi complet
primele două sarcini, legea prevede dreptul procurorului şi al părţilor
de a obţine reexaminarea cauzei prin exercitarea unei căi de atac; în
acest scop instanţele judecătoreşti sînt organizate pe grade ierarhice,
controlul corectitudinii soluţiilor adoptate de o instanţă
judecătoreascăă este trecut, de regulă, la instanţa ierarhic superioară.
Prin exercitarea unei căi de atac se promovează o activitate de
control judecătoresc din partea instanţei competente, potrivit legii, să
o efectueze; deci ca fază procesual-penală, judecata cuprinde, în afară
de judecata în primă instanţă – obligatorie – şi o judecată în apel şi în
recurs – facultativă – care constituie o garanţie a soluţionării corecte a
cauzei penale. Acest control judecătoresc se întinde nu numai asupra
activităţii de judecată, ci şi asupra activităţii de urmărire penală, dacă
modul în care a fost efectuată a influenţat negativ asupra soluţionării
cauzei de către instanţă.
Datorită obiectului fazei de judecată, care este diferit de cel al
urmăririi penale, se produc schimbări în ce priveşte poziţia
participanţilor la proces, precum şi în ce priveşte principiile după care
se conduce judecata.
§1. Poziţia procesuală a participanţilor la judecata
penală
1) Poziţia procesuală a instanţei de judecată
În faza de judecată, în toate etapele sale, instanţa de judecată are
rolul conducător în procesul penal. Potrivit art. 289, judecata cauzei
penale se face în faţa instanţei de judecată, constituită potrivit legii,
ceea ce înseamnă că procurorul, părţile şi apărătorii lor trebuie să se
prezinte în faţa instanţei de judecată pentru a–şi desfăşura activităţile
pe care legea le atribuie acestora în cursul judecăţii. Procurorul şi
părţile, personal sau prin apărători, au dreptul de a participa la
judecată prin argumentări în fapt şi în drept, prin susţinerea de motive
de apel şi de recurs, prin concluzii orale şi scrise cu privire la
chestiunile de fond ale cauzei, dar autoritatea care hotărăşte este,
însă, instanţa de judecată, a cărei hotărîre penală rămasă definitivă
capătă putere de lege în cauza judecată. În cazul în care soluţia
pronunţată cuprinde erori de fapt şi de drept, procurorul şi părţile din
proces pot folosi o cale de atac (ordinară sau extraordinară), dar
asupra acesteia hotărăşte tot o instanţă de judecată. Rolul conducător
al instanţei de judecată se manifestă, astfel, atît în desfăşurarea
judecăţii, cît şi în soluţionarea cauzei penale. Legea acordă acest rol
conducător instanţei de judecată deoarece este formată din judecători
independenţi şi spuşi numai legii, al căror statut este o garanţie atît a
capacităţii lor profesionale, cît şi a imparţialităţii lor.
 DPP–ps–86
Prin instanţă de judecată se înţelege completul de judecată compus
şi constituit potrivit legii. Legea foloseşte de multe ori şi termenul de
“instanţă”, avînd în vedere completul care judecă o cauză penală în
primă instanţă, sesizată prin rechizitoriul procurorului sau prin
plîngerea prealabilă a părţii vătămate. Completul de judecată care
judecă într–o cale de atac poartă aceeaşi denumire de “instanţă de
judecată” sau de “instanţă”, în lege folosindu–se şi denumirea căii de
atac în care se desfăşoară judecata: “instanţă de apel”, “instanţă de
recurs”, “instanţă de revizuire”. Cînd o instanţă judecătorească
(judecătorie, tribunal, curte) are competenţa de a judeca în primă
instanţă, dar şi în apel şi în recurs, aceste activităţi se desfăşoară în
faţa aceleiaşi instanţe judecătoreşti, dar prin “instanţe de judecată”,
în compunerea prevăzută de lege64.
Deci instanţa de judecată, compusă din numărul de judecători
prevăzut de lege, are atribuţia de a judeca o cauză penală în numele
şi cu puterea de a judeca a instanţei judecătoreşti pe care o
reprezintă. De aceea, legea acordă o mare atenţie alcătuirii
completului de judecată, orice greşeală sub acest aspect atrăgînd
nulitatea absolută a hotărîrii pronunţate. Compunerea instanţei
variază după activitatea de judecată (primă instanţă, apel, recurs) şi
după gradul ierarhic al instanţei judecătoreşti65.
Prin Legea nr. 142/1997 s–a modificat compunerea instanţelor de
judecată: în primă instanţă, judecătoriile, tribunalele şi curţile judecă
cu un singur judecător; tribunalele şi curţile judecă în apel în complete
de doi judecători, iar în recurs în complete de trei judecători. Curtea
Supremă de Justiţie judecă, prin secţia penală şi secţia militară, cu trei
judecători, atît în primă instanţă, cît şi în recurs şi în recurs în anulare,
iar în cazurile prevăzute de lege prin completul din 9 judecători sau
prin Secţiile Unite.
Completul de judecată este condus de un preşedinte, desemnat de
conducerea instanţei judecătoreşti dintre judecătorii încadraţi la
această instanţă. Preşedintele completului de judecată are atribuţia
de a conduce şedinţa de judecată şi de a lua măsurile necesare
pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii acesteia. Legea face distincţie
între “instanţa de judecată”, în alcătuirea ei potrivit celor arătate
anterior, şi preşedintele completului de judecată, precizînd care sînt
atribuţiile preşedintelui, toate celelalte prerogative ale judecăţii
aparţinînd instanţei de judecată (colectivului de judecători care o
alcătuiesc), soluţionarea chestiunilor de fond aparţinînd acestuia, în
unanimitate sau în majoritate de voturi.
Instanţa de judecată, avînd sarcina de a afla adevărul şi de a soluţiona
cauza potrivit legii, are rol activ în desfăşurarea judecăţii, impunîndu–
şi hotărîrea sa în ceea ce priveşte lămurirea cauzei sub toate
aspectele şi punînd în discuţia procurorului şi a părţilor orice
chestiune de care depinde justa soluţionare a celor două acţiuni
exercitate în faţa sa. De asemenea, prin modul în care conduce
activitatea de judecată, prin demersurile pe care le întreprinde şi prin
soluţia corectă adoptată, realizează rolul educativ al judecăţii penale
în prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.

64 astfel, tribunalul judecă, prin instanţe de judecată diferite, în primă

instanţă, dar şi ca instanţă de apel şi de recurs
65 În reglementarea de dinainte de 25 august 1997, în primă instanţă
judecătoria şi tribunalul militar judecau în complete de doi judecători;
tribunalele şi curţile, tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel
judecaau în complete de doi judecători. Judecata în apel şi în recurs se
desfăşura în faţa unor complete de trei judecători.
 DPP–ps–87
1) Poziţia procesuală a procurorului în cursul
judecăţii
După ce a trimis în judecată pe inculpat, procurorul participă la
judecată pentru a susţine învinuirea şi a cere condamnarea acestuia.
De regulă, instanţa de judecată se constituie cu procuror, în sensul că
la şedinţa de judecată participă şi procurorul. Participarea procurorului
este obligatorie la toate instanţele de judecată, fie că judecă în primă
instanţă, fie într–o cale de atac; de la această regulă se face excepţie
pentru judecătorie, legea prevăzînd pentru această instanţă de
judecată – care judecă exclusiv în primă instanţă – participarea
obligatorie a procurorului numai în anumite cauze penale, în celelalte
participarea procurorului fiind facultativă. Ministerul Public poate fi
reprezentat la judecată de un singur procuror sau de mai mulţi, dar
aceştia trebuie să aparţină parchetului de pe lîngă instanţa
judecătorească sau unui parchet ierarhic superior. Cînd participarea
procurorului este obligatorie, lipsa acestuia de la desfăşurarea
şedinţei de judecată sau împiedicarea lui de a participa la judecată şi
de a–şi exercita atribuţiile este sancţionată cu nulitatea absolută (art.
197 al. 2 şi 3).
Poziţia procesuală a procurorului în cursul judecăţii este diferită de
cea avută în cursul urmăririi penale. Dacă în cadrul urmăririi penale
procurorul este conducătorul procesului, dispoziţiile sale fiind
obligatorii, iar rezolvarea urmăririi prenale fiind de atribuţia sa
exclusivă, avînd deci drept de intervenţie şi de decizie, în cursul
judecăţii, constituită pe principiul contradictorialităţii, poziţia sa
procesuală capătă alte caractere; conducătorul procesului fiind
instanţa de judecată, procurorul nu poate acţiona decît prin aceleaşi
mijloace procesuale care sînt puse la dispoziţia părţilor din proces:
formularea de cereri, prezentarea de memorii, ridicarea de excepţii,
punerea de concluzii cu privire la orice chestiune asupra căreia
trebuie să se pronunţe instanţe de judecată, precum şi cu privire la
fondul cauzei, la soluţia ce trebuie dată învinuirii aduse inculpatului şi
pretenţiilor civile formulate împotriva sa; de asemenea, acţionează ca
şi părţile din proces, prin exercitarea căilor de atac şi susţinerea lor în
faţa instanţelor de judecată competente. În literatura de specialitate
acest principiu de organizare a judecăţii se mai numeşte şi “egalitatea
armelor”, încît un inculpat – presupus infractor – are la îndemînă în
cursul judecăţii aceleaşi mijloace procesuale pe care le foloseşte şi
reprezentantul Ministerului Public, deci o autoritate publică.
Obiectivul urmărit de către procuror în cursul judecăţii variază în
raport de activitatea de judecată la care participă:
– La prima instanţă procurorul urmăreşte ca inculpatul să fie
condamnat pentru infracţiunea care a format obiectul trimiterii în
judecată din partea unui procuror; ca urmare, poziţia procesuală a
procurorului este de a susţine învinuirea, căutînd ca, prin probele
ce se administrează şi prin concluziile pe care le pune, să convingă
instanţa de judecată de a pronunţa o hotărîre de condamnare a
inculpatului. Ar fi însă necorect a obliga procurorul să susţină
neapărat învinuirea dacă, din desfăşurarea judecăţii, în raport şi de
activitatea părţilor, ar rezulta o altă soluţie (de exemplu părţile se
împacă într–o cauză în care împăcarea atrage încetarea procesului
penal). Pentru a asigura imparţialitatea procurorului, ca principiu
de funcţionare a Ministerului Public în art. 28 al. 4 L.O.J. se prevede
că procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care
le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinînd seama de probele
administrate în cauză, scoţîndu–l astfel, în legătură cu această
activitate, de sub incidenţa principiului subordonării ierarhice; în
 DPP–ps–88
acest mod, chiar dacă primeşte dispoziţii de la superiorul său de a
pune concluzii de condamnare a inculpatului, procurorul de şedinţă
este liber să pună concluzii de achitare dacă din probele
administrate în cursul judecăţii îşi face convingerea de nevinovăţia
inculpatului.
– O altă modalitate de a acţiona în cursul judecăţii este exercitarea
căilor de atac împotriva hotărîrilor pronunţate de către instanţele
de judecată şi de a participa la judecata ce are loc într–o cale de
atac; şi aceste drepturi sînt, de regulă, comune şi părţilor din
proces. Exercitarea unei căi de atac are loc atunci cînd procurorul
consideră că instanţa de judecată a pronunţat o hotărîre
neconformă cu legea şi adevărul, în scopul ca instanţa competentă
să desfiinţeze hotărîrea atacată şi să dea o soluţie legală şi
temeinică. De aceea, la judecata într–o cale de atac exercitată de
către procuror, acesta susţine motivele care au condus la
declararea căii de atac; însă, dacă în cursul judecăţii în calea de
atac se schimbă datele cauzei (a intervenit o amnistie, retragerea
plîngerii prealabile), procurorul pune concluzii corespunzătoare noii
situaţii. Cînd calea de atac este exercitată de o parte din proces,
procurorul pune concluzii după convingerea pe care şi–a făcut–o,
fie în sensul admiterii căii de atac, fie în sensul respingerii ei.
Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate; prin această
cerinţă se urmăresc două obiective:
– instanţa de judecată şi părţile pot verifica corectitudinea cererilor
şi concluziilor formulate de procuror, pentru a le admite sau
respinge;
– se poate verifica în ce măsură este corectă hotărîrea instanţei de
judecată care a admis sau respins cererile şi concluziile
procurorului.
Deci participînd la judecată, în ansamblul ei, procurorul veghează ca
activitatea instanţei de judecată, a părţilor, a apărătorilor să se
desfăşoare potrivit legii, acţionînd în caz contrar prin cereri, excepţii,
concluzii prezentate instanţei de judecată, ca aceasta să asigure
legalitatea şi temeinicia judecăţii; totodată, veghează ca hotărîrile
instanţelor judecătoreşti să fie conforme cu legea şi adevărul,
atacîndu–le pe cele necorespunzătoare prin căile de atac prevăzute de
lege. De reţinut că procurorul general din Parchetul de pe lîngă Curtea
Supremă de Justiţie are în exclusivitate dreptul de a exercita recursul
în anulare şi recursul în interesul legii, care trebuie să asigure ca în
autoritatea de lucru judecat să nu rămînă decît hotărîri legale şi
temeinice.
1) Poziţia procesuală a părţilor în cursul judecăţii
Părţile capătă deplinătatea drepturilor lor procesuale în cursul
judecăţii. Pe de o parte, aceste drepturi procesuale sînt comune cu ale
procurorului, ceea ce asigură “egalitatea de arme” între învinuire şi
apărare; pe de altă parte, părţile se bucură, de principiu, de aceleaşi
drepturi procesuale, ceea ce asigură egalitatea între ele în
participarea la judecată.
Cu toate acestea, legea face unele deosebiri în ce priveşte drepturile
procesuale:
– în cele mai multe cauze penale participarea procurorului este
obligatorie, sub sancţiunea nulităţii absolute, în timp ce
participarea părţilor este facultativă, dacă au fost legal citate, cu
excepţia inculpatului deţinut (art. 314, 375, 38511) şi minor (art.
384), pentru care participarea la judecată este obligatorie;
– o reglementare distinctă derivă şi din calitatea procesuală a
părţilor; inculpatul participă la judecată atît în latura penală, cît şi
 DPP–ps–89
în latura civilă, în timp ce partea vătămată numai în latura penală,
iar partea civilă şi partea responsabilă civilmente numai în latura
civilă, fie că judecata este în primă instanţă, fie în căile de atac;
– dintre părţile din proces, inculpatului i se recunosc mai multe
drepturi procesuale decît celorlalte părţi, deoarece trebuie să se
apere şi împotriva învinuirii penale, dar şi împotriva pretenţiilor
civile ale părţii civile; astfel, în cazurile prevăzute de lege, judecata
inculpatului nu poate avea loc în lipsa sa, asigurîndu–i–se totodată
o asistenţă juridică obligatorie, ceea ce nu operează şi pentru
celelalte părţi.
Drepturile procesuale ale părţilor constau în participarea la judecată,
în condiţii de oralitate, contradictorialitate şi nemijlocire, precum şi în
exercitarea căilor de atac. Aceste două drepturi, cu distincţiile arătate
anterior, sînt comune cu ale procurorului. Dreptul de participare la
judecată al părţilor este garantat prin două mijloace procesuale
eficiente: procedura de citare a părţilor pentru termenul de judecată,
a cărei nesocotire atrage rejudecarea cauzei de către instanţa în culpă
procesuală, şi obligativitatea aducerii la judecată a inculpaţilor
deţinuţi sub sancţiunea unei nulităţi absolute. Dreptul la apărare al
părţilor se realizează prin dreptul procesual de a interveni activ în
cadrul cercetării judecătoreşti, cînd se administrează probele, prin
consultarea lor de către instanţă asupra chestiunilor ce trebuie
soluţionate, prin cuvîntul lor cu privire la chestiunile de fond ale
cauzei; inculpatului i se acordă şi ultimul cuvînt, atît la judecata în
primă instanţă, cît şi la judecata în căile de atac. Reglementarea căilor
de atac crează părţilor largi posibilităţi să folosească aceste mijloace
de promovare a verificării legalităţii şi temeiniciei hotărîrilor
pronunţate, dintre care subliniem regula după care în propria cale de
atac părţilor nu li se poate agrava situaţia de fapt şi de drept stabilită
prin hotărîrea atacată.
În cursul judecăţii în primă instanţă, părţile poartă denumirile stabilite
prin art. 23, 24: inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parte
responsabilă civilmente; cînd o parte a exercitat o cale de atac, poartă
şi denumirea de inculpat apelant, recurent, revizuent, contestator ori
parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente apelantă,
recurentă, revizuentă; în cursul judecăţii într–o cale de atac exercitată
de procuror sau de o parte cu interese contrare, părţile capătă
denumirea de intimaţi (de exemplu: inculpat intimat în apelul
procurorului, al părţii vătămate; parte civilă intimată în apelul sau
recursul părţii responsabile civilmente).
Poziţia de parte în proces încetează din momentul pronunţării unei
hotărîri penale definitive, deoarece acţiunile la care erau parte sînt
stinse, dar poate fi reluată dacă, printr–o cale de atac extraordinară,
se desfiinţează hotărîrea definitivă şi se dispune rejudecarea cauzei.
1) Apărătorii. Reprezentanţii
Părţile pot fi asistate în tot cursul judecăţii, în toate etapele sale. Spre
deosebire de urmărirea penală, unde apărătorul participă la actele de
urmărire la care este interesat şi anunţat de locul şi data efectuării
lor, în cursul judecăţii, care se desfăşoară în şedinţă, apărătorul
participă la efectuarea tuturor actelor de judecată ce se efectuează în
şedinţa de judecată la care participă.
Cînd asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie (art. 171),
judecata nu poate avea loc, sub sancţiunea nulităţii absolute, fără
participarea apărătorului ales sau din oficiu (art. 197 al. 2 şi 3). Dacă
nu se prezintă un avocat ales, cauza se amînă pentru a se obţine, prin
baroul de avocaţi, delegarea unui avocat din oficiu. Cazurile de
asistenţă juridică obligatorie se referă în special la inculpat, dar sînt şi
 DPP–ps–90
cazuri obligatorii pentru celelalte părţi (art. 173). Acordînd asistenţă
juridică părţilor din proces, apărătorii exercită aceste drepturi în
limitele prevăzute de lege; astfel, apărătorul inculpatului acţionează
atît în latura penală, cît şi în latura civilă, în timp ce apărătorul părţii
responsabile civilmente numai în latura civilă.
Ca regulă, apărătorul este un avocat care acordă asistenţă juridică cu
respectarea legii, a statutului profesiei şi potrivit conştiinţei sale.
Apărătorul poate asista partea din proces, dîndu–i acesteia sfaturi de
cum trebuie să acţioneze, dar partea poate să nu urmeze aceste
sfaturi; apărătorul poate prelua, însă, în întregime apărarea părţii,
exercitînd personal drepturile procesuale ale părţii căreia îi dă
asistenţă juridică, în numele şi interesul acesteia. Prezenţa părţii
alături de apărător, atunci cînd acesta prestează asistenţa juridică,
înseamnă că este de acord cu apărarea pe care o face apărătorul; în
cazul în care nu este de acord, trebuie să–şi exprime opunerea sa;
unele din drepturile părţii (de exemplu ultimul cuvînt personal al
inculpatului sau renunţarea la un drept sau la o cale de atac) nu pot fi
exercitate de către apărător în locul părţii, afară de o împuternicire
specială în acest sens. Pentru celelalte părţi din proces, care nu au
fost asistate de apărător deşi asistenţa juridică era obligatorie (art.
173), operează o nulitate relativă.
Părţile pot fi reprezentate la judecată de reprezentantul lor legal
(pentru minorul sub 14 ani de unul din părinţi) sau convenţional (de
regulă un avocat); pentru inculpat există o restricţie în ce priveşte
reprezentarea, fiindu–i recunoscut acest drept în cazul judecăţii în
primă instanţă numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de cel mult un an sau pedeapsa amenzii (art.
174). Cînd reprezentantul nu este avocat, acesta este asistat la
judecată de un avocat; cînd reprezentantul este un avocat, acesta
exercită drepturile procesuale ale părţii ca reprezentant-apărător.
§1. Principiile specifice fazei de judecată
1) Aplicarea în faza de judecată a principiilor
fundamentale ale procesului penal
Principiile fundamentale ale procesului penal se definesc prin acţiunea
lor de a determina întreaga desfăşurare a procesului penal, inclusiv
judecata. Dacă unele principii fundamentale ale procesului penal
aveau restricţii de aplicare în faza de urmărire penală (garantarea
dreptului la apărare, garantarea inviolabilităţii domiciliului şi a
secretului comunicaţiilor), în faza de judecată principiile fundamentale
ale procesului penal au o deplină şi eficientă aplicare. Întrucît judecata
este faza principală a procesului penal, Codul de procedură penală
cuprinde dispoziţii speciale care marchează aplicarea principiilor
fundamentale ale procesului penal în activitatea de judecată.
Astfel, pentru a se asigura aplicarea fermă a principiului legalităţii în
faza de judecată, Codul prevede dispoziţii speciale la judecata în apel
(art. 379), în recurs (art. 3859), în contestaţie în anulare (art. 396) şi în
recurs în anulare (art. 410) prin care, în caz de încălcare a legii de
procedură penală în desfăşurarea judecăţii sau în cazul aplicării
greşite a legii penale şi a legii civile în soluţionarea cauzei se
procedează la desfiinţarea hotărîrii nelegale cu rejudecarea cauzei în
condiţii de legalitate. Dispoziţii speciale se referă şi la principiile aflării
adevărului şi al rolului activ al instanţei de judecată, al garantării
dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 287, instanţa de judecată îşi
exercită atribuţiile activ în vederea aflării adevărului, formîndu–şi
convingerea pe baza probelor administrate în cauză; şedinţa de
judecată – care este publică, orală, contradictorie şi nemijlocită şi în
care se verifică probele strînse la urmărirea penală şi se
 DPP–ps–91
administrează probe noi, lămurindu–se cauza sub toate aspectele –
constituie o garanţie pentru aflarea adevărului şi exercitarea rolului
activ al instanţei de judecată. Pentru aplicarea principiului garatării
libertăţii persoanei constituie o garanţie obligaţia impusă instanţei de
judecată de a verifica legalitatea şi justeţea măsurii preventive luate
de către procuror faţă de inculpat (art. 300), dreptul acestuia de a se
plînge instanţei împotriva unei privări de libertate nejustificate (art.
1401) şi de a declara recurs împotriva hotărîrilor care privesc măsurile
preventive (art. 141); sînt garanţii pentru aplicarea principiului
garantării dreptului la apărare în faza de judecată dispoziţiile potrivit
cărora apărătorul participă la întreaga activitate de judecată, unde
poate exercita drepturile procesuale ale părţii, precum şi cele care se
referă la lărgirea asistenţei juridice obligatorii a inculpatului faţă de
faza de urmărire penală (art. 294, 171, 172).
Deci judecata este faza procesului penal în care îşi au aplicare toate
principiile fundamentale ale procesului penal, în toate cerinţele pe
care acestea le implică.
1) Principiile specifice ale fazei de judecată
Pe lîngă principiile fundamentale ale procesului penal, judecata este
aşezată şi pe principii specifice acesteia, principii care se aplică, în
toate cerinţele lor, numai în această fază a procesului penal. S–a
arătat că urmărirea penală este necontradictorie, nepublică şi
preponderent scrisă; în cursul judecăţii se aplică principii contrare,
procesul desfăşurîndu–se într–o şedinţă de judecată, publică, orală,
nemijlocită şi contradictorie (art. 289–290). Aceste principii –
cunoscute procesului penal acuzatorial din antichitate – sînt proprii
fazei de judecată în toate legislaţiile moderne de procedură penală.
Caracterul judecăţii de fază principală a procesului penal, determinat
de aceste principii, a influenţat literatura de specialitate de a
considera publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea şi nemijlocirea
şedinţei de judecată ca principii fundamentale ale procesului penal,
raportînd totul la partea principală.
Codul de procedură penală român din 1968 a adoptat punctul de
vedere de a diferenţia principiile fundamentale ale procesului penal –
aplicabile în toată desfăşurarea acestuia, pe care le–a inclus în art. 2–
8 sub titulatura de “Regulile de bază ale procesului penal” – şi
principiile specifice fazei de judecată – prevăzute în partea specială a
Codului de procedură penală, în Titlul II, “Judecata” (art. 289–290);
avînd o sferă mai redusă de acţiune – numai judecata penală –
principiile publicităţii, oralităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii
şedinţei de judecată sînt considerate, în reglementarea actuală, ca
principii specifice fazei de judecată.
A. Desfăşurarea judecăţii în şedinţă (art. 289)
Organul de urmărire efectuează actele de cercetare la momentul
potrivit şi la locul adecvat, fără a fi necesară – cu unele excepţii –
chemarea părţilor să părticipe la efectuarea lor. Judecata are lor, însă,
în şedinţă, ceea ce presupune că se desfăşoară într–un loc anume
destinat judecăţii, la o anumită dată anunţată din timp, cu asigurarea
chemării părţilor pentru data şi locul stabilit. Participarea membrilor
completului de judecată, a procurorului, a părţilor şi apărătorilor lor la
activitatea de judecată implică întrunirea lor în acelaşi loc şi în acelaşi
moment, ceea ce înseamnă desfăşurarea unei şedinţe de judecată.
Şedinţa de judecată are loc, de regulă, la sediul instanţei
judecătoreşti, unde sînt amenajate săli speciale de judecată. Noţiunea
de “şedinţă” nu are în vedere o “sală de şedinţă” amenajată la sediul
judecătoriei, tribunalului, curţii, ci întrunirea tuturor participanţilor la
judecată în acelaşi loc şi timp, căci legea prevede – pentru motive
 DPP–ps–92
temeinice – posibilitatea ca judecata să se desfăşoare – în întregime
sau parţial – în alt loc, cum ar fi o sală dintr–o altă instituţie, dintr–un
cămin cultural etc.; prin motive temeinice se înţeleg acele împrejurări
care ar asigura în mai bune condiţii rolul educativ al judecăţii, de a
acţiona asupra conştiinţei celor care asistă la judecată pentru a se
preveni săvîrşirea de infracţiuni.
În cazul în care şedinţa de judecată se desfăşoară în alt loc decît sala
de şedinţă de la sediul instanţei judecătoreşti, trebuie luate măsurile
necesare pentru a fi chemate părţile la acest loc, dar şi a face
cunoscut publicului locul unde se va desfăşura judecata.
B. Publicitatea şedinţei de judecată (art. 290)
Principiul publicităţii şedinţei de judecată este consacrat în art. 126
din Constituţia României, în art. 5 L.O.J., în art. 290 Cod procedură
penală, care prevăd că şedinţele de judecată sînt publice, în afară de
cazurile prevăzute de lege. Prin publicitatea şedinţei de judecată
trebuie să înţelegem asigurarea accesului liber la locul de judecată a
oricărei persoane care nu are calitate procesuală în cauza ce se
judecă; dacă este asigurat accesul liber, şedinţa de judecată devine
publică chiar dacă nu se află nici o persoană la locul de judecată.
Participarea la judecată a părţilor şi a apărătorilor lor este o cerinţă a
principiului garantării dreptului la apărare şi a contradictorialităţii
şedinţei de judecată, care exprimă cerinţa ca părţile să participe la
judecată şi să se confrunte între ele; cerinţă a principiului publicităţii
este accesul liber al acelor persoane care nu sînt participante la
proces, deci a “publicului”. Cu toate acestea, minorii sub 16 ani nu
sînt admişi în sala de şedinţă pentru a asista la judecată, iar
persoanele majore sînt admise doar în limitele capacităţii de
cuprindere a sălii de şedinţă.
Publicitatea şedinţei de judecată este o cucerire a revoluţiei burghezo-
democratice, ca reacţie împotriva caracterului secret al procesului
inchizitorial, instituindu–se astfel un control din partea populaţiei
asupra modului în care se înfăptuieşte justiţia, dar totodată şi în scop
educativ, căci desfăşurarea judecăţii poate acţiona intimidant asupra
celor ce ar fi dispuşi să săvîrşească infracţiuni. De aceea, acest
principiu este consacrat prin Constituţie şi respectarea lui este pusă
sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 197 al. 2 şi 3).
Codul de procedură penală prevede şi derogări de la publicitatea
şedinţei de judecată, în sensul că judecata are loc în şedinţă “secretă”
(art. 290 al. 2–5). Cazurile în care poate avea loc şedinţă secretă sînt
acelea în care, dacă şedinţa ar fi publică, s–ar aduce atingere unor
interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane.
În cazul judecării unor inculpaţi minori, judecata are loc întotdeauna în
şedinţă nepublică. Dispoziţia de judecare a cauzei în şedinţă secretă
aparţine instanţei de judecată, după ascultarea punctului de vedere al
procurorului şi al părţilor prezente la judecată. Pentru a se controla
totuşi modul cum procedează instanţa cu privire la respectarea
acestui principiu, declararea de şedinţă secretă trebuie să fie
pronunţată în şedinţă publică, supusă deci controlului opiniei publice,
iar pronunţarea hotărîrii asupra fondului trebuie să aibă loc tot în
şedinţă publică. Şedinţa poate fi declarată secretă pentru întreaga
desfăşurare a şedinţei de judecată sau numai pe timpul efectuării
unor acte de judecată (de exemplu ascultarea unei minore victimă a
unui viol).
În timpul cît şedinţa este secretă, nu este permisă prezenţa în sala de
şedinţă decît a părţilor, a reprezentanţilor acestora, a apărătorilor şi
celorlalte persoane chemate în interesul judecăţii (martori, experţi,
interpreţi). Secretul şedinţei de judecată se deosebeşte de lipsa de
 DPP–ps–93
publicitate a actelor de urmărire penală, care constituie, pînă la
terminarea cercetării penale, un secret şi pentru părţile din proces; se
deosebeşte, însă, şi de şedinţa secretă în care se face deliberarea
completului de judecată, cu excluderea şi a procurorului şi a
grefierului (art. 307). De aceea, este mai corectă formularea de
şedinţă “nepublică”, aşa cum se prevede în art. 485 pentru şedinţa de
judecată a inculpaţilor minori.
C. Oralitatea şedinţei de judecată
Spre deosebire de urmărirea penală – unde părţile iau cunoştinţă de
probele strînse şi de punctele de vedere ce s–au exprimat în special
din documentele scrise (procese-verbale, declaraţii scrise, ordonanţe)
– judecata se desfăşoară oral, prin viu grai. Oralitatea şedinţei de
judecată asigură, în primul rînd, publicitatea judecăţii, deoarece
publicul prezent poate lua cunoştinţă direct despre învinuire, apărare,
despre ce spun martorii şi experţii, despre hotărîrea pronunţată; în al
doilea rînd, asigură contradictorialitatea şi nemijlocirea, deoarece
procurorul şi părţile iau cunoştinţă imediat de cererile şi susţinerile
participanţilor la proces, avînd astfel posibilitatea să se alăture sau să
facă obiecţiile necesare faţă de cele auzite, să combată susţinerile
neîntemeiate.
Oralitatea este asigurată prin modul în care legea prevede
desfăşurarea şedinţei de judecată: preşedintele declară deschisă
şedinţa de judecată, dispune strigarea părţilor şi a martorilor, se
citeşte actul de sesizare a instanţei, se pun în discuţie chestiunile
prealabile, se procedează la ascultarea părţilor şi a martorilor, se
acordă cuvîntul procurorului şi părţilor, se dă inculpatului ultimul
cuvînt, se pronunţă hotărîrea adoptată. Toate aceste activităţi implică
desfăşurarea lor orală.
Actele de judecată desfăşurate oral se consemnează în documente
scrise: declaraţii ale părţilor şi martorilor, procese-verbale, încheieri
de şedinţă, minute, sentinţe şi decizii.
Întrucît oralitatea este de esenţa şedinţei de judecată, nerespectarea
acestui principiu atrage sancţiunea nulităţii, dar o nulitate relativă, ce
presupune constatarea producerii unei vătămări părţilor din proces ce
nu poate fi înlăturată decît prin desfiinţarea hotărîrii pronunţate cu
încălcarea acestui principiu.
D. Principiul nemijlocirii şedinţei de judecată
Acest principiu exprimă cerinţa ca instanţa de judecată care urmează
să soluţioneze cauza să ia cunoştinţă direct, nemijlocit de probele
administrate, precum şi de cererile şi concluziile puse de către
procuror şi părţile din proces, personal sau prin apărătorii lor.
Percepînd direct probele, judecătorii capătă o mai mare capacitate de
a afla adevărul decît dacă aceste probe le–ar percepe din
documentele în care au fost consemnate; ascultînd părţile şi martorii,
membrii completului de judecată pot interveni pentru a lămuri ceea
ce li se pare nelămurit, de a completa şi preciza toate faptele şi
împrejurările de fapt. Ca urmare a adoptării acestui principiu, judecata
cuprinde o cercetare judecătorească, în care se verifică probele de la
urmărirea penală şi se administrează probe noi de către judecătorii
care vor soluţiona cauza; de asemenea – spre deosebire de urmărirea
penală, unde se pot folosi numai cereri şi memorii scrise – la judecată
se desfăşoară dezbateri judiciare orale, în care procurorul are cuvîntul
pentru a susţine învinuirea, iar părţile au cuvîntul pentru a–şi apăra
interesele legitime, confruntare de susţineri percepută nemijlocit de
către membrii completului de judecată, care–şi pot forma astfel o
părere corectă asupra soluţiei ce trebuie adoptată. Este greu de admis
că judecătorii care nu au fost de faţă la judecarea cauzei şi nu au
 DPP–ps–94
perceput direct probele şi concluziile părţilor ar putea da o soluţie
corectă cauzei.
Nemijlocirea poate fi totală sau parţială; este totală atunci cînd
judecata are loc de la început şi pînă la pronunţarea hotărîrii cu
aceiaşi judecători, care au fost prezenţi tot timpul în completul de
judecată. O asemenea nemijlocire este asigurată de unicitatea
completului de judecată şi de continuitatea şedinţei de judecată; pe
de o parte, membrii completului de judecată nu se pot schimba în
cursul judecăţii, adoptarea hotărîrii aparţinînd judecătorilor care au
perceput direct şi în totalitate atît probele administrate, cît şi
concluziile puse de procuror şi părţile din proces; pe de altă parte, în
timp ce se judecă o cauză – care ar putea dura mai mult timp –
judecătorii nu au dreptul să judece şi alte cauze, pentru a se putea
concentra numai asupra cauzei în care vor trebui să se pronunţe66.
Codul nostru de procedură penală prevede nemijlocirea ca un
principiu al judecăţii, dar este o nemijlocire care poate fi îndeplinită şi
parţial. Prin reglementarea unei cercetări judecătoreşti la prima
instanţă, în apel şi chiar în recurs, după casare, se impune
judecătorului să perceapă nemijlocit probele, ceea ce implică
verificarea probelor administrate în faţa organelor de urmărire penală;
de aceea, instanţa de judecată este obligată să asculte din nou
părţile, martorii, ceea ce le asigură posibilitatea de a percepe direct
declaraţiile acestora, să obţină completările necesare, să verifice
sinceritatea şi veridicitatea celor declarate. În numeroase cauze
penale administrarea probelor, a susţinerilor părţilor au loc în
întregime în faţa aceloraşi judecători; în acest scop, potrivit art. 292
al. 2, “completul de judecată trebuie să rămînă acelaşi în tot cursul
judecării cauzei”. Această dispoziţie, care formulează unicitatea
completului de judecată, este însă doar o recomandare, căci în
continuare se prevede: “Cînd aceasta nu este posibil, completul de
judecată se poate schimba pînă la începerea dezbaterilor”. Deci în
timpul cercetării judecătoreşti, care durează mai multe termene de
judecată, nu se produce vreo ilegalitate dacă se schimbă membrii
completului de judecată.
Din momentul începerii dezbaterilor judiciare, cînd se pun concluzii
asupra fondului la prima instanţă şi asupra căilor de atac exercitate la
instanţele de control judiciar, se aplică integral nemijlocirea, în sensul
că judecătorii care adoptă hotărîrea trebuie să fie judecătorii care au
participat la dezbateri; se asigură astfel, pentru această parte a
judecăţii, unicitatea completului de judecată, sub protecţia nulităţii
absolute, fiind dispoziţii relative la compunerea instanţei de judecată;
dacă, întîmplător, între data dezbaterilor şi data pronunţării hotărîrii,
vreunul dintre judecători a decedat, judecata trebuie să fie reluată din
stadiul dezbaterilor judiciare, pentru ca judecătorii noului complet să
participe la dezbateri şi la soluţionarea cauzei.
Reglementarea noastră nu asigură însă continuitatea şedinţei de
judecată, deoarece cercetarea judecătorească se poate desfăşura pe
mai multe termene de judecată, în care timp aceiaşi judecători iau
parte la judecarea şi soluţionarea altor cauze penale.
E. Contradictorialitatea şedinţelor de judecată
S–a arătat că, teoretic, principiul contradictorialităţii exprimă cerinţa
ca funcţia de învinuire să fie despărţită de funcţia jurisdicţională, fiind
66 Pentru a se evita, în caz de accident al unui judecător, de a se relua
judecata din nou, în unele legislaţii străine se prevede posibilitatea ca la
judecată să participe şi un judecător asistent, care nu face parte din
completul de judecată, dar care ar putea înlocui pe judecătorul aflat în
imposibilitate de a judeca în continuare cauza.
 DPP–ps–95
pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare. Învinuirea şi
apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii
contradictorii, astfel încît autoritatea care judecă şi soluţionează cauza
– instanţa de judecată – să ajungă, din disputa lor, la o apreciere
corectă a probelor şi la adoptarea unei soluţii legale şi temeinice. Ca
urmare, aşezarea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică
egalitatea de “arme” între învinuire şi apărare, între susţinerea
pretenţiilor civile şi combaterea lor, în sensul că se acţionează cu
aceleaşi mijloace procesuale; participarea la judecată, cu dreptul de a
face cereri, a ridica excepţii, a pune concluzii, a exercita căile de atac,
pe care instanţa de judecată le poate admite sau respinge, poate
adopta propria sa soluţie, constituie aspecte ale contradictorialităţii la
judecată.
Din punct de vedere practic, participanţii la proces au dreptul să–şi
spună cuvîntul cu privire la orice chestiune de care depinde
soluţionarea justă a cauzei; ca urmare, la orice cerere a procurorului,
inculpatul este chemat să–şi spună părerea, după cum la orice cerere
a inculpatului trebuie, înainte ca instanţa să ia o hotărîre, să–şi
expună părerea şi procurorul sau partea vătămată. Concluziile asupra
fondului sînt puse mai întîi de către procuror, de partea vătămată,
care susţin învinuirea, după care inculpatul – personal sau prin
apărătorul său – formulează apărarea, prin combaterea celor
susţinute de învinuire. Aceasta nu înseamnă că, în unele chestiuni,
punctele de vedere ale învinuirii şi ale apărării nu pot coincide.
Prin rolul său activ, instanţa de judecată complineşte această dispută,
intervenind pentru susţinerea învinuirii sau apărării, după caz,
încercînd să afle adevărul şi să soluţioneze cauza potrivit legii, ceea
ce nu exclude luarea unei hotărîri care să nu fie conformă nici cu
învinuirea formulată, şi nici cu apărarea care a combătut–o. Rolul activ
al instanţei de judecată este limitat de contradictorialitate, deoarece
instanţa nu poate lua hotărîri din proprie iniţiativă fără a cere ca
procurorul şi părţile să–şi exprime punctul lor de vedere în chestiunea
ce trebuie rezolvată.
Pentru a exista contradictorialitate se cere ca părţile să fie prezente la
şedinţa de judecată, prezenţa procurorului fiind, de regulă,
obligatorie. În acest scop este reglementată procedura de citare, care
asigură cunoaşterea de către părţi a datei şedinţei de judecată pentru
a participa la aceasta. Contradictorialitatea este însă restrînsă atunci
cînd şedinţa de judecată are loc în lipsa uneia din părţi, procedura de
citare fiind îndeplinită.
§1. Structura fazei de judecată
1) Etapele judecăţii
Judecata se desfăşoară – ca întindere în cadrul procesului penal – din
momentul sesizării primei instanţe prin rechizitoriul procurorului sau,
în cazurile prevăzute de lege, prin plîngerea prealbilă a persoanei
vătămate şi pînă la pronunţarea hotărîrii penale definitive. Judecata
poate fi reluată în urma exercitării unei căi de atac extraordinare prin
care se desfiinţează hotărîrea penală definitivă şi cauza se rejudecă
din etapa de la care s–a dispus rejudecarea.
Potrivit structurii Titlului II al părţii speciale a Codului de procedură
penală, judecata are, ca structură, trei etape: judecata în primă
instanţă, căile de atac ordinare şi căile de atac extraordinare.
Judecata în primă instanţă are caracter necesar, indispensabil pentru
realizarea scopului procesului penal, întrucît fără o asemenea etapă
nu se poate aplica sancţiunea prevăzută de legea penală celui ce a
săvîrşit o infracţiune; judecata în căile de atac ordinare – deci în
condiţiile în care nu s–a pronunţat încă o hotărîre definitivă – are un
 DPP–ps–96
caracter eventual, în sensul că se desfăşoară numai dacă procurorul şi
părţile exercită o cale de atac ordinară – apelul şi recursul – altfel
hotărîrea pronunţată de prima instanţă devine definitivă şi executorie.
Practic, caracterul eventual nu se evidenţiază, deoarece fie
procurorul, fie una din părţile din proces declară apel şi recurs. În ce
priveştejudecata în căile extraordinare de atac – contestaţia în
anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul legii –
aceasta are un caracter de excepţie, legea limitînd cazurile în care
poate fi exercitată o cale de atac extraordinară, astfel încît folosirea
uneia dintre aceste căi de atac extraordinare are un caracter
excepţional, de întîlneşte destul de rar în practica instanţelor
judecătoreşti. Etapele judecăţii în căile de atac păstrează
caracteristicile fazei de judecată, dar prezintă şi particularităţi faţă de
judecata în primă instanţă, determinate de obiectul căii de atac, de
instanţa competentă să o judece şi de procedura de desfăşurare a
acesteia. Judecata în căile de atac constituie etape ale judecăţii prin
care se efectuează un control din partea unei instanţe judecătoreşti
ierarhic superioare cu privire la hotărîrile pronunţate de instanţe
judecătoreşti de grad inferior; o reexaminare a cauzei se poate face şi
de către instanţa care a soluţionat–o.
Judecata, ca fază a procesului penal, poate fi compartimentată în
două cicluri procesuale, fiecare cuprinzînd mai multe etape.
Ciclul procesual ordinar al judecăţii constă din trei etape: judecata
în primă instanţă, judecata în apel şi judecata în recurs. Deci ciclul
procesual penal ordinar cuprinde, de regulă, trei grade de jurisdicţie,
în unele cazuri desfăşurîndu–se numai pe două grade de jurisdicţie.
Dacă la judecata în apel se constată încălcări ale legii produse la
judecata în primă instanţă, cauza poate trece din nou în etapa
judecăţii în primă instanţă, cu trecerea, apoi, din nou la judecata în
apel; dacă la judecata în recurs se constată încălcarea legii comisă în
cursul etapelor anterioare, cauza se poate întoarce fie la judecata în
primă instanţă, fie la etapa judecăţii în apel. Deci ciclul procesual
ordinar are elasticitatea necesară de a se corecta erorile de procedură
sau de judecată în acea etapă unde s–au produs.
Ciclul extraordinar al judecăţii are loc în urma exercitării unei căi de
atac extraordinare împotriva unei hotărîri penale definitive. Calea de
atac extraordinară avînd un caracter de excepţie, ciclul extraordinar
se reduce, de regulă, la o singură judecată în contestaţie în anulare, în
revizuire, în recurs în anulare, deci o singură etapă procesuală
extraordinară. Sînt totuşi cazuri în care în aceeaşi cauză se pot
exercita succesiv mai multe căi de atac extraordinare, situaţie în care
ciclul procesual penal extraordinar cuprinde mai multe etape de
judecată; astfel, împotriva unei hotărîri definitive date de instanţa de
recurs se poate exercita calea de atac extraordinară a contestaţiei în
anulare, dar după respingerea acesteia se poate exercita un recurs în
anulare. Excepţie face revizuirea care, fiind de competenţa primei
instanţe de judecată, hotărîrea acesteia poate fi atacată cu apel şi
apoi cu recurs. Admiterea unei căi de atac extraordinare şi
desfiinţarea hotărîrii penale definitive atacate atrage reluarea ciclului
procesual penal ordinar deoarece, nemaiexistînd o hotărîre definitivă,
trebuie rejudecată cauza şi dată o soluţie de fond. Ciclul procesual
penal ordinar se reia din acea fază procesuală unde s–a produs
eroarea de fapt sau de drept67.

67 De exemplu, admiterea unui recurs în anulare face posibilă reluarea

judecăţii din etapa judecăţii în primă instanţă, dar şi etapa judecăţii în apel
sau în recurs.
 DPP–ps–97
Judecata în ciclul procesual penal ordinar se deosebeşte de judecata
în ciclul procesual penal extraordinar; deosebiri există şi între
diferitele etape ale judecăţii în fiecare ciclu procesual; astfel, judecata
în primă instanţă se deosebeşte de judecata în apel şi în recurs;
judecata în contestaţie în anulare se deosebeşte de judecata în
revizuire şi în recurs în anulare.
1) Stadiile de desfăşurare a fiecărei etape de
judecată
Etapele judecăţii din amîndouă ciclurile sînt compartimentate în stadii
procesuale.
Ca regulă generală, o etapă a judecăţii parcurge trei stadii procesuale:
– stadiul pregătirii şedinţei de judecată;
– stadiul de desfăşurare a şedinţei de judecată;
– stadiul deliberării şi adoptării hotărîrii.
Stadiul pregătirii şedinţei de judecată se caracterizează prin
efectuarea unor acte care asigură buna desfăşurare a şedinţei de
judecată; aceste acte sînt în afara şedinţei de judecată, sînt acte de
administraţie a justiţiei, raţiune pentru care nu li se aplică principiile
specifice ale judecăţii; ele sînt efectuate de către preşedintele
instanţei judecătoreşti şi de personalul auxiliar (grefieri, arhivari etc.);
ele constau din fixarea termenului de judecată, emiterea citaţiilor,
asigurarea asistenţei juridice obligatorii, pregătirea dosarului pentru
judecată.
Şedinţa de judecată se desfăşoară în faţa completului de judecată, cu
participarea procurorului şi a părţilor, cu aplicarea principiilor specifice
ale judecăţii – publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şi
contradictorialitatea.
Deliberarea şi adoptarea hotărîrii are loc în camera de consiliu, în
prezenţa numai a membrilor completului de judecată, cu discuţii în
secret asupra soluţiei ce trebuie adoptată.
Deci fiecare din stadiile de desfăşurare ale fiecărei etapte de judecată
prezintă particularităţi care îi determină delimitarea sa de celelalte
stadii.
Fiecare stadiu de judecată cuprinde activităţi de judecată ce–i sînt
specifice şi care se deosebesc unele de altele. Astfel, în cursul;
şedinţei de judecată în primă instanţă se efectuează, iniţial, acte de
verificare a îndeplinirii condiţiilor de judecare a cauzei, se trece apoi la
cercetarea judecătorească, care cuprinde acte de administrare a
probelor şi, în final, la dezbaterile judiciare, deci la susţinerile făcute
de către procuror şi părţi asupra fondului cauzei; cercetarea
judecătorească se deosebeşte de dezbaterile judiciare.
La judecata în contestaţie în anulare şi la judecata în revizuire se pot
parcurge două subetape: admiterea în principiu a căii de atac
extraordinare şi judecarea în fond a căii de atac admise în principiu.
Fiecare subetapă parcurge, la rîndul ei, cele trei stadii din procesele
arătate anterior.
Compartimentarea etapelor judecăţii în stadii procesuale permite, în
raport de fiecare stadiu, examinarea normelor comune care li se
aplică; procedura după care se desfăşoară aceste stadii procesuale
fiind deosebită, este necesară examinarea fiecărui stadiu în raport de
etapa din care face parte.
 DPP–ps–98
I.1. Dispoziţiile generale potrivit cărora se
desfăşoară judecata în toate etapele sale
1) Dispoziţii generale privind măsurile de pregătire
a şedinţei de judecată
În vederea desfăşurării în bune condiţii a şedinţei de judecată, în
oricare din etapele judecăţii se iau următoarele măsuri de pregătire:
a) Fixarea termenului de judecată
După înregistrarea dosarelor se stabileşte data la care va avea loc
şedinţa de judecată, de către preşedintele instanţei judecătoreşti în
dosarele venite prin rechizitoriu de la parchet, şi de către judecătorul
de serviciu în dosarele formate la plîngerea prealabilă a persoanei
vătămate. Termenul şedinţei de judecată se fixează în raport de
urgenţa cauzei; astfel, în cauzele în care inculpaţii sînt arestaţi
preventiv, se fixează un termen scurt pentru şedinţa de judecată (art.
293); în acelaşi mod se fixează termenul şi în cauzele privind
infracţiuni supuse procedurii de judecată a infracţiunilor flagrante (art.
472) ori în alte cauze cu caracter urgent.
b) Citarea părţilor şi a celorlalte persoane
chemate la şedinţa de judecată
Odată cu fixarea termenului de judecată se dispune şi citarea părţilor
şi a celorlalte persoane pentru care legea prevede chemarea lor la
şedinţa de judecată (martori, experţi, interpreţi). Identitatea şi adresa
acestor persoane sînt consemnate în anexa la rechizitoriu sau în
plîngerea persoanei vătămate. Citarea se face prin biroul de citare al
instanţei judecătoreşti, potrivit art. 175–181. În cazul în care o
persoană ce urmează a fi citată este în stare de deţinere (cel mai
adesea inculpatul), odată cu citaţia se dispune şi aducerea ei din locul
de deţinere la sediul instanţei care judecă acea persoană. Procurorul
nu se citează, el avînd obligaţia să participe la judecată, dacă
participarea sa este obligatorie potrivit legii.
c) Asigurarea asistenţei juridice obligatorii
În cauzele în care asistenţa juridică este obligatorie, (art. 171),
preşedintele judecătoriei, tribunalului sau curţii, odată cu fixarea
termenului de judecată, dispune a se solicita baroului de avocaţi
delegarea unui avocat din oficiu pentru cazul în care inculpatul nu are
un avocat ales. Avocatul desemnat ca apărător din oficiu are obligaţia
să studieze dosarul pînă la şedinţa de judecată şi, dacă este necesar,
să obţină o întrevedere cu inculpatul arestat preventiv înainte de
desfăşurarea şedinţei de judecată. În acest caz, preşedintele
judecătoriei, tribunalului sau curţii ia măsuri ca inculpatul să ia
cunoştinţă de dosar şi să poată lua contact cu apărătorul său (art.
294).
Părţile şi apărătorii lor iau cunoştinţă de piesele dosarului înainte de
şedinţa de judecată.
d) Întocmirea şi afişarea listei privitoare la
cauzele care se judecă la termenul fixat
Întrucît la acelaşi termen este stabilită şi judecarea altor cauze
penale, se întocmeşte lista cauzelor care se vor judeca în aceeaşi zi.
La întocmirea listei se ţine seama de data înregistrării dosarelor la
instanţă, dîndu–se însă întîietate cauzelor în care sînt deţinuţi şi celor
pentru care legea prevede că judecarea se face de urgenţă şi cu
precădere. Lista se afişează cu 24 ore înaintea termenului şedinţei de
judecată.
e) Verificarea îndeplinirii măsurilor
pregătitoare
Înainte de împlinirea termenului de judecată, preşedintele completului
care va judeca în cauză are îndatorirea de a verifica dacă au fost
 DPP–ps–99
citate toate părţile şi persoanele care trebuie să participe la judecată
şi dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită, dacă este
asigurată asistenţa juridică obligatorie şi dacă a fost afişată lista de
procese, astfel încît la termenul de judecată să poată avea loc şedinţa
de judecată. Cînd aceste măsuri nu au fost îndeplinite, acţionează de
urgenţă pentru realizarea lor.
Preşedintele completului de judecată are obligaţia de a cunoaşte
conţinutul dosarului, pentru a putea conduce şedinţa de judecată.
2) Dispoziţiile generale privind desfăşurarea
şedinţei de judecată
Şedinţa de judecată se desfăşoară public, oral, nemijlocit şi
contradictoriu în faţa completului de judecată, în prezenţa
procurorului, a părţilor, a apărătorilor lor. În cursul şedinţei de
judecată – în primă instanţă, în apel, recurs sau într–o cale de atac
extraordinară – se aplică următoarele dispoziţii cu caracter general:
a) Conducerea şedinţei de judecată şi
asigurarea ordinii şi solemnităţii ei (art. 269–
298)
Întreaga activitate din şedinţa de judecată se desfăşoară sub
conducerea preşedintelui completului de judecată; orice legătură între
instanţă, pe de o parte, procuror, părţi şi apărători, martori şi experţi,
pe de altă parte, are loc prin intermediul preşedintelui completului de
judecată. Pe lîngă atribuţia de a conduce şedinţa de judecată,
preşedintele completului de judecată îndeplineşte şi alte atribuţii ce–i
sînt date prin lege (art. 318, 322 etc.). Cînd judecă un singur
judecător, îi revin acestuia toate atribuţiile date prin lege preşedintelui
completului de judecată.
Conducînd şedinţa de judecată, preşedintele completului deschide
lucrările, ia măsurile de ordine necesare, asigură solemnitatea
judecăţii, decide asupra chestiunilor ce nu sînt date în competenţa
instanţei, procedează – dacă este cazul – la administrarea probelor,
prin intermediul său punîndu–se întrebările persoanelor ascultate şi
consemnîndu–se răspunsurile, dă şi ia cuvîntul procurorului, părţilor,
apărătorilor, închide şedinţa de judecată, pronunţă hotărîrea.
În îndeplinirea atribuţiei de a asigura ordinea şi solemnitatea şedinţei
de judecată, preşedintele limitează accesul publicului, ţinînd seama
de capacitatea sălii de şedinţă; atrage atenţia persoanelor aflate în
sala de şedinţă de a păstra disciplina ei, în caz de nesupunere dispune
îndepărtarea celor care nu o respectă. Preşedintele poate îndepărta
din sala de şedinţă orice parte din proces care nu respectă ordinea şi
solemnitatea şedinţei; însă pentru a se asigura dreptul la apărare,
înainte de începerea dezbaterilor preşedintele are obligaţia de a
chema partea îndepărtată din şedinţă şi să–i aducă la cunoştinţă
actele esenţiale efectuate în lipsa sa şi să–i citească declaraţiile celor
ascultaţi, întrebînd–o dacă are de formulat observaţii sau cereri în
legătură cu ele; cît timp partea este îndepărtată din sala de şedinţă,
apărătorul ei poate acorda asistenţa juridică necesară.
b) Constatarea infracţiunilor de audienţă (art.
299)
Se numeşte infracţiune de audienţă fapta penală săvîrşită în cursul
şedinţei de judecată. Într–o asemenea situaţie, preşedintele
completului de judecată constată fapta şi identifică pe făptuitor,
încheind un proces-verbal. Dacă este cazul, instanţa dispune
arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite mandatul
de arestare preventivă a acestuia; potrivit legii, arestarea preventivă
durează cel mult 5 zile.
 DPP–ps–100
Procesul-verbal de constatare a infracţiunii de audienţă se trimite
procurorului pentru efectuarea urmăririi penale. În cazul în care s–a
dispus arestarea preventivă a învinuitului, acesta este trimis de îndată
procurorului, împreună cu procesul-verbal de constatare şi mandatul
de arestare preventivă ca învinuit. Întrucît arestarea preventivă nu se
poate dispune decît după începerea procesului penal, înseamnă că
actele încheiate de către preşedintele completului de judecată au
caracterul de acte de începere a procesului penal.
c) Deschiderea şedinţei de judecată şi
verificările făcute de preşedinte
Preşedintele completului de judecată deschide şedinţa, anunţă cauza
a cărei judecare este la rînd şi dispune ca grefierul să facă apelul
părţilor şi a celorlalte persoane citate. Grefierul îl informează pe
preşedinte care dintre persoanele citate au răspuns la apelul făcut şi
s–au prezentat la judecată.
Dacă părţile sînt prezente, cauza este în stare de judecată. Părţile se
pot prezenta şi fără să fi fost citate sau fără să fi primit citaţia,
preşedintele avînd însă îndatorirea să stabilească identitatea lor. În
cazul în care una din părţi lipseşte, preşedintele verifică dacă
procedura de citare a fost îndeplinită. Potrivit art. 291, instanţa poate
proceda la judecarea cuzei şi în lipsa vreuneia din părţi, cu condiţia ca
procedura de citare faţă de aceasta să fi fost îndeplinită şi să nu
existe vreunul din cazurile de prezenţă obligatorie a inculpatului. Cu
toate acestea, cînd instanţa consideră că prezenţa uneia din părţile
lipsă este necesară, poate amîna cauza şi lua măsuri pentru
prezentarea acesteia la termenul pe care–l fixează.
În cazul cînd cauza se amînă, părţile prezente nu se mai citează
pentru termenele următoare de judecată, chiar dacă ar lipsi la vreunul
din ele, fiind considerate că au termenul în cunoştinţă. Aceeaşi
dispoziţie se aplică şi martorilor şi experţilor prezenţi la un termen de
judecată, care iau cunoştinţă de noul termen la care s–a amînat
cauza. Militarii, deţinuţii şi bolnavii în spitale sînt citaţi la fiecare
termen de judecată. La cererea persoanelor care iau termenul în
cunoştinţă, instanţa le înmînează citaţii spre a le servi drept justificare
pentru prezentarea la noul termen de judecată. Cînd judecata rămîne
în continuare, părţile şi celelalte persoane care au fost lipsă nu se mai
citează.
d) Verificările prealabile făcute de instanţa de
judecată (art/. 300)
Instanţa procedează, în prealabil, la verificarea actului de sesizare,
dacă a fost emis în condiţiile legii, şi a temeiniciei măsurii preventive
luate împotriva inculpatului de către procuror sau de către instanţă.
Constatînd că actul de sesizare a instanţei68 nu este legal întocmit, se
dispune înlăturarea lipsurilor fie de îndată, dacă este posibil, fie
acordîndu–se un termen în acest scop. Cînd înlăturarea lipsurilor nu
este posibilă în cursul judecăţii, se procedează la restituirea dosarului
procurorului, în vederea refacerii actului de sesizare sau se constată
nulitatea lui, procedîndu–se în consecinţă.
Verificînd luarea măsurii preventive, prin îndeplinirea sau nu a
condiţiilor prevăzute de lege, instanţa poate dispune, după
constatările făcute, menţinerea ei sau prelungirea duratei ei cel mult
30 de zile ori punerea în libertate a inculpatului.
e) Rezolvarea chestiunilor incidente (art. 302)
Cererile şi excepţiile formulate de procuror şi de părţi, precum şi cele
invocate din oficiu de către instanţă, ca chestiuni prealbile, sînt puse
68 rechizitoriul, plîngerea prealabilă – în cazul primei instanţe; cererea de
apel sau de recurs – pentru instanţele de control jd
 DPP–ps–101
în discuţie contradictorie în cursul şedinţei de judecată, după care
instanţa se pronunţă asupra lor prin încheiere motivată; ele pot fi
admise, caz în care se procedează în consecinţă (se declină
competenţa, se restituie cauza la procuror, se respinge apelul sau
recursul ca inadmisibil sau tardiv), sau pot fi respinse, procedîndu–se
la judecarea cauzei în continuare. Instanţa se pronunţă prin încheiere
motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii (luarea
sau revocarea măsurilor asigurătorii, extinderea acţiunii penale etc.).
f) Suspendarea judecăţii (art. 303)
Pentru aceleaşi motive pentru care se poate suspenda urmărirea
penală – boală gravă a inculpatului, constatată printr–o expertiză
medico-legală, care îl împiedică să participe la proces – se poate
dispune de către instanţa de judecată, prin încheiere, suspendarea
judecăţii pînă cînd starea sănătăţii inculpatului îi va permite
participarea la şedinţa de judecată. Dacă în cauză sînt mai mulţi
inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul din aceştia,
se procedează la disjungerea cauzei, urmînd ca judecata să se
desfăşoare numai faţă de cei ce pot participa la judecată; cînd
disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea judecăţii întregii
cauze. În momentul în care starea sănătăţii inculpatului permite
participarea acestuia la proces, judecata se reia din oficiu; de aceea,
instanţa este obligată să se intereseze periodic dacă mai subzistă
cauza care a atras suspendarea judecăţii.
Încheierea de suspendare a judecăţii poate fi atacată cu recurs, fără
ca aceasta să suspende executarea hotărîrii.
g) Încheierea de şedinţă (art. 304, 305)
În timpul şedinţei de judecată, grefierul ia note despre cele discutate
şi hotărîte; procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor
de către preşedinte. Pe baza notelor luate, după şedinţa de judecată,
grefierul întocmeşte actul procedural în care se consemnează modul
de desfăşurare a şedinţei de judecată şi conţinutul actelor orale
efectuate.
În cazul în care hotărîrea se pronunţă în aceeaşi zi cînd s–a desfăşurat
şedinţa de judecată, modul în care aceasta s–a desfăşurat se
consemnează în sentinţă sau decizie; cînd pronunţarea se face la o
dată ulterioară, modul în care s–a desfăşurat şedinţa de judecată se
consemnează într–o încheiere de şedinţă. Încheierea este un act
procedural mixt; pe de o parte, are caracterul unui proces-verbal,
cuprinzînd o relatare completă şi fidelă, dar rezumativă, a celor
discutate în şedinţa de judecată, iar pe de altă parte este şi o hotărîre,
deoarece cuprinde şi măsurile ce s–au luat de către instanţă.
Încheierea de şedinţă cuprinde o parte introductivă, incluzînd date cu
privire la denumirea instanţei care a judecat, identitatea judecătorilor,
procurorului şi grefierului, prin indicarea numelui şi prenumelui,
precum şi a calităţii acestora, data şedinţei de judecată, cu menţiunea
dacă a fost publică sau secretă, dacă s–a desfăşurat eventual în alt loc
decît sediul instanţei; date privind identitatea părţilor prezente, a
celor lipsă, cu menţiunea dacă au fost legal citate, identitatea
apărătorilor şi indicarea părţilor cărora le acordă asistenţă.
În partea descriptivă se consemnează cererile şi excepţiile formulate
de către părţi şi modul în care au fost rezolvate; concluziile puse de
către procuror şi de către părţi cu privire la soluţionarea cauzei în
fond, ultimul cuvînt al inculpatului.
Dispozitivul încheierii de şedinţă cuprinde, întotdeauna, măsura
amînării pronunţării hotărîrii pentru o altă dată.
Încheierea se semnează de către preşedinte şi grefier.
 DPP–ps–102
Constituind actul care oglindeşte modul în care s–a desfăşurat şedinţa
de judecată, încheierea de şedinţă permite a se face controlul
legalităţii şi temeiniciei hotărîrii pronunţate; de aceea, lipsa încheierii
sau lipsa unor menţiuni esenţiale pe care trebuie să le cuprindă
atrage nulitatea ei şi, ca urmare, şi a întregii şedinţe de judecată.
3) Dispoziţiile generale privind deliberarea şi
pronunţarea hotărîrii (art. 306–312)
Deliberarea este activitatea prin care membrii completului de
judecată se sfătuiesc asupra soluţiei pe care trebuie să o adopte cu
privire la cauza care a fost judecată. Pe de o parte, în şedinţa de
judecată s–au administrat probe ce trebuie confruntate cu cele strînse
în cursul urmăririi penale, iar pe de altă parte judecătorii trebuie să
examineze textele de lege aplicabile, să studieze jurisprudenţa în
materie şi lucrările de specialitate, să–şi confrunte punctele de vedere
pentru a se ajunge la un punct de vedere comun. O asemenea
activitate nu se poate desfăşura în şedinţa de judecată – public, oral şi
contradictoriu; deliberarea trebuie să se desfăşoare după alte reguli,
ceea ce delimitează un stadiu distinct al oricărei etape de judecată.
Întrucît în toate etapele de judecată se ajunge la deliberare, Codul de
procedură penală instituie dispoziţii generale după care se desfăşoară
acest stadiu.
a) Procedura deliberării (art. 306–307)
Legea recomandă ca deliberarea şi pronunţarea hotărîrii să se facă de
îndată după încheierea dezbaterilor, deci după încheierea şedinţei de
jduecată. Pentru motive temeinice, însă, deliberarea şi, ca urmare,
pronunţarea hotărîrii se pot amîna pe cel mult 15 zile; termenul fiind
de recomandare, nerespectarea sa nu atrage sancţiuni procesuale.
Deliberarea are loc numai între membrii completului de judecată, cu
excluderea procurorului, a grefierului, a părţilor, căci altfel ne–am afla
în continuarea şedinţei de judecată. Este obligatorie însă la deliberare
participarea tuturor membrilor completului de judecată în faţa cărora
au avut loc dezbaterile judiciare, deoarece altfel ar însemna că
soluţionarea cauzei să aparţină unui complet de judecată greşit
format sau altui complet decît cel care a ascultat concluziile
procurorului şi ale părţilor, ceea ce atrage nulitatea absolută a
hotărîrii pe motiv de greşită compunere a instanţei de judecată (art.
292 al. 3). Judecătorul unic chibzuieşte singur asupra soluţiei ce
trebuie pronunţate.
Deliberarea are loc în secret, pentru a se evita orice influenţă din
afară ori vreo intimidare a judecătorilor în legătură cu exprimarea
liberă a punctului lor de vedere. Secretul deliberării constituie astfel o
garanţie a independenţei judecătorilor şi a supunerii lor numai legii.
Deliberarea are loc în afara sălii de şedinţă, în sala de consiliu (de
deliberare); dacă se păstrează secretul, deliberarea poate avea loc
chiar în sala de şedinţă.
Fiecare membru al completului de judecată are vot egal în
soluţionarea cauzei, fie că este preşedinte ori judecător, atît în
legătură cu chestiunile de fapt, cît şi cu cele de drept sau de
individualizare a sancţiunii penale.
Preşedintele completului de judecată pune în discuţie fiecare
chestiune asupra căreia trebuie să se hotărască. Obiectul deliberării
este diferit în raport cu etapa în care se desfăşoară judecata; astfel, la
prima instanţă se deliberează asupra legalităţii şi temeiniciei învinuirii
şi a pretenţiilor civile, precum şi asupra sancţiunii ce trebuie aplicată
şi a cuantumului despăgubirilor civile; la instanţa de apel şi de recurs
se deliberează asupra temeiniciei apelului sau recursului în raport de
hotărîrea atacată. Deliberarea trebuie să conducă la adoptarea unei
 DPP–ps–103
soluţii în cauza judecată, preşedintele verificînd dacă există un acord
asupra fiecărei chestiuni puse în discuţie; preşedintele îşi dă ultimul
părerea.
b) Luarea hotărîrii (art. 308)
Hotărîrea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de
judecată asupra soluţiilor ce trebuie date în chestiunile supuse
judecăţii. Hotărîrea se poate lua cu unanimitate de voturi sau cu
majoritate de voturi; judecătorii rămaşi în minoritate trebuie să–şi
motiveze opinia lor separată. Cînd completul de judecată este format
din doi judecători şi nu s–a ajuns la un acord de păreri, se produce o
divergenţă, care impune rejudecarea cauzei într–un complet de
divergenţă, care se completează cu preşedintele sau vicepreşedintele
instanţei ori cu un judecător desemnat de preşedinte. Este posibil ca,
deşi completul este format dintr–un număr de judecători fără soţ, să
existe mai mult de două păreri în soluţionarea cauzei, neputîndu–se
forma majoritatea. Pentru a împiedica ivirea unei astfel de situaţii,
legea impune formarea obligatorie a majorităţii, prin obligarea
judecătorului cu părerea cea mai severă faţă de inculpat de a se
alătura părerii celei mai apropiată de a sa. Cînd judecă un singur
judecător, soluţia pe care o adoptă este hotărîrea instanţei de
judecată.
Luarea hotărîrii, prin unanimitate sau majoritate de voturi, înseamnă
determinarea soluţiei în primă instanţă cu privire la latura penală –
condamnare, achitare, încetarea procesului penal – şi în latura civilă –
admiterea sau respingerea acţiunii civile – ori a soluţiei la judecata în
apel sau în recurs – respingerea sau admiterea apelului sau recursului.
În momentul în care s–a realizat acordul asupra soluţiei ce trebuie
dată în cauza judecată, rezultatul deliberării se trece într–un act
procedural denumit minută.
c) Minuta (art. 309)
Minuta este actul procedural scris în care se consemnează rezultatul
deliberării. Minuta trebuie să cuprindă toate menţiunile prevăzute
pentru dispozitivul hotărîrii. Întrucît conţinutul dispozitivului este
diferit în raport de etapa de judecată în care s–a luat hotărîrea, ca
dispoziţii generale se prevăd cuprinderea soluţiei date în latura penală
şi în cea civilă, precum şi semnătura tuturor membrilor completului de
judecată. Din momentul semnării minutei de către judecători, aceasta
nu mai poate fi schimbată sau modificată, deoarece instanţa nu mai
poate reveni asupra hotărîrii luate şi consemnate în minută; de
asemenea, nu se poate trece în dispozitivul hotărîrii o soluţie diferită
de cea înscrisă în minută.
Întrucît minuta constituie o garanţie că rezultatul judecăţii înscris în
dispozitivul hotărîrii, care se redactează mai tîrziu, este expresia
deliberării instanţei, atît în ceea ce priveşte soluţia dată, cît şi
identitatea jduecătorilor care au participat la deliberare cu cei care
semnează hotărîrea, lipsa minutei atrage nulitatea absolută a hotărîrii
pronunţate, cu obligaţia reluării dezbaterilor în faţa altui complet, a
unei noi deliberări şi a adoptării unei noi hotărîri. Aceeaşi sancţiune se
aplică şi atunci cînd minuta nu este semnată de toţi judecători care au
participat la dezbateri sau este semnată de alţi judecători.
d) Pronunţarea hotărîrii (art. 310)
După adoptarea hotărîrii, aceasta trebuie să fie pronunţată în şedinţă
publică. Pronunţarea are loc în ziua în care s–au desfăşurat
dezbaterile judiciare sau, încaz de amînare a pronunţării, în ziua fixată
în acest scop. La pronunţarea hotărîrii nu este obligatorie participarea
întregului complet de judecată, fiind suficientă prezenţa preşedintelui
completului, asistat de grefier. La pronunţarea hotărîrii părţile nu se
 DPP–ps–104
citează; preşedintele dă citire minutei, care cuprinde soluţia dată în
cauză. Data pronunţării hotărîrilor constituie momentul în care începe
să curgă termenul de apel sau de recurs pentru procuror şi părţile
prezente la dezbateri, iar în cazul hotărîrilor definitive a termenului de
recurs în anulare sau de contestaţie în anulare. După pronunţarea
hotărîrii, soluţia dată se trece şi în condica de şedinţă a instanţei
judecătoreşti.
e) Felul hotărîrilor judecătoreşti (art. 311)
Instanţele de judecată pot pronunţa trei feluri de hotărîri: sentinţe,
decizii şi încheieri.
Sentinţa penală este hotărîrea pronunţată de prima instanţă cu
privire la cauza judecată; pronunţă sentinţe penale, atuncicînd judecă
în primă instanţă, oricare din instanţele judecătoreşti: judecătorii,
tribunale, curţi, Curtea Supremă de Justiţie. Prin unele sentinţe penale
se soluţionează fondul cauzei, în sensul că se dă o soluţie acţiunii
penale şi acţiunii civile; ele pot fi sentinţe de condamnare, de achitare
şi de încetare a procesului penal, după soluţia adoptată; printr–o
sentinţă penală se pot pronunţa şi soluţii diferite, atunci cînd au fost
judecate mai multe fapte sau mai multe persoane, pentru unele
pronunţîndu–se condamnarea, iar pentru altele achitarea sau
încetarea procesului penal. Tot sentinţe penale se numesc şi hotărîrile
prin care prima instanţă soluţionează cererile care deschid o
procedură de judecată cu privire la executarea pedepsei sau o cale de
atac extraordinară de competenţa de judecată a primei instanţe. Se
numesc, de asemenea, sentinţe penale hotărîrile prin care prima
instanţă se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza, cum sînt sentinţele
de declinare de competenţă sau de restituire a cauzei la procuror (art.
42, 285, 332–337); prin aceste sentinţe prima instanţă nu
soluţionează acţiunea penală şi acţiunea civilă, dar ia măsuri în acest
scop, investind fie o altă instanţă cu judecarea cauzei (declinare de
competenţă), fie investind pe procuror cu reluarea urmăririi sau cu
efectuarea ei (restituirea sau trimiterea la procuror).
Decizia penală este hotărîrea prin care instanţa de judecată se
pronunţă asupra apelului sau recursului, precum şi asupra recursului
în anulare, sau la rejudecarea cauzei după admiterea căii de atac. În
concepţia legiuitorului, decizia este hotărîrea pronunţată de o instanţă
ierarhic superioară care a soluţionat o cale de atac împotriva hotărîrii
pronunţate de instanţa inferioară în grad; cu toate acestea, sînt decizii
şi hotărîrile pronunţate de instanţa de contestaţie în anulare, pentru
primele trei cazuri prevăzute în art. 386, deşi această cale de atac se
adresează aceleiaşi instanţe, deoarece această instanţă este instanţa
de recurs sau de recurs în anulare, care pronunţă numai decizii. Prin
decizii trebuie soluţionate şi conflictele de competenţă şi cererile de
strămutare, căci ele sînt de competenţa unei instanţe de control.
Toate celelalte hotărîri date de instanţa de judecată se numesc
încheieri. Prin încheiere se rezolvă toate chestiunile de care depinde
soluţionarea justă a cauzei şi se iau măsurile necesare pentru buna
desfăşurare a judecăţii. Unele încheieri fac corp comun cu sentinţa
sau cu decizia, deoarece chestiunile rezolvate au contribuit la
soluţionarea fondului cauzei; sînt astfel de încheieri cele prin care s–
au admis sau au fost respinse unele chestiuni prealabile, probele
solicitate de către procuror sau de către părţi, extinderea acţiunii
penale sau extinderea procesului penal. Prin alte încheieri se rezolvă
chestiuni adiacente fondului, cum sînt luarea sau revocarea unor
măsuri preventive, a măsurii de siguranţă sau a măsurilor asigurătorii,
suspendarea judecăţii. Sînt încheieri care se dau după pronunţarea
sentinţei sau deciziei în vederea înlăturării erorilor materiale ori a
 DPP–ps–105
omisiunilor vădite (art. 195, 196). Încheierile, ca hotărîri ale
instanţelor judecătoreşti, nu trebuie confundate cu încheierile de
şedinţă care, în prima parte, au caracterul de proces-verbal privind
desfăşurarea şedinţei de judecată; numai acea parte din încheierea de
şedinţă care cuprinde o dispoziţie a instanţei de judecată, prin care s–
a luat o hotărîre este o încheiere în sensul de hotărîre a instanţei de
judecată.
f) Redactarea hotărîrii (art. 312)
În termen de 20 de zile după pronunţarea hotărîrii trebuie redactată
sentinţa sau decizia de către unul din membrii completului de
judecată; termenul este de recomandare, astfel încît nerespectarea lui
nu atrage vreo sancţiune procesuală. Cuprinsul hotărîrii variază, după
cum rezolvă fondul cauzei sau soluţionează o cale de atac, între
hotărîrile asupra fondului cuprinsul variază după cum prin hotărîre se
dispune condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal. În
linii generale, însă, hotărîrea cuprinde trei părţi:
– în partea introductivă (practicaua) se trec unele menţiuni cu privire
la instanţa care a judecat, compunerea ei, participarea
procurorului, prin indicarea numelui, prenumelui şi a calităţii
judecătorilor, a procurorului şi a grefierului; identitatea părţilor şi a
apărătorilor lor; caracterul public sau secret al şedinţei de
judecată; datele generale ale cauzei;
– în considerente (partea exprozitivă) se expune obiectul judecăţii
(fapta şi inculpatul) ce se reţine în urma probatoriului efectuat şi a
dezbaterilor judiciare, încadrarea juridică a faptei, chestiunile de
drept rezolvate, soluţia ce rezultă din cele reţinute în fapt şi în
drept de către instanţă;
– ultima parte a hotărîrii o constituie dispozitivul, care conţine
soluţia adoptată de instanţă cu toate datele care o precizează,
reprezentînd conţinutul minutei, a rezultatului deliberării. Între
minută şi dispozitiv trebuie să existe identitate de menţiuni,
omisiunile sau adaosurile care schimbă dispoziţiile din minută
atrăgînd neluarea lor în considerare.
Hotărîrea se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de
către grefier. Cînd un membru al completului de judecată este
împiedicat să semneze (boală, concediu), hotărîrea se semnează de
preşedintele completului, iar dacă acesta este împiedicat se
semnează de către preşedintele instanţei judecătoreşti, făcîndu–se
menţiune despre cauza care a determinat împiedicarea. Dacă
împiedicarea priveşte pe grefierul de şedinţă, hotărîrea se semnează,
în aceleaşi condiţii, de către grefierul şef. Lipsa semnăturii unui
membru al completului de judecată de pe sentinţă sau decizie, în
cazul în care minuta este semnată de acesta, nu atrage nulitatea
hotărîrii decît atunci cînd se constată refuzul acestuia de a semna.
Semnarea hotărîrii de alţi judecători decît cei care au judecat cauza şi
au semnat minuta atrage, însă, nulitatea hotărîrii, deoarece nu există
certitudine că hotărîrea, în redactarea ei, este conformă voinţei celor
care au pronunţat–o. nesemnarea hotărîrii de către grefier nu atrage
nulitatea hotărîrii dacă nu s–a produs vreo vătămare ce nu poate fi
înlăturată altfel.
 DPP–ps–106
Ca
p.
II. P
r
o
c
e
d
u
r
a

d
e

j
u
d
e
c
a
t
ă

î
n

p
r
i
m
ă

i
n
s
t
a
n
ţ
ă
Cap. I.
Judecata în primă instanţă este etapa iniţială şi obligatorie a judecăţii,
fără de care nu se poate realiza actul de justiţie. Într–adevăr, fără
judecată nu se poate aplica sancţiunea prevăzută de legea penală
celui ce a săvîrşit o infracţiune, iar judecata trebuie să treacă, în mod
necesar, prin judecata în primă instanţă, nefiind posibilă trecerea
direct la judecata în căile de atac. Hotărîrea prin care ia sfîrşit
judecata în primă instanţă, dacă nu este atacată cu apel sau recurs,
capătă caracter difinitiv şi prin ea se înfăptuieşte actul de justiţie prin
care se aplică constrîngerea penală. Ca urmare, judecata în primă
instanţă este etapa cu caracter general a judecăţii, în care au deplină
 DPP–ps–107
aplicare principiile şi normele comune prin care este reglementată
judecata, celelalte etape avînd un caracter special.
Judecata în primă instanţă trebuie să soluţioneze fondul cauzei, să
constate dacă învinuirea adusă inculpatului este întemeiată şi în caz
afirmativ să aplice pedeapsa sau alte măsuri prevăzute de legea
penală. Judecata fondului cauzei înseamnă o evaluare a legalităţii şi
temeiniciei atît a învinuirii penale, cît şi a pretenţiilor formulate în
acţiunea civilă, sub toate aspectele cu care a fost sesizată prima
instanţă; de aceea, se spune că judecata în primă instanţă trebuie să
ducă la o soluţionare completă a cauzei, a tuturor capetelor de
învinuire şi a tuturor pretenţiilor civile. Spre deosebire de judecata în
primă instanţă, judecata în căile de atac poate fi parţială – numai într–
o latură a cauzei, numai cu privire la o faptă penală sau la o anumită
parte – ceea ce poate determina menţinerea hotărîrii primei instanţe
cu privire la faptele şi persoanele ce nu au format obiectul căii de
atac.
Soluţionarea fondului cauzei implică:
– în latura penală – constatarea existenţei sau inexistenţei
infracţiunii cu care a fost sesizată prima instanţă, a vinovăţiei sau
nevinovăţiei inculpatului şi a răspunderii sale penale, în raport de
care constatări trebuie pronunţată condamnarea, achitarea sau
încetarea procesului penal;
– în latura civilă – constatarea existenţei sau inexistenţei pagubei, a
întinderii sale şi a răspunderii civile a inculpatului şi a părţii
responsabile civilmente, care constatări pot determina admiterea
sau respingerea acţiunii civile.
Constatările pe care trebuie să le facă prima instanţă atît în latura
penală, cît şi în latura civilă se întemeiază pe administrarea şi
aprecierea probelor. Şi în cursul urmăririi au fost strînse probe, dar
acestea au servit ca temei pentru trimiterea în judecată a inculpatului;
în vederea condamnării acestuia de către prima instanţă este necesar
ca aceasta să verifice nemijlocit aceste probe (principiul nemijlocirii),
să fie completate cu alte probe necesare, după care prin aprecierea
probelor, în ansamblul lor, să se afle adevărul cu privire la fapta şi
persoana judecată. Întreaga activitate probatorie, care este
caracteristică judecăţii în primă instanţă, se numeşte cercetare
judecătorească. La judecata în căile de atac, cînd se verifică
lagalitatea şi temeinicia hotărîrii atacate, de regulă, nu se efectuează
o cercetare judecătorească. În aprecierea probelor, prima instanţă se
întemeiază pe dezbaterile contradictorii dintre procuror şi părţile din
proces.
Deci specificul judecăţii în primă instanţă este determinat de scopul
acesteia: aflarea adevărului cu privire la fapta şi persoana cu care a
fost sesizată instanţa de jduecată, prin efectuarea unei cercetări
judecătoreşti şi desfăşurarea dezbaterilor judiciare; în raport de
constatările făcute, se soluţionează latura penală prin condamnare,
achitare sau încetarea procesului penal, şi latura civilă prin obligarea
sau nu la răspundere civilă.
Sînt cazuri în care judecata în primă instanţă nu are finalitatea de a
soluţiona acţiunea penală şi acţiunea civilă exercitate în faţa instanţei
de judecată, ci judecarea şi soluţionarea unei căi de atac
extraordinare sau a unei proceduri care priveşte executarea hotărîrii
penale definitive. Astfel, revizuirea este de competenţa instanţei
judecătoreşti care a judecat cauza în primă instanţă (art. 401) şi, în
raport de cele constatate, revizuirea poate fi admisă sau respinsă
printr–o sentinţă, atacabilă cu apel sau recurs (art. 407). De
asemenea, contestaţia la executare se judecă tot în primă instanţă, cu
 DPP–ps–108
drept de apel sau recurs, fără a pune în discuţie fondul cauzei, ci
numai incidente produse în timpul executării (art. 460–462). În toate
celelalte cazuri judecata se desfăşoară după regulile de judecată în
primă instanţă, dar cu particularităţile pe care legea le prevede pentru
calea de atac sau procedura respectivă, inclusiv soluţiile proprii
acestora.
După ce s–a epuizat judecata în primă instanţă există posibilitatea ca
o cauză să se întoarcă la această etapă a judecăţii, dacă sentinţa
penală a fost desfiinţată în apel sau casată în recurs ori în recurs în
anulare, cu trimiterea spre rejudecare la prima instanţă. Într–o
asemenea situaţie, judecata în primă instanţă are din nou finalitatea
de a judeca latura penală sau cea civilă şi de a le soluţiona prin
condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, prin admiterea
sau respingerea pretenţiilor civile. În cazul în care judecata în primă
instanţă s–a referit la o revizuire sau la o procedură de executare,
rejudecarea în primă instanţă, după admiterea căii de atac, are ca
finalitate rezolvarea căii de atac sau a incidentului de executare.
1) Obiectul judecăţii în primă instanţă
Potrivit art. 317, judecata în primă instanţă se mărgineşte la fapta şi
persoana arătată în actul de sesizare a instanţei; ca urmare, obiectul
judecăţii în primă instanţă priveşte fapta şi persoana pentru care s–a
dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu sau cu privire la care s–a
introdus o plîngere prealabilă cu caracter de sesizare a instanţei. Prin
obiectul său, judecata în primă instanţă se deosebeşte de judecata în
căile de atac, care are ca obiect verificarea hotărîrii atacate, dar în
limitele situaţiei celui ce a declarat calea de atac şi a calităţii sale
procesuale.
Dacă în cursul judecăţii s–a extins obiectul judecăţii, în condiţiile
prevăzute în art 335–337, şi la alte fapte şi persoane judecata se va
desfăşura şi cu privire la aceste fapte şi persoane. Extinderea
obiectului judecăţii se poate dispune numai în cursul judecăţii în primă
instanţă, căci pentru fiecare faptă şi persoană trebuie să aibă loc o
judecată în primă instanţă. De aceea, dacă necesitatea extinderii
obiectului jduecăţii se constată într–o cale de atac, după desfiinţarea
hotărîrii atacate cauza se rejudecă de către prima instanţă, cu care
ocazie se va proceda la extinderea obiectului judecăţii şi la alte fapte
şi persoane.
În art. 317 se precizează că obiectul judecăţii se referă la “fapta” – şi
nu la infracţiunea săvîrşită, care ar implica şi “încadrarea juridică” a
faptei. În rechizitoriu sau în plîngerea prealabilă se indică o încadrare
juridică a faptei care, iniţial, este avută în vedere pentru determinarea
competenţei instanţei, modul de sesizare, obligativitatea participării
procurorului şi a apărătorului; dacă încadrarea precizată în rechizitoriu
sau în plîngerea prealabilă este greşită, instanţa este obligată de a da
încadrarea juridică pe care o prevede legea; noua încadrare juridică
va determina legalitatea sesizării, a competenţei, a neparticipării
procurorului şi a apărătorului inculpatului. Instanţa este valabil
sesizată şi în cazul cînd unei fapte pentru care s–a dispus trimiterea în
judecată nu i s–a precizat încadrarea juridică, urmînd ca aceasta să fie
dată de instanţa de judecată, deoarece sesizarea se referă la “faptă”,
şi nu la infracţiune69.

69 În practica instanţelor noastre judecătoreşti s–a dat o interpretare

extensivă dispoziţiilor privind obiectul judecăţii în primă instanţă, în sensul că
s–a considerat sesizată instanţa şi cu faptele reţinute în expunerea
rechizitoriului, deşi ele nu erau trecute nici ca fapte şi nici ca încadrare
juridică în dispozitivul rechizitoriului, sub dispoziţia de trimitere în judecată.
S–a argumentat că, potrivit art. 317, judecata se mărgineşte la fapta arătată
 DPP–ps–109
Obiectul judecăţii în primă instanţă în cazurile în care sesizarea se
face prin plîngerea prealabilă a persoanei vătămate constă din fapta
descrisă în plîngerea prealabilă, cu condiţia de a constitui una din
infracţiunile prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a şi în legătură cu persoana
celui împotriva căruia se face plîngerea, care nu trebuie să aibă vreo
calitate implicînd sesizarea organului de urmărire penală competent.
2) Dispoziţii speciale privind participanţii la judecata
în primă instanţă
Poziţia procesuală a participanţilor la judecata în primă instanţă este
aceea indicată de normele comune privind judecata, cu unele
particularităţi.
Judecata în primă instanţă poate fi efectuată, potrivit normelor legale
de competenţă, de oricare din instanţele judecătoreşti, inclusiv de
Curtea Supremă de Justiţie. Dacă judecătoria şi tribunalul militar au
competenţă generală de a judeca în primă instanţă, celelalte instanţe
judecătoreşti judecă în primă instanţă doar cauzele pe care legea le
dă expres în competenţa lor, în raport de natura şi gravitatea
infracţiunii sau de calitatea făptuitorului.
Compunerea instanţei de judecată în primă instanţă a fost reaşezată
prin Legea nr. 142/1997, care a modificat Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească70. Noile prevederi ale art. 17 (fost 18) din
Legea nr. 92/1992 au produs o schimbare structurală a compunerii
instanţelor judecătoreşti civile care judecă în primă instanţă. Astfel,
cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a
judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecă de un singur
judecător. Introducerea judecătorului unic la judecata în primă
instanţă la instanţele judecătoreşti civile, cu excepţia Curţii Supreme
de Justiţie, are ca motivaţie, pe de o parte, o mai judicioasă
în “actul de sesizare” a instanţei, or, potrivit art. 264, actul de sesizare a
instanţei este rechizitoriul, indiferent dacă fapta a fost reţinută în “expunere”
sau în “dispozitiv”. Această interpretare nu ţine seama de diferenţierea pe
care o face legea între actul procesual de dispoziţie al procurorului şi actul
procedural care cuprinde actul de dispoziţie. Actele de dispoziţie sînt:
trimiterea în judecată, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi
penale; un rechizitoriu, ca act procedural, poate cuprinde şi actul de
dispoziţie de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi. Ca
urmare, neincluderea unei fapte în actul de trimitere în judecată cuprins în
rechizitoriu produce îndoială dacă procurorul a avut în vedere sesizarea
instanţei şi cu această faptă. De aceea, mai recent fostul Tribunal Suprem,
secţia penală, a statuat că sesizarea instanţei cu o faptă ce nu este trecută în
dispozitivul rechizitoriului este valabilă numai dacă, în expunerea
rechizitoriului, fapta este “prezentată în toate elementele ce prezintă
relevanţă penală, sub aspectul conţinutului unei infracţiuni, spre a înlătura
orice îndoială că fapta face obiectul judecăţii”, ceea ce înseamnă “voinţa
exprimată cert ca acea faptă să facă obiectul sesizării instanţei”.
Respectarea dispoziţiilor care reglementează sesizarea primei instanţe de
judecată, aflată sub sancţiunea nulităţii absolute, decurge şi din cazurile
petrecute în practică, în care inculpatul a fost judecat pentru o faptă pentru
care procurorul a dispus disjungerea de cauza trimisă în judecată ori s–a
dispus neînceperea urmăririi penale, ceea ce exclude voinţa procurorului de
a dispune trimiterea în judecată; de asemenea, trimiterea în judecată a unei
persoane care decedase înainte de întocmirea rechizitoriului, deşi instanţa
poate fi sesizată numai cu o persoană care poate fi condamnată.
70 Pînă la 25 august 1997, cînd a intrat în vigoare noul sistem de compunere
a instanţelor de judecată, completul de judecată în primă instanţă era format
– la toate instanţele judecătoreşti, afară de Curtea Supremă de Justiţie – din
doi judecători; prin excepţie, în unele cauze de competenţa judecătoriilor şi a
tribunalelor militare judecata se desfăşura în faţa unui singur judecător; la
secţia penală şi la secţia militară ale Curţii Supreme de Justiţie completul de
judecată în primă instanţă era format din trei judecători.
 DPP–ps–110
repartizare a cauzelor la numărul existent de judecători în funcţie, iar
pe de altă parte o creştere a operativităţii judecării cauzelor în primă
instanţă şi, în acelaşi timp, o întărire a răspunderii judecătorilor pentru
soluţiile pronunţate; existenţa a două căi de atac ordinare, în care se
judecă în complete formate din mai mulţi judecători, este de natură să
asigure înlăturarea erorilor judiciare ce s–ar putea produce la judecata
în primă instanţă cu un singur judecător.
Întrucît modificarea legislativă intervenită prin Legea nr. 142/1997 nu
s–a referit şi la dispoziţiile art. 10, 13 şi 16 din Legea nr. 54/1993
pentru organizarea instanţelor şi a parchetelor militare, care
reglementează compunerea în primă instanţă a tribunalului militar, a
tribunalului militar teritorial şi a Curţii militare de Apel, aceasta a
rămas cea prevăzută de prevederile legale sus-amintite, în sensul că
judecata în primă instanţă are loc în faţa unui complet format din doi
judecători militari; prin excepţie, la tribunalul militar se judecă de un
singur judecător militar cauzele privind infracţiunile la care se referă
art. 279 al. 2 lit. a săvîrşite de militari pînă la gradul de căpitan,
infracţiunile contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate cu
pedeapsa de cel mult doi ani, inclusiv cererile şi căile de atac în
legătură cu aceste infracţiuni de competenţa primei instanţe de
judecată, precum şi cererile de reabilitare71.
La Curtea Supremă de Justiţie – secţia penală şi secţia militară –
avîndu–se în vedere importanţa cauzelor date în competenţa lor,
completul de judecată în primă instanţă a rămas format din trei
judecători.
Judecarea cauzelor în primă instanţă de un singur judecător înlătură
posibilitatea producerii de erori de procedură atunci cînd judecata are
loc cu un singur judecător în loc de doi sau cu doi judecători în loc de
unul; de asemenea, se înlătură necesitatea schimbării completului de
judecată atunci cînd o nouă încadrare juridică dată faptei de către
prima instanţă atrage schimbarea compunerii acestuia. Aceste erori
se pot produce însă la instanţele militare care judecă în primă instanţă
cu doi judecători, iar în cauzele prevăzute de lege cu un singur
judecător militar.
Participarea procurorului la judecata în primă instanţă este obligatorie
la fiecare termen de judecată la toate instanţele judecătoreşti; prin
excepţie, la judecătorii participarea procurorului este obligatorie
numai în următoarele cazuri prevăzute în art. 315:
– în cauzele în care instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu;
– cînd legea prevede pentru infracţiunea săvîrşită pedeapsa
închisorii de 2 ani sau mai mare;
– în cauzele în care vreunul din inculpaţi se află în stare de deţinere
sau este minor;
– în cazul în care se dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu cea a
închisorii.
Prin dispoziţia art. 315, modificată prin Legea nr. 141/1996, s–a
restrîns mult sfera infracţiunilor pentru care participarea procurorului
nu este obligatorie, intrînd în această sferă doar infracţiunile pentru
care sesizarea instanţei se face la plîngerea prealabilă a persoanei
vătămate şi care sînt pedepsite de lege cu o pedeapsă mai mică de 2
ani închisoare sau cu amendă, incluzîndu–se astfel doar lovirea sau

71 Nu există însă nici o raţiune ca judecarea cauzelor în primă instanţă să fie

diferită la instanţele militare faţă de cele civile, fiind justificată o viitoare
modificare a prevederilor Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanţelor şi
parchetelor militare în sensul de a se judeca de un singur judecător în primă
instanţă la tribunalul militar, tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de
Apel.
 DPP–ps–111
alte violenţe (art. 180 al. 1 Cod penal) şi vătămarea corporală din
culpă cu urmări uşoare (art. 184 al. 1 Cod penal), săvîrşite de un
major aflat în stare de libertate.
În ceea ce priveşte obligativitatea participării procurorului cînd pentru
infracţiunea judecată legea prevede pedeapsa închisorii de 2 ani sau
mai mare, se are în vedere posibilitatea schimbării încadrării juridice a
faptei de lovire în art. 180 al. 2 Cod penal sau a vătămării din culpă în
art. 184 al. 2, 3 şi 4 Cod penal. În cauzele încare participarea
procurorului este obligatorie, se menţine această obligativitate şi
atunci cînd se judecă numai latura civilă, disjunsă de cea penală.
Legea se referă la “participarea procurorului”, ceea ce include, pe
lîngă prezenţa sa fizică la judecata în primă instanţă, şi exprimarea
poziţiei sale faţă de chestiunile ce trebuie să fie soluţionate. Astfel,
dacă, deşi prezent, nu i se dă cuvîntul procurorului pentru a–şi susţine
oral rechizitoriul, înseamnă că acesta nu a participat la judecată şi
operează nulitatea absolută.
La judecata în primă instanţă inculpatul, legal citat, trebuie să se
prezinte personal, reprezentarea sa fiind posibilă numai în acele
cazuri în care pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă
judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an (art. 174 lit.
a). Dacă procedura de citare este îndeplinită, inculpatul poate fi
judecat şi în lipsă, considerîndu–se că acceptă o astfel de procedură
(art. 291); cu toate acestea, instanţa poate considera necesară
prezenţa inculpatului şi, ca urmare, va dispune aducerea acestuia în
faţa instaţei. Legea prevede că judecata în primă instanţă nu poate
avea loc în absenţa inculpatului dacă acesta este deţinut, chiar în altă
cauză, sau este minor; pentru judecata în lipsă a unui inculpat deţinut
operează întotdeauna nulitatea absolută a hotărîrii pronunţate; pentru
inculpatul minor se prevede obligativitatea prezenţei sale la judecata
în primă instanţă, sub sancţiunea nulităţii absolute, dar legea permite
ca, în cazul în care minorul se sustrage de la judecată, acesta să
poată fi judecat în lipsă; sustragerea de la judecată trebuie să fie
constatată, însă, prin împrejurări concrete care o confirmă72 (art. 484).
Inculpatul minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist
concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţămînt, internat într–o
şcoală specială de reeducare şi muncă, atunci cînd este arestat – chiar
în altă cauză – trebuie să primească asistenţă juridică din partea unui
apărător, ales sau numit din oficiu, în tot cursul judecăţii în primă
instanţă; asistenţa juridică este obligatorie şi atunci cînd legea
prevede pentru infracţiunea judecată pedeapsa închisorii mai mare de
5 ani sau cînd instanţa apreciază că inculpatul nu şi–ar putea face
singur apărarea.
În ce priveşte celelalte părţi din proces – partea vătămată, partea
civilă şi partea responsabilă civilmente – trebuie subliniată prevederea
potrivit căreia calitatea de parte se dobîndeşte cel mai tîrziu în faţa
primei instanţe de judecată, persoana vătămată fiind obligată să se
constituie parte civilă sau parte vătămată pînă la începerea cercetării
judecătoreşti, moment la care trebuie introdusă ca parte în proces şi
persoana responsabilă civilmente (art. 15, 16, 320 al. 1). Partea
vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sînt chemate
la judecată prin procedura de citare. Părţile din proces pot fi asistate
de apărători, dar asistenţa juridică nu este obligatorie decît atunci
72 În literatura de specialitate s–a propus ca dispoziţia referitoare la minori
să fie extinsă şi la ceilalţi inculpaţi, astfel încît judecata să iabă loc în
prezenţa lor, cu excepţia cazurilor în care se dovedeşte că aceştia se sustrag
de la judecată, eliminîndu–se astfel prezumţia că lipsa lor semnifică voinţa de
a nu se prezenta la judecată.
 DPP–ps–112
cînd instanţa apreciază că nu şi–ar putea face singure apărarea.
Aceste părţi pot fi reprezentate în tot cursul judecăţii în primă
instanţă.
În sens larg, sînt participanţi la şedinţa de judecată în primă instanţă
şi martorii, experţii, interpreţii chemaţi pentru a depune mărturie sau
pentru a lămuri împrejurări care necesită cunoştinţe de specialitate.
1) Structura judecăţii în primă instanţă
Judecata în primă instanţă este compartimentată, ca orice etapă a
judecăţii, în trei stadii procesuale: măsurile de pregătire a şedinţei de
judecată, desfăşurarea şedinţei de judecată, deliberarea şi adoptarea
hotărîrii. Aceste stadii procesuale cuprind cîte un grup de activităţi
procesuale şi procedurale comune tuturor etapelor de judecată, cu
particularităţile pe care le impun dispoziţiile care reglementează
judecata în primă instanţă (art. 313–360), dar şi unele activităţi pe
care nu le întîlnim, de regulă, la judecata în căile de atac.
Măsurile premergătoare pentru şedinţa de judecată constau în fixarea
termenului de judecată, în determinarea judecătorului de şedinţă sau
a completului de judecată, în citarea părţilor şi a celorlalte persoane
chemate să ia parte la judecată, în asigurarea asistenţei juridice
obligatorii, în afişarea listei de procese.
Şedinţa de judecată se compune din trei grupuri de activităţi:
efectuarea verificărilor prealabile, cercetarea judecătorească şi
dezbaterile judiciare. Verificările prealabile prezintă particularitatea că
se referă la chestiunile legate de sesizarea prinei instanţe şi de
posibilitatea desfăşurării în continuare a şedinţei de judecată, cum
sînt verificările privind constituirea şedinţei de judecată, prezenţa
părţilor şi a celorlalte persoane chemate la judecată, la regularitatea
actului de sesizare, cererile şi excepţiile pe care le pot ridica
procurorul şi părţile în legătură cu desfăşurarea şedinţei de judecată
în primă instanţă. Cercetarea judecătorească cuprinde procedeele prin
care se administrează probele; acest grup de acte de judecată
constituie o caracteristică a judecăţii în primă instanţă, atît prin
obligativitatea efectuării lor, cît şi prin ordinea şi conţinutul lor. După
încheierea cercetării judecătoreşti urmează dezbaterile judiciare, în
care procurorul şi părţile, personal sau prin apărătorii lor, îşi expun
concluziile lor cu privire la modul de soluţionare a laturii penale şi a
laturii civile a cauzei. Dezbaterile judiciare din şedinţa de judecată în
primă instanţă se deosebesc, prin ordinea, obiectul şi conţinutul lor,
de dezbaterile judiciare la judecata în căile de atac.
Al treilea stadiu procesual al judecăţii în primă instanţă cuprinde trei
grupe de activităţi: deliberarea şi adoptarea hotărîrii, care se
desfăşoară în secret, pronunţarea hotărîrii, care are loc în şedinţă
publică, şi redactarea şi comunicarea hotărîrii, ca activităţi ce se
desfăşoară în afara şedinţei de judecată. Fiecare din aceste activităţi
prezintă particularităţi; astfel, deliberarea se poartă asupra unor
chestiuni diferite faţă de cele de la deliberarea instanţei care judecă o
cale de atac; soluţiile pe care le poate adopta prima instanţă diferă de
cele pe care le poate adopta instanţa de apel sau de recurs; de
asemenea, conţinutul sentinţei penale, redactarea şi comunicarea ei
nu sînt identice cu cele ale deciziei instanţei de control judiciar.
I.2. Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă
§1. Măsurile premergătoare pentru şedinţa de
judecată în primă instanţă
1) Citarea părţilor (art. 313)
După fixarea termenului de judecată şi determinarea judecătorului
sau a completului care va judeca în primă instanţă, preşedintele
 DPP–ps–113
instanţei judecătoreşti dispune citarea persoanelor care trebuie să ia
parte la judecata în primă instanţă.
Pe lîngă normele comune, aplicabile şi la judecata în primă instanţă, la
citarea inculpatului se iau în considerare şi două dispoziţii speciale:
– La primul termen de judecată inculpatul trebuie să fie citat astfel
încît să primească citaţia cu cel puţin trei zile înaintea termenului
de judecată. Dispoziţia constituie o garanţie de natură a permite
inculpatului să–şi pregătească apărarea şi să–şi ia toate măsurile
pentru a se putea prezenta în faţa instanţei de judecată. Termenul
de trei zile se socoteşte în zile libere şi se calculează regresiv faţă
de scurgerea normală a timpului.
– Inculpatului aflat în stare de deţinere i se emite citaţia cu dispoziţia
de a fi adus la judecată, comunicîndu–i–se totodată o copie după
actul de sesizare a instanţei (rechizitoriu sau plîngerea prealabilă a
persoanei vătămate). Primind copia, inculpatul aflat în penitenciar,
cunoscînd învinuirea ce i se aduce, va putea să–şi pregătească
apărarea, realizîndu–se astfel o egalizare de situaţie faţă de
inculpatul aflat în stare de libertate, care poate oricînd consulta
dosarul la sediul instanţei şi cunoaşte astfel conţinutul actului de
sesizare. Comunicarea făcîndu–se odată cu citaţia, înseamnă că
trebuie respectat termenul de trei zile înaintea datei stabilite
pentru şedinţa de judecată. Cînd persoana vătămată s–a constituie
parte civilă sau parte vătămată la organul de urmărire penală, va fi
citată în această calitate; dacă nu există constituire de parte civilă,
parte vătămată sau parte responsabilă civilmente, se va cita totuşi
persoana vătămată pentru a i se da posibilitatea să se constituie
parte vătămată sau parte civilă în cadrul şedinţei de judecată;
dacă este cazul se va cita şi persoana responsabilă civilmente, în
vederea introducerii în cauză ca parte responsabilă civilmente.
1) Citarea martorilor, experţilor, interpreţilor
În faţa primei instanţe desfăşurîndu–se o cercetare judecătorească, în
care sînt ascultaţi martori, experţi, se folosesc interpreţi, este necesar
ca aceştia să fie chemaţi, prin citaţie, pentru termenul de judecată.
Se citează, de regulă, martorii care au fost ascultaţi la urmărirea
penală şi care sînt indicaţi în rechizitoriu sau în plîngerea prealabilă,
cu indicarea adreselor la care să fie citaţi (art. 263 al. 2). Preşedintele
judecătoriei, tribunalului sau curţii, dacă este cazul, poate dispune
citarea şi a altor martori care nu au fost indicaţi în rechizitoriu sau,
eventual, necitarea acelor martori indicaţi, dar care nu mai pot fi
ascultaţi (au decedat între timp), sau a căror ascultare este inutilă (au
declarat că nu cunosc nimic în legătură cu cauza ce se judecă).
Experţii, inclusiv specialiştii care au efectuat o cercetare tehnico-
ştiinţifică sau medico-legală, nu sînt, de regulă, citaţi pentru termenul
de judecată, deoarece rapoartele scrise de expertiză se află la dosar şi
instanţa ia cunoştinţă de concluziile lor din aceste rapoarte. Cînd este
necesar să fie ascultaţi, în contradictoriu cu procurorul şi părţile din
proces, sau pentru a fi confruntaţi cu alţi experţi, pentru a se obţine
lămuriri suplimentare, ei sînt citaţi pentru termenul de judecată.
Interpretul este citat atunci cînd trebuie să asigure traducerea în sau
din limba română, dacă vreo parte nu cunoaşte această limbă, sau
pentru a da lămuriri cu privire la traducerile pe care le–a făcut. În
cazul în care există urgenţă în judecarea şi soluţionarea cauzei,
persoanele de mai sus pot fi chemate la judecată şi prin mandate de
aducere (art. 183, 327 al. 5 şi 6).
2) Alte măsuri pregătitoare
Preşedintele instanţei judecătoreşti sesizate are obligaţia, în cazurile
în care asistenţa juridică este obligatorie, să solicite baroului de
 DPP–ps–114
avocaţi delegarea unui avocat din oficiu. Apărătorul trebuie delegat
din timp pentru a lua cunoştinţă de dosar şi a lua legătura cu
inculpatul în vederea obţinerii datelor necesare apărării.
Dosarul este studiat, în prealabil, de procurorul de şedinţă, de părţi şi
de apărătorii lor. De asemenea, judecătorii au obligaţia să ia
cunoştinţă de piesele dosarului pentru a asigura în cele mai bune
condiţii desfăşurarea şedinţei de judecată.
§1. Şedinţa de judecată în primă instanţă
1) Constituirea instanţei de judecată şi rezolvarea
chestiunilor prealabile
A. Verificarea legalei constituiri a instanţei de
judecată
La termenul fixat pentru judecata în primă instanţă se desfăşoară
şedinţa de judecată; potrivit art. 289–290, şedinţa de judecată în
primă instanţă se desfăşoară în faţa instanţei constituită potrivit legii,
în mod public, oral, nemijlocit şi contradictoriu. Se verifică de către
instanţă dacă s–a format completul potrivit dispoziţiilor legale şi dacă
nu sînt judecători incompatibili, în caz contrar trebuie schimbat cu un
complet legal alcătuit. Fără grefier cauza nu se poate judeca.
În cazul în care se constată că procurorul nu s–a prezentat la şedinţa
de judecată, deşi participarea sa este obligatorie, cauza nu poate fi
judecată, sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel încît fie se aşteaptă
prezentarea procurorului la şedinţă, fie cauza se amînă pentru o altă
dată şi se iau măsuri pentru participarea procurorului la termenul
stabilit.
B. Verificarea prezenţei la judecată a părţilor şi
apărătorilor
Preşedintele instanţei legal constituite cere grefierului să facă apelul
părţilor, pentru a se verifica prezenţa acestora.
Se verifică, în primul rînd, prezenţa inculpatului; dacă inculpatul este
deţinut şi nu a fost adus la judecată, şedinţa nu poate avea loc în
continuare, sub sancţiunea nulităţii absolute; de aceea, cauza trebuie
amînată pentru o altă dată şi se iau măsuri pentru aducerea
inculpatului la termenul de judecată ce s–a fixat. Aceeaşi situaţie în
cazul cînd inculpatul este minor şi nu s–a prezentat la judecată. Cînd
inculpatul major este în stare de libertate, lipsa sa nu împiedică
desfăşurarea şedinţei de judecată dacă procedura de citare este
îndeplinită; ca urmare, instanţa este obligată să verifice dacă
inculpatul absent a fost legal citat, iar în cazul în care procedura de
citare nu a fost îndeplinită, cauza trebuie amînată şi inculpatul citat
din nou, în condiţiile legale. Cauza se poate amîna şi atunci cînd, deşi
legal citat, instanţa consideră că prezenţa personală a inculpatului
este necesară în vederea soluţionării temeinice a cauzei, motiv pentru
care se pot lua măsuri de asigurare a prezenţei inculpatului la
următorul termen de judecată. Instanţa este obligată să amîne cauza
şi atunci cînd inculpatul a înştiinţat–o că se află în imposibilitate de a
se prezenta la judecată, evitîndu–se astfel nulitatea hotărîrii ce s–ar
pronunţa în lipsa inculpatului (art. 379 pct. 2 lit. b).
Inculpatului prezent i se stabileşte identitatea de către preşedintele
instanţei; cînd inculpatul se află în stare de deţinere, este întrebat
dacă a primit copie după actul de sesizare a instanţei, iar la răspunsul
negativ al inculpatului preşedintele instanţei îi înmînează o copie după
acest act. Inculpatul poate accepta desfăşurarea în continuare a
şedinţei de judecată chiar dacă nu au fost îndeplinite garanţiile de mai
sus, dacă şi–a pregătit din timp apărarea; în acest caz, nulitatea
relativă decurgînd din încălcarea dispoziţiilor art. 313 se acoperă;
acoperirea nulităţii se produce şi în cazul cînd instanţa nu l–a întrebat
 DPP–ps–115
pe inculpat despre îndeplinirea obligaţiilor de mai sus, iar acesta nu a
invocat din proprie iniţiativă neîndeplinirea lor, nulitatea relativă
operînd numai dacă este ridicată de partea interesată şi numai în
cursul efectuării actului respectiv. Instanţa poate însă invoca din oficiu
nulitatea relativă şi dispune îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege.
Dacă inculpatul nu a acceptat judecarea cauzei în condiţiile în care nu
a fost citat cu cel puţin trei zile înaintea termenului de judecată ori nu
i s–a comunicat copie după actul de sesizare a instanţei, cerînd
amînarea cauzei pentru pregătirea apărării, instanţa este obligată să
amîne cauza în acest scop, înmînîndu–i totodată inculpatului şi copia
după actul de sesizare şi consemnînd această împrejurare în
încheierea de şedinţă.
Instanţa verifică prezenţa celorlalte părţi şi, în cazul în care lipsesc,
procedura de citare fiind îndeplinită, se trece la judecarea cauzei în
continuare, afară de cazul cînd se apreciază că prezenţa lor este
necesară, raţiune pentru care cauza se amînă pentru un alt termen.
Amînarea se dispune şi atunci cînd procedura de citare nu este
îndeplinită potrivit legii pentru vreuna din părţile lipsă.
Verificarea de către instanţă a îndeplinirii procedurii de citare prezintă
mare importanţă pentru legalitatea desfăşurării procesului penal
deoarece, dacă procedura de citare nu este îndeplinită, judecarea
totuşi a cauzei este lovită de nulitate, fiind încălcat un drept procesual
de bază al părţilor, acela de participare la judecată.
În cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, iar apărătorul nu
este prezent, judecata trebuie amînată pentru un alt termen, sub
sancţiunea nulităţii absolute a hotărîrii pronunţate, urmînd a se lua
măsuri pentru ca la termenul stabilit apărătorul să fie prezent.
C. Măsuri privind martorii, experţii, interpreţii
După ce s–a făcut apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor citaţi
pentru şedinţa de judecată, preşedintele constată care dintre ei sînt
prezenţi şi care lipsesc, după care invită martorii să părăsească sala
de şedinţă şi să revină atunci cînd vor fi chemaţi; experţii şi interpreţii
rămîn în sala de şedinţă, afară de cazul cînd instanţa dispune altfel.
Îndepărtarea martorilor din sala de şedinţă previne influenţarea lor de
cele declarate sau discutate în şedinţă înainte de a fi ascultaţi. Întrucît
experţii şi–au exprimat concluziile în rapoarte scrise, nu se justifică
aceeaşi măsură şi faţă de ei. Interpreţii trebuie să rămînă în sala de
şedinţă pentru a face traducerile necesare şi a da lămuriri asupra
traducerilor făcute anterior.
Invitaţia de a părăsi sala de şedinţă se adresează şi acelor persoane
care au cunoştinţă de faptele cauzei şi ar putea fi ascultate ulterior ca
martori.
D. Alte verificări, lămuriri, excepţii, cereri
Ca la orice etapă a judecăţii, prima instanţă este obligată să verifice
regularitatea actului de sesizare a instanţei (rechizitoriu, plîngere
prealabilă) şi a măsurii preventive luate de către procuror, procedînd
potrivit art. 300. Constatînd că rechizitoriul nu este întocmit de
procurorul competent sau are lipsuri faţă de cerinţele legii, prima
instanţă ia măsuri pentru înlătuarea acestora, fie acordînd un termen
în acest scop, fie restituind dosarul procurorului; în cazul plîngerii
prealabile, partea vătămată este invitată să înlăture lipsurile
constatate, în caz contrar urmînd să se decidă neregularitatea
sesizării.
Cînd persoana vătămată nu s–a constituit parte în cursul urmăririi
penale, prima instanţă este obligată să explice acesteia dreptul de a
participa la proces ca parte vătămată sau ca parte civilă. Dacă
persoana vătămată îşi exprimă dorinţa de a participa în proces ca
 DPP–ps–116
parte, i se confirmă această calitate de către instanţă. Persoana
vătămată poate face o declaraţie în acest sens şi din proprie iniţiativă.
Prima instanţă – la cererea părţii civile, a procurorului sau chiar din
oficiu, atunci cînd prevede legea – introduce în cauză ca parte
responsabilă civilmente persoana care răspunde civil de pagubele
produse de inculpat prin infracţiunea cu care a fost sesizată.
Întrucît Curtea Constituţională a statuat că arestarea preventivă nu
poate dura, nici în faţa instanţei, mai mult de 30 de zile, fără a fi
prelungită potrivit legii, prima instanţă are obligaţia de a verifica
regularitatea măsurii preventive luate de către procuror, procedînd,
după caz, prin revocarea acestei măsuri sau prin menţinerea ei şi,
dacă este necesar, prelungirea duratei sale cu încă 30 de zile. Dacă
inculpatul se află în stare de libertate, prima instanţă – dacă sînt
întrunite condiţiile prevăzute de lege – dispune arestarea preventivă a
inculpatului, mandatul avînd durata de cel mult 30 de zile.
La invitaţia preşedintelui completului de judecată sau din proprie
iniţiativă, procurorul şi părţile din proces pot formula cereri, ridica
excepţii.
Cererile se pot referi la legalitatea compunerii şi constituirii instanţei,
la recuzarea unor membri din complet, a procurorului, a grefierului de
şedinţă, la amînarea cauzei pentru lipsă de procedură, pentru
angajarea unui apărător etc. Aceste cereri nereferindu–se la fondul
cauzei, trebuie rezolvate în prealabil, pentru a se asigura legala
constituire a instanţei, a desfăşurării în continuare a judecăţii potrivit
dispoziţiilor legale, pentru a pregăti judecarea cauzei în fond.
În acest moment preliminar şedinţei de judecată în primă instanţă se
situează şi ridicarea excepţiilor sancţionate cu nulitatea relativă, cum
ar fi competenţa teritorială a instanţei, încălcarea unor norme privind
urmărirea penală; după depăşirea acestui moment ridicarea unor
astfel de excepţii devine tardivă şi acestea urmează a fi respinse,
afară de cazul cînd prima instanţă şi le însuşeşte din oficiu (art. 197
al. 4 ultima teză). Excepţiile aflate sub sancţiunea nulităţii absolute
pot fi ridicate şi pînă în acest moment, pentru a împiedica
desfăşurarea cauzei cu încălcarea unor dispoziţii esenţiale ale legii,
dar potrivit statutului lor pot fi ridicate în orice stadiu al procesului,
atît la prima instanţă, cît şi la instanţa de apel sau de recurs.
În continuare, preşedintele întreabă procurorul şi părţile dacă au
cereri pentru efectuarea de probe noi73.
Prima instanţă trebuie să se pronunţe motivat asupra cererilor
formulate şi a excepţiilor ridicate, fie admiţîndu–le, fie respingîndu–le.
Admiterea unei cereri sau excepţii poate împiedica desfăşurarea în
continuare a şedinţei de judecată (declinarea de competenţă,
restituirea cauzei procurorului), schimbări în completul de judecată şi
în persoana procurorului (admiterea cererilor de recuzare), amînarea
cauzei (necesitatea pregătirii apărării, angajarea unui apărător etc.).
Cînd verificările făcute şi soluţionarea cererilor şi excepţiilor nu au dus
la desesizarea instanţei sau la amînarea judecării cauzei, se trece la
cercetarea judecătorească – a doua activitate din cursul şedinţei de
judecată în primă instanţă. Legea prevede că efectuarea cercetării
judecătoreşti începe cînd cauza se află în stare de judecată, deci cînd
nu există nici o împrejurare care ar conduce la desesizarea instanţei
sau la amînarea judecăţii.

73 Deşi cererile de probe noi pot interveni şi în cursul cercetării judecătoreşti,

legea a înţeles totuşi, în vederea urgentării cauzelor, să înscrie dreptul de a
solicita admiterea de probe noi şi în acest moment preliminar, deoarece se
crează condiţiile ca probele să fie administrate cu toată urgenţa.
 DPP–ps–117
2) Cercetarea judecătorească (art. 321–331, 339)
A. Actele de cercetare judecătorească şi ordinea
efectuării lor
În cadrul cercetării judecătoreşti se desfăşoară o activitate
asemănătoare cu cea de la cercetarea penală, din cursul urmăririi
penale, dar în alte condiţii procedurale. Activitatea este asemănătoare
deoarece se administrează probe pentru lămurirea faptelor şi
împrejurărilor cauzei sub toate aspectele; în acest scop se folosesc
procedee probatorii ca ascultarea şi confruntarea unor persoane,
obţinerea de relaţii scrise, de înscrisuri, verificarea de mijloace
materiale de probă, efectuarea de expertize; de aceea este justificată
denumirea de “cercetare judecătorească”.
Condiţiile diferite în care se desfăşoară cercetarea judecătorească se
referă, în primul rînd, la autoritatea judiciară şi persoanele care iau
parte la efectuarea ei; cercetarea judecătorească este condusă de
către instanţa de judecată, care o şi efectuează, dar la această
activitate participă procurorul, părţile şi apărătorii lor, ceea ce crează
condiţii mai bune pentru administrarea legală, completă şi corectă a
probelor, faţă de cercetarea penală unde nu ia parte decît organul de
urmărire penală. În al doilea rînd, principiul contradictorialităţii
impune ca la administrarea probelor să aibă posibilitatea de
intervenţie toate persoanele care participă la judecată (judecători,
procuror, părţi, apărători), ceea ce presupune o verificare completă şi
obiectivă a probelor, sub toate aspectele necesare cunoaşterii tuturor
faptelor şi împrejurărilor cauzei.
Cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rînd,
readministrarea probelor strînse în cursul urmăririi penale, ca cerinţă
a principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, în scopul perceperii
directe, nemijlocite a probelor de către instanţa de judecată; nu este
însă o simplă reproducere a probelor, ci o administrare a lor în noi
condiţii de către instanţa de judecată, cu participarea procurorului şi a
părţilor, sub controlul publicului asistent. În al doilea rînd, cercetarea
judecătorească are ca obiect administrarea oricăror altor probe
necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atît
administrarea probelor strînse în cursul urmăririi penale, cît şi
administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă
legale, obţinute prin procedeele probatorii corepunzătoare
caracterului public, oral şi contradictoriu al judecăţii.
Actele de cercetare judecătorească sînt cele prevăzute în art. 322–331
şi 339: citirea actului de sesizare a instanţei, ascultarea inculpatului
(inculpaţilor), ascultarea părţii vătămate, a părţii civile, a părţii
responsabile civilmente, a martorilor, a experţilor, prezentarea
mijloacelor materiale de probă, alte acte de cercetare judecătorească,
admiterea de noi probe şi administrarea lor. Ordinea de efectuare a
actelor de cercetare judecătorească este cea prevăzută de lege şi
indicată anterior, legea reflectînd generalizarea practicii instanţelor
noastre judecătoreşti. Ordinea nu este însă rigidă; atunci cînd
împrejurările concrete ale cauzei o cer, se poate schimba această
ordine, legea prevăzînd o singură limită potrivit căreia, dacă inculpatul
este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decît după
ascultarea inculpatului74. Ordinea arătată se respectă atunci cînd
judecata se desfăşoară în faţa tuturor părţilor; cînd judecata se
desfăşoară în lipsa inculpatului sau a celorlalte părţi, cercetarea
judecătorească se va rezuma la ascultarea martorilor care au fost

74 se are în vedere că relatările acestuia pot influenţa ordinea în care

urmează a fi efectuată cercetarea judecătorească
 DPP–ps–118
audiaţi la urmărirea penală, efectuîndu–se astfel numai actele de
cercetare judecătorească ce pot avea loc în condiţiile date.
B. Începerea cercetării judecătoreşti prin citirea
actului de sesizare a instanţei (art. 322)
Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului de sesizare a
instanţei, ceea ce constituie actul iniţial al cercetării judecătoreşti.
Acest moment are efecte juridice, deoarece marchează pragul pînă la
care se pot face constituirile de parte în proces şi se pot prezenta
excepţiile sancţionate cu nulitatea relativă; după citirea actului de
sesizare a instanţei, aceste constituiri de parte şi ridicări de excepţii
devin tardive şi nu mai pot fi invocate de părţi, ci numai din oficiu de
către instanţa de judecată, în condiţiile art. 197 al. 4 teza ultimă.
Citirea actului de sesizare a instanţei trebuie făcută în întregime, în
vederea cunoaşterii faptelor supuse judecăţii atît de către inculpat, cît
şi de publicul din sala de şedinţă. În practică, însă, citirea actului de
sesizare a instanţei este înlocuită cu o prezentare sumară de către
grefier a cauzei, prin indicarea faptei cu încadrarea sa juridică şi a
identităţii inculpatului. Legea cere să i se explice inculpatului în ce
constă învinuirea, dar numai după ce a fost citit actul de sesizare a
instanţei, ca o garanţie în plus că inculpatul este lămurit asupra
învinuirii ce i se aduce. Întrucît nerespectarea acestei dispoziţii este
sancţionată cu nulitatea relativă, dacă inculpatul – personal sau prin
apărătorul său – nu solicită citirea în întregime a actului de sesizare a
instanţei, nulitatea se acoperă.
Preşedintele instanţei de judecată, după ce i–a explicat inculpatului
învinuirea ce i se aduce, îl lămureşte că are dreptul de a pune
întrebări cu ocazia ascultării altor inculpaţi, a părţilor, a martorilor, a
experţilor, precum şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării
judecătoreşti, cînd socoteşte necesar. I se crează astfel inculpatului
posibilitatea de a interveni activ în desfăşurarea cercetării
judecătoreşti, ajutînd instanţa la aflarea adevărului despre faptele
cauzei.
C. Ascultarea inculpatului (art. 323–325)
După ce se stabileşte identitatea inculpatului, se procedează la
ascultarea lui cu privire la învinuirea ce i se aduce. Ascultarea se
desfăşoară după regulile prevăzute în partea generală a Codului de
procedură penală şi studiate la capitolul privind mijloacele de probă,
anume la declaraţiile inculpatului. Pentru etapa judecăţii în primă
instanţă, care se desfăşoară public şi contradictoriu, se prevăd unele
particularităţi în procedura de ascultare a inculpatului.
Ascultarea trebuie să înceapă cu o relatare liberă a inculpatului
asupra învinuirii cuprinse în actul de sesizare a instanţei. Printr–o
asemenea dispoziţie, se caută a se împiedica ascultarea sumară a
inculpatului, în sensul afirmării că îşi menţine declaraţia dată
organului de urmărire penală; pe de o parte, ascultarea inculpatului
este un mijloc de apărare, ceea ce îi dă posibilitatea de a relata toate
împrejurările ce infirmă fapta ce i se pune în sarcină sau cele care o
explică în favoarea sa, explicaţii ce vor servi la soluţionarea corectă a
cauzei; pe de altă parte, şi publicul din sala de şedinţă trebuie să afle
chiar de la inculpat poziţia pe care acesta o adoptă faţă de învinuirea
ce i se aduce.
Cînd inculpatul îşi schimbă, total sau parţial, declaraţiile date anterior,
preşedintele instanţei îi cere explicaţii asupra contrazicerilor dintre
declaraţiile sale, la nevoie dînd citire declaraţiilor anterioare. După ce
s–a terminat relatarea liberă, inculpatului i se pot pune întrebări de
către preşedinte şi ceilalţi membri ai completului de judecată.,
precum şi de către procuror, de celelalte părţi, inclusiv de către
 DPP–ps–119
coinculpaţi, de apărătorul său; întrebările se pun prin intermediul
preşedintelui completului, care poate respinge întrebările care nu sînt
necesare lămuririi cauzei. După ce s–au epuizat şi întrebările,
preşedintele dictează grefierului conţinutul declaraţiei făcute de către
inculpat, care se consemnează în scris, actul procedural fiind semnat
de inculpat şi contrasemnat de către preşedinte şi de către grefier.
Inculpatul poate refuza să facă declaraţii în instanţă; în acest caz se
dispune citirea declaraţiilor pe care inculpatul le–a dat la organul de
urmărire penală, asigurîndu–se astfel oralitatea şedinţei de judecată.
În cazul în care sînt mai mulţi inculpaţi, spre deosebire de procedura
de ascultare din cursul urmăririi penale, se asigură regula ascultării
fiecărui inculpat în prezenţa celorlalţi, dîndu–li–se posibilitatea tuturor
să cunoască conţinutul declaraţiilor care se fac în instanţă şi să pună
întrebări. Instanţa are însă dreptul să asculte pe fiecare inculpat
separat; în acest scop, inculpaţii sînt îndepărtaţi din sala de şedinţă şi
apoi sînt reintroduşi, pe rînd, pentru a fi ascultaţi. După ascultarea
tuturor inculpaţilor, pentru a se asigura oralitatea şi
contradictorialitatea şedinţei de judecată, legea prevede obligaţia
pentru instanţa de judecată de a da citire, în prezenţa tuturor
inculpaţilor, declaraţiilor făcute de aceştia în lipsa celorlalţi, astfel încît
fiecare inculpat să cunoască ce au declarat în instanţă ceilalţi şi să
poată pune întrebări, dacă este cazul. Atunci cînd sînt contraziceri
între declaraţiile unor inculpaţi, se procedează la reascultarea lor în
prezenţa celorlalţi inculpaţi sau la o confruntare între unii din ei.
Inculpatul poate fi reascultat de către instanţă ori de cîte ori este
necesar.
D. Ascultarea celorlalte părţi (art. 326)
Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile
civilmente constituie mijloace de probă, astfel încît este firesc să se
procedeze de către instanţă şi la ascultarea lor. Regulile de ascultare
a inculpatului se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul ascultării
celorlalte părţi. Deşi în practică nu se efectuează, de regulă,
ascultarea părţii vătămate, părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente, acest act de cercetare judecătorească se recomandă a fi
efectuat, fiind de natură să lămurească noi aspecte ale cauzei.
E. Ascultarea martorilor (art. 327–328)
În continuarea cercetării judecătoreşti sînt ascultaţi martorii care s–au
prezentat la şedinţa de judecată. Aceştia sînt chemaţi, pe rînd, în sala
de şedinţă şi sînt ascultaţi potrivit regulilor studiate în partea
generală, la capitolul “mijloace de probă”, cu particularităţile arătate
la ascultarea inculpatului.
Întrucît ascultarea martorilor se face contradictoriu, legea prevede
ordinea în care se pot pune întrebările: în primul rînd de către
membrii completului de judecată şi de către procuror, apoi de către
partea care l–a propus pe martor şi la sfîrşit de către celelalte părţi.
După ascultare, martorul rămîne în sala de şedinţă pînă la terminarea
ei, afară de cazul cînd instanţa permite retragerea sa.
După ascultarea tuturor martorilor prezenţi, prima instanţă verifică
identitatea martorilor care nu s–au prezentat la ascultare, pentru a se
lua măsurile corespunzătoare. Dacă ascultarea unuia sau unora dintre
martori nu mai este posibilă (deces, plecare în străinătate), instanţa
dispune citirea declaraţiilor date la organul de urmărire penală şi va
ţine seama de acestea în ansamblul probelor administrate. În ce
priveşte martorii lipsă a căror ascultare este necesară, instanţa
dispune fie aducerea lor de îndată spre a fi ascultaţi în aceeaşi şedinţă
de judecată, fie amînarea cauzei la un alt termen, pentru care vor fi
citaţi din nou sau li se vor emite madate de aducere. În temeiul
 DPP–ps–120
principiului nemijlocirii, toţi martorii necesari cauzei trebuie ascultaţi
în faţa instanţei de judecată, dacă ascultarea lor mai este posibilă,
altfel hotărîrea pronunţată este lovită de nulitate.
În cazul martorilor lipsă la şedinţa de judecată şi a căror declaraţii nu
au importanţă pentru cauză – la cererea procurorului şi a părţilor ori
din oficiu, dar cu acordul acestora – instanţa poate, motivat, să
dispună a nu mai fi chemaţi pentru ascultare. Procurorul şi părţile pot
renunţa la martorii pe care i–au propus şi care nu au declaraţii în
dosar; după punerea în discuţie a renunţării la martorii propuşi,
instanţa poate dispune, motivat, să nu mai fie ascultaţi dacă audierea
lor nu mai este necesară sau posibilă.
F. Ascultarea experţilor şi interpreţilor (art. 327)
Experţii sînt ascultaţi numai atunci cînd trebuie să dea lămuriri
suplimentare faţă de raportul scris de expertiză depus la dosar.
Ascultarea expertului se face după aceleaşi reguli ca şi ascultarea
martorilor.
Aceeaşi procedură de ascultare se aplică şi interpreţilor chemaţi să
dea lămuriri cu privire la traducerile pe care le–au făcut cu ocazia
desfăşurării procesului penal.
G. Alte activităţi de cercetare judecătorească (art.
330)
Cînd în cauză există mijloace materiale de probă şi examinarea sau
recunoaşterea lor este necesară, instanţa poate dispune aducerea şi
prezentarea lor. Membrii completului de judecată, procurorul şi părţile
au dreptul să examineze mijloacele materiale de probă şi să facă
observaţiile cuvenite. Cînd este cazul, aceste mijloace materiale de
probă se arată şi martorilor, experţilor, pentru a le recunoaşte şi a
face relatări cu privire la ele.
În cursul cercetării judecătoreşti se poate dispune deplasrea la faţa
locului pentru a se efectua o cercetare (art. 129), o reconstituire (art.
130) ori, cu ocazia acestora, chiar o percheziţie domiciliară (art. 102);
în celealte cazuri, dispoziţia instanţei de a se efectua o percheziţie
domiciliară se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia
(art. 102).
H. Cererile pentru efectuarea de probe noi şi
renunţarea la probele propuse şi admise (art.
329, 331)
După ce au fost verificate probele strînse în cursul urmăririi penale,
prin actele de cercetare judecătorească examinate anterior,
preşedintele instanţei de judecată dă cuvîntul procurorului, părţii
vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului în
legătură cu necesitatea admiterii de noi probe. Prin probe noi se
înţeleg acele probe care nu au fost încă administrate în cauză.
Propunerile de probe noi trebuie să indice faptele şi împrejurările ce
urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate, locul
unde se află aceste mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii –
identitatea şi adresa lor. În cazul în care la urmărirea penală s–a
efectuat o constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală, se poate
cere efectuarea unei expertize; dacă s–a efectuat o expertiză, se
poate cere efectuarea unei noi expertize.
Propunerile de probe sînt puse în discuţia contradictorie a procurorului
şi a părţilor, pentru ca fiecare să–şi spună cuvîntul cu privire la
admisibilitatea, concludenţa şi utilitatea probelor solicitate. Prima
instanţă poate dispune şi din oficiu administrarea de probe noi,
exercitîndu–şi astfel rolul său activ.
Instanţa se pronunţă motivat asupra propunerilor de probe noi,
admiţîndu–le sau repingîndu–le. În cazul în care nu s–au solicitat noi
 DPP–ps–121
probe ori probele noi solicitate au fost respinse, cercetarea
judecătorească se consideră terminată şi se trece la dezbaterile
judiciare. Cînd însă s–a admis şi s–a dispus administrarea de probe
noi, cercetarea judecătorească continuă pentru administrarea
acestora. Unele probe noi pot fi administrate în aceeaşi şedinţă de
judecată (se ascultă martorii aduşi de partea care i–a propus, se
depun actele care conţin probe). În cazul în care pentru administrarea
noilor probe este necesar un alt termen de judecată, cauza se amînă,
luîndu–se măsuri ca la acest termen să poată fi administrate probele
admise (se citează martorii, se invită experţii să efectueze expertiza şi
să depună raportul scris pînă la acea dată etc.). Cauza se amînă
pentru un nou termen de judecată şi atunci cînd nu s–au admis probe
noi, dar trebuie administrate în continuare probele strînse de organul
de urmărire penală (ascultarea martorilor care au lipsit la primul
termen de judecată).
Pentru noul termen de judecată părţile prezente au termenul în
cunoştinţă şi se citează numai părţile care au fost lipsă la prima
şedinţă de judecată. La data cînd s–a amînat cauza se reia şedinţa de
judecată cu administrarea probelor noi admise a fi administrate. Dacă
nici la acest termen nu a fost epuizată administrarea probelor, cauza
se poate amîna din nou pînă ce toate probele admise sînt
administrate.
În cazul în care în cursul cercetării judecătoreşti se constată că o
probă admisă anterior a devenit inutilă sau imposibil de administrat,
procurorul sau partea care a propus–o poate renunţa la administrarea
ei. Prima instanţă, ascultînd şi concluziile puse de procuror şi părţi cu
privire la această renunţare, poate dispune motivat ca proba să nu
mai fie administrată, dacă într–adevăr a devenit inutilă sau imposibil
de administrat.
I. Terminarea cercetării judecătoreşti (art. 339)
După ce a fost epuizată administrarea probelor admise, preşedintele
instanţei are obligaţia să întrebe pe procuror şi părţile din proces dacă
mai au de dat explicaţii ori de formulat cereri noi pentru completarea
cercetării judecătoreşti. Scopul acestei dispoziţii este administrarea
tuturor probelor necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, înainte
de a se trece la următoarea activitate – dezbaterile judiciare.
Dacă s–au formulat noi cereri de probe şi acestea au fost admise, se
continuă cercetarea judecătorească pentru a fi administrate. Cînd nu
s–au formulat noi cereri de probe sau aceste cereri au fost respinse,
preşedintele declară terminată cercetarea judecătorească şi se trece
la dezbaterile judiciare.
3) Dezbaterile judiciare
A. Importanţa şi ordinea dezbaterilor judiciare
Dezbaterile judiciare constau în concluziile pe care le pun oral
procurorul şi părţile din proces, acestea personal sau prin apărătorii
lor, asupra fondului cauzei penale: existenţa sau inexistenţa
infracţiunii, săvîrşirea ei de către inculpat, împrejurările care stabilesc
răspunderea penală şi civilă a acestuia. În cadrul dezbaterilor judiciare
procurorul şi părţile prezintă instanţei de judecată punctul de vedere
al învinuirii şi al apărării asupra soluţiei ce trebuie dată acţiunii penale
şi acţiunii civile, dînd astfel posibilitatea instanţei să discearnă, din
argumentele ce se aduc în susţinerea şi combaterea învinuirii, care
este adevărul în cauză şi soluţia legală şi temeinică pe care trebuie să
o pronunţe. Disputa orală şi contradictorie dintre învinuire şi apărare,
dintre susţinătorii pretenţiilor civile şi cei care se opun acestor
pretenţii, crează cele mai potrivite condiţii pentru justa soluţionare a
cauzei.
 DPP–ps–122
Dezbaterile judiciare constituie o caracteristică a activităţii de
judecată; ele se desfăşoară în toate etapele judecăţii, dar au trăsături
specifice la judecata în primă instanţă, deoarece poartă asupra
soluţionării legale şi temeinice a acţiunii penale şi acţiunii civile
exercitate în faţa instanţei de judecată. Avînd o asemenea
importanţă, dezbaterile judiciare sînt obligatorii, lipsa lor atrăgînd
nulitatea absolută a hotărîrii pronunţate, atunci cînd participarea
procurorului, a inculpatului şi a apărătorului său este obligatorie,
deoarece lipsa dezbaterilor este considerată ca o neparticipare a
acestora la judecată. În cazul cînd participarea procurorului, a
inculpatului şi a apărătorului său nu este obligatorie, neacordarea
cuvîntului pentru a pune concluzii asupra fondului este sancţionată cu
nulitatea relativă, care se poate acoperi dacă nu a fost invocată în
termen sau dacă nu s–a produs nici o vătămare părţii căreia nu i s–a
dat cuvîntul; în condiţiile art. 197 al. 4 teza finală, nulitatea poate fi
invocată şi din oficiu.
În cadrul dezbaterilor judiciare procurorul şi părţile se axează pe trei
probleme principale:
– stabilirea situaţiei de fapt – prin analiza şi sinteza probelor
administrate;
– concluziile în drept – care se pot trage din situaţia de fapt
prezentată, aplicîndu–se astfel corect legea penală şi legea civilă;
– aprecierea socială a faptei şi persoanei inculpatului – în raport de
împrejurările concrete ale cauzei, în vederea individualizării juste a
sancţiunii penale.
La dezbaterile judiciare se dă cuvîntul în următoarea ordine:
procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă
civilmente, inculpatul. Această ordine are în vedere, mai întîi, să ia
cuvîntul cei care susţin învinuirea şi pretenţiile civile, ca apoi să
intervină cei ce combat aceste susţineri; ultimul cuvînt acordat prin
lege inculpatului se explică prin necesitatea ca instanţa de judecată
să primească, întotdeauna, ultimele explicaţii în apărare ale
inculpatului.
Dezbaterile judiciare pot avea şi o ordine restrînsă în cazul în care la
judecata în primă instanţă nu ia parte procurorul sau absentează
vreuna din părţile din proces. În acest caz dezbaterile vor consta, în
ordinea indicată, din susţinerile orale puse de părţile care sînt
prezente la judecată.
A. Desfăşurarea dezbaterilor judiciare
Conţinutul şi limitele dezbaterilor judiciare depind de participantul la
judecată căruia i se dă cuvîntul.
Procurorul pune concluzii atît cu privire la latura penală, cît şi la latura
civilă. În cazul în care procurorul este convins de vinovăţia
inculpatului, îşi dezvoltă rechizitoriul oral în care demonstreză această
vinovăţie şi cere condamnarea inculpatului. În acest scop, procurorul
precizează fapta sau faptele pentru care cere condamnarea, probele
care stabilesc vinovăţia inculpatului, prezintă încadrarea juridică pe
care o consideră corectă, periculozitatea socială pe care o are fapta şi
făptuitorul ei, cerînd aplicarea pedepsei, după caz, spre maximul sau
minimul special prevăzut de lege. În cuvîntul său, ca reprezentant al
intereselor generale ale societăţii, procurorul are obligaţia să facă o
analiză obiectivă şi completă a probelor administrate, o examinare
corectă a dispoziţiilor legale a căror aplicare o cere, o apreciere justă
a răspunderii penale şi civile a inculpatului, pentru a contribui la
pronunţarea unei hotărîri corespunzătoare adevărului şi legii. De
aceea, procurorului nu–i estre permisă înclinarea numai spre învinuire,
neglijînd acele împrejurări care sînt în favoarea inculpatului şi care
 DPP–ps–123
atenuează răspunderea acestuia. Dacă în cauză sînt mai mulţi
inculpaţi, procurorul fixează poziţia fiecăruia faţă de infracţiune şi
expune împrejurările care stabilesc răspunderea fiecăruia. Cuvîntul
oral al procurorului trebuie să aibă un rol educativ şi pentru inculpat şi
pentru publicul din sala de şedinţă, de aceea trebuie să demaşte
activitatea infracţională, încercările inculpatului de a se sustrage de la
răspundere, creînd starea de spirit a inevitabilităţii condamnării
tuturor celor care săvîrşesc infracţiuni şi, ca urmare, a necesităţii
respectării legii şi a regulilor de convieţuire socială.
Cînd cercetarea judecătorească nu a confirmat învinuirea, existînd
unul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–j, procurorul este obligat să
pună concluzii motivate, după caz, de achitare sau de încetare a
procesului penal.
Potrivit art. 19, procurorul poate susţine în faţa instanţei de judecată
acţiunea civilă pornită de persoana vătămată, demonstrînd temeinicia
ei şi cerînd obligarea inculpatului şi a părţii responsabile civilmente la
repararea pagubei. Cînd persoana prejudiciată este una din unităţile
la care se referă art. 145 Cod penal ori o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu sau cu această capacitate restrînsă, procurorul
este obligat să susţină interesele civile ale acesteia, chiar dacă nu
este constituită parte civilă, punînd concluzii pentru repararea justă şi
integrală a pagubelor produse prin infracţiune.
Partea vătămată, în concluziile sale asupra fondului cauzei, se poate
ocupa numai de latura penală, susţinînd învinuirea, prin indicarea
probelor care o confirmă, încadrarea juridică a faptei săvîrşite,
sancţiunea penală ce urmează a i se aplica inculpatului. În caz de
concurs de infracţiuni sau de conexitate, concluziile părţii vătămate se
limitează la fapta care i–a cauzat vătămarea şi pentru care participă în
proces.
Partea civilă pune concluzii cu privire la acţiunea civilă pe care a
exercitat–o în faţa primei instanţe. În acest scop trebuie să
demonstreze, prin indicarea probelor administrate, că inculpatul a
săvîrşit fapta pentru care este trimis în judecată, că aceasta i–a
produs prejudiciul pretins, care este întinderea acestui prejudiciu şi
modalitatea corespunzătoare de reparare a lui, cerînd obligarea atît a
inculpatului, cît şi a părţii responsabile civilmente la repararea
pagubei ce i s–a cauzat şi restituirea cheltuielilor judiciare pe care le–a
efectuat în cauză.
Partea responsabilă civilmente are cuvîntul numai cu privire la latura
civilă, demonstrînd că nu sînt întrunite condiţiile răspunderii civile,
cerînd pe acest temei respingerea acţiunii civile exercitate împotriva
sa; în cazul în care răspunderea sa civilă subzistă, partea responsabilă
civilmente pune concluzii în apărarea inculpatului, în sensul că nu s–a
produs nici o pagubă prin fapta acestuia, cerînd respingerea acţiunii
civile, sau că paguba este mai mică decît cea pretinsă, cerînd
admiterea acţiunii civile numai la anivelul real al pagubei produse.
Inculpatul, avînd ultimul cuvînt la dezbaterile judiciare la judecata în
primă instanţă, face o expunere a împrejurărilor care stabilesc
nevinovăţia sa penală; în primul rînd, că nu a săvîrşit fapta, iar dacă
recunoaşte săvîrşirea ei, că aceasta nu constituie infracţiune, ci
abatere, contravenţie, faptă de natură civilă sau faptă căreia îi
lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni; dacă totuşi fapta
constituie infracţiune, poate argumenta că fapta trebuie să primească
o încadrare juridică mai uşoară, că se justifică acordarea de
circumstanţe atenuante, suspendarea executării pedepsei
(condiţionat sau sub supraveghere) ori executarea prin muncă a
pedepsei închisorii etc. Inculpatul trebuie să combată astfel, prin
 DPP–ps–124
concluziile sale, învinuirea ce i se aduce şi să formuleze cereri precise
cu privire la aplicarea legii penale. În ce priveşte acţiunea civilă,
inculpatul poate cere respingerea ei, demonstrînd că este
neîntemeiată prin inexistenţa pagubei sau că este întemeiată doar
parţial, cerînd admiterea ei în limitele pagubei dovedite.
În cazul în care sînt mai multe părţi vătămate, părţi civile, părţi
responsabile civilmente, inculpaţi, se dă cuvîntul, în ordinea arătată,
tuturor celor care formează un grup procesual.
Cînd părţile sînt asistate de apărători, cuvîntul la dezbateri este
acordat acestora, presupunîndu–se că vor prezenta mai bine
susţinerile şi apărările. La cererea vreuneia din părţi, i se poate
acorda cuvîntul şi acesteia, după ce a avut cuvîntul apărătorul său.
Cuvîntul apărătorului se numeşte pledoarie şi conţine, în formă
juridică, susţinerile şi apărările pe care şi le poate face partea pe care
o asistă, în conţinutul şi limitele arătate pentru fiecare parte.
Apărătorul are obligaţia ca, în cuvîntul său, să apere cu
conştiinciozitate şi la un nivel cît mai înalt drepturile şi interesele
legitime ale părţii, aducînd argumente care vin în favoarea acestor
interese. Apărătorul nu poate însă să facă susţineri care contrazic în
mod vădit probele din dosar sau care sînt contrare legii, chiar dacă
partea ar pretinde aceasta, deoarece, apărînd interesele legitime ale
părţii, le apără numai pe acelea care sînt recunoscute şi ocrotite de
lege.
În cazul în care, după ce s–a dat cuvîntul tuturor participanţilor la
dezbateri, procurorul sau vreuna din părţi are de prezentat instanţei
noi împrejurări, noi argumente în combaterea celor spuse anterior în
cursul dezbaterilor, se dă cuvîntul în replică; replicile pot fi provocate
şi de către instanţă, atunci cînd pune în discuţie din oficiu chestiuni de
care depinde justa soluţionare a cauzei. Replicile trebuie să se
desfăşoare în aceeaşi ordine în care s–au desfăşurat dezbaterile,
ultimul cuvînt aparţinînd inculpatului.
Preşedintele completului are dreptul să întrerupă pe cei care au
cuvîntul, dacă susţinerile lor depăşesc limitele cauzei judecate.
B. Ultimul cuvînt acordat inculpatului personal
(art. 341)
În cazul în care inculpatul a fost asistat de apărător şi acesta a avut
cuvîntul la dezbateri, înainte de închiderea şedinţei de judecată
trebuie să fie ascultat şi ceea ce spune personal inculpatul în legătură
cu învinuirea ce i se aduce. În timpul cît acesta are cuvîntul personal,
pentru a nu fi perturbat în apărarea sa, nu i se pot pune întrebări.
Dacă inculpatul a formulat cereri de noi probe, găsite de instanţă
esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei, se reia cercetarea
judecătorească în vederea administrării lor, după care vor urma din
nou dezbaterile judiciare.
Acordarea ultimului cuvînt inculpatului personal se află sub
sancţiunea unei nulităţi relative, nerespectarea ei atrăgînd
desfiinţarea hotărîrii pronunţate numai dacă se constată existenţa
unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel, cu condiţia de a se fi
invocat nulitatea în cursul dezbaterilor, cînd i s–a refuzat de către
instanţă ultimul cuvînt.
C. Încheierea şedinţei de judecată
După terminarea dezbaterilor judiciare, inclusiv a ultimului cuvînt
acordat personal inculpatului, preşedintele declară închisă şedinţa de
judecată, trecîndu–se la deliberare şi luarea hotărîrii.
Instanţa poate dispune, în vederea deliberării, ca procurorul şi părţile
să depună concluzii scrise, cuprinzînd un rezumat al concluziilor orale.
 DPP–ps–125
Acestea pot fi depuse şi din iniţiativa părţilor, dar nu pot înlocui
concluziile orale.
Modul de desfăşurare a şedinţei de judecată, în toate activităţile sale,
precum şi un rezumat al concluziilor puse de către procuror şi părţi,
sînt consemnate într–o încheiere de şedinţă (art. 305) sau în prima
parte a sentinţei dacă pronunţarea s–a făcut în aceeaşi zi.
§1. Cereri, excepţii, extinderi care pot influenţa
desfăşurarea şedinţei de judecată
1) Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea
sau completarea urmăririi penale
A. Restituirea cauzei la procuror pentru refacerea
urmăririi penale (art. 332)
Urmărirea penală trebuie să se desfăşoare potrivit dispoziţiilor legale;
în cazul în care prima instanţă constată că în cursul urmăririi penale s–
au încălcat dispoziţiile legale sancţionate cu nulitatea absolută, care
nu poate fi acoperită în nici un mod, are obligaţia restituirii cauzei la
procuror pentru refacerea actelor procesuale lovite de o astfel de
nulitate. Aceeaşi măsură se impune şi atunci cînd încălcarea legii este
sancţionată cu nulitatea relativă, dacă vătămarea produsă nu poate fi
înlăturată altfel şi nulitatea a fost invocată în condiţiile legii.
Codul de procedură penală din 1968 a prevăzut un singur caz de
restituire a cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale: cînd
cercetarea penală a fost efectuată de un alt organ decît cel
competent. Lipsa de competenţă după materie şi după calitatea
persoanei este sancţionată cu nulitatea absolută, astfel încît, dacă
cercetarea penală a fost efectuată de un organ necompetent,
urmărirea penală este nelegală şi trebuie refăcută de organul
competent.
Cînd excepţia de necompetenţă a organului de cercetare penală este
invocată de către procuror sau de către părţi, ori invocată din oficiu
înainte sau în cursul cercetării judecătoreşti, restituirea devine
obligatorie, întrucît actele de cercetare sînt nule. În cazul în care
cercetarea judecătorească a fost epuizată şi s–a trecut la dezbaterile
judiciare, deoarece actele de cercetare penală au fost verificate prin
actele de cercetare judecătorească, restituirea cauzei nu mai are loc.
Cauza nu se restituie nici atunci cînd prima instanţă, în urma
cercetării judecătoreşti, schimbă încadrarea juridică a faptei într–o
infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit unui alt organ
de cercetare, pentru încadrarea iniţială cercetarea penală fiind
efectuată de organul care în acel moment avea competenţa de a o
efectua75.
Deşi în art. 332 s–a prevăzut un singur caz de restituire pentru
refacerea urmăririi penale, în practica instanţelor noastre
judecătoreşti o astfel de restituire s–a dispus şi atunci cînd s–au
75 Jurisprudenţa instanţei noastre supreme a considerat că aceste excepţii
se aplică şi aatunci cînd cercetarea penală a fost efectuată de organul de
cercetare în locul procurorului căruia îi revenea competenţa să o efectueze.
Pentru a ajunge la această soluţie, s–a considerat că procurorul poate fi
asimilat cu un “organ care efectuează cercetarea penală” şi, ca urmare, îi
sînt aplicabile dispoziţiile art. 332 al. 1 şi 2. Din analiza acestor dispoziţii
rezultă că legea s–a referit la efectuarea cercetării de către un alt organ de
cercetare decît cel comeptent, ceea ce nu poate include şi pe procuror,
definit prin lege ca “organ de urmărire penală”. Această concluzie decurge şi
din dispoziţiile legale potrivit cărora efectuarea urmăririi penale este de
competenţa unui anumit procuror, iar rechizitoriul trebuie să fie confirmat de
procurorul ierarhic superior (art. 209 al. IV şi V), reglementări diferite de cele
prevăzute pentru cazul cînd procurorul supraveghează activitatea organului
de cercetare penală.
 DPP–ps–126
încălcat alte dispoziţii legale aflate sub sancţiunea nulităţii absolute,
ca în cazul cînd materialul de urmărire nu a fost prezentat unui
inculpat minor, deţinut sau militar în termen fără a se fi asigurat
asistenţa juridică obligatorie, ori cînd în cauzele cu inculpaţi minori nu
s–a efectuat ancheta socială în cursul urmăririi penale. Din aceeaşi
practică se poate trage concluzia că restituirea este posibilă şi în cazul
încălcării dispoziţiilor aflate sub sancţiunea nulităţii relative, dacă se
constată că vătămarea produsă nu s–ar putea înlătura altfel76.
B. Restituirea cauzei la procuror pentru
completarea urmăririi penale (art. 333)
De principiu, în cursul judecăţii se pot administra probe noi care să
completeze pe cele administrate în cursul urmării penale. Însă cînd
administrarea probelor în faţa instanţei nu s–ar putea realiza decît cu
mare întîrziere, atunci este preferabil să se restituie cauza la procuror
pentru completarea urmăririi cu probele necesare.
Pentru a se putea dispune restituirea cauzei la procuror în vederea
completării urmăririi penale se cer anumite condiţii:
– Necesitatea administrării de probe noi să constituie o rezultantă a
activităţii desfăşurate de prima instanţă în cadrul cercetării
judecătoreşti sau a dezbaterilor judiciare, în care s–a demonstrat
necesitatea noilor probe; ca urmare, restituirea nu este posibilă
atunci cînd prima instanţă a apreciat caracterul necomplet al
urmăririi penale numai pe baza dosarului primit de la procuror,
fără să administreze nici o probă.
– Restituirea poate fi dispusă numai atunci cînd administrarea
probelor în cursul cercetării judecătoreşti s–ar face cu mare
întîrziere (cum ar fi efectuarea unor confruntări la faţa locului, care
implică prezenţa simultană a mai multor persoane, efectuarea
unor expertize care ar necesita o perioadă îndelungată de timp
etc.). Nu se poate restitui dosarul la procuror numai pentru
reascultarea inculpatului sau a unor martori care au revenit asupra
declaraţiilor date anterior, pentru existenţa unor contradicţii între
probele administrate, pentru lipsa unor probe suficiente de
vinovăţie, ori pentru efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice, instanţa avînd obligaţia să rezolve ea contradicţiile sau
să administreze probele necesare.
Pentru a se putea controla justeţea măsurilor luate de instanţă şi,
totodată, pentru a se uşura munca procurorului care primeşte dosarul
spre completarea urmăririi penale, prima instanţă este obligată să
arate motivele pentru care nu ar putea administra probele fără a
produce întîrziere în soluţionarea cauzei şi să indice faptele şi
împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce mijloace de probă.
Restituirea cauzei nu poate fi dispusă în următoarele situaţii:
– în cauzele ajunse la prima instanţă prin plîngerea prealabilă a
părţii vătămate (art. 279 al. 2 lit. a), organele de urmărire nefiind
îndrituite să efectueze acte de cercetare penală, cu atît mai puţin
le pot efectua în completarea unei urmăriri ce nu a fost efectuată;
– cînd prin completarea urmăririi se are în vedere implicarea în
cauză şi a altor persoane care nu au fost trimise în judecată şi
pentru care nu s–a extins, în cursul judecăţii, procesul penal, în
condiţiile legii, deoarece instanţa nu poate impune procurorului să
pună în mişcare acţiunea penală împotriva unor persoane;

76 Faţă de această practică, ar fi justificat să fie prevăzută de lege

posibilitatea restituirii cauzei la procuror pentru refacerea unor acte de
urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, dacă altfel nu se poate înlătura
vătămarea produsă.
 DPP–ps–127
– cînd în faţa instanţei se judecă numai latura civilă a cauzei,
acţiunea penală fiind stinsă; restituind cauza la procuror, acesta, în
lipsa unei acţiuni penale exercitabile, nu mai poate sesiza din nou
instanţa şi astfel acţiunea civilă ar trebui introdusă la instanţa
civilă, ceea ce ar fi contrar concepţiei Codului cu privire la
judecarea laturii civile a cauzei.
A. Procedura şi efectele restituirii cauzei la
procuror
Restituirea cauzei la procuror se poate cere de către procuror, de
către părţile din proces sau poate fi invocată din oficiu de către prima
instanţă de judecată. După ce a ascultat concluziile tuturor
participanţilor la proces cu privire la cererea de restituire a cauzei la
procuror, prima instanţă se pronunţă asupra cererii, dispunînd
admiterea sau respingerea ei; în cazul admiterii cererii, cauza se
restituie procurorului pentru refacerea sau completarea urmăririi
penale. Întrucît în art. 332 şi 333 se consideră că restituirea constituie
o desesizare a instanţei de judecată, ceea ce înseamnă o dezinvestire,
această măsură trebuie luată printr–o sentinţă penală, deci printr–o
hotărîre prin care prima instanţă se dezinvesteşte de judecarea cauzei
fără a soluţiona fondul acesteia (art. 311). În sentinţă trebuie indicate
motivele care au determinat restituirea, actele de urmărire ce trebuie
refăcute, faptele şi împrejurările ce trebuie constatate şi prin ce
mijloace de probă. De asemenea, sentinţa poate cuprinde dispoziţii cu
privire la măsurile preventive, de siguranţă şi asigurătorii.
Indicaţiile date procurorului prin sentinţa de restituire sînt obligatorii
pentru acesta, avînd îndatorirea să dispună refacerea actelor indicate
sau administrarea probelor arătate. Cînd procurorul nu este de acord
cu restituirea dosarului, considerînd că urmărirea penală a fost legal şi
complet efectuată, poate declara recurs împotriva sentinţei de
restituire, urmînd ca instanţa de recurs să decidă în cauză (art. 332 al.
3). Potrivit art. 332 al. 3, are drept de recurs şi inculpatul arestat în
cauză77. Dosarul este trimis procurorului imediat după rămînerea
definitivă a hotărîrii la prima instanţă sau în cel mult 5 zile de la
pronunţarea hotărîrii de către instanţa de recurs.
Restituirea produce şi importante efecte:
– Actul de sesizare a instanţei încetează a–şi mai produce efectele,
iar cauza trece din nou în faza de urmărire penală, prin reluarea ei
(art. 272); prima instanţă nu mai are nici o atribuţie în legătură cu
cauza restituită, în schimb procurorul redevine conducătorul
procesului penal. Procurorul trebuie să respecte indicaţiile date de
prima instanţă prin sentinţa de restituire, dar, totodată, păstrează
şi dreptul de a orienta urmărirea în direcţia necesară; în acest scop
poate restrînge sau extinde învinuirea, poate dispune
administrarea şi a altor probe decît cele indicate de instanţă, poate
da orice soluţie legală cauzei. Refacerea sau completarea urmăririi
penale se efectuează de către procuror sau, prin dispoziţia sa, de
către organul de cercetare penală. Este incompatibilă persoana
(procuror, organ de cercetare) care iniţial a efectuat în cauză
urmărirea să procedeze, după restituire, la refacerea sau
completarea ei, existînd prezumţia că are o părere formată asupra
cauzei.
– După refacerea sau completarea urmăririi penale, care se
desfăşoară potrivit normelor care reglementează această fază
procesuală, se întocmeşte – dacă se menţine soluţia de trimitere în
77 Prin Decizia 129/196, Curtea Constituţională a considerat că această
dispoziţie este contrară art. 128 din Constituţie şi că are drept de recurs orice
parte interesată.
 DPP–ps–128
judecată – un nou rechizitoriu, care va constitui actul de sesizare a
instanţei de judecată. Prima instanţă de judecată nu se poate
considera sesizată prin trimiterea cauzei la instanţă de către
procuror fără a se fi întocmit un nou rechizitoriu. Noul rechizitoriu
se întocmeşte de către procurorul competent potrivit legii şi se
poate referi la aceleaşi fapte şi persoane ca în primul rechizitoriu
sau poate fi mai restrîns sau mai extins, instanţa de judecată fiind
sesizată în limitele noului rechizitoriu. Procurorul poate însă finaliza
cauza, după refacerea sau completarea urmăririi, prin scoaterea
de sub urmărire sau prin încetarea urmăririi penale, dacă constată
existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10.
1) Schimbarea încadrării juridice a faptei în cursul
judecăţii în primă instanţă
A. Procedura de schimbare a încadrării juridice a
faptei (art. 334)
În cursul judecăţii în primă instanţă se poate ajunge la concluzia că
încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu sau în plîngerea
prealbilă a persoanei vătămate nu este corectă şi că ar trebui
schimbată cu o altă încadrare juridică, corespunzătoare faptei penale
aşa cum este reţinută în urmă cercetării judecătoreşti. Întrucît
instanţa de judecată are obligaţia de a face o corectă aplicare a legii
penale, ea nu poate fi limitată la încadrarea juridică iniţială, care s–a
constatat că este greşită, ci trebuie să o înlocuiască cu încadrarea
juridică corespunzătoare legii penale.
Încadrarea juridică dată faptei are importanţă nu numai pentru
aplicarea corectă a legii penale, ci şi pentru modul de desfăşurare a
judecăţii. De încadrarea juridică depind competenţa instanţei de
judecată, uneori compunerea completului de judecată, obligativitatea
participării procurorului, a apărătorului, dar şi executarea în mod
eficient a dreptului la apărare, căci inculpatul se apără în raport de o
anumită încadrare juridică, nu cu orice alte infracţiuni posibile. Din
această raţiune, în art. 334 se prevede procedura de urmat pentru
schimbarea încadrării juridice a faptei, pe de o parte pentru a permite
cu uşurinţă aplicarea corectă a legii penale, iar pe de altă parte pentru
a garanta inculpatului dreptul la apărare.
Simpla schimbare a încadrării juridice a faptei penale pentru care a
fost trimis în judecată inculpatul poate avea loc numai atunci cînd
instanţa de judecată reţine ca săvîrşită aceeaşi faptă prevăzută în
rechizitoriu, chiar dacă sînt reţinute sau înlăturate împrejurări la care
rechizitoriul nu se referă, dar care nu schimbă substanţa faptei
imputate. Astfel se poate schimba încadrarea juridică din infracţiune
consumată în tentativă şi invers; din formă simplă în formă calificată
şi invers; dintr–o infracţiune în altă infracţiune cu aceeaşi latură
obiectivă, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Cînd însă
schimbarea încadrării juridice implică o altă faptă sau o faptă
amplificată prin alte acte materiale aparţinînd infracţiunii continuate
sau complexe, este necesară în prealabil efectuarea procedurii de
extindere a acţiunii penale sau a procesului penal, potrivit art. 335 şi
336, numai după care se poate ajunge la schimbarea încadrării
juridice.
Pentru a ajunge la schimbarea încadrării juridice, este necesar ca
această să fie cerută de procuror, de părţi sau invocată din oficiu de
către instanţa de judecată. De regulă, cererea de schimbare a
încadrării juridice se formulează în cursul dezbaterilor judiciare cînd se
pune problema determinării încadrării juridice sub care urmează a fi
condamnat inculpatul; fie procurorul cere schimbarea încadrării
juridice într–o infracţiune mai gravă, fie inculpatul cere încadrarea
 DPP–ps–129
juridică într–o infracţiune mai uşoară. Cererea de schimbare a
încadrării juridice poate fi făcută, însă, şi în cursul cercetării
judecătoreşti, dacă de noua încadrare juridică depinde competenţa şi
compunerea instanţei de judecată sau s–ar produce alte consecinţe de
care depinde judecarea în continuare a cauzei. În fine, instanţa poate
ajunge la concluzia schimbării încadrării juridice a faptei în cursul
deliberării, cînd analizează probele şi ajunge la concluzia existenţei
unor împrejurări de care nu a ţinut seama rechizitoriul sau plîngerea
prealabilă a persoanei vătămate.
Procedura de schimbare a încadrării juridice presupune două operaţii:
– se pune în discuţia părţilor şi a procurorului schimbarea încadrării
juridice a faptei judecate, pentru a asculta concluziile acestora cu
privire la corecta aplicare a legi penale;
– se pune în vedere inculpatului că are dreptul, în vederea pregătirii
apărării, să ceară lăsarea cauzei la urma şedinţei de judecată sau
eventual amînarea judecăţii pentru o şedinţă următoare.
Punerea în discuţie a schimbării încadrării juridice a faptei apare ca
necesară în temeiul principiului contradictorialităţii, în special atunci
cînd instanţa, în cursul deliberării, ajunge la concluzia necesităţii
încadrării juridice a faptei într–o altă infracţiune decît cea sub care a
fost judecat inculpatul; cum dezbaterile au fost încheiate, fără ca
procurorul sau părţile să fi avut în vedere noua încadrare juridică,
cauza trebuie repusă pe rol în vederea ascultării concluziilor
procurorului şi ale părţilor. Dacă cererea de schimbare a încadrării
juridice intervine în cursul cercetării judecătoreşti sau al dezbaterilor,
concluziile procurorului şi ale părţilor se vor referi şi la noua încadrare
juridică, astfel încît cerinţa legii va fi satisfăcută.
Pregătirea apărării în legătură cu noua încadrare juridică, pusă în
discuţie, presupune mai multe ipoteze:
– inculpatul, personal sau prin apărătorul său, poate fi pregătit şi în
legătură cu noua încadrare juridică, astfel încît discuţia despre
aceasta şi apărarea inculpatului poate avea loc imediat;
– inculpatul poate avea nevoie de un oarecare timp pentru a–şi
pregăti apărarea, în care caz poate cere în acest scop lăsarea
procesului la sfîrşitul şedinţei de judecată;
– cînd apărarea implică administrarea de probe sau prezentarea de
acte ori un timp mai îndelungat de pregătire, inculpatul poate cere
amînarea cauzei pentru un alt termen. Instanţa este obligată să
satisfacă cererea acestuia pentru pregătirea apărării, indiferent
dacă schimbarea încadrării juridice se face în defavoarea sau în
favoarea inculpatului.
Nerespectarea procedurii de schimbare a încadrării juridice a faptei
este sancţionată cu nulitatea relativă, astfel încît, pe de o parte,
inculpatul trebuie să solicite punerea în discuţie şi acordarea
posibilităţii pregătirii apărării, iar pe de altă parte, dacă schimbarea
încadrării juridice s–a produs în cursul deliberării, trebuie să
dovedească existenţa vreunei vătămări cauzate de modul cum a
procedat instanţa.
A. Efectele schimbării încadrării juridice cu privire
la desfăşurarea judecăţii în primă instanţă
De regulă, schimbarea încadrării juridice a faptei se produce cu ocazia
soluţionării cauzei în fond, ceea ce atrage individualizarea pedepsei în
raport de noua încadrare juridică, mai severă sau mai puţin severă. În
unele cazuri, însă, schimbarea încadrării juridice produce efecte şi cu
privire la desfăşurarea în continuare a judecăţii în primă instanţă.
Dacă noua încadrare juridică atrage competenţa unei instanţe ierarhic
superioare sau a unei instanţe de altă categorie (de exemplu militară),
 DPP–ps–130
prima instanţă trebuie să–şi decline competenţa, nemaifiind abilitată
să judece cauza. Nu se declină competenţa, ci se judecă în continuare
cauza, atunci cînd noua încadrare juridică, rezultată în urma cercetării
judecătoreşti, atrage competenţa unei instanţe ierarhic inferioare (art.
41 al. 1).
Cînd noua încadrare juridică implică o altă compunere a instanţei de
judecată, este necesar să se continue judecata în compunerea
corespunzătoare noii încadrări juridice; aceeaşi soluţie şi în cazul
procurorului şi a apărătorului (art. 215 şi 171), fiind interzisă, sub
sancţiunea nulităţii absolute, judecarea cauzei fără participarea
acestora.
Dacă prima instanţă a fost sesizată cu o infracţiune pentru care
urmărirea se începe din oficiu şi, în cursul judecăţii, schimbă
încadrarea juridică într–o infracţiune pentru care este necesară
plîngerea prealabilă, trebuie să cheme persoana vătămată şi să o
întrebe dacă înţelege să facă plîngere; în cazul în care plîngerea este
formulată se continuă judecata, în caz contrar se încetează judecata
pe temeiul lipsei plîngerii prealabile (art. 286 al. 2). Cînd însă instanţa
de judecată a fost sesizată cu plîngerea prealabilă a persoanei
vătămate şi schimbă încadrarea juridică într–o infracţiune pentru care
este necesar rechizitoriul procurorului, atunci trimite cauza la procuror
pentru efectuarea urmăririi penale.
2) Extinderea obiectului judecăţii în primă instanţă
A. Limitele obiectului judecăţii în primă instanţă şi
posibilitatea extinderii lui
Potrivit art. 317, judecata se mărgineşte la fapta şi persoana arătată
în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului
penal şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea. Deci, ca
regulă, prima instanţă nu poate judeca decît faptele şi persoanele
pentru care s–a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu sau la
care se referă plîngerea prealbilă a persoanei vătămate, adresată
instanţei de judecată. Orice depăşire a acestor limite înseamnă o
autosesizare, contrară legii, iar soluţiile date cu privire la aceste fapte
şi persoane sînt lovite de nulitate absolută, ca dispoziţii relative la
sesizarea instanţei (art. 197 al. 2 şi 3).
În cursul judecăţii în primă instanţă, în baza probelor administrate prin
actele de cercetare judecătorească, se pot constata elemente de
fapte noi, pe care nu le–a avut în vedere actul de sesizare a instanţei.
Unele elemente noi pot consta din împrejurări care circumstanţiază
fapta, fie determinînd o altă încadrare juridică, fie stabilind
circumstanţele ce trebuie avute în vedere la individualizarea
sancţiunii penale; luarea în consideraţie a cestor elemente noi la
soluţionarea cauzei nu implică nici o procedură specială, fapta
rămînînd aceeaşi. Elementele noi pot duce la constatarea că
inculpatul a săvîrşit şi o altă infracţiune sau că alte persoane au
săvîrşit infracţiuni care nu au însă legătură cu cauza care se judecă; în
această situaţie instanţa va sesiza parchetul cu aceste elemente noi,
pentru a începe urmărirea împotriva acelora care au săvîrşit
infracţiunile descoperite în cursul judecăţii.
În unele cazuri, elementele noi se referă la acte materiale aparţinînd
infracţiunii care este supusă judecăţii; potrivit art. 37 al.ult., actele
materiale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni, constituind un caz de
indivizibilitate, trebuie reunite întotdeauna în faţa aceleiaşi instanţe,
pentru a fi judecate împreună. Elementele noi se pot referi şi la alte
infracţiuni săvîrşite de către inculpat, dar care sînt stare de conexitate
cu cea care se judecă, ceea ce impune, potrivit art. 37 al. 1,
conexarea şi judecarea lor de către aceeaşi instanţă; se pot, de
 DPP–ps–131
asemenea, referi şi la alte persoane care au participat la infracţiunea
supusă judecăţii, participaţie penală (caz de indivizibilitate) care
impune cuprinderea la judecată a tuturor celor care au contribuit la
săvîrşirea infracţiunii. Deci în cazurile de mai sus se impune judecarea
noilor acte materiale, noilor infracţiuni şi noilor persoane, concomitent
cu infracţiunea şi inculpatul aflat în curs de judecată. Pentru a se
permite depăşirea limitelor sesizării instanţei, este însă necesar să fie
sesizată prima instanţă cu judecarea acestora, ceea ce presupune o
procedură de extindere a obiectului judecăţii, ca mod de sesizare a
primei instanţe de judecată.
Procedura de extindere a obiectului judecăţii trebuie să îndeplinească
două cerinţe:
– să asigure o cale simplă de extindere a obiectului judecăţii, pentru
ca judecarea tuturor faptelor şi persoanelor aflate în stare de
indivizibilitate şi conexitate să se desfăşoare operativ;
– să asigure inculpatului şi celorlalte persoane pentru care se
extinde procesul penal garanţiile necesare apărării împotriva noii
învinuiri ce li se aduce78.
A. Condiţiile de extindere a obiectului judecăţii
Legea reglementează trei modalităţi de extindere a obiectului
judecăţii:
– extinderea acţiunii penale pentru noi acte materiale aparţinînd
aceleiaşi infracţiuni (art. 335);
– extinderea procesului penal pentru noi fapte penale (art. 336);
– extinderea procesului penal pentru noi persoane (art. 337).
Reglementarea acestor modalităţi de extindere a obiectului judecăţii
în primă instanţă este diferită, dar prezintă condiţii care sînt aplicabile
în toate cazurile.
a) Extinderea nu se poate dispune decît la prima instanţă, pentru a li
se asigura părţilor cele două grade de jurisdicţie în fond; dacă noile
acte materiale, noile fapte penale sau noile persoane se descoperă
în recurs şi judecarea lor împreună este necesară, se casează
hotărîrile cu trimitere spre o nouă judecare la prima instanţă,
pentru a se dispune de către aceasta extinderea obiectului
judecăţii.
b) Sesizarea primei instanţe fiind un atribut al procurorului, iar
extinderea obiectului judecăţii constituind un mod de sesizare a
primei instanţe, iniţierea procedurii de extindere a obiectului
judecăţii aparţine procurorului; totodată, ca titular al exerciţiului
acţiunii penale, procurorul trebuie să pună în mişcare acţiunea
penală pentru ca prima instanţă să fie sesizată cu o acţiune penală
pusă în mişcare. Prin excepţie, atribuţiile de iniţiere şi extindere a
obiectului judecăţii şi de punere în mişcare a acţiunii penale sînt
încredinţate instanţei de judecată.
c) Extinderea obiectului judecăţii este posibilă numai dacă sînt
descoperite elemente noi în cursul judecăţii în primă instanţă pînă
la pronunţarea hotărîrii asupra fondului. Cum elementele noi nu
pot apărea decît în cadrul cercetării judecătoreşti, procedura
extinderii are loc, de regulă, în cursul cercetării judecătoreşti; dacă
extinderea a fost cerută în cursul dezbaterilor judiciare sau a fost
întrevăzută în cursul deliberării, cauza trebuie reluată din cursul

78 În dezvoltarea legislaţiei noastre, prin Codul de procedură penală din

1936 s–a introdus, ca procedură de extindere a obiectului judecăţii,
extinderea rechizitoriului de către procuror asupra a noi fapte şi persoane,
schimbată apoi, în 1960, într–o procedurămenţinută şi perfecţionată prin
Codul de procedură penală din 1968, de extindere a acţiunii penale şi de
extindere a procesului penal (art. 335–337).
 DPP–ps–132
cercetării judecătoreşti, pentru a se administra probele necesare.
Elementele noi se pot referi şi la acte materiale, fapte penale şi
persoane pentru care în cursul urmăririi penale s–a dispus
scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi, dacă din aceste
elemente noi rezultă că soluţiile de mai sus nu sînt întemeiate şi că
răspunderea penală subzistă.
d) Extinderea obiectului judecăţii fiind o sesizare a primei instanţe de
judecată, procedura de extindere se află sub sancţiunea nulităţii
absolute, fiind un caz de nerespectare a dispoziţiilor relative la
sesizarea instanţei.
e) Odată extins obiectul judecăţii, în oricare din cele trei modalităţi,
trebuie să se asigure dreptul la apărare în legătură cu noile acte
materiale, noile fapte penale şi noile persoane devenite inculpaţi.
Legea prevede următoarele garanţii ale dreptului la apărare după
ce s–a dispus extinderea obiectului judecăţii:
– actele materiale sau faptele penale noi trebuie puse în discuţia
inculpatului, care este ascultat şi asupra lor, cu care ocazie i se
pune în vedere că are dreptul să solicite lăsarea cauzei la urma
şedinţei de judecată sau amînarea ei la un alt termen, în vederea
pregătirii apărării şi propuneii de noi probe; în cazul unor noi
persoane trase la răspundere penală, trebuie să li se comunice
învinuirea, să fie ascultate asupra ei şi să li se dea posibilitatea
administrării probelor necesare;
– să dispună administrarea probelor concludente şi utile solicitate de
inculpat în legătură cu obiectul extins al judecăţii;
– să asigure punerea de concluzii în apărare în legătură cu toate
actele materiale, faptele penale şi persoanele pentru care s–a
extins obiectul judecăţii.
A. Extinderea acţiunii penale pentru alte acte
materiale (art. 335)
În cazul infracţiunilor continuate, complexe şi din obişnuinţă, este
posibil ca actul de sesizare iniţial să se refere numai la o parte din
actele materiale componente ale infracţiunii aflate în cursul judecăţii
în primă instanţă. Este firesc ca toate actele materiale ale aceleiaşi
infracţiuni să fie judecate împreună, deoarece infracţiunea în întregul
ei poate prezenta o formă agravată (din delapidare în delapidare cu
consecinţe deosebit de grave, din furt simplu în furt calificat sau –
dacă s–a constatat violenţa – în tîlhărie) ori de un grad sporit de
periculozitate socială, care atrage o pedeapsă mai severă; de altfel,
infracţiunea continuată, complexă, din obişnuinţă constituie caz de
indivizibilitate care, în mod obligatoriu, trebuie să atragă judecata
împreună a tuturor actelor materiale corespunzătoare.
În cazul cînd în cursul judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului
date şi cu privire la alte acte materiale care intră în conţinutul
infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul, extinderea
obiectului judecăţii se dispune prin extinderea acţiunii penale. În
momentul trimiterii în judecată a fost pusă în mişcare acţiunea penală
pentru acea infracţiune, dar numai în legătură cu actele materiale
descoperite pînă în acel moment; descoperindu–se noi acte materiale
ale aceleiaşi infracţiuni, este necesară numai extinderea acţiunii
penale şi cu privire la aceste acte, şi nu o punere în mişcare a acţiunii
penale.
Pornind de la ideea că există o punere în mişcare a acţiunii penale
pentru infracţiunea supusă judecăţii, legea a dat în atribuţia instanţei
de judecată dreptul de a extinde acţiunea penală, printr–o încheiere
motivată. Dispoziţia de extindere a acţiunii penale poate fi luată din
oficiu sau la cererea procurorului, a părţii vătămate sau a părţii civile.
 DPP–ps–133
Deşi titularul acţiunii penale este procurorul, în cazul extinderii acţiunii
penale titularul extinderii este instanţa de judecată; în acest caz se
produce o autosesizare a instanţei de judecată cu noi acte materiale
aparţinînd infracţiunii pe care o judecă; motivarea legii pentru această
excepţie are în vedere rolul activ al instanţei de judecată de a judeca
întreaga activitate infracţională a inculpatului.
După extinderea acţiunii penale, instanţa procedează la judecarea
infracţiunii în întregul ei, punînd în discuţie actele cu privire la care s–
a dispus extinderea şi asigurînd dreptul la apărare al inculpatului. În
cazul cînd prin extinderea acţiunii penale este necesară schimbarea
încadrării juridice, instanţa procedează potrivit art. 334; însă dacă
administrarea probelor privitoare la noile acte materiale nu se poate
face în faţa instanţei decît cu mare întîrziere, instanţa restituie cauza
procurorului, în întregul ei, fiind caz de indivizibilitate, în vederea
completării urmăririi penale. În acest caz se aplică regulile de la
restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale (art. 333).
Este posibil ca în cursul judecării unei infracţiuni continuate, complexe
sau din obişnuinţă să se constate că pentru o parte din actele
materiale aparţinînd infracţiunii imputate inculpatului se pronunţase
anterior o hotărîre definitivă; pentru a se pronunţa o singură hotărîre
pentru toate actele materiale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni, în art.
335 al. 2 se prevede obligaţia de reunire a cauzei în curs de judecată
cu cea soluţionată definitiv, pronunţîndu–se o nouă hotărîre în raport
de toate actele materiale care intră în conţinutul infracţiunii; existenţa
actelor materiale şi săvîrşirea lor de către inculpatul la care se referă
hotărîrea definitivă de condamnare nu mai sînt puse în discuţia
părţilor, avînd autoritate de lucru judecat; pedeapsa urmează a fi
stabilită în raport de ansamblul actelor materiale săvîrşite; totodată,
se desfiinţează hotărîrea anterioară, fără a putea pronunţa o
pedeapsă mai uşoară decît cea pronunţată anterior (art. 43 al.ult. Cod
penal).
B. Extinderea procesului penal pentru alte fapte
penale (art. 336)
Descoperirea în cursul judecăţii şi a altor fapte penale săvîrşite de
către inculpat pune problema judecării şi acestora împreună cu fapta
pentru care instanţa fusese sesizată iniţial. Extinderea obiectului
judecăţii în aceste cazuri se face prin extinderea procesului penal şi
pentru aceste fapte penale. Se cer următoarele condiţii:
– existenţa acestor fapte să rezulte din datele furnizate de probele
administrate în cursul judecăţii;
– noile fapte penale să fie în legătură cu infracţiunea supusă
judecăţii;
altfel, pentru aceste fapte se desfăşoară o urmărire penală separată.
Extinderea obiectului judecăţii pentru noi fapte penale este denumită
extindere in rem, deoarece se referă la noi fapte penale. Procedura de
extindere comportă două variante: cînd procurorul participă la
judecata în primă instanţă şi cînd judecata se desfăşoară fără
participarea procurorului.
În prima variantă, dacă procurorul participă la judecată, acestuia îi
revine iniţiativa de a cere extinderea procesului penal pentru alte
fapte penale. Procedura constă în două etape:
– Procurorul solicită instanţei extinderea procesului penal pentru alte
fapte penale, a căror existenţă a rezultat din cercetarea
judecătorească; instanţa trebuie să se pronunţe asupra cererii
procuroului, pe care o poate respinge, urmînd să judece cauza în
limitele sesizării iniţiale, sau o poate admite, dispunînd, prin
încheiere, extinderea procesului penal pentru aceste fapte.
 DPP–ps–134
Extinderea procesului penal echivalează cu o începere a procesului
penal pentru aceste fapte.
– După extinderea procesului penal de către instanţă, procurorul
poate să adopte una din următoarele poziţii:
– să declare că pune în mişcare acţiunea penală pentru aceste fapte
împotriva inculpatului – în care caz instanţa este sesizată legal şi
cu judecarea faptelor pentru care s–a dispus punerea în mişcare a
acţiunii penale de către procuror;
– să declare că nu pune în mişcare acţiunea penală, dar cere
trimiterea cauzei la procuror, în condiţiile art. 333.
În prima ipoteză, instanţa fiind legal sesizată, procedează la
judecarea tuturor faptelor penale, inclusiv pentru acelea pentru
care s–a pus în mişcare acţiunea penală în cursul judecăţii,
asigurînd inculpatului dreptul său la apărare, prin acordarea unui
termen pentru pregătirea apărării şi administrarea probelor
necesare; ea păstrează însă dreptul de a trimite întreaga cauză la
procuror, dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute în art. 333.
În a doua ipoteză, faţă de declaraţia procurorului că nu pune în
mişcare acţiunea penală, instanţa nu poate reveni asupra
extinderii procesului penal şi, în acest caz, judecă numai
infracţiunea cu care a fost sesizată iniţial; instanţa poate însă
satisface cererea procurorului de a i se trimite cauza pentru
completarea urmăririi penale, în care situaţie se produce
desesizarea instanţei şi reluarea urmăririi penale.
În a doua variantă, cînd procurorul nu participă la judecată,
extinderea procesului penal se dispune, prin încheiere, de către
instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea părţii vătămate,
producîndu–se astfel o autosesizare cu judecarea unor fapte penale.
Dispoziţia de extindere a procesului penal echivalează cu punerea în
mişcare a acţiunii penale, conferind instanţei calitatea de organ care
exercită acţiunea penală, deşi, de principiu, există incompatibilitate
între autoritatea care exercită acţiunea penală şi cea care o judecă şi
soluţionează. După extinderea procesului penal, instanţa procedează
fie la judecarea cauzei, fie la trimiterea ei la procuror pentru
completarea urmăririi pnale. Trimiterea la procuror este o desesizare
a instanţei, aplicîndu–se dispoziţiile art. 333 şi 334 al. 3 şi 4.
A. Extinderea procesului penal cu privire la alte
persoane (art. 337)
Datele noi rezultate din cercetarea judecătorească se pot referi la
participarea şi a altor persoane la săvîrşirea infracţiunii puse în
sarcina inculpatului, în calitate de coautori, instigatori sau complici, ori
la săvîrşirea de către o altă persoană a unei infracţiuni în legătură
strînsă cu cea care se judecă. Legea permite ca şi în aceste cazuri să
se extindă procesul penal împotriva acestor persoane, care devin
inculpaţi şi urmează să fie judecaţi pentru aceste infracţiuni; în prima
situaţie, va fi o extindere şi in rem şi in personam, obiectul extins al
judecăţii referindu–se şi la o altă persoană şi la o altă faptă decît cele
cuprinse în actul iniţial de sesizare.
Spre deosebire de extinderea procesului penal pentru alte fapte
penale (art. 336), iniţiativa extinderii procesului penal cu privire la alte
persoane aparţine numai procurorului, astfel încît, în cazul cînd acesta
nu participă la judecată, instanţa nu are prerogative de a extinde din
oficiu procesul penal faţă de alte persoane. Faţă de această dispoziţie
de principiu, în art. 337 se prevede o singură variantă: cînd procurorul
participă la judecată, dacă este cazul, solicită instanţei să extindă
procesul penal cu privire la alte persoane, instanţa poate admite
cererea procurorului şi dispune, prin încheiere, extinderea procesului
 DPP–ps–135
penal, sau poate respinge cererea procurorului şi continuă judecata în
limitele iniţiale. După ce s–a admis extinderea procesului penal,
procurorul poate declara că pune în mişcare acţiunea penală
împotriva persoanelor faţă de care s–a extins procesul penal sau
poate cere trimiterea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi
penale. În raport de poziţia adoptată de către procuror, instanţa va
proceda distinct în aceleaşi modalităţi ca şi în cazul extinderii
procesului penal pentru noi fapte penale, în sensul că va proceda la
judecată, dacă s–a pus în mişcare acţiunea penală, sau va trimite
cauza la procuror ori va reveni asupra extinderii procesului penal,
dacă s–a cerut trimiterea cauzei la procuror.
Din momentul în care procurorul a declarat că pune în mişcare
acţiunea penală împotriva altor persoane, acestea devin inculpaţi şi,
dacă sînt prezenţi, vor fi ascultaţi, în această calitate, cu privire la
faptele care li se pun în sarcină, asigurîndu–li–se dreptul la apărare în
condiţiile art. 335 al. 3 şi 4; cînd persoanele împotriva cărora s–a
extins procesul penal nu sînt prezente, se va amîna cauza şi se va
dispune citarea lor ca inculpaţi, cauza judecîndu–se ca şi cum ar fi
trimişi în judecată prin rechizitoriu.
B. Dispoziţii comune pentru cazul cînd s–a dispus
extinderea obiectului judecăţii (art. 311, 338)
Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru noi fapte şi
persoane este necesar să fie îndeplinită şi condiţia negativă de a nu
exista vreunul din cazurile prevăzute prevăzute în art. 10.
Cînd după extinderea acţiunii penale sau a procesului penal s–a
dispus restituirea cauzei la procuror sau trimiterea acesteia la
procuror, instanţa este obligată să dispună, după caz, luarea,
înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, a
celor de siguranţă sau a măsurilor asigurătorii cu privire la persoanele
în privinţa cărora s–a extins procesul penal.
Restituirea sau trimiterea la procuror se dispune prin sentinţă ce
poate fi atacată cu recurs de către procuror, de către inculpat şi,
potrivit Deciziei nr. 139/1996 a Curţii Constituţionale, de alte părţi
interesate.
I.2. Deliberarea şi hotărîrea primei instanţe de
judecată
§1. Deliberarea şi luarea hotărîrii
1) Chestiunile asurpa cărora deliberează prima
instanţă de judecată
Procedura deliberării primei instanţe de judecată se desfăşoară după
regulile comune studiate anterior. Pentru judecata în primă instanţă
sînt specifice chestiunile asupra cărora se deliberează şi ordinea
abordării lor. Prima instanţă trebuie să dea răspunsul mai întîi
chestiunilor de fapt, care se referă la temeinicia învinuirii aduse
inculpatului; dacă s–a reţinut că inculpatul a săvîrşit fapta pentru care
este judecat, trebuie să se dea răspuns chestiunilor de drept privind
răspunderea penală a inculpatului şi să se stabilească sancţiunea la
care va fi supus; în fine, rezolvată fiind latura penală, se dă răspuns
chestiunilor de fapt şi de drept privind prejudiciul cauzat prin
infracţiune, existenţa răspunderii civile a inculpatului şi a părţii
responsabile civilmente, precum şi stabilirea modalităţilor de reparare
a prejudiciului; în fine, se deliberează şi asupra unor chestiuni
auxiliare.
Rezolvarea chestiunilor de fapt se obţine prin operaţiunea de
apreciere a probelor. Efectuînd operaţia de apreciere a probelor,
prima instanţă poate constata că nu au fost lămurite toate
 DPP–ps–136
împrejurările cauzei şi că este necesară administrarea de probe noi; în
acest caz, prin încheiere, instanţa repune cauza pe rol, dispunînd să
se administreze probele necesare. Prin repunerea cauzei pe rol se reia
cercetarea judecătorească în cadrul căreia urmează a se administra
probele şi, în acest scop, se dispune citarea părţilor pentru noul
termen de judecată, a martorilor necesari, a experţilor etc. După
administrarea probelor dispuse de prima instanţă, judecata va
continua cu dezbaterile judiciare şi, apoi, din nou cu deliberarea. Cînd
sînt întrunite condiţiile art. 333, prima instanţă dispune restituirea
cauzei la procuror pentru completarea urmăririi cu probe noi, cauza
reluîndu–se din faza de urmărire penală.
Dacă prima instanţă a constatat că probele administrate sînt de
natură a lămuri cauza sub toate aspectele, deliberează asupra
următoarelor chestiuni: dacă a avut loc fapta pentru care este judecat
inculpatul, dacă a fost săvîrşită de acesta cu vinovăţie; răspunsul
negativ la aceste întrebări face să înceteze deliberarea, deoarece fără
existenţa faptei şi fără săvîrşirea ei de către inculpat cu vinovăţie nu
poate exista nici răspundere penală, nici răspundere civilă. Răspunsul
afirmativ la chestiunile de mai sus obligă prima instanţă să constate
toate împrejurările de fapt în care a fost săvîrşită infracţiunea, de
natură a indica gradul ei de pericol social, precum şi împrejurările care
se referă la persoana inculpatului ce pot influenţa răspunderea sa
penală.
Se rezolvă apoi chestiunile de drept referitoare la răspunderea penală
a inculpatului. Se stabileşte care este infracţiunea al cărui conţinut a
fost realizat de fapta inculpatului, sub forma sa consumată sau de
tentativă, infracţiune simplă sau calificată, continuată, complexă sau
din obişnuinţă. Dacă prima instanţă, în cursul deliberării, aunge la
concluzia necesităţii schimbării încadrării juridice a faptei într–o altă
infracţiune mai severă sau care crează noi posibilităţi de apărare,
trebuie să repună cauza pe rol, să reia judecata în cadrul dezbaterilor
judiciare, punînd în discuţia procurorului şi a părţilor noua încadrare
juridică pe care o propune. Se deliberează apoi asupra răspunderii
penale a inculpatului; în primul rînd, dacă nu există o cauză care
înlătură răspunderea penală, deoarece aceasta ar face inutilă
stabilirea sancţiunii penale; în cazul în care inculpatul răspunde din
punct de vedere penal, se deliberează asupra pedepsei (principale,
complimentare) sau a măsurii educative ce trebuie aplicată
inculpatului, asupra măsurii de siguranţă, cînd este cazul, asupra
computării duratei reţinerii şi arestării preventive, asupra măsurilor
preventive dacă se iau, se revocă sau se menţin.
În privinţa răspunderii civile a inculpatului şi a părţii responsabile
civilmente, se dă răspuns întrebării dacă există sau nu prejudiciu,
dacă acesta este o consecinţă a faptei pentru care este judecat
inculpatul, dacă sînt întrunite în persoana inculpatului şi a părţii
responsabile civilmente elementele răspunderii civile, care este
valoarea pagubei şi modalitatea de reparare a ei, dacă trebuie
revocate, luate sau menţinute măsurile asigurătorii.
După ce s–a ajuns la o soluţie pentru acţiunea penală şi pentru
acţiunea civilă, prima instanţă deliberează şi asupra unor chestiuni
auxiliare: dacă mijloacele materiale de probă se restituie sau se
confiscă, cine suportă cheltuielile judiciare şi în ce cuantum etc.
2) Luarea hotărîrii
Fiecare din chestiunile examinate este supusă deliberării completului
de judecată, în ordinea arătată. Judecătorii cu experienţă ajung dintr–
o dată la concluzia vinovăţiei inculpatului şi a răspunderii sale penale,
fără a se mai da răspuns separat la fiecare chestiune. În momentul
 DPP–ps–137
cînd s–a ajuns la unanimitate sau la majoritate de voturi asupra
soluţiei ce urmează a se da cauzei, deci cînd s–a luat hotărîrea, se
redactează minuta, act procedural în care se consemnează ceea ce s–
a hotărît; hotărîrea primei instanţe prin care se soluţionează cauza
este o sentinţă penală.
Formalitatea pronunţării sentinţei penale are loc în şedinţă publică şi
se efectuează de către preşedintele completului de judecată, însoţit
de grefier. După pronunţarea hotărîrii, preşedintele are obligaţia,
după caz, de a face aplicarea dispoziţiilor art. 359, atrăgînd atenţia
celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei
ori cu suspendarea executării sub supraveghere sau cu executarea la
locul de muncă despre îndatorirea de a respecta condiţiile
condamnării, altfel urmînd a se revoca suspendarea executării
pedepsei sau a executării la locul de muncă. Dacă inculpatul nu este
prezent, iar instanţa apreciază că nu este cazul chemării lui, face o
comunicare scrisă în care i se atrage atenţia asupra consecinţelor
nerespectării condiţiilor prevăzute de lege pentru pedeapsa aplicată.
Preşedintele instanţei înştiinţează părţile că pot declara, după caz,
apel sau recurs împotriva sentinţei pronunţate.
§1. Sentinţa penală
1) Importanţa şi caracteristicile sentinţei penale
Sentinţa penală este actul procesual prin care se înfăptuiesc
sarcinile justiţiei în cauzele penale, deoarece aplicarea legii penale
împotriva infractorului, prin condamnarea sa penală, se realizează,
pentru prima oară, prin acest act. Din momentul în care rămîne
definitivă, sentinţa penală capătă putere obligatorie faţă de
autorităţile publice, instituţiile publice, alte unităţi, faţă de persoanele
la care se referă. Sancţionînd cu promptitudine pe cei ce săvîrşesc
infracţiuni, sentinţa penală contribuie la apărarea ordinii de drept
contra infracţiunilor, contribuind la îndreptarea şi reeducarea celor
condamnaţi. De aceea, sentinţa se pronunţă în numele legii.
Avînd un rol atît de important în prevenirea şi combaterea
infracţiunilor, fiind asimilată, ca putere obligatorie, cu legea, sentinţa
penală trebuie să aibă asemenea caracteristici încît să fie recunoscută
ca un act al autorităţii judecătoreşti; aceste caracteristici sînt
legalitatea şi temeinicia.
Sentinţa penală este legală atunci cînd constituie rezultatul unei
activităţi procesuale desfăşurată potrivit legii de procedură penală şi
aplică în mod corect legea penală şi cea civilă la cazul concret
judecat. Sentinţa penală este temeinică atunci cînd cuprinde adevărul
despre faptele cauzei, cînd aplică o sancţiune just individualizată şi
cînd motivează corect şi convingător soluţia adoptată. Între
legalitatea şi temeinicia sentinţei penale există o strînsă legătură;
numai o sentinţă penală adoptată cu respectarea dispoziţiilor legale
poate fi considerată că aduce o soluţie justă în cauza judecată şi
numai o hotărîre temeinică poate corespunde legii de procedură
penală şi celei materiale – penale şi civile.
Prin întrunirea celor două calităţi arătate, sentinţa penală corespunde
actului de justiţie, ea exprimă cerinţa ca orice persoană vinovată de
săvîrşirea unei infracţiuni să fie trasă la răspundere penală potrivit
legii şi ca nici o persoană nevinovată să nu fie supusă răspunderii
penale. Deci sentinţa penală are importanţă social-politică, avînd un
rol de apărare a ordinii de drept, dar şi a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti.
Sentinţa penală are importanţă şi din punct de vedere procesual,
deoarece prin pronunţarea ei ia sfîrşit etapa judecăţii în primă
 DPP–ps–138
instanţă, iar dacă devine definitivă în această etapă capătă caracter
executoriu şi autoritate de lucru judecat.
1) Soluţiile ce se pot pronunţa în primă instanţă cu
privire la fondul cauzei penale (art. 345–346)
Prin sentinţa penală se soluţionează fondul cauzei, ceea ce însemnă
că instanţa rezolvă, în legătură cu acţiunea penală, chestiunea
existenţei infracţiunii, a vinovăţiei inculpatului, a sancţiunii penale pe
care trebuie să o sufere, iar în legătură cu acţiunea civilă chestiunea
existenţei prejudiciului produs prin infracţiune şi a răspunderii civile a
inculpatului şi a părţii responsabile civilmente.
Corespunzător situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă şi a
prevederilor legii penale, în acţiunea penală se poate pronunţa
condamnarea sau achitarea inculpatului ori încetarea procesului
penal; corespunzător faptelor reţinute de prima instanţă şi
corespunzător legii civile, în acţiunea civilă se poate pronunţa
admiterea ei cu obligarea inculpatului şi a părţii responsabile
civilmente la repararea pagubei sau respingerea ei şi înlăturarea
pretenţiilor formulate de partea civilă.
Întrucît exercitarea acţiunii penale în faţa instanţei implică inexistenţa
vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10, între soluţiile acţiunii
penale are prioritate soluţia de achitare, dacă există vreunul din
cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–e, şi apoi cea de încetare a
procesului penal, cînd este operant unul din cazurile prevăzute în art.
10 lit. f–j ori vreun caz de nepedepsire. Cazurile de mai sus fiind, de
regulă, constatate în cursul urmăririi penale, sentinţa prin care prima
instanţă pronunţă achitarea ori încetarea procesului penal nu sînt
numeroase. De aceea soluţia cea mai des întîlnită, care demonstrează
legalitatea şi temeinicia activităţii organelor de urmărire penală şi a
instanţei de judecată, este condamnarea.
În cazurile complexe, cu mai mulţi inculpaţi şi mai multe infracţiuni,
prima instanţă poate pronunţa soluţii diferite, corespunzătoare
fiecărei etape şi fiecărui inculpat, unora aplicîndu–li–se vreunul din
cazurile prevăzute în art. 10, iar altora nu, ceea ce are ca urmare
pronunţarea concomitentă a soluţiei de condamnare, de achitare şi de
încetare a procesului penal prin aceeaşi sentinţă.
În soluţionarea acţiunii civile se ţine seama de soluţia dată în acţiunea
penală cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei inculpatului; de
aceea, unele soluţii ale acţiunii penale atrag, în mod necesar,
admiterea sau respingerea acţiunii civile, alte soluţii ale acţiunii
penale – dimpotrivă – permit soluţionarea acţiunii civile numai în
raport de existenţa sau nu a prejudiciului rezultat din infracţiunea
judecată.
2) Condamnarea inculpatului
Condamnarea este soluţia pe care o dă prima instanţă atunci cînd
constată că inculpatul a săvîrşit infracţiunea pentru care a fost judecat
şi că răspunde din punct de vedere penal, ceea ce atrage aplicarea
pedepsei sau a unei măsuri prevăzute de legea penală.
Sentinţa de condamnare trebuie să fie motivată, în primul rînd, de
fapt, arătîndu–se probele din care rezultă că fapta judecată a fost
săvîrşită de către inculpat cu vinovăţie şi în ce împrejurări a fost
săvîrşită; în al doilea rînd, trebuie să fie motivată în drept, astfel încît
să rezulte că fapta săvîrşită în împrejurările reţinute constituie
infracţiunea pentru care inculpatul este condamnat, examinîndu–se
toate elementele constitutive ale infracţiunii în raport de situaţia de
fapt stabilită; dacă a fost invocată de către inculpat vreo cauză care
ar atrage achitarea sau încetarea procesului penal, trebuie să se
demonstreze că nu poate fi reţinută această cauză şi că inculpatul
 DPP–ps–139
răspunde din punct de vedere penal. Un loc important al sentinţei de
condamnare îl au datele care se referă la sancţiunea penală ce se
aplică; trebuie arătate circumstanţele agravante şi cele atenuante
reţinute de către instanţă, cu arătarea probelor care le confirmă, ori
împrejurările care, în cadrul minimului şi maximului special prevăzute
de lege şi a criteriilor de individualizare indicate în art. 72 Cod penal,
au determinat cuantumul pedepsei principale şi complimentare la
care s–a oprit instanţa; dacă s–a dispus suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, suspendarea executării sub supraveghere sau
executarea pedepsei la locul de muncă, trebuie arătate împrejurările
referitoare la faptă şi la persoana inculpatului care stau la baza
acestei individualizări judiciare a pedepsei; instanţa militară trebuie să
motiveze pronunţarea pedepsei care se execută într–o închisoare
militară. În sentinţă trebuie motivată şi luarea faţă de un minor a unei
pedepse în loc de o măsură educativă, sau de ce s–a luat o anumită
măsură educativă şi nu alta. În caz de condamnare, pe lîngă
pedeapsă, se poate lua – motivat – şi măsura de siguranţă
corespunzătoare.
Pronunţînd condamnarea inculpatului, prima instanţă trebuie să se
pronunţe şi asupra măsurilor preventive; dacă inculpatul se află în
stare de libertate, pronunţînd condamnarea la pedeapsa închisorii,
instanţa poate dispune – motivat – arestarea preventivă a
inculpatului; dacă inculpatul se afla arestat preventiv, instanţa poate
menţine această măsură sau o poate revoca; prima instanţă este însă
obligată să dispună încetarea de drept a arestării preventive şi să
dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului cînd a dispus
suspendarea condiţionată a executării pedepsei închisorii sau
suspendarea executării sub supraveghere ori executarea la locul de
muncă, atunci cînd durata reţinerii şi deţinerii preventive este egală
cu durata pedepsei închisorii aplicate inculpatului ori atunci cînd
pedeapsa este amenda, precum şi atunci cînd pedeapsa aplicată este
graţiată în întregime. În toate cazurile, durata reţinerii şi deţinerii se
scade din durata pedepsei, potrivit dispoziţiilor art. 88 Cod penal.
Dacă a pronunţat pedeapsa amenzii, prima instanţă poate dispune
luarea măsurii asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei, în
cazul cînd aceasta nu a fost luată anterior.
Condamnîndu–l pe inculpat şi constatînd, în temeiul probelor
analizate, că sînt întrunite elementele răspunderii civile, prima
instanţă admite acţiunea civilă, în total sau parţial, obligîndu–l pe
inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente, la repararea
pagubei în natură sau prin plata unei despăgubiri băneşti. Dacă
prejudiciul a fost între timp acoperit, în total sau parţial, instanţa
obligă totuşi la desăpgubiri ntegrale, menţionînd însă că prejudiciul a
fost acoperit total sau parţial. Acţiunea civilă este respinsă dacă nu
este întemeiată (nu există pagubă ori paguba nu este rezultatul faptei
pentru care a fost condamnat inculpatul). Corespunzător modului de
soluţionare a acţiunii civile, instanţa se pronunţă şi asupra menţinerii
sau revocării măsurilor asigurătorii.
Prin sentinţa de condamnare, instanţa se pronunţă şi asupra
mijloacelor materiale de probă pe care le deţine, dispunînd restituirea
sau confiscarea lor, precum şi asupra cheltuielilor de judecată,
obligîndu–l pe inculpat la plata lor singur sau în solidar cu partea
responsabilă civilmente.
Cînd în cauză judecata a avut loc cu privire la mai mulţi inculpaţi şi la
mai multe fapte penale, condamnarea se pronunţă, dacă este cazul,
cu privire la fiecare inculpat şi fiecare infracţiune, individualizîndu–se
sancţiunea pentru fiecare.
 DPP–ps–140
3) Achitarea inculpatului
Potrivit art. 11 pct. 2 lit. a, achitarea inculpatului se pronunţă de prima
instanţă atunci cînd în cauză există vreunul din cazurile prevăzute în
art. 10 lit. a–e. În sentinţa de achitare trebuie să se motiveze, pe baza
analizei probelor administrate, existenţa cazului care a determinat
soluţia de achitare. Achitîndu–l pe inculpat, prima instanţă îi
recunoaşte nevinovăţia penală şi îl repune în toate drepturile avute
anterior.
Cînd instanţa constată existenţa cazului prevăzut în art. 10 lit. b1,
odată cu achitarea pronunţă şi sancţiunea prevăzută în art. 91 Cod
penal, iar dacă achitarea se pronunţă pentru cazurile de sub lit. b, d
sau e, sesizează organul competent cînd apreciază că fapta ar putea
atrage măsuri sau sancţiuni altele decît cele prevăzute de legea
penală (art. 12). Instanţa poate lua împotriva inculpatului achitat o
măsură de siguranţă (internarea specială, confiscarea specială), dacă
sînt întrunite condiţiile legii (art. 111 Cod penal). Măsura preventivă
încetează de drept.
Pronunţînd achitarea inculpatului, prima instanţă soluţionează şi
acţiunea civilă. Cînd achitarea se întemeiază pe dispoziţiile art. 10 lit.
a sau c (neexistînd fapta sau fapta nefiind săvîrşită de către inculpat),
acţiunea civilă îndreptată împotriva inculpatului trebuie respinsă,
lispind elementele răspunderii civile; dacă achitarea se întemeiază pe
cazul de sub lit. b (fapta nefiind prevăzută de legea penală), acţiunea
civilă se lasă nerezolvată, instanţa penală nefiind competentă să
judece o faptă de natură civilă. În toate celelalte cazuri de achitare
(lit. b1, d şi e), acţiunea civilă este admisă sau respinsă, după cum sînt
sau nu întrunite elementele răspunderii civile. Cînd acţiunea civilă a
fost admisă sau lăsată nerezolvată, măsurile asigurătorii se menţin; în
celelalte cazuri se revocă.
Instanţa se pronunţă şi asupra cheltuielilor judiciare, în temeiul art.
192 pct. 1 şi art. 193.
4) Încetarea procesului penal
Prima instanţă pronunţă încetarea procesului penal cînd constată
existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f–j sau a
vreunui caz de apărare de pedeapsă (de nepedepsire); se reţine că
inculpatul a săvîrşit o infracţiune, dar răspunderea penală nu poate
interveni sau este înlăturată. Aplicînd dispoziţiile art. 10 lit. i
(înclocuirea răspunderii penale), prima instanţă are obligaţia să se
conformeze dispoziţiilor art. 90 şi 98 Cod penal. Măsura de siguranţă
poate fi luată şi în caz de încetare a procesului penal, dacă sînt
întrunite condiţiile prevăzute de lege. Măsura preventivă trebuie însă
revocată, deoarece este un caz de încetare de drept a măsurii
preventive (art. 140 lit. b şi art. 350 al.2).
Prin sentinţa penală de încetare a procesului penal se soluţionează şi
acţiunea civilă, fiind admisă dacă sînt întrunite elementele răspunderii
civile sau respinsă în caz contrar. Dacă încetarea procesului penal are
ca temei decesul inculpatului, acţiunea civilă se disjunge, fiind
introduşi în cauză moştenitorii inculpatului, după care se rezovă prin
admitere sau respingere, după caz. Acţiunea civilă este lăsată
nesoluţionată cînd încetarea procesului penal este întemeiată pe lipsa
unei condiţii de promovare a acţiunii penale (art. 10 lit. f) sau pe
autoritatea de lucru judecat (lit. j). Măsurile asigurătorii se iau, se
menţin sau se revocă, după caz. Cînd instanţa nu a soluţionat
acţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin pînă la împlinirea unui
termen de 30 de zile de la rămînerea definitivă a sentinţei penale,
garantînd astfel o acţiune civilă care s–ar introduce la instanţa civilă;
 DPP–ps–141
în cazul în care o astfel de acţiune nu se introduce, măsurile
asigurătorii încetează de drept la expirarea celor 30 de zile.
Instanţa se pronunţă şi asupra cheltuielilor judiciare, în temeiul art.
192 pct. 2 şi art. 193.
5) Rezolvarea din oficiu a reparării pagubei şi
rezolvarea ei separată (art. 347, 348)
În toate cazurile cînd constată că prin infracţiune s–a adus o pagubă
uneia din unităţile prevăzute în art. 145 Cod penal, sau persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu această capacitate restrînsă,
chiar dacă nu există constituire de parte civilă, prima instanţă este
obligată să se pronunţe din oficiu asupra despăgubirilor civile; în
eventualitatea descoperirii de noi probe, din care rezultă că paguba
nu a fost integral reparată prin soluţionarea din oficiu a acţiunii civile,
diferenţa poate fi cerută de persoana vătămată printr–o acţiune civilă
introdusă la instanţa civilă, în temeiul art. 20 al. 2. Instanţa rezolvă
acţiunea civilă din oficiu şi atunci cînd modalitatea de reparare a
pagubei este restituirea lucrurilor, restabilirea situaţiei anterioare
săvîrşirii infracţiunii şi desfiinţarea totoală sau parţială a unui înscris.
În cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întîrzierea
soluţionării acţiunii penale, se poate disjunge acţiunea civilă, urmînd
să fie rezolvată ulterior, la un alt termen de judecată. Judecarea
acţiunii civile disjunsă de cea penală rămîne în competenţa instanţei
penale, care o judecă potrivit regulilor de procedură penală, aplicabile
dacă ar fi fost judecată odată cu acţiunea penală. Acţiunii civile i se va
da, prin altă sentinţă penală, soluţia corespunzătoare, în raport de
existenţa sau lipsa elementelor răspunderii civile, dar în conformitate
cu soluţia dată acţiunii penale.
6) Cuprinsul sentinţei penale (art. 354–357)
După pronunţarea sentinţei penale trebuie redactat şi actul
procedural în care aceasta se consemnează. Sentinţa prin care prima
instanţă soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte
introductivă, care este comună pentru toate sentinţele, expunerea şi
dispozitivul, care diferă după cum sentinţa este de condamnare, de
achitare sau de încetare a procesului penal.
Partea introductivă a a sentinţei penale, denumită şi practicaua,
cuprinde menţiunile prevăzute în art. 305, care se referă la încheierea
de şedinţă; dispoziţia de mai sus se explică prin aceea că, dacă
pronunţarea are loc în aceeaşi zi cînd s–a desfăşurat şedinţa de
judecată, nu se mai întocmeşte o încheiere de şedinţă şi menţiunile pe
care aceasta trebuie să le cuprindă devin menţiunile obligatorii pentru
sentinţă. Cînd însă s–a redactat o încheiere de şedinţă, în sentinţă se
trec numai următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat
cauza, data pronunţării şi locul unde s–a judecat, numele şi prenumele
membrilor completului de judecată, ale procurorului şi ale grefierului,
făcîndu–se menţiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de
şedinţă. În sentinţele tribunalelor militare trebuie să se indice şi
gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului,
precum şi al inculpatului care este militar.
Lipsa unor menţiuni esenţiale din cuprinsul părţii introductive a
sentinţei penale, de natură a face imposibilă verificarea legalităţii
desfăşurării şedinţei de judecată şi luării hotărîrii (numele şi
prenumele judecătorilor, ale procurorului, prezenţa inculpatului
arestat, participarea apărătorului cînd asistenţa juridică este
obligatorie) atrage nulitatea absolută a sentinţei penale, dacă aceste
menţiuni nu se pot constata din celelalte părţi ale sentinţei sau din
încheierea de şedinţă.
Expunerea sau considerentele sentinţei penale cuprind:
 DPP–ps–142
– datele privind identificarea părţilor;
– descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu arătarea timpului şi
a locului unde a fost săvîrşită infracţiunea, precum şi încadrarea
juridică dată acesteia prin actul de sesizare;
– analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii
penale a cauzei, cît şi a celor care au fost înlăturate, cu motivele
modului de apreciere a probelor, motivarea soluţiei date laturii
civile a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care
se sprijină soluţia dată în cauză, temeiurile de drept care justifică
această soluţie.
Sentinţa de condamnare conţine, în expunere, fapta sau faptele
reţinute de prima instanţă în sarcina inculpatului sau inculpaţilor,
încadrarea lor juridică, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele
agravante sau cele atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce
din pedeapsa aplicată şi actele din care rezultă durata acesteia. Dacă
instanţa a reţinut în sarcina inculpatului numai o parte din faptele ce
formează obiectul învinuirii sau numai în ceea ce priveşte unii
inculpaţi, în expunere trebuie să se arate pentru care fapte şi pentru
care inculpaţi s–a pronunţat condamnarea şi pentru care fapte şi
persoane s–a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal.
Sentinţa de achitare sau de încetare a procesului penal, precum şi
acea parte din sentinţa de condamnare care cuprinde şi o soluţie de
achitare sau de încetare a procesului penal, cuprind – motivat – în
expunere existenţa cazului de sub art. 10 lit. a–e, respectiv f–j, şi
probele din care rezultă existenţa lui.
Expunerea trebuie să fie în concordanţă cu dispozitivul, în sensul că
cele constatate nu pot avea altă soluţie decît cea prevăzută în
dispozitiv.
Dispozitivul sentinţei penale cuprinde datele privind identitatea
inculpatului şi soluţia dată cu privire la infracţiune, indicîndu–se în caz
de condamnare, denumirea acesteia şi textul din legea penală în care
se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului
penal cazul pe care se întemeiază, potrivit art. 11 pct. 2, în toate
situaţiile şi soluţia dată cu privire la repararea pagubei. Dispozitivul
sentinţei de condamnare trebuie să cuprindă pedeapsa aplicată
inculpatului – principală, complimentară – într–un cuantum strict
individualizat, precum şi modalităţile în care urmează a fi executată.
Cînd instanţa face aplicarea dispoziţiilor art. 867 Cod penal, în
dispozitiv se menţionează condiţiile în care se execută pedeapsa la
locul de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 866 Cod penal şi că inculpatul
este lipsit de drepturile arătate în art. 71 Cod penal pe durata
prevăzută în acel articol.
Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărîte de
instanţă cu privire la deducerea duratei reţinerii şi arestării
preventive, indicîndu–se partea de pedeapsă executată în acest mod;
măsurile preventive, măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii,
restituirea lucrurilor ce nu sînt supuse confiscării, rezolvarea oricăror
probleme privind justa soluţionare a cauzei. De asemenea cuprinde
menţiunea că hotărîrea este supusă apelului sau recursului, după caz,
cu arătarea termenului în care poate fi exercitată calea de atac,
menţionarea datei cînd hotărîrea a fost pronunţată şi că pronunţarea
s–a făcut în şedinţă publică.
Sentinţa este semnată de membrii completului de judecată şi de către
grefier, în condiţiile art. 312.
Dispozitivul trebuie să fie conform cu minuta.
Lipsa unor menţiuni esenţiale, de care depinde executarea sentinţei,
cum sînt identitatea inculpatului, încadrarea juridică dată faptei,
 DPP–ps–143
nedeterminarea pedepsei aplicate, a soluţiei în latura civilă, atrag
nulitatea sentinţei penale.
1) Comunicarea hotărîrii pronunţate (art. 360)
Copii după dispozitivul sentinţei penale se comunică părţilor care au
lipsit atît de la judecată, cît şi de la pronunţare. Comunicarea are în
vedere cunoaşterea de către părţile care nu au participat la judecată,
dacă au lipsit şi de la pronunţare, a soluţiei date în primă instanţă, în
vederea declarării apelului sau recursului. Pentru aceste părţi
termenul de apel sau de recurs se socoteşte de la data comunicării
copiei după dispozitivul sentinţei penale.
Inculpatului deţinut şi inculpatului militar în termen, care au lipsit la
pronunţarea sentinţei, li se comunică astfel de copii, chiar dacă au
fost prezenţi la dezbaterile cauzei, deoarece ei nu au posibilitatea să
se prezinte la pronunţare şi să cunoască soluţia dată. După
redactarea sentinţei penale, inculpaţilor deţinuţi şi militari în termen li
se comunică şi copii după sentinţă, spre a putea motiva apelul sau
recursul pe care l–au declarat.
Comunicarea se face la adresa locului unde locuiesc părţile.
I.2. Efectele sentinţei penale
1) Caracterul nedefinitiv al sentinţei penale
Ca urmare a regulii a două sau trei grade de jurisdicţie, sentinţa este
supusă unei căi de atac ordinare – apel sau recurs – cu excepţia
sentinţei de declinare de competenţă, care nu este supusă nici unei
căi de atac. Deci pînă la expirarea termenului de apel sau de recurs
sentinţa penală are caracter nedefinitiv, iar dacă s–a declarat apel sau
recurs rămîne nedefinitivă pînă la soluţionarea apelului sau recursului;
respingerea apelului menţine definitivă sentinţa penală în tot cursul
termenului de recurs pînă la soluţionarea definitivă a acestei căi de
atac ordinare cînd, dacă este respins recursul, devine definitivă la
data respingerii recursului.
Sentinţa penală care este nedefinitivă produce anumite efecte; din
moment ce devine definitivă – în cazurile arătate sau după ce a fost
desfiinţată şi cauza rejudecată în apel sau recurs, devine definitivă
decizia acestor instanţe – hotărîrea penală judecătorească produce
alte efecte.
2) Efectele sentinţei penale nedefinitive
După pronunţarea ei, sentinţa penală produce următoarele efecte:
a) Dezinvesteşte prima instanţă de judecarea cauzei, aceasta
nemaiavînd dreptul de a dispune asupra ei sau să revină asupra
soluţiei adoptate. Minuta şi sentinţa, fiind acte oficiale, orice
modificări făcute asupra lor sînt considerate fără valabilitate. Cu
toate acestea, se aplică şi sentinţei penale dispoziţiile art. 195
(îndreptarea erorilor materiale), şi ale art. 196 (înlăturarea
omisiunilor vădite privitoare la sumele pretinse de martori, experţi,
apărători, precum şi la restituirea lucrurilor sau la ridicarea
măsurilor asigurătorii).
De asemenea, prima instanţă are obligaţia de a face comunicarea
copiilor după dispozitivul sentinţei penale sau a acesteia în
întregime, potrivit art. 360, şi să primească cererile de apel sau de
recurs, de retragere a căii de atac exercitat (art. 369 al. 1). Cînd s–
a declarat apel sau recurs, prima instanţă înaintează dosarul,
împreună cu apelul sau recursul declarat, instanţei competente să
judece calea de atac declarată.
b) După pronunţarea sentinţei (în cele mai multe cazuri) sau după
comunicarea copiei după dispozitiv (în cazurile prevăzute în art.
360), începe să curgă termenul de apel sau recurs. Pe tot timpul
 DPP–ps–144
curgerii termenului de apel sau recurs, dispoziţiile penale sau civile
din sentinţă nu se execută, deoarece curgerea termenului
suspendă executarea sentinţei faţă de toate părţile din proces. În
cazul în care s–a declarat apel sau recurs de către procuror sau de
către părţi, suspendarea se prelungeşte pînă la soluţionarea căii de
atac. Pentru partea care nu a declarat apel sau recurs sau faţă de
care nu s–a declarat apel sau recurs de către procuror, sentinţa
penală devine definitivă la expirarea termenului de apel sau recurs
şi încetează suspendarea executării ei.
c) Unele dispoziţii din sentinţă devin, totuşi, executorii chiar dacă
aceasta nu este defintivă. Executarea dispoziţiilor dintr–o sentinţă
nedefinitivă constituie o excepţie, fiind prevăzute în mod expres de
lege:
– dispoziţia din sentinţă prin care se dispune arestarea preventivă a
inculpatului condamnat aflat în stare de libertate este executorie
(art. 350 al. 4, art. 141), pentru a se înlătura pericolul sustragerii
acestuia de la executarea pedepsei;
– dispoziţia de punere în libertate a inculpatului arestat preventiv se
execută imediat, pentru a se înlătura o constrîngere infirmată de
instanţă (art. 350 al. 4);
– în următoarele cazuri deţinerea inculpatului încetează de drept şi
punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv, pronunţată
prin sentinţă, se execută de îndată:
– dacă s–a pronunţat achitarea sau încetarea procesului penal;
– dacă s–a pronunţat condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea cel
mult egală cu durata reţinerii şi deţinerii, la o pedeapsă cu
închisoarea suspendată condiţionată a executării ori cu
suspendarea executării sub supraveghere sau cu executare la locul
de muncă, precum şi atunci cînd pedeapsa este amenda;
– sînt, de asemenea, executorii dispoziţiile privind luarea măsurilor
asigurătorii (art. 355 al. 2) şi de confirmare a măsurii de siguranţă
a internării medicale (art. 162 al.ult.).
Apelul sau recursul declarat nu suspendă executarea acestor
dispoziţii, căile de atac ordinare nefiind suspensive de executarea
acestora.
 T
DPP–ps–145
i
t
l
u
l
I
I
I
C
Ă
I
L
E

D
E

A
T
A
C

O
R
D
I
N
A
R
E
Ca
p.
I. T
e
o
r
i
a

g
e
n
e
r
a
l
ă

c
ă
i
l
o
r
 DPP–ps–146
§1. Necesitatea căilor de atac în procesul penal
1) Conceptul de căi de atac
Căile de atac sînt mijloacele prevăzute de lege prin care Ministerul
Public şi părţile din proces promovează un sistem de control
judecătoresc, în cadrul căruia se verifică hotărîrile judecătoreşti
penale, în vederea desfiinţării acelor hotărîri care cuprind erori de fapt
şi de drept şi înlocuirea lor cu hotărîri conforme cu legea şi adevărul
Instituirea căilor de atac decurge din necesitatea de a se controla
activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti, deoarece, în cazul
în care aceasta nu corespunde legii şi adevărului, aduce grave
prejudicii unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor, cu implicaţii
negative şi asupra societăţii. Se pleacă de la prezumţia că o hotărîre
judecătorească, cu toate garanţiile instituite prin lege, ar putea
cuprinde erori de fapt şi de drept, ceea ce constituie o prezumţie de
greşeală din partea instanţei care a pronunţat hotărîrea atacată; în
cadrul noii judecăţi, de verificare a hotărîrii atacate, se presupune că
erorile vor fi înlăturate, ceea ce constituie o prezumţie de îndreptare.
De aceea, căile de atac sînt considerate ca remedii procesuale, în
sensul că prin ele se poate îndrepta tot ce s–a greşit în judecata şi
soluţionarea unei cauze penale.
În literatura de specialitate se apreciază că o hotărîre judecătorească
poate fi contrară legii şi neconformă cu adevărul datorită a două vicii
fundamentale:
– la judecarea şi pronunţarea hotărîrii au fost nesocotite regulile de
procedură penală care asigură aflarea adevărului şi garantează
drepturile părţilor, de natură a pune la îndoială corectitudiena
soluţiei adoptate (error in judicando);
– soluţionarea cauzei este greşită (vitium in iudicando), fie prin
stabilirea greşită a faptelor, care a condus la condamnarea unui
nevinovat sau la achitarea unei persoane vinovate de comiterea
unei infracţiuni (error in facto), fie prin neaplicarea sau aplicarea
greşită a legii substanţiale (penală şi civilă – error in jure), care a
condus la o soluţie neconformă cu legea şi contrară ei.
Încălcarea legii – de procedură sau substanţială – poate proveni din
cunoaşterea insuficientă a normelor de drept, din interpretarea
greşită sau din încălcarea lor abuzivă; stabilirea greşită a faptelor
poate fi rezultatul neadministrării tuturor probelor necesare lămuririi
cauzei sub toate aspectele ori a aprecierii necomplete sau greşite a
probelor administrate, ceea ce a atras reţinerea ca adevărate a unor
fapte care nu s–au întîmplat în realitate ori s–au petrecut în alte
împrejurări, sau nereţinerea unor fapte care au avut loc în realitate.
Calea de atac nu poate fi îndreptată decît împotriva unei hotărîri
judecătoreşti79.
Exercitarea unei căi de atac promovează o nouă judecată în faţa unei
instanţe judecătoreşti, ceea ce asigură separaţia puterii judecătoreşti
de celelalte puteri ale statului80.
79 În legislaţiile unde instrucţia prealabilă se efectuează de un organ
judecătoresc – judecătorul de instrucţie, camera de acuzare – hotărîrile sînt
supuse căilor de atac; în legislaţiile care încredinţează efectuarea urmăririi
penale organelor de cercetare ale poliţiei sau parchetelor, hotărîrile acestora
nu sînt supuse călilor de atac, ci unui mijloc caracteristic activităţii lor –
plîngerea – chiar dacă aceasta urmează a fi rezolvată de o instanţă
judecătorească.
80 Într–o opinie, s–a susţinut că sînt căi de atac propriu-zise numai acelea
care promovează o nouă judecată în faţa instanţei ierarhic superioare, care
urmează să exercite un control judecătoresc asupra hotărîrii atacate; atunci
cînd atacarea unei hotărîri judecătoreşti promovează o rejudecare a cauzei la
aceeaşi instanţe jjudecătorească s–a considerat că acest mijloc de rejudecare
 DPP–ps–147
Supravegherea exercitată de către procuror asupra activităţii de
urmărire penală se efectuează, de regulă, din oficiu, dar şi la
plîngerea părţilor; căile de atac sînt facultative, în sensul că
promovează controlul judecătoresc numai atunci cînd sînt exercitate,
fiind lăsate astfel la iniţiativa Ministerului Public şi a părţilor, care le
exercită doar atunci cînd s–a adus atingere intereselor generale ale
societăţii sau intereselor legitime ale fiecărei părţi. Caracterul
facultativ al exerciţiului căilor de atac permite ca părţile să–şi poată
retrage calea de atac exercitată, atunci cînd consideră că în acest
mod sînt apărate mai bine interesele lor, caz în care judecata în calea
de atac nu mai are loc.
1) Importanţa căilor de atac pentru înfăptuirea
justiţiei în cauzele penale
Inexistenţa unui control asupra activităţii instanţelor judecătoreşti
poate produce grave perturbări în judecarea cauzelor penale prin
amînări abuzive, prin nesocotirea procedurii prevăzute de lege, prin
folosirea unor procedee arbitrare în soluţionarea cauzelor penale. De
aceea, instituirea unui control asupra modului cum s–a judecat ori s–a
soluţionat o cauză înseamnă, în primul rînd, un mijloc de prevenire a
încălcării legii şi a erorilor judiciare; ştiindu–se controlaţi, judecătorii
vor căuta să procedeze după lege şi să dea soluţii corecte.
În cazul în care s–au produs viciile de procedură sau erorile de fapt şi
de drept, exercitarea căii de atac crează posibilitatea desfiinţării
hotărîrilor care le cuprind; calea de atac devine, astfel, un mijloc
distructiv, de desfiinţare a hotărîrilor contrare legii şi adevărului,
lipsind hotărîrea de efecte juridice. Efectul distructiv constituie o
garanţie de cea mai mare importanţă pentru orice persoană vătămată
în drepturile şi interesele sale legitime printr–o hotărîre
judecătorească contrară legii şi neconformă cu adevărul.
Desfiinţarea unei hotărîri judecătoreşti lasă, de regulă, cauza penală
în curs de judecată, deoarece trebuie înlocuită hotărîrea desfiinţată cu
o altă hotărîre judecătorească. În acest mod, calea de atac devine un
mijloc reparator, un remediu procesual, prin care se asigură o
soluţionare justă a cauzelor penale. În acest scop, instanţa
judecătoreascăă, odată cu desfiinţarea hotărîrii atacate, o poate
înlocui cu o altă hotărîre, prin care se soluţionează corect şi legal
cauza; pronunţarea unei noi soluţii poate avea loc, însă, după ce se
procedează la rejudecarea cauzei de către instanţa de control sau de
către o altă instanţă căreia i se trimite cauza spre rejudecare. Calea
de atac poate promova, astfel, o nouă judecată specifică pentru calea
de atac exerciată, dar poate atrage şi o rejudecare a cauzei în fond,
revenindu–se la gradul de jurisdicţie în care s–a pronunţat hotărîrea
desfiinţată. În toate situaţiile, calea de atac are finalitatea de a
asigura pronunţarea unei hotărîri fără nici un fel de erori de fapt sau
de drept.
§1. Categorii de căi de atac în procesul penal
1) Căi de atac ordinare şi căi de atac extraordinare
Căile de atac ordinare sînt acele mijloace procesuale prin care se
atacă o hotărîre judecătorească nedefinitivă, promovîndu–se o
activitate de judecată în ciclul procesual ordinar, desfăşurat, de
regulă, în orice cauză penală. Căile de atac ordinare determină şi
gradele de jurisdicţie, deoarece numărul acestora, în afară de
judecata în primă instanţă, depinde de numărul căilor de atac
a cauzei este o cale de reînnoire, şi nu o cale de atac. Actualmente nu se mai
face deosebire între căi de atac propriu-zise şi căi de reînnoire, cele din urmă
fiind considerate tot căi de atac; în acest sens sînt reglementate căile de atac
în Codul nostru de procedură penală.
 DPP–ps–148
ordinare. Astfel, atunci cînd căile de atac ordinare sînt în număr de
două – apel şi recurs – există trei grade de jurisdicţie – primă instanţă,
judecată în apel şi judecată în recurs. Cînd este instituită o singură
cale de atac – apel sau recurs – şi numărul gradelor de jurisdicţie se
reduce la două – primă instanţă şi judecată în apel sau în recurs. În
procesul nostru penal sînt căi ordinare apelul şi recursul81.
Căile de atac extraordinare se îndreaptă împotriva unor hotărîri
definitive, care au intrat în autoritatea de lucru judecat82.
1) Căi de atac de reformare, de anulare şi de
retractare
Cînd calea de atac promovează o nouă judecată la o instanţă de grad
superior, aceasta are dreptul de a constata erorile de fapt şi de drept
pe care le conţine hotărîrea atacată şi de a proceda la desfiinţarea
hotărîrii atacate şi apoi la înlăturarea erorilor constatate, pronunţînd o
nouă hotărîre, sau la trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa a
cărei hotărîre a fost desfiinţată. În primul caz, calea de atac este de
reformare, deoarece instituie pentru instanţa ierarhic superioară
dreptul de a schimba sau modifica soluţia adoptată prin hotărîrea
atacată, iar în al doilea caz calea de atac este de anulare, efectul său
limitîndu–se, de regulă, la anularea hotărîrii atacate, rejudecarea
cauzei desfăşurîndu–se la instanţa a cărei hotărîre a fost desfiinţată.
În reglementările moderne, aceeaşi cale de atac poate fi şi de
reformare, dar şi de anulare, unele dintre acestea sînt preponderent
de reformare (apelul şi recursul) sau preponderent de anulare
(recursul în anulare).
Calea de atac care atrage competenţa de judecată a instanţei a cărei
hotărîre a fost atacată poartă denumirea de cale de atac de
retractare, fiindcă o instanţă de judecată este îndreptăţită să revină
asupra propriei sale hotărîri. În procesul nostru penal, calea de atac
caracteristică de retactare este revizuirea, deoarece este de
competenţa instanţei care a judecat în primă instanţă, care poate
astfel să revină asupra soluţiei pe care a pronunţat–o. Atrag
competenţa aceleiaşi instanţe de judecată a cărei hotărîre a fost
atacată şi opoziţia şi contestaţia în anulare; spre deosebire de
revizuire, opoziţia şi contestaţia în anulare au şi caracter de anulare,
avînd ca efect desfiinţarea hotărîrii atacate, dar cu rejudecarea cauzei
în primă instanţă sau în recurs, deci în cadrul ciclului procesual
ordinar.

81 Sînt legislaţii care consacră numai o singură cale de atac ordinară – apelul
(Anglia, S.U.A.); alte legislaţii consacră ca singură cale de atac ordinară
recursul (fostele state ale U.R.S.S.); legislaţia franceză consacră şi o a treia
cale de atac ordinară – opoziţia. În literatura de specialitate franceză se
consideră căi de atac ordinare numai opoziţia şi apelul, recursul fiind trecut
printre căile de atac extraordinare, deşi se exercită împotriva unei hotărîri
nedefinitive; această apreciere se întemeiază pe un alt criteriu decît
caracterul nedefinitiv al hotărîrii ce se atacă, anume conţinutul şi întinderea
căii de atac; recursul fiind limitat numai la anumite temeiuri de drept,
restrîngînd obiectul verificărilor instanţei de recurs, se consideră că este o
cale de atac extraordinară. Legislaţia noastră actuală reglementează recursul
în capitolul intitulat “Căile de atac ordinare”, cceptînd primul criteriu de
clasificare a căilor de atac.
82 În legislaţiile moderne sînt incluse între căile de atac extraordinare
revizuirea şi recursul extraordinar. Legislaţia noastră actuală a consacrat
patru căi de atac extraordinare: contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în
anulare şi recursul în interesul legii. Exercitarea unei căi de atac
extraordinare este restrînsă numai la anumite cazuri de încălcare a legii sau
erori de fapt şi nu are ca rezultat suspendarea executării hotărîrii atacate, ca
în cazul căilor de atac ordinare.
 DPP–ps–149
2) Căi de atac comune şi căi de atac speciale
Sînt considerate căi de atac comune acele mijloace procesuale care
pot fi folosite în toate cauzele, iar cele speciale sînt instituite de lege
pentru a fi folosite numai în cauzele strict prevăzute de lege. Prin
Decretul nr. 218/1977 (azi abrogat) s–a instituit o cale de atac
ordinară specială – contestaţia – care putea fi îndreptată numai
împotriva hotărîrilor pronunţate de comisiile de judecată în cauzele cu
infractori minori. În raport de posibilitatea folosirii lor în toate cauzele
penale poate fi considerată o cale de atac ordinară specială doar
apelul, deoarece sînt cauze în care hotărîrea primei instanţe nu poate
fi atacată cu apel; recursul este însă o cale de atac comună, fiind
posibilă exercitarea sa în toate cauzele penale, fie ca primă cale de
atac, fie ca a doua cale de atac ordinară.
I.2. Sistemul căilor de atac ordinare în procesul
penal român
1) Evoluţia sistemului de căi de atac ordinare în
procesul penal din România
În constituirea sistemului de căi de atac ordinare se are în vedere
asigurarea unui control complet şi eficient, spre a nu intra în
autoritatea de lucru judecat o hotărîre care ar cuprinde erori de fapt
sau încălcări ale legii. În practica legislativă din România se cunosc
trei căi de atac ordinare: opoziţia, apelul şi recursul.
Opoziţia a fost reglementată prin Codurile de procedură penală din
1864 şi 1936. Prin opoziţie, partea care a fost absentă la judecată
solicită instanţei care a judecat–o în lipsă să anuleze hotărîrea
pronunţată, în vederea rejudecării cauzei în prezenţa sa; astfel se
garantează aplicarea principiului contradictorialităţii şedinţei de
judecată şi al dreptului la apărare (audiatur et altera pars). Anulîndu–
se hotărîrea dată în lipsa părţii, se dispune rejudecarea cauzei în
prezenţa acesteia. Opoziţia a fost criticată datorită abuzului practicat
de către inculpaţii aflaţi în stare de libertate care, neprezentîndu–se la
judecată, obţineau rejudecarea cauzei, amînînd astfel condamnarea
lor şi executarea unei pedepse. Codul de procedură penală din 1936 a
restrîns acţiunea opoziţiei numai la hotărîrile date în ultimă instanţă
de fond. Din 1948 opoziţia a fost desfiinţată în legislaţia noastră şi a
fost înlocuită cu dreptul părţii de a invoca lipsa sa la judecată în cadrul
judecăţii în recurs, care atrăgea o rejudecare a cauzei în condiţii de
contradictorialitate. Pentru lipsa părţii de la judecata în recurs s–a
instituit o cale de atac extraordinară, denumită mai întîi contestaţie
contra hotărîrii, actualmente contestaţie în anulare.
Apelul este calea de atac ordinară care promovează o examinare a
cauzei în fond de către instanţa superioară – instanţa de apel. La
judecata în apel se pot administra noi probe sau reface probele
administrate la prima instanţă, se poate da o nouă apreciere probelor,
astfel încît instanţa de apel trebuie să se pronunţe din nou asupra
fondului cauzei, avînd dreptul să schimbe sau să modifice soluţia cu
privire la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, încadrarea juridică a
faptei, existenţa sau inexistenţa circumstanţelor agravante şi
atenuante, dînd o nouă individualizare pedepsei; de asemenea,
instanţa de apel poate schimba sau modifica soluţia dată cu privire la
acţiunea civilă. Ca urmare, apelul este o cale de atac de reformare,
căci hotărîrea primei instanţe este înlocuită cu hotărîrea instanţei de
apel. Fiind totuşi o cale de atac, la dispoziţia Ministerului Public şi a
părţilor, apelul promovează o rejudecare a cauzei în anumite limite,
numai cu privire la persoana care a declarat apel sau la care se referă
 DPP–ps–150
apelul declarat şi numai în raport de calitatea procesuală a
apelantului83.
Recursul este calea de atac ordinară prin care se exercită un control
în special cu privire la chestiunile de drept care nu au fost soluţionate
corect de către instanţa de apel sau, în cazurile în care legea nu
prevede dreptul de apel, de către prima instanţă. În reglementarea
din 1936 instanţa de recurs nu avea dreptul să administreze probe, să
dea o nouă apreciere probelor, să reindividualizeze pedeapsa,
examinînd doar dacă în cursul judecăţii nu au fost încălcate normele
de procedură şi dacă soluţia corespunde prevederilor legii materiale.
Restrîngerea controlului efectuat de către instanţa de recurs la error
in procendo şi la error in jure îşi are explicaţia în originea acestei căi
de atac şi în finalitatea sa iniţială de a asigura o aplicare uniformă a
legii pe întreg teritoriul ţării; pe de altă parte, s–a considerat că este
suficientă calea de atac a apelului pentru controlul soluţiei cu privire
la existenţa faptei, a vinovăţiei inculpatului şi a pedepsei ce i s–a
aplicat. Recursul a fost considerat de ordin constituţional, astfel că
orice hotărîre putea fi atacată cu recurs, chiar dacă nu era supusă
apelului. Iniţial, recursul a fost o cale de atac de anulare, după casare
cauza rejudecîndu–se la instanţa a cărei hotărîre a fost atacată, apoi a
devenit o cale de reformare, mai ales cînd era de competenţa
tribunalelor şi a curţilor de apel.
Prin legi speciale adoptate între 1940–1948 s–au adus modificări
reglementării căilor de atac ordinate, în sensul că s–a consacrat numai
o singură cale de atac – recursul. Sub influenţa legislaţiei sovietice,
prin reforma procedurii penale din 1948, în România s–a instituit o
singură cale de atac ordinară – recursul; cum recursul, în
reglementarea sa generală, constituia o cale de atac numai în drept,
reforma din 1948 – continuată şi în anii următori, inclusiv prin Codul
de procedură penală din 1968 – a trebuit să suplinească lipsa apelului
şi a transformat recursul într–o cale de atac atît în fapt, cît şi în drept.
În reglementarea din 1968, recursul – ca singura cale de atac ordinară
– era mult mai apropiat apelului din reglementarea anterioară decît
recursului în reglementarea clasică din legislaţiile occidentale.
2) Sistemul de căi de atac ordinare în actualul
procesul penal din România
Prin Legea nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură penală, pusă în aplicare la 1 iulie 1993, s–a trecut la un
sistem de două căi de atac ordinare – apelul şi recursul. S–a revenit
astfel la sistemul legislaţiei occidentale de orientare franceză, care
fusese consacrat şi în Codurile din 1864 şi 1936; spre deosebire de
acestea, s–a renunţat la calea de atac ordinară a opoziţiei, care
continuă însă să fiinţeze în Franţa. Renunţarea la opoziţie se explică
prin modul de soluţionare a apelului şi recursului instituit prin Legea
nr. 45/1993; în cazul judecării unei părţi în absenţa sa, datorită
neîndeplinirii procedurii de citare sau imposibilităţii de a se prezenta
la judecată, prin apel sau prin recurs cauza revine spre judecare la
instanţa care a judecat în lipsa părţii, ceea ce înlocuieşte efectele
opoziţiei.
În ce priveşte domeniul de aplicare al celor două căi de atac ordinare,
noua reglementare păstrează, într–o anumită măsură, prevederile
Codului de procedură penală din 1936, în sensul că nu toate hotărîrile
primei instanţe pot fi atacate cu apel; în cauzele în care nu se poate
introduce apel, se poate declara recurs. Astfel, beneficiază de două
căi de atac – apel şi recurs – cele mai multe cauze penale de
83 De exemplu, apelul părţii civile nu promovează decît rejudecarea laturii
civile.
 DPP–ps–151
competenţa judecătoriilor şi tribunalelor militare, precum şi toate
cauzele de competenţa tribunalelor şi a tribunalului militar teritorial; o
parte din cauzele de competenţa judecătoriilor şi a tribunalelor
militare şi toate cauzele de competenţa curţilor de apel, a Curţii
Militare de Apel şi a Curţii Supreme de Justiţie sînt supuse unei singure
căi de atac ordinare – recursul.
Deci din punct de vedere al folosirii căilor de atac ordinare, cauzele
penale se împart în două categorii:
– unele cauze sînt susceptibile de folosirea mai întîi a apelului şi apoi
a recursului, cuprinzînd cauzele în care sentinţele sînt supuse
apelului;
– alte cauze sînt susceptibile de folosirea numai a recursului,
cuprinzînd acele cauze în care sentinţele nu sînt supuse apelului.
Existînd cauze care pot trece prin două căi de atac ordinare, se face o
diferenţiere între devoluţia apelului, ca primă cale de atac ordinară, şi
devoluţia recursului, ca o cale de atac ce intervine după ce cauza a
trecut prin judecata în apel. Astfel, apelul devine calea de atac
ordinară care promovează un control în fapt şi în drept asupra hotărîrii
atacate, cu dreptul pentru instanţa de apel de a schimba soluţia
cauzei, printr–o reapreciere a probelor administrate în cadrul judecăţii
în apel, printr–o reindividualizare a sancţiunii aplicate (art. 378); în
limitele determinate de persoana care a declarat apel sau la care
acesta se referă şi de calitatea pe care apelantul o are în proces,
instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi
cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate
aspectele de fapt şi de drept (art. 371 al. 2).
Cauza fiind examinată în apel sub toate aspectele de fapt şi de drept,
este firesc ca recursul împotriva hotărîrii instanţei de apel să producă
o devoluţie mai restrînsă, cauza urmînd a fi examinată preponderent
în drept. În acest sens, în art. 3856 se prevede că “instanţa de recurs
examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în
art. 385 9”, care cuprinde 22 de cazuri de încălcare a legii de
procedură penală şi de încălcare a legii penale şi a celei civile. În lipsa
unei dispoziţii exprese (cum există la judecata în apel), instanţa de
recurs nu poate da o nouă apreciere probelor şi nu poate schimba
situaţia de fapt reţinută prin hotărîrea instanţei de apel. Totuşi,
instanţa de recurs are dreptul să constate că prin hotărîrea atacată s–
a omis a se lua în considerare unele probe administrate sau unele
cereri esenţiale, de natură să influenţeze soluţionarea justă a cauzei;
de asemenea, dacă s–a comis o eroare gravă de fapt prin denaturarea
probelor administrate (art. 3859 pct. 10 şi 18); aceste cazuri
constituie, ca şi sub Codul din 1936, aspecte de fapt coroborate cu
aspecte de drept ce pot fi examinate şi reţinute cu titlu de excepţie de
către instanţa de recurs. Recursul capătă şi un caracter formalist, pe
care nu–l are apelul, deoarece recurentului i se solicită să depună
motivele de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de
judecată (art. 38510 al. 2), în timp ce motivele de apel se pot depune
în scris cel mai tîrziu pînă în ziua judecăţii; se pot însă formula
motivele de apel şi de recurs şi oral în şedinţa de judecată (art. 374).
Sub codul din 1936, în toate cauzele recursul avea numai o devoluţie
în drept; ca urmare, în cauzele care nu erau supuse apelului, la
judecata în recurs se făcea o examinare în drept a cauzei, chestiunile
de fapt neformînd, de regulă, obiect de exeminare în recurs. Noile
prevederi privind recursul l–au transformat într–un adevărat apel;
potrivit art. 3856 al. 3, “recursul declarat împotriva unei hotărîri care,
potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la moticele de
casare prevăzute în art. 385 9, iar instanţa este obligată ca, în afara
 DPP–ps–152
temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze
cauza sub toate aspectele”; în aceste cazuri, recursul se poate motiva
şi oral în ziua judecăţii (art. 39510 al. 3). Toate prevederile de mai sus
sînt specifice apelului, astfel încît pentru aceste cauze recursul
îmbracă sarcinile apelului cu cele ale recursului. Cele două căi de atac
se deosebesc în soluţiile pe care le pot pronunţa. Adoptînd această
reglementare pentru cazurile în care recursul este singura cale de
atac ordinară, legiuitorul a supus numai recursului unele hotărîri
privitoare la chestiuni adiacente (luarea, înlocuirea, revocarea şi
încetarea de drept a măsurilor preventive, a măsurilor asigurătorii,
suspendarea judecăţii).
Atît apelul, cît şi recursul promovează o reexaminare a cauzei la o
instanţă ierarhic superioară cele care a pronunţat hotărîrea atacată;
ele au caracterul unei căi de atac de reformare84.
Atunci cînd o cauză este supusă atît apelului, cît şi recursului, noua
reglementare revine la reglementarea din 1936, dar cu schimbări
importante de natură a crea condiţii mai bune în efectuarea unui
control judecătoresc eficient; astfel, noua reglementare a recursului
se deosebeşte de reglementarea iniţială a căii de atac unice a
recursului din reglementarea Codului din 1968. Cînd însă o hotărîre
judecătorească în primă instanţă este supusă numai recursului, se
adoptă o reglementare a recursului apropiată de cea din 1968, cînd
această cale de atac ordinară promova o examinare a cauzei sub
toate aspectele, atît în fapt, cît şi în drept.
I.1. Reglementări comune privind c ăile de atac
ordinare
§1. Raţiunea unor reglementări comune privind căile
de atac ordinare
Căile de atac ordinare se exercită împotriva unor hotărîri nedefinitive,
cu scopul de a rămîne în autoritatea de lucru judecat numai hotărîrile
judecătoreşti corespunzătoare legii şi conforme cu adevărul. Ca
urmare, căile de atac ordinare pot fi exercitate – pe lîngă Ministerului
Public, ca reprezentant al intereselor generale ale societăţii – şi de
toate părţile din proces, în limita drepturilor care li se recunosc în
desfăşurarea procesului penal. De aceea, nu se pot face diferenţieri
între persoanele care pot exercita apelul şi cele care pot exercita
recursul. De asemenea, o caracteristică a căilor de atac ordinare
trebuie să fie perioada scurtă de timp în care ele pot fi exercitate,
spre a se ajunge cît mai repede la o hotărîre definitivă ce urmează a fi
executată; apare astfel ca justificată fixarea aceluiaşi termen iniţial
prevăzut de lege. O reglementare asemănătoare trebuie să se refere

84 Sub Codul din 1936, constituia o cale de atac numai de reformare,

deoarece instanţa de apel avea dreptul să soluţioneze cauza în fond; cînd
recursul cădea în competenţa tribunalelor şi a curţilor de apel, după casare
se evoca fondul cauzei, ceea ce dădea şi recursului acelaşi caracter de cale
de atac de reformare; recursul judecat de instanţa supremă avea caracter
preponderent de anulare, deoarece casarea se dispunea cu trimiterea cauzei
spre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a fost casată. Noua reglementare
aduce unele schimbări în caracterizarea apelului şi a recursului drept căi de
reformare sau de anulare. De principiu, atît apelul, cît şi recursul sînt căi de
atac de reformare, instanţa pronunţîndu–se după casare şi asupra fondului
cauzei; în anumite cazuri, prevăzute limitativ de lege, atît instanţa de apel,
cît şi instanţa de recurs, după desfiinţarea hotărîrii atacate, au dreptul să
trimită cauza spre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a fost desfiinţată,
calea de atac avînd astfel un caracter de anulare. Se poate astfel afirma că
apelul şi recursul, în noua reglementare, sînt căi de atac preponderent de
reformare şi incidental de anulare.
 DPP–ps–153
şi la procedura de declarare a apelului şi a recursului şi de retragere a
lor.
Reglementările comune ale apelului şi ale recursului îşi găsesc
raţiunea şi în soluţia adoptată de legea noastră, potrivit căreia în
unele cauze nu se poate exercita decît calea de atac a recursului, care
implică aceleaşi condiţii de exercitare ca şi pentru apel din punct de
vedere al titularilor exerciţiului acestor căi de atac ordinare, al
termenelor în care pot fi exercitate şi al procedurii de declarare şi de
retragere.
Considerente similare trebuie să conducă la reglementarea apropiată
a efectelor pe care le produc declaraţiile de apel şi de recurs, în
calitatea lor de căi de atac ordinare; totuşi, atunci cînd o cauză penală
poate trece atît prin apel, cît şi prin recurs, cea de–a doua cale de atac
nu mai poate produce aceleaşi efecte ca şi apelul, raţiune pentru care
există şi deosebiri de reglementare în ceea ce priveşte efectele
apelului faţă de cele ale recursului.
Deosebiri de reglementare între cele două căi de atac ordinare există
şi în legătură cu motivele de apel şi de recurs, cu desfăşurarea
şedinţei de judecată, cu soluţiile ce se pot pronunţa.
§1. Titularii dreptului de apel şi de recurs
1) Categoriile de titulari ai dreptului de apel şi de
recurs
În art. 362 se prevăd persoanele care pot face apel, iar în art. 3852 se
prevede că pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se
aplică în mod corespunzător. Deci aceleaşi persoane pot face apel
sau, dacă hotărîrea nu este supusă apelului, pot face recurs; de
asemenea, pot face recurs împotriva hotărîrii instanţei de apel
aceleaşi persoane care au avut dreptul de a face apel.
În legătură cu persoanele care pot face apel şi recurs se pot
diferenţia, de la început, două categorii de persoane:
– unele care acţionează în numele şi interesul general al societăţii
sau în numele şi interesul personal, care poartă denumirea de
titulari ai dreptului de apel şi de recurs, şi sînt prevăzute în art.
362 lit. a–f: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul,
apărătorul, orice persoană ale cărei interese legitime au fost
vătămate printr–un act al instanţei.
– altele care declară apel şi recurs, dar nu în interesul lor, ci pentru
părţile din proces, denumite reprezentanţi şi substituiţi procesuali,
prevăzute de art. 362 al.ult.: reprezentantul legal, apărătorul, iar
pentru inculpat şi soţul acestuia.
Titularii dreptului de apel şi de recurs pot fi, la rîndul lor, împărţiţi în
două categorii:
– persoane care, prin apelul şi recursul lor, promovează o examinare
a soluţiilor date în acţiunea penală şi în acţiunea civilă exercitate în
procesul penal; aceşti titulari sînt: procurorul şi părţile din proces;
– persoane care promovează numai o examinare a măsurilor luate în
chestiuni adiacente cauzei, cum sînt măsurile cu privire la
cheltuielile judiciare, retribuţia cuvenită pentru activitatea depusă
în proces ca martor, expert, interpret, apărător sau dispoziţia prin
care s–a adus o vătămare intereselor legitime ale unei persoane
care nu este parte în proces.
Titularii din prima categorie pot fi şi ei împărţiţi în două categorii:
– titulari care, prin apelul şi recursul lor, promovează o examinare a
cauzei atît în latura penală, cît şi în latura civilă;
 DPP–ps–154
– titulari al căror apel sau recurs nu promovează decît una din
laturile procesului85.
1) Titulari ai dreptului de apel şi de recurs privind
atît latura penală, cît şi latura civilă
A. Procurorul
Procurorul este un titular cu drepturi depline în exercitarea apelul şi a
recursului prin sfera hotărîrilor pe care le poate ataca şi prin devoluţia
pe care o provoacă. Printre atribuţiile Ministerului Public se prevede
(art. 27 lit. f L.O.J.) şi “exercitarea căilor de atac împotriva hotărîrilor
judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege”; cum Ministerul Public
îşi exercită atribuţiile prin procurori, este firesc ca procurorul să fie
recunoscut ca titular al dreptului de apel şi de recurs.
Procurorul poate declara apel şi recurs în toate situaţiile în care legea
prevede posibilitatea ca o hotărîre judecătorească să poată fi atacată
cu apel sau cu recurs, chiar dacă acest drept nu le este recunoscut
altor titulari; procurorul poate declara apel şi recurs fie că a participat,
fie că nu a participat la judecata în primă instanţă, atît în cauzele în
care procesul penal a fost pornit din oficiu, cît şi în cauzele în care
începerea urmăririi s–a dispus pe baza plîngerii prealabile a persoanei
vătămate. Apelul şi recursul procurorului devoluează amîndouă
laturile procesului – penală şi civilă – precum şi orice chestiune
adiacentă soluţionată prin hotărîrea atacată. De asemenea, apelul şi
recursul procurorului poate promova o reexaminare a cauzei în
favoarea sau în defavoarea oricăreia din părţile din proces. Caracterul
atît de întins al apelului şi recursului procurorului se explică prin
sarcina prevăzută de lege pentru Ministerul Public de a–şi exercita
atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării
acesteia. Se poate considera, de aceea, că atunci cînd o hotărîre
judecătorească nu corespunde legii şi adevărului, procurorul are nu
numai dreptul de a face apel şi recurs, ci şi îndatorirea de a proceda în
acest mod.
Apelul şi recursul se declară de către procurorul din parchetul de pe
lîngă instanţa care a pronunţat hotărîrea ce trebuie atacată sau de
către procurorul ierarhic superior, care poate îndeplini orice act de
competenţa procurorului ierarhic inferior. În practică s–a pus
problema, în cazul în care hotărîrea dată de instanţa de judecată a
primit întocmai concluziile puse de procurorul de şedinţă, dacă se mai
poate declara apel şi recurs de către procurorul ierarhic superior; atît
teoria, cît şi practica judiciară a acceptat punctul de vedere că este
posibilă atacarea cu apel sau cu recurs a hotărîrii prin care au fost
însuşite concluziile procurorului de şedinţă, acest drept revenindu–i
prim-procurorului parchetului din care face parte procurorul de
şedinţă sau procurorului ierarhic superior86.
B. Inculpatul
Dacă nu este mulţumit de soluţia pronunţată, inculpatul are dreptul să
atace cu apel şi recurs hotărîrea judecătorească de condamnare atît
în latura penală, cît şi în latura civilă; poate fi atacată de inculpat şi o
hotărîre de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă s–au luat
împotriva sa măsuri de siguranţă, a fost obgligat la plata reparaţiilor
civile sau la cheltuieli judiciare. Inculpatul poate ataca cu apel şi cu

85 Apelul şi recursul procurorului şi al inculpatului promovează examinarea şi

a laturii penale, şi a celei civile; apelul şi recursul părţii vătămate
promovează numai latura penală, iar ale părţii civile şi părţii responsabile
civilmente numai latura civilă a cauzei.
86 Pentru apel exista o dispoziţie specială în acest sens în Codul de
procedură penală din 1936, care însă nu a mai fost reprodusă în noua
reglementare.
 DPP–ps–155
recurs şi hotărîrea de achitare sau de încetare a procesului penal, dar
în legătură cu temeiurile pentru care s–au pronunţat aceste soluţii,
atunci cînd există un temei legitim pentru aceasta87.
Împotriva unor încheieri, supuse numai recursului, pe lîngă procuror
are dreptul de recurs şi inculpatul, direct interesat în atacarea lor88.
Potrivit art. 332 al. 3, sentinţele de restituire sau de trimitere a cauzei
la procuror pot fi atacate cu recurs de către inculpat numai dacă se
află arestat în cauză. Curtea Constituţională a considerat că această
dispoziţie este contrară art. 128 din Constituţie, care prevede că
părţile interesate pot exercita căile de atac, în condiţiile legii; deci
trebuie considerată abrogată dispoziţia indicată. Faţă de această
interpretare, pot declara recurs împotriva sentinţei de restituire şi de
trimitere a cauzei la procuror toate părţile interesate, deci şi
inculpatul care se află în stare de libertate, dacă are un interes legitim
în atacarea sentinţei.
Inculpatul declară apelul şi recursul personal sau prin mandatar
special; pentru inculpat pot declara apel sau recurs şi substituiţii
procesuali pe care–i prevede legea.
2) Titulari ai dreptului de apel şi de recurs privind
una din laturile procesului
A. Partea vătămată
Partea vătămată are dreptul de a declara apel şi recurs, însă numai în
cauzele privitoare la infracţiuni pentru care legea prevede că acţiunea
penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a persoanei
vătămate, fie că sesizarea instanţei s–a făcut prin rechizitoriu, fie
direct la instanţă. Restrîngerea dreptului de apel şi de recurs numai la
cauzele privitoare la aceste infracţiuni se justifică prin implicarea
persoanei vătămate în declanşarea şi continuarea procesului penal,
deoarece fără plîngerea prealabilă a acesteia procesul nu ar fi fost
pornit, iar fără menţinerea ei nu ar fi continuat. În cauzele în care
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, partea vătămată nu
poate împiedica, prin manifestarea sa de voinţă, nici începerea, nici
continuarea procesului penal, sarcina învinuirii revenindu–i, în
principal, Ministerului Public. În cazul în care o hotărîre priveşte mai
multe infracţiuni cu regim procesual diferit, partea vătămată poate
face apel sau recurs numai cu privire la dispoziţiile care se referă la
infracţiunile supuse plîngerii prealabile, pentru celelalte infracţiuni
apelul şi recursul părţii vătămate fiind inadmisibil.
Pentru apelul şi recursul său, partea vătămată devoluează numai
latura penală a cauzei, limită în care poate acţiona în tot cursul
procesului penal. Cînd partea vătămată s–a constituit şi parte civilă,
cumulînd două calităţi procesuale, prin apelul şi recursul său
devoluează ambele laturi procesuale, dar în latura penală numai în
limitele arătate mai sus.
B. Partea civilă şi partea responsabilă civilmente
Partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot face apel şi recurs
în ce priveşte latura civilă, dacă au căpătat aceste calităţi în cursul
desfăşurării procesului penal şi nu le–au pierdut ulterior. Ca urmare a
acestei limitări, sînt inadmisibile apelul şi recursul declarate de partea
civilă şi partea responsabilă civilmente prin care s–ar viza schimbarea

87 Dacă inculpatul a fost achitat pe temeiul că faptei îi lipseşte un elemente

constitutiv al infracţiunii (art. 10 lit. d), ceea ce poate atrage răspundereasa
civilă, el are interesul să obţină achitarea pe temeiul că fapta nu a fost
săvîrşită (art. 10 lit. a), excluzînd astfel nu numai răspunderea penală, ci şi
cea civilă.
88 Sînt astfel de încheieri cele privitoare la măsurile preventive, la măsura de
siguranţă a internării medicale.
 DPP–ps–156
încadrării juridice, modificarea pedepsei, aplicarea recidivei, aplicarea
sau revocarea unei pedepse complimentare sau a unei măsuri de
siguranţă. Întrucît soluţia în latura civilă trebuie să corespundă soluţiei
în latura penală, s–a susţinut că soluţia de achitare pentru că fapta nu
a fost săvîrşită de inculpat, rămasă definitivă prin neapelare sau
nerecurare de către procuror sau partea vătămată, împiedică
reexaminarea cauzei în apelul părţii civile cu privire la latura civilă,
deoarece prin apel sau recurs ar trebui să se stabilească existenţa
faptei sau săvîrşirea ei de către inculpat, ceea ce ar contrazice soluţia
de achtare din latura penală. Opinia dominantă în această chestiune,
confirmată şi de practica judiciară, consideră că legea a acordat părţii
civile un drept autonom de apel şi de recurs, care nu poate să depindă
de exercitarea sau nu a acestor căi de atac de către procuror sau de
către inculpat; ca urmare, partea civilă şi, în chestiuni asemănătoare,
partea responsabilă civilmente pot declara apel sau recurs în situaţiile
arătate, urmînd ca instanţa de control să verifice soluţia dată numai în
latura civilă, pe care o poate schimba, potrivit legii şi adevărului,
rămînînd ca soluţia în latura penală, dacă a fost greşită, să fie
înlăturată printr–o cale de atac extraordinară. Dreptul de apel sau de
recurs al părţii responsabile civilmente este autonom faţă de acelaşi
drept al inculpatului, fiind exercitabil chiar dacă inculpatul nu înţelege
să declare apel sau recurs.
În cazul decesului părţii civile şi al părţii responsabile civilmente,
moştenitorii acestora, introduşi în proces, devin titulari ai dreptului de
apel şi de recurs; în cazul cînd sînt persoane juridice, acest drept
revine persoanei juridice succesoare sau lichidatorilor introduşi în
cauză.
3) Titulari ai dreptului de apel şi de recurs privind
dispoziţiile care nu se referă la fondul cauzei
Mai pot declara apel şi recurs:
a) Martorul, expertul, interpretul care nu sînt mulţumiţi de modul cum
s–au soluţionat cererile lor privitoare la cheltuielile pe care le–au
făcut cu ocazia prezentării la proces şi la retribuţia care li se
cuvenea potrivit legii (art. 190); la instanţa de apel sau de recurs
se poate constata că în mod greşit a fost soluţionată cererea
privind restituirea cheltuielilor sau plata retribuţiei cuvenite
pronunţîndu–se soluţii corespunzătoare.
b) Apărătorul vreuneia din părţi căruia nu i s–a satisfăcut de către
instanţă onoariul cuvenit, ca apărător din oficiu, poate declara apel
şi recurs pentru schimbarea soluţiei greşite ce s–a dat. Cerînd
obligarea la pata onorariului ce i se cuvine, apărătorul acţionează
în numele şi interesul său propriu, nu al părţii căreia i–a acordat
asistenţă juridică; cînd se referă la onorariul ce nu i s–a acordat,
apărătorul acţionează ca titular al dreptului de apel şi de recurs.
c) Orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr–
o măsură sau printr–un act al instanţei. Prevederea este foarte
largă, cuprinzînd toate cazurile în care există un interes legitim de
a ataca o măsură sau un act al instanţei de judecată care a
provocat vreo vătămare unei persoane89.
În categoria persoanelor cu interese legitime în a declara apel şi
recurs nu intră persoanele care ar fi lezate indirect în interesele lor

89 Practica judiciară a întîlnit cîteva situaţii întrevăzute de lege: persoanele

care, deţinînd un bun confiscat prin hotărîre judecătorească, au fost obligate
să–l predea, deşi nu erau părţi în proces; persoanele cărora li s–au confiscat
bunuri, considerîndu–se că aparţin inculpatului, dar care erau proprietatea lor
personală; persoanele căror li s–a aplicat o amendă judiciară în mod
nejustificat.
 DPP–ps–157
personale, de familie sau chiar materiale prin hotărîrea dată asupra
fondului90. Spre deosebire de părţi, care justifică un interes prin
calitatea de parte în proces pe care o au, persoanele care intră în
această categorie trebuie să dovedească vătămarea pe care au
suferit–o, altfel apelul sau recursul este inadmisibil.
1) Persoanele care pot declara apel şi recurs pentru
titularii acestui drept
În art. 362 al.ult. se prevede că apelul poate fi declarat pentru titularii
dreptului de apel şi de către reprezentantul legal, de către apărător,
iar pentru inculpat şi de către soţul acestuia; aceleaşi dispoziţii se
aplică şi în legătură cu declararea recursului (art. 3852). După poziţia
lor procesuală distingem reprezentantul legal sau convenţional al
unuia din titulari şi pe substituiţii procesuali. În timp ce titularii
dreptului de apel sau de recurs exercită acest drept în numele şi
interesul lor, cu dreptul de a participa la judecată în calea de atac, iar
soluţia dată referindu–se la situaţia lor procesuală, reprezentanţii şi
substituiţii procesuali nu au decît dreptul de a face declaraţia de apel
şi de recurs, dar în interesul titularilor dreptului. Reprezentantul
declară apelul sau recursul în numele şi interesul exclusiv al titularului
acestui drept, acţionînd în lipsa acestuia, în baza împuternicirii pe
care i–o dă legea sau titularul dreptului. Substituitul procesual declară
apelul sau recursul în numele său, dar în interesul titularului dreptului,
acţionînd, de asemenea, în lipsa acestuia. Pentru reprezentant există
o obligaţie de a acţiona (de a declara apel sau recurs), avînd un
mandat în acest sens; substituitul procesual are facultatea de a
acţiona, deoarece declararea apelului sau recursului revine în
principal titularului dreptului.
A. Reprezentantul
Reprezentantul declară apel sau recurs fie atunci cînd este determinat
de lege, fie atunci cînd capătă un mandat special în acest sens.
Reprezentanţii legali, determinaţi de legea civilă, acţionează în baza
legii; întrucît în art. 362 al.ult. nu se face nici o precizare, cînd partea
vătămată sau partea civilă este un minor peste 14 ani, poate fi
considerat valabil apelul sau recursul declarat de reprezentantul său
legal, în loc să fie declarat de titular cu încuviinţarea ocrotitorului său
legal. Reprezentantul convenţional acţionează în baza procurii
speciale, avînd obligaţia de a o depune odată cu declaraţia de apel
sau de recurs; ca reprezentant convenţional acţionează, de regulă, un
avocat.
B. Substituitul procesual
Substituitul procesual care poate declara apel sau recurs este
apărătorul, pentru oricare din titulari, şi soţul, dar numai pentru
inculpat.
Apărătorul declară apel sau recurs pentru un titular al dreptului nu în
calitate de reprezentant convenţional, cu procură specială, ci ca
substituit procesual, în baza legii, ca persoană care a acordat
titularului asistenţă juridică la instanţa a cărei hotărîre urmează a fi
atacată cu apel sau recurs. Potrivit art. 172 al.ult., art. 173 al. 2, în
cursul judecăţii apărătorul are dreptul să exercite drepturile părţii; or,
unul din drepturile părţii este şi acela de a ataca hotărîrea
judecătorească cu apel şi cu recurs. Este necesar, însă, ca apărătorul
să fi acordat asistenţă juridică la instanţa a cărei hotărîre se atacă,

90 Nu pot fi considerate vătămate direct şi personal rudele apropiate ale

celor condamnaţi, deşi suferă moral şi material de pe urma condamnării; nici
persoanele care, reclamînd că un martor a fost mincinos în cauza pe care a
avut–o, instanţa l–a achitat ca fiind de bună credinţă.
 DPP–ps–158
altfel apărătorul are nevoie de o procură specială, ca reprezentant
convenţional.
Soţul este substituit procesual în declararea apelului sau recursului
pentru inculpat. Nici o rudă apropiată a inculpatului nu este autorizată
de lege să declare apel sau recurs pentru inculpat, după cum nici
soţul altei părţi din proces nu poate fi substituit procesual în
exercitarea căilor de atac ordinare.
§1. Termenul de declarare a căilor de atac ordinare
1) Termenul în care poate fi declarat apelul şi
recursul (art. 363 şi 385 3)
În vederea asigurării unei desfăşurări rapide a procesului penal, legea
prevede un termen scurt pentru exercitarea căii de atac ordinare. Atît
pentru apel, cît şi pentru recurs termenul este de 10 zile. În unele
cazuri, însă, legea fixează un termen mai scurt, fiind cauze urgente.
Astfel, în cazul judecării unei cauzei după procedura urgentă a
infracţiunilor flagrante (art. 477 al. 1), a unei cereri sau propuneri de
liberare condiţionată (art. 4501 al. 4) sau de încetare a executării
pedepsei la locul de muncă (art. 4501 al. 2), termenul de apel şi de
recurs este de 3 zile; de asemenea, în cazul încheierilor privind
măsurile preventive (art. 1401 al. 6, 141, 159 al. 7, 160 al. 6, 1607 al.
2), care nu pot fi atacate decît cu recurs, termenul de declarare a
recursului este de 3 zile.
Termenul de apel şi de recurs este un termen legal şi imperativ,
nerespectarea lui atrăgînd sancţiunea decăderii din dreptul de apel
sau de recurs şi nulitatea declaraţiei de exercitare a căii de atac
ordinare ca tardivă (art. 185 al. 1).
Privind data de la care începe să curgă termenul de apel sau de recurs
(dies a quo), se prevăd mai multe situaţii. Ca regulă, termenul începe
să curgă de la data pronunţării hotărîrii, considerîndu–se că procurorul
care a participat la şedinţa de judecată, cît şi părţile prezente,
personal sau prin reprezentant, la dezbaterile judiciare sau la
pronunţare cunosc hotărîrea pronunţată şi pot astfel aprecia dacă
este sau nu cazul să exercite calea de atac ordinară. Pentru părţile
prezente la dezbateri sau la pronunţare termenul curge de la data
pronunţării, chiar şi în cazul în care în mod greşit s–a trecut în hotărîre
că termenul de apel sau de recurs curge de la comunicare ori li s–a
comunicat acestora copie după dispozitivul hotărîrii, deoarece
menţiunea sau comunicarea este contrară legii.
Cînd procurorul nu a participat la dezbaterile judiciare de la
judecătorie, în baza art. 315, termenul de apel sau de recurs începe
să curgă de la data înregistrării la parchetul din care face parte a
adresei prin care i se trimite dosarul spre verificare în vederea
exercitării dreptului de apel sau de recurs, potrivit art. 363 şi 3853.
Termenul de apel sau de recurs curge de la comunicarea unei copii de
pe dispozitivul hotărîrii care urmează a fi atacată pentru părţile care
au lipsit atît de la dezbateri, cît şi de la pronunţare. De la data
comunicării curge termenul de apel sau de recurs pentru inculpatul
care a fost prezent la dezbateri, dar a lipsit de la pronunţare, dacă se
află în stare de deţinere, este militar în termen, militar cu termen
redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de
învăţămînt ori este internat într–un centru de reeducare sau într–un
institut medical educativ. În aceste cazuri se consideră că partea care
vrea să declare apel sau recurs nu a luat cunoştinţă de soluţia
pronunţată decît la data cînd i s–a comunicat o copie după dispozitivul
hotărîrii pronunţate. Dacă procedura de comunicare nu a fost
îndeplinită potrivit legii, termenul de apel sau de recurs începe să
curgă abia la o nouă comunicare valabilă; practica judiciară nu a
 DPP–ps–159
acceptat teoria “echipolenţei”, după care actul comunicării poate fi
echivalent cu orice alt act prin care partea a luat cunoştinţă de
hotărîrea pronunţată.
Omisiunea de a se trimite dosarul la parchet sau de a se comunica
părţii lipsă la dezbateri sau la pronunţare o copie după dispozitivul
hotărîrii, împiedicînd curgerea termenului de apel sau de recurs,
procurorul sau partea căreia trebuie să i se facă trimiterea sau
comunicarea are dreptul să declare calea de atac ordinară
corespunzătoare şi în cazul în care, între timp, a fost soluţionat un
apel sau un recurs declarat de o parte pentru care termenul de apel
sau de recurs a început să curgă de la pronunţarea hotărîrii.
Pentru martor, expert, interpret, apărător apelul sau recursul poate fi
declarat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s–a dispus
asupra cheltuielilor judiciare şi cel mai tîrziu în 10 zile de la
pronunţarea hotărîrii prin care s–a soluţionat cauza. Nu există nici o
raţiune pentru ca această dispoziţie să nu se aplice şi faţă de
persoana ale cărei interese legitime au fost vătămate printr–o
încheiere a instanţei de judecată91. În toate aceste cazuri judecarea
apelului sau recursului are loc numai după soluţionarea cauzei în fond,
afară de cazul în care procesul a fost suspendat.
La calcularea termenului de apel şi de recurs se aplică dispoziţiile
generale privind termenele procedurale, cum sînt cele privind
calcularea pe zile libere, prelungirea termenului pînă la prima zi
lucrătoare dacă se sfîrşeşte într–o zi nelucrătoare, luarea în
consideraţie a datei depunerii declaraţiei de apel sau de recurs la
locul de deţinere, la unitatea militară, la oficiul poştal dacă este
trimisă prin scrisoare recomandată. Pentru procurori declararea
apelului sau recursului trebuie înregistrată în termenul legal la
instanţa a cărei hotărîre este atacată.
Întrucît pierderea termenului de apel şi recurs atrage sancţiunea
decăderii din drept, au fost instituite două remedii procesuale pentru
a tempera această sancţiune atunci cînd au existat împrejurări
temeinice de împiedicare a exercitării căii de atac ordinare în
termenul legal; acestea sînt repunerea în termen şi apelul sau
recursul peste termen.
1) Repunerea în termen (art. 364, 3853 al. 2)
Partea care nu a reuşit să declare calea de atac ordinară în termenul
prevăzut de lege datorită unor împrejurări ce nu–i sînt imputabile
poate fi repusă în dreptul de apel sau de recurs din care fusese
decăzută după expirarea termenului legal. Se cer îndeplinite două
condiţii cumulative:
– existenţa unei cauze temeinice de împiedicare a declarării apelului
sau recursului în termenul legal (boală gravă care a înlăturat
temporar discernămîntul părţii sau posibilitatea de acţiune,
inundaţie, înzăpezire etc.;
– introducerea declaraţiei de apel sau recurs în cel mult 10 zile de la
începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile;
declaraţia de apel sau de recurs poate fi depusă oricînd după
expirarea termenului legal de exercitare a căii de atac ordinare,
dar nu mai tîrziu de data arătată, ceea ce înseamnă că nu este
necesar să se aştepte începerea executării pedepsei sau a
despăgubirilor civile pentru a exercita calea de atac.

91 Trimiterea numai la art. 361 lit. e s–a produs prin reproducerea textului
anterior, fără a se observa că lit. e includea, pînă la modificarea textului în
1993, şi persoana care a fost vătmată în interesele sale legitime printr–un act
al instanţei.
 DPP–ps–160
Repunerea în termen este invocată, după caz, la instanţa de apel sau
la instanţa de recurs, care, în cazul în care o găseşte întemeiată,
dispune repunerea în termen, consideră că apelul sau recursul
declarat după expirarea termenului legal este valabil şi, ca urmare,
trece la judecarea apelului sau recursului. Prin repunerea în termen,
hotărîrea atacată – care devenise definitivă la expirarea termenului
legal – îşi pierde acest caracter. În acest sens este şi dispoziţia potrivit
căreia pînă la repunerea în termen instanţa de apel sau de recurs
poate suspenda executarea hotărîrii definitive, iar după repunerea în
termen executarea este anulată ca efect al apelului sau al recursului
declarat, considerat în termen.
1) Apelul şi recursul peste termen (art. 365, 3853 al. 2)
Apelul sau recursul peste termen – al doilea remediu procesual pentru
cazul în care a fost pierdut termenul de exercitarea a unei căi de atac
ordinare – sesizează valabil instanţa cu judecarea apelului sau a
recursului, deşi calea de atac nu fusese exercitată în termenul legal,
dacă sînt îndeplinite două condiţii:
– lipsa părţii atît de la judecată, cît şi de la pronunţare la instanţa a
cărei hotărîre se atacă92; partea care a declarat apel sau recurs
peste termen nu trebuie să justifice de ce nu a declarat calea de
atac în termen, fiind suficient să se constate că nu a fost de faţă la
nici un termen de judecată;
– declaraţia de apel sau de recurs peste termen să aibă loc în 10 zile
de la data începerii executării pedepsei sau a depăgubirilor civile.
Pentru a nu se folosi apelul sau recursul peste termen în scopul
întîrzierii începerii executării hotărîrii penale, devenite definitive prin
expirarea termenului legal, apelul şi recursul peste termen nu are
efectul de a suspenda executarea hotărîrii atacate, dar instanţa de
apel sau de recurs poate admite o cerere de suspendare provizorie a
executării pînă la soluţionarea căii de atac. Hotărîrea atacată cu apel
sau recurs peste termen – fiind totuşi definitivă, prin expirarea
termenului legal – nu ne încadrăm în caracterul unei căi de atac
ordinare, care presupune atacarea unei hotărîri nedefinitive93.
§1. Procedura de declarare, de renunţare şi de
retragere a apelului şi a recursului
1) Procedura de declarare a apelului şi a recursului
(art. 366, 367, 385 4 al. 1)
Apelul şi recursul se declară prin cerere scrisă, semnată personal de
cel ce face declaraţia. Pentru persoana care nu poate să semneze,
cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărîre se
atacă sau de apărător; atestarea se poate face şi de primarul sau
secretarul consiliului local din localitatea unde domiciliază ori de
funcţionarul desemnat de aceştia.
Cerea de apel şi de recurs nesemnată sau neatestată poate fi
confirmată în instanţă de parte sau reprezenantul ei. Ca urmare,

92 În privinţa lipsei de la judecată, unii autori consideră că, pentru a fi

îndeplinită această condiţie, este suficient ca partea să fi lipsit doar la
termenul de dezbateri judiciare, nefiind necesar să fi lipsit la toate termenele
de judecată. Alţii – majoritari –susţin că este necesar ca partea să fi lipsit la
toate termenele de judecată pentru a se admite calea de atac exercitată
peste termen; se aduce argumentul că legea se referă la lipsa de la
“jduecată” (şi nu de la “dezbateri”, cum se exprimă în art. 363 al. 2 şi 3),
ceea ce implică judecata în întreaga sa desfăşurare.
93 S–a exprimat părerea că ar trebui ca apelul sau recursul peste termen să
fie reglementat ca un al doilea caz de repunere în termen, căci, odată cu
repunerea în termenul de apel sau de recurs, hotărîrea atacată îşi pierde
caracterul definitiv şi judecata are loc cu privire la o hotărîre nedefinitivă.
 DPP–ps–161
poate fi considerat valabil apelul sau recursul declarat pe cale
telegrafică, declaraţia urmînd a fi confirmată în instanţă.
Procurorul şi oricare din părţile prezente la pronunţarea hotărîrii pot
declara apel sau recurs în şedinţa în care s–a pronunţat hotărîrea;
instanţa ia act de declaraţia făcută şi o consemnează într–un proces-
verbal. Declaraţia de apel sau de recurs se poate face numai după
pronunţarea hotărîrii care urmează a fi atacată, deoarece abia după
pronunţare se naşte dreptul la calea de atac.
Cererea de apel sau de recurs trebuie să cuprindă identitatea
persoanei care o face, calitatea procesuală pe care o are, adresa sa,
hotărîrea care se atacă şi manifestarea de voinţă de a supune
hotărîrea verificării instanţei de apel sau de recurs, precum şi
semnătura celui care o face. În cererea de apel sau de recurs se pot
formula motivele pentru care este atacată hotărîrea; însă motivele de
apel sau de recurs pot fi formulate şi printr–un memoriu separat
depus la instanţa de apel sau de recurs. În practică s–a considerat că
nu atrage nevalabilitatea declaraţiei căii de atac dacă s–a trecut în
cerere apel în loc de recurs sau invers, urmînd ca instanţa sesizată cu
judecata căii de atac să–i dea caracterizarea juridică exactă, fiind
suficient ca partea să–şi manifeste voinţa de a supune hotărîrea unei
căi de atac ordinare.
Cererea de apel sau de recurs se poate depune la instanţa a cărei
hotărîre se atacă. Dispoziţia de mai sus înlesneşte părţilor care
folosesc calea de atac de a o depune la instanţa la care s–au judecat,
pe care o cunosc şi, totodată, permite trimiterea odată a tuturor
declaraţiilor de apel sau de recurs la instanţa care le va judeca,
asigurîndu–se astfel o soluţionare a cauzei faţă de toate părţile
nemulţumite de hotărîrea atacată. Dacă declaraţia de apel sau de
recurs a fost depusă la instanţa care urmează să o judece, aceasta,
după înregistrarea ei pentru a i se da dată autentică, va cere dosarul
de la instanţa care a pronunţat hotărîrea atacată, declaraţia de apel
sau de recurs fiind considerată valabilă.
Persoana aflată în stare de deţinere poate depune cerere de apel sau
de recurs şi la administraţia locului de deţinere, iar dacă declaraţia
este orală se încheie despre aceasta un proces-verbal, care constituie
declaraţia de apel sau de recurs; cererea scrisă înregistrată sau
atestată ori procesul-verbal se înaintează instanţei a cărei hotărîre se
atacă. Persoanele aflate în alte localităţi pot declara apel sau recurs
prin scrisoare recomandată, iar militarii aflaţi în cazarmă pot
înregistra declaraţia lor de apel sau de recurs la unitatea lor militară.
În toate cazurile, declaraţia de apel sau de recurs se consideră în
termen dacă a fost înregistrată sau atestată înlăuntrul termenului,
chiar dacă la instanţă a fost înregistrată după expirarea termenului
(art. 187).
1) Renunţarea la calea de atac ordinară (art. 368 şi
385 4 al. 2)
După ce s–a născut dreptul de apel sau de recurs, prin pronunţarea
sau comunicarea hotărîrii pronunţate, partea poate renunţa tacit la
exercitarea căii de atac, lăsînd să se împlinească termenul în care ar fi
trebuit să exercite calea de atac. Însă partea poate renunţa la dreptul
de apel sau de recurs şi înainte de a se împlini termenul de declarare
a căii de atac, printr–o declaraţie scrisă, făcută la instanţa care a
pronunţat hotărîrea, sau verbală, făcută în şedinţă publică, după
pronunţarea hotărîrii. Apărătorul nu poate renunţa la apel sau la
recurs în numele părţii fără mandat special dat de aceasta; partea
poate renunţa la apel sau la recurs printr–un mandatar, împuternicit în
acest scop.
 DPP–ps–162
Renunţarea la apel sau la recurs exprimă dorinţa părţii ca hotărîrea să
rămînă definitivă faţă de ea la data expirării termenului de exercitare
a căii de atac, fiind şi un îndemn pentru celelalte părţi de a proceda la
fel.
Asupra renunţării la apel sau la recurs se poate reveni printr–o
declaraţie expresă făcută pînă la expirarea termenului de exercitare a
căii de atac; legea permite revenirea deoarece este posibil ca partea
să se fi înşelat cu privire la consecinţele acestei renunţări, mai ales
dacă celelalte părţi au declarat apel sau recurs în termen.
Revenirea asupra renunţării la dreptul de apel sau de recurs are două
limite:
– poate privi numai latura penală a cauzei, deoarece renunţarea la
apel sau la recurs este irevocabilă cu privire la latura civilă;
– nu se poate face decît pînă la expirarea termenului de apel sau de
recurs; de altfel, declararea unui apel sau a unui recurs de către
partea care anterior renunţase la calea de atac înseamnă, implicit,
revenirea asupra acestei renunţări.
Faţă de partea care a renunţat la apel sau la recurs, hotărîrea devine
definitivă la data renunţării, în latura civilă, şi la data expirării
termenului de apel sau de recurs, pentru latura penală.
1) Retragerea apelului sau recursului declarat (art.
369 şi 385 4 al. 2)
După ce s–a declarat apel sau recurs, acesta poate fi retras, ceea ce
împiedică judecarea şi soluţionarea lui de către instanţa de apel sau
de recurs. Retragerea apelului sau a recursului prezintă interes pentru
partea care l–a declarat în scopul rămînerii definitive a hotărîrii
atacate la data retragerii căii de atac94.
Retragerea apelului sau recursului se poate face după ce acesta a fost
declarat şi cel mult pînă la închiderea dezbaterilor la instanţa de apel
sau de recurs. Se poate retrage apelul sau recursul cu privire la
ambele laturi, numai în latura penală sau numai în latura civilă; în
cazul în care retragerea priveşte numai o singură latură, voinţa părţii
trebuie să rezulte neîndoielnic din declaraţia de retragere a căii de
atac.
Retragerea apelului sau a recursului se face personal de partea care l–
a declarat sau prin mandatar special; în lipsa părţii apărătorul nu
poate retrage un apel sau un recurs declarat fără să aibă o procură
specială. Dacă partea se află în stare de deţinere, poate retrage
apelul sau recursul printr–o declaraţie scrisă atestată sau printr–o
declaraţie orală consemnată într–un proces-verbal de către
administraţia locului de deţinere. Reprezentanţii legali pot retrage
apelul sau recursul, în ce priveşte latura civilă, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de legea civilă95. Inculpatul minor nu poate
retrage apelul sau recursul declarat personal sau de reprezentantul
său legal, instituindu–se astfel o garanţie pentru apărarea intereselor
sale legitime.
Apelul sau recursul declarat de procuror poate fi retras de către
procurorul ierarhic superior. Dacă apelul sau recursul retras de
procurorul ierarhic superior fusese declarat în favoarea unei părţi,
legea permite însuşirea acestuia de către acea parte, presupunîndu–

94 De exemplu, dacă sînt întrunite condiţiile liberării condiţionate, inculpatul

aflat în stare de deţinere este interesat ca hotărîrea de condamnare să
rămînă definitivă imediat, căci această instituţie nu operează decît în
condiţiile unei pedepse cu caracter definitiv.
95 De exemplu cu încuviinţarea autorităţii tutelare, dacă partea civilă este un
minor.
 DPP–ps–163
se că nu a folosit calea de atac ştiind că aceasta fusese declarată de
procuror în favoarea sa.
Declaraţia de retragere a apelului sau recursului se poate face în scris
la instanţa a cărei hotărîre a fost atacată, dar de această retragere ia
act numai instanţa de apel sau de recurs; retragerea căii de atac
ordinare se poate face şi direct, oral sau scris, la instanţa sesizată cu
judecarea şi soluţionarea ei. În practica judiciară s–a statuat că
instanţa de judecată, înainte de a lua act de retragerea apelului sau a
recursului, trebuie să pună în vedere părţii consecinţele pe care le are
cererea sa, mai ales atunci cînd, existînd apelul sau recursul altor
părţi sau al procurorului, hotărîrea nu rămîne definitivă prin această
retragere, cauza urmînd a fi judecată în calea de atac neretrasă.
Prin retragerea apelului sau recursului, instanţa sesizată nu mai poate
proceda la judecarea şi soluţionarea acestuia, prin încheiere dispunînd
închiderea dosarului; dacă dosarul priveşte numai una din laturile
cauzei, rămîne să fie judecat apelul sau recursul numai în latura la
care nu se referă retragerea acestuia. Pentru partea care şi–a retras
apelul sau recursul hotărîrea rămîne definitivă la data expirării
termenului de apel sau de recurs, dacă declaraţia de retragere s–a
făcut înlăuntrul termenului; în celelalte cazuri, hotărîrea rămîne
definitivă la data declaraţiei de retragere, fie că s–a făcut la prima
instanţă, fie la instanţa de apel sau de recurs.
§1. Efectele declaraţiei de apel sau de recurs
1) Efectul suspensiv de executare (art. 370, 385 5)
Pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătoreşti, dispoziţiile sale
penale şi civile nu sînt executorii, deoarece acestea pot fi înlăturate,
schimbate sau modificate în calea de atac ordinară a apelului sau a
recursului. Cît timp curge termenul de apel sau de recurs este
suspendată executarea tuturor dispoziţiilor din hotărîrea penală faţă
de toate părţile din proces. Durata acestei suspendări poate fi mai
scurtă şi unitară – dacă termenul de apel sau de recurs curge de la
pronunţarea hotărîrii pentru toate părţile din proces, precum şi pentru
procuror – dar poate fi mai lungă şi neuniformă – dacă termenul
începe să curgă pentru unele părţi de la data comunicării unei copii
după dispozitivul hotărîrii, iar pentru procuror de la data primirii
dosarului la parchet în vederea exercitării căii de atac.
În cazul în care s–a declarat apel sau recurs, hotărîrea rămîne
definitivă pînă ce apelul sau recursul este retras sau soluţionat. Spre
deosebire, însă, de curgerea termenului de apel sau de recurs, care
suspendă executarea tuturor dispoziţiilor penale şi civile ale hotărîrii
pronunţate, declararea apelului sau a recursului suspendă numai
dispoziţiile privind persoana care l–a declarat şi calitatea sa
procesuală96.
Efectul suspensiv de executare al declaraţiei de apel sau de recurs
este o consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie, căci, atîta vreme cît nu
există o hotărîre definitivă, această prezumţie operează şi nu este
justificată executarea unei condamnări penale faţă de o persoană pe
care legea o consideră încă nevinovată.
Efectul suspensiv al apelului sau al recursului operează dacă această
cale de atac este admisibilă, declarată în termen şi nu există vreo
dispoziţie legală care prevede altfel.

96 Dacă a declarat apel sau recurs numai partea civilă, este suspendată
executarea doar a dispoziţiilor civile din hotărîrea atactă şi numai faţă de
această parte.
 DPP–ps–164
– În privinţa primei condiţii, se cere ca legea să prevadă că hotărîrea
atacată este supusă apelului sau – după caz – recursului, căci un
apel sau un recurs inadmisibil nu poate avea efect suspensiv97.
– Apelul sau recursul trebuie să fie declarat în termenul legal, căci
apelul sau recursul tardiv nu produce nici un efect şi, ca atare, nu
este suspensiv de executare. De aceea, în cazul repunerii în
termen sau al apelului şi recursului peste termen, legea prevede
că instanţa sesizată poate suspenda executarea hotărîrii atacate,
recunoscînd astfel că apelul sau recursul tardiv nu este suspensiv
de executare.
– Declaraţia de apel sau de recurs suspendă executarea hotărîrii
atacate în raport cu devoluţia pe care o produce – totală sau
parţială; cînd apelul este declarat de procuror sau de inculpat,
suspendarea se referă la dispoziţiile din latura penală şi din cea
civilă; cînd a fost folosit numai de partea vătămată suspendarea se
referă la dispoziţiile din latura penală, iar cînd a fost folosit de
partea civilă şi partea responsabilă civilmente numai la latura
civilă. Procurorul şi inculpatul pot, prin apelul sau recursul lor, să
atace numai dispoziţile penale sau numai pe cele civile, ceea ce
atrage suspendarea executării numai cu privire la aceste dispoziţii
atacate.
Efectul suspensiv de executare nu operează, prin excepţie, în cazurile
în care legea dispune că declararea căii de atac ordinare nu suspendă
executarea hotărîrii atacate. Dacă prin sentinţa primei instanţe sau
decizia instanţei de apel s–a dispus achitarea sau încetarea procesului
penal ori condamnarea în condiţiile art. 350 al. 3 lit. a–c şi al. 6,
inculpatul arestat preventiv este pus de îndată în libertate, chiar dacă
procurorul a declarat apel sau recurs, acesta neavînd efect suspensiv
de executare; dacă prima instanţă sau cea de apel a condamnat pe
inculpatul aflat în stare de libertate la închisoare şi a dispus arestarea
sa preventivă pînă la soluţionarea definitivă a cauzei, apelul sau
recursul inculpatului nu suspendă executarea dispoziţiei cu privire la
arestarea sa preventivă, care este pusă imediat în executare. De
asemenea, nu suspendă executarea recursul declarat împotriva unei
încheieri referitoare la măsuri procesuale98. Şi în cazul procedurii de
judecată a infractorilor minori dispoziţiile prin care s–au luat măsurile
educative ale mustrării, libertăţii supravegheate şi internării de îndată
într–un centru de reeducare sînt executorii, chiar dacă inculpatul
minor a declarat apel sau recurs (art. 487, 488 şi 490).
Deşi regula constă în efectul suspensiv de executare a căii de atac
ordinare, totuşi, în materie de liberare condiţionată şi de încetare a
executării pedepsei la locul de muncă, se prevede în mod expres (art.
450 al. 4 şi art. 4501 al. 2) că apelul şi recursul declarate de procuror
împotriva hotărîrilor pronunţate în această materie sînt suspensive de
executare, pentru a împiedica executarea dispoziţiei de liberare, dacă
procurorul contestă îndeplinirea condiţiilor legale.
1) Efectul devolutiv al apelului şi recursului şi
limitele sale (art. 371 şi 385 6)
Prin efect devolutiv al unei căi de atac ordinare se înţelege
transmiterea cauzei spre o nouă judecată, de la instanţa a cărei
hotărîre a fost atacată (judex a quo) la instanţa căreia îi revine

97 Un recurs împotriva unei hotărîri care soluţionase un recurs anterior este

inadmisibil, astfel că nu poate produce efect suspensiv de executare.
98 încheieri prin care s–a luat măsura preventivă (art. 141), s–a prelungi
durata acesteia (art. 159 al. 7), s–a confirmat măsura internării medicale (art.
162 al. 6), a fost rezolvată o plîngere împotriva luării măsurilor asigurătorii
(art. 168 al. 2) sau a fost suspendată judecata (art. 303 al. 3).
 DPP–ps–165
atribuţia, potrivit legii, să judece şi să soluţioneze acea cale de atac
(judex ad quem). Efectul devolutiv nu promovează, la instanţa căreia i
se transmite cauza prin declararea căii de atac, o reeditare a judecăţii
care a avut loc, ci o nouă judecată, cu caracter autonom, care are ca
obiect reexaminarea acelor dispoziţii din hotărîre care au fost greşit
sau nelegal soluţionate. În raport de limitele pe care legea le fixează
efectului devolutiv, instanţa de apel sau de recurs care examinează
cauza poate efectua o confruntare între modul în care s–a desfăşurat
activitatea procesuală şi modul cum trebuia desfăşurată, potrivit legii
de procedură penală; între probele administrate şi probele care mai
trebuiau administrate; între ceea ce a reţinut hotărîrea ca adevăr şi
ceea ce s–a petreceut în realitatea obiectivă; între soluţia adoptată
prin hotărîrea atacată şi soluţia prevăzută de lege şi de împrejurările
cauzei. În funcţie de rezultatele acestei confruntări, instanţa care
judecă în calea de ataac ordinară poate menţine hotărîrea atacată sau
o poate desfiinţa în cazul în care s–au constatat erori de fapt şi de
drept.
Legea poate reglementa un efect devolutiv integral – atît în fapt, cît şi
în drept (ca în cazul apelului, precum şi al recursului cînd este singura
cale de atac ordinară) – sau un efect devolutiv parţial – numai sau
preponderent în drept (ca în cazul recursului ca o a doua cale de atac
ordinară, după apel). Întrucît devoluţia se produce ca o consecinţă a
exercitării căii de atac de către partea nemulţumită de soluţia
adoptată prin hotărîrea atacată, reexaminarea cauzei are anumite
limite, mărginindu–se la verificarea acelor dispoziţii pe care partea
care a exercitat calea de atac ordinară le consideră greşite sau
nelegale şi numai în raport de calitatea pe care o are în proces.
Apelul are un efect devolutiv integral, în sensul că promovează o
reexaminare a cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept, nu
numai cu privire la temeiurile şi cererile formulate de procuror şi de
părţi. Pentru a se putea produce un asemenea efect devolutiv
integral, este necesar ca apelul să fie declarat de procuror sau de
toate părţile din proces. Un astfel de efect devolutiv integral îl
produce şi declaraţia de recurs a procurorului sau a tuturor părţilor din
proces atunci cînd legea nu prevede drept de apel, singura cale de
atac ordinară fiind recursul; în aceste cazuri, recursul îndeplineşte şi
sarcinile apelului.
Cînd recursul constituie a doua cale de atac ordinară, fiind îndreptat
împotriva hotărîrii pronunţate de instanţa de apel, efectul devolutiv
este parţial, deoarece instanţa de recurs reexaminează cauza numai
în limitele cazurilor de casare prevăzute în art. 3859, care se referă
preponderent la vitium in procedendo şi error in jure, deci la încălcări
ale legii de procedură penală sau ale legii substanţiale penale şi civile;
se consideră că erorile de fapt au fost înlăturate la judecata în apel,
instanţei de recurs revenindu–i sarcina de a veghea la respectarea
legii şi aplicarea ei unitară.
Devoluţia se produce cu privire la faptele şi persoanele pentru care a
fost sesizată prima instanţă prin rechizitoriu sau prin plîngerea
prealabilă a persoanei vătămate sau pentru care s–a extins obiectul
judecăţii în condiţiile legii; ca urmare, reexaminarea cauzei are în
vedere şi situaţia în care s–au omis de la soluţionare fapte şi persoane
cu care fusese sesizată instanţa a cărei hotărîre a fost atacată, pentru
a da o soluţie şi cu privire la acestea, dar şi situaţia în care s–a
pronunţat o condamnare pentru fapte şi persoana cu care instanţa nu
fusese legal sesizată, pentru acestea urmînd să se procedeze ulterior
potrivit legii.
 DPP–ps–166
Efectul devolutiv al apelului şi al recursului are anumite limite, în
sensul că instanţa judecă apelul sau recursul numai cu privire la
persoana care l–a declarat şi la persoana la care acesta se referă, şi
numai în raport de calitatea pe care o are în proces apelantul sau
recurentul.
Limitele determinate de persoana care a declarat apel sau recurs şi
de persoana la care se referă declaraţia de apel sau de recurs sînt o
urmare a caracterului facultativ al folosirii căii de atac ordinare; dacă,
dintre toţi inculpaţii condamnaţi, numai unul a declarat apel sau
recurs, se consideră că ceilalţi sînt mulţumiţi de soluţia pronunţată şi,
la data expirării termenului de declarare a căii de atac ordinare,
pentru ei hotărîrea a rămas definitivă. Ca urmare, instanţa de apel sau
de recurs reexaminează numai dispoziţiile din hotărîrea atacată care
privesc pe apelant sau pe recurent; nu se poate desfiinţa o hotăre
judecătorească apelată numai de un inculpat, ca efect devolutiv,
pentru o eroare de fapt sau de drept care priveşte pe un alt inculpat.
Atunci cînd declaraţia de apel sau de recurs este făcută numai
împotriva situaţiei unui inculpat, iar în cauză sînt mai mulţi inculpaţi,
instanţa va judeca apelul sau recursul numai cu privire la inculpatul
împotriva căruia s–a declarat calea de atac ordinară. Apelul sau
recursul procurorului, declarat fără nici un fel de precizare la ce fapte
şi persoane se referă, are un efect integral, în sensul că devoluează cu
privire la toate persoanele care au fost părţi în proces, deoarece apără
interesele generale ale societăţii; dar procurorul poate restrînge
declaraţia sa de apel sau de recurs numai cu privire la anumite
persoane (numai la unul sau unii inculpaţi dintre toţi cei judecaţi); în
acest caz, devoluţia apelului sau recursului său este limitată numai la
inculpaţii la care se referă declaraţia sa de apel sau de recurs făcută
în termenul legal; faţă de ceilalţi inculpaţi hotărîrea a rămas definitivă
la data expirării termenului de apel sau de recurs.
Limitarea efectului devolutiv decurge şi din calitatea procesuală pe
care o are persoana care declară apel sau recurs. Din acest punct de
vedere se face distincţie, pe de o parte, între apelul şi recursul
procurorului şi al părţilor, care devoluează cauza cu privire la fondul
cauzei (la soluţia dată în acţiunea penală şi acţiunea civilă), iar pe de
altă parte la apelul şi recursul martorului, expertului, interpretului,
apărătorului şi ale oricăror persoane vătămate printr–o măsură sau
printr–un act al instanţei, care devoluează cauza numai cu privire la
cheltuielile judiciare, retribuţiile cuvenite ori la vătămarea personală
ce s–a cauzat.
Cu privire la fondul cauzei, apelul şi recursul procurorului şi ale
inculpatului devoluează ope legis atît latura penală, cît şi latura civilă;
ale părţii vătmate numai latura penală; ale părţii civile şi ale părţii
responsabile civilmente numai latura civilă. Procurorul şi inculpatul
pot limita devoluarea apelului sau recursului numai la latura penală
sau numai la latura civilă, cu condiţia ca această restrîngere să rezulte
în mod neechivoc din declaraţia de apel sau de recurs făcută în
termenul legal.
Îmbinînd cele două limite ale efectului devolutiv ale apelului şi
recursului, adăugînd totodată consecinţele decurgînd din efectul
neagravării situaţiei celui ce a exercitat calea de atac ordinară, se
poate face următoarea schemă asupra acestui efect:
– în apelul şi recursul procurorului, fără rezerve, devoluţia este
totală, atît în latura penală, cît şi în latura civilă, cu privire la toate
persoanele care au fost părţi în proces şi cu privire la orice lipsuri,
fie în favoarea, fie în defavoarea oricărei părţi;
 DPP–ps–167
– în apelul şi recursul inculpatului se devoluează cauza în amîndouă
laturile procesului, dar numai în ce priveşte persoana sa, pentru
orice lipsuri care sînt în defavoarea sa;
– în apelul şi recursul părţii vătămate se devoluează numai latura
penală a cauzei şi la soluţia care o priveşte;
– în apelul şi recursul părţii civile şi al părţii responsabile civilmente
se devoluează cauza numai cu privire la latura civilă şi numai în
legătură cu soluţia care o priveşte pe fiecare din aceste părţi,
pentru orice lipsă care este în defavoarea lor.
La acestă schemă trebuie să se adauge limita privind devoluţia
generală a recursului împotriva hotărîrilor date în apel, cînd devoluţia
se limitează numai la lipsurile la care se referă cazurile de casare
prevăzute în art. 3859.
1) Efectul neagravării situaţiei în propria cale de
atac ordinară (art. 372 şi 385 8)
Părţile pot avea deplină libertate în exercitarea apelului şi a recursului
numai dacă au siguranţa că un asemenea demers nu va atrage o
schimbare sau modificare a hotărîrii atacte în detrimentul intereselor
lor legitime. De aceea, în materia căilor de atac este operant efectul
neagravării situaţiei părţii în propriul său apel sau recurs (non
reformatio in pejus).
În definirea acestui efect, în art. 372 şi 3858 se prevede că “instanţa
de apel (de recurs), soluţionînd cauza, nu poate crea o situaţia mai
grea pentru cel ce a declarat apel (recurs)”. Această dispoziţie, în
sensul său strict, însemamnă că instaţa de apel sau cea de recurs,
atunci cînd soluţionează cauza, nu poate agrava direct situaţia
apelantului sau a recurentului; în realitate, efectul “non reformatio in
pejus” are o întindere mai mare, căci agravarea situaţiei părţii în
propriul său apel sau recurs nu este posibilă nici atunci cînd,
desfiinţîndu–se hotărîrea atacată cu rejudecare la prima instanţă sau
la instanţa de apel sau de recurs, aceste instanţe pronunţă o nouă
soluţie în acea cauză; în această situaţie, soluţia dată în cauză nu
aparţine instanţei care judecă în apel sau în recurs, ci instanţei care
rejudecă după desfiinţarea sau casarea hotărîrii, prin trimitere sau
prin reţinere. De asemenea, actunci cînd instanţa de apel sau de
recurs a dispus restituirea cauzei la procuror, nu este posibilă
agravarea situaţiei părţii în propria sa cale de atac dacă, după
emiterea unui nou rechizitoriu, cauza revine spre judecată la prima
instanţă.
Efectul neagravării situaţiei părţii în propria sa cale de atac devine
incident numai atunci cînd există doar apelul sau recursul părţii sau şi
al unei părţi cu care formează un grup procesual (de exemplu
inculpatul şi partea responsabilă civilmente). Cînd există şi apelul sau
recursul unei părţi cu interese contrare (inculpat şi parte vătămată,
parte civilă, şi parte responsabilă civilmente), precum şi întotdeauna
cînd există apelul sau recursul procurorului în defavoare sau fără nici
o precizare de restrîngere, se poate agrava situaţia oricăreia din
părţile care au declarat apel sau recurs, deoarece agravarea este o
consecinţă a căii de atac exercitate de procuror sau de către partea
cu interese contrare.
În cazul cînd există numai apelul sau recursului inculpatului, instanţa
de apel sau, atunci cînd legea permite, instanţa de recurs nu poate
agrava situaţia prin schimbarea soluţiei (din achitare în condamnare)
sau a încadrării juridice într–o infracţiune mai gravă sau de natură a
înlătura incidenţa unor împrejurări favorabile acestuia; prin înlocuirea
sancţiunii (din măsură educativă în pedeapsă, din amendă în
închisoare) sau mărirea cuantumului aceleiaşi pedepse ori adăugarea
 DPP–ps–168
unui spor la pedeapsa aplicată, prin aplicarea unor măsuri de
siguranţă, la care nu fusese iniţial condamnat; prin reţinerea în apel
sau în recurs a stării de recidivă, concursului de infracţiuni în loc de
infracţiune continuată; prin înlăturarea circumstanţelor atenuante
acordate prin hotărîrea atacată; de asemenea, prin obligarea la
despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare mai mari decît cele la care
fusese iniţial obligat.
În apelul sau recursul părţii civile, agravarea situaţiei sale se produce
dacă i s–ar respinge acţiunea civilă, deşi aceasta fusese admisă prin
hotărîrea atacată, dacă i s–ar micşora despăgubirile acordate sau
dacă ar fi scoasă din cauză partea responsabilă civilmente. Se
produce o agravare a situaţiei părţii responsabile civilmente dacă,
declarînd apel sau recurs pentru a i se acorda cheltuieli judiciare, deşi
anterior nu se reţinuse o astfel de obligaţie, ori dacă se majorează
despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare la care fusese obligată prin
hotărîrea atacată.
În ce priveşte apelul părţii vătămate, incident numai în cauzele în
care acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă, s–a
pus problema dacă se poate considera o agravare a situaţiei sale
atunci cînd instanţa de apel sau de recurs constată existenţa unei
erori de fapt sau de drept în detrimentul inculpatului. Practica
judiciară a statuat că în recursul părţii vătămate prin care s–a solicitat
majorarea pedepsei aplicate inculpatului se poate pronunţa oricare
din soluţiile prevăzute la judecata în recurs; ca urmare, s–ar putea
pronunţa în loc de condamnare o soluţie de achitare sau de încetare a
procesului penal ori s–ar putea menţine condamnarea, dar micşora
pedeapsa. Această practică se întemeiază pe ideea că nu se poate
considera o agravare a situaţiei părţii vătămate schimbarea sau
modificarea soluţiei în favoarea inculpatului, deoarece aplicarea
corectă a legii penale nu poate depinde de interesele nelegitime ale
acestei părţi; dacă apelul sau recursul procurorului în defavoarea unei
părţi poate fi admis şi în favoarea acestuia, o soluţie similară trebuie
să se aplice, în latura penală, şi în apelul sau recursul părţii vătămate.
Pentru martor, expert, interpret, apărător, persoană vătămată în
interesele sale legitime printr–un act sau o măsură a instanţei
judecătoreşti, în apelul sau recursul lor nu se poate înlătura ceea ce li
s–a acordat prin hotărîrea atacată şi nici micşora; în cazul aplicării
unei amenzi judiciare, aceasta nu poate fi majorată.
De regulă, apelul sau recursul procurorului poate atrage atît
agravarea, cît şi atenuarea soluţiei pronunţate faţă de una din părţile
din proces. Dar procurorul poate face precizarea expresă în apelul sau
recursul declarat, în sensul că cere o soluţie în favoarea părţii la care
se referă calea de atac; în acest caz, apelul sau recursul procurorului
se consideră că ar fi al părţii în favoarea căreia a fost declarat, astfel
încît nu se poate agrava situaţia acestei părţi. Pentru a putea opera în
favoare apelul sau recursul procurorului, este necesar ca precizarea
cu privire la exercitarea sa în favoarea sau în defavoarea unei părţi să
rezulte din declaraţia de apel sau de recurs făcută în termenul legal; o
astfel de precizare trebuie să fie neechivocă în favoarea părţii, căci o
fomrulare ambiguă sau neutră, din care pot să rezulte şi elemente în
favoare, dar şi în defavoare, nu produce efectul de neagravre; de
asemenea, acest efect nu se produce dacă precizarea în favoarea
părţii este cuprinsă nu în declaraţia de apel sau de recurs, ci în
memoriul cuprinzînd motivele de apel sau de recurs, depus după
expirarea termenului legal. Efectul se produce numai cu privire la
partea faţă de care s–a declarat apel sau recurs în favoarea ei; astfel,
într–o cauză cu mai mulţi inculpaţi, procurorul poate declara apel sau
 DPP–ps–169
recurs numai în favoarea unor dintre ei, caz în care numai acestora nu
li se poate agrava situaţia din proces.
Efectul neagravării situaţiei în propria sa cale de atac, sub toate
aspectele arătate, se aplică integral în cazul apelului şi al recursului
împotriva hotărîrilor care nu sînt supuse apelului, unde devoluţia este
integrală şi se poate reforma hotărîrea în ce priveşte faptele reţinute
şi sancţiunea aplicată; în cazul recursului declarat împotriva hotărîrilor
pronunţate de instanţa de apel, situaţiile analizate sînt restrînse,
deoarece instanţa de recurs nu poate reforma, de regulă, hotărîrea
recurată sub aspectul faptelor.
De asemenea, dacă în apelul inculpatului s–a menţinut hotărîrea
primei instanţe, recursul procurorului împotriva hotărîrii în apel nu mai
poate înrăutăţi situaţia inculpatului staiblită de prima instanţă, căci
procurorul nu a atacat cu apel hotărîrea primei instanţe; cel mult în
recurs se poate menţine soluţia pronunţată de prima instanţă.
Aplicarea efectului neagravării situaţiei părţii în propria sa cale de
atac constituie o limitare a efectului devolutiv, fiindcă în apelul sau
recursul inculpatului, spre exemplu, nu se poate reţine o eroare de
fapt sau de drept, cuprinsă în hotărîrea atactă, dacă este de natură a
agrava situaţia acestuia99.
2) Efectul extensiv al apelului şi al recursului (art.
373 şi 385 7)
Dacă efectul devolutiv limitează examinarea cauzei numai cu privire
la persoana care a declarat apel sau recurs şi la persoana la care se
referă apelul sau recursul declarat, efectul extensiv obligă instanţa de
apel sau de recurs să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la
părţile care nu au declarat apel sau recurs şi la acelea la care acesta
nu se referă, abilitînd–o să hotărască şi în privinţa lor, fără să le poată
crea acestor părţi o situaţie mai grea. Deci efectul extenstiv este
incident numai atunci cînd într–o cauză penală sînt mai mulţi inculpaţi,
mai multe părţi civile sau părţi responsabile civilmente, dintre care
numai unele au declarat apel sau recurs ori numai la unele se referă
apelul sau recursul declarat. Ar fi neechitabil ca instanţa de apel sau
de recurs să constate existenţa unor erori de fapt sau de drept în
defavoarea şi a părţilor care nu au declarat apel sau recurs ori la care
nu se referă apelul sau recursul declarat, dar să nu le poată îndrepta
sau înlătura cu ocazia soluţionării cauzei.
Extinderea are loc faţă de persoanele din acelaşi grup procesual;
apelul sau recursul unui inculpat permite instanţei de apel sau de
recurs să extindă examinarea cauzei şi asupra situaţiei altui inculpat
care nu a declarat apel sau recurs, iar în latura civilă asupra situaţiei
părţii responsabile civilmente. Extinderea nu poate avea loc faţă de o
parte cu interese contrare (de exemplu de la inculpat la partea civilă),
deoarece extinzîndu–se apelul sau recursul inculpatului în favoarea
părţii civile s–ar încălca efectul neagravării situaţiei părţii în propria sa
cale de atac, o schimbare în favoarea situaţiei părţii civile neputînd fi
decît în detrimentul inculpatului care a declarat apel sau recurs.
Pentru a opera efectul extensiv se cere, în primul rînd, să existe un
apel sau recurs declarat în termen şi admisibil, căci numai o
asemenea cale de atac produce devoluare şi extindere. Extinderea
are loc şi în raport de calitatea celui ce a declarat apel sau recurs,
deoarece apelul sau recursul părţii civile, devoluînd numai latura
99 Un astfel de efect, constituind o garanţie pentru orice parte din proces în
exercitarea fără reticenţă a căii de atac ordinare, este menţinut ca o cucerire
democratică a legii noastre de procedură penală, chiar dacă uneori împiedică
înlăturarea unor erori ale hotărîrii atacate; înlăturarea acestor erori rămîne să
fie obţinută prion exercitarea unei căi de atac extraordinare.
 DPP–ps–170
civilă, extinderea nu se poate face decît cu privire la această latură.
Se cere, totodată, să existe o altă parte care nu a declarat apel sau
recurs ori la care nu se referă apelul sau recursul declarat; este
admisibilă însă extinderea şi atunci cînd partea faţă de care se face
extinderea a declarat, iniţial, apel sau recurs, pe care însă l–a retras
ori este tardiv, întrucît la data judecăţii în apel sau recurs pentru
această parte hotărîrea devenise definitivă, ca şi cum nu ar fi declarat
deloc apel sau recurs. Efectul extensiv este limitat în acţiunea sa,
extrinderea fiind posibilă numai în favoare; cîtă vreme partea nu a
declarat apel sau recurs ori împotriva sa nu s–a declarat apel sau
recurs, înseamnă că situaţia sa a rămas definitivă, astfel că nu s–ar
putea justifica soluţia care o priveşte decît dacă operează în favoarea
sa.
S–a pus problema dacă extinderea este determinată de “declaraţia”
de apel sau de recurs ori de “soluţia” de admitere a căii de atac
exercitate şi de temeiul pentru care s–a admis. În Codul de procedură
penală din 1936, efectul extensiv avea în vedere soluţia de admitere a
apelului sau recursului şi existenţa unui temei comun, aplicabil şi
părţii ce nu a declarat apel sau recurs ori la care acesta nu se referă.
În redactarea ulterioară, în vigoare şi astăzi, se consideră că ceea ce
dă efect extensiv este declaraţia de apel sau de recurs, căci aceasta
obligă instanţa de apel sau de recurs să examineze cauza şi cu privire
la părţile care nu au folosit calea de atac ordinară sau la care aceasta
nu se referă. În acest mod, s–ar putea admite apelul sau recursul
declarat pe un anumit temei faţă de partea care l–a declarat şi pe alt
temei faţă de partea care nu a folosit calea de atac100.
În practică, efectul extensiv are aplicare mai ales atunci cînd în apel
sau în recurs se constată o eroare – de fapt sau de drept – comună
celui ce a declarat calea de atac cu cel ce nu a exercitat–o deloc sau
în termenul legal101. Extinderea nu operează dacă eroarea de drept
sau de fapt se referă numai la persoana celui ce a folosit calea de
atac.
Deşi dispoziţiile care reglementează efectul extensiv al apelului (art.
373) nu se deosebesc de cele ale recursului (art. 385 7), totuşi trebuie
acceptată o limitare accentuată a efectului extensiv al recursului.
Dacă pentru cel care a declarat recurs devoluţia nu poate fi decît “în
limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859”, nici extinderea nu
poate depăşi aceste limite; pe de o parte, examinarea prin extindere
se poate face pe baza motivelor de recurs formulate în scris sau oral
de cel ce a declarat recurs (art. 3856); pe de altă parte, instanţa poate
extinde examinarea şi pe baza acelor cazuri care se pot invoca din
oficiu (art. 3859 al. 2). La apel, precum şi la recursul împotriva
hotărîrilor ce nu sînt supuse apelului, examinarea cauzei făcîndu–se
sub toate aspectele de fapt şi de drept, o astfel de limită nu
acţionează.
100 În apelul părţii responsabile civilmente se poate constata că pentru
aceasta nu sînt întrunite condiţiile răspunderii pentru paguba cauztă prin
fapta inculpatului, ceea ce trebuie să atragă exonerarea ei de obligaţia la
despăgubiri civile; prin extindere se poate însă constata şi greşita calculare a
despăgubirilor civile care afectează situaţia inculpatului, urmînd ca acestea
să fie reduse la reala lor valoare.
101 De exemplu dacă în apelul unui inculpat se constată inexistenţa faptei
sau lipsa caracterului penal al acesteia, în mod logic trebuie să se extindă
această constatare şi la ceilalţi participanţi care nu au declarat apel; dacă se
constată că încadrarea juridică dată faptei trebuie schimbată într–o
infracţiune mai puţin gravă, apelul sau recursul unui inculpat trebuie extins şi
la inculpaţii participanţi la acea infracţiune care nu au declarat apel sau
recurs, pentru a se da o soluţie similară şi faţă de aceştia.
 DPP–ps–171
Pentru recurs, în art. 3857 al. 2 se prevede că procurorul, chiar după
expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului
declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decît acelea la care
s–a referit, fără a putea crea acestor persoane o situaţie mai grea.
Ceea ce s–a arătat la efectul extensiv al recursului declarat de părţi se
aplică şi recursului declarat de procuror în condiţiile arătate102.

Ca
p.
II. A
p
e
l
u
l
Cap. I.
§1. Trăsăturile caracteristice ale apelului
În reglementarea Codului nostru de procedură penală, apelul este o
cale ordinară de atac prin care se promovează la instanţa imediat
superioară – ca instanţă de apel – o rejudecare a cauzei în fond, sub
toate aspectele de fapt şi de drept, cu aptitudinea de a se schimba
sau modifica soluţia dată prin hotărîrea atacată în privinţa părţii care
a declarat apel sau la care se referă declaraţia de apel, în limitele
calităţii sale procesuale.
Este o cale se atac ordinară, deoarece se îndreaptă împotriva hotărîrii
nedefinitive pronunţate de prima instanţă şi, prin declararea sa, se
împiedică rezolvarea definitivă a cauzei pînă la judecarea şi
soluţionarea sa. Apelul nu se îndreaptă împotriva oricărei hotărîri
pronunţate de prima instanţă, întrucît unele sentinţe pronunţate de
judecătorie şi tribunalul militar, precum şi toate sentinţele pronunţate
în primă instanţă de curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie nu
sînt supuse apelului, ceea ce–i dă, în raport de recurs, caracterul de
cale de atac specială.
Apelul este o cale de atac asupra fondului, în sensul că se
reexaminează cauza în fond, cu privire la existenţa faptei, a săvîrşirii
ei cu vinovăţie de către inculpat şi a răspunderii penale a acestuia, cu
o reexaminare a încadrării juridice a faptei, a circumstanţelor
agravante şi atenuante în care a fost săvîrşită, a individualizării
juridice a sancţiunii penale, atît cu privire la felul pedepsei şi
cuantumului acesteia, cît şi a modalităţii de executare; de asemenea,
se rejudecă pricina şi cu privire la latura civilă, cu dreptul de a se
schimba soluţia sau de a se modifica. De aceea, legea prevede că
instanţa de apel este “obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi
cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate
aspectele de fapt şi de drept” (art. 371 al. 2). Deşi la instanţa de apel
se pot administra noi probe, se poate da o nouă apreciere probelor
102 Dacă în recursul procurorului împotriva unui inculpat condamnat instanţa
de recurs constată că fapta nu are caracter penal sau că trebuie să
primească o încadrare juridică mai puţin gravă, are obligaţia să extindă
examinarea şi asupra situaţiei celorlalţi participanţi la aceeaşi faptă, pentru a
se da o unică soluţie pentru toţi; de asemenea, dacă se constată că pentru
inculpatul la care se referă recursul procurorului s–a pronunţat o pedeapsă
peste limitele legale, iar pentru alt inculpat se constată, prin extinderea
recursului procurorului, existenţa unei cauze de nepedepsire (de exemplu
rudenie apropiată), pentru un inculpat se va reduce pedeapsa în limitele
legale, iar pentru celălalt se va înceta procesul penal.
 DPP–ps–172
administrate şi, ca urmare, se poate schimba soluţia dată de prima
instanţă, totuşi, fiind o cale de atac ce se exercită în libera voinţă a
părţilor, rejudecarea cauzei are loc cu privire la cel ce a declarat apel
şi la situaţia sa rezultată din hotărîrea apelată. Deci rejudecarea
cauzei în fond se produce în limitele în care a avut loc judecata în
primă instanţă, determinate de declaraţia de apel; situaţia părţilor
care nu au declarat apel sau împotriva cărora nu există un apel
declarat nu mai este rejudecată de către instanţa de apel, faţă de ele
hotărîrea primei instanţe rămînînd definitivă prin neapelare în
termenul legal; prin excepţie, poate fi luată în examinare şi situaţia
acestor părţi dacă s–a produs o eroare de fapt şi de drept în
defavoarea lor.
Judecata în apel se desfăşoară la instanţa ierarhic superioară celei
care a judecat în primă instanţă, caracteristică pentru căile de atac de
reformare, formînd un al doilea grad de jurisdicţie; acest carcater este
întărit prin dreptul conferit instanţei de apel de rejudecare a cauzei în
fond, de a completa probele administrate de prima instanţă şi de a da
o nouă apreciere a acestora, fără a desfiinţa, în prealabil, hotărîrea
apelată; de asemenea, prin dreptul de a adopta o altă soluţie de fond
a cauzei, care poate fi şi inversă faţă de soluţia dată de prima
instanţă; în acest mod se reformează soluţia dată cauzei. Dacă sub
Codul de procedură penală din 1936 apelul era în mod exclusiv o cale
de atac de reformare, instanţa de apel fiind obligată să rejudece
cauza în fond şi să adopte soluţia corespunzătoare legii şi adevărului,
în noua reglementare apelul, în anumite cazuri, este şi o cale de atac
de anulare, căci se rezumă a desfiinţa hotărîrea apelată cu trimitere la
prima instanţă spre rejudecare în fond, ceea ce este caracteristic căii
de atac de anulare; după rejudecarea la prima instanţă, noua hotărîre
pronunţată este supusă şi ea apelului. Cum aceste cazuri de trimitere
spre rejudecare la prima instanţă sînt limitate, substituindu–se
cazurilor specifice opoziţiei (cale de atac ordinară înlăturată din
legislaţia noastră procesuală penală), apelul este considerat în
principal ca o cale de atac de reformare.
Fiind un al doilea grad de jurisdicţie în fond, cu prezumţia că actele
efectuate cu încălcarea regulilor de procedură în cursul urmăririi
penale şi al judecăţii în primă instanţă se refac prin cercetarea
judecătorească şi dezbaterile de la judecata în apel, existenţa unei
nulităţi – fie ea absolută, fie relativă – nu atrage decît desfiinţarea
hotărîrii primei instanţe şi rejudecarea cauzei în fond de către instanţa
de apel, fără a se mai trimite cauza spre refacerea actelor nule, după
caz, la organul de urmărire penală sau la prima instanţă, cu excepţia
unor cazuri strict determinate de lege.
Aceste caracteristici ale apelului, în reglementarea actuală, îl
deosebesc de reglementarea Codului din 1936, dar şi de
reglementarea recursului din Codul de procedură penală din 1968, în
care acesta, fiind singura cale de atac ordinară, căpăta puternice
caracteristici ale apelului anterior.
§1. Hotărîrile judecătoreşti penale ce pot fi atacate
cu apel
1) Apelul se poate declara împotriva hotărîrilor
penale pronunţate de prima instanţă de judecată
Apelul fiind calea de atac ordinară care promovează al doilea grad de
jurisdicţie, la o instanţă superioară, sînt supuse acestei căi de atac
numai hotărîrile pronunţate de prima instanţă de judecată. Această
regulă decurge din dispoziţiile art. 361, potrivit cărora pot fi atacate
cu apel sentinţele, ori aceste hotărîri sînt pronunţate numai de prima
instanţă de judecată; de asemenea, se prevede că “încheierile date
 DPP–ps–173
de prima instanţă pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul”, ceea
ce confirmă regula folosirii apelului numai împotriva hotărîrilor primei
instanţe.
Prin sentinţă prima instanţă soluţionează cauza sau se dezinvesteşte
fără a soluţiona cauza (art. 311 al. 1). Întrucît sentinţele de
dezinvestire nu pot fi atacate cu apel, înseamnă că apelul se poate
îndrepta numai împotriva sentinţelor prin care se soluţionează cauza.
Prin unele sentinţe penale se soluţionează fondul cauzei, prima
instanţă pronunţîndu–se asupra existenţei faptei penale, a vinovăţiei
inculpatului şi asupra pedepsei pe care trebuie să o sufere în caz de
vinovăţie; prin alte sentinţe, prima instanţă soluţionează “cauza”, în
sensul că se pronunţă asupra cererii sau căii de atac adresate
acesteia. În ambele situaţii sentinţele prin care se soluţionează
“fondul” sau simplu “cauza” pot fi atacate cu apel.
Sînt sentinţe prin care prima instanţă soluţionează fondul cauzei:
sentinţele de condamnare, de achitare şi de încetare a procesului
penal, deoarece prin acestea se rezolvă acţiunea penală şi, eventual,
acţiunea civilă deduse în faţa primei instanţe de judecată. În cazul în
care acţiunea civilă a fost disjunsă de acţiunea penală şi afost
soluţionată ulterior, printr–o sentinţă penală distinctă de sentinţa prin
care a fost soluţionată acţiunea penală, pot fi atacate cu apel fiecare
din cele două sentinţe, căci prin ele se rezolvă fondul cauzei –
acţiunea penală şi acţiunea civilă. Sînt supuse apelului şi sentinţele de
condamnare, achitare şi încetare a procesului penal date în procedura
de urgenţă privind infracţiunile flagrante (art. 477) şi în procedura
privind cauzele cu infractori minori (art. 493).
Sînt sentinţe prin care se soluţionează “cauza”, deşi nu se rezolvă
acţiunea penală sau acţiunea civilă, sentinţele prin care prima
instanţă se pronunţă asupra unei căi de atac şi cereri pe care legea le
dă în competenţa primei instanţe de judecată. Astfel, poate fi atacată
cu apel sentinţa prin care a fost respinsă în principiu cererea de
revizuire sau prin care a fost admisă sau respinsă în fond această cale
de atac extraordinară (art. 407); de asemenea, în cazul în care
contestaţia în anulare a fost introdusă la prima instanţă pe temeiul
autorităţii de lucru jduecat (art. 386 lit. d, 389 al. 2), sentinţa prin care
această cale de atac extraordinară este soluţionată poate fi atacată
cu apel (art. 392 al.ult.). În competenţa instanţei de executare, care
este, de regulă, prima instanţă, sînt date şi procedurile prin care se
soluţionează incidente în executarea unei pedepse, astfel încît şi
sentinţele pronunţate cu privire la aceste cereri şi incidente sînt
supuse apelului (art. 460). De asemenea sînt supuse apelului
sentinţele prin care se soluţionează de către prima instanţă cererile
de reabilitare judecătorească (art. 501) sau de reconstituire a
înscrisurilor judiciare (art. 512 al.ult.).
În ce priveşte încheierile date de prima instanţă în cursul judecăţii,
acestea pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul, adică prin apelul
declarat împotriva sentinţei prin care s–a soluţionat fondul cauzei.
Explicaţia acestei reguli constă în faptul că prin încheieri se iau măsuri
care servesc la rezolvarea fondului cauzei, făcînd parte integrantă din
sentinţă; ca urmare, atacînd sentinţa, se atacă implicit şi încheierile
prin care s–a pregătit soluţionarea fondului.
De aceea, în art. 361 se prevede în mod expres că apelul declarat
împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar
dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei. Sînt supuse
acestei reguli (de a nu fi atacate decît odată cu fondul) încheierile prin
care:
 DPP–ps–174
– s–a dispus asupra apărărilor formulate de părţi şi asupra probelor
solicitate, prin care s–au admis ori s–au respins cererile şi
excepţiile formulate de către procuror sau de către părţi (art. 301)
sau invocate din oficiu (art. 302), dacă nu duc la dezinvestirea
instanţei;
– se iau măsuri pentru buna administrare a justiţiei, cum ar fi
reunirea cauzelor pentru conexitate, indivizibilitate (art. 36) ori
disjungerea lor (art. 38), respingerea cererii de recuzare (art. 52
al.ult.), extinderea acţiunii penale sau a procesului penal (art. 335–
337), disjungerea acţiunii civile (art. 347);
– se iau măsuri procesuale, ca măsurile provizorii de siguranţă (art.
162 al. 1), asigurătorii (art. 163, 169, 170);
– încheierea de admitere în principiu a revizuirii (art. 403 al. 2),
precum şi încheierile date după pronunţarea sentinţei prin care s–a
dispus îndreptarea unor erori materiale sau înlăturarea unei
omisiuni vădite (art. 195–196).
1) Hotărîrile penale ale primei instanţe care nu pot fi
atacate cu apel
În art. 361 se prevăd hotărîrile penale ale primei instanţe care nu pot
fi atacate cu apel. Acestea sînt:
– Unele sentinţe pronunţate de judecătorii şi tribunalele militare în
anumite cauze penale, pentru care s–a considerat că nu este cazul
să treacă prin două grade de jurisdicţie de fond, datorită simplităţii
şi gradului redus de gravitate103. Sînt, astfel, neapelabile:
– Sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile
menţionate în art. 279 al. 2 lit. a, pentru care sesizarea instanţei se
face direct prin plîngerea prealabilă a părţii vătămate; cînd o astfel
de infracţiune, datorită calităţii pe care o are inculpatul, este de
competenţa altei instanţe decît judecătoria sau tribunalul militar,
sentinţa se pronunţă cu drept de apel.
– Sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile
menţionate în art. 279 al. 2 lit. a, dacă au fost săvîrşite de un
militar pînă la gradul de căpitan inclusiv, care atrag, datorită
calităţii inculpatului, competenţa acestei instanţe militare; de
asemenea, sentinţele privind infracţiunile contra disciplinei şi
ordinii militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel
mult 2 ani (absenţa nejustificată, călcarea de consemn,
insubordonarea, lovirea sau insulta superiorului ori cea a
inferiorului – toate în forma simplă), săvîrşite de militari pînă la
gradul de căpitan.
– Nu sînt supuse apelului nici sentinţele pronunţate în primă instanţă
de următoarele instanţe judecătoreşti (deoarece instanţa ierarhic
superioară fiind Curtea Supremă de Justiţie, aceasta nu judecă
niciodată în apel): sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de
Curtea Militară de Apel, precum şi de secţia penală şi militară ale
Curţii Supreme de Justiţie.
– Sentinţele de dezinvestire nu sînt supuse apelului. Sînt sentinţe de
dezinvestire cele prin care se declină competenţa (art. 42 al. 4),
prin care se restituie cauza la procuror pentru refacerea sau
completarea urmăririi penale (art. 300, 332, 333, 335) şi cele
pentru care se trimite cauza la procuror pentru efectuarea
urmăririi penale (art. 285) sau completarea ei (art. 336, 337)104.
103 Sub Codul de procedură penală din 1936 se prevedea că nu sînt supuse
apelului hotărîrile pronunţate în cauzele privitoare la unele infracţiuni silvice.
104 Împotriva sentinţei de declinare de competenţă nu se poate declara nici
recurs, aceasta devenind definitivă din momentul pronunţării ei; împotriva
sentinţei de restituire sau de trimitere la procuror se paote declara recurs
 DPP–ps–175
Dacă sentinţele arătate mai sus nu pot fi atacate cu apel, în mod logic
nu pot fi atacate cu apel nici încheierile date în aceste cauze. Sînt
încheieri ale primei instanţe care nu pot fi atacate cu apel, dar pot fi
atacate separat cu recurs; aceste încheieri se referă la măsurile
preventive, măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi la
suspendarea judecăţii, ele urmînd a fi examinate în legătură cu
hotărîrile supuse recursului. Sînt şi încheieri ce nu pot fi atacate nici
cu apel şi nici cu recurs, cum sînt cele prin care s–a respins ori s–a
admis abţinerea sau prin care s–a admis recuzarea (art. 52 al.ult.) şi
cele prin care s–a hotărît înlocuirea sau reconstituirea unui dosar sau
înscris dispărut (art. 509).
Se pune problema dacă hotărîrile date cu ocazia soluţionării unui
conflict de competenţă pot fi atacate cu apel, deoarece în art. 375 se
prevede că prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere nu este
necesară în cazul judecării “apelului declarat împotriva hotărîrilor prin
care s–a dispus restituirea pentru completarea urmăririi penale sau
prin care s–a soluţionat un conflict de competenţă”. Deşi textul art.
375 a fost introdus prin Legea nr. 45/1993, sîntem în faţa unei
inadvertenţe evidente: pe de o parte, hotărîrea de restituire pentru
completarea urmăririi penale este o sentinţă de dezinvestire, pentru
care se interzice dreptul la apel împotriva ei (art. 361 lit. d); pe de altă
parte, hotărîrea prin care se soluţionează un conflict de competenţă
nu se dă în primă instanţă, ci de instanţa de regulator de competenţă,
care este o instanţă de control, care nu pronunţă o sentinţă, ci o
decizie. În art. 27–28, în care se prevăd regulile de competenţă, se
face distincţie între judecata în primă instanţă, în apel, în recurs şi cea
în care “se soluţionează conflictele de competenţă”, ceea ce
înseamnă că soluţionarea conflictelor de competenţă nu se face în
primă instanţă şi, ca urmare, nu se pronunţă o sentinţă supusă
apelului.
§1. Motivele de apel
1) Formularea motivelor de apel
Ministerul Public sau partea din proces care declară apel trebuie să
arate erorile de fapt şi de drept pe care le cuprinde hotărîrea atacată;
criticile aduse hotărîrii pronunţate de prima instanţă constituie
motivele de apel.
Motivele de apel se formulează în scris şi se depun odată cu declaraţia
de apel sau printr–un memoriu separat, fie la instanţa a cărei hotărîre
se atacă, fie la instanţa de apel. Pentru a se putea desfăşura judecata
în apel în contradictoriu (ceea ce presupune cunoaşterea motivelor de
apel de către Ministerul Public şi de către partea potrivnică
apelantului), legea cere ca acestea să fie depuse în scris cel mai tîrziu
pînă în ziua judecăţii; această dispoziţie nu are însă sancţiune
procesuală, deoarece în art. 374 teza finală se prevede că motivele de
apel se pot formula şi oral în ziua judecăţii.
Partea potrivnică în apel, numită intimat, poate depune în scris un
memoriu-întîmpinare la motivele de apel formulate de apelant,
argumentînd netemeinicia acestora.
1) Motivele de apel
Criticile pe care le face apelantul prin motivele de apel trebuie să se
încadreze în temeiurile pentru care instanţa de apel poate desfiinţa şi
reforma hotărîrea primei instanţe. În materie de apel, legea nu
determină, ca în materie de recurs, cazurile în care poate fi desfiinţată
hotărîrea primei instanţe, deoarece apelul devoluează cauza sub toate
aspectele de fapt şi de drept (art. 371 al. 2), chiar dacă nu au fost
invocate de apelant, în timp ce motivele de recurs trebuie să se
(art. 332 al. 3, 333–337).
 DPP–ps–176
încadreze în limitele cazurilor de casare prevăzute în art. 3859. În
cadrul acestei prevederi generale – reexaminarea cauzei sub toate
aspectele de fapt şi de drept – practica judiciară are în vedere
anumite erori de fapt şi de drept de natură a conduce la realizarea
scopului pentru care a fost declarat apelul – desfiinţarea şi reformarea
hotărîrii apelate. Se pot arăta care sînt temeiurile pentru care instanţa
de apel desfiinţează hotărîrea primei instanţe şi, în cadrul acestor
temeiuri, se formulează şi motivele de apel. Prin motivele de apel se
arată erorile concrete făcute de prima instanţă în hotărîrea apelată,
încadrate într–unul din temeiurile în virtutea cărora hotărîrea primei
instanţe poate fi desfiinţată de către instanţa de apel.
Dacă temeiurile pentru care se poate desfiinţa o hotărîre apelată au
un caracter general (servind atît în cazul în care apelul este declarat
de procuror, cît şi atunci cînd este declarat de către inculpat, parte
vătămată, parte civilă sau parte responsabilă civilmente), motivele de
apel trebuie să se refere la situaţia apelantului sau la persoana la care
se referă apelul declarat. Astfel, prin apelul său, apelantul inculpat nu
poate cere reformarea hotărîrii atacate în favoarea sau defavoarea
altui inculpat, ci numai în legătură cu dispoziţiile din hotărîre care îl
privesc; în schimb, procurorul poate invoca motive de apel faţă de toţi
inculpaţii judecaţi de prima instanţă. De asemenea, dacă inculpatul
poate invoca motive de apel privind atît latura penală, cît şi latura
civilă, apelul părţii civile se limitează numai la soluţia dată în latura
civilă a cauzei. Acelaşi temei de apelare a hotărîrii primei instanţe
poate fi invocat prin mai multe motive de apel diferite, chiar
contrare105. Rezultă că motivul de apel invocat de apelant poate fi
neîntemeiat, fiind respins de către instanţa de apel, în timp ce temeiul
de desfiinţare a hotărîrii apelate exprimă, întotdeauna, eroarea de
fapt sau de drept produsă şi care impune admiterea apelului şi
desfiinţarea sentinţei atacate.
Temeiurile pentru desfiinţarea hotărîrii atacate cu apel au în vedere
atît nerespectarea legii de procedură penală şi a celei materiale, cît şi
erorile în stabilirea faptelor.
a) Nerespectarea, în cursul urmăririi penale şi
al judecăţii în primă instanţă, a dispoziţiilor
legale care reglementează desfăşurarea
procesului penal şi care asigură aflarea
adevărului şi garantează drepturile
procesuale ale părţilor
Cînd se încalcă o dispoziţie care garantează aflarea adevărului,
subzistă o puternică îndoială cu privire la cunoaşterea completă şi
exactă a faptelor şi împrejurărilor cauzei; cînd se încalcă o dispoziţie
care garantează drepturile părţilor, există îndoială asupra
corectitudinii soluţiei, deoarece părţile nu şi–au putut face apărările
necesare.
În determinarea cazurilor în care încălcarea unei dispoziţii de
procedură atrage desfiinţarea hotărîrii apelate, se aplică teoria
nulităţilor prevăzute în art. 197. În cazul încălcării în cursul urmăririi
sau al judecăţii în primă instanţă a unor dispoziţii legale sancţionate
cu nulitatea absolută (art. 197 al. 2), această încălcare poate fi
invocată direct prin apelul declarat de către procuror sau de către
părţi, fiind posibilă invocarea ei chiar din oficiu de către instanţa de
apel, vătămarea fiind prezumată prin voinţa legii, fără posibilitatea de
105 De exemplu greşita individualizare a pedepsei poate fi invocată, ca
motiv de apel, de către procuror, în sensul aplicării unei pedepse prea blînde
de către prima instanţă, iar de inculpat în sensul aplicării unei pedepse prea
aspre.
 DPP–ps–177
a fi contradovedită; prin excepţie, în cazurile prevăzute în art. 300 al.
2 şi art. 332, nulitatea absolută se acoperă şi nu poate fi invocată la
instanţa de apel. În cazul încălcării la judecata în primă instanţă a unei
dispoziţii de procedură penală aflate sub sancţiunea nulităţii relative,
această nulitate nu poate fi invocată în apel decît de partea ale cărei
interese au fost vătămate prin încălcarea legii, şi numai în condiţiile
de termen prevăzute în art. 197 al. 4. Prin excepţie, instanţa de apel
poate invoca, din oficiu, ca temei pentru desfiinţarea sentinţei penale
apelate, încălcarea unei dispoziţii sancţionate cu nulitatea relativă. În
ce priveşte eficienţa invocării unei nulităţi absolute sau relative,
trebuie subliniat că la judecata în apel se reexaminează cauza sub
toate aspctele, astfel încît, dacă judecata în apel se desfăşoară cu
respectarea dispoziţiilor legale, se acoperă, de principiu, orice vitium
in procedendo; de aceea, desfiinţînd hotărîrea apelată ca lovită de
nulitate absolută sau relativă, instanţa de apel va soluţiona apoi cauza
potrivit legii penale şi celei civile şi în conformitate cu faptele complet
şi corect reţinute. De la această regulă se derogă numai în situaţiile
prevăzute în art. 379 pct. 2 lit. b, cînd se trimite spre rejudecare la
instanţa care a pronunţat hotărîrea apelată sau la instanţa
competentă să judece cauza în primă instanţă.
b) La judecata în primă instanţă nu au fost
administrate toate probele necesare pentru
lămurirea cauzei sub toate aspectele
Apelantul se poate plînge că a solicitat administrarea unor probe
concludente şi utile, dar prima instanţă a respins cererea în mod
nejustificat; apelantul poate cere, pentru prima oară în apel,
administrarea de noi probe, pe care le consideră necesare soluţionării
juste a cauzei; dacă probele provin din înscrisuri, acestea pot fi
depuse odată cu declaraţia de apel sau cu memoriul de motive de
apel; administrarea de probe noi poate fi cerută şi de intimat şi de
procurorul de şedinţă; dacă instanţa de apel consideră că cererile
pentru administrarea de probe noi sînt întemeiate, înainte de a
desfiinţa hotărîrea apelată, dispune administrarea lor. Instanţa de apel
poate dispune şi din oficiu administrarea de probe noi în apel, prin
care se verifică dacă prima instanţă a stabilit complet şi corect faptele
cauzei.
c) Aprecierea necompletă sau greşită a
probelor administrate
Ca temei de apel se poate invoca şi omisiunea de la apreciere a unor
probe esenţiale sau arătarea probelor care au fost greşit apreciate,
prin susţinerea ca reflectînd adevărul, deşi au fost considerate
mincinoase, ori dimpotrivă, că sînt mincinoase, deşi au fost apreciate
ca veridice. În aceste cazuri există erori asupra faptelor şi, ca urmare,
şi o soluţionare greşită a cauzei, raţiune pentru care sentinţa apelată
trebuie desfiinţată. În acest scop, se dă o nouă apreciere probelor,
corespunzătoare tuturor probelor administrate, ceea ce poate duce la
soluţii inverse106.
d) S–au reţinut fapte fără să existe probe care
să le susţină sau, dimpotrivă, din probe
rezultă existenţa unor fapte sau împrejurări
pe care prima instanţă nu le–a reţinut
Apelul declarat tinde să înlăture aceste situaţii necorespunzătoare
unei soluţionări juste a cauzei, prin reţinerea faptelor care au un
106 Dacă din probele administrate în faţa primei instanţe s–a ajuns la
condamnarea inculpatului, reţinîndu–se vinovăţia sa, instanţa de apel, dînd o
nouă apreciere probelor, poate pronunţa achitarea sa, considerîndu–l că nu a
săvîrşit infracţiunea de care este inculpat.
 DPP–ps–178
suport probatoriu şi înlăturarea acelora care nu sînt susţinute de
probe.
e) Soluţia pronunţată de prima instanţă nu
corespunde prevederilor legii penale şi celei
civile
Deşi prima instanţă a respectat dispoziţiile care reglementează
desfăşurarea procesului penal, a lămurit corect şi complet, prin probe,
toate faptele şi împrejurările cauzei, totuşi aplicarea greşită a legii
materiale se poate produce prin ignorarea dispoziţiilor legale
aplicabile, prin aplicarea unor dispoziţii care nu erau incidente în
cauză, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor legale – în toate
cazurile pronunţîndu–se o soluţie contrară sau neconformă cu legea
penală şi civilă, care trebuie înlăturată şi înlocuită cu o soluţie
corespunzătoare. Dacă încălcarea unei dispoziţii a legii de procedură
atrage desfiinţarea hotărîrii atacate numai în cazul în care se produce
o vătămare a posibilităţilor de soluţionare justă a cauzei, în cazul
încălcării legii penale sau a celei civile se pronunţă întotdeauna o
soluţie nelegală care trebuie înlocuită cu o soluţie conformă cu
prevederile legii materiale.
f) La stabilirea pedepsei, a măsurilor educative
şi a celor de siguranţă, prima instanţă nu a
făcut o individualizare corectă a sancţiunilor,
în concordanţă cu criteriile pe care le
prevede art. 72 Cod penal
Instanţa de apel are obligaţia, în apelul procurorului, al părţii
vătămate sau a inculpatului, să desfiinţeze sentinţa penală apelată şi
să stabilească sancţiunile în conformitate cu criteriile fixate de lege.
*
* *
Acestea sînt temeiurile care pot determina instanţa de apel să
desfiinţeze sentinţa penală apelată şi să dea o nouă soluţie cauzei, fie
schimbînd soluţia (din condamnare în achitare sau invers), fie
modificînd soluţia de condamnare (prin schimbarea încadrării juridice,
modificarea pedepsei etc.); de asemenea, în apel se poate modifica
sau schimba soluţia dată cu privire la acţiunea civilă. Apelantul care
doreşte să obţină o reformare a sentinţei atacate trebuie să invoce
aceste temeiuri prin motive concrete de apel, astfel încît să se ajungă
la o altă soluţie sau la o modificare a soluţiei date de prima instanţă.
I.2. Judecata în apel
§1. Desfăşurarea judecăţii în apel
1) Măsurile pregătitoare şedinţei de judecată în apel
După ce a expirat termenul de declarare a apelului, prima instanţă
înaintează dosarul cauzei, împreună cu toate declaraţiile de apel, la
instanţa ierarhic superioară competentă funcţional să judece şi să
soluţioneze apelurile declarate. În cazul în care s–a declarat apel de
către una din părţi, după ce dosarul a fost înaintat la instanţa de apel,
cererea de apel se trimite acesteia pentru a fi judecată şi soluţionată
împreună cu celelalte declaraţii de apel. Dacă declaraţia de apel nu a
fost trimisă în termen util pentru a fi judecată împreună cu celelalte
declaraţii de apel, partea care a declarat în termen apel nu este
decăzută din acest drept, apelul său fiind judecat separat, după
pronunţarea instanţei de apel asupra celorlalte apeluri declarate,
deoarece fiecare parte din proces are un drept autonom de apel ce
poate fi valorificat şi trebuie să–şi primească soluţia corespunzătoare.
După fixarea termenului de judecată în apel de către preşedintele
tribunalului sau al curţii de apel competente, se dispune citarea
 DPP–ps–179
părţilor; judecata în apel se desfăşoară public, oral şi contradictoriu, în
prezenţa părţilor, ceea ce implică citarea lor.
Inculpatul aflat în stare de deţinere trebuie să fie adus la judecata în
apel (art. 375), sub sancţiunea unei nulităţi absolute. Deşi în art. 375
al. 4 se prevăd unele situaţii în care inculpatul aflat în stare de
deţinere nu este adus la judecata în apel, dispoziţia nu este aplicabilă
deoarece hotărîrile prin care s–a dispus restituirea cauzei la procuror
pentru completarea urmăririi penale sau prin care s–a soluţionat un
conflict de competenţă nu sînt susceptibile de apel.
Întrucît martorii, experţii au fost ascultaţi la judecata în primă
instanţă, nu se mai citează la judecata în apel, afară de cazul cînd
instanţa de apel dispune reascultarea lor.
Pînă la data cînd are loc şedinţa de judecată, apelantul poate depune
motivele de apel şi orice înscrisuri noi – certificate de orice fel,
adeverinţe, acte autentice, acte sub semnătură privată emanate de la
părţi, scrisori, chitanţe, acte de evidenţă primară etc. Aceste înscrisuri
trebuie să fie noi, în sensul că nu au fost prezentate la prima instanţă
pînă în momentul pronunţării ei.
În practică se prezintă, uneori, declaraţii scrise ale unor persoane,
păreri ale unor specialişti, obţinute extrajudiciar; ele nu constituie
înscrisuri propriu-zise, deşi se prezintă în formă scrisă, pe baza cărora
se poate soluţiona cauza în apel; dacă instanţa de apel consideră că
declaraţiile persoanelor care au dat declaraţii scrise sau opiniile scrise
ale specialiştilor pot contribui la soluţionarea justă a cauzei, va
dispune citarea lor ca martori sau invitarea lor ca experţi.
2) Competenţa, compunerea şi constituirea instanţei
de apel
Judecata în apel are loc în faţa completului de judecată a instanţei
competente să judece în apel. Astfel, tribunalul judecă apelurile
declarate împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii; tribunalul
militar teritorial judecă apelurile declarate contra sentinţelor
pronunţate de tribunalele militare; curtea de apel judecă apelurile
declarate împotriva sentinţelor pronunţate de tribunale, iar Curtea
Militară de Apel pe cele declarate împotriva sentinţelor pronunţate de
tribunalul militar teritorial.
Completul de judecată în apel la tribunale şi la curţile de apel este
format, sub sancţiunea nulităţii absolute, din doi judecători (Legea nr.
142/1997 de modificare a Legii nr. 92/1992 – art. 17 al. 2). La
tribunalul militar teritorial şi la Curtea Militară de Apel completul este
format din trei judecători militari, preşedintele avînd cel puţin grad
egal cu gradul inculpatului militar.
Procurorul participă întotdeauna la judecata în apel, lipsa sa fiind
sancţionată cu nulitatea absolută. De asemenea, la instanţele
militare, procurorul trebuie să fie cel puţin egal în grad cu inculpatul
militar. Cînd procurorul nu are cel puţin grad egal cu cel judecat, va fi
asistat de un alt procuror cu grad corespunzător, numit prin ordinul
şefului parchetului militar din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă
de Justiţie.
La judecata în apel, părţile – fără a–şi pierde calitatea procesuală
anterioară – capătă denumiri specifice căilor de atac; cel ce declară
apel se numeşte apelant, iar partea adversă acestuia se numeşte
intimat. Procurorul poate fi şi el apelant; însă cînd apelant este una
din părţi, procurorul participă la judecata în apel în vederea
combaterii unui apel neîntemeiat sau, dimpotrivă, pentru susţinerea
unui apel întemeiat.
Apărătorul participă la judecata în apel pentru partea care l–a ales;
cînd asistenţa juridică este obligatorie, cauza nu poate fi judecată în
 DPP–ps–180
apel, sub sancţiunea nulităţii absolute, dacă partea nu este asistată
de un apărător ales sau din oficiu.
La judecata în apel, părţile – inclusiv inculpatul – pot fi reprezentate;
de regulă, reprezentantul părţii este un avocat care, în acelaşi timp,
asigură şi apărarea.
3) Şedinţa de judecată în apel
După deschiderea şedinţei de judecată în apel de către preşedintele
completului de judecată, se procedează la verificarea îndeplinirii
condiţiilor de judecare a cauzei în apel.
Verificările prealabile se referă la regularitatea şedinţei de judecată
şi a sesizării instanţei de apel.
Presupunînd că este bine alcătuită şi constituită instanţa de judecată,
se examinează dacă apelul este în stare de judecată, în sensul că
părţile au fost legal citate, că inculpatul aflat în stare de deţinere este
prezent, iar asistenţa juridică obligatorie este asigurată. Dacă una din
părţi nu a fost citată şi nu s–a prezentat la judecată, dacă inculpatul
arestat nu a fost adus sau dacă apărătorul nu s–a prezentat, deşi
asistenţa juridică este obligatorie, cauza se amînă pentru altă dată,
cînd vor fi îndeplinite aceste cerinţe. În cazul în care procedura de
citare în apel a fost legal îndeplinită şi asistenţa juridică asigurată, se
trece la verificarea regularităţii sesizării instanţei de apel.
Astfel, se verifică dacă sentinţa atacată este, potrivit legii, supusă
apelului; dacă declaraţia de apel aparţine unei persoane care este
titular al dreptului de apel; dacă apelul a fost declarat în termen sau
este un apel peste termen ori s–a cerut repunerea în termen. În cazul
în care apelul este inadmisbil sau tardiv, judecata nu mai are loc
întrucît instanţa de apel nu a fost sesizată potrivit legii. Atunci cînd
sînt mai multe apeluri şi numai unele din ele sînt inadmisibile sau
tardive, judecata se va desfăşura numai cu privire la apelurile legal
introduse.
Se discută, de asemenea, orice cerere făcută de procuror sau de părţi
în legătură cu judecarea apelului (cum ar fi o cerere de recuzare, de
amînare a cauzei pentru pregătirea apărării etc.).
Cînd nu există nici un impediment în desfăşurarea şedinţei de
judecată, se trece la judecarea apelului.
Cercetarea judecătorească în apel constă în administrarea
probelor noi care sînt necesare pentru soluţionarea cauzei. Dacă în
motivele de apel se critică hotărîrea primei instanţe pentru că nu s–au
administrat toate probele necesare, apelantul trebuie să arate faptele
şi împrejurările ce trebuie dovedite, probele şi mijloacele de probă
necesare. Cu privire la admisibilitatea, concludenţa şi utilitatea
probelor se dă cuvîntul intimatului şi procurorului, care, la rîndul lor,
pot propune probe noi în combaterea celor propuse de apelant.
Instanţa de apel se pronunţă, prin încheiere, asupra cererii de noi
probe, avînd dreptul – motivat – să le admită sau să le respingă.
Instanţa de apel poate dispune şi din oficiu administrarea probelor
necesare. În cazul în care s–a admis administrarea de noi probe, se
procedează fie la administrarea lor imediată, dacă este posibil, fie la
amînarea cauzei pentru o nouă şedinţă de judecată cînd, în cadrul
cercetării judecătoreşti, se vor administra aceste probe; cercetarea
judecătorească se desfăşoară în una sau mai multe şedinţe de
judecată pînă la epuizarea administrării tuturor probelor admise, cînd
se trece la dezbaterile judiciare în instanţa de apel. Admiterea şi
administrarea probelor are loc fără ca, în prealabil, să se admită
apelul şi să se desfiinţeze hotărîrea apelată.
Dezbaterile judiciare au ca obiect criticile aduse modului în care s–a
desfăşurat judecata în primă instanţă şi a soluţiilor pronunţate de
 DPP–ps–181
aceasta cu privire la acţiunea penală, la acţiunea civilă şi la alte
dispoziţii ale hotărîrii apelate. În apel examinarea cauzei se face sub
toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele situaţiei persoanei care
a declarat apel sau la care se referă alepul declarat şi în raport cu
calitatea procesuală a apelantului; însă instanţa poate examina cauza
prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat apel sau la
care acestea nu se referă. Deci se discută în contradictoriu nu numai
motivele de apel şi combaterea lor, ci şi acele erori de fapt şi de drept
pe care le–a făcut prima instanţă, invocate din oficiu de către instanţa
de apel, ţinîndu–se seama de a nu se agrava situaţia apelantului sau a
celor faţă de care cauza a fost examinată prin extindere. De
asemenea, în apel se poate da o nouă apreciere probelor din dosarul
cauzei (art. 378 al. 2), ceea ce impune prezentarea argumentelor
privind aprecierea incompletă sau greşită a probelor de către prima
instanţa. instanţa de apel, avînd dreptul să reformeze hotărîrea
atacată, schimbînd sau modificînd soluţiile date de prima instanţă,
apelantul susţine în cursul dezbaterilor admiterea apelului, indicînd şi
soluţia pe care o propune pentru fondul cauzei; intimatul răspunde
motivelor de apel, argumentînd că apelul nu este fondat, raţiune
pentru care cere respingerea lui. Procurorul pune concluzii cu privire
la temeinicia apelului şi propune soluţia corespunzătoare în raport de
modul cum apreciază temeinicia susţinerilor apelantului sau ale
intimatului.
Ordinea dezbaterilor este următoarea: se dă cuvîntul mai întîi
apelantului, apoi intimatului şi la urmă procurorului. Dacă între
apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul are cuvîntul
acesta. Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la
chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor, în aceeaşi ordine arătată
mai sus. Inculpatul are cel din urmă cuvîntul, personal sau prin
apărătorul său.
După încheierea dezbaterilor se ridică şedinţa de judecată în apel,
instanţa urmînd să delibereze şi să se pronunţe asupra apelului sau
apelurilor declarate.
4) Deliberarea şi darea hotărîrii
Instanţa de apel deliberează în secret, în prezenţa tuturor
judecătorilor care au participat la dezbateri, asupra soluţiei pe care
trebuie să o pronunţe în cauza judecată. Obiectul deliberării constă, în
primul rînd, în examainarea şi pronunţarea asupra tuturor motivelor
de apel formulate de apelant şi care au fost puse în discuţie din oficiu.
Atunci cînd, în cursul deliberării, instanţa de apel constată erori de
fapt şi de drept care nu au fost puse în discuţia părţilor, este obligată
să redeschidă şedinţa de judecată pentru a avea loc dezbateri
contradictorii cu privire la aceste noi aspecte.
După deliberare, instanţa adoptă soluţia pe care trebuie să o dea
apelului sau apelurilor declarate; soluţia se consemnează într–o
minută, care constituie dispozitivul deciziei instanţei de apel, aceasta
urmînd să fie semnată de toţi membrii completului care au judecat,
precum şi de grefier.
Minuta se pronunţă în şedinţă publică, în cel mult 15 zile de la data
judecării cauzei, de către preşedintele completului de judecată.
Decizia instanţei de apel se redactează apoi în cel mult 20 de zile de
la pronunţare.
§1. Soluţiile la judecata în apel
1) Drepturile instanţei de apel în soluţionarea
apelului
Apelul fiind o cale ordinară de atac atît cu privire la chestiunile de
fapt, cît şi la cele de drept, instanţa de apel este învestită, în principiu,
 DPP–ps–182
cu dreptul de a reforma sentinţa primei instanţe înlăturînd erorile de
fapt şi de drept şi dînd o soluţie corespunzătoare.
Reformarea sentinţei apelate înseamnă adoptarea unei alte soluţii
decît cea pronunţată de prima instanţă sau modificarea acesteia.
Pentru a ajunge la o altă soluţie, instanţa de apel poate constata că
aprecierea dată probelor este greşită şi că – din aceste probe şi,
eventual, din probele administrate în apel – rezultă o altă situaţie de
fapt decît cea avută în vedere de prima instanţă; ca urmare, instanţa
de apel, spre deosebire de instanţa de recurs, are dreptul de a da o
nouă apreciere probelor administrate. La o altă soluţie se poate
ajunge şi atunci cînd, reţinîndu–se aceeaşi situaţie de fapt ca la prima
instanţă, aceasta a aplicat greşit legea penală (fie considerîndu–se
neprevăzută de legea penă o faptă incriminată de lege, fie
considerîndu–se infracţiune o faptă neprevăzută de legea penală);
deci dacă s–a comis o eroare de drept, instanţa de apel are dreptul să
reformeze hotărîrea atacată pentru a aplica corect legea penală şi
legea civilă.
Reformarea hotărîrii apelate se poate dispune atît în favoarea, cît şi în
defavoarea uneia din părţi; situaţia inculpatului nu se poate agrava
decît dacă există apelul procurorului în defavoarea sa sau apelul părţii
vătămate. În apelul inculpatului condamnat, instanţa de apel poate
pronunţa achitarea sau încetarea procesului penal, în raport de
cazurile prevăzute de art. 10, după cum poate menţine condamnarea
cu o încadrare juridică mai uşoară sau cu o pedeasă mai blîndă; în
apelul procurorului şi al părţii vătămate se poate pronunţa
condamnarea unui inculpat achitat de prima instanţă sau pentru care
s–a dispus încetarea procesului penal, ori se poate agrava
condamnarea printr–o încadrare juridică a faptei într–o infracţiune mai
gravă sau printr–o pedeapsă mai severă. În celelalte cazuri agravarea
situaţiei unei părţi se poate face în apelul părţii adverse.
Apelul nu atrage întotdeauna reformarea hotărîrii primei instanţe de
către instanţa de apel; în unele cazuri, după desfiinţarea hotărîrii
apelate, de către instanţa de apel, aceasta dispune trimiterea cauzei
spre rejudecare la prima instanţă; este cazul cînd apelul înlocuieşte
opoziţia, judecata la prima instanţă desfăşurîndu–se fără a se asigura
contradictorialitatea sau cînd nu s–a soluţionat fondul cauzei.
1) Soluţiile la judecata în apel
Deliberînd asupra apelului sau apelurilor declarate şi examinînd cauza
sub toate aspectele de fapt şi de drept, inclusiv prin extindere,
instanţa de apel pronunţă soluţii de bază: respingerea apelului şi
admiterea sa.
A. Respingerea apelului
Se poate dispune în două ipostaze:
a) Apelul nu întruneşte condiţiile legale pentru
a investi instanţa de apel cu judecarea
cauzei – cînd apelul este tardiv sau
inadmisibil.
Apelul este tardiv cînd a fost declarat peste termenul legal de apel.
Înainte de a lua hotărîrea de a respinge apelul ca tardiv, instanţa
trebuie să verifice dacă apelul nu poate fi considerat un apel peste
termen (art. 365) sau dacă nu s–a cerut repunerea în termenul de
apel (art. 364). Un apel tardiv nu are puterea de a sesiza instanţa
superioară cu reexaminarea cauzei, raţiune pentru care legea prevede
respingerea sa ca lovit de nulitate.
Apelul este inadmisibil cînd este îndreptat împotriva unor hotărîri pe
care legea nu le supune apelului sau cînd a fost declarat de o
 DPP–ps–183
persoană căreia legea nu–i acordă dreptul de a apela107. Ca şi apelul
tardiv, apelul inadmisibil nu are efectul de a învesti instanţa de apel
cu reexaminarea cauzei în fond.
b) Apelul este nefondat, hotărîrea apelată fiind
conformă cu legea şi adevărul.
Un apel este considerat nefondat cînd hotărîrea atacată cu apel este
dată potrivit dispoziţiilor legale şi corespunde adevărului, motivele de
apel nefiind întemeiate. Respingerea unui apel ca nefondat are loc şi
atunci cînd apelul este lipsit de obiect, deci cînd, pînă la judecata în
apel a dispărut motivul pentru care fusese atacată hotărîrea cu
apel108.
Ori de cîte ori se respinge apelul, fie ca inadmisibil sau tardiv, fie ca
nefondat, se menţine hotărîrea apelată; împotriva hotărîrii instanţei
de apel se poate declara recurs.
B. Admiterea apelului
Se dispune atunci cînd instanţa de apel constată existenţa unor
motive de reformare a hotărîrii apelate sau de desfiinţare a acesteia,
în vederea rejudecării cauzei, de prima instanţă (după desfiinţarea
hotărîrii apelate se trimite cauza spre a fi rejudecată de prima
instanţă).
a) După admiterea apelului şi desfiinţarea
sentinţei primei instanţe, instanţa de apel
procedează la soluţionarea cauzei în fond
După ce a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa, instanţa de apel
reformează soluţia acesteia, pronunţînd o nouă hotărîre prin care se
soluţionează fondul cauzei. În art. 379 pct. 2 lit. a se prevede că
instanţa de apel, la soluţionarea fondului, procedează potrivit art. 345
şi urm.:
– dacă prima instanţă a pronunţat condamnarea inculpatului, în
apelul procurorului şi al părţii vătămate se poate menţine
condamnarea şi agrava situaţia inculpatului, printr–o încadrare
juridică mai gravă, printr–o pedeapsă mai severă, prin aplicarea
unei măsuri de siguranţă etc.; de asemenea, se poate schimba
soluţia dată de prima instanţă, în sensul condamnării inculpatului
care fusese achitat sau pentru care se încetase procesul penal;
– în apelul inculpatului condamnat de prima instanţă, precum şi al
procurorului făcut în favoare, instanţa de apel poate menţine
condamnarea, atenuînd încadrarea juridică şi pedeapsa ori
înlăturînd măsurile penale aplicate greşit, după cum poate
pronunţa o soluţie inversă, achitîndu–l pe inculpat (dacă există
vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–e) sau încetînd
procesul penal (dacă există vreunul din cazurile prevăzute de art.
10 lit. f–j ori un caz de nepedepsire);
– dacă hotărîrea apelată a fost desfiinţată ca urmare a încălcării
dispoziţiilor de procedură sancţionate cu nulitatea, instanţa de apel
reface actele nule şi procedează în continuare la soluţionarea
cauzei prin pronunţarea unei hotărîri, în sensul celor arătate mai
sus.
107 De exemplu, este inadmisibil apelul declarat împotriva unei sentinţe de
declinare de competenţă, pentru că aceasta nu poate fi atacată printr–o cale
de atac ordinară; este inadmisibil, de asemenea, apelul declarat de partea
vătămată într–o cauză privitoare la o infracţiune pentru care acţiunea penală
se pune în mişcare din oficiu, precum şi apelul părţii civile cu privire la latura
penală a cauzei.
108 De exemplu, apelul făcut de un inculpat înainte de a se cunoaşte
temeiurile achitării devine fără obiect dacă achitarea sa s–a pronunţat pentru
inexistenţa faptei, respingîndu–se şi acţiunea civilă, deoarece o soluţie mai
favorabilă nu poate fi obţinută la instanţa de apel.
 DPP–ps–184
În latura civilă, instanţa de apel:
– poate respinge acţiunea civilă admisă de prima instanţă;
– poate admite acţiunea civilă respinsă prin sentinţa apelată,
obligînd pe inculpat şi partea responsabilă civilmente la reparaţii
civile şi cheltuieli judiciare;
– poate menţine obligarea la reparaţii civile, reducînd sau
amplificînd obligaţia.
Deci soluţia de bază la judecata în apel, după desfiinţarea sentinei
primei instanţe, este pronunţarea, potrivit legii şi adevărului, după
caz, a condamnării inculpatului, achitării sale ori încetării procesului
penal, deci a soluţiilor pe care le poate pronunţa prima instanţă
asupra celor două acţiuni exercitate în cursul judecăţii.
Admiterea apelului, desfiinţarea hotărîrii apelate şi adoptarea altei
soluţii asupra fondului se dispune printr–o singură decizie.
a) După admiterea apelului şi desfiinţarea
sentinţei primei instanţe, instanţa de apel
retrimite cauza spre rejudecare la prima
instanţă
Conform art. 379 pct. 2 lit. b, apelul capătă caracterul unei căi de atac
de anulare, deoarece soluţionarea cauzei în fond nu revine instanţei
de apel, ci instanţei a cărei hotărîre a fost desfiinţată, căreia i se
trimite cauza spre rejudecare în primă instanţă. Cazurile în care se
poate pronunţa o astfel de soluţie sînt:
– Judecata în primă instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal
citate sau care, legal citată, a fost în imposiiblitatea de a se
prezenta la judecată şi de a înştiinţa instanţa desrpe această
împrejurare. Prin această soluţie se asigură o judecată în primă
instanţă în contradictoriu şi cu realizarea dreptului la apărare,
apelul înlocuind calea de atac ordinară a opoziţiei; altfel, prima
instanţă ar putea judeca orice cauză în lipsa unei părţi ilegal citate
sau care a înştiinţat instanţa că nu se poate prezenta la judecată,
cu motivarea că eventualele erori pot fi înlăturate în apel.
– Prin sentinţa apelată nu s–a rezolvat fondul cauzei (se asigură
astfel trecerea cauzei prin două grade de jurisdicţie de fond).
Se consideră nerezolvare a fondului cauzei în latura penală cînd
prima instanţă nu s–a pronunţat asupra unei fapte penale pentru
care fusese legal sesizată prin rechizitoriu, prin plîngere prealabilă
sau prin extinderea obiectului judecăţii; cînd s–a încetat procesul
penal fără ca prima instanţă să se fi pronunţat asupra existenţei
fapte, a vinovăţiei inculpatului şi a caracterului penal al faptei sau
cînd se descop eră la instanţa de apel noi acte materiale aparţinînd
aceleiaşi infracţiuni continuate cu privire la care s–a pronunţat
prima instanţă.
În latura civilă, nu s–a rezolvat fondul cauzei cînd prima instanţă nu
s–a pronunţat asupra pretenţiilor civile solicitate de una din părţi.
– Cînd prima instanţă a judecat fără a avea competenţa potrivit
dispoziţiilor legale.
Lipsa de competenţă fiind sancţionată cu nulitatea absolută,
rejudecarea cauzei trebuie să aibă loc la instanţa competentă. Se
evită astfel încălcarea de către prima instanţă a normelor
imperative de competenţă.
A. Soluţie complimentară
Instanţa de apel poate constata existenţa vreuneia din situaţiile
prevăzute în art. 333, în sensul că urmărirea penală nu a fost
completă şi că în faţa instanţei de apel nu s–ar putea face
completarea acesteia decît cu mare întîrziere; în această situaţie,
instanţa de apel admite apelul, desfiinţează hotărîrea primei instanţe
 DPP–ps–185
şi dispune restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi
penale, urmînd ca (dacă este cazul) procurorul să sesizeze din nou
prima instanţă cu judecarea cauzei. Această soluţie se poate dispune
şi atunci cînd, în faţa instanţei de apel, se constată existenţa vreuneia
din situaţiile prevăzute în art. 335, 336 şi 337, care implică
completarea urmăririi penale cu privire la noile acte materiale ale
aceleiaşi infracţiuni continuate, la noile fapte penale sau la alte
persoane pentru care s–a extins procesul penal.
2) Limitele desfiinţării hotărîrii atacate cu apel
Instanţa de apel poate desfiinţa hotărîrea atacată în întregime sau
numai parţial.
Hotărîrea este desfiinţată în întregime atunci cînd toate dispoziţiile
privind latura penală şi latura civilă sînt desfiinţate, urmînd ca ele să
fie înlocuite cu hotărîrea instanţei de apel sau cu ocazia rejudecării
cauzei de către prima instanţă.
Hotărîrea primei instanţe este desfiinţată parţial atunci cînd apelul se
admite numai cu privire la unele fapte şi persoane, dispoziţiile privind
celelelate fapte şi persoane fiind menţinute; în acest caz, hotărîrea
apelată este reformată numai cu privire la faptele şi persoanele cu
privire la care s–a desfiinţat hotărîrea primei instanţe. de asemenea,
hotărîrea apelată poate fi desfiinţată parţial numai în latura penală
sau numai în latura civilă; soluţionarea cauzei în fond se va face
numai în latura cu privire la care s–a desfiinţat hotărîrea primei
instanţe. Desfiinţarea parţială a hotărîrii apelate se dispune atunci
cînd prin aceasta nu se împiedică justa soluţionare a cauzei în
continuare; ea se poate referi la încadrarea juridică, la durata
pedepsei, la modalitatea de executare, la obligaţiile civile.
În toate cazurile de desfiinţare a hotărîrii apelate, instanţa de apel
trebuie să ţină seama de limitele efectului devolutiv al apelului (art.
371) şi ale efectului său extensiv (art. 373), în sensul că reexaminarea
cauzei şi soluţionarea ei se face numai cu privire la persoana care a
declarat apel şi la persoana la care se referă apelul declarat, precum
şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces,
extinderea examinării şi la alte părţi fiind posibilă numai dacă
acestora nu li se crează o situaţie mai grea. Aplicîndu–se şi în apel
dispoziţiile din art. 372, instanţa de apel nu poate, prin hotărîrea sa,
să creeze o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel sau faţă
de partea cu privire la care s–a declarat de către procuror un apel în
favoarea acesteia.
3) Decizia instanţei de apel
Hotărîrea prin care instanţa de apel respinge sau admite apelul se
numeşte decizie.
Partea introductivă a deciziei trebuie să cuprindă menţiunile
prevăzute în art. 335, care se referă la structura sentinţei penale,
aplicabile corespunzător pentru judecata în apel. Expunerea cuprinde
temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea
sau admiterea apelului; în cazul admiterii apelului, în decizie trebuie
să se arate temeiurile care au condus la soluţionarea directă a cauzei
de către instanţa de apel şi a soluţiei date asupra fondului sau a
temeiurilor care au condus la trimiterea spre rejudecare a cauzei la
prima instanţă. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de
instanţa de apel atît cu privire la apel, cît şi cu privire la fondul cauzei,
data pronunţării deciziei, menţiunea că pronunţarea s–a făcut în
şedinţă publică şi că decizia este supusă recursului.
În cazul în care inculpatul s–a aflat în stare de deţinere, în expunere şi
dispozitiv trebuie să se arate dacă starea de deţinere se menţine sau
se revocă, precum şi timpul care se deduce din pedeapsă.
 DPP–ps–186
Dacă s–a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă,
decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil
de la care procesul trebuie să–şi reia cursul. Cînd s–a decis restituirea
cauzei pentru completarea urmăririi penale, decizia trebuie să
cuprindă şi indicaţiile arătate în art. 333 al. 2, care se referă la
motivele restituirii, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor ce urmează a
fi constatate şi prin ce mijloace de probă.
§1. Rejudecarea cauzei după desfiinţarea în apel a
hotărîrii primei instanţe
1) Limitele rejudecării cauzei de către prima
instanţă
Spre deosebire de recurs, în apel judecarea cauzei în fond, cu o nouă
apreciere dată probelor, se produce înainte de desfiinţarea hotărîrii
primei instanţe, dar în vederea reformării sau anulării acestei hotărîri.
Rejudecarea cauzei, după desfiinţarea hotărîrii apelate, se face
întotdeauna de către prima instanţă, în cazurile arătate mai sus.
Rejudecarea cauzei de către prima instanţă are loc în limitele în care a
fost desfiinţată hotărîrea apelată. În cazul în care desfiinţarea hotărîrii
apelate a fost integrală, rejudecarea se desfăşoară cu privire la toate
faptele şi persoanele la care se referă actul de sesizare a instanţei.
Însă cînd desfiinţarea hotărîrii primei instanţe este parţială,
rejudecarea cauzei are loc numai cu privire la faptele şi persoanele cu
privire la care s–a desfiinţat hotărîrea primei instanţe, numai în latura
penală sau numai în latura civilă pentru care s–a dispus rejudecarea.
Instanţa de rejudecare poate trece peste aceste limite atunci cînd, la
rejudecare, se schimbă situaţia de fapt pe care a avut–o în vedere
instanţa de apel la soluţionarea apelului109.
La rejudecare se aplică principiul non reformatio in pejus în sensul că,
dacă s–a desfiinţat hotărîrea în apelul uneia din părţi sau în apelul
procurorului declarat în favoarea uneia din părţi, nu se poate agrava
situaţia acestei părţi. Dacă hotărîrea a fost desfiinţată în apelul
procurorului declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii
vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa şi o pedeapsă mai
grea.
1) Obligativitatea indicaţiilor date prin decizia
instanţei de apel
Conform art. 385 al. 1, instanţa de rejudecare trebuie să se
conformeze hotărîrii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de
fapt rămîne cea avută în vedere la soluţionarea apelului. În decizia
instanţei de apel se pot da indicaţii pentru rejudecare cu privire la
chestiuni de drept şi la chestiuni de fapt110.
Indicaţiile curpinse în decizia instanţei de apel prin care se trimite
cauza spre rejudecare la prima instanţă sînt obligatorii pînă în
109 Dacă s–a desfiinţat hotărîrea în apelul unui inculpat, care nu fusese legal
citat, la rejudecare se poate extinde judecata şi cu privire la un alt inculpat
pentru care nu se admisese apelul, dacă în urma administrării probelor la
rejudecare situaţia acestuia trebuie avută şi ea în vedere la soluţionarea
cauzei, cum ar fi constatarea că fapta la care a participat este prevăzută de
legea penală.
110 Desfiinţîndu–se hotărîrea primei instanţe, deoarece una din părţi a fost
judecată în lipsă, fără a fi fost elgal citată, prin decizia instanţei de apel se
indică ultimul act procedural rămas valabil de la care se reia cursul
procesului; dacă s–a desfiinţat hotărîrea pe motivul că inculpatul a fost citat
la o altă adresă decît cea reală, instanţa de judecată trebuie să–l citeze pe
inculpat la adresa indicată în decizia instanţei de apel; dacă la prima instanţă
nu a fost chemată persoana vătămată pentru a se constitui parte civilă sau
nu a fost introdusă în cauză persoan responsabilă civilmente, instanţa de
rejudecare trebuie să se conformeze hotărîrii instanţei de apel.
 DPP–ps–187
momentul în care situaţia de fapt rămîne aceea avută în vedere la
soluţionarea apelului111.
2) Procedura de rejudecare a cauzei la prima
instanţă
Potrivit art. 384, rejudecarea cauzei la prima instanţă se desfăşoară
după dispoziţiile cuprinse în partea specială, titlul II, cap. I şi II, care se
aplică corespunzător; dispoziţiile la care se referă legea sînt
dispoziţiile generale ale judecăţii şi dispoziţiile pentru judecata în
primă instanţă. Deci rejudecarea cauzei la prima instanţă se face
după procedura obişnuită a unei judecăţi în primă instanţă, dar în
limitele în care s–a desfiinţat sentinţa apelată şi în conformitate cu
indicaţiile obligatorii ce trebuie respectate. Soluţionarea cauzei în fond
are loc prin condamnarea ori achitarea inculpatului sau prin încetarea
procesului penal, dar se ţine seama de persoana care a declarat apel
şi de calitatea procesuală pe care o are, căci şi la rejudecare se aplică
efectul devolutiv şi efectul de neagravare a situaţiei părţii în propria
sa cale de atac. În caz de rejudecare se poate dispune şi restituirea
cauzei la procuror, dacă sînt întrunite condiţiile cerute de art. 333.
Instanţa de rejudecare se pronunţă printr–o sentinţă, care este supusă
apelului, căci a judecat în primă instanţă.

Ca
p.
III.
R
e
c
u
r
s
u
l
Cap. II.
§1. Trăsăturile caracteristice ale recursului
În caracterizarea recursului penal prin reglementarea actuală trebuie
să fie luate în considerare cele două forme ale acestuia112:
– de a fi a doua cale de atac ordinară, succedînd apelului (formă
care caracterizează recursul);
– de a fi singura cale de atac ordinară, suplinind lipsa apelului.
Cele două forme ale recursului în reglementarea actuală conducîndu–
se după reguli diferite, mai ales în devoluţia pe care o provoacă,
trebuie reţinute acele caracteristici care îşi pot avea o aplicare la
amîndouă formele recursului, cu predominanţă la recursul ca a doua
cale de atac; ca urmare, putem considera că recursul este o cale de
atac ordinară, exercitabilă în orice cauză penală, cu devoluţie
predominant în drept, admisibilă în cazurile prevăzute de lege şi
preponderent de reformare.
111 Dacă inculpatul, printr–o cerere scrisă depusă la instanţa de rejudecare,
solicită să fie citat la o altă adresă decît cea indicată de instanţa de apel,
citarea se va face la această nouă adresă; dacă persoan vătămată, chemată
la prima instanţă, declară că nu se constituie parte civilă, nu mai este
obligatorie citarea ei în această calitate.
112 În Codul de procedură penală din 1936, deşi erau cauze pentru care nu
exista apel, ci numai recurs, recursul avea o singură formă, fie că era a doua
cale de atac ordinară, fie că era singura; de aceea, trăsăturile caracteristice
ale recursului erau aceleaşi pentru ambele cazuri.
 DPP–ps–188
În procesul nostru penal nu poate fi pus la îndoială caracterul
recursului de cale de atac ordinară, fiind reglementat într–un capitol al
Codului de procedură penală intitulat “Căile de atac ordinare”113.
Recursul este o cale de atac comună, căci este exercitabil în toate
cauzele penale114. Fără a exista o dispoziţie constituţională care să–l
consacre, recursul este actualmente deschis Ministerului Public şi
părţilor în orice cauză penală; în unele cauze, recursul constituie a
doua cale de atac ordinară, după apel, iar în altele calea de atac
ordinară unică; deci se poate declara recurs şi împotriva sentinţelor
penale pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie. Prin acest caracter,
recursul se deosebeşte de apel, care nu este deschis tuturor
hotărîrilor pronunţate în primă instanţă.
Recursul este o cale de atac cu devoluţie predominant în drept. Faţă
de sistemul “casării pure”, susţinut de unii teoreticieni, şi de cel
“exclusiv în drept” din legislaţia unor ţări, atît Codul de procedură
penală român din 1936, cît şi reglementarea actuală din ţara noastră
au adoptat pentru recursul ca o a doua cale de atac ordinară o
devoluţie mai nuanţată, prin care se lasă totuşi instanţei de recurs
dreptul de a face unele constatări de fapt şi unele aprecieri privind
denaturarea probelor, fie în raport de probele din dosar, fie de
înscrisurile noi depuse în recurs. Privind recursul reglementat ca
singura cale de atac ordinară, care devoluează cauza “sub toate
aspectele” de fapt şi de drept, se poate susţine că recursul nu mai
este o cale de atac exclusiv în drept, ci predominant în drept. Această
formulare este de natură a ne arăta că recursul îşi păstrează esenţa
de a fi o cale de atac împotriva încălcării legii de procedură şi a celei
substanţiale, dar nu în mod exclusiv, lăsîndu–se posibilitatea ca, în
cazul unor grave erori de fapt, în care soluţia adoptată nu corespunde
adevărului, instanţa de recurs să intervină şi să restabilească
adevărul, iar acolo unde nu este apel, recursul trebuie să înlocuiască
lipsa căii de atac privitoare la situaţiile de fapt, avînd dreptul să
restabilească situaţia reală de fapt a cauzei.
Intenţia legiuitorului român de a nu face din recurs o cale exclusiv în
drept rezultă şi din modificarea recentă a art. 385 al. 1 pct. 14, care
admite ca un caz de casare “cînd s–au aplicat pedepse greşit
individualizate în raport cu prevederile art. 72 Cod penal sau în alte
limite decît cele prevăzute de lege”, modificare care are în vedere, în
legătură cu individualizarea pedepsei, reexaminarea împrejurărilor de
fapt care pot determina această reindividualizare.
Recursul este o cale de atac admisibilă în cazurile prevăzute de lege.
Spre deosebire de apel, în temeiul căruia instanţa de apel
examinează, în limitele devoluţiei, întreaga cauză, sub toate aspectele
de fapt şi de drept, nefiind limitată la temeiurile invocate şi cererile
formulate de apelant, potrivit art. 3866 al. 2 instanţa de recurs
examinează cauza în limitele cazurilor de casare prevăzute în art.
3859. Condiţionarea admiterii recursului de încadrarea criticilor aduse
de recurent hotărîrii recurate într–unul din cele 22 de cazuri de casare
face ca în recurs să nu fie luate în considerare orice lipsuri ale hotărîrii
atacate, ci numai acelea pentru care legea înţelege să intervină
casarea hotărîrii şi rejudecarea cauzei. Din acest punct de vedere,

113 în alte legislaţii, recursul este reglementat între căile de atac

extraordinare, pe considerentul că are un cadru restrîns în care poate fi
exercitat.
114 În Constituţia României din 1923 se prevedea că recursul este de “ordin
constituţional”, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că în orice cauză penală
era deschis dreptul la recurs, iar pe de altă parte, că această cale de atac nu
putea fi suprimată printr–o lege ordinară.
 DPP–ps–189
recursul capătă un caracter restrictiv în eliminarea tuturor erorilor de
fapt şi de drept, contrar apelului, şi se justifică prin aceea că este a
doua cale de atac ordinară ce se exercită în aceeaşi cauză. Un
element restrictiv constă şi în obligaţia recurentului de a formula
motive de recurs, încadrate în cazurile de casare, pe care trebuie să le
prezinte la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului
termen de judecată, fără însă ca această obligaţie să aibă ca urmare
nulitatea recursului (sancţiune prevăzută sub Codul de procedură
penală din 1936). Chiar şi atunci cînd instanţa de recurs are dreptul să
ia în considerare din oficiu un caz de casare, se aplică aceste limite de
casare, întrucît o parte din cele 22 de cazuri de casare pot fi luate în
considerare din iniţiativa instanţei (art. 3859 al. 2). Dimpotrivă, cînd
recursul este calea de atac ordinară unică, nu este limitat la cazurile
de casare prevăzute în art. 3859, instanţa de recurs avînd dreptul să
invoce, din oficiu, orice lipsă a hotărîrii atacate, fiind obligată să
examineze întreaga cauză sub toate aspectele.
Recursul este o cale de atac preponderent de reformare. În
reglementarea actuală, recursul fiind judecat de o instanţă ierarhic
superioară celei care a pronunţat hotărîrea recurată, îndeplineşte
prima cerinţă a căii de reformare; în ce priveşte cea de–a doua cerinţă
– de a soluţiona, după casare, cauza în fond, cu sau fără rejudecare –
aceasta este îndeplinită deoarece cele mai multe cazuri de casare
atrag şi soluţionarea cauzei în fond de către instanţa de recurs.
Cazurile de casare cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă sau
la instanţa de apel, care caracterizează calea de atac de anulare, au
rămas o excepţie, fiind limitativ determinate de lege. Ca urmare,
regula fiind casarea cu soluţionarea cauzei de către instanţa de
recurs, direct sau după rejudecare, recursul poate fi caractrerizat ca o
cale de atac preponderent de reformare, subliniindu–se astfel că, în
unele cazuri, este şi o cale de atac de anulare.
§1. Hotărîrile penale supuse recursului
1) Două forme de reglementare a recursului penal
Spre deosebire de reglementările recursului prevăzute de Codul de
procedură penală din 1936 şi cel din 1968, prin noua reglementare
instituită prin Legea nr. 45/1993 şi Legea nr. 141/1996 se consacră
două forme de exercitare a recursului, cu implicaţii în ceea ce priveşte
cazurile de casare, judecata în recurs şi soluţiile pe care le poate
adopta instanţa de recurs. Una din aceste forme, caracterizată prin
aceea că recursul este a două cale de atac ordinară, se prezintă ca
forma tradiţională a recursului, ca o cale de atac “predominant în
drept”, prin care se urmăreşte realizarea unei uniforme interpretări şi
aplicări a legii în cauzele penale. Cea de–a doua formă, în care
recursul se constituie ca singura cale de atac ordinară, include şi
elemente ale apelului, căutîndu–se a se asigura nu numai o aplicare
uniformă a legii, ci şi o stabilire completă şi exactă a faptelor, precum
şi o individualizare corectă a sancţiunilor aplicate; în această formă a
recursului, verificarea hotărîrii recurate se face sub toate aspectele de
fapt şi de drept, ca şi la apel, cu deosebirea că soluţiile date în recurs
diferă de cele date la judecata în apel.
Elementul care determină aplicarea uneia sau celeilalte forme a
recursului îl constituie caracterul hotărîrii atacate cu recurs. În cazul în
care recursul se îndreaptă împotriva unei hotărîri date în apel, se
aplică forma tradiţională a recursului de a doua cale de atac ordinară,
devoluînd cauza preponderent în drept; dacă recursul se îndreaptă
împotriva unei hotărîri penale date în primă instanţă, recursul devine
cale de atac ordinară unică, devoluînd cauza atît în fapt, cît şi în drept,
 DPP–ps–190
ca şi apelul; de asemenea, la judecata în recurs dispar condiţiile
impuse tradiţional recursului.
2) Atacarea cu recurs a deciziilor instanţelor de apel
Caracteristic pentru reglementarea actuală a recursului este
consacrarea sa ca a doua cale de atac ordinară, după apel. Ca
urmare, recursul se îndreaptă, în primul rînd, împotriva hotărîrilor
penale pronunţate de instanţele de apel.
Potrivit art. 27, 281 şi 282, judecă în apel tribunalul, tribunalul militar
teritorial, curtea de apel şi Curtea Militară de Apel; deciziile date de
aceste instanţe, judecînd în apel, sînt susceptibile de recurs115.
Deşi sînt decizii date de instanţele de apel, nu sînt susceptibile de
recurs deciziile prin care s–a admis apelul, s–a desfiinţat hotărîrea
apelată şi s–a dispus rejudecarea cauzei de către prima instanţă,
deoarece această decizie, care nu soluţionează fondul cauzei, avînd
un caracter intermediar, determină doar o reluare a ciclului procesual
dintr–o etapă depăşită (art. 3851 lit. e teza finală).
Sînt însă susceptibile de recurs deciziile instanţei de apel care,
constatînd existenţa vreuneia din situaţiile arătate în art. 333, dispun
restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Deşi iniţial, în art. 332, se făcea referire la prima instanţă de judecată,
faţă de dispoziţia care permite ca şi instanţa de apel să dispună
restituirea cauzei la procuror, decizia dată în acest sens este o decizie
de desesizare care, în înţelesul art. 332 al. 3, poate fi atacată cu
recurs. Excepţia prevăzută în art. 3851 lit. e teza finală privind
hotărîrile intermediare priveşte numai decizia de trimitere a cauzei
spre rejudecare la prima instanţă, nu şi pe aceea de restituire a cauzei
la procuror.
Încheierile pronunţate în cursul judecăţii de către instanţa de apel pot
fi atacate cu recurs numai odată cu decizia de fond; recursul declarat
împotriva deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheirilor, chiar
dacă acestea au fost date după pronunţarea deciziei; o exemplificare
a acestor încheieri, adaptată la regulile judecăţii în apel, a fost dată în
legătură cu închierile ce pot fi atacate cu apel odată cu fondul.
Conform art. 3851 al. 2, în cazurile prevăzute de lege pot fi atacate cu
recurs separat şi unele încheieri date de instanţa de apel. Intră în
această categorie de încheieri susceptibile de un recurs separat:
a) Încheierile privind măsurile preventive luate de instanţa de apel şi
care, potrivit art. 141, 159 al. 7, 1608 al. 6, pot fi atacate cu recurs
separat; deşi în aceste dispoziţii legale nu se prevede în mod
expres că se poate introduce un recurs “separat” (cum cere art.
3851 al. 2), această cerinţă a legii se deduce din dispoziţia potrivit
căreia recursul se declară în termen de 3 zile, deosebit de
termenul de 10 zile pentru decizia de fond. Astfel, în cursul
judecăţii în apel se poate dispune, prin încheiere, luarea sau
revocarea măsurii preventive ori revocarea liberării provizorii sub
control judiciar sau pe cauţiune; aceste încheieri pot fi atacate cu
recurs separat.

115 De exemplu, decizia prin care s–a admis apelu inculpatului poate fi
atactă cu recurs de către procuror; decizia prin care s–a admis apelul
procurorului şi s–a agravat situaţia inculpatului poate fi atacată cu recurs de
către inculpat. Procurorul poate ataca cu recurs orice hotărîre pronunţată de
instanţa de apel, cu excepţia celor excluse de lege; procurorul poate declara
recurs şi împotriva hotărîrii instanţei de apel prin care s–a admis apelul
declarat de una din părţi şi s–a schimbat sau modificat hotărîrea primei
instanţe, chiar dacă nu declarase apel în cauză, fiind interesat în revenirea la
soluţia pe care o acceptase prin neapelare.
 DPP–ps–191
b) Încheierile prin care se confirmă măsura internării medicale (art.
162), atunci cînd această măsură a fost luată în mod provizoriu de
către instanţa de apel.
c) Încheierile prin care s–a dispus de către instanţa de apel
suspendarea judecăţii cauzei în conformitate cu art. 303. Deşi
textul prevede că poate fi atacată cu recurs separat încheierea
dată de prima instanţă, aceeaşi raţiune impune ca şi încheierea de
suspendare a judecăţii dată de către instanţa de apel, care
întrerupe cursul judecăţii, să poată fi atacată cu recurs spre a se
verifica corectitudinea măsurii luate.
Nu sînt supuse recursului hotărîrile prin care se soluţionează
conflictele de competenţă şi cererile de strămutare, deoarece aceste
hotărîri nu sînt pronunţate ca “instanţe de apel”, cum prevede art.
3851 lit. e, ci ca instanţe care “soluţionează” anumite cereri date în
competenţa lor (art. 27, 271, 28, 281, 29).
1) Atacarea cu recurs a hotărîrilor pronunţate de
prima instanţă
Sentinţele pronunţate de prima instanţă care nu sînt supuse apelului
pot fi atacate cu recurs. În aceste cazuri, recursul este o cale de atac
ordinară unică şi are o reglementare specială.
Pot fi atacate cu recurs:
a) Sentinţele asupra fondului pronunţate de judecătorii, în cazul
infracţiunilor menţionate în art. 279 al. 2 lit. a, precum şi orice alte
cazuri prevăzute de lege că pot fi atacate numai cu recurs.
b) Sentinţele asupra fondului pronunţate de tribunalele militare, în
cazul infracţiunilor menţionate în art. 279 al. 2 lit. a şi al
infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de
lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.
c) Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de
Apel.
d) Sentinţele pronunţate de secţia penală şi de secţia militară a Curţii
Supreme de Justiţie.
e) Sentinţele de dezinvestire pronunţate de judecătorii, tribunale,
curţi şi Curtea Supremă de Justiţie, cînd au judecat în primă
instanţă116.
Dacă sentinţele susceptibile de apel nu pot fi atacate cu recurs,
aceeaşi soluţie se impune şi atunci cînd o astfel de sentinţă nu a fost
atacată cu apel sau apelul declarat a fost retras (art. 3851 al.ult.). Pe
de o parte, această dispoziţie împiedică folosirea recursului în locul
apelului, prin nerecurgerea la apel sau prin retragerea unui apel
declarat în termen; pe de altă parte, potrivit art. 416 pct. 1 şi 2,
sentinţele care nu au fost apelate sau pentru care apelul declarat a
fost retras sînt considerate definitive şi pot fi excutate; or, recursul
fiind o cale ordinară de atac, nu poate fi exercitat împotriva unei
hotărîri definitive. Persoanele care nu au declarat apel împotriva
sentinţei pot declara recurs împotriva deciziei date în apelul declarat
de altă persoană, dacă s–au adus modificări sentinţei.
Încheierile pronunţate de prima instanţă în cauzele în care împotriva
sentinţelor se poate declara recurs pot fi atacate şi ele cu recurs, dar
numai odată cu sentinţa; şi pentru aceste încheieri se prevede că
116 Deşi textul art. 3851 nu se referă la aceste sentinţe de dezinvestire,
atacarea lor cu recurs decurge din dispoziţiile art. 332–337, care prevăd că
sentinţele de restituire sau de trimitere a cauzei la procuror pot fi atacate cu
recurs de către procuror şi de către inculpatul deţinut în acea cauză. Pentru
aceeaşi raţiune, deşi nu se prevede în mod expres, pot fi atacate cu recurs şi
sentinţele de dezinvestire pronunţate în temeiul art. 285 şi 300 al. 2,
deoarece şi în aceste caazuri se dispune trimiterea sau restituirea cauzei la
procuror pentru efectuarea sau completarea urmăririi penale.
 DPP–ps–192
recursul declarat împotriva sentinţei se socoteşte făcut şi împotriva
încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea
sentinţei. De la această regulă fac excepţie încheierile pronunţate de
prima instanţă care pot fi atacate separat cu recurs. Intră în categoria
încheierilor pronunţate de prima instanţă care pot fi atacate cu recurs
separat:
a) Încheierile date de prima instanţă în legătură cu măsurile
preventive. Pentru unele încheieri, legea prevede în mod expres că
pot fi atacate cu recurs separat (cele prevăzute în art. 141, prin
care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea de
drept a unei măsuri preventive)117.
b) Încheierile date de prima instanţă în legătură cu plîngerile făcute
împotriva modului în care s–au dispus ori s–au aplicat măsurile
asigurătorii, în condiţiile art. 168 al. 2 şi 169 al. 1, pentru care se
prevede posibilitatea atacării lor cu recurs separat.
c) Încheierile primei instanţe de judecată prin care s–a confirmat
măsura de siguranţă a internării medicale în condiţiile art. 162
al.ult.
d) Încheierea primei instanţe prin care s–a dispus suspendarea
judecării cauzei, în condiţiile art. 303 al. 3.
Nu pot fi atacate cu recurs – nici odată cu fondul şi nici separat –
încheierile prin care s–a admis ori s–a respins abţinerea, prin care s–a
admis recuzarea, precum şi încheierea prin care s–a refăcut un dosar
sau înscris pierdut, în condiţiile art. 509.
§1. Cazurile în care hotărîrile recurate sînt supuse
casării (art. 385 9, 385 6)
1) Cazuri (motive) de casare şi motive de recurs
În art. 3859 sînt prevăzute cazurile în care hotărîrile sînt supuse
casării, iar titulatura marginală se referă la “cazurile în care se poate
face recurs”. În alte dispoziţii privitoare la recurs se foloseşte expresia
“motivele de casare” (art. 3856, art. 3859 al.ult.), “motivele de recurs”
(art. 38510, art. 38512 al. 3, art. 38514), precum şi “temeiurile invocate”
(art. 3856 al 3). Terminologia folosită de Cod pune semn de egalitate
între “cazuri” şi “motive” de casare, dar face deosebire între acestea
şi “motivele de recurs”. Pentru a consacra o terminologie unitară şi în
spiritul legii, trebuie să facem deosebire între “cazurile (temeiurile) de
casare” şi “motivele de recurs”.
Cazurile de casare sînt acele erori de procedură şi de judecată care
pot duce la admiterea recursului şi casarea hotărîrii recurate; ele sînt
prevăzute în art. 3859, sub forma a 22 de încălcări ale legii de
117 Potrivit practicii instanţei supreme, nu sînt susceptibile de recurs separat
încheierile prin care s–a respins cererea inculpatului de revocare a măsurii
preventive luate anterior şi nici încheierea prin care s–a respins cererea
procurorului de luare a măsurilor preventive de către instanţă. Pentru alte
încheieri, prin Legea nr. 45/1993 s–a instituit posibilitatea atacării lor cu
recurs, înlăturîndu–se astfel prevederea care le considera definitive, cum
sînt: încheierea prin care s–a soluţionat plîngerea inculpatului împotriva
ordonanţei de arestare preventivă sau a aceleia de obligare de a nu părăsi
localitatea (art. 1401 al. 6); încheierea prin care s–a hotărît asupra prelungirii
duratei arestării preventive a inculpatului (art. 159 al. 7); încheierea prin care
s–a soluţionat în primă instanţă cererea de liberare provizorie sub control
judiciar sau pe cauţiune (art. 1608 al. 6) sau s–a soluţionat plîngerea
împotriva ordonanţei procurorului prin care s–a respins cererea de liberare
provizorie (art. 1609 al. 2). Cu toate că pentru aceste încheieri nu se mai
prevede în mod expres că pot fi atacate cu recurs separat, nu se poate trage
concluzia că ele pot fi atacate doar odată cu fondul: termenul de recurs – 3
zile – este diferit de cel obişnuit, iar inculpatul, deşi deţinut, poate fi judecat
şi în lipsă, spre deosebire de judecarea recursului împotriva sentinţei de fond.
 DPP–ps–193
procedură penală şi ale legii materiale, care atrag casarea hotărîrii
atacate cu recurs şi, ca urmare, reformarea acesteia sau rejudecarea
cauzei. Aceste cazuri de casare au un caracter general, în sensul că se
aplică în toate cauzele penale, erorile se pot referi la situaţii care
afectează toate părţile din proces sau numai unele din ele, în care
trebuie să se încadreze situaţiile concrete de încălcare a legii comise
în cauza care se judecă. Fiecare caz de casare poate cuprinde un
variat număr de situaţii concrete de încălcare a legii, şi nu atrage
casarea hotărîrii atacate decît în prezenţa unei asemenea situaţii
concrete de încălcare a legii118.
Legea foloseşte denumirea de motive de recurs atunci cînd se referă
la acele încălcări ale legii dintr–o cauză concretă, de natură a se
încadra într–unul din cazurile de casare. Motivele de recurs se
formulează de către Ministerul Public şi de părţile care au declarat
recurs şi constituie criticile concrete pe care le aduc hotărîrii pe care
au recurat–o. Motivele de recurs trebuie să întrunească două condiţii
cerute de lege: să se refere la situaţia celui ce invocă motivul de
recurs şi să se încadreze în limitele determinate de calitatea sa
procesuală119. Nu toate motivele de recurs formulate de Ministerul
Public sau de părţi sînt întemeiate, în sensul că se încadrează într–
unul din cazurile de casare; într–o asemenea situaţie, motivul de
recurs este nefondat şi urmează a fi respins de către instanţa de
recurs. Numai atunci cînd situaţia concretă invocată prin recurs
constituie un caz de casare se poate admite recursul şi casa hotărîrea
recurată.
Pentru un singur caz de casare se pot formula mai multe motive de
recurs; unele din ele pot fi nefondate, iar cazul de casare nu va opera;
alte motive de recurs pot fi întemeiate, şi atunci cazul de casare va
opera120.
Atunci cînd în cauză există recursurile şi ale Ministerului Public şi ale
părţilor, fiecare recurent va formula motive de recurs, dintre care

118 De exemplu, unul din cazurile de casare se referă la nerespectarea

dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;
într–un asemenea caz de casare poate fi încadrată judecarea cauzei de către
judecătorie în loc de tribunal sau invers, de către tribunal în loc de curtea de
apel, de tribunalul militar în loc de o instanţă civilă; de asemenea, judecarea
cauzei de către o altă instanţă decît cea competentă prin prorogare sau
căreia i s–a trimis cauza prin strămutare etc. În astfel de cazuri de casare pot
fi încadrate, de regulă, încălcările de lege care au afectat toate părţile din
proces, dar pe motive diferite; de exemplu, un caz de casare constă în
judecarea cauzei în apel în lipsa unei părţi nelegal citate; acest caz de casare
poate curpinde variate situaţii concrete: inculpatul nu a fost ctat la adresa
unde locuieşte, partea civilă a fost citată pentru un alt termen de judecată
decît cel fixat, partea responsabilă civilmente nu a fost citată deloc. I se
spune “caz de casare” pentru că numai încălcarea legii prevăzută în art. 3859
poate atrage admiterea recursului şi casarea hotărîrii respective.
119 Inculpatul nu poate invoca un motiv de recurs care–l priveşte pe alt
inculpat ce nu a declarat recurs; partea civilă nu poate pretinde schimbarea
încadrării juridice a faptei, critică referitoare la latura penală pentru care nu
are drept de recurs.
120 În cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 21 Cod procedură penală –
“cînd judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a
unei părţi” – motivul de recurs al inculpatului de a nu fi fost citat la adresa pe
care o pretinde ori cel invocat de partea civilă că a fost citată pentru un alt
termen pot fi neîntemeiate, deoarece se constată că procedura de citare s–a
făcut potrivit legii; dacă partea responsabilă civilmente nu fusese în realitate
citată, atunci numai acest motiv de recurs face să opereze cazul de casare
indicat, motivele de recurs ale inculpatului şi ale părţii civile fiind respinse ca
nefondate.
 DPP–ps–194
unele pot fi comune (incompetenţa instanţei care a judecat cauza), iar
altele diferite, după interesul legitim pe care–l are fiecare parte din
proces, încadrate însă în cazuri diferite de casare. Dacă fiecare motiv
de recurs este întemeiat, casarea se va dispune pentru unul sau toate
cazurile de casare invocate, dar în interesul celui ce a invocat motivul
de recurs găsit întemeiat. Cînd există şi recursul procurorului, fără
vreo rezervă, temeinicia vreunui recurs al inculpatului sau al oricărei
părţi face ca acesta să devină un motiv de recurs şi pentru procuror,
căci acesta veghează la aplicarea corectă a legii, cu respectarea
limitelor efectului de neagravare a situaţiei părţii în recursul
procurorului declarat în favoarea părţii respective.
1) Cazurile în care se poate face recurs (art. 385 9)
În determinarea prin lege a “cazurilor de casare” se poate adopta o
concepţie sintetică sau una analitică. Concepţia sintetică presupune o
formulare generală, urmînd ca jurisprudenţa să determine toate
cazurile pe care le cuprinde. Concepţia analitică, dimpotrivă, enumeră
amănunţit cazurile de casare, obligînd jurisprudenţa să încadreze
erorile de fapt şi de drept în cazurile de casare prevăzute de lege,
ceea ce implică o enumerare limitativă a acestora121.
Reglementarea cazurilor de casare intervenită prin Legea nr. 45/1993
a revenit la concepţia analitică în formularea cazurilor de casare,
prevăzînd iniţial (art. 3859) un număr de 21 de cazuri de casare, fără a
le mai împărţi în cazuri de casare de formă şi cazuri de casare de
fond, fără a le denumi erori de fapt şi erori de drept. Întrucît aceste
cazuri de casare s–au dovedit necuprinzătoare pentru toate erorile
care ar justifica casarea unei hotărîri penale, prin Legea nr. 141/1996
s–a mai adăugat un caz de casare – pct. 171 – şi au fost reformulate
trei cazuri de casare prin care s–a extins controlul instanţei de recurs
la noi lipsuri ale hotărîrii recurate, care nu fuseseră avute în vedere
iniţial. Prin noua reglementare s–a dat un caracter mai puţin formalist
recursului, admiţîndu–se reindividualizarea pedepsei, ceea ce este o
apreciere de fapt caracteristică instanţei de fond.
Formularea analitică a cazurilor de casare implică un caracter
limitativ, în sensul că nu se poate admite recursul decît în temeiul
unuia din cazurile de casare prevăzute de lege. La această concluzie
121 Iniţial, legislaţia franceză cuprindea două cazuri de casare: violarea
formelor de procedură (care se completa cu reglementarea nulităţilor, ca
sancţiuni ale încălcării legii de procedură) şi violarea legii materiale
(încălcarea legii penale şi civile în soluţionarea cauzei). Ulterior s–a ajuns la
reglementarea a cinci cazuri de casare, toate cazurile referindu–se la erori de
drept. În acest mod, se adoptase concepţia sintetică.
Codul nostru de procedură penală din 1936 a adoptat o concepţie analitică,
fiind formulate 8 nulităţi de formă, 9 nulităţi de fond şi 2 motive speciale de
recurs, cele mai multe referindu–se la erori de drept. O asemenea
reglementare venea în ajutorul jurisprudenţei, deoarece procurorul şi părţile
puteau mai uşor să încadreze lipsurile hotărîrii recurate într–unul din cazurile
de casare, mai ales că existau două cazuri generale (încălcarea formelor
procesuale şi violarea legii sau aplicarea sa greşită).
Datorită reglementării recursului ca singură cale de atac ordinară, Codul de
procedură penală din 1968 a renunţat la concepţia analitică şi a adoptat o
concepţie sintetică, reglementîndu–se două cazuri generale de casare:
nelegalitatea şi netemeinicia hotărîrii recurate, cu subcazuri cu acelaşi
caracter sintetic: nerespectarea dispoziţiilor legale care garantează aflarea
adevărului sau care asigură drepturile părţilor, neadministrarea tuturor
probelor necesare pentru aflarea adevărului, aprecierea necompletă sau
greşită a probelor administrate, reţinerea unor fapte în împrejurări care nu
corespund probelor şi nu reprezintă adevărul, neconformitatea soluţiei date
cu prevederile legii şi lipsa de justeţe a soluţiei adoptate; unele din aceste
cazuri se încadrau în nelegalitatea hotărîrii recurate, altele în netemeinicia ei.
 DPP–ps–195
contribuie şi dispoziţia art. 3856, care prevede că “instanţa de recurs
examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în
art. 3856”, ceea ce ar exclude invocarea unor lipsuri care nu s–ar
încadra în unul din aceste cazuri122.
În raport cu erorile de drept sau de fapt la care se referă cele 22 de
cazuri de casare prevăzute în art. art. 3859, acestea se pot împărţi în
trei grupe123:
– încălcarea normelor legale de procedură, de natură a aduce
atingere posibilităţi soluţionării juste a cauzei şi drepturilor
procesuale ale părţilor, urmînd să se încadreze în nulităţile
operante;
– încălcarea normelor legii penale şi a celei civile în soluţionarea
acţiunii penale şi a acţiunii civile prin hotărîrea recurată;
– au fost reţinute fapte neadevărate sau nu s–au reţinut fapte
adevărate care constiuie o gravă eroare de fapt în soluţionarea
cauzei.
1) Cazuri de casare rezultînd din încălcarea normelor
legale de procedură penală
Analizîndu–se cazurile în care se poate face recurs, prevăzute în art.
3859, se reţin ca rezultînd din încălcarea normelor legale de procedură
penală cazurile înscrise sub numerele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,
19 şi 21; pentru a opera aceste cazuri de încălcare a legii de
procedură penală este necesar să se constate dacă actul procedural
efectuat în condiţii nelegale întruneşte condiţiile în care este
sancţionat cu nulitatea. Unele din cazurile enumerate se încadrează în
situaţiile în care operează nulitatea absolută; ca urmare, vătămarea
produsă prin încălcarea legii există întotdeauna şi nu poate fi
înlăturată în nici un mod, ceea ce permite invocarea nulităţii direct la
instanţa de recurs de către procuror sau de către părţi; potrivit art.
3859 al. 2, cazurile rezultînd din nulitatea absolută se iau în
considerare întotdeauna şi din oficiu.
Încălcare normelor de procedură sancţionate cu nulitatea absolută se
poate produce la urmărirea penală, la judecata în primă instanţă sau
la judecata în apel; întrucît la judecata în apel nu se prevede – în afară
de incompetenţa după materie sau după calitatea persoanei – că
încălcarea dispoziţiilor care reglementează urmărirea penală şi
judecata în primă instanţă atrag desfiinţarea hotărîrii apelate cu
trimiterea sau restituirea cauzei la procuror ori cu trimiterea spre
rejudecare la prima instanţă pentru refacerea actelor nule, se poate
trage concluzia că nu pot fi cazuri de casare decît acele încălcări ale
122 Jurisprudenţa poate, printr–o interpretare extensivă a cazurilor de
casare, să admită recursul dacă există lipsuri similare cu cele avute în vedere
în mod expres de legiuitor şi care impun casarea hotărîrii recurate. Astfel,
lipsa încheierii şedinţei de judecată în care au avut loc dezbaterile judiciare
nu este prevăzută în mod expres de nici unul din cazurile de casare
prevăzute în art. 3859; cu toate acestea, lipsa încheierii de dezbateri
împiedică verificarea respectării de către prima instanţă sau de instanţa de
apel a dispoziţiilor cu privire la compunerea instanţei, participarea
procurorului, publicitatea şedinţei de judecată, prezenţa părţilor şi asistenţa
juridică obligatorie, toate formînd cazuri de casare prevăzute în art. art. 3859
pct. 3–5; ca urmare, această lipsă devine un caz de casre prin legătura
strînsă pe care o are cu nerespectarea altor dispoziţii pentru care există
cazuri de casare.
123 Examinarea cazurilor de casare prin gruparea lor în aceste trei grupe, şi
nu neapărat în ordinea prevăzută în art art. 385 9, se explică, pe de o parte,
prin existenţa unor condiţii care sînt comune cazurilor din fiecare categorie
şi, pe de altă parte, se foloseşte o clasificare a cazurilor de casare în error in
procedendo şi error in judicando, ultima subdivizîndu–se în error in jure şi
error in facto.
 DPP–ps–196
legii de procedură penală sancţionate cu nulitatea absolută care s–au
produs la judecata în apel. Atunci cînd recursul este îndreptat
împotriva hotărîrii primei instanţe de judecată, deoarece nu există
drept de apel împotriva acelei hotărîri, cazurile de casare care privesc
nulităţile absolute se referă la încălcarea dispoziţiilor care
reglementează judecata în primă instanţă şi, pentru unele încălcări ale
legii, şi la efectuarea urmăririi penale.
Alte cazuri din cele enumerate se încadrează în situaţiile în care
operează nulitatea relativă; întrucît vătămarea nu este prezumată de
lege, trebuie constatată existenţa ei, fiind permisă, totodată, contra-
dovada sau înlăturarea ei prin alte modalităţi; nulitatea relativă nu
poate fi invocată decît de partea care a suferit vătămarea şi numai
dacă a fost invocată în termenul prevăzut de lege; de aceea, nulităţile
relative constituie cazuri de casare numai dacă s–au produs la
dezbaterile în fond ale cauzei la prima instanţă (dacă nu este drept de
apel) sau la judecata în apel ori în conţinutul hotărîrii date de instanţa
de apel; cazurile de casare rezultînd din nulitatea relativă a unui act
procesual nu se iau, de regulă, în considerare din oficiu.
A. Cazuri de casare rezultînd din nulităţi absolute
(art. 3859 pct. 1–7, 10, 11 Cod procedură penală)
a) Nu au fost respectate dispoziţiile privind
competenţa după materie sau după calitatea
persoanei (pct. 1)
Un caz tipic de nulitate absolută îl constituie judecarea unei cauze de
către o altă instanţă judecătorească decît cea competentă potrivit
normelor în vigoare în raport de natura şi gravitatea infracţiunii sau de
calitatea persoanei în momentul săvîrşirii infracţiunii124 (art. 25–29).
Alte cazuri de nulitate absolută operează atunci cînd nu au fost
respectate normele care determină competenţa prin prorogare în caz
de indivizibilitate (art. 35), de schimbare a încadrării juridice a faptei
de către instanţa ierarhic superioară sau a schimbării calificării faptei
printr–o lege nouă (art. 41); de asemenea, atunci cînd o cale de atac
extraordinară (revizuirea – art. 401), o procedură specială
(reabilitarea – art. 494) ori o procedură privind executarea (art. 460)
este judecată şi soluţionată de o instanţă necompetentă.
În art. 3859 nu se face distincţie între dispoziţiile privind competenţa
organelor de urmărire penală şi cele privind competenţa instanţelor
judecătoreşti. Ca urmare, se poate trage concluzia că va opera cazul
de casare şi atunci cînd au fost încălcate dispoziţiile privind
competenţa organelor de urmărire penală, mai ales ale art. 209 al. 3
şi 4, care prevede că în anumite cauze urmărirea se efectuează numai
de către procurorul de la parchetul de pe lîngă instanţa competentă
să judece cauza în primă instanţă. Efectuarea cercetării penale de
către un alt organ decît cel competent nu atrage nulitatea urmăririi
penale atunci cînd este invocată printr–un motiv de recurs deoarece,
potrivit art. 332 al. 1 şi 2, lipsa de comeptenţă trebuie invocată la
prima instanţă înainte de terminarea cercetării judecătoreşti.
b) Instanţa nu a fost sesizată legal (pct. 1)
Nulitatea operează atît în cazul sesizării primare, cît şi al sesizărilor
suplimentare şi derivate. Normele de sesizare primară sînt încălcate
atunci cînd instanţa a fost sesizată cu rechizitoriu în loc de plîngere
prealabilă sau invers; cînd rechizitoriul este emis cu nerespectarea
unor dispoziţii esenţiale (de un procuror necompetent, fără
124 De exemplu, va fi caz de casare dacă a judecat judecătoria în loc de
tribunal sau invers, o instanţă civilă în loc de una militară sau invers,
deoarece şi prima instanţă şi instanţa de apel nu aveau competenţa să
judece acea cauză.
 DPP–ps–197
confirmarea procurorului ierarhic superior – art. 209 al.ult.), cu
depăşirea limitelor prevăzute de lege (art. 263); cînd plîngerea
prealabilă a fost introdusă de o persoană fără calitate, peste termenul
prevăzut de lege, pentru o infracţiune care nu se înscrie în dispoziţiile
art. 279 al. 2 lit. a. Se încalcă normele de sesizare cînd, contrar
dispoziţiilor art. 317, este judecat şi condamnat inculpatul pentru o
altă faptă decît cea la care se referă rechizitoriul sau plîngerea
prealabilă, dacă nu s–a procedat la suplimentarea sesizării (o
asemenea situaţie este prevăzută şi în cazul de la pct. 12 teza a
doua).
În cazul sesizării suplimentare, nulitatea absolută operează dacă
inculpatul a fost judecat şi pentru alte acte materiale aparţinînd
infracţiunii supuse judecăţii, fără a exista o extindere a acţiunii
penale, ori pentru alte fapte penale faţă de care nu s–a dispus, potrivit
legii, extinderea procesului penal şi punerea în mişcare a acţiunii
penale, ori a fost judecată o persoană pentru care nu au fost făcute
formele legale de sesizare suplimentară a instanţei (art. 335–337).
Atunci cînd legea permite o sesizare derivată (declinare de
competenţă, sesizare după rezolvarea unui conflict de competenţă
sau a unei cereri de strămutare, sesizare cu rejudecarea cauzei după
desfiinţarea hotărîrii în apel sau după casarea hotărîrii în recurs – art.
42, 43, 385, 38518), încălcarea normelor de sesizare atrage nulitatea
absolută şi casarea hotărîrii recurate.
c) Instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori
s–au încălcat prevederile art. 292 al. 2 sau a
existat un caz de incompatibilitate (pct. 3)
Acest caz de casare prevede trei situaţii, toate legate de alcătuirea
completului de judecată. Nulitatea absolută operează:
– cînd instanţa este greşit compusă; sînt astfel de situaţii:
– cînd judecă în primă instanţă doi judecători în loc de unul
singur, cînd judecă în apel un complet de trei judecători în loc
de doi judecători;
– cînd nu se respectă dispoziţia care cere un anumit judecător
(cum este judecătorul desemnat pentru judecarea infractorilor
minori – art. 483 – sau care cere ca judecătorul militar care
prezidează şedinţa de judecată să aibă grad cel puţin egal cu al
inculpatului militar activ – art. 5 din Legea nr. 54/1993 pentru
organizarea instanţelor şi a parchetelor militare);
– cînd a judecat o persoană înainte de a fi căpătat calitatea de
judecător (nu depusese jurămîntul) sau după ce pierduse
această calitate
– cînd au deliberat şi soluţionat cauza alţi judecători decît cei care
au format completul de judecată la dezbaterile judiciare,
încălcîndu–se astfel principiul unicităţii completului de judecată
după începerea dezbaterilor125;
– cînd există un caz de incompatibilitate126 (art. 46–48); orice caz de
incompatibilitate operant la instanţa de apel atrage casarea
hotărîrii recurate ca urmare a unei nulităţi absolute.

125 În practică s–au întîlnit cazuri cînd în încheierea de şedinţă se

consemnau numele şi prenumele judecătorilor care au participat la dezbateri,
iar minuta era dată şi semnată de alţi judecători.
126 Prin această dispoziţie se confirmă punctul de vedere al celor care
considerau că incompatibilitatea se referă la compunerea instanţei şi, ca
atare, este garantată prin sancţionarea nerespectării ei cu nulitatea absolută.
 DPP–ps–198
a) Şedinţa de judecată nu a fost publică, în
afară de cazurile cînd legea prevede altfel
(pct. 11)
Întrucît există o menţiune în formularul unei încheieri, sentinţe sau
decizii că şedinţa a fost publică, sînt puţine cazurile în care se
constată încălcarea principiului publicităţii şedinţei de judecată.
Totuşi, au fost situaţii în care s–a consemnat că o cauză a fost
judecată şi soluţionată în camera de consiliu sau că şedinţa nu a fost
publică, deşi publicitatea era obligatorie; au fost şi cazuri în care în
documentul procedural nu se consemnează că şedinţa a fost publică
sau secretă, caz în care, dacă din alte acte ale dosarului nu rezultă
publicitatea şedinţei de judecată, operează cazul de casare. Nu va
opera casarea atunci cînd, deşi legea prevede că şedinţa nu este
publică, s–a desfăşurat însă în prezenţa publicului, deoarece ceea ce
se ocroteşte prin nulitatea absolută este publicitatea şedinţei de
judecată.
b) Judecata a avut loc fără participarea
procurorului sau a inculpatului, cînd aceasta
era obligatorie potrivit legii (pct. 5)
Participarea procurorului la judecata unei cauze penale în primă
instanţă, în apel sau în recurs este obligatorie în toate cazurile
prevăzute în art. 315. Ca urmare, cînd participarea procurorului este
obligatorie, judecarea cauzei fără participarea sa este lovită de
nulitate absolută. Prin “participarea” procurorului se înţelege nu
numai prezenţa sa fizică, ci activitatea sa ca procuror, astfel încît dacă
instanţa nu i–a dat cuvîntul şi procurorul nu şi–a expus punctul său de
vedere, se poate considera că nu a participat la judecată.
Cazurile în care participarea inculpatului la şedinţa de judecată este
obligatorie sînt prevăzute în art. 314 al. 2 (inculpatul este în stare de
deţinere, chiar în altă cauză) şi art. 484 (inculpatul este minor). Cînd
inculpatul este în stare de deţinere, incumbă instanţei obligaţia de a
lua măsuri să fie adus la judecată, astfel încît lipsa sa nu–i este
imputabilă; în cazul inculpatului minor, judecata nu poate avea loc în
lipsa sa, afară de cazul cînd există dovezi concrete că se sustrage de
la judecată. Cazul de casare se referă atît la participarea fizică a
inculpatului, cît şi la participarea sa procesuală, în sensul că i s–a
asigurat exercitarea drepturilor procesuale.
Participarea procurorului şi a inculpatului la judecată implică prezenţa
şi activitatea lor la şedinţa de dezbateri judiciare cînd s–au pus
concluzii asupra fondului cauzei, dar şi la şedinţele anterioare de
judecată dacă s–au adoptat măsuri ori s–au administrat probe.
c) Urmărirea penală sau jduecata au avut loc în
lipsa apărătorului, cînd prezenţa acestuia
era obligatorie (pct. 6)
Asistenţa juridică – sau “prezenţa apărătorului” în formularea legii –
este obligatorie în cazurile prevăzute în art. 171 şi 173 al. 3, cazuri
care se referă atît la urmărirea penală, cît şi la judecată. Iniţial, în
1993 s–a adoptat drept caz de casare lipsa apărătorului în cazurile în
care prezenţa sa este obligatorie la judecată; întrucît dispoziţiile art.
197 al. 2 şi 3 au fost interpretate în sensul că nulitatea absolută
operează şi în cazul lipsei apărătorului inculpatului la urmărirea
penală, prin Legea nr. 141/1996 s–a pus de acord acest caz de casare
cu textul privind nulităţile absolute; ca urmare, lipsa apărătorului
inculpatului, în cazurile în care prezenţa sa era obligatorie la
urmărirea penală şi la judecată, atrage nulitatea absolută şi poate fi
invocată drept caz de casare.
 DPP–ps–199
În ce priveşte lipsa apărătorului învinuitului în cursul urmăririi penale,
care se află sub sancţiunea nulităţii relative, poate constitui caz de
casare numai dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute de art. 197 al. 4,
care cer, pentru invocarea din oficiu de către instanţa de recurs, să se
constate că prin lipsa apărătorului învinuitului a fost periclitată aflarea
adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
În practică s–a considerat drept lipsă a apărătorului şi situaţia cînd, în
locul apărătorului ales care, motivat, nu s–a prezentat la judecată, a
fost desemnat un apărător din oficiu, care nu era pregătit pentru a
susţine apărarea; de asemenea, în cazul unor inculpaţi cu interese
contrare, dacă au fost asistaţi de acelaşi avocat din oficiu, deoarece
unul sau unii dintre ei nu s–au putut bucura de o asistenţă juridică de
calitate.
d) Judecata s–a făcut fără efectuarea anchetei
sociale în cauzele cu infractori minori (pct. 7)
Pornindu–se de la importanţa pe care o are ancheta socială în
soluţionarea cauzelor cu inculpaţi minori, s–a prevăzut (art. 197 al. 2
şi 3) că lipsa anchetei sociale este sancţionată cu nulitatea absolută;
ca urmare, este caz de casare a hotărîrii de condamnare a unui
inculpat minor pronunţată fără a exista un act de anchetă socială cu
privire la acesta. După casarea hotărîrii recurate, instanţa de recurs
poate dispune efectuarea anchetei sociale şi să rejudece cauza în
cunoştinţă de datele care se referă la persoana minorului, deoarece
este un element probatoriu care poate fi administrat şi la instanţa de
recurs, cu ocazia rejudecării cauzei în fond.
e) Instanţa nu s–a pronunţat asupra unei fapte
reţinute în sarcina inculpatului prin actul de
sesizare (pct. 10)
Instanţa de judecată este obligată să judece toate faptele săvîrşite de
inculpat cu care a fost sesizată prin rechizitoriu sau prin plîngerea
prealabilă adresată de către partea vătămată direct instanţei de
judecată. Este o dispoziţie privitoare la sesizarea instanţei a cărei
încălcare atrage nulitatea absolută asupra tuturor faptelor şi
persoanelor cu care a fost sesizată – fie prin actul primar de sesizare,
fie printr–un act de sesizare suplimentară – cazul de casare operează.
În acest caz de casare se include şi omisiunea instanţei de a se
pronunţa asupra acţiunii civile alăturate celei penale, decurgînd din
faptele cu care a fost sesizată instanţa de fond. În practică nulitatea
s–a produs şi atunci cînd instanţa a lăsat nerezolvată acţiunea civilă,
îndrumînd partea să se adreseze instanţei civile, deşi era obligată să
se pronunţe asupra reparaţiilor civile.
f) Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută
de lege sau introdusă tardiv
Prin exercitarea unei căi de atac se produce o “sesizare” a instanţei
de control judiciar; dispoziţiile referitoare la sesizarea instanţei fiind
prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, înseamnă că introducerea
unei căi de atac inadmisibile sau tardive este lovită de o nulitate
absolută127.
g) Alte cazuri de casare din nulităţi absolute
Modul în care s–a desfăşurat şedinţa de judecată se consemnează
într–o încheiere; lipsa încheierii de şedinţă (art. 305) nu este

127 De exemplu, admiterea de către tribunal a unui apel îndreptat împotriva

unei sentinţe a judecătoriei prin care aceasta şi–a declinat competenţa
atrage admiterea recursului, fiindcă sentinţele de declinare de competenţă
nu sînt supuse nici unei căi de atac ordinare; aceeaşi soluţie şi cînd apelul
declarat de partea vătămată se referă la o infracţiune pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale se dispune din oficiu.
 DPP–ps–200
prevăzută printre cazurile de nulitate absoută, dar – întrucît nu se
poate şti dacă au fost respectate dispoziţiile care se află sub
sancţiunea nulităţii absolute (cum sînt cele privitoare la compunerea
instanţei, la incompatibilitate, la participarea procurorului, inculpatului
şi apărătorului – în cazurile în care participarea lor este obligatorie) –
în practică s–a considerat că operează o nulitate absolută şi, ca
urmare, operează şi cazul de casare corespunzător dispoziţiilor
încălcate. De asemenea, lipsa minutei, nesemnarea ei de către un
judecător face imposibilă stabilirea respectării principiului unicităţii
completului de judecată, ceea ce face să se aplica cazul de casare
corespunzător.
B. Cazuri de casare din nulităţi relative (art. 385 9
pct. 8, 9 10 – tezele 2 şi 3 – şi 21)
Încălcarea oricărei dispoziţii legale referitoare la desfăşurarea
procesului penal, care nu este prevăzută în art. 197 al. 2, se află sub
sancţiunea unei nulităţi relative; ca urmare, cazul de casare operează
numai dacă sînt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru astfel de
nulităţi. Această regulă se observă în reglementarea cazurilor de
casare, deoarece cazurile rezultînd din nulităţile relative nu sînt luate
în considerare din oficiu.
a) Cînd nu a fost efectuată expertiza psihiatrică
a inculpatului în cazurile şi condiţiile
prevăzute în art. 117 al. 1 şi 2 (pct.8)
Expertiza psihiatrică este necesară pentru a nu condamna penal pe un
inculpat care a săvîrşit fapta în stare de iresponsabilitate; de aceea,
legea prevede că în anumite cauze este obligatorie efectuarea
expertizei psihiatrice a inculpatului. Dacă o astfel de expertiză nu a
fost efectuată, existînd îndoieli asupra stării psihice a inculpatului, de
natură a–i înlătura sau diminua discernămîntul, acesta poate cere
casarea hotărîrii recurate, relevînd vătămarea suferită; dacă se
constată o astfel de vătămare, operează nulitatea relativă şi, ca
urmare, şi cazul de casare.
b) Hotărîrea nu cuprinde motivele pe care se
întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei
contrazice dispozitivul hotărîrii sau acesta
nu se înţelege (pct. 9)
Statul de drept nu acceptă pronunţarea unor hotărîri discreţionare
care să nu fie întemeiate pe o motivare raţională, de natură să
convingă despre legalitatea şi justeţea soluţiei adoptate. În acest sens
sînt dispoziţiile art. 356 şi 383, care prevăd – atît pentru sentinţă, cît
şi pentru decizia instanţei de apel – necesitatea arătării temeiurilor de
fapt şi de drept ale soluţiei ce s–a pronunţat cu privire la latura penală
şi la latura civilă a cauzei. Lipsa de motivare a soluţiei face ca
hotărîrea judecătorească să nu fie convingătoare, să lase o suspiciune
asupra conformităţii sale cu legea şi adevărul. Cazul de casare are în
vedere trei situaţii:
– hotărîrea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, în
sensul că hotărîrea pronunţată este complet nemotivată,
împiedicînd astfel instanţa de recurs să verifice legalitatea şi
temeinicia soluţiei128;
– contrazicerea dintre motivarea soluţiei şi dispozitivul hotărîrii129;

128 De exemplu, o hotărîre prin care se afirmă că din dosar rezultă

nevinovăţia inculpatului nu este deloc motivată în sensul legii de procedură
penală, deoarece nu se arată care sînt probele ce susţin o astfel de afirmaţie.
129 cum ar fi reţinerea în considerentele hotărîrii că fapta inculpatului nu
este prevăzută de legea penală şi, totuşi, în dispozitiv, se prevede
condamnarea acestuia
 DPP–ps–201
– a treia situaţie se referă, de exemplu, la o hotărîre în care
inculpatul este condamnat la închisoare, fără a se stabili durata
închisorii la care este condamnat. Şi în acest caz de casare ne
aflăm în faţa unei încălcări a dispoziţiilor de procedură sancţionate
cu nulitatea relativă, cazul de casare nefiind invocabil din oficiu.
a) Instanţa nu s–a pronunţat cu privire la unele
probe administrate ori asupra unor cereri
esenţiale pentru părţi, de natură să
garanteze drepturile lor şi să infleunţeze
soluţia procesului (pct. 10)
Este cazul de casare cunoscut sub denumirea de “omisiune
esenţială”. Trebuie să existe, în primul rînd, o “omisiune” cu privire la
examinarea de către instanţa de fond a unor probe administrate sau
asupra unor cereri formulate de părţi; în ce priveşte omisiunea asupra
unor probe administrate, legea are în vedere dispoziţiile art. 63 al. 2,
care prevede că formarea convingerii judecătorilor se realizează prin
“examinarea tuturor probelor administrate”; dacă în aprecierea
probelor s–a omis examinarea unora dintre ele, această omisiune este
esenţială. De asemenea, omisiunea instanţei de a se pronunţa se
poate referi la o cerere esenţială a părţii, care i–ar fi apărat interesele
sale legitime în soluţionarea cauzei; cererea de a se amîna judecarea
cauzei pentru a–şi putea face apărarea, cum ar fi angajarea unui
avocat, lipsa justificată a apărătorului ales, imposibilitatea de a se
prezenta la judecată etc. Pentru ca omisiunea instanţei de a se
prounnţa să fie “esenţială” este necesar ca aceasta să fie de natură a
garanta drepturile procesuale ale părţii (de exemplu, lipsa
apărătorului ales) sau de a influenţa soluţia procesului (cum ar fi
administrarea unor probe necesare cerute, dar omise de a fi
administrate). În acest sens, în art. 38515 al. 2 lit. c se prevede ca un
caz de casare “cînd unei părţi i s–a respins în mod nejustificat o cerere
de amînare şi din această cauză nu şi–a putut face apărarea”, iar în
art. art. 38516 se prevede că instanţa de recurs se pronunţă şi asupra
“probelor ce urmează a fi administrate”. Cazul de casare se ia în
considerare din oficiu, deoarece nulitatea relativă se poate lua în
considerare şi din oficiu dacă anularea actului este necesară pentru
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, ceea ce acordă
omisiunii un caracter esenţial.
b) Cînd judecata în primă instanţă sau în apel a
avut loc fără citarea legală a unei părţi sau
care, legal citată, a fost în imposibilitate de
a se prezenta şi de a înştiinţa despre
această imposibilitate (pct. 21)
În prima situaţie se cer următoarele condiţii ca să opereze cazul de
casare:
– partea să fi fost lipsă la şedinţa de dezbateri a cauzei în primă
instanţă sau în apel, căci pentru lipsa la un termen anterior partea
avea obligaţia să invoce nulitatea la termenul următor de judecată;
– partea lipsă să nu fi fost legal citată (fie deloc, fie printr–un mod de
încălcare a procedurii legale de citare);
– cazul de casare să fie invocat în instanţa de recurs de partea lipsă
nelegal citată, căci acest caz de casare nu se poate invoca din
oficiu.
În ce priveşte a doua situaţie, se cere să existe cumulativ atît condiţia
existenţei unei împrejurări care, în funcţie de cazul concret, să poată
fi considerată ca neprevăzută şi de neînvins printr–un efort normal130,
130 un accident care-l imobilizează la pat, o boală gravă, o inundaţie ori o
înzăpezire
 DPP–ps–202
cît şi existenţa unei împrejurări care să fi făcut imposibilă înştiinţrea
instanţei de neprezentarea la judecată131. Împrejurările de împiedicare
se apreciază de la caz la caz, temeinicia lor fiind determinată de
împrejurările concrete ale cauzei; cazul de casare trebuie invocat de
partea aflată în aceste împrejurări.
1) Cazuri de încălcare a legii materiale penale şi
civile (art. 385 9 pct. 12, 13, 14, 15, 16, 17, 17 1, 19, 20)
Dacă încălcarea unei dispoziţii privind desfăşurarea procesului penal
atrage casarea hotărîrii recurate numai în condiţiile în care operează
nulitatea prevăzută în art. 197, atunci cînd se încalcă legea materială
– penală sau civilă – în mod necesar trebuie să se caseze hotărîrea,
deoarece nu este permis să nu se respecte legea penală – fie în
favoarea, fie în defavoarea inculpatului – după cum nu este permis să
se încalce legea civilă, care poate aduce prejudicii materiale părţii
civile sau inculpatului şi părţii responsabile civilmente.
Anzalizîndu–se cazurile de casare iniţial prevăzute în art. 3859 pct. 12–
17, 19 şi 20, care se referă la încălcarea legii materiale, se constată
că toate se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a legii penale. Nu
e posibil ca, atunci cînd se încalcă sau se aplică greşit legea civilă, să
nu existe formulat în legea de procedură un caz de casare a hotărîrii
recurate, rămînînd în fiinţă dispoziţiile privind modul de soluţionare
greşită a acţiunii civile. În acest sens intervin dispoziţiile art. 38518 al.
2, care prevăd posibilitatea casării hotărîrii numai cu privire la latura
civilă, ceea ce înseamnă că au fost încălcate dispoziţiile legii civile. De
aceea, s–a cerut ca între cazurile de casare ar trebui introdus şi un caz
mai general – derivat din cele prevăzute în art. 3859, care are
corespondent în art. 304 pct. 9 al Codului de procedură penală,
anume “cînd hotărîrea este fără temei legal ori a fost dată cu
încălcarea sau aplicarea greşită a legii”. Un astfel de text ar fi
înlăturat unele omisiuni în redactarea cazurilor de casare care se
referă la încălcarea legii materiale.
Prin Legea nr. 141/1996 s–a adoptat acest punct de vedere şi s–a
introdus un nou temei de casare – art. 3859 pct. 17 – potrivit căruia
este caz de casare “cînd hotărîrea este contrară legii sau cînd prin
hotărîre s–a făcut o aplicare greşită a legii”. Noul text se referă la
legea materială – penală şi civilă. În completare s–a introdus şi un nou
alineat al art. 3859 – al. 2 – cu următorul cuprins: “Cazurile de casare
prevăzute în al. 1 pot fi invocate atît cu privire la soluţionarea laturii
penale, cît şi a laturii civile a cauzei”; în acest mod s–a creat
instrumentul pentru a se casa hotărîrea recurată şi în cazul încălcării
legii civile.
Încălcarea legii materiale – penale şi civile – se poate produce în trei
modalităţi principale:
– neaplicarea de către instanţa de fond a unei prevederi legale care
trebuia aplicată;
– aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată;
– aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Aceste modalităţi de încălcare a legii materiale se constată, în primul
rînd, atunci cînd soluţia este inversă, în sensul că s–a dat o soluţie
contrară celei legale132. Fără a fi inversă, soluţia poate fi greşită în
cazul în care condamnarea nu este conformă cu prevederile legii
penale prin greşita încadrare juridică a faptei sau prin depăşirea
limitelor pedepsei prevăzută de lege. Aceleaşi modalităţi operează şi
atunci cînd încălcarea se referă la legea civilă.
131 internarea în stare de inconştienţă, arestarea părţii în altă localitate etc.
132 condamnarea inculpatului în loc de achitarea acestuia sau de încetare a
procesului penal; achitarea inculpatului în loc de condamnarea sa.
 DPP–ps–203
Acest caz de casare se poate folosi şi împreună cu alte cazuri care au
în vedere încălcarea legii133.
a) Cînd nu sînt întrunite elementele
constitutive ale unei infracţiuni sau cînd s–a
pronunţat o condamnare pentru o altă faptă
decît cea pentru care condamnatul a fost
trimis în judecată, cu excepţia cazurilor
prevăzute în art. 334–337 (pct. 12)
Cazul de casare prevede două situaţii diferite:
– prima teza constă dintr–o încălcare a legii penale, prin nesocotirea
dispoziţiei din art. 10 lit. d şi art. 11 pct. 2 lit. a, care prevede că în
cazul “cînd faptei îi lipseşte un element constitutiv al infracţiunii”
se pronunţă achitarea inculpatului134. Pentru a opera acest caz de
casare este necesar ca instanţa de fond să fi reţinut o situaţie de
fapt din care să rezulte lipsa unui element constitutiv al
infracţiunii;
– a doua teză se referă la încălcarea legii de procedură penală (art.
317, 334–337), deoarece s–au depăşit limitele actului de sesizare
(fapta pe care o prevede), fără a fi îndeplinite prevederile privind
schimbarea încadrării juridice, extinderea acţiunii penale pentru
noi acte materiale aparţinînd infracţiunii judecate sau extinderea
procesului penal pentru noi fapte penale.
În legătură cu situaţiile la care se referă acest caz de casare operează
şi cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 2 – “instanţa nu a fost
legal sesizată”. Spre deosebire de cazurile determinate de nulităţile
absolute, în teza a doua de sub pct. 12 ne aflăm în faţa unei erori de
judecată, deoarece se referă la o depăşire din partea instanţei a
limitelor în care se putea pronunţa.
a) Cînd inculpatul a fost condamnat pentru o
faptă care nu este prevăzută de legea penală
(pct. 13)
Este un caz vădit de încălcare a legii penale atunci cînd se pronunţă o
condamnare pentru o faptă care, nefiind prevăzută de legea penală,
constituie doar o faptă civilă, o contravenţie, o abatere disciplinară
sau de la morală. Casarea se poate dispune atunci cînd, din
descrierea faptei pentru care instanţa de fond a pronunţat
condamnarea, rezultă că aceasta nu este prevăzută de legea penală.
În art. 3859 nu s–au trecut şi alte cazuri de condamnare pentru fapte
ce nu pot atrage răspunderea penală, neconstituind infracţiuni, cum
ar fi “fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni” şi
“există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei”.
Omisiunea se explică prin aceea că, în aceste două situaţii, instanţa
de casare trebuie să stabilească împrejurările din care rezultă lipsa de
pericol social al faptei sau înlăturarea caracterului penal al faptei,
aprecieri care scapă instanţei de recurs. Cu toate acestea, aplicarea
greşită a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei poate
rezulta şi din interpretarea greşită a legii penale135.

133 cum ar fi condamnarea inculpatului, deşi fapta nu este prevăzută de

legea penală, sau încadrarea juridică greşită a faptei.
134 De exemplu, lipsa caracterului repetat al faptei sau lipsa de scandal
public, cînd legea penală cere existenţa acestor împrejurări.
135 De exemplu, instanţa de fond reţine că nu se poate aplica legitima
apărare deoarece inculpatul avea posibilitatea să fugă din faţa agresorului;
or, prin această interpretare s–a statuat că se încalcă dispoziţiile art. 44 Cod
penal, care nu prevăd o astfel de condiţie.
 DPP–ps–204
b) Cînd persoana condamnată a fost înainte
judecată în mod definitiv pentru aceeaşi
faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a
răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată
ori a intervenit decesul inculpatului (pct. 15)
În acest caz se încadrează existenţa vreuneia din cauzele care ar fi
condus la încetarea procesului penal, prevăzute în art. 10 lit. f–h şi j;
se omite cazul de la lit. i (înlocuirea răspunderii penale) deoarece este
o chestiune de apreciere a răspunderii juridice, ca şi aplicarea
pedepsei, ceea ce nu cade în atribuţiile instanţei de recurs. Fără
îndoială că în acest caz operează şi existenţa unei “cauze de
nepedepseire”, căci şi acestea înlătură răspunderea penală şi atrag
încetarea procesului penal; este necesar, însă, ca împrejurarea ce
atrage nepedepsirea să fie reţinută de instanţa de fond sau să fie
dovedită în recurs prin înscrisuri noi.
În text se face referire la situaţia cînd “pedeapsa a fost graţiată”; or,
admiterea acestui caz de casare nu poate conduce la încetarea
procesului penal, ci la menţinerea condamnării cu graţierea pedepsei,
în temeiul unei graţieri aplicabile în cursul procesului penal la pedepse
nedefinitive.
c) Cînd în mod greşit inculpatul a fost achitat
pentru motivul că fapta săvîrşită de el nu
este prevăzută de legea penală sau cînd, în
mod greşit, s–a dispus încetarea procesului
penal pentru motivul că există autoritate de
lucru judecat sau o cauză de înlăturare a
răspunderii penale, ori că a intervenit
decesul inculpatului sau pedeapsa a fost
graţiată (pct. 16)
Acest caz de casare are în vedere, în primul rînd, încălcarea legii
penale prin pronunţarea unei soluţii greşite de achitare pe temeiul că
fapta nu este prevăzută de legea penală, în realitate existînd o
prevedere legală care pedepseşte fapta reţinută136. Avînd aceeaşi
raţiune, este caz de casare şi atunci cînd, în mod greşit, a fost achitat
inculpatul pe temeiul că nu sînt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii sau că există o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei, printr–o interpretare greşită a legii penale.
În acest caz se încadrează şi soluţia greşită de încetare a procesului
penal, considerîndu–se existenţa unuia din cazurile prevăzute în art.
10 lit. f–h şi j, printr–o aplicare sau interpretare greşită a legii
penale137.
Ultima teză din acest caz – cînd “pedeapsa a fost graţiată” – are în
vedere nu o hotărîre de achitare sau de încetare a procesului penal,
cum prevede art. 3859 pct. 16, ci o hotărîre de condamnare la o
pedeapsă care, printr–o greşită aplicare a unui act de clemenţă, a fost
considerată graţiată.
d) Cînd faptei săvîrşite i s–a dat o greşită
încadrare juridică (pct. 17)
Soluţia de condamnare pentru săvîrşirea unei infracţiuni poate fi
corectă, dar încadrarea juridică a faptei să fie greşită; în acest caz,

136 De exemplu, s–a pronunţat achitarea pe motivul că fapta reţinută ar fi

contravenţie, cînd, în realitate, în împrejurările stabilite de instanţa de fond,
fapta constituie infracţiune.
137 De exemplu, s–a plicat în mod greşit amnistia, cînd infracţiunea pentru
care a fost judecat inculpatul era exceptată de la actul de clemenţă, ori s–a
dat efect împăcării părţilor în cazul unei infracţiuni pentru care răspunderea
penală nu este înlăturată prin împăcarea părţilor.
 DPP–ps–205
trebuie să se caseze hotărîrea atacată pentru a se aplica prevederile
corespunzătoare ale legii penale. Sînt avute în vedere greşeli ale
aplicării legii penale prin condamnarea pentru o infracţiune în loc de
altă infracţiune, pentru o infracţiune consumată în loc de tentativă sau
invers, de infracţiune instantanee în loc de infracţiune continuă sau
invers, concurs de infracţiuni în loc de infracţiune continuată sau
invers. În multe legislaţii se aplică regula “pedepsei justificate”, în
sensul că nu se poate dispune casarea dacă pedeapsa aplicată se află
în limitele legale prevăzute pentru încadrarea juridică corectă a faptei.
Redactarea actuală nu–şi însuşeşte această regulă, astfel încît după
casarea hotărîrii atacte, instanţa de recurs va schimba încadrarea
juridică în infracţiunea corespunzătoare faptei săvîrşite, chiar dacă se
menţine pedeapsa aplicată. Reglementarea actuală este superioară,
deoarece se dă posibilitatea aplicării unui act de clemenţă ulterior,
care include noua încadrare juridică, dar o exclude pe cea anterioară,
greşită din punct de vedere al legii penale.
e) Cînd s–au aplicat pedepse greşit
individualizate în raport de prevederile art.
72 Cod penal sau în alte limite decît cele
legale (pct. 14)
Erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către
intanţa de fond pot fi de drept – prin depăşirea limitelor prevăzute de
lege138 – şi de fapt şi de drept – atunci cînd individualizarea pedepsei
aplicate nu este corespunzătoare împrejurărilor la care se referă art.
72 Cod penal (cele în care s–a săvîrşit fapta ori cele referitoare la
persoana inculpatului).
Iniţial, prin Legea nr. 45/1993 s–a adus o restricţie acestui caz de
casare, în sensul că opera numai în cazul în care s–au aplicat pedepse
în alte limite decît cele prevăzute de lege, constituind o eroare de
drept. Jurisprudenţa a lărgit cadrul de aplicare a acestui caz de
casare, prin referirea nu numai la aplicarea pedepsei sub minimul sau
peste maximul prevăzut de lege, ci şi în alte cazuri în care pedeapsa
nu a fost aplicată conform dispoziţiilor legale139.
Jurisprudenţa nu a admis drept caz de casare situaţia cînd pedeapsa
nu era just individualizată în raport de împrejurările cauzei,
considerîndu–se că aceasta ar cere aprecieri de fapt ce nu pot fi
făcute în recurs.
Prin Legea nr. 141/1996 s–a modificat textul art. 3859 pct. 14 şi, în
noua redactare, se dă posibilitatea instanţei de recurs să constate că
pedeapsa nu a fost just individualizată, dar în raport cu prevederile
art. 72 Cod penal. S–a căutat astfel a se da cazului de
reindividualizare a pedepsei şi o nuanţă de eroare de drept, nu numai
138 minimul sau maximul general al pedepsei închisorii sau amenzii, minimul
sau maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea la care a fost
condamnat inculpatul
139 Se poate considera că s–au depăşit limitele prevăzute de lege în cazul
concursului de infracţiuni, cînd prin aplicarea sporului de pedeapsă s–a
depăşit suma pedepselor aplicate ori maximul legal al pedepsei închisorii; în
caz de revocare a suspendării condiţionate a pedepsei; dacă în loc să se
dispună executarea separată a pedepselor acestea au fost contopite; cînd s–
a aplicat pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi, deşi pedeapsa
principală era sub 2 ani închisoare sau invers, nu s–a aplicat pedeapsa
complimentară, deşi pedeapsa era de 2 ani şi 6 luni închisoare; cînd s–a
computat în mod greşit din durata pedepsei închisorii durata arestării
preventive; cînd nu s–a dispus executarea pedepsei graţiate după
condamnarea pentru o infracţiune săvîrşită în termenul de încercare ori s–a
aplicat măsura educativă a libertăţii supravegheate, deşi inculpatul împlinise
vîrsta de 17 ani.
 DPP–ps–206
de fapt, căci noua apreciere asupra gradului de pericol social al faptei
şi persoanei celui care a săvîrşit infracţiunea trebuie să se încadreze
în dispoziţiile Codului penal cu privire la criteriile ce trebuie avute în
vedere. Ca urmare, instanţa de recurs trebuie să compare pedeapsa
aplicată de instanţa de fond cu pedeapsa care ar fi trebuit să se aplice
în raport de criteriile stabilite prin art. 72 Cod penal şi, în cazul unei
disproporţii, să procedeze la reindividualizarea corectă a pedepsei.
f) Cînd hotărîrea este contrară legii sau cînd
prin hotărîre s–a făcut o greşită aplicare a
legii (pct. 17 1)
Noul caz de casare, introdus prin Legea nr. 141/1996, vine să
suplinească toate acele cazuri de încălcare a legii penale care nu erau
cuprinse în art. 3859, dar care determinau soluţionarea cauzei
neconformă cu prevederile legii140.
Cazul de casare prevede două ipostaze:
– “hotărîrea este contrară legii” – soluţia dată de instanţă este
inversă decît cea prevăzută de lege (în loc de condamnare s–a
pronunţat achitarea şi în loc de achitare s–a pronunţat
condamnarea, contrar legii penale care prevedea soluţia corectă);
– “prin hotărîre s–a făcut o aplicare greşită a legii” – s–a aplicat o
altă dispoziţie legală în locul celei ce trebuia să fie aplicată
(considerarea activităţii infracţionale ca o infracţiune continuată în
loc de concurs de infracţiuni sau invers; liberarea condiţionată a
condamnatului, deşi acesta nu îndeplinise minimul de închisoare
efectivă prevăzut de lege etc.).
Acest caz de casare are un caracter general, în sensul că toate
cazurile de casare prevăzute în art. 3859 pct. 12, 13, 14, 15, 16, 17, şi
20 se pot încadra şi în art. 3859 pct. 171. Necesitatea introducerii
acestui caz cuprinzător cu privire la încălcarea legii penale sejustifică
prin aceea că nu se poate admite lăsarea în fiinţă a unei hotărîri care
ar fi contrare legii penale sau ar face o greşită aplicare a ei, căci se
pot produce grave atingeri libertăţii unei persoane condamnate pe
nedrept şi tot atît de grave atingeri intereselor generale ale societăţii,
ca un infractor să nu fie tras la răspundere penală. Aplicarea acestui
caz de casare are în vedere dispoziţiile legale privind infracţiunea,
pedeapsa şi răspunderea penală.
Introducerea cazului de casare de sub art. 3859 pct. 171 a înlăturat şi o
lipsă a reglementării anterioare, care nu avea formulat nici un caz de
casare referitor la modul în care a fost soluţionată latura civilă141. În
noua reglementare prin Legea nr. 141/1996, ori de cîte ori se încalcă
legea civilă cu privire la elementele răspunderii civile, la solidaritate,
la calculul despăgubirilor civile, cînd acesta este prevăzut în mod
expres de lege, se poate folosi cazul de casare pe temeiul că soluţia
este contrară legii civile sau că s–a făcut o greşită aplicare a legii
civile.

140 De exemplu, s–au aplicat greşit dispoziţiile legale privitoare la o cauză

legală de înlăturare a caracterului penal al faptei (legitimă apărare, stare de
necesitate etc.), în sensul că, deşi în raport de împrejurările de fapt reţinute
de instanţa de fond nu erau întrunite condiţiile prevăzute de lege, totuşi
instanţa de fond a dat efect acestei cauze şi a dispus achitarea inculpatului;
pentru infracţiunea intenţionată pentru care era judecat inculpatul legea
prevedea o pedeapsă mai mare de 7 ani şi totuşi a admis cererea de liberare
provizorie.
141 De exemplu, obligarea părţii responsabile civilmente la reparaţii civile,
contrar legii civile, întrucît nu erau întrunite elementele răspunderii civile
pentru paguba provocată de către inculpat, nu se încadra în nici un caz de
casare existent în redactarea Legii nr. 45/1993.
 DPP–ps–207
Acest caz de casare se ia întotdeauna în considerare din oficiu. Cazul
de casare poate fi folosit separat sau împreună cu unul din cazurile
prevăzute în art. 3859, care se referă la cazuri speciale de soluţii
contrare legii sau care fac o aplicare greşită a legii.
a) Cînd judecătorii de fond au comis un exces
de putere, în sensul că au trecut în domeniul
altei puteri constituite în stat (pct. 19)
În Constituţie se prevede în mod implicit, iar în art. 1 al Legii nr.
92/1992 pentru organizarea judecătorească în mod expres că
“Puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale
statului”; atunci cînd o instanţă de judecată, prin hotărîrea sa, excede
atribuţiile pe care legea i le–a încredinţat şi exercită atribuţii ale
puterii legislative sau ale puterii executive, se produce un “exces de
putere”. Cazurile de exces de putere sînt restrînse, dar s–ar putea ca
o instanţă de judecată, în loc să aplice o dispoziţie legală la cazul
concret dat, să aplice o regulă pe care ea însăşi o consideră justă şi
oportună, deşi nu este prevăzută de lege, intrînd astfel în atribuţiile
parlamentului; sau, printr–o hotărîre penală, să se aplice pe lîngă o
pedeapsă şi o măsură disciplinară dată în atribuţia exclusivă a
reprezentanţilor puterii executive. Acest caz de casare este considerat
de doctrină că are şi un caracter procedural, de nulitate absolută, căci
trecerea în domeniul altei puteri constituite în stat înseamnă totodată
şi o depăşire a competenţei materiale şi personale a unei instanţe
judecătoreşti.
b) Cînd a intervenit o lege mai favorabilă
condamnatului (pct. 20)
Adoptarea, după pronunţarea instanţei de fond şi pînă la judecarea
recursului, a unei legi penale prin care se dezincriminează unele fapte
sau care prevede dispoziţii mai favorabile privind incriminarea şi
pedeapsa, impun aplicarea prevederilor art. 12 şi 13 Cod penal; ca
urmare, instanţa de recurs, după casarea hotărîrii atacate,
procedează la aplicarea legii penale mai favorabile, schimbînd sau
modificînd soluţia pronunţată de instanţa de fond. În acest caz de
casare se înscrie şi intervenirea unei legi de amnistie sau de graţiere
colectivă (art. 72 pct. 3 lit. g din Constituţie) după pronunţarea
instanţei de fond şi înainte de judecarea recursului, schimbîndu–se
soluţia de condamnare în încetarea procesului penal în caz de
amnistie sau modificîndu–se soluţia de condamnare prin aplicarea
graţierii totale sau parţiale.
2) Cazuri de verificare a situaţiei de fapt reţinută de
instanţa de fond (pct. 18)
În principiu, instanţa de recurs verifică respectarea legii la judecarea
cauzei de către instanţa de fond, luînd în considerare situaţia de fapt
pe care aceasta a reţinut–o prin propria apreciere a probelor
administrate. În reglementarea recursului nu se prevede pentru
instanţa de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor şi,
eventual, de a administra probele necesare, aşa cum se prevede în
art. 378 al. 2 în privinţa apelului.
Pentru cazul de casare prevăzut în art. art. 3859 pct. 10, se pot face
de către instanţa de recurs unele verificări ale situaţiei de fapt, dacă
sînt de natură să conducă la lămurirea completă şi exactă a faptelor.
Astfel, dacă instanţa de fond nu s–a pronunţat asupra unor probe
administrate ori asupra unor cereri cu privire la administrarea unor
probe despre o împrejurare care ar putea atrage înlăturarea
caracterului penal al faptei, hotărîrea recurată trebuie casată pentru
omisiune esenţială, în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt.
 DPP–ps–208
În art. 3859 pct. 18 s–a mai înscris un caz de casare privitor la situaţia
de fapt – “cînd s–a comis o eroare gravă de fapt”. Conţinutul acestui
caz de casare se referă deci la o “eroare de fapt”; aceasta trebuie să
fie gravă şi să fi fost comisă de către instanţa de fond.
În literatura de specialitate dinainte de 1948 s–a dat un sens restrîns
noţiunii de “eroare gravă de fapt”, arătîndu–se că trebuie să existe o
contrarietate necontestabilă între actele dosarului şi faptele reţinute
de instanţa de fond, rezultată din denaturarea vădită a probelor sau
fiind contrară logicii, legilor naturii sau unor adevăruri necontestate;
se evita astfel ca eroarea de fapt să fie rezultatul unei noi aprecieri
date probelor, care s–ar deosebi de o apreciere dată de judecătorii
fondului în temeiul unui anumit raţionament.
Dispoziţiile art. 3859 pct. 18 au fost interpretate cu mai puţină
restricţie în literatura de specialitate şi jurisprudenţa actuală.
Menţinîndu–se ideea de a nu confunda “eroarea gravă de fapt” cu
greşita apreciere a probelor, s–a considerat că ne aflăm în faţa acestui
caz de casare ori de cîte ori este evidentă stabilirea eronată a faptelor
în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în
care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le
confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi
influenţat asupra soluţiei adoptate.
Deci prin erori de fapt se înşelege o greşită examinare a probelor
administrate la instanţa de fond, în ideea că la dosar există o anumită
probă, cînd în realitate aceasta nu există sau atunci cînd se consideră
că o anumită mărturie, un anumit act, un anumit raport de expertiză
ar demonstra existenţa unei împrejurări, cînd în realitate din aceste
mijloace de probă reiese contrariul142.
Întrucît instanţa de recurs nu poate da o nouă apreciere probelor, nu
există eroare gravă de fapt dacă s–ar cere instanţei de recurs să dea o
apreciere diferită probelor administrate la instanţa de fond143.
Erorile de fapt se pot produce şi în legătură cu modul de soluţionare a
laturii civile, în sensul că se reţine lipsa oricărui prejudiciu, cînd din
probe rezultă existenţa lui sau invers.
În ce priveşte cerinţa ca eroarea de fapt să fie “gravă”, trebuie să se
înţeleagă că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui
caz de casare, ci numai acele erori care au influenţat soluţia
procesului:
– cînd s–a pronunţat o soluţie inversă faţă de cea corectă, în sensul
reţinerii existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, cînd în realitate
fapta nu fusese săvîrşită sau inculpatul nu era vinovat, ori,
dimpotrivă, s–a reţinut în mod eronat nevinovăţia inculpatului, cînd
în realitate el era făptuitorul (condamnare în loc de achitare sau
invers);
– cînd s–au reţinut în mod eronat împrejurări care au agravat
substanţial răspunderea penală sau au atenuat–o în mod

142 S–a statuat că hotărîrea instanţei de fond s–a întemeiat pe declaraţiile a

doi martori, care ar fi confirmat învinuirea, cînd în realitate din aceste
declaraţii nu reieşea vinovăţia inculpatului; instanţa de fond a reţinut că
starea victimei nu prezenta un prejudiciu esteatic, o înfăţişare
dezarmonioasă, dar din actul medico-legal rezulta contrariul. S–a considerat
eroare de fapt şi atunci cînd s–a stabilit o situaţei de fapt ce nu este
confirmată de probe, iar acestea nu au fost în întregime administrate.
143 S–a considerat că aprecierea făcută de instanţa de fond că inculpatul nu
a fost de rea credinţă, în cazul infracţiunii de abandon de familie, scapă
cenzurii instanţei de recurs; de asemenea, nu constituie eroare de fapt
aprecierea făcută de instanţa de fond cu privire la oportunitatea liberării
condiţionate a celui condamnat.
 DPP–ps–209
nejustificat ori, dimpotrivă, nu s–au reţinut împrejurări care ar fi
agravat sau atenuat răspunderea penală144.
În aplicarea acestui caz de casare trebuie să se reţină întotdeauna nu
numai o eroare de fapt, ci şi gravitatea acesteia prin influenţa pe care
a avut–o asupra soluţionării cauzei. Acest caz de casare se ia în
considerare din oficiu numai atunci cînd a influenţat asupra hotărîrii în
defavoarea inculpatului.
1) Extinderea verificărilor făcute de instanţa de
recurs atunci cînd recursul este singura cale de
atac ordinară
Conform art. 3856 al. 2, recursul declarat împotriva unei hotărîri care,
în baza legii, nu poate fi atactă cu apel, nu este limitat la motivele de
casare prevăzute în art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara
temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze
întreaga cauză sub toate aspectele. Această dispoziţie este de natură
a asigura, într–o cale de atac ordinară unică, verificarea atît a modului
cum s–a stabilit situaţia de fapt şi, eventual, pedeapsa de către prima
instanţă, cît şi a respectării legii de procedură şi a celei substanţiale.
Ca urmare, în cauzele în care nu există apel, la recurs se vor folosi, pe
lîngă cazurile de casare prevăzute în 3859, şi cele care pot fi invocate
în apel (neadministrarea de către instanţa de fond a tuturor probelor
necesare pentru justa soluţionare a cauzei; probele administrate nu
au fost complet şi just apreciate de către instanţa de fond; situaţia de
fapt reţinută de instanţă nu este conformă cu realitatea în toate
împrejurările sale; greşita individualizare a pedepsei, fie în sensul că
este prea uşoară, fie prea severă, urmînd ca instanţa de recurs să o
reindividualizeze).
În cazurile în care se atacă cu recurs sentinţele de dezinvestire,
cazurile de casare se vor referi şi la caracterul nelegal al restituirii sau
trimiterii cauzei la procuror; cînd recursul este îndreptat împotriva
unei încheieri, se examinează aspectele care ţin de ceea ce s–a
hotărît prin încheiere145.
2) Formularea motivelor de recurs
Motivele de apel formulate în scris trebuie depuse la instanţa de apel
cel mai tîrziu pînă în ziua judecăţii, dar ele pot fi formulate şi oral în
ziua judecăţii. În ce priveşte formularea şi depunerea motivelor de
recurs se prevede aceeaşi regulă pentru cazul cînd recursul este
îndreptat împotriva unei hotărîri care nu este supusă apelului (cînd
recursul este singura cale de atac ordinară). Este firesc ca, în această
situaţie, cînd instanţa de recurs are dreptul să examineze cauza sub
toate aspectele, să nu existe nici o deosebire între motivarea apelului
şi cea a recursului.În această ipoteză, recursul poate fi motivat în scris
pînă în ziua judecăţii şi poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.
În ipoteza că recursul este a doua cale de atac ordinară, fiind
îndreptat împotriva unei hotărîri date în apel, recursul trebuie motivat
în scris, prin cererea de recurs sau printr–un memoriu separat, care
trebuie depus la instanţe de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului
144 Condamnarea unui inculpat pentru omor – art. 174 Cod penal – deşi doin
dosar reieşea că victima era gravidă, constituie o eroare gravă de fapt care a
condus la o greşită încadrare juridică mai favorabilă şi la o pedeapsă
corespunzătoare; deşi erau probe la dosar că infracţiunea s–a produs sub
stăpînirea unei puternice tulburări, determinată de provocarea din partea
victimei prin acţiuni ilicite grave, instanţa de fond nu a reţinut starea de
provocare, care ar fi redus pedeapsa sub minimul legal; în această situaţie se
poate afla nereţinerea altor împrejurări de fapt care constituie circumstanţe
atenuante, deşi probele din dosar le indicau.
145 De exemplu nejustificarea măsurii preventive ce a fost luată, greşita
suspendare a judecăţii etc.
 DPP–ps–210
termen de judecată146. Prin expresia primul termen de judecată se
înţelege data cînd s–a fixat cel dintîi termen de judecată a recursului,
dacă procedura de citare a fost îndeplinită potrivit legii şi procesul
putea, ca atare, să fie dezbătut. În ce priveşte sancţiunea
nerespectării acestui termen, reglementarea actuală este deosebită
de cea anterioară (potrivit căreia orice depunere ulterioară a
motivelor de recurs era considerată tardivă, respectiv că atrage
nulitatea recursului).
În art. 38510 nu se prevede nici o sancţiune procedurală pentru
nerespectarea termenului de depunere a motivelor de recurs, dar se
poate apela la dispoziţiile art. 197, care prevede ca sancţiune
nulitatea actelor efectuate cu încălcarea legii de procedură. În
condiţiile în care cele mai multe cazuri de casare pot fi invocate din
oficiu de către instanţa de recurs, chiar dacă nu au fost formulate de
recurent sau nu au fost depuse în termenul prevăzut de lege, nu se
poate ajunge la nulitatea recursului pentru nemotivare în termen. De
aceea, sancţiunea care ar putea fi aplicată este interdicţia pentru
recurent de a dezvolta în instanţa de recurs motivele de recurs care
nu au fost formulate în scris şi în termen. Instanţa de recurs poate da
cuvîntul recurentului pentru a invoca acele motive de recurs care pot
fi luate în considerare şi din oficiu, mai ales că, prin modificarea art.
38510 al. 1, se prevede că recursul trebuie motivat fie în scris, fie oral
în faţa instanţei. Deci dezvoltarea de către recurent a unor motive de
recurs nedepuse în termen devine posibilă şi oral; în nici un caz nu se
poate respinge recursul ca nemotivat, dacă motivele nu au fost
depuse în scris în termenul prevăzut de lege147.
I.2. Judecata în recurs
§1. Măsurile pregătitoare şedinţei de judecată în
recurs
1) Citarea părţilor în recurs
După fixarea termenului de judecată în recurs, se procedează la
citarea părţilor pentru acest termen. Necesitatea citării părţilor
decurge din dispoziţia art. 38511 al. 1, care prevede că judecarea
recursului se face cu citarea părţilor. La judecata în recurs, cel ce a
făcut recurs (procuror, inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte
responsabilă civilmente ori o altă persoană îndrituită de lege) poartă
denumirea de recurent, iar partea care are interese opuse se numeşte
intimat. Cînd inculpatul se află în stare de deţinere, fie că este
recurent, fie că este intimat, va fi citat cu menţiunea de a fi adus în
instanţă, deoarece prezenţa sa este obligatorie (art. 38511 al. 2). Nu va
fi citat cu această menţiune inculpatul deţinut atunci cînd recursul
este îndreptat împotriva unei hotărîri prin care s–a dispus restituirea
pentru completarea urmăririi penale (art. 38511 al. 3); de asemenea,
dacă instanţa nu consideră necesară prezenţa inculpatului deţinut, nu
va fi citat cu menţiunea aducerii la judecată dacă recursul este
îndreptat împotriva unei încheieri prin care s–a rezolvat plîngerea
acestuia împotriva arestării preventive de către procuror (art. 1401 al.
6), prin care s–a dispus prelungirea duratei arestării preventive (art.
146 S–a revenit, în această privinţă, la reglementarea anterioară care
prevedea depunerea motivelor de recurs cu cel puţin 3 zile, respectiv 5 zile
înaintea primului termen de judecată.
147 Jurisprudenţa s–a fixat în sensul că instanţa de recurs examinează şi se
pronunţă numai cu privire la acele motive de recurs care se încadrează în
unul din cazurile de casare care pot fi invocate din oficiu. S–a considerat că
recursul este motivat şi atunci cînd nu se arată în ce cazuri de casare se
înacdrează criticile aduse hotărîrii recurate, instanţa de recurs fiind obligată
să verifice dacă este operant unul din cazurile de casare prevăzute de lege.
 DPP–ps–211
159 al. 8), liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune
(art. 1608 al. 7).
Cînd legea prevede obligativitatea asistenţei juridice a inculpatului,
instanţa de recurs ia măsuri pentru asigurarea prezenţei unui avocat,
ales sau din oficiu, la judecarea recursului.
2) Întocmirea raportului scris
Preşedintele instanţei de recurs poate delega unul din judecători să
facă un raport scris asupra recursului. La Curtea Supremă de Justiţie
raportul poate fi întocmit de un judecător sau un magistrat asistent.
Raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, obiectul procesului, soluţiile
pronunţate de instanţe şi faptele reţinute în ultima instanţă de fond, în
măsura în care sînt necesare soluţionării recursului; de asemenea,
trebuie să cuprindă observaţii cu privire la condiţiile de admisibilitate
a recursului, precum şi expunerea motivelor de recurs, cu referiri,
dacă este cazul, la jurisprudenţă şi doctrină, fără a se arăta opinia
raportorului, semnalînd şi cazurile de casare care se pot invoca din
oficiu.
Magistratul raportor face parte în mod obligatoriu din compunerea
instanţei de judecată, iar în caz de imposibilitate se numeşte un nou
raportor cu cel puţin 48 ore înainte de judecată.
Întocmirea unui raport scris despre cauza aflată în recurs se justifică,
în cazurile mai importante şi complexe, prin studierea în prealabil a
dosarului de către unul din membrii completului de judecată şi
prezentarea obiectivă a cauzei în şedinţa de judecată, luînd cunoştinţă
despre principalele aspecte ale procesului ceilalţi membri ai
completului de judecată şi publicul din sala de şedinţă. Întocmirea
raportului este, iniţial, facultativă, deoarece preşedintele instanţei de
recurs poate aprecia dacă este sau nu cazul să numească un raportor,
însă dacă a numit un raportor, atunci întocmirea raportului este
obligatorie, eventual de un alt judecător dacă cel desemnat iniţial nu
poate participa la judecată. Dispoziţia potrivit căreia raportorul trebuie
să facă parte din completul de judecată în recurs se referă la
“compunerea instanţei de judecată” şi, ca atare, în conformitate cu
art. 197 al. 2 şi 3, se află sub sancţiunea nulităţii absolute.
§1. Şedinţa de judecată în recurs
1) Rezolvarea unor chestiuni prealabile
Instanţa de recurs, compusă din trei judecători, cu excepţia Curţii
Supreme de Justiţie care poate judeca în complet de 9 judecători,
verifică prezenţa părţilor, îndeplinirea procedurii de citare pentru
părţile lipsă, prezenţa inculpatului aflat în stare de deţinere,
participarea apărătorului ales sau din oficiu cînd asistenţa juridică
este obligatorie. Dacă lipseşte vreuna din părţi şi procedura de citare
a acesteia nu este îndeplinită potrivit legii, judecata în recurs se
amînă pentru o altă dată, repetîndu–se procedura de citare cu părţile
lipsă; amînarea se dispune şi atunci cînd asistenţa juridică a
inculpatului este obligatorie şi acesta nu are apărător ales sau din
oficiu.
În partea iniţială a şedinţei de judecată, Ministerul Public şi părţile din
proces pot invoca unele excepţii de procedură sau unele chestiuni
prealabile dezbaterii recursului, cum ar fi: lipsa din completul de
judecată a magistratului raportor; recuzarea unui judecător, a
procurorului, a grefierului, dacă se află în vreun caz de
incompatibilitate; amînarea judecăţii recursului în vederea depunerii
unor înscrisuri noi sau pentru pregătirea apărării; inadmisibilitatea sau
tardivitatea recursului declarat etc. Instanţa de recurs trebuie să
rezolve, în prealabil, toate aceste chestiuni, deoarece rezolvarea
legală a recursului poate să depindă de soluţiile care se dau acestor
 DPP–ps–212
chestiuni148. Cînd cauza se amînă, rezolvarea acestor chestiuni se
dispune printr–o încheiere a instanţei de recurs; respingerea
recursului tardiv sau inadmisibil se dispune printr–o decizie.
1) Dezbaterea recursului
După citirea raportului, cînd s–a dispus întocmirea acestuia,
preşedintele completului de judecată dă cuvîntul recurentului, care
expune oral motivele de recurs scrise şi depuse în termenul prevăzut
de lege. Cînd recursul este îndreptat împotriva hotărîrii primei
instanţe, în expunerea sa orală recurentul poate formula orice motive
de recurs, chiar dacă nu a depus un memoriu scris separat.
Recurentul trebuie să indice, pe rînd, cazul de casare la care se referă,
motivul concret de încălcare a legii comisă în cadrul acestui caz, date
din dosare care să permită judecătorilor să verifice exactitatea celor
afirmate, soluţia de casare pe care o solicită de la instanţa de recurs.
După expunerea făcută de recurent, se dă cuvîntul intimatului, dacă
există parte oponentă a recurentului. Initimatul are interesul ca
hotărîrea atacată să fie menţinută, căci dacă ar fi fost nemulţumit de
soluţia adoptată, ar fi declarat recurs; de aceea, intimatul combate,
de regulă, susţinerile recurentului, argumentînd de ce motivele de
recurs invocate nu sînt fondate şi pentru care raţiune cere
respingerea recursului. În faţa unor motive de recurs întemeiate,
intimatul poate recunoaşte această situaţie, fiind de acord cu soluţia
de casare a hotărîrii şi de rejudecare a cauzei în fond.
Procurorul ia cuvîntul după intimat, alăturîndu–se susţinerilor fie ale
recurentului, fie ale intimatului, după cum le consideră întemeiate sau
nu; procurorul poate avea şi un punct de vedere propriu cu privire la
soluţia ce trebuie dată recursului. În cazul cînd între recursurile
declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvînt dintre
recurenţi îl are procurorul; el va avea cuvîntul şi ulterior, pentru a–şi
preciza punctul de vedere cu privire la celelalte recursuri declarate şi
susţinute în şedinţă.
Inculpatul are cel din urmă cuvîntul (art. 38513 al. 3). Întrucît dispoziţia
din textul citat se deosebeşte de cea din art. 341 al. 1, unde se
precizează că ultimul cuvînt se dă, la jduecata în primă instanţă,
inculpatului personal, se poate trage concluzia că cerinţa legii este
îndeplinită dacă utlimul cuvînt îl are inculpatul personal sau prin
apărătorul său. Inculpatul poate fi reprezentat în recurs de către
avocatul său, astfel că, în absenţa sa, nu ar putea avea ultimul cuvînt
personal. La dezbaterea recursului asupra fondului cauzei, atunci cînd
inculpatul este prezent, ultimul cuvînt trebuie acordat acestuia
personal, instanţa de recurs luînd astfel cunoştinţă despre poziţia
acestuia faţă de cauza în care este inculpat.
2) Consemnarea în documente procedurale a
dezbaterilor recursului
În cazul în care pronunţarea asupra recursului se amînă pentru o altă
dată, despre dezbaterile desfăşurate în şedinţa de judecată în recurs
se întocmeşte o încheiere care, pe lîngă menţiunile prevăzute în art.
305, trebuie să consemneze motivele de recurs formulate oral în
şedinţă, susţinerile intimatului şi ale procurorului de şedinţă.
Încheierea se semnează de către preşedintele completului şi de către
grefier.
Dacă pronunţarea asupra recursului are loc în aceeaşi zi cînd s–a
judecat recursul, rezumatul dezbaterilor se consemnează în prima
parte a deciziei.
148 De exemplu, schimbarea completului de judecată, amînarea cuzei pentru
o altă dată, neluarea în discuţie a unui recurs inadmisibil sau tardiv au
prioritate dezbaterii recursului.
 DPP–ps–213
§1. Deliberarea şi pronunţarea deciziei asupra
recursului
1) Deliberarea instanţei de recurs
Deliberarea se desfăşoară în condiţiile prevăzute în art. 307–308 şi
constă în verificarea hotărîrii atacate pe baza lucrărilor şi materialelor
din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate la instanţa de
recurs. În ce priveşte înţelesul de înscrisuri noi, spre deosebire de
judecata în apel, ele trebuie să se refere la motivele de recurs
formulate, iar acestea numai la cazurile de casare prevăzute în art art.
3859. Potrivit art. 3856, instanţa de recurs examinează cauza numai în
limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859, depuse în
termenul prevăzut de lege, sau care pot fi invocate din oficiu. Prin
această dispoziţie se face o netă deosebire între judecata în apel,
unde se reexaminează cauza în fond, şi judecata în recurs, unde se
reexaminează doar hotărîrea atacată în raport de cazurile de casare
prevăzute de lege.
Instanţa de recurs examinează pe rînd motivele de recurs formulate
de procuror şi părţile din proces; în măsura în care unul din motivele
formulate este întemeiat şi atrage casarea în întregime a hotărîrii
atacate, cu rejudecarea cauzei, nu mai apare necesitatea examinării
şi a celorlalte motive de recurs; însă cînd se constată că un motiv de
recurs este întemeiat, dar se referă numai la o dispoziţie a hotărîrii (cu
privire la o singură faptă sau la o singură persoană, numai la latura
civilă), trebuie examinate toate motivele de recurs invocate de
procuror şi părţi, instanţa de recurs fiind obligată să se pronunţe
asupra tuturor (art. 38514 al. 2).
Dacă motivele de recurs invocate de părţi nu sînt întemeiate, instanţa
de recurs este obligată să examineze dacă nu există vreun motiv de
recurs care poate fi luat în considerare din oficiu, în care caz trebuie
să–l pună în discuţia părţilor, ceea ce înseamnă repunerea cauzei pe
rolul instanţei de recurs şi reluarea dezbaterilor judiciare cu privire la
acest motiv de recurs.
1) Luarea hotărîrii şi pronunţarea ei
Cînd s–a realizat acordul între membrii completului de judecată, se dă
soluţia asupra recursului în cauza judecată. Se întocmeşte o minută,
care constituie dispozitivul deciziei date asupra recursului, semnată
de toţi membrii completului care a judecat cauza, atunci cînd există
unanimitate de păreri, sau de membrii care au format majoritatea,
urmînd ca cel care a făcut opinie separată să semneze soluţia la care
s–a oprit.
La data anunţată pentru pronunţarea în cauza judecată în recurs,
preşedintele completului de judecată, asistat de grefier, pronunţă, în
şedinţă publică, soluţia dată recursului judecat.
§1. Soluţiile la judecata în recurs
1) Limitele în care instanţa poate soluţiona recursul
Instanţa de recurs poate fi sesizată numai cu recursul procurorului ori
cu recursul numai al uneia din părţi; în aceste cazuri, soluţionarea
recursului se face cu privire la persoana care a declarat recurs sau la
care se referă recursul declarat şi numai în limitele calităţii procesuale
pe care o are; procurorul, declarînd recurs numai inculpatului, fără nici
o rezervă, soluţia pronunţată de instanţa de recurs se va referi la
situaţia inculpatului atît în latura penală, cît şi în latura civilă; dacă
recursul a fost declarat de partea responsabilă civilmente, soluţia
instanţei de recurs se va referi numai la latura civilă a cauzei. Cînd
este cazul pentru extinderea efectelor recursului şi la alte persoane,
soluţia instanţei de recurs va privi şi aceste persoane, fără însă a le
putea agrava situaţia stabilită prin hotărîrea atacată.
 DPP–ps–214
Exercitarea recursului, ca o a doua cale de atac ordinară, limitează
instanţa de recurs la soluţii corespunzătoare cazurilor de casare
prevăzute în art. 3859; potrivit art. 3856 al. 2, instanţa de recurs
examinează cauza numai în limitele cazurilor de casare prevăzute în
art art. 3859; dimpotrivă, exercitarea recursului ca singura cale de
atac ordinară îngăduie instanţei de recurs să examineze cauza nu
numai în limitele cazurilor prevăzute în art. 3859, ci sub toate
aspectele cauzei, astfel că soluţiile pot fi şi în legătură cu situaţia de
fapt.
Cînd instanţa de recurs a fost sesizată cu mai multe recursuri penale,
va trebui să soluţioneze fiecare recurs în parte, în raport de motivele
de recurs formulate şi motivele ce pot fi invocate din oficiu. În această
situaţie se pot adopta şi soluţii diferite pentru fiecare recurs
(admiterea unui recurs şi respingerea altuia). De regulă, dacă este şi
recursul procurorului, odată cu admiterea recursului unei părţi se
poate admite şi recursul procurorului, deoarece acest recurs poate fi
formulat şi în favoarea părţii, şi în defavoarea sa; numai atunci cînd
recursul procurorului este limitat la un anumit caz de casare în
defavoare şi se admite recursul inculpatului pentru un motiv care se ia
în considerare şi din oficiu dacă este în favoarea sa, recursul
procurorului poate fi respins, deşi recursul inculpatului este admis.
Spre deosebire de apel, unde instanţa de apel trebuie mai întîi să
administreze probele necesare şi apoi să pronunţe soluţia
corespunzătoare, în materie de recurs – atît atunci cînd este a doua
cale de atac ordinară, cît şi atunci cînd este singura cale de atac
ordinară – rejudecarea cauzei în fond se face după ce s–a casat
hotărîrea recurată.
1) Soluţia de respingere a recursului şi menţinerea
hotărîrii recurate
Ca şi la apel, respingerea recursului se dispune atunci cînd este
neregulat introdus sau cînd este nefondat.
Recursul este neregulat introdus, împiedicînd producerea efectului
devolutiv, dacă este inadmisibil sau tardiv. Recursul este inadmisibil
atunci cînd legea nu prevede că o hotărîre poate fi atactă cu recurs
sau cînd o persoană nu are dreptul de a declara recurs 149. Recursul
este tardiv atunci cînd nu a fost declarat în termenul prevăzut de lege
şi nu poate fi considerat ca recurs peste termen sau nu sînt îndeplinite
condiţiile pentru repunerea în termen. În toate aceste situaţii, recursul
a fost exercitat fără a exista dreptul de recurs sau acest drept a fost
pierdut prin decădere.
Recursul este respins ca nefondat atunci cînd motivele de recurs
formulate în termenul legal nu sînt întemeiate, fie datorită inexistenţei
erorii invocate, fie datorită neîndeplinirii condiţiilor în care poate opera
nulitatea, ori unei interpretări greşite a legii în criticarea hotărîrii
atacate, iar alte motive de casare, invocabile din oficiu, nu au fost
constatate. Respingerea recursului ca nefondat semnifică lipsa
oricărei erori de fapt şi de drept care ar putea afecta hotărîrea
recurată. Dacă soluţia este corectă, dar motivarea soluţiei greşită,
instanţa de recurs respinge recursul ca nefondat, corectînd motivarea.
În cazul respingerii recursului, instanţa de recurs menţine hotărîrea
recurată în toate dispoziţiile sale; dacă inculpatul s–a aflat în stare de

149 Un recurs îndreptat împotriva unei sentinţe de declinare de competenţă,

împotriva unei sentinţe apelabile, dar care nu a fost atacată în termen cu
apel, devenind definitivă, este inadmisibil; la fel recursul declarat de către
partea vătămată într–o cauză pentru care acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu, de către partea civilă prin care s–ar cere schimbarea sau
modificarea soluţiei în latura penală a cauzei.
 DPP–ps–215
deţinere, adaugă la durata care este computată din pedeapsă timpul
de arestare scurs pînă la pronunţarea deciziei de recurs; de
asemenea, stabileşte cheltuielile judiciare efectuate cu judecata în
recurs, stabilind cine suportă cheltuielile avansate de către stat sau
de către părţi.
2) Soluţia de admitere a recursului şi de casare a
hotărîrii recurate
Îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru încadrarea motivelor
de recurs în unul din cazurile de casare înscrise în art. 3859 înseamnă
existenţa unor grave erori în soluţionarea cauzei şi, drept consecinţă,
casarea150 hotărîrii recurate.
Casarea hotărîrii recurate înseamnă desfiinţarea ei, aceasta
nemaproducînd efecte juridice. Casarea poate fi totală – cînd se
desfiinţează toate dispoziţiile penale şi civile ale hotărîrii recurate – şi
parţială – cînd numai unele din aceste dispoziţii sînt desfiinţate,
celelalte fiind menţinute. Este parţială casarea unei hotărîri atunci
cînd este casată numai soluţia privind unele fapte sau unele persoane,
pentru celelalte fapte şi persoane hotărîrea fiind menţinută, rămînînd
astfel cu caracter definitiv; este parţială casarea şi atunci cînd
hotărîrea este casată numai în ce priveşte latura penală sau latura
civilă. Casarea parţială a unei hotărîri este admisibilă în cazul în care
acest mod de casare nu împiedică justa soluţionare a întregii cauze
(art. 38517 al. 2 şi 382 al. 1 şi 2).
După ce hotărîrea recurată a fost casată, în temeiul unuia din cazurile
prevăzute în art. 3859, instanţa de recurs poate finaliza judecata prin
trei modalităţi:
– să înlocuiască direct soluţia casată;
– să rejudece din nou cauza în fond pentru a pronunţa o soluţie
definitivă;
– să o trimită spre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a fost
casată.
Ca urmare, soluţia de casare a hotărîrii recurate trebuie să fie însoţită
de una din modalităţile de mai sus. Soluţiile de casare pot fi astfel de
trei feluri:
– casare cu soluţionarea concomitentă a fondului cauzei;
– casare cu trimiterea spre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a
fost casată;
– casare cu reţinere spre rejudecare de către instanţa de recurs.
Trebuie făcută distincţie între recursul declarat împotriva hotărîrilor
neapelabile şi recursul împotriva hotărîrilor date în apel. În prima
situaţie, soluţia de rejudecare a cauzei de către instanţa de recurs
este mai largă, căci se poate dispune şi administrarea de noi probe
chiar de către instanţa de recurs, precum şi o reindividualizare a
pedepsei, în timp ce în cazul casării hotărîrilor date de instanţa de
apel la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs există limite
determinate de cazurile de casare.
1) Casarea hotărîrii recurate şi soluţionarea
concomitentă a cauzei
Această soluţie intervine în situaţiile prevăzute în art. 38515 pct. 2 lit. a
şi b.
150 Denumirea de “casare” vine de la verbul “casser” (fr.) = a sfărîma, a
anula, a desfiinţa. Casarea unei hotărîri judecătoreşti a devenit soluţia
caracteristică pentru recurs, ceea ce a determinat şi denumirea de “recurs în
casare”, Curtea de Casaţie etc. Codul de procedură penală rom#n şi–a însuşit
această denumire, deoarece pentru apel şi contestaţia în anulare se foloseşte
term,enul de “desfiinţare” a hotărîrii atacate, pentru revizuire de “anulare”,
în timp ce pentru recurs şi pentru recursul în anulare foloseşte termenul de
“casare”.
 DPP–ps–216
a) Cînd apelul a fost greşit admis, se casează
hotărîrea instanţei de apel şi se menţine
hotărîrea primei instanţe
Apelul a fost greşit admis atunci cînd, fiind tardiv sau inadmisibil,
trebuia pronunţată decizia de respingere a sa151. Dar apelul poate fi
greşit admis, şi atunci cînd este nefondat152.
Casînd hotărîrea instanţei de apel, instanţa de recurs soluţionează
concomitent şi fondul cauzei prin menţinerea soluţiei date prin
sentinţa penală a primei instanţe.
b) Cînd inculpatul a fost condamnat sau a
rămas condamnat la instanţa de apel, deşi în
cauză trebuia să se pronunţe achitarea sau
încetarea procesului penal, potrivit
dispoziţiilor art. 11
Deşi în cauză exista unul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a–j,
totuşi instanţa de apel nu a soluţionat cauza prin achitarea
inculpatului, respectiv prin încetarea procesului penal; constatînd
existenţa unui astfel de caz, instanţa de recurs înlocuieşte hotărîrea
greşită a instanţei de apel cu propria sa hotărîre, prin care adoptă
soluţia corespunzătoare de achitare sau de încetare a procesului
penal. Această soluţie nu poate fi decît în favoarea inculpatului pentru
care, în loc de soluţia de condamnare, se pronunţă soluţia de achitare
sau încetarea procesului penal.
Dacă recursul este îndreptat împotriva hotărîrii instanţei de apel, se
poate pronunţa achitarea sau, după caz, încetarea procesului penal
numai atunci cînd s–a încălcat legea penală (situaţiile prevăzute în art.
10 lit. b, d, e, f, g, h, j), fiindcă aplicarea legii penale se face la situaţia
de fapt stabilită în hotărîrea atacată.
Atunci cînd recursul este declarat împotriva hotărîrii primei instanţe,
examinarea cauzei de către instanţa de recurs se face sub toate
aspectele, astfel încît se poate pronunţa şi achitarea pentru
inexistenţa faptei (art. 10 lit. a), nevinovăţia inculpatului (art. 10 lit. c),
lipsa de pericol social a faptei (art. 10 lit. b1), iar încetarea procesului
penal pentru înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i), ceea ce
implică o nouă apreciere dată probelor administrate şi o schimbare a
situaţiei de fapt reţinută de prima instanţă.
2) Casarea hotărîrii recurate cu trimitere spre
rejudecarea la instanţa a cărei hotărîre a fost
casată
O asemenea soluţie caracterizerază recursul ca o cale de anulare,
deoarece instanţa de recurs se mărgineşte a casa (anula) hotărîrea
recurată, urmînd ca o altă instanţă să se pronunţe asupra fondului
cauzei. În legătură cu această soluţie a instanţei de recurs se pun
două probleme:
– în ce cazuri se poate pronunţa casarea cu trimitere spre rejudecare
la altă instanţă?
– care este instanţa la care se va desfăşura rejudecarea cauzei?
În art. 38515 pct. 2 lit. c se prevăd trei cazuri în care poate fi adoptată
soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare:
a) cînd casarea s–a produs pentru vreunul din cazurile de nulitate
prevăzute în art. 197 al. 2 (nulităţile absolute), în sensul că s–au

151 Un apel tardiv sau inadmisibil nu investeşte instanţa de apel cu

reexaminarea cauzei, cu atît mai mult cu admiterea sa
152 De exemplu, instanţa de apel a admis apelul şi a aplicat amnistia, cînd în
realitate infracţiunea săvîrşită era exclusă de la actul de clemenţă; s–a admis
apelul pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, aşa cum în mod
corect se pronunţase prima instanţă.
 DPP–ps–217
încălcat dispoziţiile relative la competenţa după materie şi după
calitatea persoanei, la sesizarea instanţei şi la compunerea
acesteia, la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea
procurorului, prezenţa inculpatului şi asistarea acestuia de către
apărător, cînd sînt obligatorii potrivit legii, precum şi la efectuarea
anchetei sociale în cauzele cu infractori minori153.
b) cînd casarea a avut loc ca urmare a unor nulităţi relative
nominalizate de lege:
– judecata s–a desfăşurat în lipsa unei părţi nelegal citate sau care,
legal citată, a fost în imposiblitate de a se prezenta la judecată şi
de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate154;
– unei părţi i s–a respins în mod nejustificat o cerere de amînare şi
din această cauză nu a putut să–şi facă apărarea155;
a) prin hotărîrea atacată nu s–a rezolvat fondul cauzei. Într–o
asemenea situaţie s–a produs o nulitate absolută, deoarece
instanţa, deşi legal sesizată cu judecarea unei acţiuni penale şi a
unei acţiuni civile, fie a omis să le soluţioneze, fie le–a lăsat
nesoluţionate156.

153 Legiuitorul ar fi putut face trimitere, în loc de art. 197 al. 2, la art. 3859
pct. 1–7, care au reprodus dispoziţiile art. 197 al. 2; în realitate, cazurile de
nulitate prevăzute în art. 197 al. 2 se întîlnesc şi în alte cazuri prevăzute în
art. 3859, cum ar fi pct. 10 (instanţa nu s–a pronunţat asupra unei fapte
reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare), pct. 11 (instanţa a
admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv), pct. 12 (nd a
fost condamnat inculpatul pentru o altă faptă decît cea pentru care fusese
trimis în judecată), toate dispoziţiile relative la sesizarea instanţei. Această
soluţie porneşte de la teza că actul lovit de nulitate absolută trebuie refăcut
de instanţele care au încălcat legea, pentru a se realiza scopul preventiv al
nulităţii.
154 Se cere ca judecata în lipsă să se fi produs la prima instanţă sau la
instanţa de apel; dacă s–a produs la prima instanţă trebuie să fi fost invocată
în apel, altfel nulitatea relativă se acoperă; cînd recursul este declarat
împotriva hotărîrii primei instanţe, lipsa părţii trebuie să fi avut loc la această
instanţă. Atunci cînd partea a fost în imposibilitate să se prezinte la judecată
şi să înştiinţeze instanţa despre această imposibilitate, trebuie îndeplinite
ambele condiţii, care constau din împrejurări concrete, raportate la fiecare
caz în parte, de natură a avea un caracter neprevăzut şi de neînvins printr–
un efort normal.
155 Pentru a opera acest caz se cer trei condiţii:
– s–a prezentat o cerere de către una din păţri pentru amînarea cauzei la
instanţaa cărei hotărîre este recurată;
– cererea a fost respinsă în mod nejustificat de către instanţa de judecată,
deşi exista o împrejurare pe care legea o consideră temei de amînare, fie
în legătură cu imposibilitatea părţii de a se prezenta la judecată personal
sau a apărătorului său, fie pentru a–şi pregăti apărarea;
– din cazua respingerii cererii, partea care nu si–a putut pregăti sau face
apărarea (lipsa apărătorului, timpul redus în care trebuia să pună
concluzii în legătură cu schimbarea încadrării juridice a faptei etc.).
156 Este caz de nerezolvare a fodului cauzei cînd instanţa de fond nu s–a
pronunţat asupr aunei fapte penale pentru care fusese legal sesizată, cînd nu
au fost soluţionate pretenţiile civile solicitate de partea civilă, deşi nu exista
vreun caz n care acţiunea civilă să fie lăsată nesoluţionată (art. 346 al. 4); de
asemenea, trebuie considerată nesoluţionare a fondului cauzei soluţia de
încetare a procesului penal pentru lipsa plîngerii prealabile, a sesizării sau
autorizării organului competent, a aplicării amnistiei, prescripţiei sau
împăcării, fără ca instanţa să se pronunţe asupra existenţei faptei şi a
vinovăţiei inculpatului.
În procesul penal rom#n trebuie să se asigure două grade de jurisdicţie în
fond, în cauzele în care se poate face apel, şi un grad de jurisdicţie în fond
cînd nu există decît drept de recurs.
 DPP–ps–218
După casare, cauza este trimisă spre rejudecare la instanţa a cărei
hotărîre a fost casată. Dacă a fost casată numai hotărîrea instanţei de
apel, cauza va fi trimisă spre rejudecare la această instanţă; în cazul
în care a fost casată atît hotărîrea primei instanţe, cît şi a instanţei de
apel, după casare cauza se trimite spre rejudecare la prima instanţă.
Deci în aceste cazuri rejudecarea se efectuează de acele instanţe care
au judecat în primă instanţă sau în apel şi a căror hotărîri au fost
casate. Dacă hotărîrea recurată a fost casată pe temei de
necompetenţă, rejudecarea se va face de către instanţa competentă.
Pentru Curtea Supremă de Justiţie se prevede şi un alt caz de casare
cu trimitere spre rejudecare la instanţa a cărei hotărîre a fost casată;
dacă Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul pe motiv că nu au
fost administrate toate probele necesare şi a dispus administrarea de
noi probe, casarea se face cu trimitere spre rejudecare de către
instanţa a cărei hotărîre a fost casată, ca instanţă de fond, pentru a se
evita administrarea de probe în faţa instanţei supreme. Cînd
interesele justiţiei o cer, Curtea Supremă de Justiţie dispune
rejudecarea de către o altă instanţă, egală în grad cu cea care a
pronunţat hotărîrea casată; această dispoziţie este similară cu cea
care reglementează strămutarea cauzei, dar pentru motive mai largi
şi numai ca urmare a constatării, cu ocazia admiterii recursului şi a
casării hotărîrii recurate, că rejudecarea cauzei la instanţa a cărei
hotărîre a fost casată nu se poate desfăşura în cele mai bune condiţii.
1) Casarea hotărîrii recurate cu reţinere spre
rejudecare de către instanţa de recurs
Această soluţie, subsidiară, se pronunţă în toate celelalte cazuri cînd
nu este operantă una din soluţiile examinate anterior. Printre cazurile
de aplicare a acestei soluţii, atunci cînd recursul este îndreptat
împotriva unei hotărîri date în apel, sînt şi următoarele: nu a fost
efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului, în cazurile şi condiţiile
prevăzute în art. 117 al. 1 şi 2; hotărîrea nu cuprinde motivele pe care
se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul
hotărîrii sau aceasta nu se înţelege; cînd s–au aplicat pedepse în alte
limite decît cele prevăzute de lege ori s–au aplicat predepse greşit
individualizate; în mod greşit inculpatul a fost achitat sau s–a încetat
procesul penal printr–o interpretare eronată a legii penale; faptei i s–a
dat o greşită încadrare juridică; a intervenit o lege mai favorabilă
inculpatului. Deşi este subsidiară, intervenind numai dacă nu se aplică
una din celelalte soluţii, casarea cu reţinere spre rejudecare la
instanţa de recurs devine soluţia de bază, aplicabilă în toate cazurile
afară de cele în care legea prevede o altă soluţie.
Atunci cînd recursul este îndreptat împotriva unei hotărîri date în
primă instanţă, casarea cu reţinere spre rejudecare se dispune şi în
alte cazuri de casare, cum ar fi necesitatea administrării de noi probe.
Dacă s–a admis recursul pentru motivul că nu au fost administrate
toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele,
instanţa de recurs trebuie să se pronunţe şi asupra probelor ce
urmează a fi administrate, fixîndu–se în acest scop termen pentru
rejudecarea cauzei în fond.
2) Soluţionarea altor chestiuni referitoare la recurs
În soluţionarea recursului se poate adopta, ca excepţie, şi soluţia de
casare cu restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi
penale, în condiţiile art. 333; pentru a se admite o astfel de soluţie
este necesar ca instanţa de recurs să constate că probele necesare
pentru lămurirea unor împrejurări esenţiale ale cauzei nu pot fi
administrate în faţa instanţei decît cu mare întîrziere; într–o asemenea
 DPP–ps–219
situaţie, instanţa de recurs va indica faptele şi împrejurările ce
urmează a fi constatate şi prin ce anume mjloace de probă.
În soluţionarea cauzei după casare, instanţa de recurs face aplicarea
dispoziţiilor privitoare la repararea pagubei, la măsurile asigurătorii, la
cheltuielile judiciare, la computarea deţinerii preventive şi adaugă,
dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărîrii
atacate cu recurs. Instanţa hotărăşte asupra oricărei alte probleme de
care depinde soluţionarea completă a recursului.
3) Soluţii în cazul atacării cu recurs a sentinţelor de
dezinvestire sau a unor încheieri
Atacarea cu recurs a unei sentinţe de restituire sau de trimitere a
cauzei la procuror pune problema corectitudinii măsurii luate de prima
instanţă în a respinge sau dispune desesizarea ei. Ca urmare, dacă
desesizarea a fost respinsă, în recurs se poate casa sentinţa recurată
şi dispune restituirea sau trimiterea cauzei la procuror, dacă sînt
îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 333; dacă desesizarea a fost
admisă, în recurs se poate casa hotărîrea şi respinge desesizarea,
trimiţîndu–se cauza pentru continuarea judecăţii la instanţa a cărei
hotărîre a fost casată.
În mod corespunzător se soluţionează şi recursurile împotriva unor
încheieri privind măsurile preventive, asigurătorii, de siguranţă,
suspendarea judecăţii; admiţîndu–se recursul, se schimbă soluţia prin
respingerea măsurii (dacă nu este întemeiată) sau prin admiterea ei
(dacă era necesară), după care se trimite cauza pentru continuarea
judecăţii la instanţa care s–a pronunţat asupra acelei măsuri.
4) Decizia instanţei de recurs
Instanţa de recurs soluţionează recursul sau recursurile judecate
printr–o decizie, care trebuie să cuprindă, pe lîngă menţiunile
prevăzute de lege pentru orice hotărîre judecătorească, soluţiile
adoptate şi temeiurile pentru care s–a optat în adoptarea lor. Astfel, în
cazul respingerii recursului, în considerente trebuie să se arate
temeiurile care au condus la constatarea că recursul este tardiv sau
inadmisibil ori că motivele de recurs invocate de recurent nu sînt
întemeiate; de asemenea, că nu sînt motive de casare care să fie
luate în considerare din oficiu. Dacă recursul a fost admis şi hotărîrea
atacată a fost casată, pe lîngă temeiurile care justifică această
măsură, trebuie să se motiveze de ce casarea s–a dispus cu
soluţionarea concomitentă a cauzei, cu trimiterea spre rejudecare la
instanţa a cărei hotărîre a fost casată. În caz de casare cu trimitere
spre rejudecare, se indică ultimul act de judecată rămas valabil de la
care se face rejudecarea, probele ce trebuie administrate, încadrarea
juridică ce trebuie dată faptei etc., astfel încît rejudecarea cauzei să
se desfăşoare în baza îndrumărilor ce decurg din hotărîrea de casare.
Dispozitivul deciziei cuprinde soluţia ce s–a dat recursului sau, după
caz, soluţiile ce s–au dat recursurilor judecate.
Decizia instanţei de recurs prin care s–a respins recursul şi prin care
s–a soluţionat cauza în fond, fără rejudecare, este definitivă. În cazul
celorlalte decizii, judecata va continua la instanţa de trimitere sau,
dacă s–a dispus reţinerea spre rejudecare, la instanţa de recurs.
§1. Rejudecarea cauzei în fond după admiterea
recursului şi casarea hotărîrii recurate
1) Instanţa competentă să judece cauza după casare
Spre deosebire de apel, unde rejudecarea cauzei poate avea loc
numai la prima instanţă, după casarea hotărîrii în recurs rejudecarea
cauzei poate avea loc la prima instanţă, la instanţa de apel sau la
instanţa de recurs. În cazul casării, se poate trimite cauza spre
rejudecare la prima instanţă, dacă şi hotărîrea acesteia a fost casată,
 DPP–ps–220
la instanţa de apel, dacă numai hotărîrea acesteia a fost casată, iar
rejudecarea are loc la instanţa de recurs atunci cînd s–a dispus
casarea cu reţinere srpe rejudecare.
Cînd casarea s–a dispus cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă
sau la instanţa de apel, rejudecarea are loc la instanţa a cărei hotărîre
a fost casată; atunci cînd această soluţie a fost dată de Curtea
Supremă de Justiţie, dacă interesele justiţiei o cer, se poate trimite
cauza spre rejudecare la o altă instanţă, egală în grad cu instanţa care
a judecat. Rejudecarea are loc, însă, la instanţa competentă să judece
cauza în cazul în care casarea s–a dispus pe temeiul necompetenţei
instanţei care a judecat iniţial cauza în fond.
Completul care judecă în fond cauza se formează potrivit regulilor de
compunere a instanţei, însă cu excluderea judecătorilor care au dat
anterior soluţia ce a fost casată (art. 47 al. 1). La instanţa de recurs
rejudecarea are loc în faţa aceluiaşi complet de judecată care a
judecat în în recurs, deoarece nu există incompatibilitate între
judecătorii care au judecat recursul şi judecătorii care rejudecă în
fond, după casarea cu reţinere sau rejudecare.
Rejudecarea cauzei se desfăşoară potrivit dispoziţiilor generale care
reglementează judecata şi a celor care reglementează, după caz,
judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs. Unele dispoziţii de
procedură privind rejudecarea cauzei sînt comune, dar există şi unele
deosebiri; elementele comune se referă la limitele în care se rejudecă
o cauză după casare, iar elementele speciale privesc procedura de
rejudecare şi hotărîrea care se pronunţă.
1) Limitele în care se desfăşoară rejudecarea cauzei
după casare
Rejudecarea cauzei se face în limitele pe care le prevede hotărîrea
instanţei de recurs prin care s–a dispus casarea. Casarea în întregime
a hotărîrii recurate conduce la rejudecarea tuturor faptelor şi
persoanelor la care se referă această hotărîre, atît în latura penală, cît
şi în latura civilă. Cînd hotărîrea a fost casată numai cu privire la unele
fapte şi persoane, instanţa de rejudecare se limitează la faptele şi
persoanele pentru care s–a dispus rejudecarea; cînd hotărîrea
recurată a fost casată numai în ce priveşte latura penală sau numai
cea civilă, instanţa rejudecă numai latura penală sau numai latura
civilă a cauzei pentru care s–a dispus rejudecarea.
Aceste limite sînt determinate de efectul devolutiv al recursului, care
limitează casarea cu privire la situaţia celui ce a declarat recurs sau la
care recursul declarat se referă. Dacă s–a dat curs efectului extensiv,
atunci rejudecarea poate avea loc şi cu privire la persoanele care nu
au declarat recurs sau la care nu se referă recursul declarat.
Este posibil ca rejudecarea de către instanţa de recurs să fie limitată
şi de dispoziţia din hotărîrea casată care se referă numai la una sau
unele din lipsurile pe care aceasta le–a avut. Dacă s–a dispus
rejudecarea numai pentru motivul că s–au aplicat pedepsele în alte
limite decît cele prevăzute de lege sau numai pentru că între timp a
intervenit o lege de graţiere, rejudecarea are loc numai cu privire la
aplicarea pedepsei în limitele legale sau numai pentru aplicarea
graţierii la pedeapsa stabilită de instanţa de fond. Cînd recursul este
întemeiat pe greşita individualizare a pedepsei, atunci rejudecarea
poate fi limitată numai în legătură cu reindividualizarea pedepsei,
considerate de instanţa de recurs ca necorespunzătoare.
2) Obligativitatea indicaţiilor date prin decizia de
casare
Potrivit art. 38518, instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze
instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămîne cea
 DPP–ps–221
avută în vedere la soluţionarea recursului. Indicaţiile instanţei de
recurs se pot referi la chestiuni de drept şi la chestiuni de fapt.
În ce priveşte chestiunile de drept, dacă s–a casat hotărîrea pentru
necompetenţa instanţei care a judecat cauza în primă instanţă,
indicîndu–se instanţa competentă, aceasta nu poate refuza
rejudecarea cauzei, sesizarea sa fiind obligatorie; numai dacă, în urma
cercetării judecătoreşti, s–ar constata date care ar atrage o altă
încadrare juridică a faptei, instanţa căreia i s–a trimis cauza prin
decizia de casare îşi poate declina competenţa. Atunci cînd prin
decizia de casare cu trimitere spre rejudecare s–a dispus refacerea
unor acte procesuale sau procedurale, anulate de instanţa de recurs,
devine obligatorie refacerea acestor acte157.
În cazul în care recursul este îndreptat împotriva unei hotărîri
nesusceptibile de apel, devin obligatorii şi indicaţiile cu privire la
chestiunile de de fapt: ce împrejurări trebuie lămurite sau ce probe
trebuie administrate.
În legătură cu indicaţiile pentru administrarea de probe noi, instanţa
de rejudecare este obligată să procedeze la administrarea acelor
probe care se referă la faptele şi persoanele pentru care s–a dispus
casarea sau la latura pentru care s–a dispus rejudecarea, adică în
limitele în care hotărîrea a fost casată (art. 38518 al. 2). Cu ocazia
administrării probelor indicate de instanţa de recurs sau admise la
cererea procurorului sau a unei părţi, se poate ajunge la o schimbare
a situaţiei de fapt pe care a avut–o în vedere instanţa de recurs atunci
cînd a pronunţat o casare parţială; în acest caz, rejudecarea va avea
în vedere noua situaţie de fapt reieşită din probele administrate, ceea
ce va putea conduce la o extindere a rejudecării cauzei şi la alte
chestiuni decît cele pentru care s–a dispus casarea.
3) Limite cu privire la agravarea situaţiei părţii în
propriul său recurs
Dacă a fost admis recursul procurorului declarat în defavoarea
inculpatului sau recursul părţii vătămate, la rejudecarea cauzei se
poate da o soluţie mai gravă pentru inculpat în latura penală faţă de
cea prevăzută în hotărîrea casată; casarea în recursul părţii civile sau
al procurorului poate atrage o soluţie mai gravă în latura civilă pentru
inculpat şi partea responsabilă civilmente.
Atunci cînd casarea s–a dispus în recursul inculpatului, regula non
reformatio in pejus se aplică şi la rejudecarea cauzei, nefiind posibilă
agravarea situaţiei sale cu privire la soluţia dată, la încadrarea
juridică, la pedeapsă, la condamnarea civilă. Această regulă se aplică
şi atunci cînd, cu ocazia rejudecării, s–ar amplifica învinuirea cu noi
acte materiale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni, noi fapte penale
săvîrşite de inculpat, starea de recidivă etc.; pentru tragerea la
răspundere penală a inculpatului în astfel de situaţii agravnte, legea
prevede alte proceduri prin care se asigură o condamnare agravată
(art. 4491). Aceleaşi limite la rejudecarea cauzei după casare se aplică
şi în situaţia în care a fost admis recursul procurorului declarat în
favoarea inculpatului.

157 De exemplu, dacă s–a casat hotărîrea recurată pentru greşita citare a
inculpatului la o anumită adresă, acesta lipsind de la judecata în apel,
indicaţia dată de instanţa de recurs cu privire la adresa unde trebuie citat
inculpatul devine obligatorie. Tot obligatorie este şi indicaţia dată în ce
priveşte încadrarea juridică a faptei, dacă situaţia de fapt rămîne
neschimbată la rejudecare, condamnarea pentru forma continuată a
infracţiunii în loc de concurs de infracţiuni sau invers, neaplicarea unei cauze
de agravare sau de atenuare a răspunderii penale care a antrenat o
pedeapsă peste sau sub limitele prevăzute de lege.
 DPP–ps–222
Nu se poate agrava nici situaţia celorlalte părţi, dacă rejudecarea s–a
dispus numai în baza recursului lor sau a recursului procurorului
declarat în favoarea lor.
4) Procedura de rejudecare
Potrivit art. 38519, rejudecarea cauzei după casarea hotărîrii recurate
se desfăşoară după regulile generale de judecată şi cele ale judecăţii
în primă instanţă, dar în limitele în care s–a dispus casarea.
Cînd rejudecarea are loc la primă instanţă, iar hotărîrea atactă a fost
casată în întregime ca urmare a unei nulităţi absolute ce a afectat
întreaga judecată158, judecata se reia de la primul act de judecată
prevăzut de lege; cînd instanţa de recurs a indicat care este ultimul
act de procedură rămas valabil după casare, procesul penal îşi reia
cursul de la acest act; în fine, cînd Curtea Supremă de Justiţie a casat
cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă pentru a se administra
probe, rămîn valabile actele de cercetare judecătorească efectuate
anterior şi cauza se reia prin administrarea probelor indicate de
instanţa de recurs. Întotdeauna trebuie să se desfăşoare dezbateri
judiciare, deoarece cauza este rejudecată de un alt complet de
judecată, în faţa căruia trebuie să se pună concluzii de către procuror
şi părţile din proces. La rejudecare prima instanţă pronunţă o sentinţă
penală care, după caz, este supusă apelului sau recursului.
În cazul în care casarea s–a dispus cu rejudecare la instanţa de apel,
se procedează potrivit regulilor de la judecata în apel; pot fi
administrate probele necesare, după care, în cadrul dezbaterilor
judiciare se examinează cauza în limitele în care s–a produs casarea.
Instanţa de apel soluţionează cauza, la rejudecare, printr–o decizie
penală care poate fi supusă din nou recursului.
Cînd rejudecarea cauzei are loc la instanţa de recurs, aceasta judecă
în ultimă instanţă, pronunţînd o decizie penală prin care se
soluţionează cauza în fond, în limitele în care s–a dispus casarea şi s–a
desfăşurat rejudecarea. La rejudecare, instanţa de recurs – cu
excepţia Curţii Supreme de Justiţie – administrează probele pe care
le–a găsit necesare şi pentru a căror administrare a dispus casarea. La
instanţa de recurs, rejudecarea are loc în limitele casării, după regulile
de la judecata în primă instanţă. Decizia dată de instanţa de recurs la
rejudecare este definitivă şi nu mai poate fi atacată printr–o cale de
atac ordinară.
Cu ocazia rejudecării cauzei, atunci cînd sînt întrunite cerinţele art.
333, se poate dispune de instanţa de rejudecare restituirea cauzei
procurorului; într–o asemenea situaţie, procesul penal se reia din faza
de urmărire penală şi parcurge, dacă este cazul, judecata în primă
instanţă, judecata în apel şi apoi din nou în recurs. Hotărîrea de
restituire a cauzei la procuror dată de prima instanţă şi cea de apel
este supusă recursului declarat de către procuror şi de către părţile
interesate.
I.2. Autoritatea de lucru judecat
1) Efectele rămînerii definitive a hotărîrii penale
Hotărîrea penală poate rămîne definitivă la prima instanţă, la instanţa
de apel sau la instanţa de recurs. Sentinţa penală a primei instanţe de
judecată rămîne definitivă dacă nu este supusă apelului sau recursului
(sentinţa de declinare de competenţă), dacă a expirat termenul de
apel (cînd hotărîrea este supusă apelului) sau termenul de recurs
(dacă este supusă numai recursului) şi nu s–a declarat apel sau recurs
ori apelul sau recursul declarat a fost retras sau respins. Decizia

158 Compunerea greşită a instanţei; lipsa procurorului, a inculpatului sau a

apărătorului, dacă prezenţa lor era obligatorie.
 DPP–ps–223
penală a instanţei de apel rămîne definitivă dacă nu s–a declarat
recurs în termen, dacă recursul declarat a fost retras sau respins. În
ce priveşte decizia instanţei de recurs, aceasta devine definitivă
atunci cînd soluţionează cauza în fond fără rejudecare ori după
rejudecarea ei.
Din momentul cînd a devenit definitivă, hotărîrea de condamnare
penală sau civilă este executorie în toate dispoziţiile sale, autorităţile
competente fiind obligate să le aducă la îndeplinire.
Hotărîrea penală definitivă are autoritate de lucru judecat. Această
autoritate decurge din caracterul irevocabil al hotărîrii penale
definitive, care nu poate fi desfiinţată decît în cazul în care s–ar
admite o cale de atac extraordinară.
Hotărîrea penală care a căpătat autoritate de lucru judecat este
considerată că stabileşte adevărul despre fapta şi persoana judecate
(res judicata pro veritate habetur), ceea ce dă încredere în
capacitatea profesională a judecătorilor de a rezolva corect conflictele
de drept; de asemenea, este considerată că a aplicat corect legea
penală şi cea civilă, dînd soluţiei pronunţate puterea pe care o are
însăşi legea. Autoritatea de lucru judecat înseamnă totodată şi o
interdicţie pentru urmărirea şi judecarea aceleiaşi persoane pentru
aceeaşi faptă (non bis in idem), considerîndu–se că prin hotărîrea
definitivă se curmă conflictul de drept şi un alt proces nu mai poate fi
început şi desfăşurat dacă are acelaşi obiect. Aceste două efecte pe
care legea le instituie pentru autoritatea de lucru judecat sînt de
natură să producă cetăţenilor încrederea în activitatea instanţelor de
judecată, să le creeze prestigiul unor autorităţi independente şi
supuse numai legii, a unei adevărate puteri în stat. Magistraţii au
datoria să confirme corectitudinea dispoziţiilor legale privitoare la
autoritatea de lucru judecat, prin pronunţarea legală şi conformă cu
adevărul a tuturor hotărîrilor penale.
Spre deosebire de hotărîrea definitivă pronunţată în cauzele civile,
care are efecte numai între părţile din proces (inter partes), hotărîrea
penală definitivă are efecte faţă de toată lumea (erga omnes),
impunîndu–se, prin dispozitivul său, nu numai părţilor din proces, ci şi
persoanelor care nu au luat parte la judecată, dar care – fie pe cale
penală, fie pe cale civilă – încearcă să repună în discuţia instanţelor
judecătoreşti chestiunile rezolvate definitiv prin hotărîrea penală; de
asemenea, ea se impune faţă de orice organ de urmărire penală sau
instanţă de judecată care ar avea de soluţionat o chestiune legată de
existenţa faptei, de persoana care a săvîrşit–o şi de vinovăţia
acesteia, precum şi faţă de orice organ care este chemat să execute
dispoziţiile penale şi civile pe care le cuprinde hotărîrea penală
definitivă. Fundamentul teoretic al acestei puteri a hotărîrii penale îl
constituie caracterul de ordine publică al rezolvării acţiunii penale.
2) Autoritatea de lucru judecat – cauză de
împiedicare a punerii în mişcare şi de exercitare a
acţiunii penale (regula non bis in idem)
Soluţionînd acţiunea penală exercitată împotriva inculpatului pentru o
anumită faptă penală, hotărîrea penală definitivă stinge, pe cale
procesuală, această acţiune. Stingerea acţiunii penale este o
consecinţă firească a regulii potrivit căreia din săvîrşirea unei
infracţiuni rezultă numai o singură acţiune penală împotriva
infractorului, care, o dată soluţionată definitiv de către instanţa de
judecată, nu mai poate fi din nou exercitată împotriva aceleiaşi
persoane pentru aceeaşi faptă. Stingînd acţiunea penală, ca şi alte
cauze care înlătură răspunderea penală, autoritatea de lucru judecat
 DPP–ps–224
devine un caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale
(art. 10 lit. j), ceea ce se exprimă prin regula non bis in idem.
Pentru a opera autoritatea de lucru judecat în sensul arătat, se cere
existenţa a trei condiţii: o hotărîre definitivă cu privire la acţiunea
penală, identitate de persoană şi identitate de obiect.
a) Pentru a soluţiona acţiunea penală, hotărîrea definitivă pronunţată
de instanţa penală trebuie să fie de condamnare, de achitare sau
de încetare a procesului penal. De la ceastă regulă face excepţie
hotărîrea de încetare a procesului penal pe temeiul art. 10 lit. f,
care nu soluţionează în fond acţiunea penală, ci doar constată
existenţa unui impediment în exercitarea ei; dacă, după încetarea
procesului penal pentru un asemenea temei, intervine apoi
plîngerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului
competent ori este îndeplinită cerinţa legii, acţiunea penală poate
fi pusă în mişcare împotriva aceleiaşi persoane pentru aceeaşi
faptă (art. 10 al.ult.).
Hotărîrea penală rămîne definitivă în cazurile şi condiţiile
prevăzute în art. 416, 4161 şi 417, avînd autoritate de lucru judecat
atîta timp cît este în fiinţă; în momentul desfiinţării ei printr–o cale
de atac extraordinară pierde şi autoritatea de lucru judecat.
b) Identitatea de persoană exprimă cerinţa ca între persoana faţă de
care s–a pronunţat o hotărîre penală definitivă şi persoana care ar
urma să fie urmărită sau judecată pentru aceeaşi faptă să fie
identitate. Identitatea trebuie să se refere la persoana fizică, chiar
dacă între timp şi–a schimbat numele şi înfăţişarea, precum şi
calitatea de inculpat; în cazul în care o persoană a fost judecată
definitiv în calitate de parte responsabilă civilmente, nu există
impediment a fi urmărită şi judecată în calitate de inculpat159.
c) Identitatea de obiect se referă la aceeaşi faptă pentru care s–a
pronunţat o hotărîre penală definitivă şi fapta care ar urma să fie
din nou imputată aceleiaşi persoane. Identitatea se referă la faptă
– şi nu la infracţiune – ceea ce înseamnă că atunci cînd fapta este
aceeaşi, există identitatea chiar dacă s–ar încadra într–o altă
infracţiune160 (art. 10 lit. j).
În legătură cu identitatea de obiect, s–a pus problema autorităţii
de lucru judecat în cazul infracţiunilor continuate, complexe, din
obişnuinţă, atunci cînd unele acte materiale sau fapte penale
intrînd în componenţa acestora s–ar descoperi după ce a rămas
definitivă hotărîrea penală referitoare la o parte din infracţiune. În
practică s–a statuat – iar doctrina a confirmat – că în asemenea
situaţie autoritatea de lucru judecat operează numai pentru ceea
ce s–a judecat şi s–a hotărît, pentru noile acte materiale şi fapte
penale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni continuate sau complexe
fiind posibilă judecarea lor; printr–o procedură specială se asigură,
159 Hotărîrea penală definitivă cu privire la un inculpat, condamnat ca autor
al infracţiunii, nu împiedică urmărirea adevăratului făptuitor al faptei, dacă
din probe rezultă această situaţie, deoarece urmărirea se referă la altă
persoană fizică; contradicţia dintre hotărîri se va înlătura printr–o cale de
atac extraordinară. Condamnarea sau achitarea definitivă a unui inculpat ca
autor al infracţiunii nu împiedică urmărirea sau judecarea altei persoane ca
instigator sau complice; aceeaşi persoană achitată, însă, ca autor, nu mai
poate fi urmărită şi judecată ca instigator sau complice, situaţia sa penală
fiind hotărîtă anterior sub toate formele de participaţie.
160 Condamnarea definitivă a unei persoane pentru vătămarea integrităţii
corporale împiedică o nouă urmărire pentru aceeaşi faptă, dar sub încadrarea
juridică de tentativă de omor, întrucît se consideră că, la data judecării
cauzei, au fost avute în vedere toate posibilităţile de încadrare juridică a
faptei, din care a fost reţinută o încadrare juridică rămasă definitivă.
 DPP–ps–225
apoi, reunirea cauzelor spre a se da o nouă hotărîre pentru
întreaga activitate infracţională a inculpatului (art. 335, 449 lit. c),
vechea hotărîre desfiinţîndu–se; s–a statuat, însă, că la
soluţionarea cauzei în întregul ei trebuie respectate dispoziţiile din
hotărîrea definitivă anterioară cu privire la existenţa faptei şi
săvîrşirea ei de către inculpat, care au autoritate de lucru judecat.
În cazul cînd s–a săvîrşit o infracţiune progresivă, al cărei rezultat
s–a amplificat ulterior, se consideră că există autoritate de lucru
judecat dacă, după ce s–a pronunţat o hotărîre definitivă în
legătură cu un anumit rezultat (vătămare gravă) ar fi urmărită
aceeaşi persoană pentru aceeaşi faptă, dar cu un rezultat
amplificat (moartea victimei), deoarece infracţiunea considerîndu–
se săvîrşită în momentul comiterii faptei (acţiunea), această dată
are aplicare în ce priveşte amnistia, prescripţia şi autoritatea de
lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat produce şi efectul de a împiedica
revenirea asupra unor dispoziţii cuprinse într–o hotărîre penală
definitivă, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel161 (art.
447 şi urm.)
Are autoritate de lucru judecat numai dispozitivul hotărîrii penale
definitive (soluţia adoptată); cînd dispozitivul nu este clar, se pot lua
în considerare şi considerentele hotărîrii, care fac precizările
necesare.
1) Autoritatea de lucru judecat a hotărîrii penale
definitive în faţa instanţei civile sesizată cu
judecarea acţiunii civile
În procesul penal acţiunea civilă fiind accesorie acţiunii penale,
soluţionarea ei trebuie să fie în concordanţă cu soluţia dată în
acţiunea penală cu privire la existenţa faptei, la săvîrşirea ei de către
inculpat şi la vinovăţia acestuia, altfel se produce o contradicţie în
modul de soluţionare a celor două acţiuni. Aceeaşi regulă trebuie să
se aplice şi atunci cînd acţiunea civilă care are ca obiect pagubele
produse prin infracţiunea săvîrşită de inculpat se exercită în faţa
instanţei civile, în sensul că instanţa civilă este obligată să accepte
ceea ce a hotărît în mod definitiv instanţa penală cu privire la
existenţa faptei, săvîrşirea ei de către inculpat şi vinovăţia acestuia162.
Spre deosebire de regula non bis in idem, care împiedică o nouă
urmărire penală şi judecată cu privire la aceeaşi faptă şi persoană,
autoritatea hotărîrii penale definitive în faţa instanţei civile se
întemeiază pe adevărul care este cuprins în această hotărîre şi care
trebuie să fie acelaşi şi în legătură cu soluţionarea acţiunii civile (res

161 Dacă s–a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei

închisorii, după săvîrşirea unei noi infracţiuni în cursul perioadei de încercare,
nu se poate aplica modalitatea executării prin muncă a pedepsei în loc de a
se ridica complet suspendarea cu obligarea de a executa pedeapsa cu
privare de libertate, căci ar însemna să se modifice pedeapsa pronunţată
printr–o hotărîre definitivă. De asemenea, odată aplicat un spor de pedeapsă
pentru un concurs de infracţiuni, nu este permis să fie înlăturat sau micşorat
atunci cînd se face o nouă contopire cu alte infracţiuni concurente, iar atunci
cînd s–a soluţionat o cerere printr–o hotărîre definitivă nu se mai poate reveni
asupra celor hotărîte.
162 Dacă instanţa penală l–a condamnat pe inculpat în acţiunea penală,
instanţa civilă nu poate să pronunţe o hotărîre în sensul că fapta nu există,
că nu a fost săvîrşită de inculpat cu vinovăţie; de asemenea, dacă instanţa
penală a pronunţat o hotărîre definitivă de achitare a inculpatului pe temeiul
că fapta nu există, că nu a fost săvîrşită de inculpat cu vinovăţie, instanţa
civilă nu poate admite acţiunea civilă reţinînd că fapta există şi că a fost
săvîrşită de către inculpat.
 DPP–ps–226
judicata pro veritate habetur), precum şi pe prioritatea pe care trebuie
să aibă penalul asupra civilului.
S–a pus problema dacă hotărîrea penală prin care inculpatul este
condamnat pentru o infracţiune de rezultat, stabilindu–se şi valoarea
pagubei produse, se impune instanţei civile şi cu privire la valoarea
pagubei, deoarece legea nu se referă şi la această dispoziţie că ar
avea putere de lucru judecat. În practica de aplicare a Codului de
procedură penală din 1936, care avea dispoziţii similare, s–a statuat
că stabilirea pagubei de către instanţa penală are autoritate de lucru
judecat asupra instanţei civile numai atunci cînd existenţa şi
cuantumul pagubei constituie un element constitutiv al infracţiunii sau
al unei forme agravate a infracţiunii; întrucît valoarea pagubei se
calculează pentru condamnarea penală în raport de momentul
infracţiunii, iar pentru despăgubirile civile în raport de momentul
pronunţării hotărîrii instanţei civile, respectîndu–se valoarea pagubei
stabilită de instanţa penală, se pot mări aceste despăgubiri dacă între
timp au crescut (art. 20).
De asemenea, dacă insatanţa penală s–a pronunţat in rem, în sensul
că la săvîrşirea faptei a fost în culpă şi victima infracţiunii, instaţa
civilă trebuie să accepte această chestiune în soluţionarea acţiunii
civile, diminuînd reparaţiile civile.
Cînd instanţa penală nu s–a pronunţat asupra unor chestiuni de fapt,
instanţa civilă care judecă acţiunea civilă decurgînd din fapta penală
este abilitată să le examineze şi să le soluţioneze163.
Hotărîrea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat
cu privire la existenţa faptei, a săvîrşirii ei de către inculpat cu
vinovăţie şi în faţa organului jurisdicţional contravenţional sau
disciplinar care ar rejudeca fapta ca o contravenţie sau abatere
disciplinară.

163 Dacă instanţa penală nu a statuat asupra existenţei sau inexistenţei

culpei victimei la producerea pagubei, instanţa civilă este în drept să se
pronunţe asupra cestei împrejurări producătoare de efecte juridice; dacă
instanţa penală a pronunţat achitarea pe temeiul lipse unui element esenţial
al infracţiunii sau încetarea procesului penal pe un temei personal (gradul de
rudenie cu inculpatul), instaţa civilă se va pronunţa asupra reparaţiilor civile,
căci, în primul caz, fapta rămîne un delict civil producător de răspundere
civilă, iar, în al doilea caz, apărarea de pedeapsă nu înlătură răspunderea
civilă. Instanţa civilă este suverană să se pronunţe asupra răspunderii civle, a
existenţeişi a întinderii pagubei, asupra modalităţilor de reparare a acesteia,
afară de cazurile arătate mai sus.
 T
DPP–ps–227
i
t
l
u
l
I
V
C
Ă
I
L
E

E
X
T
R
A
O
R
D
I
N
A
R
E

D
E

A
T
A
C
Ca
p.
I. S
i
s
t
e
m
u
l
r
o
m
â
n

a
l
c
ă
i
l
o
 DPP–ps–228
De principiu, activitatea desfăşurată în civlul ordinar al procesului
penal, dacă a fost legală şi temeinică, trebuie să se finalizeze cu
pronunţarea unei hotărîri penale definitive în care faptele reţinute
exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate
corect. Practica învederează, însă, şi cazuri de hotărîri definitive,
avînd autoritate de lucru judecat, care au soluţionat cauza penală cu
grave erori de fapt şi de drept. Aceleaşi cauze care determină lipsurile
în activitatea primei instanţe şi a celei de apel pot exista şi în
activitatea instanţei de recurs, ceea ce împiedică înlăturarea de către
această instanţă a erorilor produse. Cu atît mai mult pot exista hotărîri
penale cu grave erori de fapt şi de drept dacă nu au fost folosite căile
de atac ordinare. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză,
raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloc
procesual de desfiinţare a hotărîrilor cu autoritate de lucru judecat,
dar care nu corespund legii şi adevărului.
Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere
autorităţii de lucru judecat, deci stabilităţii hotărîrilor judecătoreşti
definitive, menită a da încredere în activitatea justiţiei, de a asigura
executarea pedepselor de către cei condamnaţi, prevenind astfel
săvîrşirea de noi infracţiuni. De aceea, legiuitorul a intervenit cu grijă
în reglementarea căilor de atac extraordinare, care aduc atingere
autorităţii de lucru judecat.
S–a avut în vedere, iniţial, situaţia unui condamnat, considerat vinovat
în temeiul probelor administrate pînă în momentul condamnării, dar a
cărui nevinovăţie este relevată de faptele şi împrejurările descoperite
ulterior; ar fi fost inumană menţinerea unei astfel de condamnări,
numai pentru a respecta autoritatea de lucru judecat. De aceea,
prima cale de atac extraordinară a fost revizuirea, instituită numai în
favoarea celui condamnat164.
O hotărîre definitivă poate fi contrară legii şi adevărului şi ca urmare a
unei erori de judecată, prin neaplicarea legii penale, deşi trebuia
aplicată, sau prin aplicarea ei greşită. Din acest motiv s–a atenuat din
nou autoritatea de lucru judecat a hotărîrii penale definitive prin
instituirea unei noi căi de atac – recursul extraordinar – cu aplicare de
excepţie, dar prin care se puteau înlătura erorile de judecată produse
în ciclul ordinar al procesului penal. S–a considerat că hotărîrea penală
definitivă trebuie să aibă autoritatea necesară, dar nu în detrimentul
aflării adevărului şi respectării legii.
Legiuirile moderne de procedură penală caută să stabilească un
echilibru corespunzător între necesitatea respectării autorităţii de
lucru judecat şi necesitatea ca hotărîrea penală definitivă să fie
conformă cu legea şi adevărul; admiţînd necesitatea unor căi de atac
extraordinare, legiuitorul a procedat la reglementarea lor restrictivă în
raport de căile de atac ordinare, în sensul stabilirii unor cazuri stricte
în care pot fi exercitate, precum şi a unei proceduri mai complicate
care să nu afecteze autoritatea de lucru judecat decît în acele situaţii
în care legea şi adevărul o impun165.
164 O astfel de reglementare, introdusă şi în Codul de procedură penală din
1864, este prevăzută şi astăzi în legislaţia franceză. Alte legislaţii, printre
care şi Codul de procedură penală din 1936 şi cel din 1968, au admis
revizuirea şi împotriva hotărîrilor de achitare şi de încetare a procesului
penal, considerîndu–se justificată revizuirea şi a hotărîrilor definitive pentru
care s–a dat un verdict de nevinovăţie, dar care s–a dovedit greşit în urma
descoperirii ulterioare a unor fapte şi împrejurări care confirmau fără nici un
dubiu vinovăţia celui achitat.
165 Unele legislaţii sînt mai restrictive în ce priveşte căile de atac
extraordinare, ca excepţie de la ciclul procesual ordinar, dar altele sînt mai
puţin rigide, în sensul că prevăd mai multe căi de atac extraordinare, cu mari
 DPP–ps–229
Ca directivă teoretică şi practică, reglementarea căilor de atac
extraordinare nu trebuie să le transforme într–o prelungire a
procesului penal, prin crearea unui nou grad de jurisdicţie, dar
totodată trebuie să facă posibilă folosirea lor în cazurile în care
hotărîrile penale definitive cuprind grave erori de fapt şi de drept ce
trebuie imperios înlăturate.
2) Caracteristicile căilor de atac extraordinare
Spre deosebire de căile de atac ordinare, care se exercită numai
împotriva hotărîrilor penale nedefinitive, pronunţate de prima instanţă
sau de instanţa de apel, căile de atac extraordinare se exercită numai
împotriva hotărîrilor care au rămas definitive. Ca regulă, cît timp o
hotărîre nu este definitivă şi poate fi atacată cu o cale de atac
ordinară, nu se poate interveni cu o cale de atac extraordinară. Deci
aptitudinea de a folosi o cale de atac ordinară exclude aptitudinea de
a se recurge la o cale de atac extraordinară.
Avînd aptitudinea de a provoca un control judecătoresc cu privire la
hotărîrile penale, atît căile de atac ordinare, cît şi cele extraordinare
au acelaşi scop – de a se înlătura erorile grave de fapt şi de drept pe
care le cuprind – dar au comune şi unele cazuri de exercitare, reguli
de procedură, soluţii. Însă, constituind o derogare de la autoritatea
hotărîrilor penale definitive, căile de atac extraordinare au unele
caracteristici care le deosebesc de căile de atac ordinare, atît faţă de
apel, cît şi faţă de recurs.
a) Dacă apelul promovează verificarea hotărîrii atacate sub toate
aspectele de fapt şi de drept, iar recursul o verificare, de regulă cu
privire la toate erorile de drept şi, în anumite limite, cu privire la
erorile de fapt, căile de atac extraordinare nu se pot introduce
decît în anumite cazuri, strict prevăzute de lege166.
b) Căile de atac extraordinare au un regim deosebit în ce priveşte
titularii exerciţiului lor şi termenele în care pot fi exercitate167.
c) Exercitarea unei căi de atac extraordinare investeşte instanţa de
apel sau de recurs cu judecarea imediată a acestor căi de atac; în
cazul revizuirii şi contestaţiei în anulare, a căror exercitare revine
părţilor din proces, reexaminarea cauzei se face numai după ce s–
a desfăşurat o procedură de admitere în principiu, prin care se
cenzurează îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea
posiblităţi de înlăturare a erorilor judiciare din hotărîrile penale definitive. De
exemplu, dacă în România astăzi sînt 4 căi de atac extraordinare (contestaţia
în anulare, revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul legii), în
legislaţia franceză se prevăd numai revizuirea şi recursul extraordinar; dacă
în legislaţia noastră recursul în anulare poate conduce la desfiinţarea unei
hotărîri penale definitive cu efecte asupra situaţiei părţilor din proces,
recursul extraordinat in legislaţia franceză produce efecte faţă de condamnat
pentru erori de drept, dar nu produce nici un efect faţă de partea civilă.
166 Pentru contestaţia în anulare se prevăd doar 4 cazuri, iar pentru
revizuire doar 5 cazuri; pentru recursul în anulare cazurile sînt mai
numeroase, restrînse în ce priveşte situaţia tuturor părţilor şi extinse atunci
cînd sînt favorabile celor condamnaţi; recursul în interesul legii nu produce
efecte asupra situaţiei părţilor din proces.
167 Recursul în anulare şi recursul în interesul legii au ca titular pe
procurorul general al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie,
acţionînd din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Revizuirea şi
contestaţia în anulare sînt încredinţate părţilor din proces şi procurorului
competent. Dacă apelul şi recursul trebuie exercitate în termene scurte (10
zile), căile de atac extraordinare în favoarea inculpatului pot fi exercitate în
termene mai lungi (un an de la rămînerea definitivă a hotărîrii sau de la
descoperirea împrejurărilor noi ce stau la baza revizuirii). Contestaţia în
anulare are termene mai scurte, determinate şi de cazurile în care se poate
acţiona.
 DPP–ps–230
în consideraţie a căilor de atac extraordinare. Prin recursul în
anulare şi recursul în interesul legii nu s–a prevăzut o astfel de
procedură prealabilă datorită încredinţării lor unei autorităţi
publice la nivel superior (procurorul general de pe lîngă Curtea
Supremă de Justiţie, după o prealabilă constatare a existenţei unui
caz de admisibilitate).
d) Introducerea apelului şi a recursului atrage suspendarea de drept a
executării hotărîrii atacate, deoarece aceasta nu este încă
definitivă. Căile de atac extraordinare, fiind îndreptate împotriva
unei hotărîri penale definitive, nu suspendă, prin exercitarea lor,
executarea dispoziţiilor cuprinse în hotărîrea atacată, mai ales
atunci cînd se are în vedere agravarea situaţiei celui condamnat;
instanţa sesizată cu judecarea căii de atac extraordinare poate,
însă, suspenda executarea pînă la soluţionarea căii de atac
exercitate; dacă se are în vedere o rezolvare favorabilă părţii care
suportă executarea, continuarea acesteia apare ca dăunătoare.
e) Judecarea apelului şi a recursului cade în competenţa instanţei
ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărîrea atacată
(reformare). Căile de atac extraordinare au un regim special în ce
priveşte instanţa competentă să le judece: contestaţia în anulare şi
revizuirea sînt date în competenţa instanţei care le–a pronunţat
(retractare), iar recursul în anulare şi recursul în interesul legii sînt
de competenţa exclusivă a Curţii Supreme de Justiţie.
I.1. Sistemul român de căi de atac extraordinare
1) Sistemul de căi de atac extraordinare prevăzut în
Codul de procedură penală din 1936 şi 1968
Sub Codul de procedură penală din 1936, în redactarea sa iniţială, ca
şi în Codul din 1864, erau reglementate drept căi de atac
extraordinare doare recursul extraordinar şi revizuirea; în literatura de
specialitate mai era considerată ca o cale de atac şi o formă a
contestaţiei la executare, aşa-numita contestaţie contra hotărîrii prin
care se obţinea desfiinţarea unei hotărîri definitive în anumite cazuri
de încălcare a legii de procedură penală; ulterior, prin modificarea
Codului, s–a despărţit contestaţia contra hotărîrii de contestaţia la
executare, devenind a treia cale de atac extraordinară. Recursul
extraordinar era reglementat sub două forme: recursul în interesul
legii şi recursul ministrului justiţiei. Restructurat după 1949, recursul
extraordinar s–a transformat într–o cale de atac extraordinară
eficientă, mai întîi sub denumirea de “cerere de îndreptare”, apoi sub
aceea de “recurs în supraveghere”. Codul de procedură penală din
1968 a menţinut cele trei căi de atac extraordinare, într–o altă
reglementare şi cu denumirile de contestaţie în anulare, revizuire şi
recurs extraordinar.
Prin Legea nr. 45/1993 de modificare şi completare a Codului de
procedură penală s–au adus schimbări şi în reglementarea căilor de
atac extraordinare, mai ales în ce priveşte recursul extraordinar care,
sub denumirea de recurs în anulare, a prevăzut numai anumite cazuri
în care poate fi exercitat; de asemenea, a fost reinstituit recursul în
interesul legii în vederea interpretării şi aplicării unitare a legilor
penale şi de procedură penală.
2) Sistemul actual al căilor de atac extraordinare
Iniţial, în Codul de procedură penală din 1968, astăzi în vigoare, toate
căile de atac ordinare şi extraordinare erau reglementate într–un
singur capitol, denumit “Căile de atac”. Prin Legea nr. 45/1993 s–a
înfiinţat un nou capitol intitulat “Căile de atac extraordinare” şi, prin
 DPP–ps–231
secţiuni diferite, au fost reglementate contestaţia în anulare,
revizuirea, recursul în anulare şi recursul în interesul legii.
Contestaţia în anulare a luat locul contestaţiei contra hotărîrii,
îndeplinind, pentru primele două cazuri, rolul opoziţiei, de a se asigura
judecata în recurs în prezenţa părţilor; în celelalte cazuri contestaţia
în anulare corectează o eroare de judecată a instanţei de recurs,
omiţînd a lua în considerare o cauză de încetare a procesului penal,
precum şi neaplicarea regulii non bis in idem, prin existenţa a două
hotărîri definitive cu privire la aceeaşi faptă şi persoană. Ca urmare,
contestaţia în anulare are caracterul unei căi de atac de anulare, căci
se mărgineşte a anula hotărîrea penală definitivă atacată, pe
considerente procedurale, dar şi caracterul de cale de atac de
retractare, instanţa competentă să o judece revenind asupra propriei
sale hotărîri.
Revizuirea este instituită, ca regulă, pentru înlăturarea erorilor de fapt
săvîrşite de instanţele de judecată ca urmare a necunoaşterii, în
momentul soluţionării cauzei, a unor împrejurări esenţiale, în raport
de care hotărîrea definitivă nu mai corespunde adevărului; de
asemenea, atunci cînd se descoperă că s–au săvîrşit infracţiuni care
au influenţat soluţionarea cauzei. Deci instanţa de revizuire revine
asupra soluţiei pronunţate printr–o hotărîre definitivă şi rejudecă
întreaga cauză în baza noilor fapte şi împrejurări constatate,
pronunţînd o nouă hotărîre; revizuirea este astfel o cale de atac tipică
de retractare a propriei soluţii, înlocuind–o cu o soluţie
corespunzătoare noilor împrejurări constatate.
Recursul în anulare înlocuieşte recursul extraordinar reglementat în
1968 şi se apropie de recursul în anulare al ministrului justiţiei
consacrat de Codul de procedură penală din 1936. Recursul în anulare
decurge din sarcina Curţii Supreme de Justiţie de a urmări “aplicarea
corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele” (art. 1 din Legea
nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie), precum şi din atribuţia ce–i
revine procurorului din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de
Justiţie de a asigura respectarea legii, inclusiv prin exercitarea căilor
de atac împotriva hotărîrilor judecătoreşti care nu sînt conforme cu
legea şi adevărul (art. 26 şi 27 din Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească). Recursul în anulare are în vedere
atacarea acelor hotărîri care au fost pronunţate cu grave încălcări ale
legii de procedură penală şi cuprind erori în aplicarea legii penale şi
civile, sau o eroare gravă de fapt; cazurile în care poate fi introdus se
aseamănă cu cele ale recursului ordinar, cu unele restricţii în ce
priveşte situaţia inculpatului, atunci cînd este în defavoarea sa. Fiind
de competenţa Curţii Supreme de Justiţie, cu dreptul acesteia de a
schimba soluţia atacată, recursul în anulare este o cale de atac de
reformare; cum rezultă şi din denumirea sa, are şi caracterul de cale
de atac de anulare, atunci cînd, datorită unor încălcări ale legii de
procedură penală, se anulează hotărîrea atacată cu trimitere spre
rejudecare la instanţa de fond.
Recursul în interesul legii înlocuieşte, într–o anumită măsură, deciziile
de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem, revenindu–se la
reglementarea căii de atac cu aceeaşi denumire prevăzută în Codul
de procedură penală din 1936. Exerciţiul acestei căi de atac
extraordinare este încredinţat numai procurorului general din
Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, din proprie iniţiativă
sau la solicitarea ministrului justiţiei, în vederea asigurării interpretării
şi aplicării unitare a legilor penale şi de procedură penală pe întreg
teritoriul ţării, iar decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, în
Secţii Unite, prin care se soluţionează recursul în interesul legii, nu are
 DPP–ps–232
efect asupra hotărîrilor judecătoreşti atacate cu privire la situaţia
părţilor, dar ele sînt de natură a îndruma instaţele judecătoreşti la o
corectă aplicare a legii.
Căile de atac extraordinare au domenii diferite de aplicare, astfel încît,
în raport de eroarea de fapt sau de drept produsă, se poate folosi, ca
regulă, numai calea de atac corespunzătoare; ele nu se suprapun,
aplicîndu–se mai multe căi de atac extraordinare pentru aceeaşi
eroare de fapt sau de drept, după cum nu se exclud, în aceeaşi cauză
fiind posibilă folosirea mai multor căi de atac extraordinare, în raport
de erorile săvîrşite168.
O dată exercitată, calea de atac extraordinară promovează o etapă
procesuală distinctă a judecăţii, care primeşte denumirea căii de atac
exercitate: judecată în contestaţie în anulare, judecată în revizuire şi
judecată în recurs în anulare. Aceste etape de judecată sînt însă în
afara ciclului procesual ordinar al procesului penal; însă, în cazul
admiterii lor, ele produc efectul de a se readuce cauza în ciclul ordinar
(cum ar fi judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs), în care
etapă urmează a se pronunţa o nouă hotărîre asupra fondului cauzei.
3) Atacarea hotărîrilor pronunţate în căile de atac
extraordinare
Hotărîrile pronunţate în căile de atac extraordinare înlătură, de regulă,
erorile de fapt şi de drept care au făcut obiectul atacării lor pe cale
extraordinară. Dar şi hotărîrile pronunţate într–o cale de atac
extraordinară pot curpinde erori judiciare, de aceea şi ele pot fi
supuse unei căi de atac ordinare, dacă nu sînt definitive, sau unei căi
de atac extraordinare în cazul în care au rămas definitive169.
Sînt însă şi cazuri în care hotărîrea dată într–o cale de atac
extraordinară este supusă apelului şi recursului, deci unei căi de atac
ordinare170. Se poate formula regula potrivit căreia ori de cîte ori o
cale de atac extraordinară este de competenţa primei instanţe de
judecată, hotărîrea pronunţată de aceasta este supusă apelului şi
recursului, deci controlată prin căile de atac ordinare.
În cazul admiterii recursului în anulare şi casarea hotărîrii atacate cu
trimitere spre rejudecare la prima instanţă sau la instanţa de apel,
cauza se reia în cadrul ciclului ordinar al procesului penal, ceea ce
permite intervenirea unei căi de atac ordinare171. Se poate formula a
două regulă, potrivit căreia la rejudecarea cauzei, după casarea
hotărîrii definitive cu trimitere spre rejudecare în urma unui recurs în
anulare, reluîndu–se ciclul procesual ordinar, se reintră în dreptul de a
fi folosite căile de atac ale apelului şi recursului, cu excepţia cazurilor
168 În aceeaşi cauză se poate exericta contestaţia în anulare împotriva
deciziei instanţei de recurs pentru vicii ale procedurii de citare, apoi, faţă de
soluţia adoptată se poate folosi revizuirea, dacă au intrervenit noi împrejurări
de fapt şi, împotriva soluţiei de revizuire se poate folosi un recurs în anulare
dacă s–a aplicat în mod greşit legea.
169 Decizia dată într–un recurs în anulare, în lipsa unei părţi nelegal citate,
poate fi atacată cu contestaţie în anulare, în vederea rejudecării recursului în
anulare; decizia dată în contestaţie în anulare, dacă legea de procedură
penală a fost grav încălcată, poate fi atacată cu un recurs în anulare;
hotărîrea dată în revizuire poate fi atacată cu recurs în anulare, dacă s–au
încălcat grav regulile după care se judecă şi soluţionează revizuirea.
170 Revizuirea fiind de competenţa instanţei care a judecat cauza în primă
instanţă, sentinţa dată de aceasta în revizuire este supusă apelului, afară de
cazurile în care legea prevede că este supusă numai recursului; decizia dată
în apel poate fi atacată cu recurs. În aceeaşi situaţie se află şi contestaţia în
anulare întemeiată pe ultimul caz, cînd este de competenţa primei instanţe
de judecată.
171 Apelul, în cazul în care s–a pronunţat o sentinţă de către prima instanţă;
recursul, în cazul în care a rejudecat cauza instanţa de apel.
 DPP–ps–233
în care trimiterea s–a făcut la instanţa de recurs, a cărei hotărîre
devine definitivă la data pronunţării ei.

Ca
p.
II. C
o
n
s
t
e
s
t
a
ţ
i
a

î
n

a
n
u
l
a
r
e
Cap. I.
Spre deosebire de reglementarea contestaţiei contra hotărîrii din
codul anterior, care prevedea trei cazuri în care putea fi exercitată,
toate referindu–se la error in procedendo, caracteristic contestaţiei
contra unei hotărîri lovite de nulitate, reglementarea actuală a mai
înscris un caz de contestaţie în anulare pentru o error in judicando,
caracteristic unei căi de atac în retractare, de natură a schimba
soluţia din hotărîrea atacată.
În primele două cazuri prevăzute în art. 386 lit. a şi b, contestaţia în
anulare suplineşte lipsa opoziţiei împotriva deciziei date de instanţa
de recurs cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului
la apărare, o parte din proces find judecată în recurs fără ca
procedura de citare să fi fost îndeplinită potrivit legii sau care s–a aflat
în imposibilitate de a se prezenta la şedinţa de judecată în recurs şi de
a încunoştinţa instanţa despre această imposibilitate. Înscrierea
acestor cazuri se explică prim modul în care este reglementată
judecata în recurs, cu citarea părţilor şi cu dreptul acestora de a
participa la şedinţa de judecată în recurs, contradictorialitatea şi
dreptul la apărare nefiind realizate din împrejurări independente de
voinţa părţii absente172. Aceste două cazuri ale contestaţiei în anulare
provoacă anularea deciziei date de instanţa de recurs în lipsa părţii
necitate sau în imposibilitate de a se prezenta, pentru a se relua
judecata în recurs, în contradictoriu cu această parte. În aceste două
172 În unele legislaţii, potrivit cărora judecata în recurs se face fără citarea
părţilor, data judecăţii fiind afişată la afişerul instanţei, nu există nici opoziţie
la decizia dată de instanţa de recurs şi nici contestaţie în anulare.
 DPP–ps–234
cazuri contestaţia este o cale de atac de anulare, dar îndreptată la
aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărîrea atacată.
Şi cel de–al patrulea caz de contestaţie, care se referă la existenţa a
două hotărîri definitive cu privire la aceeaşi faptă şi persoană, are un
caracter de anulare, căci se urmăreşte anularea ultimei hotărîri care a
fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.
Codul de procedură penală din 1968 a introdus şi un nou caz de
contestaţie în anulare în art. 386 lit. c (cînd instanţa de recurs nu a
reţinut existenţa unei cauze de înlăturare a răspunderii penale, deşi
erau probe în dosar); nu este de natura unei contestaţii în anulare
întemeiată pe încălcarea unei reguli de procedură, deoarece are în
vedere o eroare de judecată, urmărindu–se schimbarea soluţiei date
în acţiunea penală. Explicaţia adoptării acestui caz de contestaţie în
anulare constă în dorinţa legiuitorului de a da posibilitatea celui
condamnat să atace direct o decizie evident nelegală şi să obţină
aplicarea corectă a legii penale care, în acest caz, consideră înlăturată
răspunderea penală173. În acest caz de contestaţie în anulare se
ajunge la retragerea hotărîrii definitive de către instanţa de recurs şi
la înlocuirea soluţiei de condamnare cu cea de încetare a procesului
penal, ceea ce caracterizează o cale de atac de retractare.
Înscrierea celor patru cazuri de contestaţie în anulare este limitativă,
în sensul că nu se poate introduce această cale de atac şi pentru alte
cazuri de încălcare a legii de procedură penală, iar cele admise nu
operează decît dacă sînt îndeplinite condiţiile legii.
4) Cînd procedura de citare a părţii pentru termenul
la care s–a judecat cauza de către instanţa de
recurs nu a fost îndeplinită conform legii (art. 386
lit. a)
Pentru ca o parte din proces să beneficieze de contestaţie în anulare
pentru acest caz, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) Pentru termenul la care s–a judecat cauza de către instanţa de
recurs, procedura de citare faţă de această parte nu a fost
îndeplinită potrivit legii, în sensul că operaţiile de emitere a citaţiei,
de înmînare a cesteia, cît şi dovada modului de îndeplinire a
procedurii de citare nu au fost efectuate deloc sau au fost
efectuate în condiţii ce nu asigură cunoaşterea de către o parte a
datei de desfăşurare a şedinţei de judecată la instanţa de recurs.
Se au în vedere toate cazurile întîlnite în practică privitor la viciile
procedurii de citare.
b) Partea nu a fost prezentă la judecarea cauzei de către instanţa de
recurs, aducîndu–se atingere dreptului său de a participa la
judecată şi de a pune concluzii174.
c) Lipsa părţii să se fi produs în faţa instanţei de recurs, cînd au avut
loc dezbaterile judiciare, fie în stadiul judecării recursului, fie la
rejudecarea cauzei, după casare, de către instanţa de recurs175.
173 Sub Codul anterior, în cazul unor asemenea grave erori de judecată în
recurs, trebuia să se obţină de la procurorul general introducerea unui recurs
extraordinar, expunîndu–se, pînă la introducerea lui, executării condamnării
penale.
174 Dacă partea a fost prezentă la judecata în recurs, deşi procedura de
citare nu fusese îndeplinită potrivit legii, nulitatea a fost acoperită prin
prezenţa părţii, iar aceasta nu mai poate invoca acest caz de contestaţie în
anulare, chiar dacă a cerut amînarea în vederea pregătirii apărării. Nu poate
invoca acest caz nici partea care a fost reprezentată la judecata în recurs
printr–un avocat, care a pus concluzii în numele său, deoarece este
considerată prezentă prin reprezentare.
175 Lipsa părţii nelegal citate la prima instanţă se poate invoca doar în apel,
iar lips apărţii nelegal citate la judecata în apel se invocă prin recurs.
 DPP–ps–235
1) Cînd partea dovedeşte că la termenul la care s–a
judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în
imposibilitate de a se prezenta şi de a
încunoştinţa despre această împiedicare (art. 386
lit. b)
Spre deosebire de primul caz, partea a fost legal citată, dar nu este
prezentă la judecata în recurs datorită unei împrejurări care a făcut
imposibilă prezentarea sa. Pentru a se putea folosi acest caz de
contestaţie în anulare se cer a fi întrunite cumulativ următoarele
condiţii:
a) Partea să nu fi fost prezentă la termenul cînd a avut loc şedinţa de
judecată de dezbateri asupra recursului sau la rejudecarea cauzei
după casare, de către instanţa de recurs. Procedura de citare a
părţii la judecata în recurs să fi fost îndeplinită potrivit legii, căci
altfel se foloseşte primul caz de contestaţie în anulare.
b) Partea să fi fost în imposiblitate de a se prezenta la termenul de
judecată sau la rejudecarea cauzei după casare. Imposibilitatea de
prezentare a părţii să fie datorită unor împrejurări care, în funcţie
de realitatea concretă raportată la fiecare caz în parte, pot fi
apreciate ca avînd un caracter excepţional, de neînvins, să nu fi
fost prevăzute în mod normal de parte176.
c) Partea a fost şi în imposibilitate de a înştiinţa instanţa de recurs
despre împiedicarea de a se prezenta la judecată. Această
imposibilitate are în vedere o împrejurare care a împiedicat partea
să comunice în scris, prin telegramă, prin comunicare telefonică
adresată instanţei despre imposibilitatea de a se prezenta la
judecată177.
Condiţiile privind imposibilitatea de a se prezenta şi de a încunoştinţa
instanţa sînt cumulative. Dacă partea a înştiinţat instanţa de recurs,
iar aceasta nu a luat în considerare solicitarea de a se amîna cauza,
contestaţia în anulare este admisibilă numai în baza dovezilor de
imposibilitate de a se prezenta la judecată în faţa instanţei de recurs.
1) Cînd instanţa de recurs nu s–a pronunţat asupra
unei cauze de încetare a procesului penal din cele
prevăzute în art. 10 lit. f–i cu privire la care
existau probe în dosar (art. 386 lit. c)
Acest caz de contestaţie în anulare implică următoarele condiţii:
a) Instanţa de recurs să nu se fi pronunţat asupra unei cauze de
încetare a procesului penal prevăzute în art. 10 lit. f–i. Este
îndeplinită această condiţie atunci cînd s–a formulat de parte un
motiv de casare privind aplicarea cauzei de încetare a procesului
penal rezultată din probele administrate sau s–a cerut, în cadrul
dezbaterilor judiciare, să se dea eficienţă unei asemenea cauze, iar
instanţa de recurs nu s–a pronunţat asupra motivului de recurs sau
asupra cererii formulate; în cazul în care instanţa de recurs s–a
pronunţat asupra motivului de recurs în sensul că acesta nu este
întemeiat sau că o astfel de cauză nu există, contestaţia în anulare
nu poate fi admisă, eventuala greşeală a instanţei de recurs
176 De exemplu: aflarea inculpatului în stare de deţinere, de internare într–
un spital în stare gravă; o epidemie ce a necesitat măsuri de carantină;
întreruperea circulaţiei ca urmare a unei înzăpeziri, inundaţii; încorporarea,
concentrarea unei persoane etc.
Nu poate fi cauză de imposiblitate de a se prezenta la judecată împrejurarea
că trenul a întîrziat sau a fost prea glomerat, că se află în tratament medical
ori că s–a deplasat în interes de serviciu.
177 De exemplu: starea de inconştienţă în care s–a flat; întreruperea
comunicaţiilor între localitatea în care se afla şi localitatea de reşedinţă a
instanţei de recurs et.
 DPP–ps–236
urmînd a fi înlăturată printr–un recurs în anulare. Acest caz
operează şi atunci cînd instanţa, examinînd recursul sub toate
aspectele cazurilor de casare care pot fi luate în considerare şi din
oficiu, nu a reţinut existenţa ei, fiind o omisiune esenţială a
instanţei.
Deşi legea are în vedere doar cauzele de încetare a procesului
penal prevăzute în art. 10 lit. f–i, conform practicii judiciare trebuie
incluse şi aşa-numitele cauze de nepedepsire, înscrise atît în
partea generală a Codului penal, cît şi în partea sa specială,
deoarece au acelaşi efect de înlăturare a răspunderii penale şi de
încetare a procesului penal.
b) La dosar există probe din care rezultă existenţa unei cauze de
încetare a procesului penal, omise de instanţa de recurs în
soluţionarea recursului178. Dovada existenţei cauzei de încetare a
procesului penal trebuie să fie la dosar pînă la momentul
pronunţării instanţei de recurs, depunerea ulterioară, după
rămînerea definitivă a hotărîrii, fiind ineficientă.
Acest caz de contestaţie în anulare priveşte fondul procesului penal,
aplicarea corectă a legii penale, raţiune pentru care, după admiterea
contestaţiei, instanţa, în soluţionarea recursului, dispune încetarea
procesului penal.
1) Cînd împotriva unei persoane s–au pronunţat
hotărîri definitive pentru aceeaşi faptă (art. 386 lit.
d)
Existent şi sub Codul anterior, acest caz de contestaţie în anulare se
întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a hotărîrii penale definitive
(art. 10 lit. j), regulă potrivit căreia nimeni nu poate fi judecat de două
ori pentru aceeaşi faptă (non bis in idem).
Deci după ce s–a pronunţat o hotărîre definitivă faţă de un inculpat,
acesta este judecat din nou pentru aceeaşi faptă, chiar sub altă
încadrare juridică, pronunţîndu–se o nouă hotărîre definitivă. Evident,
cea de–a doua hotărîre definitivă este dată cu încălcarea autorităţii de
lucru judecat, care conform art. 10 lit. j constituie o cauză de
împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării acţiunii penale; cea
de–a doua hotărîre definitivă trebuie desfiinţată, fiind contrară legii179.
I.2. Procedura de exercitare a contestaţiei în
anulare
§1. Condiţii de fond
1) Hotărîrile penale susceptibile de contestaţie în
anulare
Find o cale de atac extraordinară, contestaţia în anulare nu poate fi
exercitată decît împotriva unei hotărîri penale definitive; modalităţile
de definitivare a hotărîrii şi data la care rămîne definitivă sînt
prevăzute în art. 416, 4161 şi 417. Nu toate hotărîrile penale definitive
sînt susceptibile de contestaţie în anulare; în art 339 sînt precizate
hotărîrile penale ce pot fi atacate cu contestaţie în anulare, în raport
de cazurile care sînt invocate.
a) Pentru primele trei cazuri (art. 386 lit. a, b şi c) poate fi atacată cu
contestaţie în anulare numai hotărîrea penală pronunţată de
instanţa de recurs, care este o decizie. Cum judecata în recurs
poate să includă două decizii penale (una prin care se soluţionează
recursul şi alta prin care se soluţionează cauza la rejudecare, după
178 Nu există plîngerea prealbilă sau alt mod de sesizare, ori există dovada
că inculpatul a decedat, o declaraţie de împăcare a inculpatului cu persoana
vătămată sau declaraţia acesteia că îşi retrage plîngerea prealabilă.
179 Condiţiile autorităţii de lucru judecat (identitatea de obiect şi de
persoană) sînt cele prezentate la “Efectele hotărîrii penale definitive”.
 DPP–ps–237
casare), sînt susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare
atît decizia penală prin care a fost respins recursul sau a fost
admis recursul numai în parte, menţinîndu–se unele dispoziţii ale
hotărîrii atacate, precum şi decizia prin care, după casare, s–a
rejudecat cauza de către instanţa de recurs şi s–a pronunţat o
nouă decizie asupra fondului.
Jurisprudenţa şi literatura de specialitate au admis că pentru
primele trei cazuri se poate introduce contestaţie în anulare şi
împotriva deciziei penale prin care s–a judecat şi soluţionat un
recurs în anulare, pe considerentul că această cale de atac
extraordinară se judecă potrivit dispoziţiilor privind recursul (art.
4141); or, la judecarea recursului în anulare în defavoarea
condamnatului, a celui achitat sau faţă de care s–a încetat
procesul penal părţile se citează, încît devine posibilă lipsa unei
părţi datorită necitării sale sau imposibilităţii de a se prezenta; de
asemenea, este posibilă omisiunea de a se da eficienţă unei cauze
de încetare a procesului penal, deşi existau probe care o
confirmau.
b) Pentru ultimul caz de contestaţie în anulare (art. 386 lit. d) se
poate exercita contestaţia în anulare împotriva ultimei hotărîri
penale rămase definitive, care poate fi, potrivit art. 416–417, o
sentinţă a primei instanţe, o decizie a instanţei de apel sau o
decizie a instanţei de recurs. Se cere ca hotărîrile judecătoreşti să
fi fost pronunţate de instanţe penale, excluzîndu–se situaţia cînd
pentru aceeaşi faptă şi persoană s–a pronunţat o hotărîre definitivă
de către o instanţă civilă.
1) Titularii exerciţiului contestaţiei în anulare
Legea recunoaşte dreptul de a face contestaţie în anulare în primul
rînd părţilor din proces (inculpat, parte vătămată, parte civilă şi parte
responsabilă civilmente). Se au în vedere atît partea care a declarat
recurs şi a căpătat calitatea de recurent, cît şi partea cu privire la care
s–a declarat recursul, avînd calitatea de intimat. Dacă a fost recurent,
poate declara contestaţie în anulare şi martorul, expertul, interpretul,
apărătorul, precum şi persoana vătămată în interesele sale legitime
de hotărîrea atacată. Cînd o parte nu a declarat recurs şi recursul
declarat nu se referă la această parte, nefiind nici recurent, nici
intimat, nu este îndreptăţită a uza de contestaţia în anulare.
Între părţile din proces se pot face unele distincţii.
– Pentru primele două cazuri nu poate face contestaţie decît partea
care nu a fost legal citată şi a lipsit de la judecata în recurs sau
partea care a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a
înştiinţa instanţa de împiedicarea pe care a avut–o; nici o altă
parte din proces nu poate folosi contestaţia în anulare proprie
numai părţii care a lipsit la judecata în recurs, chiar dacă se află pe
aceeaşi poziţie procesuală (inculpat cu alt inculpat sau cu partea
responsabilă civilmente).
– Pentru al treilea caz (art. 386 lit. c) are interesul să exercite
contestaţia în anulare numai inculpatul condamnat, căci el
beneficiază de încetarea procesului penal. De asemenea,
inculpatul condamnat printr–o hotărîre care nu a aplicat
autoritatea de lucru judecat este singurul titular care are interesul
de a obţine desfiinţarea utlimei hotărîri rămase definitive.
Întrucît cazurile prevăzute în art. 386 lit. c şi d se referă la
aplicarea corectă a legii penale, se acordă dreptul de a introduce
contestaţie în anulare şi procurorului, interesat de a da eficienţă
cauzei de înlăturare a răspunderii penale şi a autorităţii de lucru
judecat.
 DPP–ps–238
1) Termenul de exercitare a contestaţiei în anulare
(art. 388)
Deciziile susceptibile de a fi atacate cu contestaţie în anulare fiind
definitive, pentru a nu împiedica punerea lor imediată în executare
legea a prevăzut termene de exercitare relativ scurte, spre deosebire
de cele fixate pentru revizuire şi recursul în anulare. Termenele se
diferenţiază după cazul de contestaţie în anulare invocat şi după
titularul său.
– Pentru primele trei cazuri (art. 386 lit. a, b şi c):
– Dacă titularul este o persoană împotriva căreia se face executarea
ca urmare a deciziei instanţei de recurs, termenul de exercitare a
contestaţiei în anulare este de 10 zile de la începerea executării,
dar nimic nu împiedică aceste persoane să exercite contestaţia în
anulare chiar înainte de începerea executării. Prin persoane
împotriva cărora se face executarea se înţeleg: inculpatul,
împotriva căruia se pune în executare pedeapsa, dar şi reparaţiile
civile şi cheltuielile judiciare; de asemenea, partea responsabilă
civilmente, faţă de care se execută reparaţiile civile şi cheltuielile
judiciare; nu este exclusă nici partea civilă dacă, fiind lipsă la
judecată, a fost obligată la cheltuieli judiciare. Această dispoziţie
se explică prin caracterul ei de atenţionare a acestor persoane că a
rămas definitivă decizia instanţei de recurs şi, ca urmare, este
executorie, dar se poate acţiona pe calea contestaţiei în anulare; în
consecinţă, termenul de contestaţie în anulare de 10 zile începe să
curgă nu de la data cînd s–au întocmit actele de executare (ceea
ce ar fi “punerea în executare”), ci de la data cînd a început efectiv
executarea180.
– Pentru celelalte părţi (faţă de care nu se face executarea),
termenul de contestaţie în anulare este de 30 de zile de la data
pronunţării hotărîrii a cărei anulare se cere, deci a deciziei
instanţei de recurs. Deşi nu se face nici o precizare în lege pentru
procuror (face parte din “celelalte părţi”), termenul este tot de 30
de zile de la data pronunţării deciziei instanţei de recurs.
– Pentru al patrulea caz (art. 386 lit. d – existenţa a două hotărîri
penale definitive cu privire la aceeaşi faptă şi persoană),
exercitarea contestaţiei în anulare de către condamnat şi procuror
se poate face oricînd, deoarece la orice dată este justificată
desfiinţarea ultimei hotărîri rămase definitive.
§1. Condiţii de formă
1) Cererea de contestaţie în anulare (art. 387)
Contestaţia în anulare se exercită printr–o cerere scrisă formulată de
partea interesată sau, în cazurile prevăzute de lege, printr–o adresă a
parchetului corespunzător. În cerere trebuie să fie arătate, în primele
trei cazuri, toate motivele pentru care este atacată decizia instanţei
de recurs; în cazul neîndeplinirii procedurii de citare trebuie arătate
toate dispoziţiile legale care au fost încălcate; pentru cazul neaplicării
unei cauze de înlăturare a răspunderii penale trebuie arătate toate
cauzele dovedite şi care nu au fost luate în considerare. Această
cerinţă împiedică partea de a face cereri succesive, întemeiate pe alte
încălcări ale legii de procedură neindicate anterior. Cererea trebuie
motivată şi în fapt, în sensul indicării împrejurării care a împiedicat
partea să fie prezentă la judecata în recurs, alăturîndu–se totodată şi
înscrisurile ce o confrimă sau invocarea probelor care o pot susţine;
pentru al treilea caz de contestaţie în anulare trebuie arătată cauza
180 De exemplu, punerea în executare se face prin emiterea mandatului de
executare a pedepsei închisorii, în timp ce începerea executării se situează la
data cînd cel condamnat a fost arestat şi depus la locul de deţinere.
 DPP–ps–239
de înlăturare a răspunderii penale care a operat şi probele din dosar
care stabilesc existenţa ei şi care nu au fost avute în vedere de către
instanţa de recurs.
Cererea va fi considerată contestaţie în anulare, dacă se întemeiază
pe unul din cazurile prevăzute în art. 386, chiar atunci cînd i s–ar
acorda o altă denumire (recurs, apel etc.).
1) Instanţa competentă să judece contestaţia în
anulare
Competenţa de judecare a contestaţiei în anulare se rezolvă astfel:
a) Pentru primele trei cazuri, cererea se depune la instanţa care a
judecat în recurs sau în recurs în anulare şi a cărei decizie este
atacată. Această instanţă poate fi, după caz, tribunalul sau curtea
de apel, tribunalul militar teritorial sau Curtea Militară de Apel ori
Curtea Supremă de Justiţie.
b) În cazul prevăzut în art. 386 lit. d, contestaţia în anulare se
introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărîre.
Dacă această hotărîre a rămas definitivă la prima instanţă, cererea
se va adresa acesteia; dacă a rămas definitivă în apel sau în
recurs, contestaţia se adresează tribunalului sau curţii care a
pronunţat–o.
I.1. Procedura de judecată a contestaţiei în
anulare
§1. Examinarea în principiu
1) Suspendarea executării hotărîrii atacate
Hotărîrea penală definitivă este executorie, introducerea contestaţiei
în anulare neavînd efect suspensiv, ca orice cale de atac
extraordinară. Executarea poate fi însă suspendată de către instanţa
sesizată cu judecarea contestaţiei în anulare, care poate aprecia, în
raport de cazul invocat, că nu se justifică executarea condamnării
înainte de soluţionarea contestaţiei.
La cererea contestatorului sau chiar din oficiu, luînd şi concluziile
scrise ale procurorului sau chiar cele orale făcute de acesta în camera
de consiliu, instanţa se pronunţă asupra cererii, respingînd–o, dacă nu
este justificată, sau admiţînd–o, în care caz suspendă executarea
hotărîrii atacate pînă la soluţionarea în fond a contestaţiei în anulare.
Soluţionarea cererii de suspendare a executării hotărîrii atacate se
face în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Legea nu cere
prezenţa procurorului, dar aceasta nu este interzisă; suspendarea
executării hotărîrii contestate se dispune prin încheiere motivată.
Suspendarea durează pînă la soluţionarea contestaţiei, dar poate fi
revocată în cursul judecării ei.
2) Examinarea în principiu a cererii
Judecarea contestaţiei în anulare pentru primele trei cazuri se începe
cu o procedură prealabilă, denumită examinare în principiu, necesară
datorită caracterului definitiv al hotărîrii atacate, care nu poate fi
afectat de o cerere de contestaţie în anulare care nu îndeplineşte
condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Abia după ce se
constată îndeplinirea acestor condiţii, contestaţia în anulare devine
admisibilă în principiu şi se deschide procedura de judecare şi
soluţionare a temeiniciei ei în raport cu legea şi cu dosarul cauzei.
Instanţa verifică îndeplinirea următoarelor condiţii: dacă cererea a fost
făcută în termenul prevăzut de lege; dacă se întemeiază pe un caz din
cele prevăzute în art. 386 lit. a–c şi sînt dovezile necesare sau sînt
invocate dovezile care confirmă acest caz. Răspunsul negativ la
aceste examinări atrage respingerea în principiu a contestaţiei în
 DPP–ps–240
anulare, împiedicînd judecarea ei în fond. Respingerea în principiu se
dispune prin decizie, fiind un act definitiv al instanţei.
Dacă sînt întrunite condiţiile cerute de lege, se admite în principiu
contestaţia în anulare, fără a se intra în examinarea temeiniciei ei,
deoarece părţile nu au fost citate; fiind un act care precede judecarea
în fond a contestaţiei în anulare, admiterea în principiu se dispune
printr–o încheiere. Prin admiterea în principiu se deschide procedura
de judecare în fond a contestaţiei în anulare.
Cînd contestaţia în anulare se întemeiază pe ultimul său caz (art. 386
lit. d), nu se desfăşoară procedura examinării în principiu, trecîndu–se
direct la judecarea contestaţiei, în care scop se citează părţile
interesate.
§1. Judecarea şi soluţionarea contestaţiei în anulare
1) Desfăşurarea judecăţii în contestaţie în anulare
După admiterea în principiu se trece la judecarea temeiniciei cazului
invocat în contestaţia în anulare. Fiind o cale de atac extraordinară,
contestaţia în anulare pune în faţa instanţei care o judecă doar unul
sau mai multe din cazurile prevăzute în art. 386, fără a se intra în
examinarea fondului cauzei (existenţa faptei, săvîrşirea ei de către
inculpat, vinovăţia acestuia, încadrarea juridică, pedeapsa aplicată).
Pentru toate cazurile, la judecarea contestaţiei în anulare, după
fixarea termenului de judecată se dispune citarea părţilor interesate,
ceea ce implică necitarea acelor părţi care nu sînt legate de
contestaţie. Pentru primele trei cazuri se citează părţile care au luat
parte la judecata la instanţa de recurs, a cărei hotărîre a fost
contestată; în al patrulea caz, se citează părţile care au luat parte la
judecata a cărei hotărîre a rămas ultima definitivă. Cînd contestatorul
se află în stare de deţinere, judecarea contestaţiei are loc şi fără a fi
adus la judecată – regula – în locul său prezentîndu–se apărătorul ales
sau cel desemnat din oficiu (art. 392 al. 2, 375 al. 3). Procurorul
participă întotdeauna la judecarea contestaţiei în anulare.
Dezbaterea se face în şedinţă publică, orală, nemijlocită şi
contradictorie. De regulă, judecarea constă din dezbateri judiciare,
punîndu–se concluzii de către contestator, celelalte părţi şi de către
procuror; cînd este necesar să se dovedească împrejurarea care
constituie temeiul contestaţiei, se administrează probele necesare,
prin depunerea actelor doveditoare sau prin cererea de relaţii de la
autorităţile în drept. Contestatorul argumentează temeinicia
contestaţiei făcute, încadrarea în unul din cazurile prevăzute în art.
386, arătînd şi probele care o susţin. Celelalte părţi pot combate
argumentarea contestatorului sau o pot susţine; procurorul pune
concluzii în raport de convingerea pe care şi–o face cu privire la
legalitatea şi temeinicia contestaţiei.
1) Soluţionarea contestaţiei în anulare
Instanţa – în compunerea prevăzută pentru judecata în recurs, în
primele trei cazuri, respectiv pentru judecata în primă instanţă, în apel
sau în recurs, după cum a rămas definitivă ultima hotărîre, în al
patrulea caz – deliberează în secret şi se pronunţă asupra cererii cu
care a fost sesizată. Soluţionînd contestaţia, instanţa poate dispune
respingerea sau admiterea ei; în primele trei cazuri se pronunţă o
decizie, corespunzătoare hotărîrilor pronunţate de instanţa de recurs;
în ultimul caz de contestaţie se poate pronunţa o sentinţă, dacă
judecă prima instanţă, sau o decizie în cazul în care judecă instanţa
de apel sau cea de recurs.
Respingerea contestaţiei se dispune fie pentru că exercitarea
contestaţiei este inadmisibilă sau tardivă, fie pentru că nu este
întemeiată. Contestaţia se respinge ca inadmisibilă cînd se atacă o
 DPP–ps–241
hotărîre ce nu este susceptibilă de contestaţie în anulare, pe un motiv
neprevăzut de lege, de către o persoană neadmisă de lege sau prin
care se repetă o contestaţie respinsă anterior prin hotărîre definitivă;
ca tardivă, se respinge contestaţia introdusă după ce a expirat
termenul prevăzut de lege. Contestaţia în anulare se respinge ca
nefondată cînd nu sînt îndeplinite condiţiile pe care legea le prevede
pentru cazul invocat. Prin respingerea contestaţiei în anulare,
hotărîrea atacată îşi menţine puterea executorie şi îşi produce în
continuare efectele, ca orice hotărîre penală definitivă; dacă anterior
a fost suspendată executarea hotărîrii, aceasta încetează de drept şi
se dispune, după caz, începerea sau continuarea executării.
Admiterea contestaţiei în anulare are ca efect desfiinţarea (anularea)
hotărîrii atacate. În primele trei cazuri se anulează hotărîrea instanţei
de recurs, de regulă în întregime, urmînd a se rejudeca recursul sau
fondul după casare; sînt şi cazuri în care anularea este numai parţială,
cînd contestaţia a fost introdusă numai cu privire la o parte din faptele
judecate. Fiind anulată hotărîrea instanţei de recurs, cauza este
repusă în stadiul de judecată imediat anterior pronunţării hotărîrii
instanţei de recurs atacate; dacă s–a respins sau s–a admis recursul,
cauza este repusă în stadiul de dezbatere a recursului; dacă s–a
soluţionat fondul după casare, se repune cauza în stadiul în care se
afla înainte de pronunţarea hotărîrii care a fost anulată. Recursul sau
rejudecarea cauzei în fond se poate desfăşura în aceeaşi şedinţă,
dacă sînt îndeplinite condiţiile cerute de lege, sau la un alt termen de
judecată fixat în acest scop.
Rejudecînd recursul, instanţa de recurs poate pronunţa oricare din
soluţiile prevăzute de lege, fie menţinînd soluţia dată prin hotărîrea
atacată, fie adoptînd o altă soluţie. Posibilitatea de a se pronunţa o
altă soluţie se justifică prin aceea că la noua judecată se prezintă şi
partea care a fost lipsă la judecata anterioară, cu care ocazie poate
aduce probe sau argumente care conduc la schimbarea soluţiei; în
cazul prevăzut în art. 386 lit. c, în mod necesar se ajunge la o altă
soluţie, căci se ia în considerare o cauză de înlăturare a răspunderii
penale neavută în vedere anterior. La rejudecarea recursului sau la
rejudecarea cauzei în fond după casare, în urma admiterii contestaţiei
în anulare, trebuie schimbat completul de judecată, deoarece acesta
s–a pronunţat asupra soluţiei ce trebuie dată prin hotărîrea anulată
(art. 47 al. 2).
Deşi nu este prevăzut în mod expres de lege, se admite că şi în calea
de atac a contestaţiei în anulare se aplică regula non reformatio in
pejus, în sensul că la rejudecarea pe care o face instanţa, după
admiterea contestaţiei în anulare, nu i se poate agrava situaţia celui
care a introdus cererea de contestaţie în anulare.
În cazul prevăzut în art. 386 lit. d, admiterea contestaţiei atrage
anularea ultimei hotărîri rămase definitive, rămînînd în vigoare prima
hotărîre, care se execută. Desfiinţarea ultimei hotărîri rămase
definitive se poate face în întregime, dacă se referă la o singură faptă,
dar şi parţial, atunci cînd, referindu–se la mai multe fapte şi persoane,
numai pentru unele din ele există autoritate de lucru judecat.
2) Căi de atac
O hotărîre dată într–o cale de atac extraordinară poate fi atacată
printr–o cale de atac ordinară numai dacă şi hotărîrea supusă
contestaţiei era susceptibilă de o asemenea cale de atac. Cum
contestaţia în anulare pentru primele trei cazuri se îndreaptă
împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs, aceasta nefiind
susceptibilă de un alt recurs, nici decizia dată în contestaţie în anulare
nu poate fi atactă cu recurs.
 DPP–ps–242
În cazul prevăzut de art. 386 lit. d, dacă hotărîrea atacată a fost
pronunţată de prima instanţă, ea poate fi atacată cu apel, iar dacă nu
este susceptibilă de apel poate fi atacată cu recurs; dacă a rămas
definitivă la instanţa de apel, poate fi atacată cu recurs. Cînd
hotărîrea atacată a fost pronunţată de instanţa de recurs, nu mai este
susceptibilă de nici o cale de atac ordinară.
Ca orice hotărîre penală definitivă, hotărîrea dată în contestaţie în
anulare, dacă este contrară legii, poate fi atacată cu recurs în anulare.

Ca
p.
III.
R
e
v
i
z
u
i
r
e
a
Cap. II.
Spre deosebire de contestaţia în anulare, prin care se pot în lătura –
ca regulă – erorile de procedură în desfăşurarea judecăţii în recurs,
revizuirea este calea de atac extraordinară prin care se îndreaptă
erorile de judecată cu privire la faptele cauzei, datorate necunoaşterii
de către instanţele care au pronunţat hotărîrea definitivă a unor fapte
şi împrejurări în raport de care aceasta nu corespunde adevărului şi,
ca urmare, nici legii.
Revizuirea a fost prima cale de atac extraordinară admisă în dreptul
procesual penal modern în favoarea celui condamnat din eroare,
devenită evidentă faţă de elementele noi produse după pronunţarea
hotărîrii penale definitive sau, anterioare fiind, au fost descoperite
după această dată. Printre primele cazuri de revizuire se includea şi
descoperirea, după condamnarea unui inculpat pentru omor, că
victima se afla în viaţă, ceea ce nu putea să satisfacă opinia publică
despre justeţea hotărîrii judecătoreşti, deşi aceasta avea autoritate de
lucru judecat. Punîndu–se pe primul plan necesitatea unei stabilităţi a
hotărîrilor judecătoreşti definitive, s–a acceptat iniţial să se admită
revizuirea numai în cauzele cele mai grave şi, întotdeauna, în
favoarea celui condamnat, apreciindu–se ca inadmisibilă supunerea la
ani grei de temniţă a unui nevinovat. Unele legiuiri moderne, printre
care şi Codurile noastre din 1936 şi 1968, au depăşit această
concepţie şi au admis şi revizuirea în defavoarea celui achitat,
repunînd în egalitate de tratament erorile judiciare în defavoarea
inculpatului cu cele în favoarea sa. În evoluţia legislaţiei procesual-
penale s–au cristalizat, cu timpul, cîteva cazuri clasice de revizuire pe
care le întîlnim în mai toate legislaţiile moderne, sub mai multe
variante.
În cadrul reglementării actuale în procesul penal român, elementele
noi, necunoscute instanţelor care au soluţionat cauza, pot proveni din
mai multe cauze:
– existenţa unor împrejurări care, în momentul judecăţii, luate în
ansamblu, dădeau convingerea de vinovăţie sau nevinovăţie, dar
 DPP–ps–243
care, în raport de noi împrejurări ajunse la cunoştinţa instanţei
ulterior, sînt de natură a stabili că ceea ce s–a crezut adevăr era în
realitate o cunoaştere inexactă a faptelor; noile elemente care
promovează o revizuire a soluţiei date apar din alte fapte şi
împrejurări, stabilite prin probe, devenite cunoscute după ce
hotărîrea penală a rămas definitivă;
– elementele noi se datorează constatării că mijloacele de probă
care au stat la baza convingerii judecătorilor sînt false (martori şi
experţi mincinoşi, înscrisuri false), determinînd o soluţie greşită
prin încrederea care li s–a acordat iniţial;
– situaţia în care un magistrat care a instrumentat sau a judecat
într–o cauză penală a săvîrşit o infracţiune în legătură cu acea
cauză, de natură să infirme imparţialitatea pe care trebuie să o
aibă şi, ca urmare, pune la îndoială corectitudinea soluţiei
adoptate;
– o eroare juridică poate proveni din existenţa a două hotărîri
definitive date în cauze diferite, care stabilesc fapte ce se contrazic
(de exemplu una recunoscînd existenţa unei fapte, iar alta
inexistenţa ei); pentru prestigiul justiţiei asemenea elemente
inconciliabile nu pot fi admise în hotărîri judecătoreşti cu
autoritatea de lucru judecat.
Unele din cazurile de revizuire au un caracter mai general şi sînt mai
frecvente în practică; de exemplu, revizuirea pentru împrejurări care
nu au fost cunoscute de instanţă la pronunţarea hotărîrii definitive are
în vedere variate şi nelimitate situaţii de fapt, aplicabile în orice cauză
penală; de aceea, pentru acest caz se cere ca noile fapte şi
împrejurări să conducă la o soluţie inversă celei adoptate. Alte cazuri
au o sferă de aplicare mai restrînsă, cum este inconciliabilitatea dintre
două hotărîri penale definitive.
Pentru a stăvili introducerea de cereri de revizuire pentru erori de fapt
minore, legea reglementează în amănunt fiecare caz în parte,
instituind condiţii de fond şi de formă ce se cer a fi îndeplinite, de
natură să convingă despre necesitatea înlăturării erorilor judiciare. De
asemenea, legea condiţionează dovedirea cazurilor de revizuire de
folosirea anumitor mijloace de probă.
Codul de procedură penală din 1968 prevede cinci cazuri de revizuire,
atît în favoarea, cît şi în defavoarea părţilor din proces; aceleaşi cazuri
pot fi folosite pentru revizuirea laturii penale, cît şi a laturii civile (art.
408).
1) Primul caz: cînd s–au descoperit fapte sau
împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la
soluţionarea cauzei, dacă sînt de natură să
dovedească netemeinicia hotărîrii de achitare, de
încetare a procesului penal ori de condamnare
(art. 394 lit. a)
Analiza dispoziţiilor care reglementează acest caz de revizuire
stabileşte următoarele condiţii:
a) S–au descoperit fapte sau împrejurări noi. Legiuitorul se referă la
“fapte” sau “împrejurări”, ca făcînd parte din obiectul probaţiunii,
în sensul că pot contribui la soluţionarea corectă a cauzei (fapte
probatorii181).

181 Constituie o faptă sau împrejurare nouă descoperirea că, după

condamnarea pentru omor, victima este în viaţă; că, după condamnarea
pentru distrugerea unui bun sau a unui înscris autentic, se constată că bunul
nu a suferit nici o degradre, iar înscrisul se află într–un depozit legal; că, după
condamnarea pentru delapidare, prin însuşirea unor bunuri de către
gestionar, există forme autentice de justificare legală a tuturor acestor
 DPP–ps–244
Deşi probele sînt fapte şi împrejurări care servesc la aflarea
adevărului, cazul de revizuire nu se referă la descoperirea de
probe noi, căci în acest mod revizuirea s–ar transforma într–un
grad nou de jurisdicţie în care s–ar putea continua probaţiunea.
Noile fapte şi împrejurări urmează a fi confirmate prin probe noi,
dar nu probele noi formează temeiul revizuirii, ci faptele şi
împrejurările pe care le dovedesc182. Deci ceea ce se cere a fi nouă
este fapta probatorie, şi nu noi mijloace de probă care ar dovedi o
faptă probatorie pe care instanţa de fond a considerat–o
inexistentă.
b) Faptele şi împrejurările invocate în revizuire trebuie să fie noi
pentru instanţa de judecată, în sensul să nu fi fost cunoscute de
instanţa care a pronunţat hotărîrea definitivă. Această condiţie
exprimă cerinţa ca elementul de noutate să fie pentru instanţa de
judecată, nu şi pentru părţile din proces. Dacă fapta de natură să
ducă la o altă soluţie a fost cunoscută de vreuna din părţi, dar pe
care aceasta nu a invocat–o în faţa instanţei judecătoreşti, este
considerată ca element nou ce poate sta la baza unei revizuiri
pentru cazul analizat.
În ce priveşte înţelesul formulei “nu au fost cunoscute de instanţă
la soluţionarea cauzei”, pot exista mai multe ipostaze:
– noile fapte şi împrejurări sînt aduse la cunoştinţa instanţei pentru
prima dată în cererea de revizuire;
– faptele invocate în revizuire au fost anterior invocate în instanţă,
dar nu s–a procedat la dovedirea lor, fiind doar simple afirmaţii
asupra cărora instanţa de judecată nu s–a pronunţat dacă sînt
reale sau nu, deoarece fie nu s–a cerut dovedirea lor, fie aceasta
nu a fost posibilă din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare,
raţiune pentru care instanţa nu le–a luat în deliberare şi
pronunţare; însă dacă instanţa de judecată nu s–a pronunţat
asupra faptelor invocate ca noi în sensul că a negat existenţa lor
sau a considerat că nu atrag o altă soluţie în cauza dată, nu se
poate trage concluzia că erau necunoscute pentru instanţă.
a) Faptele şi împrejurările noi dovedesc netemeinicia hotărîrii de
achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare . Deşi
textul art. 394 al. 2 nu este suficient de precis, căci prin
netemeinicia unei hotărîri de condamnare se poate înţelege şi o
soluţie mai gravă sau mai puţin gravă în stabilirea faptelor, în
doctrină şi în practica judiciară s–a format opinia că în acest caz
revizuirea este “totală”, în sensul că trebuie schimbată – şi nu
modificată – soluţia atacată (în caz de condamnare trebuie să se
ajungă la achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal, iar
în caz de achitare, faptele noi trebuie să atragă condamnarea
inculpatului). În latura civilă, noile împrejurări trebuie să ducă la
concluzia fie că s–au dat despăgubiri, deşi acestea nu erau
justificate, fie că nu s–au acordat despăgubiri, deşi acestea
trebuiau acordate.
Ca urmare a concepţiei despre acest caz, care ar atrage numai o
revizuire totală, în jurisprudenţă au fost respinse cererile de revizuire
bunuri. În practică s–a considerat o situaţie nouă anularea ca formală a
căsătoriei intervenită între victimă şi autorul violului, nemaijustificîndu–se
cauza de nepedepsire aplicată; împăcarea părţilor intervenită înainte de a
rămîne definitivă hotărîrea de condamnare, dar neajunsă la cunoştinţa
instanţei.
182 De exemplu, pentru fapta invocată în apărare la instanţa de fond, dar
pentru care martorii acultaţi nu au reuşit să confirme existenţa ei, nu se
poate cere, în revizuire, ascultarea ltor martori care ar confirma apărarea
invocată anterior.
 DPP–ps–245
prin care se invoca o pagubă mult mai mică, ce ar fi atras menţinerea
condamnării pentru delapidare, de la modalitatea agravată la cea
simplă, cu reducerea pedepsei; de asemenea, că inculpatul
condamnat pentru omor ar fi comis infracţiunea în stare de provocare,
care ar fi menţinut condamnarea, dar ar fi redus pedeapsa sub
minimul legal; că în mod greşit s–au calculat despăgubirile civile,
deoarece prejudiciul produs ar fi fost mai mic, menţinîndu–se astfel
obligarea la despăgubiri civile.
Dată fiind inechitatea care poate rezulta din admiterea numai totală a
revizuirii întemeiate pe art. 394 lit. a, în literatura de specialitate s–a
propus ca şi pentru acest caz, după modelul de reglementare a
celorlalte cazuri, să se admită o revizuire totală, dar şi o revizuire
parţială, pentru a nu se menţine o hotărîre cu grave erori de fapt, care
au determinat o condamnare cu mult mai severă decît cea
corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări aduse la cunoştinţa
instanţei prin cererea de revizuire.
1) Al doilea caz: cînd un martor, expert, interpret a
săvîrşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în
cauza a cărei revizuire se cere, ceea ce a dus la
darea unei hotărîri nelegale sau netemeinice (art.
394 lit. b)
Este justificată atacarea cu revizuire a unei hotărîri penale definitive
care s–a întemeiat pe declaraţiile unor martori, experţi sau interpreţi
corupţi, ale căror declaraţii, rapoarte de expertiză şi traduceri au stat
la baza formării convingerii judecătorilor despre faptele cauzei.
Săvîrşirea de către martori, experţi sau interpreţi a infracţiunii de
mărturie mincinoasă atacă însăşi bazele hotărîrii a cărei revizuire se
cere, întemeiată pe o fraudă procesuală. Legea prevede următoarele
condiţii:
a) Un martor, expert sau interpret a săvîrşit infracţiunea de mărturie
mincinoasă. În art. 260 Cod penal se face referire la martori,
experţi şi interpreţi, referire care se repetă în art. 394 lit. b; întrucît
Codul de procedură penală prevede ca mijloace de probă şi
constatările tehnico-ştiinţifice sau cele medico-legale, se pune
problema dacă “tehnicianul” sau “specialistul” care a efectuat
constatarea tehnico-ştiinţifică sau medico-legală realizează
conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă, deşi în lege nu se
face referire la aceşti specialişti. Se poate trage concluzia că
specialistul şi tehnicianul care a efectuat o constatare tehnico-
ştiinţifică sau medico-legală este asimilat cu expertul în ceea ce
priveşte mijlocul de probă pe care–l produce, fiind nejustificată
înlăturarea de la revizuire a situaţiei de fapt rezultată dintr–un
mijloc de probă fraudulos.
Cazul de revizuire se referă la “săvîrşirea infracţiunii de mărturie
mincinoasă”, ceea ce presupune condamnarea martorului,
expertului, interpretului pentru această infracţiune; în practică s–a
constatat însă că există uneori piedici legale la condamnarea unui
martor, expert sau interpret, datorită unor cauze care înlătură
caracterul penal al faptei (iresponsabilitatea, constrîngerea morală
sau fizică), cauze în raport de care fapta de mărturie mincinoasă
nu este infracţiune. Întrucît legea are în vedere, în art. 395 al. 2, şi
posibilitatea să nu se ajungă la condamnare, dar să se fi examinat
fondul cauzei, şi în caz de achitare pentru lipsa de vinovăţie, dar cu
reţinerea caracterului mincinos al declaraţiei, al raportului de
expertiză sau al traducerii, cazul de revizuire operează183.
183 Ar fi fost preferabilă o redactare a acestrui caz în sensul că martorul,
expertul sau interpretul au săvîrşit fapta prevăzută în art. 260 Cod penal,
 DPP–ps–246
b) Mărturia mincinoasă săvîrşită de martor, expert sau interpret să fi
avut loc în cauza a cărei revizuire se cere. Pe de o parte, se cere să
fi fost o cauză penală, căci numai o hotărîre penală definitivă poate
fi revizuită în temeiul regulilor de procedură penală, iar pe de altă
parte, că mărturia mincinoasă să fi avut loc în cauza care se cere a
fi revizuită, căci eroarea de judecată a fost determinată de această
fraudă procesuală.
c) Fapta de ascundere sau denaturare a adevărului să fi dus la darea
unei hotărîri nelegale sau netemeinice. Pentru a opera acest caz se
cere ca alterarea adevărului să fi avut o influenţă hotărîtoare
asupra soluţiei adoptate prin hotărîrea atacată, atît în ce priveşte
situaţia de fapt, cît şi aplicarea corectă a legii penale şi a celei
civile. Eroarea cuprinsă în hotărîrea atacată cu revizuire a putut fi
determinată numai de mărturia mincinoasă dată în acea cauză, dar
şi de alte probe, legal efectuate, care însă au fost apreciate greşit
datorită celor rezultate din mărturia mincinoasă. Dacă cele
declarate de martorul mincinos, concluziile expertului corupt sau
traducerile necorecte ale traducătorului nu au fost luate în
considerare de către instanţă la soluţionarea cauzei, aceasta
întemeindu–se corect pe alte probe, cazul de revizuire nu
operează, căci nu “au dus” la darea unei hotărîri nelegale sau
netemeinice.
Spre deosebire de primul caz, în care revizuirea era totală, acest caz
atrage o revizuire atît totală, cît şi parţială184. Mărturia mincinoasă
poate afecta şi legalitatea, şi temeinicia hotărîrii atacate cu revizuire.
1) Al treilea caz: cînd un înscris care a servit ca
temei al hotărîrii a cărei revizuire se cere a fost
declarat fals (art. 394 lit. c)
În raport de acest caz de revizuire, eroarea care s–a produs se
datorează luării în considerare la soluţionarea cauzei a celor cuprinse
într–un înscris, care a fost ulterior declarat fals. Se cer următoarele
condiţii:
a) Un înscris folosit ca mijloc de probă a fost declarat fals, după
rămînerea definitivă a hotărîrii pentru care se cere revizuirea.
Înţelesul noţiunii de “înscris” îl oferă art. 89, în sensul că înscrisul
să cuprindă în conţinutul său “fapte sau împreujurări de natură să
servească la aflarea adevărului”. Este necesar ca un astfel de
înscris să fi fost declarat fals în cadrul unui proces penal, prin
condamnarea penală a celui care l–a falsificat sau chiar prin
achitarea lui sau încetarea procesului penal dacă există vreo cauză
care a înlăturat caracterul penal al faptei sau care a înlăturat
răspunderea penală. Nu interesează dacă a fost un fals intelectual
sau un fals material, dacă era înscris oficial sau sub semnătură
privată, important fiind să se fi constatat că înscrisul cuprinde
fapte şi împrejurări neadevărate produse prin falsificarea sa.
b) Înscrisul declarat fals să fi dus la darea unei hotărîri nelegale sau
netemeinice. Ceea ce a contribuit la o soluţionare eronată a cauzei
trebuie să fie fapte şi împrejurări cuprinse în înscris, care nu
ceea ce ar fi cuprins şi situaţia cînd mărturia mincinoasă nu este infracţiune
datorită lipsei de vinovăţie.
184 Mărturia care a atras neluarea în considerare a provocării, a unui
cuantum mai redus al valorii pagubei, determinînd prin aceasta neaplicarea
unor dispoziţii legale, cum ar fi acordarea obligatorie de circumstanţe
atenuante sau schimbarea încadrării juridice a faptei într–o formă simplă în
locul celei agravate; sau, dimpotrivă, cînd revizuirea este în defavoarea
condamnatului, că situaţia de fapt eronată a condus în mod nejustificat la
aplicarea circumstanţelor atenuante sau la o încadrare juridică mai puţin
severă.
 DPP–ps–247
corespund adevărului datorită falsificării înscrisului folosit ca mijloc
de probă. Falsificarea adevărului în înscrisul folosit trebuie să fi
contribuit la darea unei hotărîri nelegale sau netemeinice, fie ca
probă singulară, fie împreună cu alte probe pe care le–a confirmat,
în aceleaşi condiţii examinate la cazul de revizuire pentru mărturie
mincinoasă185.
1) Al patrulea caz: cînd un membru al completului de
judecată, procurorul sau persoana care a efectuat
acte de cercetare penală a comis o infracţiune în
legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, dacă a
dus la darea unei hotărîri nelegale şi netemeinice
(art. 394 lit. d)
Şi acest caz se bazează pe o fraudă procesuală, fiind săvîrşită o
infracţiune în legătură cu cauza de către unul din participanţii oficiali
la urmărirea şi judecarea ei.
a) Un membru al completului de judecată, procurorul sau persoana
care a efectuat acte de cercetare penală în cauza în care s–a
pronunţat hotărîrea atacată cu revizuire să fi comis o infracţiune,
care să fi privit corectitudinea urmăririi sau a judecăţii. Intră în
rîndul acestor infracţiuni:
– cele prevăzute de Codul penal ca specifice activităţii în justiţie
(sustragerea unor înscrisuri din dosar – art. 242; cercetarea
abuzivă – art. 266; abuzul în serviciu contra intereselor
persoanelor – art. 245; instigarea la mărturie mincinoasă – art.
260 combinat cu art. 25; favorizarea infractorului – art. 264;
represiunea nedreaptă – art. 268)
– cele prevăzute de Codul penal pentru orice domeniu de
activitate, dar comise în legătură cu cauza urmărită sau
judecată (luarea de mită – art. 254; falsul intelectual – art. 288;
falsul material – art. 289 etc.).
Cazul de revizuire operează şi atunci cînd fapta prevăzută de legea
penală nu constituie infracţiune datorită existenţei unei cauze care
înlătură caracterul penal, cum ar fi iresponsabilitatea sau
constrîngerea fizică sau morală.
a) Această infracţiune să fi fost săvîrşită în legătură cu cauza a cărei
hotărîre definitivă a fost atacată cu revizuire. Legătura la care se
referă legea are în vedere soluţionarea eronată a cauzei, fie sub
aspectul aflării adevărului, fie sub aspectul respectării legii,
deoarece se cere să fi “dus la darea unei hotărîri nelegale sau
netemeinice”; şi pentru acest caz se cere o revizuire totală sau
parţială, în sensul că hotărîrea de condamnare poate fi schimbată
sau modificată în ce priveşte încadrarea juridică sau
individualizarea pedepsei.
1) Dispoziţii comune privind dovedirea cazurilor de
revizuire întemeiate pe fraudă procesuală
Cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b, c şi d se dovedesc, în
primul rînd, printr–o hotărîre judecătorească definitivă prin care s–a
dispus asupra fondului cauzei, în sensul că s–a reţinut fapta de
mărturie mincinoasă, cea de fals ori fapta penală comisă de judecător,
procuror sau persoana care a efectuat cercetarea penală. Hotărîrea
de condamnare constituie o dovadă peremptorie că s–a săvîrşit o
fraudă în cursul procesului penal. Şi o hotărîre definitivă de achitare
poate dovedi frauda, dacă s–a reţinut existenţa faptei comise, dar nu
185 De exemplu un certificat de naştere, falsificat pentru dovedirea stării de
minoritate, dacă a condus la aplicarea eronată a regimului penal al minorilor
unui major, atrage nelegalitatea hotărîrii de condamnare şi revizuirea cauzei
pentru judecarea inculpatului ca major.
 DPP–ps–248
poate fi condamnat autorul ei ca urmare a unei cauze de înlăturare a
caracterului penal al faptei. În final, se poate dovedi frauda şi printr–o
hotărîre definitivă de încetare a procesului penal (pentru amnistie,
prescripţie etc.), dacă s–a reţinut ca săvîrşită frauda ce a dus la
soluţionarea nelegală sau netemeinică a cauzei.
În cazul în care în procesul de mărturie mincinoasă, fals sau privind
infracţiunea săvîrşită de judecător, procuror nu se poate ajunge la
trimiterea în judecată, deoarece s–a aplicat amnistia, prescripţia,
decesul făptuitorului sau o altă cauză de încetare a urmăririi penale,
cazurile de revizuire prevăzute în art. 394 lit. b, c şi d pot fi dovedite şi
prin ordonanţa procurorului, “dacă prin aceasta s–a dispus asupra
fondului cauzei”, deci asupra existenţei fraudei procesuale. Această
ordonanţă poate fi de scoatere de sub urmărire, dacă există o cauză
care înlătură caracterul penal al faptei, sau de încetare a urmăririi
penale, dacă există o cauză care înlătură răspunderea penală sau o
cauză de nepedepsire.
În fine, dacă nici instanţa de judecată, nici procurorul nu pot sau nu au
putut examina fondul cauzei, dovada se poate face şi în cursul
procedurii de revizuire, fără a mai fi tras la răspundere penală autorul
infracţiunii, deoarece există o cauză de împiedicare a punerii în
mişcare şi a exercitării acţiunii penale. Expresiile “nu pot” şi “nu au
putut” se referă, în primul caz, la situaţia cînd procesul penal nu mai
poate fi pornit, existînd o împiedicare legală, iar în al doilea caz la
situaţia cînd, deşi procesul penal fusese pornit anterior împotriva
autorului fraudei procesuale, s–a dat o soluţie prin care nu s–a
examinat şi fondul cauzei, deci fără a se examina existenţa faptei şi
săvîrşirea ei de către una din persoanele pe care le–a avut în vedere
art. 394. Această ultimă ipoteză de dovedire a unuia din cazurile de
revizuire la care ne referim are acelaşi regim ca şi în cazurile de sub
art 394 lit. a, cînd în cursul procedurii prealabile sau al judecăţii în
fond a revizuirii se administrează probele necesare prin procedeele
cunoscute.
2) Al cincilea caz: cînd două hotărîri judecătoreşti
definitive nu se pot concilia (art. 394 lit. e)
Acest caz de revizuire are în vedere existenţa a două hotărîri
judecătoreşti penale, ceea ce exclude inconciliabilitatea între o
hotărîre penală şi una civilă; operează acest caz şi atunci cînd există o
hotărîre penală care, prin stingerea acţiunii penale, se pronunţă
numai asupra acţiunii civile, căci amîndouă hotărîrile sînt date de
instanţe penale. Nu există caz de revizuire dacă hotărîrea civilă se
referă la o chestiune prealabilă, iar cea penală la aceeaşi chestiune
prealabilă, căci dacă a rămas mai întîi definitivă hotărîrea civilă se
impune instanţei penale cu autoritate de lucru judecat (art. 44 al. 3),
iar dacă a rămas definitivă mai întîi hotărîrea penală cu privire la
chestiunea prealabilă de care a depins soluţionarea acţiunii penale, se
impune cu autoritate de lucru judecat instanţei civile (art. 22); în
această situaţie numai printr–un recurs în anulare se poate desfiinţa
hotărîrea care nu a luat în considerare autoritatea de lucru judecat.
Cauzele în care s–au pronunţat cele două hotărîri trebuie să fie
autonome, în sensul că acestea nu s–au pronunţat în aceeaşi cauză, în
condiţiile unei disjungeri sau ca urmare a unor soluţii contrare date în
 DPP–ps–249
căile de atac186. Datorită acestei cerinţe a autonomiei cauzelor în stare
de inconciliabilitate, acest caz de revizuire se întîlneşte rar în practică.
Se cer următoarele condiţii:
a) Hotărîrile definitive ale instanţelor penale să soluţioneze fondul
cauzei, în sensul să se pronunţe diferit asupra existenţei faptei, a
săvîrşirii ei de către inculpat şi a vinovăţiei acestuia; deci
inconciliabilitatea trebuie să se refere la fapte, la împrejurări
esenţiale ale cauzei care au atras şi soluţii de neconciliat187.
Aplicarea unor dispoziţii legale contrare nu se încadrează în acest
caz de revizuire, eroarea de drept fiind îndreptată printr–un recurs
în anulare împotriva hotărîrii care a aplicat greşit legea.
b) Hotărîrile definitive să fie inconciliabile, ceea ce înseamnă că se
exclud una pe alta; dacă una din hotărîri stabileşte faptele corect,
înseamnă că cealaltă le stabileşte greşit188. Uneori
inconciliabilitatea rezultă implicit din modul în care se reţin
faptele189. Inconciliabilitatea poate rezulta şi în cazul unui singur
inculpat, dar cu privire la fapte diferite190.
Cînd hotărîrea penală definitivă se referă la aceeaşi persoană şi la
aceeaşi faptă, chiar sub o încadrare diferită, nu este caz de
revizuire, ci de contestaţie în anulare (art. 386 lit. d).
c) Inconciliabilitatea trebuie să rezulte din ceea ce s–a dispus prin
hotărîrea definitivă, deci din dispozitiv; atunci cînd dispozitivul nu
este determinant în lămurirea soluţiilor ce nu se pot concilia, se
poate apela şi la considerentele care–l precizează.
I.1. Procedura revizuirii penale
§1. Condiţiile pentru introducerea cererii de revizuire
1) Hotărîrile penale ce pot fi atacate cu o cerere de
revizuire
Fiind o cale de atac extraordinară, revizuirea poate fi îndreptată
numai împotriva unor hotărîri judecătoreşti penale definitive. Aceste
186 Nu este caz de revizuire dacă, atacîndu–se cu apel hotărîrea primei
instanţe numai de către unul din inculpaţi, s–a dat o hotărîre definitivă pentru
inculpatul apelant fără a se extinde şi la inculpatul care nu a declarat apel,
ceea ce poate determina o situaţie contrară între soluţiile date faţă de
participanţii la aceeaşi infracţiune, dar inconciliabilitatea este între două
hotărîri date în aceeaşi cauză, una în primă instanţă şi alta în apel; asemenea
situaţie se rezolvă pe calea unui recurs în anulare, pe temeiul că nu s–a
respectat efectul extensiv al apelului; de asemenea, dacă s–a disjuns cauza
pentru unul din inculpaţi, la reluarea judecăţii faţă de acesta, în baz unor
probe noi, se poate da o hotărîre contrară celei pronunţate pentru primul
inculpat judecat, caz în care mijlocul de înlăturare a contradicţiei este doar
recursul îmn anulare.
187 Pentru latura civilă a cauzei poate fi de neconciliat existenţa prejudiciului
într–o hotărîre şi inexistenţa sa în altă hotărîre.
188 Inconciliabilitatea trebuie concepută în sensul că într–o hotărîre se
afirmă existenţa unei fapte, iar prin altă hotărîre se neagă expres sau tacit
existenţa acesteia; aceeaşi faptă cu inculpaţi diferiţi; printr–o hotărîre este
condamnat un inculpat, considerîndu–se că fapta există, iar într–o altă cauză,
fiind judecat un complice la aceeaşi faptă,se neagă existenţa ei; este
condamnat un inculpat pentru tăinuire, ceea ce înseamnă existenţa unei
infracţiuni prin care s–a dobîndit bunul tăinuit, iar la judecarea cauzei privind
acea infracţiune se stabileşte cu caracter definitiv inexistenţa faptei tăinuite.
189 într–o cauză este condamnat ca unic autor al faptei un inculpat, iar în
altă cauză este condamnat tot ca unic autor un inculpat pentru aceeaşi faptă.
190 De exemplu condamnarea unui inculpat pentru o faptă săvîrşită într–o
anumită zi şi la o anumită oră face inconciliabilă condamnarea sa pentru o
altă faptă săvîrşită într–o altă localitate, în aceeaşi zi şi oră, nefiind
acceptabilă prezenţa aceleiaşi persoane în acelaşi moment în localităţi aflate
la distanţe apreciabile.
 DPP–ps–250
hotărîri trebuie date în soluţionarea fondului cauzei, deci hotărîri de
condamnare, de achitare şi de încetare a procesului penal, dacă –
pentru acestea din urmă – s–a examinat şi fondul cauzei; ele pot fi
sentinţe, confirmate de instanţa de apel şi de recurs, dar pot fi şi
decizii, cînd fondul cauzei a fost soluţionat de către instanţa de apel
sau de recurs, după rejudecare. În practică s–au considerat
inadmisibile cererile de revizuire îndreptate împotriva unor hotărîri de
dezinvestire, de respingere a unei cereri de întrerupere a pedepsei
închisorii sau în proceduri adiacente privind măsurile preventive,
măsurile asigurătorii, incidentele la executare etc.
Se poate ataca hotărîrea penală şi cu privire la soluţia dată în latura
penală şi la aceea dată în latura civilă, sau numai cu privire la una din
aceste laturi. Cînd hotărîrea penală se referă la mai multe infracţiuni
şi la mai multe persoane, se poate cere revizuirea pentru toate faptele
şi persoanele judecate sau numai pentru una sau unele infracţiuni sau
persoane (art. 393 al. 2).
2) Persoanele care pot cere revizuirea (art. 386)
Sînt titulari ai căii de atac a revizuirii părţile din proces şi procurorul.
Părţile pot cere revizuirea numai în limitele calităţii lor procesuale:
inculpatul pentru soluţiile date în ambele laturi ale procesului, partea
vătămată pentru latura penală, partea civilă şi partea responsabilă
civilmente pentru latura civilă. Procurorul poate iniţia procedura de
revizuire din oficiu, atît în latura penală, cît şi în latura civilă, în
favoarea sau defavoarea uneia din părţi. În cazul inconciliabilităţii
dintre hotărîri, poate cere revizuirea oricare din părţile la care se
referă hotărîrile atacate.
Ca substituiţi procesuali pot cere revizuirea soţul şi rudele apropiate
ale condamnatului, prevăzute în art. 149 Cod penal, dacă sînt
interesate în cauză în legătură cu situaţia acestuia, dar manifestînd şi
un interes propriu. De aceea, prin derogare de la regula potrivit căreia
decesul inculpatului stinge acţiunea penală, soţul şi rudele apropiate
ale inculpatului pot cere revizuirea şi după moartea acestuia, judecata
în revizuire desfăşurîndu–se cu un condamnat decedat, dar pentru
care se poate obţine în revizuire o soluţie favorabilă – achitarea sau
încetarea procesului penal.
Pentru ca procurorul să cunoască împrejurările care pot motiva o
revizuire, în art. 386 al.ult. se prevede că organele de conducere ale
unităţilor la care se referă art. 145 Cod penal, care au vreo cunoştinţă
despre vreo faptă sau împrejurare care ar motiva revizuirea, sînt
obligate să sesizeze pe procuror. Asemenea informaţii pot proveni de
bună voie de la orice persoană fizică sau juridică, iar în cazul prevăzut
de art. 265 Cod penal este obligatorie, sub sancţiune penală,
aducerea la cunoştinţa organelor judiciare a împrejurărilor care, dacă
ar fi cunoscute, ar duce la stabilirea nevinovăţiei celui condamnat pe
nedrept.
3) Termenul de introducere a cererii de revizuire (art.
398)
Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricînd,
deoarece menţinerea unei condamnări nedrepte aduce atingere atît
intereselor individuale, cît şi celor ale societăţii. O cerere de revizuire
în favoarea celui condamnat se poate face şi după moartea acestuia,
pentru reabilitarea memoriei sale.
Pentru ca revizuirea în defavoarea celui condamnat, a celui achitat
sau pentru care s–a încetat procesul penal să nu afecteze starea de
stabilitate a soluţiei date, ca să nu existe pe o perioadă îndelungată
de timp pericolul de a se schimba soluţia în condamnare sau într–o
condamnare mai gravă, se prevede un termen limită de un an pentru
 DPP–ps–251
introducerea unei cereri de revizuire. Termenul curge, potrivit art. 398
al. 2, de la următoarele date:
– pentru cazurile de la art. 394 lit. b, c şi d – de la data cînd a
cunoscut că s–a pronunţat hotărîrea definitivă cu privire la
mărturia mincinoasă, fals saau pentru o altă infracţiune
săvîrşită de către judecătorul, procurorul sau persoana care a
efectuat acte de cercetare în cauză;
– dacă nu s–a dat o hotărîre definitivă cu privire la frauda
procesuală comisă – de la data cînd revizuentul a aflat despre
mărturie mincinoasă, fals sau altă infracţiune comisă;
– pentru cazul de la art. 394 lit. a – de la data cînd faptele sau
împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea;
– pentru cazul de inconciliabilitate între hotărîri – de la data cînd
a fost cunoscută existenţa ultimei hotărîri ce nu se poate
concilia cu alta anterioară.
Aceleaşi termene se aplică şi atunci cînd procurorul se sesizează din
oficiu într–o revizuire împotriva inculpatului.
Dacă în termenul de un an indicat a intervenit o cauză care împiedică
punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale (amnistia,
prescripţia răspunderii penale, dezincriminarea etc.), revizuirea nu
poate fi introdusă, chiar dacă se află în termenul de un an, deoarece
nu s–ar mai putea ajunge la condamnarea inculpatului, acţiunea
penală fiind stinsă.
1) Cererea de revizuire (art. 397)
Cînd revizuirea se cere de una din părţile din proces sau de
substituitul său procesual, este necesar să se introducă la organul
competent o cerere scrisă în care, pe lîngă menţiunile care identifică
pe autor, indicarea hotărîrii penale care se cere revizuită şi a dosarului
corespunzător, este necesar să se arate cazul de revizuire pe care se
întemeiază, probele care–l confirmă şi mijloacele de probă prin care
pot fi administrate. Dacă revizuirea se întemeiază pe o hotărîre
definitivă sau pe o ordonanţă a procurorului prin care s–a pronunţat
condamnarea martorului, expertului sau a interpretului mincinos, a
celui ce a săvîrşit un fals sau a judecătorului, procurorului sau
poliţistului care a săvîrşit o infracţiune în legătură cu cauza a cărei
revizuire se cere, se depun copii legalizate după aceste hotărîri. În
cazul în care cererea scrisă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege, va fi chemată persoana care a făcut cererea în vederea
completării.
Cînd revizuirea este iniţiată de către procuror, ca urmare a propriilor
investigaţii sau la informarea făcută de una din unităţile prevăzute în
art. 145 Cod penal, sesizarea se face din oficiu, nefiind necesară o
astfel de cerere.
Introducerea cererii de revizuire se poate face înainte de începerea
executării condamnării penale sau a celei civile, în cursul executării ei
sau chiar după executare, dacă este încă în termen. Find o cale de
atac extraordinară, nu are efect suspensiv de executare, dar în cursul
procedurii de revizuire se poate cere şi obţine suspendarea executării
hotărîrii atacate.
În ce priveşte efectul devolutiv, acesta se limitează la situaţia părţii
care a făcut sau pentru care s–a făcut cererea şi în limitele calităţii
sale procesuale; se poate da curs şi efectului extensiv (art. 406 al. 2),
în sensul că va fi examinată prin extindere şi situaţia părţilor care nu
au cerut revizuirea sau la care cererea de revizuire nu se referă, fără
a se schimba sau modifica hotărîrea definitivă în detrimentul lor, ci
numai în favoarea lor.
 DPP–ps–252
Cererea de revizuire limitează procedura de revizuire numai cu privire
la cazul de revizuire invocat, nefiind admisibilă revizuirea pentru un
alt caz la care aceasta nu s–a referit.
§1. Structura procedurii de revizuire
1) Necesitatea unei proceduri în mai multe etape a
revizuirii penale
Atacînd o hotărîre definitivă cu autoritate de lucru judecat, procedura
revizuirii nu se poate asemăna cu procedura judecăţii într–o cale de
atac ordinară, pentru că trebuie apărată stabilitatea hotărîrilor
definitive; altfel, revizuirea ar deveni un nou grad de jurisdicţie pus la
dispoziţia părţilor din proces. În faţa unei hotărîri definitive de
condamnare, inculpatul ar fi oricînd dispus să introducă o cerere de
revizuire, chiar neîntemeiată, în scopul de a întîrzia data punerii în
executare a hotrărîrii; judecarea directă în fond a cererii de revizuire
ar ocupa, astfel, rolul instanţelor judecătoreşti cu numeroase cereri de
revizuire neîntemeiate, care ar afecta judecarea altor cauze penale.
De aceea, cele mai multe legislaţii au împărţit procedura revizuirii
într–o primă etapă, denumită examinarea în principiu (judicium
rescindens), şi o judecare în fond a revizuirii (judicium rescissorium).
Prima etapă trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor de fond şi de
formă ale cererii de revizuire, ceea ce atrage, în caz de îndeplinire,
admiterea sa în principiu, deschizîndu–se astfel procedura de
rejudecare a cauzei în fond, iar a doua etapă atrage rejudecarea
cauzei în fond prin confruntarea noilor situaţii invocate cu probele
care au stat la baza hotărîrii a cărei revizuire se cere, cu dreptul
instanţei de revizuire de a da o nouă soluţionare cauzei191.
1) Structura procedurii de revizuire în
reglementarea română actuală
Procedura revizuirii păstrează, în principiu, structura avută înainte de
adoptarea Codului de procedură penală din 1968, ceea ce înseamnă
că se desfăşoară într–o procedură prealabilă în faţa procurorului şi
într–o procedură în faţa instanţei de judecată, în două etape –
examinarea în principiu şi judecarea în fond a cererii de revizuire.
Procedura prealabilă în faţa procurorului este destinată verificării
temeiniciei cazului de revizuire prin administrarea probelor propuse
de revizuent; spre deosebire de reglementarea anterioară, însă,
procurorul nu mai poate împiedica aducerea cererii de revizuire în faţa
instanţei, ci este obligat, chiar în cazul în care nu este de acord cu

191 Întrucît admiterea în principiu deschide calea revizuirii unei hotărîri

definitive, sînt legislaţii care prevăd că această etapă trebuie să se
desfăşoare la o instanţă superioară în grad, chiar de către instanţa supremă
(Franţa), caracterizînd astfel revizuirea ca o cale de anulare; alte legislaţii au
încredinţat examinarea în principiu a revizuirii aceleiaşi instanţe care a
judecat în fond cauza, dîndu–i astfel caracterul unei căi de atac de retractare.
În unele legislaţii, pe lîngă cele două etape care se desfăşoară în faţa
instanţei de judecată, se adaugă o etapă prealabilă ce se desfăşoară în faţa
Ministerului Public, cu scopul de a se verifica temeinicia cazului de revizuire
invocat, cu motivarea că Ministerul Public are la dispoziţie mijloace eficiente
de investigaţie, ceea ce ar împiedica ajungerea la instanţă a cererilor de
revizuire neîntemeiate. În legislaţia franceză, pentru cazul de revizuire
întemeiat pe fapte şi împrejurări noi, cererea de revizuire este verificată de
Ministerul Justiţiei, sub a cărui autoritate se află Ministerul Public, şi numai
acesta poat sesiza Curtea de Casaţie cu revizuirea unei hotărîri definitive. În
legislaţia Rom#niei, între 1958–1968, cererea de revizuire se înainta
procurorului care, după ce verifica prin probe temeinicia cazului de revizuire,
sesiza instanţa cu concluzii de revizuire; dacă socotea că nu este întemeiată
cererea, dădea o ordonanţă de încetare a procedurii prealabile, împiedicînd
judecarea cererii de revizuire de către instanţa de judecată.
 DPP–ps–253
cererea, să o aducă în faţa instanţei de judecată. Dacă înainte de
1968 procedura prealabilă în faţa procurorului putea constitui un filtru
al cererilor de revizuire neîntemeiate, sub noua reglementare este o
procedură care prelungeşte dezbaterea în fond, deoarece în faţa
instanţei se administrează din nou probele strînse de către procuror.
Procedura revizuirii păstrează cele două etape în faţa instanţei –
examinarea în principiu şi judecarea în fond a revizuirii – dar, spre
deosebire de alte legislaţii, amîndouă aceste etape se desfăşoară în
faţa instanţei care a judecat cauza în primă instanţă, ceea ce îi
conferă caracterul de cale de atac de retractare, instanţa revenind
asupra propriei sale hotărîri.
Admiterea în principiu a cererii de revizuire înseamnă că noile fapte şi
împrejurări invocate sînt de natură să pună la îndoială faptele reţinute
prin hotărîrea definitivă, se recunoaşte deci posibilitatea unei erori
judiciare şi, ca urmare, deschide procedura de rejudecare a cauzei în
fond. Cea de–a doua etapă, pornind de la posibilitatea existenţei unei
erori judiciare, urmăreşte verificarea existenţei acestei erori în raport
de ansamblul probelor administrate atît anterior, cît şi în cursul
revizuirii, şi adoptarea unei soluţii corecte în acea cauză, de regulă
prin schimbarea acesteia, dar în unele cazuri şi prin modificarea ei;
există şi posibilitatea respingerii în fond a revizuirii, deşi a fost admisă
în principiu, dacă analiza tuturor probelor, în ansamblul lor, nu
confirmă existenţa unei erori judiciare.
Întrucît judecarea revizuirii este de competenţa instanţei care a
judecat cauza în primă instanţă, procedura de judecată a revizuirii
poate parcurge cele trei grade de jurisdicţie prevăzute pentru ciclul
ordinar al procesului penal – primă instanţă, apel şi recurs.
§1. Procedura prealabilă a revizuirii desfăşurate în
faţa procurorului
1) Procurorul competent să efectueze procedura
prealabilă a revizuirii
Cererea de revizuire se adresează procurorului din parchetul de pe
lîngă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă. Această
competenţă se menţine chiar în ipoteza că soluţionarea în fond a
cauzei s–a produs la instanţa de apel sau la instanţa de recurs, prin
rejudecare după casare, deoarece prevederea legii este clară. În
practică s–a considerat că atunci cînd o lege nouă schimbă
competenţa de judecată în primă instanţă, competentă să judece
revizuirea este instanţa care judecă în primă instanţă potrivit noii legi,
ceea ce schimbă sensul dispoziţiilor art. 397, care se referă clar la
instanţa “care a judecat cauza în primă instanţă”. Soluţia adoptată
este pragmatică, în sensul că, admiţîndu–se revizuirea, rejudecarea în
fond a cauzei se face de către instanţa competentă să judece fondul
cauzei în momentul judecării revizuirii.
În cazul în care revizuirea se întemeiază pe cazul prevăzut în art. 394
lit. e, fiind mai multe hotărîri inconciliabile, judecate în primă instanţă
eventual de instanţe diferite, se aplică regulile de stabilire a
competenţei în caz de conexitate; ca urmare, cererea de revizuire se
adresează procurorului din parchetul de pe lîngă instanţa mai întîi
sesizată, dacă sînt egale în grad, celei ierarhic superioare dacă diferă
în grad, celei militare sau celei militare egale în grad cu cea civilă.
Cînd procedura este iniţiată de procuror, competenţa urmează
aceleaşi reguli.
1) Efectuarea actelor de cercetare (art. 399–400)
Primind cererea de revizuire, procurorul verifică dacă sînt întrunite
condiţiile prevăzute de lege privind titularul, termenul, cazul de
revizuire invocat şi mijloacele de probă propuse; în lipşsa unora din
 DPP–ps–254
menţiunile prevăzute de lege, procurorul cheamă pe revizuent şi îi
cere să completeze sau să precizeze datele necesare. În cazul în care
cererea nu este făcută de către persoana prevăzută de lege sau este
tardivă, procurorul înaintează cererea instanţei competente cu
concluziile sale privind neîndeplinirea condiţiilor legale. Dacă aceste
condiţii sînt întrunite, atunci procurorul examinează cererea de
revizuire cu privire la cazul invocat şi la mijloacele de probă propuse.
Este posibil ca cererea de revizuire să se întemeieze pe o hotărîre
definitivă de condamnare a martorului, expertului sau interpretului, a
celui care a săvîrşit un fals, a judecătorului, procurorului, poliţistului
care a comis vreo infracţiune, alăturîndu–se o copie legalizată după
această hotărîre; după ce a cerut dosarul şi a verificat veridicitatea
cazului de revizuire, procurorul înaintează dosarul instanţei de
judecată, împreună cu concluziile sale. În celelalte cazuri dispune, prin
ordonanţă, administrarea probelor pe care le mai consideră necesare.
Administrarea probelor se poate face de către procuror personal sau
prin intermediul organului de cercetare penală aflat în supravegherea
sa. Efectuarea actelor de cercetare este limitată, prin lege, la două
luni, însă fără a opera vreo sancţiune procesuală în caz de
nerespectare a acestui termen.
În art. 400 se prevede că în tot timpul efectuării actelor de cercetare,
la propunerea procurorului care a primit cererea de revizuire, se poate
suspenda executarea hotărîrii definitive atacate cu revizuire de către
procurorul ierarhic superior; suspendarea ar fi posibilă şi înainte, şi
după punerea în executare a hotărîrii. Curtea Constituţională a statuat
că nici Ministerul Public, nici procurorul general al Parchetului de pe
lîngă Curtea Supremă de Justiţie nu poate suspenda executarea
hotărîrii definitive pentru că s–ar încălca principiul separaţiei puterilor
în stat; Ministerul Public face parte din autoritatea judecătorească,
potrivit Constituţiei, dar nu este un organ jurisdicţional care să poată
suspenda executarea unei hotărîri definitive, acest drept revenind
numai instanţelor de judecată. Deşi hotărîrea Curţii Constituţionale se
referă la recursul în anulare în materie civilă, are aplicare şi la
revizuirea penală, atunci cînd se pune problema suspendării
executării hotărîrii atacate cu revizuire de către procurorul ierarhic
superior.
2) Obligaţiile procurorului la terminarea efectuării
actelor de cercetare (art. 399)
După ce a administrat probele invocate în cererea de revizuire,
procurorul trage concluzii cu privire la temeinicia şi legalitatea acestei
cereri; dacă revizuirea este întemeiată, concluziile sale vor fi de
admitere a cererii de revizuire şi de soluţionare a cauzei potrivit noilor
probe; dacă revizuirea nu este întemeiată, transmite instanţei
concluziile sale de respingere a revizuirii. Procurorul are şi obligaţia de
a înainta instanţei competente dosarul întocmit şi cererea de
revizuire, fără deosebire dacă concluziile sale sînt de admitere sau de
respingere a cererii de revizuire. Aceste concluzii nu sînt obligatorii
pentru instanţa de judecată, aceasta formîndu–şi propria sa
convingere în urma cercetării judecătoreşti pe care o efectuează.
Dacă procurorul nu a examinat sub toate aspectele cererea de
revizuire şi a sesizat instanţa numai cu unele aspecte, instanţa trebuie
să ia în considerare toate cererile formulate de revizuent; dacă în
cerere se solicită revizuirea atît a laturii penale, cît şi a laturii civile,
instanţa va fi sesizată cu revizuirea ambelor laturi, chiar dacă
procurorul s–a referit în concluziile sale numai la o singură latură.
Deci instanţa de revizuire este sesizată în fond cu cererea de
revizuire, deoarece în limitele acesteia se va putea face rejudecarea
 DPP–ps–255
cauzei în fond, cu privire la o latură sau alta, la o anumită infracţiune,
la persoana celui care a făcut cererea.
§1. Procedura de judecare a revizuirii
1) Instanţa competentă să judece revizuirea (art.
401)
Codul de procedură penală actual a menţinut procedura revizuirii în
faţa instanţei de judecată în două etape: examinarea în principiu şi
rejudecarea cauzei în fond, prevăzînd că aceste două etape se
desfăşoară în faţa aceleiaşi instanţe de judecată. S–a ales ca instanţă
competentă instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, chiar
dacă fondul cauzei a fost soluţionat de către instanţa de apel sau de
recurs, deoarece s–a dorit ca hotărîrea dată în revizuire să poată fi
supusă căilor de atac ordinare. În cazul cînd se cere la prima instanţă
revizuirea hotărîrii date în fond de către o instanţă superioară (de apel
sau de recurs), justificarea situaţiei că o instanţă inferioară anulează
hotărîrea unei instanţe superioare constă în elementul nou care s–a
produs, ce demonstrează că eroarea nu s–a produs din culpa instanţei
superioare, ci din necunoaşterea unor împrejurări care s–au
descoperit ulterior; deci nu este un control judiciar al unei instanţe
inferioare cu privire la o eroare judiciară, ci reexaminarea cauzei pe
baza unor elemente noi.
Sînt competente de a judeca revizuirea oricare din instanţele
judecătoreşti dacă au judecat cauza în primă instanţă, inclusiv Curtea
Supremă de Justiţie.
În ce priveşte compunerea instanţei care examinează cauza în
principiu sau o rejudecă în fond, aceasta urmează regulile L.O.J. cu
privire la formarea completului de judecată la prima instanţă (un
judecător la judecătorii, tribunale şi curţi de apel; doi judecători la
tribunalele militare, tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de
Apel; trei judecători la Curtea Supremă de Justiţie).
Jurisprudenţa a statuat că nu este incompatibil de a face parte din
completul de judecată a cererii de revizuire judecătorul care a
soluţionat cauza în fond şi a cărui hotărîre se cere revizuită; s–a
argumentat că rejudecarea cauzei are în vedere elemente noi,
necunoscute de prima instanţă, astfel că imparţialitatea poate fi
asigurată.
1) Examinarea în principiu a cererii de revizuire
Spre deosebire de contestaţia în anulare, la care examinarea în
principiu se desfăşoară fără prezenţa părţilor, care nici nu sînt citate,
examinarea în principiu a cererii de revizuirese face cu citarea părţilor
şi în prezenţa lor. Ca urmare, după fixarea termenului de examinare în
principiu, se dispune citarea părţilor interesate – cele care ar putea fi
afectate în interesele lor legitime de revizuirea cauzei. Dacă persoana
în favoarea sau defavoarea căreia s–a cerut revizuirea se află în stare
de deţinere, chiar într–o altă cauză, este încunoştinţată despre
termen, dar nu este adusă la judecată decît atunci cînd instanţa
consideră necesar; pentru a i se asigura dreptul la apărare,
preşedintele instanţei ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din
oficiu care să reprezinte interesele acestei părţi în procedura de
examinare în principiu a cererii de revizuire.
La termenul fixat pentru examinarea în principiu, dacă părţile sînt
prezente, se pun concluzii de către revizuent, celelalte părţi şi
procuror cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire.
La cerere sau din oficiu, instanţa poate verifica, prin acte de cercetare
judecătorească, oricare din probele pe care se întemeiază cererea sau
poate, cînd este necesar, să administreze probe noi. În cadrul actelor
de cercetare nu este permisă ascultarea ca martori a persoaneor care
 DPP–ps–256
au fost condamnate pentru mărturie mincinoasă sau pentru săvîrşirea
unei infracţiuni în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere (art. 394
lit. b şi d).
Obiectul examinării în principiu a cererii de revizuire constă în
verificarea îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru admiterea în
principiu a cererii de revizuire:
– dacă cererea de revizuire a fost făcută de o persoană admisă
de lege, în termenul legal, dacă a fost introdusă la procurorul
competent şi a ajuns la instanţa competentă, dacă se
întemeiază pe vreunul din cazurile prevăzute în art. 394 şi s–au
adus probe în dovedirea acestui caz;
– dacă este întemeiat cazul de revizuire invocat şi este dovedit cu
mijloacele de probă prevăzute de lege:
– pentru cazul din art. 394 lit. a, se verifică dacă noile fapte şi
împrejurări sînt de natură să ducă la schimbarea soluţiei, din
condamnare în achitare sau invers, căci dacă ar atrage
menţinerea soluţiei şi doar modificarea ei, cazul de revizuire nu
este întemeiat;
– se verifică dacă mărturia mincinoasă, actul fals folosit este de
natură să atragă nelegalitatea sau netemeinicia hotărîrii
atacate.
Se face o confruntare între cazul de revizuire invocat şi soluţia dată în
cauză, în ce măsură elementele noi ar putea atrage o altă soluţie.
Numai în cazul cînd sînt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege se
poate deschide procedura de rejudecare a cauzei în fond. De aceea,
se spune că examinarea în principiu este o procedură premergătoare
şi eliminatorie, avînd ca finalitate înlăturarea de la rejudecarea în fond
a acelor cereri de revizuire inadmisibile, tardive şi neîntemeiate.
Instanţa care examinează în principiu cererea de revizuire poate
dispune, prin sentinţă motivată, respingerea cererii de revizuire, chiar
dacă procurorul a pus concluzii de admitere; respingerea se dispune
prin sentinţă pentru ca procurorul sau cel ce a făcut cererea să poată
ataca soluţia cu apel sau cu recurs.
Instanţa poate admite în principiu cererea de revizuire, caz în care
dispune rejudecarea cauzei în fond. Deci admiterea în principiu
constituie actul procesual care deschide procedura de rejudecare, prin
care se poate schimba sau modifica soluţia atacată cu revizuire, fără a
atrage şi anularea hotărîrii atacte. Admiterea în principiu se dispune
prin încheiere motivată, încheierea fiind o hotărîre care pregăteşte
judecarea şi soluţionarea cauzelor penale. Potrivit legii, încheierea de
admitere în principiu nu poate fi atacată cu apel sau cu recurs decît
odată cu fondul cauzei, cu sentinţa dată după rejudecare (art. 361 şi
3851).
Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire, instanţa poate
lua măsurile procesuale necesare în vederea asigurării în bune condiţii
a rejudecării în fond a cauzei. Admiterea în principiu poate justifica
suspendarea executării hotărîrii atacate, împiedicînd executarea dacă
aceasta nu a început sau întrerupînd executarea condamnării
începute anterior. Suspendarea executării se poate dispune în total
sau în parte, în raport de limitele cererii de revizuire. În cazul în care
revizuirea este în defavoarea celui achitat sau pentru care s–a încetat
procesul penal, odată cu admiterea în principiu se poate lua orice
măsură preventivă, dacă sînt întrunite condiţiile legale.
Cînd admiterea în principiu se referă la două sau mai multe hotărîri ce
nu se pot concilia, se dispune reunirea cauzelor în care aceste hotărîri
s–au pronunţat, urmînd ca rejudecarea în fond să privească toate
aceste cauze.
 DPP–ps–257
1) Procedura de rejudecare a cauzei, după
admiterea în principiu a cererii de revizuire
Rejudecarea are ca obiect înlăturarea erorii judiciare pe care o
cuprinde hotărîrea atacată cu revizuire şi darea unei noi soluţii în baza
aprecierii tuturor probelor administrate, atît a celor administrate în
cursul primei judecăţi, cît şi a celor noi, administrate în cursul
procedurii de revizuire. Dacă examinarea în principiu se limita la
constatarea temeiniciei cazului de revizuire invocat, la reudecarea în
fond se examinează învinuirea adusă inculpatului, în sensul
temeiniciei ei. Ca finalitate, rejudecarea cauzei în fond urmăreşte
darea unei noi soluţii cu privire la învinuirea iniţială.
Procedura de rejudecare a cauzei poate avea o formă restrînsă şi o
formă mai dezvoltată:
– Forma restrînsă are loc atunci cînd eroarea judiciară este evidentă
şi dovedită încă de la examinarea în principiu a cererii de revizuire.
În acest caz, după concluziile procurorului, instanţa procedează, în
aceeaşi şedinţă de judecată, mai întîi la admiterea în principiu şi
apoi la soluţionarea cauzei în fond printr–o nouă hotărîre,
anulîndu–se hotărîrea definitivă atacată cu revizuire. În acest caz,
se pronunţă o singură sentinţă prin care se admite în principiu
revizuirea şi se dă o nouă soluţie de fond a cauzei.
– Cînd la rejudecarea cauzei în fond este necesară verificarea unor
probe administrate anterior sau administrarea unor probe noi,
după ce s–a admis în principiu cererea de revizuire printr–o
încheiere, se fixează un nou termen de judecată la care se vor
administra probele necesare şi se va dezbate cauza în fond. În
acest caz se urmează regulile de la judecata în primă instanţă,
procedura de revizuire trecînd prin cercetarea judecătorească, prin
dezbaterile judiciare şi apoi deliberarea completului de judecată şi
soluţionarea cauzei. Dacă la termenul de judecată nu s–au epuizat
probele dispuse a fi administrate, cauza se poate amîna pentru noi
termene de judecată, pînă ce va fi epuizată cercetarea
judecătorească. Dezbaterile judiciare se vor axa pe existenţa erorii
judiciare şi pe necesitatea înlăturării ei, soluţionîndu–se cauza
potrivit legii şi adevărului.
Rejudecarea cauzei în fond are loc, prin derogare de la art. 10 lit. g, şi
atunci cînd condamnatul a decedat anterior cererii de revizuire sau în
cursul procedurii de revizuire, în vederea înlăturării erorii judiciare.
1) Soluţiile după rejudecarea în fond a revizuirii
În raport de concluziile la care a ajuns instanţa de revizuire şi în raport
de cazul de revizuire invocat, instanţa poate pronunţa următoarele
soluţii:
a) Respingerea în fond a cererii de revizuire, menţinînd hotărîrea
definitivă atacată. În cazul în care a fost suspendată executarea
hotărîrii, se dispune continuarea executării hotărîrii menţinute în
vigoare. Respingerea în fond se dispune, printr–o sentinţă
motivată, dacă se constată că revizuirea este inadmisibilă, este
tardivă sau neîntemeiat cazul de revizuire invocat.
b) Admiterea revizuirii şi anularea hotărîrii definitive atacate în
măsura în care a fost admisă revizuirea (numai în latura penală
sau numai în latura civilă, numai pentru unele fapte şi persoane) şi
pronunţarea unei noi hotărîri potrivit dispoziţiilor de la judecata în
primă instanţă (art. 345–353), care se aplică corespunzător. Deci în
cazul prevăzut de art. 394 lit. a, revizuirea fiind totală, se pronunţă
achitarea sau încetarea procesului penal în locul condamnării ori
condamnarea inculpatului în locul achităiri sau încetării procesului
penal. Pentru cazurile prevăzute de art. 394 lit. b–d, după anularea
 DPP–ps–258
hotărîrii atacate se pronunţă aceleaşi sentinţe indicate mai sus,
dacă revizuirea este totală, dar se poate menţine soluţia de
condamnare, cu modificarea încadrării juridice sau a pedepsei,
dacă revizuirea este numai parţială. În cazul prevăzut de art. 394
lit. e se dispune anularea tuturor hotărîrilor definitive ce nu se pot
concilia şi se va soluţiona cauza reunită în raport de situaţia reală
de fapt stabilită, ca şi în cazurile de mai sus.
În mod corespunzător se soluţionează şi latura civilă, cînd revizuirea
se referă la aceasta, respingîndu–se pretenţiile civile dacă fuseseră
admise prin hotărîrea atacată ori admiţîndu–se aceste pretenţii dacă
anterior fuseseră respinse. Pentru cazurile de sub art. 394 lit. b–d,
întrucît revizuirea este şi parţială, se va rezolva acţiunea civilă prin
înlăturarea erorii judiciare, corespunzător probelor administrate în
revizuire.
În cazul în care cererea de revizuire priveşte un condamnat decedat,
instanţa dispune, în raport de probele administrate, achitarea acestuia
sau încetarea procesului penal; dacă nu se poate ajunge la această
soluţie, se dă efect decesului celui condamnat, dispunîndu–se
încetarea procesului penal (art. 13 al. 2 şi 3).
Admiţînd revizuirea, instanţa nu poate agrava situaţia celui care a
făcut cererea de revizuire sau în favoarea căruia s–a declanşat o
procedură de revizuire. De asemenea, instanţa de revizuire extinde
judecata şi la soluţionarea cauzei cu privire la persoanele din acelaşi
grup procesual care nu au cerut revizuirea sau faţă de care nu s–a
iniţiat procedura de revizuire, pronunţînd o nouă soluţie şi faţă de
acestea, fără însă a li se agrava situaţia (art. 373 combinat cu art. 406
al. 2).
Cînd se constată nevinovăţia inculpatului condamnat, acesta are
dreptul la o repunere imediată în toate drepturile pierdute; ca urmare,
instanţa dispune restituirea amenzii plătite şi a averii confiscate192,
precum şi cheltuielile judiciare pe care le–a plătit, deşi nu era ţinut să
le suporte; pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii cu executare
la locul de muncă, se dispune restituirea cotei părţi făcută venit la
bugetul statului şi la calcularea ca vechime şi continuitate în muncă a
duratei pedepsei executate. De asemenea, dacă sînt întrunite
condiţiile prevăzute în art. 504 al. 1, se pot cere de la stat, pe cale
civilă, despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral pe care l–a
suferit printr–o condamnare nedreaptă.
1) Căi de atac
Sentinţele date cu privire la respingerea în principiu a cererii de
revizuire sau cu privire la soluţia de fond – admiterea sau respingerea
revizuirii – sînt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărîrile împotriva
cărora s–a făcut revizuirea. Deci dacă sentinţa de fond atacată cu
revizuire era susceptibilă de apel, se poate declara apel şi împotriva
sentinţei date în revizuire; dacă sentinţa atacată cu revizuire nu este
supusă apelului, ci numai recursului, se recurge la această ultimă cale
de atac. Decizia dată în apel este supusă recursului.
În condiţiile legii, hotărîrea definitivă dată în revizuire este supusă
căilor de atac extraordinare, inclusiv a uni noi revizuiri care s–ar
întemeia pe un alt caz de revizuire sau pe elemente noi descoperite
după rămînerea definitivă a hotărîrii date în revizuire.

192 Numai pentru cazurile judecate definitiv înainte de 1991, prin Constituţie
abolindu–se pedeapsa confiscării averii ca măsură complimentară.
 DPP–ps–259
Ca
p.
IV.
R
e
c
u
r
s
u
l
î
n

a
n
u
l
a
r
e

ş
i
r
e
c
u
r
s
u
l
î
n

i
n
t
e
r
e
s
u
l
l
e
g
i
i
Cap. III.
§1. Caracterizare şi evoluţie legislativă
 DPP–ps–260
1) Caracterizare
Recursul în anulare este o cale de atac extraordinară, intrînd în
atribuţia celor mai înalte autorităţi judiciare, cu o devoluţie privind
erorile de drept, dar şi unele erori de fapt, cu efecte atît în favoarea,
cît şi în defavoarea părţilor şi cu posibilitatea de a se schimba sau
modifica soluţia adoptată (de reformare), cît şi de a se casa hotărîrea
atacată cu trimitere spre rejudecare altei instanţe (de anulare).
Spre deosebire de contestaţia în anulare şi de revizuire, prin care se
pot ataca numai unele hotărîri definitive (ale instanţei de recurs, în
primul caz; cele care au soluţionat fondul, în al doilea caz), recursul în
anulare este o cale de atac extraordinară prin care pot fi atacate orice
hotărîri penale definitive, date asupra fondului, dar şi cu privire la
chestiuni adiacente (cum ar fi măsurile preventive, măsurile de
siguranţă provizorii, procedurile de executare etc.).
Dacă contestaţia în anulare şi revizuirea pot fi exercitate şi de către
părţile din proces sau de către procurorul competent (corespunzător
instanţei competente să judece aceste căi de atac extraordinare),
exercitarea recursului în anulare cade în atribuţia exclusivă a
procurorului general din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de
Justiţie, iar judecarea sa numai în atribuţia Curţii Supreme de Justiţie,
deci a autorităţilor judiciare de vîrf. Fiind exercitat şi judecat în aceste
condiţii, se produce o atentă triere a cazurilor în care autoritatea de
lucru judecat este sacrificată în favoarea înlăturării erorilor judiciare
cuprinse în hotărîri penale definitive.
Recursul în anulare poate fi exercitat în cazurile prevăzute de lege.
Aceste cazuri, în raport de numărul lor, se referă mai ales la erorile de
drept – de procedură şi de judecată – dar şi în cazul unor grave erori
de fapt şi de individualizare a pedepsei. Pentru a se da stabilitate
soluţiilor pronunţate faţă de inculpaţi, numai o parte din cazurile de
casare sînt prevăzute atît în favoarea, cît şi în defavoarea acestuia,
celelate cazuri de casare fiind prevăzute numai pentru o soluţie
favorabilă inculpatului.
În fine, exercitarea recursului în anulare poate atrage din partea Curţii
Supreme de Justiţie nu numai casarea cu trimitere spre rejudecarea
fondului la instanţele ale căror hotărîri au fost casate, ci şi
soluţionarea cauzei în fond, dacă aceasta este posibilă fără
administrarea de probe noi; în primul caz, recursul în anulare este o
cale de atac extraordinară de anulare (aşa cum este şi denumirea), în
a doua ipoteză recursul în anulare devine o cale de atac de reformare.
2) Evoluţia legislaţiei române cu privire la recursul
în anulare
În Codul de procedură penală din 1936 era reglementat, printre căile
de atac extraordinare, şi recursul extraordinar, prin două forme:
recursul în interesul legii şi recursul ministrului justiţiei. Recursul în
interesul legii era reglementat, de asemenea, sub două forme: un
recurs în interesul legii în cazurile în care nu se introdusese recurs
extraordinar, cu posibilitatea de a se schimba situaţia, dar numai în
favoarea inculpatului, şi unul în care se cerea asigurarea unei
uniforme interpretări şi aplicări a legii, fără efecte asupra situaţiei
părţilor în proces. Actuala reglementare a reţinut ca recurs în interesul
legii numai cea de–a doua formă a recursului extraordinar, iar ca
recurs în anulare o formă a recursului ministrului justiţiei. Recursul
ministrului justiţiei se putea îndrepta împotriva oricărei hotărîri penale
rămase definitive la oricare dintre instanţele judecătoreşti, dar numai
în trei cazuri: cînd erau contrare legii, prin care judecătorii ar fi comis
un exces de putere constituţional ori ar fi comis infracţiuni cu ocazia
îndeplinirii funcţiei lor; acest recurs al ministrului justiţiei avea efecte
 DPP–ps–261
în favoarea inculpatului condamnat, fără însă să se aducă atingere
drepturilor părţii civile.
După 1947 s–au produs modificări multiple reglementării recursului
extraordinar. În 1947 s–a introdus o nouă formă a recursului
extraordinar, denumit “recurs pentru anularea unei hotărîri vădit
nedrepte”, care coexista cu celelalte forme consacrate anterior. În
1949 a fost introdusă o cale de atac extraordinară nouă, denumită
“cerere de îndreptare”, dată în atribuţia preşedintelui Curţii Supreme
şi a procurorului general, prin care puteau fi atacate hotărîrile penale
definitive contrare legii şi vădit nedrepte, ceea ce dădea posibilitatea
desfiinţării hotărîrilor judecătoreşti definitive şi pentru erori de fapt,
nu numai de drept. Odată cu introducerea cererii de îndreptare au fost
desfiinţate formele recursului extraordinar în interesul legii şi pentru
anularea unei hotărîri vădit nedrepte, rămînînd în vigoare numai
recursul extraordinar al ministrului justiţiei.
În 1956 denumirea de cerere de îndreptare a fost înlocuită cu aceea
de “recurs în supraveghere”, reglementarea acestei căi de atac
extraordinare rămînînd neschimbată. A fost însă modificată
reglementarea din 1958, cînd s–a înlăturat dreptul preşedintelui
Tribunalului Suprem de a introduce recurs în spraveghere, acest drept
rămînînd în exclusivitate procurorului general.
Codul de procedură penală din 1968 a revenit la denumirea de
“recurs extraordinar”, încredinţînd în exclusivitate acest drept
procurorului general. Recursul extraordinar putea fi introdus împotriva
unei hotărîri definitive prin care s–a adus o “încălcare esenţială a
legii” sau care era “vădit netemeinică”.
Prin Legea nr. 45/1993 s–a revenit la denumirea de “recurs în
anulare” şi la precizarea cazurilor în care acesta poate fi introdus,
detaliindu–se la 18 cazuri de anulare, după care, în 1996, la 20 de
cazuri de anulare. Prin această detaliere a cazurilor de recurs în
anulare s–a voit ca introducerea acestei căi de atac extraordinare să
se facă strict în limitele cazurilor prevăzute de lege, restrîngînd
dreptul procurorului general de a aprecia cînd o încălcare a legii este
“esenţială” şi cînd o netemeinicie este “vădită”.
§1. Condiţiile de exercitare a recursului în anulare
1) Hotărîrile care pot fi atacate cu recurs în anulare
Fiind o cale de atac extraordinară, recursul în anulare se exercită
împotriva oricărei hotărîri definitive (art. 409). Pot rămîne definitive
sentinţele penale, deciziile penale şi unele încheieri de sine
stătătoare. În cazul sentinţei, aceasta poate rămîne definitivă la
oricare dintre instanţele judecătoreşti, inclusiv la Curtea Supremă de
Justiţie. Modalităţile în care poate rămîne definitivă sentinţa penală
sînt prevăzute în art. 416. Pot rămîne definitive şi deciziile date în
apel, în modalităţile prevăzute în art. 4161, precum şi cele date în
recurs, în modalităţile consacrate în art. 417.
Deci pot fi atacate cu recurs în anulare hotărîrile rămase definitive la
oricare instanţă judecătorească, fie sentinţe, decizii, încheieri, dacă se
află în vreunul din cazurile prevăzute de lege. Fac excepţie de la
această regulă hotărîri pentru care legea prevede că nu sînt supuse
nici unei căi de atac193. De asemenea, deciziile date în apel sau în
recurs cu trimitere spre rejudecare la instanţa inferioară, care sînt
hotărîri intermediare, nu pot fi atacate cu recurs în anulare, nefiind
definitive în sensul prevăzut de art. 4161 şi 417.
193 Încheierile prin care s–a admis sau s–a respins abţinerea şi cele prin care
s–a admis recuzarea (art. 52 al.ult.), precum şi încheierile prin care s–a
dispus înlocuirea sau reconstituirea dosarului sau a înscrisului dispărut (art.
509).
 DPP–ps–262
Între hotărîrile definitive ce pot fi atacate cu recurs în anulare se face
o distincţie în art. 410: hotărîrile definitive de condamnare, de
achitare şi de încetare a procesului penal pot fi atacate cu recurs în
anulare în cazurile prevăzute de art. 410, iar toate celelalte hotărîri
definitive numai în cazul cînd sînt contrare legii.
1) Titularul dreptului de a exercita recursul în
anulare
În evoluţia legislaţiei noastre privind recursul extraordinar, cererea de
îndreptare şi recursul în supraveghere au fost titulari calificaţi ai
recursului în anulare ministrul justiţiei, preşedintele instanţei supreme
şi procurorul general; în reglementarea actuală există un singur titular
al exerciţiului recursului în anulare – procurorul general al Parchetului
de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie.
Procurorul general poate introduce recursul în anulare din oficiu – în
baza investigaţiilor făcute în cadrul Ministerului Public – dar o face şi
atunci cînd este solicitat, printr–o cerere expresă, de către ministrul
justiţiei194.
Procurorul general al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de
Justiţie este singurul titular al exerciţiului recursului în anulare, în
sensul că numai el poate sesiza Curtea Supremă de Justiţie cu un
recurs în anulare.
Folosirea recursului în anulare constituie un drept al procurorului
general, deoarece în art. 409 se prevede că “poate ataca” cu recurs în
anulare orice hotărîre definitivă. Acest drept trebuie înţeles, pe de o
parte, ca o obligaţie de a interveni atunci cînd constată că o hotărîre
penală definitivă conţine grave erori de fapt şi de drept, deoarece
numai în acest mod sînt satisfăcute dispoziţiile art. 130 al. 1 din
Constituţie, care prevăd că Ministerul Public reprezintă, în activitatea
judiciară, interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept,
precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor; pe de altă parte,
procurorul general nu este însă obligat să exercite recursul în anulare
– chiar atunci cînd este solicitat printr–o sesizare de către vreo parte
din proces – căci pentru introducerea unui recurs în anulare procurorul
general trebuie să se convingă de existenţa unei erori de procedură
sau de judecată ce se încadrează în cazurile prevăzute în art. 410,
ceea ce înseamnă şi posibilitatea de a respinge o cerere în acest sens.
Curtea Supremă de Justiţie a statuat că nu există o obligaţie pentru
procurorul general să introducă recurs în anulare la sesizarea unei
părţi, fiind astfel exclusă şi posibilitatea atacării de către partea
interesată a acestui refuz, potrivit dispoziţiilor Legii contenciosului
administrativ.
2) Termenul de exercitare a recursului în anulare
Desfiinţarea unei hotărîri penale definitive prin care s–a produs o
eroare judiciară în defavoarea celui condamnat sau pentru care s–a
dispus încetarea procesului penal nu trebuie să fie îngrădită de nici un
termen; de aceea, în art. 411 se prevede că recursul în anulare în
favoarea celui condamnat poate fi declarat oricînd, chiar şi după
moartea acestuia, cu privire la latrura penală, iar cu privire la latura
civilă numai dacă soluţionarea acesteia se răsfrînge asupra laturii
penale. Se asimilează şi situaţia în care s–a încetat procesul penal
pentru inculpat, deoarece există şi hotărîrea de achitare, care este
mai favorabilă pentru inculpat.
194 Pe lîngă explicaţia ce se poate da acestui drept ca urmare a poziţiei
Ministerului Public de a fi sub autoritatea ministrului justiţiei, trebuie reţinută
şi posibilitatea pe care o are ministrul justiţiei de a fi informat, de către
preşedinţii instanţelor judecătoreşti şi de către inspectorii judecătoreşti,
despre pronunţarea unor hotărîri definitive cu grave erori de drept şi de fapt.
 DPP–ps–263
A fi în favoarea inculpatului condamnat în latura penală înseamnă că
prin recursul în anulare se cere schimbarea soluţiei (din condamnare
în achitare sau încetarea procesului penal) ori menţinerea
condamnării, dar pentru o infracţiune mai uşoară sau la o pedeapsă
mai puţin severă.
În celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în
termen de un an de la data cînd a rămas definitivă hotărîrea avută în
vedere a fi atacată. Intră în această prevedere un recurs în anulare
declarat în defavoarea inculpatului în latura penală şi în toate cazurile
cînd eroarea s–a produs în latura civilă, cu excepţia cazului cînd
soluţionarea laturii civile s–ar răsfrînge asupra laturii penale.
Data de la care începe să curgă termenul de un an este data rămînerii
definitive a hotărîrii atacate, în condiţiile art. 416, 4161 şi 417. În
practică s–a statuat că atacarea soluţiei în latura penală este legată
de data cînd a rămas definitivă latura penală a cauzei, chiar dacă
procesul a continuat într–o cale de atac numai în latura civilă.
Termenul de recurs în anulare expiră în luna şi ziua corespunzătoare a
anului următor; dacă aceasta este nelucrătoare, termenul se prorogă
pînă în prima zi lucrătoare ce urmează.
§1. Cazurile în care se poate exercita recurs în
anulare
1) Caracterizare
Fiind o cale de atac extraordinară, recursul în anulare poate fi
exercitat numai în cazurile prevăzute de lege. Legea nr. 45/1993 a
renunţat la formula generală cuprinsă în art. 410 anterior (care se
referea la o “încălcare esenţială a legii” şi la o “vădită netemeinicie”),
înscriind un număr de 18 cazuri în care se poate declara recurs în
anulare împotriva unei hotărîri de condamnare, de achitare şi de
încetare a procesului penal, şi un singur caz – cu caracter general –
dacă se atacă orice altă hotărîre definitivă. Prin Legea nr. 141/1996 s–
au adăugat, pentru prima categorie de hotărîri, încă două cazuri,
cerute de literatura de specialitate şi de practica judiciară.
Cazurile de recurs în anulare împotriva hotărîrilor de condamnare, de
achitare sau de încetare a procesului penal se împart în două
categorii:
– unele prin care recursul în anulare are efect cu privire la situaţia
părţilor din proces – ceea ce înseamnă că se poate schimba sau
modifica soluţia din hotărîrea definitivă atacată atît în favoarea, cît
şi în defavoarea oricărei părţi, deci şi a inculpatului; aceasta este
posibil datorită titularului recursului în anulare, care este
procurorul general, reprezentantul intereselor generale ale
societăţii, care cere soluţionarea unei cauze penale conform cu
legea şi adevărul, fie că soluţia este dată în mod eronat în
favoarea unei părţi, fie că este dată eronat în defavoarea sa;
– altele se referă numai la acele erori grave de drept şi de fapt care
s–au produs în defavoarea condamnatului, fiind justificată
exercitarea recursului în anulare pentru ca soluţia atacată să fie
schimbată sau modificată în favoarea acestuia. În favoarea
condamnatului operează şi cazurile din prima categorie, dacă
recursul în anulare este declarat în favoarea acestuia.
Ca urmare, toate cazurile din a doua categorie justifică introducerea
oricînd a recursului în anulare, în timp ce cazurile din prima categorie
impun introducerea recursului în anulare în termen de un an de la
data rămînerii definitive a hotărîrii atacte, dacă sînt în defavoarea
inculpatului.
 DPP–ps–264
Cazurile din prima categorie pot fi clasificate în cazuri favorabile
condamnatului, cazuri în defavoarea sa şi cazuri atît în favoare, cît şi
în defavoare.
1) Cazurile de recurs în anulare care au efect cu
privire la situaţia părţilor din proces (art. 410
partea I pct. 1–9)
A. Cazuri în favoarea condamnatului
a) Cînd nu sînt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni
sau cînd instanţa a pronunţat o hotărîre de condamnare pentru o
altă faptă decît cea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată,
cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334–337 (pct. 2)
b) Cînd inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este
prevăzută de legea penală (pct. 3)
c) Cînd persoana condamnată a fost mai înainte judecată în mod
definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare
a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit
decesul inculpatului (pct. 5)
A. Cazuri în defavoarea inculpatului
a) Instanţa nu s–a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina
inculpatului prin actul de sesizare (pct. 1)
b) Cînd în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta
săvîrşită de el nu este prevăzută de legea penală sau cînd în mod
greşit s–a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că
există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a
răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului (pct. 6)
A. Cazuri atît în favoarea, cît şi în defavoarea
inculpatului
a) Cînd s–au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu
prevederile art. 72 Cod penal sau în alte limite decît cele prevăzute
de lege (pct. 4)
b) Cînd faptei săvîrşite i s–a dat o greşită încadrare juridică (pct. 7)
c) Cînd hotărîrea este contrară legii sau cînd prin hotărîre s–a făcut o
greşită aplicare a legii de natură să influenţeze soluţia procesului
(pct. 71)
d) Cînd s–a comis o eroare gravă de fapt (pct. 8)
e) Cînd judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că
au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat (pct. 9)
1) Cazurile de recurs în anulare care poate fi
declarat numai în favoarea condamnatului (art.
410 partea a II–a pct. 1–9)
a) Nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie
sau după calitatea persoanei
b) Instanţa nu a fost sesizată legal
c) Instanţa nu a fost comupsă potrivit legii ori s–au încălcat
prevederile art. 292 al. 2 (nu s–a păstrat componenţa completului
de judecată) sau a existat un caz de incompatibilitate
d) Şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile cînd
legea prevede altfel
e) Judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a
inculpatului, cînd aceasta era obligatorie, potrivit legii
f) Judecata a avut loc fără citarea legală a părţilor sau cu procedura
de citare neîndeplinită
g) Judecata a avut loc în lipsa apărătorului, cînd prezenţa acestuia era
obligatorie
h) Judecata s–a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu
infractori minori
 DPP–ps–265
i) Cînd nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în
cazurile şi condţiile art. 117 al. 1 şi 2
j) Instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă
tardiv
§1. Exercitarea recursului în anulare şi efectele sale
1) Exercitarea recursului în anulare
În cadrul Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie se
organizează verificarea hotărîrilor definitive care cuprind erori de fapt
şi de drept, spre a se constata dacă acestea se încadrează în cazurile
prevăzute în art. 410. Se pot face propuneri de exercitare a recursului
în anulare din partea procurorilor generali ai parchetelor din
subordine, din partea inspectorilor din Ministerul de Justiţie, de către
părţile din proces. Instanţele judecătoreşti sînt obligate ca în termen
de 10 zile de la primirea cererii parchetului să trimită spre examinare
dosarele în care sînt hotărîrile definitive ce se cer verificate sau, după
caz, să comunice în acelaşi termen situaţia judiciară a acestora.
Procurorii specializaţi în verificarea dosarelor definitive, după
verificările necesare, propun procurorului general introducerea
recursului în anulare sau închiderea procedurii de verificare. În ultimul
caz se trimite părţii care a făcut sesizarea soluţia de neintroducere a
recursului în anulare. Această soluţie nu mai poate fi atacată pe nici o
cale, dar se poate interveni printr–un nou memoriu adresat
procurorului general.
În cazul în care se justifică introducerea recursului în anulare, se
întocmeşte de către procurorul general o cerere scrisă de recurs în
anulare, în care trebuie precizate hotărîrea sau hotărîrile definitive
care se atacă şi instanţele care le–au pronunţat, părţile din proces, iar
motivarea constă în precizarea şi dezvoltarea cazului prevăzut în art.
410 în care se încadrează eroarea de drept sau de fapt, precum şi
soluţia solicitată. Cînd cazul de recurs în anulare poate fi şi în favoare,
şi în defavoare, trebuie să se facă precizarea necesară, în vederea
determinării termenului în care a fost exercitat, dacă părţile se citează
sau nu şi aplicarea regulii non reformatio in pejus la rejudecarea
cauzei.
În art. 412 se prevede dreptul procurorului general de a dispune
suspendarea executării hotărîrii definitive atacabile înainte de
introducerea recursului în anulare. Această dispoziţie a fost
considerată neconstituţională de către Curtea Constituţională pe
considerentul că, deşi procurorul face parte din autoritatea
judecătorească, nu este însă o autoritate jurisdicţională şi, ca urmare,
ar fi o încălcare a separaţiei puterilor în stat dacă o altă autoritate
decît instanţa judecătorească ar suspenda o hotărîre judecătorească
definitivă.
Procurorul general – atunci cînd consideră necesar, dar motivat –
poate retrage recursul în anulare, ceea ce împiedică examinarea sa
de către Curtea Supremă de Justiţie.
1) Efectele exercitării recursului în anulare
Prin introducerea recursului în anulare se devoluează judecarea
cauzei în faţa Curţii Supreme de Justiţie. Devoluţia se produce în
raport de hotărîrea definitivă atacată, de cazul de recurs în anulare
invocat şi de partea în favoarea sau defavoarea căreia s–a acţionat.
Eroarea de fapt sau de drept la care se referă recursul în anulare
trebuie să fie cuprinsă în hotărîrea sau hotărîrile atacate, mai ales
dacă recursul în anulare este în defavoarea inculpatului, deoarece
trebuie declarat într–un termen de un an de la data rămînerii
definitive a ultimei hotărîri atacate. Pot fi atacate atît soluţiile date în
latura penală, cît şi cele date în latura civilă. Devoluţia se referă şi la
 DPP–ps–266
cazurile de casare pe care se întemeiază recursul în anulare, în sensul
că instanţa supremă este investită cu examinarea hotărîrilor atacate
în raport de aceste cazuri. Prin Legea nr. 141/1996 a fost introdus un
alineat nou la art 410, potrivit căruia recursul în anulare investeşte
Curtea Supremă de Justiţie cu verificarea hotărîrilor atacate sub
aspectul tuturor cazurilor de casare prevăzute în acest articol,
punîndu–le în discuţia părţilor. Astfel, sub aspectul cazurilor de casare,
devoluţia este integrală, prin toate cazurile prevăzute pentru recursul
în anulare, nu numai a celor invocate de procurorul general, cu
condiţia de a nu se soluţiona cauza în defavoarea părţii dacă recursul
în anulare a fost declarat în favoarea acesteia.
Recursul în anulare nu are ca efect regula non reformatio in pejus,
deoarece este exercitat de către procurorul general şi poate atrage,
atunci cînd este precizat în acest sens, o soluţie în defavoarea oricărei
părţi din proces. Cu toate acestea, atunci cînd este exercitate în
favoarea părţii, nu se poate agrava situaţia acesteia. Însă cînd este
introdus în defavoare, poate oricînd fi soluţionat şi în favoarea părţii
împotriva căreia s–a introdus.
Efectul extensiv este prevăzut şi pentru recursul în anulare; potrivit
art. 4121, introdus prin Legea nr. 141/1996, recursul în anulare
investeşte instanţa cu examinarea cauzei prin extindere cu privire la
părţile la care acesta nu se referă, putîndu–se hotărî şi în privinţa lor,
fără a crea acestor părţi o situaţie mai grea.
Ca orice cale de atac extraordinară, recursul în anulare nu are efect
suspensiv de executare, dar suspendarea executării hotărîrii atacate
se poate dispune de către Curtea Supremă de Justiţie.
§1. Judecarea recursului în anulare
1) Instanţa competentă
Judecarea recursului în anulare este de competenţa Curţii Supreme de
Justiţie, după următoarele criterii:
– secţia penală şi secţia militară judecă, după caz, recursurile în
anulare împotriva hotărîrilor rămase definitive la celelalte instanţe
decît instanţa supremă, atît civile, cît şi militare;
– completul de 9 judecători judecă recursurile în anulare în cauzele
în care secţia penală şi secţia militară au pronunţat sentinţe
definitive prin nerecurare ori decizii în soluţionarea recursurilor
ordinare;
– secţiile unite judecă recursurile în anulare în cauzele în care
completul de 9 judecători a pronunţat decizii în recurs ordinar.
Se asigură astfel ca recursul în anulare să fie judecat de către o
instanţă superioară în grad sau de un complet superior celui care a
pronunţat hotărîrea definitivă atacată.
1) Judecarea recursului în anulare
La judecarea recursului în anulare declarat în defavoarea
condamnatului, a celui achitat sau faţă de care s–a încetat procesul
penal, părţile se citează în mod obligatoriu, potrivit procedurii de
citare. Este justificată această măsură pentru a da posibilitatea părţii,
faţă de care se poate agrava situaţia, de a participa la judecată şi a–şi
formula apărările; obligaţia citării părţilor există şi atunci cînd, deşi
făcut în favoarea condamnatului, s–ar putea modifica despăgubirile
civile. Cînd recursul în anulare este în favoarea inculpatului, părţile se
citează în cazul cînd Curtea Supremă de Justiţie consideră necesar.
După sesizare, la cererea procurorului general sau a condamnatului,
Curtea Supremă de Justiţie poate dispune suspendarea executării
hotărîrii atacate, chiar şi atunci cînd condamnatul a început
executarea pedepsei; măsura este necesară pentru a nu se începe
sau continua o condamnare a cărei temeinicie şi legalitate este pusă
 DPP–ps–267
la îndoială prin declararea unui recurs în anulare. Cînd recursul în
anulare este în defavoarea inculpatului, nu se poate justifica
suspendarea executării pedepsei, care poate fi agravată.
La şedinţa de judecată a Curţii Supreme de Justiţie se prezintă
raportul din partea judecătorului delegat ca raportor şi se desfăşoară
dezbaterile judiciare. Se dă cuvîntul procurorului general sau
reprezentantului său la Curtea Supremă de Justiţie, apoi părţilor
prezente, astfel ca cel în defavoarea căruia a fost introdus recursul în
anulare să aibă ultimul cuvînt. Părţile prezente au cuvîntul chiar dacă
nu au fost citate. Dezbaterile au loc cu privire la cazul sau cazurile de
casare cuprinse în recursul în anulare exercitat. Dacă instanţa
supremă consideră că ar putea fi invocate şi alte cazuri de casare, le
pune în discuţia procurorului general şi a părţilor, după care va
delibera şi se va pronunţa asupra lor.
2) Soluţionarea recursului în anulare (art. 414 1)
Soluţionarea recursului în anulare se face potrivit dispoziţiilor care
reglementează soluţionarea recursului ordinar. Ca urmare, se pot
pronunţa soluţii de bază: respingerea recursului în anulare şi
admiterea sa, în care caz se casează hotărîrea definitivă atacată.
a) Respingerea recursului în anulare se dispune atunci cînd acesta
este:
– inadmisibil – în cazul în care se atacă o hotărîre nedefinitivă ori o
hotărîre dată într–un alt recurs în anulare;
– tardiv – cînd, în cazurile prevăzute de lege, a fost depăşit termenul
de un an de la data rămînerii definitive a hotărîrii atacate;
– nefondat – dacă se constată că nu este întemeiat cazul de casare
invocat şi nu există un caz de casare care să poată fi luat în
considerare din oficiu.
Dacă în cazul inadmisibilităţii şi tardivităţii nu se intră în discutarea
erorii de drept sau de fapt cuprinse în hotărîrea atacată,
respingerea ca nefondat a recursului în anulare presupune că s–a
examinat hotărîrea atacată şi, fiind legală şi temeinică, este
mnţinută. În toate situaţiile de respingere a recursului în anulare,
hotărîrea atacată se menţine în vigoare, revocîndu–se totodată
suspendarea executării acordate anterior.
a) Admiterea recursului în anulare şi casarea hotărîrii sau hotărîrilor
atacate – după care, nemaiexistînd o hotărîre asupra fondului
cauzei, este necesar să se reia procesul într–o etapă anterioară (la
prima instanţă, la instanţa de apel sau de recurs) ori să fie
soluţionată cauza direct de către Curtea Supremă de Justiţie, fără
rejudecarea ei, potrivit art. 38515. Ca urmare, se pot adopta
următoarele soluţii:
1. Dacă hotărîrea primei instanţe era corectă, dar instanţa de apel
sau de recurs a greşit, se desfiinţează deciziile date în apel sau
în recurs şi se menţine soluţia dată de prima instanţă; dacă
hotărîrea dată în apel este corectă, iar cea dată în recurs este
greşită, se casează hotărîrea dată în recurs şi se menţine
decizia dată în apel.
2. Se adoptă soluţia de achitare sau de încetare a procesului
penal, atunci cînd inculpatul a fost condamnat, deşi exista un
caz de achitare sau de încetare a procesului penal prevăzut în
art. 10 şi 11 pct. 2 lit. a şi b. (Soluţionarea directă a cauzei de
cătrei instanţa supremă se explică prin soluţiile de achitare şi
de încetare a procesului penal, care sînt favoarabile
inculpatului.)
 DPP–ps–268
3. Se dispune trimiterea spre rejudecare la instanţa a cărei
hotărîre a fost casată, dacă există vreuna din următoarele
situaţii:
– a operat nulitatea absolută, cu excepţia incompetenţei, cînd
trimiterea se face la instanţa competentă;
– judecata a avut loc în lipsa unei părţi care nu a fost legal
citată sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se
prezenta la judecată şi de a înştiinţa instanţa despre această
imposibilitate;
– unei părţi i s–a respins în mod nejustificat o cerere de
amînare a judecăţii şi din această cauză nu a putut să–şi
facă apărarea;
– prin hotărîrea atacată nu s–a rezolvat fondul cauzei.
1. Se dispune rejudecarea de către Curtea Supremă de Justiţie în
celelalte cazuri care se pot ivi. Întrucît la Curtea Supremă de
Justiţie nu se administrează probe, dacă este necesară
administrarea de noi probe la rejudecarea cauze se dispune
trimiterea spre rejudecare fie la instanţa a cărei hotărîre a fost
casată, fie – atunci cînd interesele justiţiei o cer – la o altă
instanţă de grad egal.
2. Şi pentru recursul în anulare se menţine soluţia restituirii cauzei
la procuror, pentru refacerea sau completarea urmăririi penale,
atunci cînd sînt îndeplinite condiţiile legale.
Cînd condamnatul se află în curs de executare a pedepsei, Curtea
Supremă de Justiţie, admiţînd recursul în anulare şi pronunţînd casare
cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, care se
transformă din executare de pedeapsă în măsură preventivă,
revocînd–o sau menţinînd–o (cînd recursul în anulare este în
defavoarea condamnatului).
Întrucît recursul în anulare se poate exercita şi atunci cînd
condamnatul a decedat, se pune problema dacă decesul nu trebuia să
împiedice continuarea procesului penal (art. 10 al. 1 lit. g); dacă s–ar
proceda astfel, recursul în anulare nu ar avea nici o relevanţă, căci
Curtea Supremă de Justiţie nu s–ar putea pronunţa asupra fondului
cauzei; de aceea, prin prevedere expresă, se face trimitere la art. 13
al. 2 şi 3, ceea ce înseamnă că judecarea cauzei în fond continuă după
admiterea recursului în anulare, putîndu–se pronunţa achitarea
inculpatului dacă este nevinovat; dacă nu se ajunge la o astfel de
soluţie, se va da eficienţă decesului inculpatului ca un fapt juridic ce
atrage încetarea procesului penal. Aceeaşi situaţie cînd inculpatul a
decedat ulterior introducerii recursului în anulare.
1) Limitele rejudecării cauzei după casare în recursul
în anulare
Atunci cînd Curtea Supremă de Justiţie casează hotărîrea atacată cu
recurs în anulare, cu trimitere spre rejudecare la o altă instanţă sau
reţine cauza spre rejudecare, se aplică aceleaşi limite ale rejudecării
ca şi în cazul recursului ordinar. Dacă s–a dispus casarea totală,
rejudecarea are loc cu privire la toate faptele şi persoanele pentru
care s–a făcut sesizarea primei instanţe; cînd casarea este parţială (în
latura penală sau în latura civilă, numai cu privire la unele fapte şi la
unele persoane), rejudecarea se va face numai în limitele casării.
Indicaţiile date pentru rejudecare de către Curtea Supremă de Justiţie
sînt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, afară de cazul în care,
prin noi probatorii, s–a schimbat situaţia de fapt (art. 34 din Legea nr.
56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie).
Rejudecarea are loc după regulile etapei de judecată reluate; dacă
rejudecarea se face la prima instanţă, se aplică regulile şi procedura
 DPP–ps–269
de la judecata în primă instanţă; dacă rejudecarea are loc la instanţa
de apel sau de recurs, aceasta se conduce după regulile
corespunzătoare.
Hotărîrea pronunţată la rejudecare poate fi atacată cu apel sau cu
recurs, după cum hotărîrea iniţială era susceptibilă de apel sau de
recurs.
Rejudecînd cauza, Curtea Supremă de Justiţie dă o decizie definitivă,
care nu mai poate fi atacată din nou cu un alt recurs în anulare. Nu
poate fi atactă din nou cu recurs în anulare nici hotărîrea care fusese
atacată anterior cu recurs în anulare, dar respins de către instanţa
supremă.
I.2. Recursul în interesul legii (art. 414 2 )
1) Caracterizare şi evoluţie legislativă
Recursul în interesul legii nu este o cale de atac cu efecte asupra
situaţiei părţilor din proces, ci pentru a asigura interpretarea şi
aplicarea unitară a legilor penale şi de procedură penală pe întreg
teritoriul ţării. Dacă toate recursurile s–ar judeca de Curtea Supremă
de Justiţie, această instanţă, unică în ţară, ar putea realiza
interpretarea şi aplicarea unitară a legilor; cum recursurile pot fi
judecate şi de către tribunale şi curţi de apel, numărul acestor a şi
implicit numărul judecătorilor care judecă crează posibilitatea unor
interpretări şi aplicări greşite a legilor, ceea ce nu este de natură a
asigura voinţa legiuitorului exprimată în spiritul şi litera legii. Ca
urmare, în Codul de procedură penală din 1936, printre formele
recursului extraordinar se încadra şi recursul în interesul legii, care
trebuia să asigure “o uniformă interpretare şi aplicare a legilor penale
şi de procedură penală”, formulare aproape identică celei actuale.
Desfiinţîndu–se în 1949 prevederile care reglementau recursul în
interesul legii, în locul său a fost folosită cererea de îndreptare,
transformată apoi în recurs în supraveghere, însă care avea efecte şi
asupra situaţiei părţilor din proces.
În baza art. 28 al. 1 lit. b din Legea nr. 5/1952 pentru organizarea
judecătorească, plenul Tribunalului Suprem a fost investit cu dreptul
de a adopta decizii de îndrumare, în vederea “aplicării unitare a legilor
în activitatea de judecată”195. Rolul pe care–l avea înainte recursul în
interesul legii l–au preluat din 1952 deciziile de îndrumare ale plenului
Tribunalului Suprem.
Prin Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie s–a dat în atribuţia
acesteia de a judeca şi soluţiona recursurile în interesul legii, iar prin
Legea nr. 45/1993 s–a introdus în Codul de procedură penală art.
4142, care instituie recursul în interesul legii ca o cale extraordinară
de atac, dreptul de a emite decizii de îndrumare fiind înlăturat.
Faţă de deciziile de îndrumare, care se emiteau din iniţiativa plenului
Tribunalului Suprem, recursul în interesul legii se deosebeşte prin
exercitarea lui de către procurorul general al Parchetului de pe lîngă
Curtea Supremă de Justiţie, direct, sau de către ministrul justiţiei prin
procurorul general, justificîndu–se astfel sesizarea instanţei supreme
de către o autoritate din afara sistemului de instanţe judecătoreşti.
Ca şi deciziile de îndrumare, însă, recursul în interesul legii este
destinat a asigura o unitară interpretare şi aplicare a legilor, fără a
avea efect asupra hotărîrilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire
la situaţia părţilor din proces. Pentru a se asigura unitatea de
interpretare şi aplicare a legii, decizia prin care se soluţionează

195 Prevedere înscrisă şi în Constituţia din 1965 (art. 104 al. 2) şi apoi în
Legea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească (art. 35 pct.2).
 DPP–ps–270
recursul în interesul legii se aduce la cunoştinţa instanţelor
judecătoreşti de către ministrul justiţiei.
Provocînd o îndrumare în interpretarea şi aplicarea unitară a legii,
recursul în interesul legii a fost încredinţat celor mai înalte autorităţi
judiciare; se introduce de către procurorul general al Parchetului de pe
lîngă Curtea Supremă de Justiţie şi se soluţionează de către Secţiile
Unite ale instanţei supreme.
2) Procedura recursului în interesul legii
Fiind reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi apărînd
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
Ministerul Public este interesat ca legea penală şi de procedură penală
să fie interpretată şi aplicată unitar pe întreg teritoriul ţării. De aceea,
în cadrul Ministerului Public se organizează activitatea de depistare a
acelor dispoziţii legale care au fost interpretate şi aplicate diferit în
cauzele penale de către instanţele de recurs, de analizare a
consecinţelor ce decurg din contrarietatea de soluţii date cu privire la
aceeaşi dispoziţie legală, făcîndu–se propunerea de a se adopta o
singură soluţie în interpretarea legii. Procurorul general al Parchetului
de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie, atunci cînd constată că există
hotărîri ale instanţelor de recurs – deci definitive – cu soluţii diferite
asupra aceleiaşi chestiuni de drept, introduce recurs în interesul legii
şi solicită Curţii Supreme de Justiţie – Secţii Unite să pronunţe soluţia
corectă.
Şedinţa Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie este prezidată de
preşedintele acestei instanţe, luînd parte cel puţin 3/4 din judecătorii
în funcţie; procurorul general participă la dezbateri. Judecătorul
delegat prezintă raportul cu privire la recursul în interesul legii, după
care se dă cuvîntul procurorului general care îşi susţine propunerea,
cerînd Curţii Supreme de Justiţie să se pronunţe asupra soluţiei
corecte în chestiunea de drept adusă în faţa sa. După deliberare,
Curtea Supremă de Justiţie – Secţii Unite se pronunţă cu majoritatea
voturilor judecătorilor prezenţi. Se poate adopta punctul de vedere
exprimat de procurorul general, cuprins în recursul în interesul legii,
după cum se poate da şi o soluţie nuanţată, corespunzător soluţiei
exprimate de majoritatea judecătorilor prezenţi.
Decizia Curţii Supreme de Justiţie se aduce la cunoştinţa celorlalte
instanţe judecătoreşti prin grija ministrului justiţiei. Interpretarea şi
aplicarea unitară a chestiunilor de drept se pronunţă numai în
interesul legii, nu are efect asupra hotărîrilor judecătoreşti care s–au
pronunţat diferit în chestiunea dezlegată şi nici cu privire la situaţia
părţilor din proces. În baza interpretării corecte a legii aşa cum a fost
dată de instanţa supremă, procurorul general va putea introduce
recurs în anulare împotriva acelor hotărîri definitive care s–au
pronunţat diferit, dacă nu a trecut termenul de un an, în vederea
casării ei, cu schimbarea situaţiei părţilor din proces.
Se pune problema dacă dezlegarea problemelor de drept de către
Curtea Supremă de Justiţie devine obligatorie pentru judecătorii de la
celelalte instanţe judecătoreşti, deoarece în Codul de procedură civilă
(art. 329 al. 3) există o astfel de prevedere care nu este reprodusă şi
în Codul de procedură penală. Fără a exista obligaţie expresă, aceasta
rezultă din modul de organizare a Curţii Supreme de Justiţie şi a
posibilităţii exercitării recursului în anulare. Conform art. 34 din Legea
Curţii Supreme de Justiţie, în caz de casare cu trimitere, soluţiile
pronunţate în drept de Curte sînt obligatorii, dacă în urma rejudecării
nu se schimbă situaţia de fapt. De asemenea, dacă un judecător ar
interpreta sau aplica legea altfel decît s–au pronunţat Secţiile Unite
ale Curţii Supreme de Justiţie, procurorul general poate ataca
 DPP–ps–271
hotărîrea cu recurs în anulare şi, prin trimiterea spre rejudecare, se va
naşte obligaţia de a se respecta soluţia adoptată de cel mai înalt for
judecătoresc.
 T
DPP–ps–272
i
t
l
u
l
V
P
R
O
C
E
D
U
R
A

E
X
E
C
U
T
Ă
R
I
I
H
O
T
Ă
R
Î
R
I
L
O
R

P
E
N
A
L
E

D
E
F
I
N
I
T
I
V
E
Ca
p.
 DPP–ps–273
Ca fază a procesului penal, judecata se termină cu pronunţarea unei
hotărîri definitive, care a căpătat putere de lucru judecat. Combaterea
fenomenului infracţional nu se poate realiza, însă, numai printr–o
formă declarativă – condamnarea inculpatului pentru săvîrşirea unei
infracţiuni, ci această hotărîre, prin care se aplică legea penală unui
caz concret de comitere a unei infracţiuni, trebuie adusă la
îndeplinire, în sensul că cel condamnat să sufere efectiv constrîngerea
pedepsei, să fie pusă în executare pedeapsa aplicată. Ca urmare,
judecata este urmată de o ultimă fază procesuală – executarea
hotărîrii penale definitive.
Acestă ultimă fază procesuală cuprinde:
– reglementarea modalităţilor de punere în executare a
dispoziţiilor luate prin hotărîrea penală definitivă, deci
îndeplinirea formalităţilor legale potrivit cărora începe
privarea de libertate, se încasează amenda penală, se pun
în aplicare măsurile de siguranţă şi alte măsuri procesuale;
– rezolvarea incidentelor care se pot ivi cu ocazia punerii în
executare sau a executării dispoziţiilor din hotărîrea penală
definitivă, care ar putea împiedica executarea pedepsei,
schimba sau modifica pedeapsa pusă în executare în raport
de evenimente de fapt sau de factori juridici ce au intervenit
în cursul executării;
– de asemenea, se pun la dispoziţia autorităţilor judiciare,
precum şi a celor faţă de care se execută hotărîrea penală,
mijloacele procesuale care asigură respectarea şi aplicarea
întocmai a legii penale şi de procedură penală.
În consecinţă, faza de executare a hotărîrii penale definitive poate
cuprinde acte simple de punere în executare a pedepsei, care nu se
efectuează de completul de judecată, dar sînt acte procedurale, de
competenţa judecătorului însărcinat cu executarea hotărîrilor penale,
dar şi adevăratele activităţi jurisdicţionale, desfăşurate în faţa
instanţei judecătoreşti, în şedinţă publică, orală şi contradictorială.
Procedurile jurisdicţionale de executare, promovate pentru aplicarea
corectă a legii în executarea pedepselor, au un caracter eventual, în
sensul că intervin numai în acele cauze în care sînt necesare
schimbări sau modificări de pedepse, împiedicări la începerea sau
continuarea executării ori alte situaţii prevăzute de legea penală ce se
impun a fi aplicate cauzelor în care se face executarea. De aceea, în
numeroase cauze penale, procedura executării hotărîrilor penale
definitive se reduce numai la activitatea de punere în executare a
pedepselor şi a altor măsuri penale, iar procedurile jurisdicţionale de
executare intervin numai în cazuri restrînse, cînd se produce vreun
incident la executare.
Activitatea propriu-zisă de executare a pedepselor şi a altor măsuri
penale se situează în afara procesului penal. Astfel, modalităţile prin
care se execută efectiv pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii,
pedeapsa amenzii penale, măsurile de siguranţă nu fac parte din
procesul penal şi nu sînt reglementate de normele de drept procesual
penal; în activitatea de executare propriu-zisă a pedepselor se aplică
normele dreptului penal execuţional; în activitatea de executare a
amenzilor penale şi a celor judiciare se aplică normele dreptului
financiar; în aplicarea unor măsuri de siguranţă sînt operante normele
dreptului administrativ etc. De aceea, procedura executării hotărîrii
penale definitive, ca ultimă fază a procesului penal, se limitează
numai la normele care reglementează modalităţile de punere în
executare a dispoziţiilor din hotărîrile penale definitive şi procedurile
 DPP–ps–274
jurisdicţionale promovate în vederea realizării executării hotărîrii
penale definitive în conformitate cu legea.
1) Elementele definitorii ale fazei de executare a
hotărîrii penale definitive
Deşi în art. 2 al. 1, aşa cum este formulat textul, s–ar părea că
legalitatea, ca regulă de bază procesului penal, s–ar aplica numai în
cursul urmăririi penale şi al judecăţii, nu există nici o raţiune ca
respectarea şi aplicarea întocmai a legii de procedură să nu constituie
o obligaţie pentru toţi cei care iau parte la faza de executare a
hotărîrilor penale definitive. În acest sens, trebuie subliniată înscrierea
de mijloace care să asigure înlăturarea oricăror erori sau abuzuri de
drept, cum sînt procedurile jurisdicţionale promovate pentru
schimbări sau modificări prevăzute de lege în executarea unor
hotărîri, ori contestaţia la executare pentru orice incident ivit în cursul
executării. De asemenea, art. 266 Cod penal sancţionează fapta de a
supune o persoană la executarea unei pedepse sau măsuri de
siguranţă în alt mod decît cel prevăzut prin dispoziţiile legale.
Regula de bază a oficialităţii este operantă şi în faza de executare a
hotărîrilor penale definitive (art. 2 al. 2), deoarece actele necesare
pentru punerea în executare a dispoziţiilor penale cu caracter definitiv
se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul cînd există vreo împiedicare
legală. Nu se poate concepe ca, după ce s–a pronunţat o hotărîre de
condamnare a inculpatului, punerea în executare a pedepselor
aplicate să depindă de voinţa părţii vătămate sau a inculpatului. Dacă
pentru judecarea unei cauze penale instanţa trebuie să fie sesizată de
către procuror sau persoana vătămată, în cazul procedurilor
jurisdicţionale de executare instanţa se poate sesiza din oficiu, ceea
ce impune o aplicare mai largă în această fază a principiului
oficialităţii. Art. 264 Cod penal sancţionează ajutorul dat unui
condamnat de a zădărnici executarea pedepsei, ceea ce include şi
omiterea cu bună ştiinţă a aducerii la îndeplinire a procedurii de
punere în executare a dispoziţiilor definitive.
Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1936, care
încredinţa competenţa de punere în executare a pedepselor
Ministerului Public, actuala reglementare acordă această competenţă
instanţei de executare, ceea ce implică o procedură jurisdicţională.
Dacă unele acte de punere în executare a hotărîrii penale definitive
sînt îndeplinite de un judecător, delegat cu executarea hotărîrilor
penale, care procedează fără prezenţa părţilor şi a procurorului, din
moment ce se ivesc nelămuriri şi împiedicări privind executarea,
acestea se rezolvă de instanţa de executare după regulile judecăţii.
Se asigură astfel exrecitarea de către cel interesat a dreptului de
acces liber la justiţie, prevăzut în art. 21 al. 1 din Constituţie.
Raportul de drept penal execuţional se stabileşte din momentul în
care s–a pus în executare pedeapsa sau măsura penală aplicată, pînă
la încetarea ei prin ajungerea la termenul fixat prin hotărîrea
judecătorească. Legea penală prevede dispoziţii care permit, în cursul
executării, să se schimbe sau modifice pedeapsa închisorii ori să
înceteze definitiv executarea pedepsei. De asemenea, Codul de
procedură penală prevede cazuri de împiedicare temporară a începerii
executării; în toate aceste cazuri durata raportului de drept penal
execuţional poate fi scurtată sau însuşi raportul să fie stins prin cauze
legale. Instanţa de executare, pe cale jurisdicţională, este chemată să
scurteze durata raportului de drept execuţional sau să decidă
stingerea sa. Ca urmare, durata fazei de executare a dispoziţiilor
penale şi civile poate dura pînă la intervenirea unui incident legat de
schimbarea, modificarea sau întreruperea executării sau se poate
 DPP–ps–275
prelungi pînă la executarea în întregime a pedepsei aplicate. De
aceea durata fazei de executare a hotărîrii penale definitive poate
dura potenţial pînă la executarea integrală a pedepsei; însă dacă
survin incidente ce trebuie soluţionate pe cale jurisdicţională, în mod
efectiv ea durează obligatoriu pînă ce au fost soluţionate aceste
incidente.
2) Autoritatea implicată în executarea hotărîrilor
penale definitive
Unele legislaţii încredinţează dreptul de a pune în executare hotărîrile
penale definitive Ministerului Public, în ideea unei mai bune
coordonări a forţelor de poliţie şi a altor organe de stat. Practica a
dovedit că un asemenea sistem nu prezintă operativitatea necesară,
procurorul intercalîndu–se între instanţa care a pronunţat hotărîrea
definitivă şi organele forţei publice chemate să aresteze pe
condamnat şi să–l conducă la locul de executare a pedepsei. Alte
legislaţii dau în comopetenţa instanţei de judecată puterea de a
dispune punerea în executare a pedepselor; aceasră formulă este în
concordanţă şi cu conceptul de jurisdicţie, care, pe lîngă puterea de a
soluţiona un caz de încălcare a legii penale, are şi puterea de a
impune executarea a ceea ce s–a hotărît – imperium.
Legiuitorul nostru, după ce în 1936 a adoptat primul sistem,
actualmente a dat în căderea instanţei judecătoreşti puterea de a
pune în executare condamnarea penală, această instanţă căpătînd
denumirea de instanţă de executare. De principiu, ar trebui să fie
instanţă de executare acea instanţă în faţa căreia a rămas definitivă
hotărîrea penală, devenită executorie. O astfel de reglementare nu
asigură însă o evidenţă clară asupra executărilor penale, deoarece
unele hotărîri rămîn definitive la prima instanţă, altele în apel şi altele
în recurs; este astfel posibil să nu se poată controla punerea în
executare a tuturor hotărîrilor penale definitive. Codul nostru de
procedură penală a consacrat sistemul cel mai potrivit pentru o strictă
evidenţă a executărilor penale, încredinţînd competenţa punerii în
executare a hotărîrilor penale instanţei judecătoreşti care a judecat
cauza în primă instanţă, etapă procesuală prin care trec toate cauzele
penale în care s–a pronunţat condamnarea. În acest mod evidenţa
executărilor penale este clară, căci se verifică la fiecare dosar format
la prima instanţă dacă s–a pronunţat o hotărîre de condamnare şi
dacă aceasta a fost pusă în executare.
Deci în reglementarea noastră actuală, instanţa de executare este
instanţa care a judecat în primă instanţă, chiar dacă hotărîrea penală
a rămas definitivă la instanţa de apel sau la cea de recurs (art. 418).
Pentru a nu se întîrzia punerea în executare a hotărîrilor penale
definitive sa prevăzut că atunci cînd hotărîrea rămîne definitivă în faţa
instanţei ierarhic superioare, aceast trimite de îndată un extras din
acea hotărîre, cu datele necesare punerii în executare. Astfel, dacă
primă instanţă a fost judecătoria, iar hotărîrea a rămas definitivă la
curtea de apel, ca instanţă de recurs, curtea de apel va trimite
judecătoriei un extras de pe hotărîre pentru ca judecătoria, ca primă
instanţă şi deci instanţă de executare, să pună în executare
condamnarea pronunţată.
De la această regulă se face excepţie pentru Curtea Supremă de
Justiţie care a judecat o cauză în primă instanţă, deoarece aceasta nu
îndeplineşte niciodată atribuţia de instanţă de executare. S–a
prevăzut astfel (art. 418 al. 2) că hotărîrile pronunţate în primă
instanţă de către Curtea Supremă de Justiţie şi rămase definitive se
pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti,
pentru hotărîrile pronunţate în primă instanţă de secţia penală,
 DPP–ps–276
respectiv de Tribunalul militar teritorial cu sediul în Bucureşti, pentru
hotărîri pronunţate în primă instanţă de secţia militară. Dacă hotărîrile
secţiei penale şi ale secţiei militare au fost recurate sau atacate cu
recurs în anulare la completul de 9 judecători sau la Secţiile Unite,
unde au rămas definitive, se aplică aceleaşi reguli de executare, după
caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti sau de Tribunalul militar
teritorial cu sediul în Bucureşti.
Actele de punere în executare a hotărîrii penale definitive nu sînt
aduse la îndeplinire de un complet de judecată al instanţei de
executare, ci de un judecător delegat cu executarea. Acest judecător,
care face parte din corpul de judecători al instanţei de executare,
primeşte o delegaţie specială de a efectua punerea în executare,
întocmind şi emiţînd actele procedurale necesare punerii în executare
a dispoziţiilor penale şi civile. Judecătorul delegat cu executarea
acţionează în numele instanţei de executare. Întrucît incidentele în
legătură cu executarea trebuie soluţionate de instanţa de executare,
dacă cu prilejul punerii în executare a hotărîrii sau în cursul executării
se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare, judecătorul delegat poate
sesiza instanţa de executare, care va proceda la înlăturarea
nelămuririi sau împiedicării (art. 419 al. 2).
Unele din procedurile jurisdicţionale de executare pot fi promovate în
perioada cînd condamnatul este deţinut în penitenciar, aflat în altă
localitate decît cea a instanţei de executare; pentru mai multă
operativitate şi pentru a nu se mai produce transferarea
condamnatului dintr–un penitenciar în altul, în art. 460 se prevede că
unele din aceste proceduri se judecă şi se rezolvă de instanţa
corespunzătoare în grad celei de executare în a cărei rază teritorială
se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat execută
pedeapsa. Instanţa de executare, care ţine evidenţa executărilor
penale, urmează să fie înştiinţată de soluţia adoptată. Dacă
judecătoria este instanţa de executare (a pronunţat hotărîrea în primă
instanţă), iar condamnatul este deţinut, va fi competentă judecătoria
de la locul unde se află locul de deţinere a condamnatului. Însă dacă
instanţa de executare este o instanţă militară, iar condamnatul se află
într–un penitenciar în raza teritorială a unor instanţe civile,
competenţa revine, după caz, judecătoriei, tribunalului sau curţii de
apel, corespunzătoare în grad tribunalului militar, tribunalului militar
teritorial sau Curţii Militare de Apel. Sînt şi cazuri în care legea trimite
direct la tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea
militară în care–şi execută pedeapsa militarul în termen condamnat
(art. 450 al. 1).
Competenţa nu este alternativă (ori la instanţa de executare, ori la
instanţa corespunzătoare de la locul de deţinere), ci determinată de
starea de libertate sau de deţinere a celui condamnat ori de
executarea la locul de muncă. În unele cazuri (liberare condiţionată)
legea face trimitere directă la judecătoria în a cărei rază teritorială se
află locul de deţinere sau de executare a pedepsei la locul de muncă.
Încredinţarea competenţei în materie de executare a hotărîrilor
penale definitive “instanţei de executare”, care este prima instanţă de
judecată, permite condamnatului nemulţumit de soluţia dată ori
procurorului atacarea hotărîrii pronunţate, după caz, cu apel sau cu
recurs.
3) Supravegherea exercitată de către Ministerul
Public privind respectarea legii în activitatea de
punere în executare a hotărîrilor penale definitive
Ministerul Public, reprezentînd interesele generale ale societăţii, are
atribuţii cu privire la respectarea legii şi în activitatea de punere în
 DPP–ps–277
executare a hotărîrilor penale definitive, precum şi în respectarea legii
la locurile de deţinere preventivă, de executare a pedepselor, a
măsurilor educative şi de siguranţă (art. 27 lit. g şi h L.O.J.).
În legătură cu prima atribuţie, periodic procurorul delegat în acest
scop verifică documentele de punere în executare a hotărîrilor
definitive la sediul instanţei de executare, aflate în răspunderea
judecătorului delegat. În cazul în care constată nereguli ce trebuie
remediate imediat, sesizează preşedintele instanţei de executare
pentru a se lua măsuri de înlăturare a lor. Procurorul poate sesiza şi
instanţa de executare pentru a soluţiona incidentele apărute în cursul
executării, folosind calea contestaţiei la executare sau promovînd
procedura jurisdicţională corespunzătoare. “Supravegherea”
exercitată de către procuror196 nu are nimic comun cu supravegherea
exercitată de către procuror asupra activităţii organelor de cercetare
penală, care se realizează de pe poziţia de conducere şi de control a
acestei activităţi. Dacă procurorul constată săvîrşirea de infracţiuni în
legătură cu executarea hotărîrilor penale definitive, se sesizează din
oficiu şi începe urmărirea penală în condiţiile legii. Participarea
procurorului este obligatorie în toate procedurile privind executarea
hotărîrilor penale, cu dreptul de a pune concluzii şi de a ataca soluţia
pronunţată prin căile de atac prevăzute de lege.
Procurorul delegat are atribuţii şi în ce priveşte verificarea respectării
legii la locurile de executare a pedepselor, măsurilor educative şi de
siguranţă; această verificare se face asupra unor organe aparţinînd
autorităţii executive, care se realizează, în caz de încălcări ale legii,
prin sesizarea comandantului locului de executare a pedepselor şi
luarea de măsuri imediate pentru înlăturarea oricăror abuzuri, inclusiv
prin promovarea acţiunii penale împotriva celor ce au săvîrşit
infracţiuni în legătură cu executarea pedepselor şi a celorlalte măsuri
penale.
I.2. Condiţiile şi modalităţile de punere în
executare a hotărîrilor penale definitive
§1. Caracterul executoriu al hotărîrii penale definitive
1) Momentul în care hotărîrea penală devine
executorie
De principiu, hotărîrea penală devine executorie din momentul în care
a rămas definitivă. Hotărîrea penală pronunţată de prima instanţă
poate cuprinde dispoziţii care să fie puse în executare odată cu
pronunţarea ei, fără a se mai aştepta rămînerea ei definitivă;
dispoziţiile executorii ale hotărîrii nedefinitive se referă la luarea,
revocarea, încetarea de drept a unei măsuri preventive, la
soluţionarea unei plîngeri cu privire la măsurile asigurătorii, la
confirmarea internării medicale şi la suspendarea judecăţii.
Dispoziţiile privind condamnarea inculpatului la o pedeapsă nu pot fi
puse în executare decît după rămînerea definitivă a hotărîrii penale.
Hotărîrea penală rămîne definitivă în faţa primei instanţe, în faţa
instanţei de apel sau în faţa instanţei de recurs. Legea stabileşte şi
momentul în care rămîne definitivă hotărîrea penală, în diverse
variante (art. 416, 4161 şi 417), stabilind astfel şi data cînd ea poate fi
pusă în executare.
A. Rămînerea definitivă a hotărîrii primei instanţe
a) Sentinţa penală devine definitivă la data pronunţării ei, cînd
hotărîrea nu este supusă apelului şi nici recursului. Actualmente nu
sînt apelabile sau recurabile sentinţele de declinare de
competenţă (art. 42 al.ult.). Nefiind apelabile sau recurabile,
196 aşa o denumeşte legea
 DPP–ps–278
încheierile primei instanţe prin care s–a admis sau s–a respins
abţinerea şi prin care s–a admis recuzarea devin definitive, de
asemenea, la data pronunţării lor.
b) Sentinţele susceptibile de apel devin definitive:
– la data expirării termenului de apel cînd:
– nu s–a declarat apel în termen;
– apelul declarat a fost retras înlăuntrul termenului de apel.
La data expirării termenului de introducere a unei căi de atac
ordinare, hotărîrea pronunţată devine definitivă şi executorie;
de asemenea, retragerea unei căi de atac declarate este
operantă la data declaraţiei, ceea ce determină, în cazul în care
retragerea s–a produs înainte de expirarea termenului, să fie
considerată inexistentă calea de atac, deci hotărîrea să rămînă
definitivă la data expirării termenului în care poate fi atacată.
– la data retragerii apelului, dacă aceasta s–a produs după
expirarea termenului de apel, fie că retragerea a avut loc la
prima instanţă, fie la instanţa de apel (art. 369); cînd
retragerea apelului este parţială (numai în latura penală sau
numai în latura civilă) devine definitivă hotărîrea în latura în
care apelul a fost retras;
– la data expirării termenului de recurs, pentru hotărîrile
atacate cu apel, dacă acesta a fost respins de către instanţa
de apel;
– la data pronunţării hotărîrii prin care s–a respins recursul
declarat împotriva hotărîrii instanţei de apel prin care s–a
respins apelul introdus contra hotărîrii primei instanţe.
a) Pentru hotărîrile nesusceptibile de apel şi atacabile doar cu recurs,
hotărîrea primei instanţe rămîne definitivă:
– la data expirării termenului de recurs, dacă nu s–a declarat
recurs în termen sau dacă recursul declarat a fost retras
înlăuntrul termenului;
– la data retragerii recursului, fie că acesta a fost retras la prima
instanţă sau la instanţa de recurs, dacă retragerea s–a produs
după expirarea termenului; se aplică aceleaşi reguli de la apel
dacă recursul a fost retras numai cu privire la una din laturi;
– la data pronunţării hotărîrii prin care s–a respins recursul
declarat împotriva hotărîrii primei instanţe.
Întrucît încheierile sînt hotărîri ale primei instanţe, atunci cînd pot fi
atacate numai odată cu fondul, deci odată cu sentinţa, se aplică
regulile indicate mai sus. Cînd încheierea primei instanţe poate fi
atacată cu un recurs separat, se aplică reguliel de la pct. c, întrucît ele
nu sînt apelabile.
A. Rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei de
apel
a) La data expirării termenului de recurs:
– cînd apelul a fost admis fără trimitere spre rejudecare şi nu s–a
declarat recurs în termen;
– cînd recursul declarat împotriva hotărîrii instanţei de apel a fost
retras înlăuntrul termenului de recurs.
a) La data retragerii recursului declarat împotriva hotărîrii prin care s–
a admis apelul fără trimitere spre rejudecare, dacă aceasta s–a
produs după expirarea termenului de recurs.
b) La data pronunţării hotărîrii prin care s–a respins recursul declarat
împotriva hotărîrii la care s–a făcut referire la lit. b.
Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul încheierilor atacabile separat cu
recurs, cum ar fi încheierile privind luarea, revocarea sau încetarea de
drept a măsurilor preventive, cele privind suspendarea judecăţii şi
 DPP–ps–279
confirmarea internării medicale, ca măsură de siguranţă provizorie
(art. 141, 162, 303).
A. Rămînerea definitivă a hotărîrii instanţei de
recurs
Se produce la data pronunţării acesteia, cînd:
– recursul a fost admis şi procesul a luat sfîrşit în faţa instanţei de
recurs, fără rejudecare;
– cauza a fost rejudecată de către instanţa de recurs, după
admiterea recursului;
– cuprinde obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în cazul
respingerii recursului.
*
* *
Momentul rămînerii definitive a hotărîrii penale a primei instanţe, a
instanţei de apel sau a instanţei de recurs este determinant nu numai
în privinţa punerii în executare a acesteia, dar şi pentru aplicarea unor
instituţii ale dreptului penal şi civil:
– săvîrşirea unei infracţiuni de către cel condamnat după
rămînerea definitivă a hotărîrii atrage, dacă sînt întrunite şi
celelalte condiţii, starea de recidivă postcondamnatorie, în timp
ce dacă noua infracţiune s–a săvîrşit înainte de acest moment
există concurs de infracţiuni;
– dobînzile stabilite ca despăgubiri încep să curgă de la data
rămînerii definitive a hotărîrii privind latura civilă;
– termenul pentru introducerea contestaţiei în anulare pentru
unele părţi (art. 388) şi a recursului în anulare în defavoarea
celui condamnat, achitat sau pentru care s–a încetat procesul
penal curge de la data rămînerii definitive a hotărîrii penale
(art. 411).
1) Existenţa unor dispoziţii ale hotărîrii penale
susceptibile de punere în executare
Hotărîrea trebuie să soluţioneze definitiv acţiunea sau acţiunile penale
şi acţiunea sau acţiunile civile exercitate, deci să soluţioneze fondul
cauzei. Încheierile premergătoare fondului pot fi executate, dar numai
în chestiuni adiacente (privind starea de libertate, sechestrul,
amenzile judiciare). O hotărîre de achitare sau de încetare a
procesului penal, prin care se soluţionează fondul cauzei, dar care nu
cuprinde nici o dispoziţie de constrîngere penală, civilă sau de
cheltuieli judiciare nu este susceptibilă de executare. De aceea, o
hotărîre penală definitivă este executorie numai atunci cînd cuprinde
dispoziţii susceptibile de a fi executate , fie din latura penală a
hotărîrii, fie din latura sa civilă sau cu privire la chestiuni adiacente.
Hotărîrea de condamnare cuprinde, de regulă, în latura sa penală,
dispoziţii care sînt susceptibile de executare. Pot fi puse în executare:
pedepsele aplicate, fie că sînt principale, fie complementare; măsurile
educative sau de siguranţă; amenzile judiciare şi cheltuielile judiciare
avansate de către stat. În latura civilă, sînt susceptibile de executare
dispoziţiile care obligă la despăgubiri civile, la restituirea lucrurilor, la
restabilirea situaţiei anterioare sau a altor prestaţii civile, precum şi
sumele acordate drept cheltuieli judiciare făcute de către părţi. În
cazul în care s–a pronunţat suspendarea condiţionată sau sub
supraveghere a executării pedepsei închisorii, în latura penală
hotărîrea nu are nimic de executat.
Hotărîrile de achitare sau de încetare a procesului penal pot cuprinde
dispoziţii susceptibile de a fi executate. În caz de achitare pentru lipsa
de pericol social a faptei se aplică o sancţiune administrativă ce
urmează a fi executată (art. 181 Cod penal); în caz de încetare a
procesului penal, prin înlocuirea răspunderii penale, se aplică, de
 DPP–ps–280
asemenea, sancţiuni administrative ce trebuie puse în executare (art.
91 Cod penal). Potrivit art. 111 Cod penal, unele măsuri de siguranţă
susceptibile de a fi executate se pot lua chiar dacă făptuitorului nu i
se aplică o pedeapsă, deci şi în caz de achitare sau de încetare a
procesului penal. În latura civilă, hotărîrile de achitare sau de încetare
a procesului penal pot cuprinde, în cazurile prevăzute de lege,
dispoziţii privind repararea prejudiciului şi obligarea la cheltuieli
judiciare ce sînt susceptibile de executare.
Deci punerea în executare a hotărîrilor penale definitive este
condiţionată de existenţa unor dispoziţii cu privire la latura penală şi
la cea civilă ce pot fi executate. Dacă hotărîrile cuprinzînd o
condamnare penală se pun în executare din oficiu, cele privind latura
civilă se pun în executare la cererea părţii civile, potrivit legii civile. Cu
toate acestea, restituirea lucrurilor şi valorificarea celor ridicate,
precum şi dispoziţia prin care un înscris este declarat fals se pun în
executare din oficiu de către judecătorul delegat cu executarea.
§1. Modalităţi de punere în executare a hotărîrilor
penale definitive
1) Punerea în executare a pedepselor principale
Sînt trei feluri de pedepse principale: detenţiunea pe viaţă,
închisoarea şi amenda penală. Primele două pedepse au regim
asemănător de punere în executare, deosebindu–se doar regimul de
executare a amenzilor penale.
A. Punerea în executare a pedepsei închisorii sau
a detenţiunii pe viaţă (art. 420–422, 423)
Punerea în executare a pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
se efectuează prin emiterea de către judecătorul delegat cu
executarea a mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a
pedepsei detenţiunii pe viaţă. Mandatul de executare se emite în trei
exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei care l–a emis, data
emiterii, datele pentru identificarea condamnatului, numărul şi data
hotărîrii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat–o
(dacă este diferită de instanţa de executare), pedeapsa şi dispoziţia
din legea penală aplicate, timpul reţinerii şi arestării preventive,
menţiunea dacă cel condamnat a fost recidivist, ordinul de arestare şi
de deţinere, semnătura preşedintelui, precum şi ştampila instanţei.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit
două exemplare, după caz, organului de poliţie, comandantului locului
de deţinere cînd condamnatul este deţinut sau comandantului unităţi
militare unde face serviciul militar cel condamnat. Un exemplar de pe
mandatul de executare rămîne la dosarul cauzei.
Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la
arestarea condamnatului, dacă este în stare de libertate; celui arestat
i se înmînează un exemplar de pe mandatul de executare, pentru a
lua cunoştinţă de condamnarea suferită, fiind apoi condus la locul de
deţinere cel mai apropiat, căruia i se predă, pentru justificarea
deţinerii, cel de–al doilea exemplar de pe mandatul de executare. În
caz de nevoie, odată cu arestarea, se iau măsurile de ocrotire
prevăzute în art. 161 faţă de cei aflaţi în grija condamnatului. Dacă cel
condamnat este deţinut, comandantul locului de deţinere îi înmînează
un exemplar de pe mandatul de executare şi–i anunţă data cînd
expiră durata pedepsei. Comandantul locului de deţinere
consemnează într–un proces-verbal data de la care condamnatul a
început executarea pedepsei, iar o copie de pe acest proces-verbal se
trimite instanţei de executare, care ia act de începerea executării
pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
 DPP–ps–281
Dacă persoana împotriva căreia s–a emis mandatul de executare nu
este găsită, organul de poliţie constată aceasta într–un proces-verbal
şi ia măsuri pentru darea în urmărire; un exemplar de pe procesul-
verbal se trimite instanţei de executare.
Cînd cel condamnat efectuează serviciul militar, comandantul unităţii
militare înmînează un exemplar condamnatului şi ia măsuri pentru
trimiterea acestuia la locul de executare a pedepsei.
În cazul în care persoana faţă de care se efectuează executarea
mandatului ridică obiecţii în ce priveşte identitatea, este condusă în
faţa procurorului locului unde a fost găsit, care soluţionează obiecţiile,
luînd relaţii de la instanţa de executare; dacă obiecţiile sînt
întemeiate, persoana arestată este pusă în libertate; în caz contrar, se
dispune executarea mandatului.
B. Punerea în executare a pedepsei închisorii cu
executare la locul de muncă (art. 422 1–422 2)
Pentru executarea pedepsei închisorii la locul de muncă (art. 867–8611
Cod penal) se emite un mandat de executare, în patru exemplare,
care cuprinde, pe lîngă menţiunile arătate anterior, denumirea şi
sediul unităţii unde se execută pedeapsa, dispoziţia adresată
conducerii unităţii privind executarea pedepsei şi de reţinere şi
vărsare la bugetul statului a cotei prevăzute de lege din veniturile
condamnatului. Cîte un exemplar din mandat se trimite unităţii unde
se va executa pedeapsa, organului de poliţie şi condamnatului. O
copie de pe dispozitivul hotărîrii se trimite consiliului local în a cărui
rază teritorială îşi are domiciliul condamnatul.
C. Punerea în executare a amenzilor penale (art.
425)
Ca regulă, plata amenzii penale se face benevol de condamnat la
administraţia financiară, care o face venit la buget. Legea prevede
două modalităţi: se acordă mai întîi un termen de trei luni de la
rămînerea definitivă a hotărîrii pentru plata în întregime a amenzii,
condamnatul depunînd recipisa corespunzătoare; la cererea
condamnatului, aflat în imposibilitate de a achita amenda în acest
termen, instanţa de executare poate dispune eşalonarea plăţii
amenzii în rate lunare, în cel mult doi ani, cu obligaţia de a prezenta
periodic recipisa de plată.
În cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată în întregime în termenul de 3
luni sau de neplata unei rate, instanţa de executare dispune punerea
în executare a amenzii penale astfel:
– dacă cel condamnat este salariat, membru cooperator sau
realizează alte venituri din muncă ori este pensionar, instanţa
de executare comunică unităţii care face plata salariatului sau a
oricărui venit din muncă ori organului care dispune plata
pensiei, cuantumul amenzii de executat, precum şi dispoziţia
de a efectua reţinerile în contul amenzii şi a le vărsa la bugetul
statului;
– dacă cel condamnat nu se află în nici una din situaţiile arătate,
instanţa de executare comunică organului financiar al
consiliului local al localităţii unde domiciliază condamnatul un
extras de pe acea parte din dispozitivul hotărîrii care priveşte
plata amenzii; executarea amenzii se face prin mijloace
financiare asupra oricăror bunuri ale condamnatului ce pot fi
urmărite.
1) Punerea în executare a pedepselor
complimentare (art. 426–427)
Sînt pedepse complimentare interzicerea unor drepturi (art. 54–66
Cod penal) şi degradarea militară (art. 67 Cod penal).
 DPP–ps–282
a) Pedeapsa interzicerii unor drepturi se pune în executare prin
trimiterea de către instanţa de executare a unei copii de pe
dispozitivul hotărîrii consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul condamnatul şi organului care supraveghează
executarea acestor drepturi. Consiliul local ia măsurile necesare ca
drepturile al căror exerciţiu este interzis să nu poată fi exercitate.
b) Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea
de către instanţa de executare a unei copii de pe hotărîre, după
caz, comandantului unităţii din care a făcut parte cel condamnat
sau comandantului centrului militar în raza căruia domiciliază
condamnatul. Executarea pedepsei degradării militare se
efectuează potrivit regulamentelor militare.
1) Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
(art. 429–433)
A. Măsurile de siguranţă de obligare la tratament
medical şi de internare medicală
Aceste măsuri, luate printr–o hotărîre penală rămasă definitivă, se pun
în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitivul hotărîrii şi a
copiei de pe raportul medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe
teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s–a luat această
măsură.
În cazul obligării la tratament medical, instanţa de executare
comunică şi persoanei faţă de care s–a luat această măsură că este
obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară unde urmează a
i se face tratamentul, atrăgîndu–i–se atenţia că în caz de nerespectare
se va dispune internarea medicală. Dacă această persoană se află
într–un loc de deţinere, comunicarea se face administraţiei locului de
deţinere. Unitatea sanitară la care a fost repartizat cel obligat să facă
tratament medical este obligată să comunice instanţei dacă s–a
prezentat sau s–a sustras de la tratament, dacă măsura nu mai este
necesară, dacă este indicat un alt tratament sau internarea medicală.
În aceste din urmă situaţii, instanţa de executare, după ascultarea
concluziilor procurorului şi, dacă este necesar, şi a celui interesat,
dispune înlocuirea tratamentului sau internarea medicală. Hotărîrea
pronunţată este supusă apelului şi recursului.
În cazul internării medicale, direcţia sanitară este obligată să
efectueze internarea şi să dispună aplicarea tratamentului medical
corespunzător; atunci cînd internarea medicală nu mai este necesară,
unitatea sanitară la care s–a făcut internarea are obligaţia să
încunoştinţeze judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea
sanitară; ascultînd concluziile procurorului, ale apărătorului şi, dacă
găseşte necesar, şi ale persoanei internate, judecătoria dispune
încetarea internării medicale ori înlocuirea acesteia cu obligarea la
tratament medical.
Încetarea măsurii internării medicale sau înlocuirea ei cu obligarea la
tratament medical poate fi cerută şi de către persoana internată, în
care caz instanţa cere avizul unităţii sanitare unde se află cel internat.
Dacă aceasta nu are avocat, i se asigură prezenţa unui avocat din
oficiu. Judecătoria competentă să judece cererea comunică instanţei
de executare hotărîrea de încetare sau de înlocuire a internării
medicale.
B. Punerea în executare a altor măsuri de
siguranţă (art. 436)
Interzicerea exercitării unei funcţii sau profesii şi cea de interzicere de
a se afla în anumite localităţi se pun în executare prin comunicarea
unei copii de pe dispozitivul hotărîrii organelor în drept să aducă la
îndeplinire aceste măsuri şi să spravegheze respectarea lor, cum este
 DPP–ps–283
colegiul medicilor, baroul de avocaţi, unitatea la care a funcţionat
condamnatul, poliţia etc. Aceste organe iau măsurile corespunzătoare
pentru aplicarea interzicerii şi au obligaţia de a comunica organului de
urmărire sustragerea de la aceste măsuri, pentru a se proceda în
consecinţă.
Măsurile de siguranţă examinate mai sus pot fi revocate cînd
temeiurile care au impus luarea lor încetează. Revocarea se poate
cere de persoana faţă de care s–a luat măsura sau de procuror, în
cadrul unei proceduri jurisdicţionale desfăşurate în faţa instanţei în a
cărei rază teritorială locuieşte cel interesat, cu citarea persoanei faţă
de care s–a luat măsura, ascultîndu–se concluziile apărătorului şi ale
procurorului. Dacă cel interesat nu are apărător, i se asigură un
avocat din oficiu. Hotărîrea este spusă apelului şi recursului.
C. Punerea în executare a expulzării
Cînd cel expulzat se află în executarea pedepsei, instanţa de
executare menţionează luarea măsurii expulzării în mandatul de
executare şi, la data liberării, condamnatul va fi predat poliţiei pentru
executarea expulzării. Cînd cel expulzat se află în stare de libertate,
comunicarea expulzării se face organului de poliţie, care va proceda la
expulzare.
D. Punerea în executare a confiscării speciale (art.
439)
Dacă măsura de siguranţă a confiscării speciale a fost luată provizoriu
de către organul de urmărire penală sau de instanţă, instanţa de
executare va hotărî dacă bunurile ridicate se valorifică sau se
confiscă. Lucrurile confiscate provizoriu, care pot fi valorificate, se
predau de către instanţa de executare organelor în drept a le prelua
sau valorifica potrivit legii. Dacă s–a dispus distrugerea bunurilor
confiscate provizoriu, aceasta se pune în executare în prezenţa
judecătorului delegat, întocmindu–se proces-verbal, care se depune la
dosar.
2) Punerea în executare a sancţiunilor
administrative aplicate potrivit art. 91 Cod penal
În cazul în care s–a dispus achitarea pe temeiul art. 10 lit. b1 – lipsa
gradului de pericol social al faptei (art. 181 Cod penal) – ori s–a încetat
procesul penal şi s–a dispus înlocuirea răspunderii penale în temeiul
art 10 lit. i, prin hotărîre se aplică una din sancţiunile administrative
prevăzute în art. 91 Cod penal: mustrarea, mustrarea cu avertisment,
amenda de la 100.000 lei la 1.000.000 lei.
În cazul în care s–a dispus sancţiunea mustrării sau a mustrării cu
avertisment, aceasta se execută de îndată, în şedinţa în care s–a
pronunţat hotărîrea. Cînd cel sancţionat nu este prezent la şedinţă,
pronunţarea se amînă şi se dispune aducerea acestuia la un alt
termen, cînd se execută sancţiunea.
Dacă s–a aplicat amenda, aceasta se pune în executare ca şi amenzile
judiciare (art. 442–443).
3) Punerea în executare a amenzilor judiciare şi a
cheltuielilor judiciare avansate de stat
Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care
a aplicat–o, care trimite un extras de pe acea parte din dispozitiv care
priveşte aplicarea amenzii, organului care, potrivit legii, execută
amenda penală (unităţii la care se află salariat, organului de pensie
etc. – dacă cel obligat este salariat, pensionar, membru cooperator –
sau organului financiar al consiliului local al localităţii unde domiciliază
celo obligat – în celelalte cazuri).
Dispoziţia din hotărîrea penală definitivă privind obligarea la plata
cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare, ca şi
 DPP–ps–284
dispoziţia de executare a amenzii judiciare, prin trimiterea unui extras
de pe dispozitiv, care se referă la obligarea la cheltuieli judiciare,
organului care execută amenda penală, după distincţiile de mai sus.
4) Punerea în executare a dispoziţiilor civile din
hotărîre (art. 444–446)
Hotărîrea penală definitivă poate cuprinde, în soluţionarea laturii
civile, obligaţia de a se restitui lucrurile părţii civile, de a se restabili
situaţia de fapt anterioară, de a fi desfiinţat (total sau parţial) un
înscris şi de a plăti despăgubiri civile şi cheltuieli judiciare părţii care
le–a efectuat.
Cînd lucrurile care trebuie restituite se află în păstrarea sau la
dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de judecătorul
delegat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în
drept. În acest scop sînt încunoştinţate aceste persoane pentru a se
prezenta să–şi ridice lucrurile. Dacă în termen de 6 luni de la primirea
încunoştinţării persoanele chemate a le primi nu se prezintă, lucrurile
trec în patrimoniul statului; instanţa constată această situaţie prin
încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua
sau valorifica, în conformitate cu dispoziţiile legii. Dacă nu se cunosc
persoanele cărora trebuie să li se restituie lucrurile, după 6 luni de la
rămînerea definitivă a hotărîrii se procedează, în acelaşi mod, la
predarea lucrurilor organelor în drept de a le prelua sau valorifica.
Dispoziţia care declară un înscris ca fiind fals, în total sau în parte, se
execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat. Dacă
înscrisul a fost declarat fals în totalitatea lui, se face menţiune despre
aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială numai pe
paginile care conţin falsul. Înscrisul declarat fals rămîne la dosarul
cauzei, de pe care se pot totuşi elibera copii, cu menţiunile făcute,
celor ce au un interes legitim; dacă există un astfel de interes,
înscrisul parţial falsificat, cu menţiunile făcute, poate fi restituit
persoanelor interesate. Dacă este necesar să se facă menţiuni în
scriptele unei unităţi la care se referă art. 145 Cod penal, i se trimite
acesteia o copie de pe hotărîre.
Restabilirea situaţiei anterioare săvîrşirii infracţiunii se pune în
executare prin executorul judecătoresc, potrivit procedurii civile.
Potrivit legii civile, se pun în executare şi dispoziţiile din hotărîrea
penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare
cuvenite părţilor. La cererea părţii interesate, executarea se face prin
executorul judecătoresc sau prin executorii proprii ai unităţilor
păgubite, potrivit normelor de procedură civilă.
I.2. Amînarea şi întreruperea execut ării pedepsei
închisorii şi a detenţiunii pe via ţă
1) Amînarea executării pedepsei închisorii şi a
detenţiunii pe viaţă (art. 453–454)
Deşi hotărîrea definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă este executorie, sînt situaţii de natură a pune în
pericol viaţa, sănătatea sau interese majore ale condamnatului, dacă
ar fi privat imediat de libertate. În asemenea situaţii legiuitorul a
considerat înţelept a se amîna punerea imediată în executare a
pedepselor menţionate pînă în momentul în care pericolul ar fi
înlătuat sau diminuat. Amînarea executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă constituie un obstacol temporar în executarea
unei hotărîri de îndată ce a devenit definitivă.
În art. 453 se prevăd trei cazuri în care poate fi amînată executarea
pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă. Aceste cazuri sînt
 DPP–ps–285
operante şi în cazul celui condamnat la executarea închisorii la locul
de muncă.
a) Cînd se constată că cel condamnat suferă de o boală care–l pune
în imposibilitatea de a executa pedeapsa. Constatarea bolii trebuie
făcută printr–o expertiză medico-legală, care să conchidă că nu
este posibilă tratarea bolii în cadrul reţelei sanitare a Direcţiei
Generale a Penitenciarelor; cererea de amînare nu este admisibilă
fără efectuarea expertizei medico-legale şi fără concluzia cu privire
la imposibilitatea de a fi tratată boala la locul de executare a
pedepsei. Amînarea executării pedepsei trebuie acordată pe un
termen stabilit de instanţă, în raport şi de concluziile expertizei
medico-legale, nefiind legală o amînare fără să fie stabilit un
termen sau cu indicarea generală că durează pînă cînd
condamnatul se va afla în situaţia de a putea executa pedeapsa; în
acest mod se poate verifica, la expirarea termenului, care este
starea condamnatului; în cazul în care a încetat boala de care a
suferit, se va dispune începerea executării pedepsei închisorii sau
detenţiunii pe viaţă; în caz contrar se va stabili un nou termen pînă
cînd este amînată executarea pedepsei privative de libertate.
b) Cînd o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un
an. Graviditatea trebuie stabilită printr–un act medico-legal, iar
vîrsta copilului prin certificatul de naştere. Amînarea se acordă, în
acest caz, pentru orice infracţiune, oricît de gravă ar fi. Durata
amînării variază; în cazul condamnatei gravide – pînă la data
calculată a naşterii, după care se amînă în continuare pentru copil
mai mic de un an, dacă acesta trăieşte, sau încetează amînarea
cînd copilul nu supravieţuieşte ori este abandonat de condamnată,
căci amînarea se dă în cazul îngrijirii copilului.
O situaţie specială are condamnata la executarea pedepsei la locul
de muncă, atunci cînd este gravidă, amînarea acordîndu–se numai
pe perioada stabilită prin normele legale cu privire la concediul ce
se acordă salariatelor înainte şi după naştere, fără a mai beneficia
de amînarea pentru copil mai mic de un an. În acest mod se aplică
un regim egal condamnatei care nu este privată de libnertate cu
celelalte salariate care au un copil mai mic de un an.
c) Cînd, din cauza unor împrejurări speciale, executarea imediată a
pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau
unitatea la care lucrează.
Lămurirea sintagmelor de “împrejurări speciale” şi “consecinţe
grave” a fost lăsată la aprecierea instanţelor judecătoreşti care, de
la caz la caz, apreciază îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege197.
În acest caz amînarea se poate acorda pe termen de cel mult 3
luni şi numai o singură dată. Această dispoziţie este de natură a
197 S–a considerat astfel, în legătură cu cel condamnat sau familia sa, că
poate avea consecinţe grave punerea imediată în executare a pedepsei
închisroii atunci cînd acesta este singurul susţinător al unei familii cu copii,
care ar rămîne lipsită de posibilităţi de întreţinere dacă executarea s–ar face
imediat; de asemenea, cînd un ţăran cu o familie numeroasă ar trebui să fie
încarcerat chiar în toiul muncilor agricole de recoltare; nu s–a considerat că
sînt îndeplinite cerinţele legii atunci cînd s–a cerut amînarea executării
pentru a se prezenta la un examen sau a termina un curs şcolar sau de
perfecţionare.În legătură cu consecinţele grave care s–ar produce pentru
unitatea unde lucrează condamnatul, s–a reţinut ca întemeiată cererea
unităţii de a se amîna executarea pentru un inginer care conducea o lucrare
cu termen de executare, pentru un tractorist în cursul campaniei agriicole,
pentru u manevrant de vagoane pînă la găsirea unui înlocuitor; nu s–a admis
cererea unităţii atunci cînd salariatul ei avea atribuţii simple de serviciu sau
era muncitor necalificat, fiind posibilă oricînd înlocuirea.
 DPP–ps–286
obliga condamnatul sau unitatea unde lucrează să ia toate
măsurile înlăturării consecinţelor privării de libertate.
Procedura de amînare a executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă este de competenţa instanţei de executare.
Cererea poate fi făcută de condamnat, înainte de punerea în
executare a pedepsei sau după aceasta, dar înainte de arestarea de
către poliţie. Cererea mai poate fi introdusă de reprezentantul legal,
de către apărător şi de către soţul condamnatului, iar în cazul ultim de
amînare şi de conducerea unităţii unde lucrează condamnatul.
Sesizarea instanţei se poate face şi de către procuror, atunci cînd
acesta cunoaşte existenţa unui caz de amînare.
Procedura de amînare se desfăşoară în şedinţă publică, cu citarea
condamnatului. Solicitantul amînării susţine temeiurile cererii, aducînd
dovezile necesare; cînd se cere amînarea pe motiv de boală, la cerere
sau din oficiu se dispune efectuarea expertizei medico-legale;
procurorul are cuvîntul cu privire la temeinicia şi legalitatea cererii de
amînare a executării pedepsei. Instanţa se pronunţă printr–o sentinţă,
supusă, după caz, apelului sau recursului, admiţînd sau respingînd
cererea. După ce s–a acordat amînarea executării pedepsei, instanţa
de executare ţine evidenţa termenului stabilit şi, la data expirării
acestuia, verifică dacă temeiul pentru care a fost acordată amînarea
subzistă, altfel dispunînd punerea în executare a pedepsei.
Condamnatul poate sesiza instanţa pentru a dovedi că nu a încetat
temeiul pentru care s–a dat amînarea, fiind posibil, cu excepţia celui
de–al treilea caz, să se acorde o nouă amînare a executării pedepsei,
dacă aceasta este justificată.
1) Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă (art. 455–457)
Dacă amînarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe
viaţă presupune că nu s–a început executarea, întreruperea executării
aceloraşi pedepse implică o executare în curs a pedepsei, dar care, în
cazul unui temei prevăzut de lege, este întreruptă pe o anumită
perioadă de timp, după care este reluată executarea. Ca urmare,
întreruperea executării pedepsei necesită un temei serios, care să
justifice eliberarea temporară din penitenciar.
Cazurile de întrerupere a executării pedepsei sînt aceleaşi ca şi pentru
amînarea executării, în condiţiile prevăzute de lege198. Întreruperea
executării pedepsei se dispune pe o durată determinată, căci altfel ar
apare ca o cauză de înlăturare a executării pedepsei, neprevăzută de
lege.
Cererea de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă se poate face de persoanele arătate şi pentru
cererea de amînare a executării, arătîndu–se cazul de întrerupere şi
dovezile care–l confirmă. Dacă cererea a fost făcută de o persoană
neprevăzută de lege, condamnatul şi–o poate însuşi în cursul
judecăţii.
Instanţa competentă este instanţa de executare, dacă locul de
deţinere în care se află condamnatul este în raza sa teritorială. Cînd
condamnatul se află într–un loc de deţinere dintr–o altă localitate,
cererea se adresează instanţei corespunzătoare în grad instanţei de
executare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere; dacă

198 S–a statuat în jurisprudenţă că cel de–al treilea caz poate fi operant, în
situaţia că se invocă împrejurări speciale pentru familia condamnatului, ca
eliberarea acestuia să fie de natură a înlătura sau îmbunătăţi imediat sau în
cel mult trei luni consecinţele grave care au survenit pentru familie prin
privarea de libertate a condamnatului, întreruperea nefiind admisibilă dacă
ar fi necesar un timp mai îndelungat.
 DPP–ps–287
pedeapsa se execută la un loc de muncă, competentă este instanţa în
a cărei rază teritorială se află unitatea la care se execută munca. S–a
avut în vedere acordarea unei cît mai largi posibilităţi şi urgenţei
necesare pentru discutarea şi soluţionarea cererii de întrerupere.
Procedura de judecare şi soluţionare a cererii de întrerupere a
executării pedepsei se desfăşoară cu citarea condamnatului, aducerea
sa fiind dispusă numai dacă instanţa consideră necesar (art. 460).
Hotărîrea instanţei poate dispune întreruperea executării pedepsei,
stabilindu–se totodată durata întreruperii, sau respingerea cererii,
executarea continuînd pînă la împlinirea termenului de pedeapsă.
Hotărîrea este supusă apelului sau recursului.
Instanţa care a acordat întreruperea executării pedepsei comunică de
îndată această măsură locului de deţinere sau, după caz, unităţii unde
condamnatul execută pedeapsa prin muncă, precum şi organului de
poliţie. Cînd întreruperea executării a fost acordată de instanţa în a
cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea, aceasta
comunică măsura luată şi instanţei de executare, care ţine evidenţa
executărilor.
Pe lîngă instanţa de executare, evidenţa întreruperii executării
pedepsei se ţine şi de administraţia locului de deţinere sau unitatea
unde condamnatul îşi execută pedeapsa. Dacă la expirarea
termenului de întrerupere cel condamnat la pedeapsa închisorii nu se
prezintă la locul de deţinere, administraţia acestui loc trimite de
îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în
vederea executării lui; pe această copie se menţionează cît a mai
rămas de executat din durata pedepsei; dacă cel condamnat la
executare prin muncă nu se prezintă la unitate la data expirării
termenului de întrerupere a executării pedepsei, aceasta înştiinţează
instanţa de executare despre neprezentarea condamnatului. Cînd
condamnatul a reînceput executarea, administraţia locului de deţinere
sau unitatea unde se prestează munca înştiinţează despre aceasta
instanţa de executare.
Timpul cît executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea
pedepsei.
 Ca
p.
DPP–ps–288
II. P
r
o
c
e
d
u
r
i
l
e

d
e

r
e
z
o
l
v
a
r
e

i
n
c
i
d
e
n
t
e
l
o
r

i
v
i
t
e

î
n

c
u
r
s
u
l
e
x
 DPP–ps–289

După rămînerea definitivă a hotărîrii penale, dar înainte sau în cursul

executării pedepselor aplicate condamnatului, pot interveni
împrejurări pe care legea penală le consideră ca modalităţi de
schimbare a executării dispoziţiilor penale definitive. În acest caz, în
aplicarea corectă a legii penale, este necesar a se promova o
procedură jurisdicţională care să aducă schimbările sau modificările
corespunzătoare asupra pedepselor ce trebuie executate. Astfel, în
cazul în care s–a dispus suspendarea condiţionată sau sub
supraveghere a pedepsei închisorii, dacă nu a fost respectată condiţia
prevăzută de legea penală de a nu mai săvîrşi vreo infracţiune în
perioada de încercare, trebuie revocată suspendarea şi dispusă
executarea pedepsei prin privare de libertate; dacă s–a descoperit că
inculpatul condamnat definitiv a fost în realitate în stare de recidivă,
nereţinută prin hotărîrea de condamnare pusă în executare, este
necesar să se intervină spre a se da efect dispoziţiei din legea penală
care prevede modificarea pedepsei prin aplicarea stării de recidivă;
legea penală prevede cauzele de înlocuire a pedepsei detenţiunii pe
viaţă cu pedeapsa închisorii, a pedepsei amenzii cu închisoarea, a
înlocuirii pedepsei închisorii pentru militari cu executarea într–o
închisoare militară; în toate aceste cazuri este necesar să se aducă
schimbări în dispoziţiile hotărîrii penale puse în executare. Întrucît
ceea ce a hotărît o instanţă judecătorească nu poate fi schimbat sau
modificat decît tot de către o instanţă judecătorească, Codul de
procedură penală reglementează procedura care trebuie urmată în
acest scop. Rezolvarea acestor situţii nu poate fi încredinţată
judecătorului delegat cu executarea, ci numai instanţei judecătoreşti,
de regulă instanţei de executare sau instanţei corespunzătoare în
grad cu aceasta care, în urma unei proceduri jurisdicţionale, poate
rezolva incidentele ivite.
2) Natura juridică a procedurilor privind executarea
Fiind o procedură de schimbare, de modificare sau de încetare a
executării pedepselor prevăzute printr–o hotărîre penală defintivă, s–
ar putea considera aceste proceduri ca un fel de căi de atac
extraordinare. Într–adevăr, prin aceste proceduri se schimbă, se
modifică sau încetează dispoziţiile privind pedeapsa dintr–o hotărîre
penală definitivă; or, pedeapsa face parte din dispozitivul hotărîrii
penale definitive, care nu poate fi schimbat, ca regulă, decît printr–o
cale de atac extraordinară. Astfel, potrivit art. 410 pct. 4, se poate
exercita recursul în anulare în cazul în care s–au aplicat pedepse
greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 Cod penal, prin
care se cere a se ţine seama la aplicarea pedepsei de starea de
recidivă, de concursul de infracţiuni, de anularea sau revocarea
suspendării condiţionate sau sub supraveghere a pedepsei etc. În
unele legislaţii obţinerea acestor schimbări este trecută printre căile
de atac extraordinare.
Legiuitorul nostru a considerat că ne aflăm în faţa unei proceduri care
se referă la executarea unor pedepse, şi nu la fondul cauzei, de aceea
le–a reglementat în cadrul fazei de executare a hotărîrii penale
definitive, şi nu la capitolul privitor la căile de atac extraordinare. S–a
avut în vedere că aceste proceduri se referă la aplicarea unor
dispoziţii din Codul penal privind pedeapsa, a căror aplicare nu a fost
posibilă deoarece instanţa care a pronunţat condamnarea nu a avut
cunoştinţă de ele. În toate cazurile avute în vedere de Codul de
procedură penală privind schimbări sau modificări ale unor pedepse,
ele sînt determinate de descoperirea unor împrejurări care nu au fost
 DPP–ps–290
cunoscute de instanţă la data rămînerii definitive a hotărîrii, apărînd în
cursul executării. În aplicarea corectă a legii penale fiind necesar a se
ţine seama de aceste împrejurări ivite ulterior, s–a ales calea cea mai
uşoară de intervenţie pentru asigurarea legalităţii pedepsei, dîndu–se
posibilitatea condamnatului să acţioneze imediat în favoarea sa la
instanţa cea mai apropiată; totodată, s–a dat posibilitatea de a folosi
aceleaşi mijloace procesuale şi procurorului, dacă legea impune
schimbări în defavoarea condamnatului. De asemenea competenţa în
soluţionarea acestor proceduri aparţinînd instanţei de executare (deci
instanţei care a judecat în primă instanţă) sau instanţei
corespunzătoare de la locul de deţinere sau a unităţii unde se
prestează munca, hotărîrea acesteia cu privire la schimbarea sau
modificarea pedepsei se pronunţă cu drept de apel sau de recurs,
ceea ce constituie o garanţie pentru aplicarea corectă a legii penale.
I.2. Cazuri de schimbări sau de modificări în
executarea unor pedepse
§1. Cazuri de schimbări în executarea unor pedepse
1) Revocarea sau anularea suspendării executării
pedepsei
Potrivit art. 83, 94 Cod penal, suspedarea condiţionată a executării
pedepsei, pronunţată printr–o hotărîre definitivă, poate fi revocată în
cazul săvîrşirii unei infracţiuni în perioada de încercare sau
neexecutării obligaţiilor civile; suspendarea sub supraveghere a
pedepsei poate fi revocată, în afară de cazurile de mai sus, şi atunci
cînd condamnatul nu respectă măsurile de supraveghere prevăzute
de lege ori obligaţiile prevăzute de instanţă.
Anularea suspendării condiţionate sau sub supraveghere a pedepsei
poate fi dispusă atunci cînd se descoperă că cel condamnat mai
săvîrşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărîrii prin care s–a
dispus suspendarea sau pînă la rămînerea definitivă a acesteia (art.
85, 865 Cod penal).
Pentru a se dispune revocarea su anularea suspendării executării
pedepsei, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă
infracţiunea ce putea atrage revocarea sau anularea, sesizată de
procuror sau sesizîndu–se din oficiu, constată dacă sînt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege şi dispune, după caz, revocarea sau
anularea suspendării executării pedepsei pronunţate printr–o hotărîre
definitivă.
Dacă pînă la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate
obligaţiile civile prevăzute în art. 84 şi 864 al. 1 Cod penal, partea
interesată sau procurorul sesizează instanţa care a pronunţat în primă
instanţă suspendarea, în vederea revocării suspendării executării
pedepsei.
2) Revocarea sau anularea executării pedepsei la
locul de muncă (art. 447 1)
Condiţiile prevăzute pentru revocarea sau anularea suspendării
executării se aplică şi în cazul condamnării la pedeapsa închisorii la
locul de muncă (art. 869, 8610 Cod penal). În ce priveşte competenţa
de judecare a sesizării procurorului sau a sesizării din oficiu pentru
revocarea sau anularea executării prin muncă, revine instanţei de
executare sau instanţei corespunzătoare în a cărei rază teritorială se
află unitatea unde se execută pedeapsa ori instanţei care judecă sau
a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea
sau anularea. Această competenţă diferită este determinată de cele
două împrejurări care pot atrage revocarea: sustragerea de la
îndeplinirea obligaţiilor care revin condamnatului în cursul executării
 DPP–ps–291
pedepsei la locul de muncă şi săvîrşirea unei noi infracţiuni. În primul
caz, competenţa revine instanţei de executare, dacă condamnatul nu
s–a prezentat la locul de muncă, şi instanţei în a cărei rază teritorială
se află unitatea unde se prestează munca, dacă cel condamnat a
început executarea pedepsei. În cazul în care revocarea este
determinată de săvîrşirea unei infracţiuni în termenul de pedeapsă,
competentă este instanţa de executare, dacă locul de muncă se află
în raza sa teritorială, sau instanţa corespunzătoare în grad instanţei
de executare în a cărei rază teritorială se află locul de prestare a
muncii.
3) Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă (art. 448)
Potrivit art. 55 al. 2 Cod penal, în cazul în care cel condamnat la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă a împlinit vîrsta de 60 de ani în timpul
executării pedepsei, detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoare
pe timp de 25 de ani. În acest scop, la cererea condamnatului, a
procurorului sau sesizîndu–se din oficiu, instanţa de executare, iar
dacă cel condamnat se află în stare de deţinere instanţa
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere,
dispune înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa
închisorii pe timp de 25 de ani.
Urmare a unei astfel de înlocuiri a pedepsei, se procedează la
emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei de 25 ani
închisoare, care înlocuieşte mandatul anterior pentru pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
4) Înlocuirea pedepsei amenzii (art. 449 1)
Cînd cel condamnat se sustrage cu rea credinţă de la executarea
amenzii, se poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii, în
limitele prevăzute pentru infracţiunea săvîrşită, ţinîndu–se seama de
amenda achitată (art. 631 Cod penal). La sesizarea organului care,
potrivit legii, execută amenda sau sesizîndu–se din oficiu, instanţa de
executare dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii,
în condiţiile legii.
5) Înlocuirea pedepsei pentru militari (art. 451)
În cazurile prevăzute de lege, executarea pedepsei închisorii care nu
depăşeşte 2 ani de către militarii în termen se face într–o închisoare
militară. Această dispoziţie se aplică şi în cazul condamnaţilor care au
devenit militari în termen în cursul judecăţii la o instanţă civilă,
precum şi pentru cei care au devenit militari în termen după
rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare. În vederea înlocuirii
pedepsei închisorii cu executarea într–o închisoare militară,
comandantul militarului în termen sesizează tribunalul militar în a
cărui rază teritorială se găseşte unitatea militară din care face parte
cel condamnat, care dispune înlocuirea.
Tot la sesizarea comandantului unutăţii militare din care face parte cel
condamnat sau din oficiu, tribunalul militar în a cărui rază teritorială
se găseşte unitatea militară a condamnatului trecut în rezervă înainte
de începerea executării pedepsei dispune înlocuirea executării
pedepsei într–o închisoare militară cu executarea într–un loc de
deţinere.
§1. Cazuri de modificări ale unor pedepse
1) Contopirea pedepselor în caz de concurs de
infracţiuni (art. 449)
În cazul în care se constată, la punerea în executare a hotărîrii sau în
cursul executării pedepsei, că există şi o altă hotărîre definitivă
privind o infracţiune care este în concurs real sau ideal cu infracţiunea
pentru care s–a dispus executarea, trebuie să se procedeze, potrivit
art. 36 Cod penal, la contopirea pedepselor, aplicîndu–se regulile
 DPP–ps–292
prevăzute în art. 34, 35 Cod penal. Instanţa competentă să
contopească pedepsele este instanţa de executare a ultimei hotărîri
sau, în cazul în care condamnatul se află în stare de deţinere ori în
executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a
cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau, după caz, unitatea
unde se execută pedeapsa. Aceasta poate fi sesizată de condamnat,
de procuror sau se poate sesiza din oficiu. În caz de contopire se
scade din durata pedepsei durata deţinerii preventive pentru toate
infracţiunile aflate în concurs, inclusiv cele pentru care anterior
sesizării a beneficiat de amnistie.
1) Modificarea pedepsei în caz de descoperire a
recidivei (art. 449)
Conform art. 39 al. 6 Cod penal, dacă după rămînerea definitivă a
hotărîrii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost
executată sau considerată ca executată (prin liberarea condiţionată),
se descoperă că cel condamnat este în stare de recidivă, instanţa
aplică dispoziţiile legale, după cum recidiva este postcondamnatorie
sau postexecutorie; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care
condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii.
În cazul de mai sus, la cererea procurorului sau sesizîndu–se din
oficiu, instanţa procedează la modificarea pedepsei prin aplicarea
stării de recidivă. Este competentă instanţa de executare a ultimei
hotărîri care nu a luat în calcul recidiva sau, în cazul în care cel
condamnat se află în stare de deţinere ori în executarea pedepsei la
locul de muncă, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se
află locul de deţinere sau, după caz, unitatea unde se execută
pedeapsa prin muncă.
2) Modificarea pedepsei în caz de descoperire de noi
acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii
a cărei pedeapsă se execută (art. 449)
La punerea în executare a pedepsei sau în cursul executării ei se
poate constata că există o hotărîre definitivă cu privire la alte acte
materiale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni; în acest caz, la cererea
procurorului sau din oficiu, instanţa reuneşte cele două cauze penale,
pronunţă o nouă hotărîre cu privire la toate actele materiale
aparţinînd aceleiaşi infracţiuni şi desfiinţează hotărîrile anterioare (art.
335 al. 2). Este competentă să modifice pedeapsa, pentru infracţiunea
reţinută în integralitatea ei, instanţa de executare a ultimei hotărîri
rămase definitive sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare
de deţinere ori în executarea pedepsei la locul de muncă, instanţa
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere
sau, după caz, unitatea unde se prestează munca.
3) Reducerea pedepsei pentru militari (art. 452)
Dacă militarul condamnat a executat jumătate din durata pedepsei şi
a dat dovezi temeinice de îndreptare, parte din durata pedepsei ce a
mai rămas de executat se reduce cu o treime, iar dacă s–a evidenţiat
în mod deosebit, reducerea poate depăşi o treime, putînd cuprinde
chiar tot restul pedepsei (art. 62 al. 2 Cod penal). La sesizarea
comandantului închisorii militare unde se execută pedeapsa,
tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află închisoarea militară
procedează la reducerea pedepsei în condiţiile legii.
§1. Alte cazuri de înlăturare sau de modificare a
pedepsei
1) Intervenirea unei legi penale noi
Cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare intervine o
lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s–a pronunţat
 DPP–ps–293
condamnarea, ori o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară decît
cea care se execută ori urmează a se executa, la sesizarea
procurorului, a condamnatului sau din oficiu, instanţa ia măsuri pentru
aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 12, 14 şi 15 Cod
penal. Conform art. 12, consecinţele penale ale hotărîrii judecătoreşti
privitoare la faptele care nu mai sînt incriminate de legea penală nouă
încetează, iar dacă legea nouă este mai blîndă, aceasta se aplică fie în
mod obligatoriu, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special
al închisorii pentru acea infracţiune (art. 14), fie facultativ atunci cînd
pedeapsa aplicată este mai mică decît maximul special prevăzut prin
legea nouă (art. 15).
Competenţa revine instanţei de executare, iar dacă cel condamnat se
află în executarea pedepsei, de către instanţa corespunzătoare în
grad în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea
unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.
1) Aplicarea amnistiei şi graţierii (art. 459)
Aplicarea amnistiei care intervine după rămînerea definitivă a hotărîrii
de condamnare, precum şi aplicarea greţierii se fac de către un
judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află
în executarea pedepsei de către un judecător de la instanţa
corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau
unitatea unde se execută pedeapsa prin muncă. Aplicarea amnistiei şi
graţierii se face din oficiu. Dacă judecătorul de executare consideră că
nu este cazul de a se aplica amnistia sau graţierea, condamnatul
poate sesiza instanţa din care face parte judecătorul de executare,
pentru a soluţiona cererea de aplicare a graţierii.
§1. Liberarea condiţionată şi încetarea executării
pedepsei la locul de muncă
1) Liberarea condiţionată (art. 450)
În temeiul art. 59 şi urm. Cod penal, condamnatul la închisoare care a
executat o parte din pedeapsă prin privare de libertate, dacă este
stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare,
poate fi liberat condiţionat înainte de executarea în întregime a
pedepsei; pentru condamnaţii bolnavi, în vîrstă sau minori sînt
prevăzute condiţii de liberare mai favorabile.
Procedura liberării condiţionate are caracter jurisdicţional, deoarece
se dispune de instanţa de judecată după o şedinţă publică şi
contradictorie. Sînt două căi de a sesiza instanţa de judecată:
– propunerea făcută de comisia ce funcţionează la locul de
deţinere, cu participarea procurorului, care se înaintează
instanţei de judecată în vederea acordării liberării condiţionate;
– cererea celui condamnat, ce se introduce de îndată ce sînt
îndeplinite condiţiile de durată a privării de libertate.
La propunere sau la cerere se anexează procesul-verbal al comisiei de
propuneri, cu aprecierea acesteia.
Instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază teritorială se află
locul de deţinere. Pentru militarul condamnat devenit inapt serviciului,
competent este tribunalul militar în a cărui rază teritorială se află
închisoarea militară. Constatînd că sînt întrunite condiţiile cerute de
lege, instanţa dispune, prin sentinţă, liberarea condiţionată a
condamnatului care, în stare de libertate, se consideră că execută
pedeapsa pînă la împlinirea termenului de pedeapsă. Cînd nu sînt
întrunite condiţiile cerute de lege, judecătoria respinge propunerea
sau cererea de liberare condiţionată şi fixează un nou termen de cel
mult un an pentru reînnoirea cererii sau propunerii. La termenul fixat
se face o nouă propunere sau o nouă cerere de liberare condiţionată,
asupra căreia se va pronunţa judecătoria competentă.
 DPP–ps–294
Sentinţa judecătoriei este supusă, după caz, apelului sau recursului,
dar termenul de apel şi de recurs este redus la 3 zile, fiind în discuţie
starea de libertate a unei persoane. În cazul în care s–a admis
propunerea sau cererea şi condamnatul a fost liberat condiţionat,
apelul şi recursul procurorului este suspensiv de executare, în sensul
că cel condamnat nu este pus în libertate pînă ce nu se soluţionează
calea de atac.
Săvîrşirea unei infracţiuni după liberarea condiţionată, dar în perioada
cît pedeapsa este considerată în executare (pînă la expirarea
termenului de pedeapsă) atrage revocarea liberării condiţionate.
Instanţa care judecă noua infracţiune, în caz de condamnare, va putea
dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea ei, în care
caz pedepsele se contopesc, cu aplicarea unui spor; în cazurile
prevăzute de lege revocarea este obligatorie. Dacă instanţa care a
judecat noua infracţiune nu s–a pronunţat asupra revocării liberării
condiţionate, judecătoria şi, după caz, tribunalul militar în a cărui rază
teritorială se află locul de deţinere sau închisoarea militară se vor
pronunţa, prin sentinţă, asupra liberării condiţionate. Ca şi la liberarea
condiţionată, sentinţa poate fi atacată cu apel sau recurs, în termen
de 3 zile. Instanţa în faţa căreia hotărîrea rămîne definitivă este
obligată să comunice locului de deţinere copia de pe dispozitivul prin
care s–a dispus revocarea liberării condiţionate.
1) Încetarea executării pedepsei la locul de muncă
(art. 450 1)
În cazul în care condamnatul a executat o parte din durata pedepsei
cu executare la locul de muncă şi a dat dovezi temeinice de
îndreptare, a avut o conduită bună, a fost disciplinat şi stăruitor în
muncă, la cererea sa ori a conducerii unităţii unde condamnatul îşi
desfăşoară activitatea, instanţa poate dispune încetarea executării
pedepsei. Dispoziţiile care reglementează soluţiile pe care le poate
pronunţa judecătoria cu privire la liberarea condiţionată, cele care se
referă la fixarea unui termen pentru reînnoirea cererii, la revocarea
încetării şi la căile de atac se aplică corespunzător şi încetării
executării pedepsei la locul de muncă.
O copie de pe dispozitivul hotărîrii se comunică, de către instanţa
unde aceasta a rămas definitivă, unităţii unde se execută pedeapsa,
precum şi organului de poliţie din localitatea unde îşi are sediul
unitatea.
I.2. Procedura la instanţa de executare
1) Măsuri premergătoare şedinţei de judecată
Cazurile de schimbări şi modificări de pedepse, de amînare şi de
întrerupere a executării pedepsei închisorii, de liberare condiţionată şi
de încetare a executării pedepsei la locul de muncă au o procedură
comună de judecare şi de soluţionare. După caz, ele sînt de
competenţa instanţei de executare, a instanţei în a cărei rază
teritorială se află locul de deţinere sau unitatea unde cel condamnat
execută pedeapsa la locul de muncă. Sesizarea instanţei se face,
după caz, din oficiu, de cătra procuror sau de către condamnat.
Competenţa de executare este determinată prin lege, în sensul că
instanţa de executare este competentă atunci cînd condamnatul se
află în stare de libertate, iar instanţa de la locul de deţinere sau al
unităţii unde se prestează munca este competentă în cazul în care
condamnatul este deţinut sau execută pedeapsa la locul de muncă.
Compunerea instanţei este cea prevăzută pentru judecata în primă
instanţă, care, prin modificarea L.O.J. intervenită prin Legea nr.
 DPP–ps–295
142/1997, este de un singur judecător la instanţele civile şi de doi
judecători la cele militare.
Procedura de judecată are loc cu citarea părţilor interesate, ceea ce
înseamnă condamnatul şi partea vătămată. Condamnatul arestat este
adus la judecată numai în cazul în care i s–ar putea agrava situaţia
sau cînd instanţa consideră necesară aducerea sa. Sînt cazuri în care
în mod evident se ajunge la agravarea situaţiei condamnatului (ca:
revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei, aplicarea
recidivei, constatarea de acte materiale aprţinînd aceleiaşi
infracţiuni), raţiune pentru care aducerea condamnatului arestat este
obligatorie; în celelalte cazuri (contopirea de pedepse, amînarea sau
întreruperea executării pedepsei, liberarea condiţionată) condamnatul
este adus la judecată numai cînd instanţa consideră necesar spre a
obţine unele date, spre a verifica starea sa fizică şi psihică etc.
Aducerea condamnatului în aceste cazuri fiind doar o recomandare,
nu poate opera o nulitate dacă instanţa nu a dispus aducerea.
În cazul în care condamnatul se află în stare de deţinere sau într–un
institut medical-educativ, militar în termen, militar cu termen redus,
rezervist concentrat, elev al unei unităţi militare de învăţămînt sau
internat într–un centru de reeducare, trebuie să fie asistat de un
avocat; pentru aceasta se apelează la baroul de avocaţi pentru a se
desemna un apărător din oficiu, a cărei împuternicire încetează la
prezentarea unui avocat ales. Participarea procurorului este
obligatorie.
2) Procedura de judecată (art. 460)
Judecarea sesizării sau a cererii privind executarea are loc în şedinţă
publică, orală, nemijlocită şi contradictorie. Cînd cererea sau sesizarea
se întemeiază pe anumite dovezi, acestea trebuie produse în cursul
şedinţei de judecată, cum ar fi împrejurarea care atrage revocarea
sau anularea suspendării executării pedepsei, existenţa unei hotărîri
privind alte acte materiale aparţinînd aceleiaşi infracţiuni,
împrejurarea care motivează cererea de amînare sau întrerupere a
executării pedepsei.
După ce s–au administrat probele necesare, se dă cuvîntul
procurorului, dacă acesta a făcut sesizarea sau instanţa s–a sesizat
din oficiu, care argumentează temeinicia ei şi dispoziţia legală care o
face aplicabilă, cerînd totodată rezolvarea în sensul solicitat. Partea
vătămată, dacă este prezentă, se poate alătura la concluziile
procurorului sau poate susţine că sesizarea nu este întemeiată.
Condamnqtul are cuvîntul, personal sau prin apărătorul său, pentru a
argumenta că solicitarea procurorului, dacă este împotriva sa, nu este
întemeiată, ori, dimpotrivă, că este de acord cu aceasta dacă îi este
profitabilă. Cînd cererea aparţine condamnatului, primul cuvînt îl are
acesta, pentru a–şi susţine cererea, apoi are cuvîntul partea vătămată
şi în final procurorul, care pune concluzii cu privire la legalitatea şi
temeinicia solicitării condamnatului.
Rezolvarea sesizării sau a cererii privind executarea se dispune prin
sentinţă motivată. Procurorul şi condamnatul pot declara apel sau
recurs împotriva hotărîrii pronunţate. În afară de cazurile de liberare
condiţionată şi de încetare a executării pedepsei la locul de muncă,
pentru care termenul de apel şi de recurs este de 3 zile, în toate
celelalte cazuri termenul este de 10 zile. La judecarea şi soluţionarea
cererii sînt aplicabile dispoziţiile generale privind judecata în primă
instanţă, care nu sînt contrare dispoziţiilor speciale care
reglementează aceste cazuri date spre rezolvare instanţei de
executare sau celei corespunzătoare de la locul de deţinere a
condamnatului.
 DPP–ps–296
Soluţia definitivă dată în aceste proceduri privind executarea se
comunică instanţei de executare, spre a se înscrie în registrul de
executări penale şi în dosarul corespunzător.
I.3. Contestaţia la executare
§1. Cazurile de contestaţie la executare
1) Natura juridică a contestaţiei la executare
În Codul de procedură penală din 1936 “contestaţia la executarea
hotărîrilor de condamnare” era inclusă între căile de atac
extraordinare, cuprinzînd atît cazurile care se regăsesc actualmente la
contestaţia în anulare, cît şi cele care se includ în contestaţia la
executare. Titulatura de contestaţie la executare nu era conformă cu
reglementarea căilor de atac extraordinare, care puteau atrage
desfiinţarea hotărîrilor penale definitive de condamnare, şi nu
executarea lor. Pentru a corecta titulatura, în 1960 s–a modificat
titulatura Cap. III şi în loc de “contestaţia la executarea hotărîrilor de
condamnare” s–a adoptat denumirea de “contestaţia”, justificîndu–se
astfel încadrarea ei între căile de atac extraordinare. În acelaşi timp,
au fost reglementate două forme ale contestaţiei: contra hotărîrii şi
contra executării; prin cazurile la care se referea, contestaţia contra
hotărîrii se încadra printre căile de atac extraordinare, dar contestaţia
contra executării depăşea acest cadru.
Codul de procedură penală din 1968 a dat o reglementare corectă
contestaţiei; cazurile de contestaţie contra hotărîrii au fost preluate de
contestaţia în anulare, care este o cale de atac extraordinară, iar
cazurile de contestaţie contra executării au fost trecute printre
cazurile contestaţiei la executare, care a fost scoasă dintre căile de
atac extraordinare şi trecută în Titlul III privitor la Executarea
hotărîrilor penale. Reglementarea actuală curmă orice discuţie potrivit
căreia contestaţia la executare ar constitui o cale de atac
extraordinară, ceea ce duce la concluzia cu caracter general că prin
contestaţie la executare nu se poate schimba sau modifica solu ţia
care a căpătat autoritate de lucru jduecat. Deci contestaţia la
executare este doar un mijloc procesual, cu caracter jurisdicţional,
care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărîrii penale
definitive, dacă s–a ivit un incident prevăzut de lege pînă în acest
moment, în cursul executării pedepsei, dacă incidentul s–a ivit în
perioada executării ei şi chiar după ce s–a executat pedeapsa, dar în
legătură cu executarea ei. Este un mijloc procesual de a se asigura
punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărîrii penale
definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de
drept penal şi de drept procesual penal care se referă la executarea
unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, legea
prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea
condamnării, dar exclude posibilitatea ca pe această cale să fie
afectată autoritatea de lucru judecat.
2) Cazurile de contestaţie la executare
În art. 461 se prevăd patru cazuri de contestaţie la executare; ultimul
caz avînd în vedere şi “orice alt incident în cursul executării”, se lasă
posibilitatea ca jurisprudenţa să admită contestaţia la executare şi
pentru incidente care nu sînt nominalizate de lege, dar care
îndeplinesc cerinţele legii.
a) Cînd s–a pus în executare o hotărîre care nu
era definitivă
S–au arătat cazurile în care hotărîrea penală rămîne definitivă, printre
care şi situaţiile în care nu s–a făcut apel sau recurs în termenul
prevăzut de lege. Atunci cînd termenul de apel sau de recurs curge de
 DPP–ps–297
la comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărîrii de condamnare,
este posibil ca judecătorul delegat să reţină că în termenul legal, dar
pe care l–a calculat în mod greşit că începe să curgă de la pronunţare,
nu s–a declarat apel sau recurs, astfel încît, socotind că hotărîrea a
rămas definitivă, a procedat la punerea ei în executare. Partea pentru
care termenul de apel sau de recurs curge de la comunicarea unei
copii de pe dispozitivul hotărîrii, poate face contestaţie contra
executării hotărîrii şi, dovedind că aceasta nu a rămas definitivă,
fiindcă termenul de apel sau de recurs, în lipsa comunicării, nu a
începută să curgă, să ceară anularea executării. După admiterea
contestaţiei şi anularea executării, instanţa de executare dispune
comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărîrii părţii în drept,
pentru a începe să curgă termenul de apel sau de recurs. Se pot întîlni
şi alte situaţii cînd se pun în executare dispoziţii ale unei hotărîri care
nu este definitivă şi care sînt supuse contestaţiei la executare.
b) Cînd executarea este îndreptată împotriva
altei persoane decît cea prevăzută în
hotărîrea de condamnare
Acest caz, destul de rar întîlnit în practică, presupune că executarea
nu s–a îndreptat împotriva persoanei condamnate, ci a unei alte
persoane, cu acelaşi nume şi prenume, dar cu alte date de identitate.
Prin contestaţia la executare această persoană poate să dovedească
că nu este persoana condamnată şi să ceară încetarea executării
împotriva sa, urmînd a fi pusă în executare condamnarea împotriva
persoanei real condamnate. Prin contestaţia la executare,
condamnatul nu poate cere instanţei să stabilească nevinovăţia sa,
aceasta putîndu–se obţine numai printr–o cale de atac extraordinară,
ci doar constatarea că nu există identitate între persoana sa şi
persoana condamnată.
c) Cînd se iveşte vreo nelămurire cu privire la
hotărîrea care se execută sau vreo
împiedicare la executare
Poate exista nelămurire la o hotărîre penală de condamnare cu
executare la locul de muncă dacă s–a omis a se trece care este
unitatea unde va presta munca cel condamnat sau se dispune
computarea detenţiei preventive, fără a se indica durata de timp
computată; în aceste cazuri, prin contestaţie la executare se poate da
lămurirea necesară, indicîndu–se unitatea unde se va presta munca
sau durata care se compută din pedeapsă.
Există împiedicare la executare cînd, deşi executarea hotărîrii
definitive a fost suspendată într–o cale de atac extraordinară,
persoana condamnată este privată de libertate în executarea
pedepsei între timp suspendate; prin contestaţie la executare se pot
anula formele de executare a pedepsei, ca urmare a suspendării
executării dispusă de instanţa competentă.
d) Cînd se invocă amnistia, graţierea sau orice
altă cauză de stingere sau de micşorare a
pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în
cursul executării
Amnistia poate constitui un caz de contestaţie la executare numai
atunci cînd a intervenit după ce hotărîrea de condamnare a rămas
definitivă, iar înlăturarea executării pedepsei nu s–a făcut din oficiu de
către judecătorul delegat, sau acesta a respins cererea de aplicare a
amnstiei sub motivaţia că cel condamnat este exceptat de lege; prin
contestaţie la executare se poate obţine de la instanţa de executare
aplicarea amnstiei omise sau refuzate de a fi aplicată. În cazul în care
amnistia a intervenit în cursul judecăţii, iar instanţa a considerat că nu
 DPP–ps–298
se aplică inculpatului, soluţia dată nu poate fi atacată prin contestaţie
la executare, ci numai prin recurs în anulare. Dacă instanţa de recurs
a omis să aplice amnistia intervenită în cursul judecăţii, deşi era
operantă în cauză, se poate cere, pe calea contestaţiei în anulare,
întemeiată pe art. 386 lit. c, să fie luată în considerare şi, după
admiterea contestaţiei în anulare, să se dispună încetarea procesului
penal.
Jurisprudenţa a considerat, însă, admisibilă aplicarea amnistiei prin
intermediul contestaţiei la executare atunci cînd s–a avut în vedere
constatarea că cel condamnat nu mai este în stare de recidivă
datorită intervenţiei amnistiei199.
Prin contestaţie la executare se poate invoca prescripţia executării
pedepsei (art. 125 Cod penal), nu şi a răspunderii penale, căci aceasta
trebuie să fie aplicată prin hotărîrea pusă în executare. Graţierea
pedepsei, intervenită în cursul executării hotărîrii, se aplică de către
judecătorul delegat cu executarea; însă cînd acesta consideră că
graţierea condiţionată nu operează în cazul unui anumit condamnat,
acesta poate introduce contestaţie la executare ca, prin procedură
jurisdicţională, să se stabilească dacă i se aplică sau nu graţierea.
Legea se referă la orice altă cauză de stingere sau de micşorare a
pedepsei. În caz de adulter, soţul inocent poate cere, după rămînerea
definitivă a hotărîrii, încetarea executării pedepsei (art. 304 al. 3 Cod
penal); cînd după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare
intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s–
a pronunţat condamnarea, poate fi folosită contestaţia la executare
pentru încetarea executării pedepsei, a măsurilor de siguranţă şi a
măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi (art. 12 Cod penal);
de asemenea, se poate cere reducerea obligatorie ori facultativă a
pedepsei ce mai este de executat (art. 14 şi 15 Cod penal);
contestaţia la executare este admisibilă numai dacă legea nouă a
intervenit în cursul executării pedepsei, nu şi după executarea ei în
întregime.
În fine, acest caz se referă la orice alt incident ivit în cursul executării
pedepsei200.
Pentru ca un “incident” să poată forma caz de contestaţie la
executare se cer îndeplinite două condiţii:
– incidentul să se ivească în cursul executării pedepsei – deci o
împrejurare ce nu putea fi avută în vedere la pronunţarea
hotărîrii de condamnare, deoarece altfel neaplicarea sa de
către instanţă este o eroare de judecată ce nu poate fi
înlăturată decît printr–o cale de atac extraordinară201;

199 Dacă un inculpat a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune, cu

reţinerea stării de recidivă, iar ulterior intervine un act de graţiere, inaplicabil
recidiviştilor, poate cere, prin contestaţie la executare, să se constate că
între timp infracţiunea pentru care fusese condamnat în stare de recidivă a
fost amnistiată; fiind înlăturat primul termen al recidivei, condamnatul nu mai
este recidivist, fiindu–i aplicabil actul de graţiere. Contestaţia la executare
poate avea, însă, ca obiect numai constatarea că cel condamnat nu mai este
recidivist pentru a i se aplica actul de graţiere; toate celelalte dispoziţii ale
hotărîrii definitive rămîn în vigoare, inclusiv pedeapsa aplicată iniţial.
200 În practică s–au considerat ca incidente ce pot fi înlăturate prin
contestaţie la executare: cînd nu s–a dedus, prin hotărîrea definitivă, din
durata pedepsei durata reţinerii şi arestării preventive; cînd s–a cerut
schimbarea locului de muncă pe motiv de boală a condamnatului sau
reducerea activităţii unităţii, reevaluarea măsurii educative aplicate unui
inculpat minor pentru mai multe infracţiuni, din care numai unele au fost
graţiate.
 DPP–ps–299
– incidentul să se refere la executarea hotărîrii, fără să atragă
schimbări în dispozitivul hotărîrii definitive de condamnare, să
respecte deci autoritatea de lucru judecat202.
§1. Procedura contestaţiei la executare
1) Rezolvarea contestaţiei la executare
Instanţa competentă să rezolve contestaţia la executare este instanţa
de executare; dacă cel condamnat este deţinut sau execută pedeapsa
la locul de muncă, contestaţia se introduce la instanţa
corespunzătoare în grad în a cărei rază teritorială se află locul de
deţinere sau unitatea unde cel condamnat prestează munca.
Competenţa nu este alternativă, în sensul că se poate introduce
contestaţia la oricare dintre cele două instanţe, ci determinată în
raport cu situaţia celui condamnat, dacă se află sau nu deţinut în
cursul executării pedepsei sau la locul de muncă. De la această regulă
se face o excepţie pentru situaţia în care contestaţia se întemeiază pe
cazul de sub art. 461 lit. c – “cînd se iveşte vreo nelămurire cu privire
la hotărîrea care se execută sau vreo împiedicare de la executare” –
competenţa revenind instanţei care a pronunţat hotărîrea ce se
execută, căci aceasta poate da lămuririle necesare. În cazul în care
contestaţia este îndreptată împotriva actelor de executare privind
“confiscarea averii” dispusă înainte de 1991, competentă de a
soluţiona este instanţa civilă, potrivit legii civile.
Compunerea instanţei este cea prevăzută de lege pentru judecata în
primă instanţă (cu un singur judecător la instanţele civile şi doi
judecători la cele militare).
Procedura de judecată a contestaţiei la executare este cea prevăzută
pentru celelalte proceduri de executare (examinată anterior). În cursul
judecării contestaţiei se administrează probele necesare pentru
dovedirea cauzelor de stingere sau de micşorare a pedepsei sau
incidentul la executare invocat de condamnatul contestator.
Rezolvarea contestaţiei la executare diferă după cazul invocat:
– în primul caz, cînd hotărîrea nu este definitivă, se anulează
formele de executare şi se dispune îndeplinirea formalităţilor de
comunicare a copiei de pe dispozitiv celui în drept;
– în cazul cînd o altă persoană decît condamnatul este arestată în
executarea pedepsei, aceasta este pusă în libertate, iar
executarea continuă împotriva persoanei condamnate;
– dacă există vreo nelămurire, aceasta este lămurită şi
executarea poate avea loc în sensul lămuririi obţinute;

201 Practica judiciară a statuat că nu poate forma obiectul contestaţiei la

executare aplicarea stării de revidivă care nu fusese reţinută prin hotărîrea
de condamnare sau fusese greşit reţinută.
202 S–au considerat inadmisibile contestaţiile la executare prin care se
solicita schimbarea încadrării juridice şi reducerea pedepsei, în raport de o
reevaluare a pagubei sau ca urmare a declarării parţial neconstituţionale de
către Curtea Constituţională a unor dspoziţii privind infracţiunile contra
avutului obştesc, deoarece efectele deciziei Curţii Constituţionale nu
constituie un incident la executare; de asemenea, reexaminarea pedepsei
pentru care s–a aplicat în mod greşit un act de graţiere prin hotărîrea de
condamnare ori reexaminarea cuantumului pagubei stabilită printr–o hotărîre
definitivă sau calculul greşit de către instanţa de fond a unui rest de
pedeapsă neexecutat. Nu este admisibilă contestaţia la executare şi atunci
cînd sînt prevăzute proceduri speciale la executare, cum ar fi liberarea
condiţionată sau întreruperea executării pedepsei pe caz de boală; în fine, pe
calea contestaţiei la executare nu se poate reveni asupra unor măsuri de
siguranţă deja executate, cum ar fi restituirea unor lucruri confiscate şi
trecute în patrimoniul statului.
 DPP–ps–300
– în cazul prevăzut în art. 461 lit. d, rezolvarea trebuie să
corespundă obiectului contestaţiei, prin încetarea executării în
caz de amnistie, graţiere, prescripţie, computarea duratei
arestării preventive, dacă aceasta nu s–a dispus prin hotărîrea
de condamnare, micşorarea pedepsei în cazul intervenirii unei
legi noi etc.
1) Contestaţia privitoare la despăgubirile civile şi
amenzile judiciare (art. 463)
În cazul în care contestaţia se referă la modul în care se execută
dispoziţiile civile ale hotărîrii sau cheltuielile judiciare acordate
părţilor, este competentă instanţa de executare, în primele două
cazuri de contestaţie, iar în cel de–al treilea (lit. c) instanţa care a
pronunţat hotărîrea ce se execută. Al patrulea caz se referă numai la
latura penală.
Procedura de rezolvare este aceeaşi ca şi la contestaţia în executare a
dispoziţiilor penale, aplicîndu–se regulile de procedură penală.
Contestaţia contra actelor de executare privind confiscarea averii se
soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile.
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare (art. 464) este de
competenţa instanţei care le–a pus în executare, iar rezolvarea se
face după aceleaşi reguli exaaminate anterior.
 T
DPP–ps–301
i
t
l
u
l
V
I
P
R
O
C
E
D
U
R
I
L
E

S
P
E
C
I
A
L
E
Ca
p.
I. P
r
o
c
e
d
u
r
i
l
e

s
p
e
c
i
a
l
e

d
e

u
r
m
ă
 DPP–ps–302
Normele de drept cuprise în partea generală a Codului de procedură
penală şi normele de drept care reglementează urmărirea penală,
judecata şi executarea hotărîrilor penale cuprinse în partea specială a
Codului sînt prevăzute a fi aplicate în toate cauzele penale, fără
deosebire de tipul şi gravitatea infracţiunilor săvîrşite, de vîrsta,
profesia şi statutul juridic al celor care le–au săvîrşit. În concepţia
legiuitorului, aceste norme juridice, aplicabile oricăror cauze penale,
sub denumirea de procedura de drept comun sau procedura
obişnuită, sînt de natură să asigure cel mai bine aflarea adevărului în
fiecare cauză penală şi soluţionarea acestora potrivit legii. Ca urmare,
procedura obişnuită sau de drept comun reprezintă cadrul normal al
desfăşurării procesului penal.
Practica legislativă din cele mai multe ţări a cunoscut şi aşa-numitele
“proceduri speciale” de urmărire şi de judecată în acele cazuri în care
există factori care să justifice urgentarea desfăşurării procesului
penal, garanţii speciale în vederea ocrotirii unor categorii de infractori,
solemnitatea corespunzătoare inculpaţilor cu funcţii de răspundere în
stat etc. Ca urmare, a apărut practica legiferării unor proceduri
speciale, cu elemente derogatorii de la procedura obişnuită. Aşa s–a
procedat cu regulile de competenţă privind pe demnitari, militari,
magistraţi; cu regulile privind asistenţa juridică obligatorie a militarilor
în termen sau cu termen redus, a celor deţinuţi sau internaţi medical,
a celor ce nu–şi pot face singuri apărarea. Însă cînd se au în vedere un
complex de derogări de la procedura obişnuită, legiuitorul procedează
la reglementarea unor proceduri speciale, înscrise în partea specială a
Codului de procedură penală sau în legi speciale, cuprinzînd norme de
procedură penală derogatorii de la procedura obişnuită.
Se poate defini procedura specială ca un complex de norme de
drept procesual penal care instituie, pentru anumite cauze penale, o
desfăşurare a procesului penal parţial diferită de procedura obişnuită.
Procedura specială, cuprinzînd norme speciale faţă de normele
generale ale procedurii obişnuite, are faţă de aceasta poziţia normelor
speciale faţă de normele generale. Normele speciale nu se aplică
decît în cauzele în care există o derogare expresă de la procedura
obişnuită; procedura specială se realizează şi prin normele procedurii
obişnuite pentru toate chestiunile pentru care nu se face nici o
derogare în reglementarea procedurii speciale; o normă privind
procedura specială derogă întotdeauna de la procedura obişnuită, în
timp ce o normă generală posterioară uneia speciale nu abrogă norma
specială derogatorie decît în cazul în care se prevede în mod expres.
Ca urmare a acestor relaţii între procedura obişnuită şi procedura
specială, în reglementarea unei astfel de proceduri legiuitorul trebuie
să aibă în vedere următoarele îndatoriri:
– să stabilească cu precizie cauzele în care se aplică procedura
specială, normele derogatorii fiind de strictă interpretare;
– să prevadă normele derogatorii de la procedura obişnuită astfel
încît să dea formă unei proceduri speciale, şi nu numai unor
elemente de derogare;
– să precizeze că acolo unde nu se derogă se aplică normele
procedurii obişnuite.
1) Criterii de reglementare a procedurilor speciale
de urmărire şi de judecată a unor cauze penale
Un criteriu de reglemntare a unor proceduri speciale îl constituie
anumite stări şi calităţi ale persoanei trase la răspundere penală.
Starea de minoritate a infractorului impune un mod speical de
urmărire şi de judecată, care să întărească protecţia sa procesuală,
 DPP–ps–303
avînd în vedere lipsa de maturitate a minorilor203. Calitatea de militar
a inculpatului determină, în unele legislaţii, o procedură specială de
urmărire şi de judecată, în faţa unor instanţe speciale204. Calitatea de
magistrat sau de demnitar poate determina o procedură specială de
urmărire şi de judecată205. În raport de calitatea persoanei urmărite
sau judecate, actualul Cod de procedură penală român a menţinut
numai procedura specială de urmărire şi de judecată a infractorilor
minori.
Un alt criteriu pentru instituirea unei proceduri speciale de urmărire
sau de judecată îl poate constitui infracţiunea săvîrşită şi condiţiile în
care a fost descoperită. Acest criteriu poate determina instituirea unei
proceduri care să asigure o mai fermă şi rapidă apărare a valorilor
avute în vedere de legea penală, prin simplificarea şi urgentarea
procedurii de urmărire şi de judecată sau prin măsuri de apărare a
patrimoniului statului sau a siguranţei naţionale206. Reglementarea
actuală a menţinut numai procedura urgentă de urmărire şi de
judecată a infracţiunilor flagrante; o procedură specială pentru
infracţiunile de corupţie care nu sînt flagrante a fost instituită prin
Legea nr. 83/1992207.
I.2. Procedura specială de urmărire şi de judecare
a unor infracţiuni flagrante
§1. Noţiunea de infracţiune flagrantă
1) Justificarea unei proceduri speciale pentru unele
infracţiuni flagrante
Practica autorităţilor judiciare a învederat că în anumite cazuri, cînd
vinovăţia inculpatului poate fi stabilită cu certitudine din primele
momente ale săvîrşirii infracţiunii, devine necesară simplificarea
procedurii de cercetare şi de judecată, pentru a se putea pronunţa cît
mai repede condamnarea penală a infractorilor. O astfel de procedură
simplificată şi rapidă s–a adoptat în special în cazul infracţiunilor
203 În multe legislaţii, printre care şi în Codul de procedură penală din 1968,
judecarea minorilor infractori este încredinţată unor tribunale speciale, în
compunerea cărora intră magistraţi cu o pregătire adecvată.
204 înainte de 1952, Codul Justiţeii Militare cuprindea atît diszpoiţii penale,
cît şi de procedură penală, constituind astfel o procedură specială
reglementată de o altă lege decît Codul de procedură penală; în Franţa şi
astăzi procedura de judecată a militarilor este reglementată de Codul Justiţiei
Militare din 1965.
205 Codul de procedură penală din 1936 prevedea o procedură specială de
urmărire şi de judecată a magistraţilor şi a înalţilor demnitari; în Franţa există
proceduri speciale de judecată a demnitarilor în faţa Înaltei Curţi de Justiţie şi
la Curtea de Siguranţă a Statului.
206 Codul de procedură penală din 1936, în modificările aduse în 1957, a
instituit o procedură pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor flagrante,
simplificată faţă de procedura obişnuită, cu luarea obligatorie a măsurilor
preventive şi cu reducerea duratei de urmărire şi de judecată; imediat după
aceasta, în scopul apărării orînduirii socialiste, a fost introdusă o procedură
specială de urmărire şi de judecată a infracţiunilor contra avtului obştesc şi a
infracţiunilor pentru care legea penală prevedea executarea pedepsei
închisorii într–o colonie de muncă, cu unele dispoziţii aplicabile şi
infracţiunilor contra securităţii statuluii; de asemenea, Codul anterior
prevedea o procedură specială în materie de fals, pentru infracţiunile de
presă şi infracţiunile de audienţă.
207 De reţinut că la Congresul al XIV–lea al Asociaţiei Internaţionale de Drept
Penal, rezoluţia secţiunii a III–a cu tema de procedură penală a dat
recomandarea, pentru perioad actuală de creştere a infracţionalităţii sub
forme diferite, că se justifică proceduri speciale pentru combaterea
criminalităţii organizate şi a celei economice, a criminalităţii internaţionale,
dar şi aşa-numitei “mica delicvenţă”.
 DPP–ps–304
flagrante; pe de o parte, prinderea infractorului în momentul săvîrşirii
infracţiunii sau imediat după aceasta înlătură o probaţiune de durată,
prinderea în flagrant fiind considerată o dovadă suficientă de
vinovăţie; pe de altă parte; modul în care a fost prins făptuitorul
asupra faptei stîrneşte indignarea populaţiei şi, ca urmare, necesită o
ripostă imediată din partea justiţiei, ceea ce implică urgenţă în
urnărire şi în judecată. Se asigură totodată şi contribuţia cetăţenilor la
combaterea infracţiunilor, prin dreptul acordat acestora de a prinde
pe făptuitor în cazul infracţiunilor flagrante şi de a–l preda poliţiei. Se
pune astfel accentul pe prevenirea săvîrşirii de infracţiuni, dată fiind
riposta fermă şi imediată desfăşurată de autoritatea judiciară.
În dezvoltarea legislaţiei noastre de procedură penală s–au prevăzut
fie dispoziţii speciale pentru urmărirea şi judecarea infracţiunilor
flagrante, fie chiar proceduri speciale determinate de aceste
infracţiuni208.
2) Noţiunea de infracţiune flagrantă
În art. 465 se dă definiţia infracţiunii flagrante, în sesnul că este
infracţiunea descoperită în momentul săvîrşirii sau imediat după
săvîrşire. Această definiţie se referă la infracţiunea tipică flagrantă,
căci legea prevede şi o infracţiune denumită cvasiflagrantă.
“Descoperirea” presupune că a fost constatată fapta în momentul
săvîrşirii sau imediat după săvîrşire; legea referindu–se la “săvîrşirea
infracţiunii”, se aplică dispoziţiile art. 144 Cod penal, care înţelege
prin această sintagmă “săvîrşirea oricăreia din faptele pe care legea
le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă, precum şi
participarea la comiterea acestora ca autor, instigator sau complice”.
În Codul de procedură penală anterior se prevedea că infracţiunea
continuă se consideră flagrantă pînă la încetarea acţiunii delictuoase;
fără a exista vreo dispoziţie specială în Codul actual pentru
infracţiunea continuă, se poate considera că aceasta este flagrantă
dacă se descoperă înainte de încetarea acţiunii infracţionale. În ce
priveşte infracţiunea continuată, dacă a fost descoperit în momentul
săvîrşirii sau imediat după săvîrşire unul din actele materiale care o
compun, nu pot fi considerate în flagranţă şi celelalte acte săvîrşite
anterior, căci acestea trebuie dovedite printr–o procedură obişnuită de
probaţiune. Infracţiunea complexă este flagrantă dacă toate acţiunile
infracţionale care o compun au fost descoperite în momentul săvîrşirii
sau imediat după săvîrşirea lor.
Descoperirea infracţiunii trebuie făcută în momentul săvîrşirii sau
imediat după săvîrşire; dacă momentul săvîrşirii este determinabil de
descoperirea infracţiunii în cursul efectuării acţiunii prevăzute de lege
şi a producerii rezultatului, pentru determinarea perioadei de
“imediat” după săvîrşire, legea nu are nici o precizare, dînd un sens
general de “aproape în timp” de momentul săvîrşirii infracţiunii;
aceasta poate însemna un timp calculat în minute, dar, dacă
împrejurările săvîrşirii infracţiunii o cer, chiar o perioadă mai
208 Sub Codul de procedură penală din 1864, care dădea o definiţie
infracţiunilor flagrante, s–a adoptat Legea din 1913 a “micului parchet”, prin
care se simplifica trimiterea în judecată şi judecata unor infracţiuni săvîrşite
în stare de flagranţă. Conţinutul general al acestei legi a fost inclus în Codul
de procedură penală din 1936 care, fără a carcteriza urmărirea şi judecata
infracţiunilor flagrante ca o procedură specială, cuprindea dispoziţii speciale
atît pentru cercetarea acestor infracţiuni, cît şi pentru judecata lor.
Prin Decretul nr. 324/1957 s–au introdus în Codul anterior, între procedurile
speciale, şi “Procedura urgentă de urmărire sau judecată pentru anumite
pricini”, care se referea în principal la infracţiunile flagrante. O astfel de
procedură a fost reglementată şi de Codul de procedură penală din 1968 (art.
465–479).
 DPP–ps–305
îndelungată, cum ar fi urmărirea de către poliţei a infractorului care a
fugit de la locul unde a săvîrşit infracţiunea şi a fost prins prin această
urmărire.
Caracterul tipic al infracţiuni flagrante implică şi prinderea
făptuitorului în momentul săvîrşirii infracţiunii sau imediat după
săvîrşirea ei. Această condiţie, deşi nu este expres prevăzută de lege,
se subînţelege în raport de justificarea procedurii urgente a
infracţiunilor flagrante; dacă nu se ştie cine este făptuitorul, nu există
dovada evidentă a vinovăţiei sale, deci nu se justifică folosirea unei
proceduri urgente şi simplificate; de asemenea, legea prevede că
orice persoană are dreptul să prindă pe făptuitor, iar organul de
urmărire penală întocmeşte un proces-verbal în care consemnează
declaraţiile învinuitului şi dispune reţinerea sa, ceea ce implică
cunoaşterea făptuitorului din primul moment al descoperirii faptei sau
imediat după săvîrşirea ei.
Potrivit art. 465 al. 2, este, de asemenea, considerată flagrantă şi
infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvîrşire:
– este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de
strigătul public;
– este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme,
instrumente sau orice alte obiecte de natură a–l presupune
participant la infracţiune.
În aceste cazuri infracţiunea este denumită cvasiflagrantă pentru că,
deşi nu îndeplineşte cerinţele flagranţei (descoperirea ei în momentul
săvîrşirii sau imediat după săvîrşire) se află în condiţiile în care
făptuitorul a fost văzut şi urmărit după descoperirea infracţiunii sau a
fost găsit în circumstanţe (la locul infracţiunii, cu arme, instrumente
sau obiecte) care conduc la concluzia că a participat la săvîrşirea
infracţiunii. Urmărirea făptuitorului de persoana vătămată care–l
acuză de comiterea infracţiunii, de martorii oculari care l–au văzut
săvîrşind infracţiunea sau de strigătul public (reacţia cetăţenilor
imediat după săvîrşirea infracţiunii) constituie suficiente dovezi care
să confirme învinuirea ce i se aduce. Nu poate fi însă cvasiflagranţă
atunci cînd, după un anumit timp, făptuitorul este recunoscut
întîmplător de persoana vătămată, de martori, ca fiind acela care ar fi
comis infracţiunea, sau care ar fi găsit întîmplător, la o verificare de
rutină, cu arme, instrumente sau alte obiecte care ar fi putut fi folosite
la comiterea infracţiunii; legea cere pentru flagranţă ca făptuitorul să
fie “urmărit” sau “surprins”, ceea ce presupune o acţiune care să fie
situată în timp aproape de momentul comiterii infracţiunii şi să ducă
la presupunerea că el este persoana care s–a implicat în săvîrşirea
infracţiunii.
Deci procedura urgentă a unor infracţiuni flagrante solicită, în primul
rînd, condiţia ca infracţiunea să îndeplinească cerinţele flagranţei
propriu-zise sau ale cvasiflagranţei, constatate de un organ de
urmărire penală, sesizat cu săvîrşirea infracţiunii, într–un proces-
verbal de infracţiune flagrantă. Acest proces-verbal nu numai că este
mijlocul de probă prin care se stabileşte săvîrşirea infracţiunii, dar
este şi actul prin care se constată flagranţa; fără o astfel de
constatare nu se poate deschide procedura specială urgentă de
urmărire şi de judecată a unor infracţiuni flagrante.
Codul de procedură penală prevede, însă, pentru deschiderea
procedurii penale, în afară de constatarea flagranţei, şi alte condiţii
care se referă la gravitatea infracţiunii, exprimată prin pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune, precum şi săvîrşirea ei în
anumite locuri stabilite de lege. Dacă astfel de condiţii nu sînt
îndeplinite, nu se poate desfăşura această procedură urgentă.
 DPP–ps–306
Codul de procedură penală are unele dispoziţii speciale care se aplică
tuturor infracţiunilor flagrante sau cvasiflagrante, chiar dacă nu se
poate recurge la procedura urgentă; dintre acestea:
– în cazul infracţiunilor flagrante poliţistul poate efectua
percheziţii domiciliare fără autorizarea prealabilă a procurorului
(art. 101 al. 3);
– organele de constatare prevăzute în art. 214 şi 215 au obligaţia
să prindă şi să înainteze de îndată pe făptuitor procurorului,
împreună cu lucrările efectuate şi cu mijloacele de probă;
– se poate dispune reţinerea sau arestarea făptuitorului în
condiţiile în care pedeapsa pentru infracţiunea flagrantă este
mai mare de 3 luni (faţă de celelalte infracţiuni pentru care se
cere să fie mai mare de 1 an sau 2 ani – art. 148 lit. b);
– organul de urmărire penală este obligat să constate săvîrşirea
infracţiunii flagrante chiar în lipsa plîngerii prealabile, dacă
legea cere o astfel de plîngere (art. 280 al. 1).
Aceste dispoziţii se aplică, în măsura în care sînt compatibile cu
derogările prevăzute de procedura specială, şi infracţiunilor care
îndeplinesc condiţiile de a putea fi urmărite şi judecate după
procedura specială urgentă.
§1. Condiţiile ce trebuie îndeplinite ca infracţiunea
flagrantă să deschidă procedura specială
1) Infracţiunea flagrantă să fie pedepsită prin lege
cu închisoare mai mare de 3 luni şi cel mult 5 ani,
precum şi formele agravate ale acestei infracţiuni
(art. 466)
Impunînd această condiţie, legiuitorul a înţeles să nu admită aplicarea
procedurii urgente în cazul unor infracţiuni de minimă importanţă
(pedepsite cu amenda sau cu închisoare pînă la 3 luni), dar nici de
prea mare gravitate (stabilindu–se limita la cel mult 5 ani închisoare),
deoarece pentru infracţiunile lipsite de gravitate nu se justifică
această procedură, iar pentru cele mai grave trebuie să existe
garanţiile procedurii obişnuite.
S–au purtat discuţii asupra înţelesului noţiunii de “forme agravate” ale
infracţiunii pedepsite de lege cu cel mult 5 ani închisoare; s–a ajuns la
concluzia că legea nu se referă la săvîrşirea infracţiunii în
circumstanţele agravante prevăzute în art. 75 Cod penal, cum au
susţinut unii autori, ci la săvîrşirea ei în condiţiile ce determină
încadrarea într–o infracţiune calificată sau într–o formă agravată,
conform prevederilor din partea specială a Codului penal sau a altor
legi speciale, chiar dacă acestea atrag pedepse ce depăşesc 5 ani
închisoare209.
Agravarea pedepselor pentru numeroase infracţiuni, prin Legea nr.
140/1990, a determinat o reducere a sferei de aplicare a procedurii
urgente210.
1) Infracţiunea flagrantă trebuie să fie săvîrşită fie
în anumite localităţi, fie în anumite locuri în afara
acestor localităţi, prevăzute de lege (art. 466)
Legea se referă la:

209 Ultrajul fiind pedepsit cu închisoare între 3 luni şi 4 ani, încadrîndu–se în

limitele de cel mult 5 ani, va putea fi aplicată procedura urgentă în cazul
ultrajului cu violenţă, pedepsit cu închisoare de la 6 luni la 7 ani, fiind forma
agravată a primei infracţiuni.
210 Infracţiunilor contra patrimoniului, cărora înainte de 1996 li se putea
aplica procedura urgentă, astăzi fiind pedepsite chiar în forma lor simplă cu
pedepse care depăşesc 5 ani închisoare, nu li se mai poate aplica această
procedură,d eşi sînt de multe ori descoperite în stare de flagranţă.
 DPP–ps–307
– săvîrşirea infracţiunii flagrante în municipii şi oraşe, ţinîndu–se
seama de aglomeraţia care se poate produce şi de frecvenţa
infracţiunilor comise în aceste unităţi teritoriale;
– locuri situate în afara municipiilor şi oraşelor, dar care presupun
o anumită aglomeraţie, cum sînt mijloacele de transport în
comun, bîlciuri, tîrguri, porturi, aeroporturi, gări şi la orice loc
aglomerat, permanent sau temporar, din afara situaţiilor
arătate (de exemplu întrunire, competiţie sportivă, ceremonie
religioasă desfăşurată în afara oraşelor).
Condiţia de loc a săvîrşirii infracţiunii are în vedere în special
posibilitatea constatării infracţiunii în stare flagrantă, aglomeraţia dînd
posibilitatea existenţei unor martori oculari, a urmăririi şi prinderii
făptuitorului imediat după săvîrşirea infracţiunii, a intervenirii de
îndată a organelor de urmărire penală.
1) Introducerea plîngerii prealabile în termen de 24
de ore, cînd infracţiunea flagrantă este supusă
plîngerii prealabile a persoanei vătămate ce se
adresează organelor de urmărire penală
Şi infracţiunile supuse plîngerii prealabile pot fi descoperite în condiţii
de flagranţă; cum începerea urmăririi penale implică introducerea
plîngerii prealabile, iar procedura este de natură urgentă, ca o
condiţie pentru aplicarea procedurii urgente s–a prevăzut un termen
scurt de intervenţie, de 24 de ore; pe de o parte, infracţiunea
flagrantă să fie dintre acele infracţiuni pentru care plîngerea
prealabilă se introduce la organele de urmărire penală, (deci cu
excluderea infracţiunilor prevăzute în art. 279 al. 2 lit. a), iar pe de
altă parte, ca plîngerea prealabilă să fie introdusă în termen de cel
mult 24 de ore de la săvîrşirea infracţiunii flagrante. În cazul acestor
infracţiuni, organul de urmărire penală este obligat să constate, prin
proces-verbal, săvîrşirea infracţiunii flagrante şi să cheme persoana
vătămată pentru a o întreba dacă înţelege să facă plîngere prealabilă
în termenul de 24 de ore. Introducînd plîngerea prealabilă în acest
termen, persoana vătămată deschide posibilitatea aplicării procedurii
urgente şi a acestor infracţiuni.
2) Cazuri de neaplicare a procedurii urgente de
urmărire şi de judecare a infracţiunilor flagrante
(art. 479)
O infracţiune flagrantă, deşi îndeplineşte condiţiile prevăzute în art.
466, nu provoacă aplicarea procedurii urgente în următoarele situaţii:
a) Dacă este săvîrşită de un minor. Legea a stabilit o procedură
specială de urmărire şi de judecare a infractorilor minori, cu
garanţiile necesare de protecţie a acestei categorii de infractori,
astfel încît nu se poate înlocui cu această procedură urgentă, care
presupune mai puţine garanţii procesual penale.
b) Dacă infracţiunea face parte dintre infracţiunile prevăzute în art.
279 al. 2 lit. a. Şi pentru aceste infracţiuni este reglementată o
procedură atipică, deoarece plîngerea se adresează instanţei de
judecată, fără a se mai efectua urmărirea penală. De aceea
organul de urmărire penală este obligat să constate prin proces-
verbal săvîrşirea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 279
al. 2 lit. a, urmînd să trimită – dacă persoana vătămată o cere –
constatările făcute instanţei sesizate prin plîngerea prealabilă. În
aceste cazuri plîngerea prealabilă urmează regimul său firesc, în
sensul că se introduce în termen de două luni de la cunoaşterea
făptuitorului.
c) Infracţiunile prevăzute în art. 2 şi 3 din Decretul nr. 304/1974
pentru înfiinţarea şi organizarea de secţii maritime şi fluviale la
 DPP–ps–308
unele instanţe judecătoreşti şi unităţi de procuratură, cărora nu li
se aplică procedura urgentă chiar dacă sînt flagrante.
1) Infracţiuni concurente, indivizibile sau conexe (art.
476)
Există posibilitatea ca infracţiunea flagrantă, îndeplinind condiţiile de
gravitate şi de loc, să se afle în concurs, în stare de indivizibilitate sau
conexitate cu infracţiuni care nu sînt flagrante sau nu îndeplinesc
condiţiile cerute de lege pentru aplicarea procedurii urgente. Starea
de indivizibilitate, de conexitate şi de concurs de infracţiuni implică
legături care cer urmărirea şi judecarea împreună a tuturor
infracţiunilor. Legea rezolvă această situaţie în raport de posibilitatea
de a se urmări şi judeca separat infracţiunea flagrantă. În caz de
concurs de infracţiuni, cînd există întotdeauna posibilitatea
disjungerii, infracţiunea flagrantă va urma procedura urgentă, iar
infracţiunile neflagrante în concurs vor urma procedura obişnuită.
În caz de indivizibilitate şi conexitate între infracţiuni flagrante,
îndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii
urgente, şi infracţiuni care nu îndeplinesc aceste condiţii, se pot
întrevedea două posibilităţi:
– dacă infracţiunea flagrantă poate fi disjunsă de celelalte
infracţiuni, se vor urma două proceduri diferite: pentru
infracţiunea flagrantă se va aplica procedura urgentă, iar
pentru celelalte infracţiuni indivizibile şi conexe procedura
obişnuită;
– dacă disjungerea nu este posibilă, urmărirea şi judecarea se va
face pentru toate infracţiunile după procedura obişnuită.
În acest mod, procedura urgentă nu se aplică infracţiunilor
neflagrante sau care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, chiar
dacă sînt indivizibile sau conexe cu infracţiuni cărora li se aplică
această procedură.
§1. Procedura urgentă de urmărire şi de judecare a
infracţiunilor flagrante
1) Caracterizare
Procedura de urmărire şi judecare a infracţiunilor flagrante se
caracterizează prin urgenţă şi simplificarea formelor procesuale,
precum şi prin măsurile preventive obligatorii luate împotriva
învinuiţilor şi inculpaţilor.
Urgenţa este justificată prin aceea că fapta şi împrejurările în care a
fost săvîrşită, precum şi indentitatea persoanei care a săvîrşit–o sînt
stabilite cu certitudine, prin descoperirea infracţiunii în momentul
săvîrşirii şi prin prinderea făptuitorului asupra faptei sau imediat după
comiterea ei; nu mai subzistă astfel necesitatea administrării probelor,
care poate impune o perioadă mai îndelungată de timp. De
asemenea, urgenţa este justificată de producerea unei reacţii ferme şi
rapide a societăţii, în condiţiile în care prinderea infractorului asupra
faptei scandalizează opinia publică, care cere o imediată condamnare
a celui vinovat. Urgenţa se manifestă prin termenele scurte în care
trebuie să se desfăşoare urmărirea şi judecata.
Urgenţa procedurii atrage, în mod necesar, simplificarea formalităţilor
procesuale şi procedurale. În afară de reducerea la minimum a
probatoriului, sînt eliminate actele de începere a urmăririi penale, de
prezentare a materialului de urmărire penală învinuitului şi întocmirea
referatului de terminare a urmăririi penale.
În fine, termenele scurte în care trebuie să se efectueze urmărirea şi
judecata impun prezenţa învinuitului şi a inculpatului în faţa organelor
de urmărire penală şi a instanţei de judecată, ceea ce determină
luarea obligatorie a măsurilor de privare de libertate a învinuitului şi a
 DPP–ps–309
inculpatului pe tot parcursul procedurii urgente, fiind asigurată astfel
prezenţa sa la desfăşurarea procesului.
Procedura urgentă se justifică numai în măsura în care aflarea
adevărului este realizată cu certitudine; de aceea, dacă acest obiectiv
nu poate fi realizat în termenele scurte prevăzute de lege, datorită
unor împrejurări referitoare la modul în care a fost constatată
infracţiunea sau la situaţia personală a învinuitului sau inculpatului,
cauza se desfăşoară potrivit procedurii obişnuite, atît în cadrul
urmăririi penale, cît şi al judecăţii.
1) Procedura specială de urmărire penală (art. 467–
470)
Procedura de urmărire penală începe cu întocmirea procesului-verbal
în care se consemnează cele constatate cu privire la fapta săvîrşită şi
la persoana celui care a săvîrşit–o.
Competenţa de a întocmi procesul-verbal revine “organului de
urmărire penală” – organele de cercetare penală şi procurorii. Întrucît
legea nu fixează o regulă de competenţă între organele de urmărire
penală pentru întocmirea procesului-verbal şi nici pentru efectuarea
cercetării penale, competenţa revine organului de urmărire penală
determinat de regulile generale de competenţă. Pentru a se da
posibilitatea intervenirii la timp în constatarea infracţiunii flagrante,
au aplicare dispoziţiile art. 213, potrivit cărora organul de cercetare
penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă
amînare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de
competenţa sa. Organul de cercetare penală care se află în poziţia
cea mai accesibilă pentru constatarea unei infracţiuni flagrante este
chemat să procedeze la întocmirea procesului-verbal, chiar dacă
infracţiunea cade în competenţa obligatorie a procurorului, potrivit
art. 209 al. 3.
Nu sînt competente să întocmească procesul-verbal de constatare a
unei infracţiuni flagrante organele de constatare prevăzute în art. 214,
215.
Cercetarea penală este simplificată. Organul de urmărire penală
întocmeşte procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, care,
chiar dacă nu cuprinde dispoziţia de începere a urmăririi penale,
îndeplineşte sarcinile acesteia, căci organul de urmărire se investeşte
cu efectuarea urmăririi penale, iar persoana urmărită devine învinuit.
În procesul-verbal de constatare trebuie descrisă fapta şi împrejurările
în care a fost săvîrşită, din care să rezulte că a fost descoperită în
stare de flagranţă, precum şi datele din care rezultă vinovăţia
învinuitului. În acest proces-verbal se consemnează şi declaraţiile
învinuitului şi ale celorlalte persoane ascultate (persoana vătămată,
martorii oculari, persoanele care l–au prins pe făptuitor). Procesul-
verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost
ascultate, cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau
pot face obiecţii cu privire la acesta. Obiecţiile se pot referi şi la modul
în care a fost descrisă fapta şi caracterul ei flagrant. Procesul-verbal
se semnează de organul de urmărire penală care l–a încheiat, de
învinuit şi de persoanele ascultate. Dacă nu sînt luate în considerare
obiecţiile făcute, persoanele ascultate pot refuza semnarea
procesului-verbal, despre aceasta făcîndu–se menţiune în procesul-
verbal.
De principiu, administrarea probelor în cursul urmăririi penale se
poate reduce numai la cele consemnate în procesul-verbal. Organul
de urmărire penală poate însă lua declaraţii separate celor ascultaţi,
insistînd asupra unor amănunte, sau poate strînge şi alte probe prin
obiecte materiale, înscrisuri, constatări medico-legale.
 DPP–ps–310
Reţinerea învinuitului pe timp de 24 de ore este obligatorie. La
sesizarea organului de cercetare penală sau din oficiu, procurorul
emite mandat de arestare preventivă a învinuitului pe timp de cel
mult 5 zile; măsura arestării preventive a învinuitului se ia atunci cînd
cercetarea penală nu a fost terminată în cele 24 de ore cît durează
reţinerea. Sînt aplicabile dispoziţiile art. 23 al. 5 din Constituţie,
potrivit cărora celui reţinut sau arestat i se aduc la cunoştinţă, în
limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar
învinuirea în cel mai scurt timp; învinuirea se aduce la cunoştinţa
învinuitului numai în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu. Aceste
prevederi sînt implicit realizate prin citirea procesului-verbal de
constatare a infracţiunii flagrante, ceea ce implică în acest moment
prezenţa avocatului ales sau din oficiu.
Considerînd că cercetarea a fost terminată, fără a mai prezenta
materialul de urmărire penală învinuitului, deoarece acestuia i se
citise procesul-verbal de constatare, organul de cercetare penală
înaintază dosarul procurorului, care procedează de îndată la
verificarea sa. În urma verificării, dacă procurorul apreciază că sînt
suficiente dovezi pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, dă
rechizitor prin care pune în mişcare acţiunea penală şi dispune
trimiterea în judecată a inculpatului, emiţînd totodată mandat de
arestare ca inculpat. Potrivit legii, înainte de emiterea mandatului de
arestare ca inculpat, procurorul trebuie să–l asculte pe inculpat. În
acest mod este sesizată instanţa de judecată.
Cînd procurorul constată că nu este terminată cercetarea în cele 24
de ore de reţinere, dispune arestarea învinuitului pe cel mult 5 zile şi
restituie cauza organului de cercetare penală pentru a o continua,
dînd termen 3 zile pentru terminarea ei. Pentru a se continua procesul
în procedura de urgenţă, terminarea cercetării trebuie să se înscrie în
cele 3 zile acordate de procuror. Dacă acest obiectiv nu poate fi
îndeplinit în termenul de 3 zile, cercetarea se continuă potrivit
procedurii obişnuite.
Primind dosarul cu cercetarea terminată, în termenul acordat,
procurorul trebuie să verifice lucrările de cercetare penală şi să se
pronunţe asupra lor în cel mult 2 zile. Procurorul poate lua una din
următoarele măsuri:
– cînd constată că există vreunul din cazurile prevăzute în art.
10, dispune, după caz, scoaterea de sub urmărire penală sau
încetarea urmăririi penale;
– cînd constată că fapta a fost săvîrşită în stare de flagranţă,
îndeplineşte celelate condiţii prevăzute în art. 466, iar învinuitul
se face vinovat de săvîrşirea faptei, dispune, prin rechizitor,
punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecată şi
arestarea preventivă a inculpatului, înaintînd dosarul instanţei
competente să judece cauza;
– cînd constată că cercetarea nu este completă sau nu a fost
efectuată în condiţii legale, dispune restituirea cauzei organului
de cercetare penală pentru completarea sau refacerea urmăririi
penale. În acest caz, urmărirea se efectuează potrivit procedurii
obişnuite; în cadrul procedurii obişnuite nefiind obligatorie
luarea măsurii arestării, procurorul se pronunţă cu privire la
măsura arestării preventive, la măsura provizorie de siguranţă
sau la cele asigurătorii luate anterior.
Pentru a se continua procedura urgentă a infracţiunilor flagrante, este
necesar ca urmărirea să fie efectuată în cele 5 zile afectate de lege
urmăririi penale în condiţii de urgenţă.
 DPP–ps–311
În mod firesc, emiterea rechizitoriului trebuie să aparţină procurorului
din parchetul corespunzător instanţei competente să judece cauza în
primă instanţă.
1) Procedura specială de judecată a infracţiunilor
flagrante (art. 471–477)
Cauzele privitoare la infracţiunile flagrante se judecă de instanţa
competentă să judece infracţiunea săvîrşită potrivit regulilor obişnuite
de competenţă. Se face excepţie numai pentru judecătoriile din
Bucureşti, pentru care legea prevede că ministrul justiţiei poate
desemna una sau mai multe judecătorii să judece aceste cauze, cu
excluderea celorlalte judecătorii.
Judecata are loc după regulile procedurii obişnuite, cu excepţia unor
dispoziţii speciale care se aplică numai în cauzele privitoare la
infracţiunile flagrante, care îndeplinesc condiţiile de aplicare a
procedurii speciale.
În ce priveşte măsurile pregătitoare pentru judecarea în primă
instanţă, se aplică următoarele prevederi speciale:
– termenul de judecată se fixează de urgenţă, astfel încît să nu
depăşească 5 zile de la data primirii dosarului;
– părţile nu se citează, dar inculpatul este adus în mod
obligatoriu la judecată, altfel aceasta nu poate avea loc; în
acest scop, inculpatul, care este deţinut, este citat de urgenţă
cu indicarea de a fi adus la termenul de judecată;
– martorilor nu li se trimit citaţii, dar se emit mandate de
aducere, pe care le execută organul de poliţie;
– inculpatul fiind arestat, trebuie asigurată asistenţa juridică;
dacă nu are avocat ales, se iau măsuri pentru numirea unui
avocat din oficiu.
Şedinţa de judecată este publică, orală, contradictorială şi nemijlocită;
potrivit modificărilor recente aduse legii de organizare
judecătorească, cauza în primă instanţă la judecătorii, tribunale şi
curţi de apel se judecă de un singur judecător. Participarea
procurorului la judecată este obligatorie.
Printre verificările prealabile din şedinţa de judecată se numără:
verificarea constituirii instanţei cu judecător care nu se află într–un
caz de incompatibilitate; prezenţa procurorului şi a inculpatului
arestat, asistat de către avocat ales sau din oficiu; prezenţa părţii
civile sau a părţii vătămate care, fără a fi citate, pot lua parte la
judecată. În cazul în care verificările nu au dus la amînarea cuzei, se
trece la verificarea dacă în cauză sînt întrunite condiţiile de flagranţă,
constatată prin proces-verbal de către organul de urmărire penală,
precum şi cele privind pedeapsa şi locul unde a fost săvîrşită
infracţiunea; de asemenea, să nu fie o infracţiune exclusă de la
aplicarea procedurii urgente. Dacă aceste condiţii nu sînt îndeplinite,
judecata se face potrivit procedurii obişnuite. În cazul în care se
constată îndeplinirea condiţiilor de aplicare a procedurii urgente,
judecata se continuă cu cercetarea judecătorească.
Cercetarea judecătorească este simplificată. Instanţa ascultă pe
inculpat, persoana vătămată dacă este de faţă şi martorii prezenţi. De
regulă, judecata se mărgineşte la aceste probatorii, care sînt
coroborate cu lucrările din dosar, în special procesul-verbal de
constatare. Dacă este necesar, la cererea inculpatului, a procurorului
sau a părţii civile, eventual din oficiu, se poate dispune administrarea
altor probe (producerea unor înscrisuri, mijloace materiale de probă,
ascultarea unor martori). Pentru a nu se pierde caracterul urgent al
judecăţii, instanţa ia măsurile necesare, direct sau prin organele de
poliţie, ca aceste probe să fie administrate imediat sau la termenul
 DPP–ps–312
acordat în acest scop. Legea prevede că termenele acordate în
vederea administrării de probe nu pot depăşi, în total, 10 zile.
Dezbaterile judiciare au loc potrivit procedurii obişnuite, avînd
cuvîntul în ordine: procurorul, parta vătămată, partea civilă şi
inculpatul, care îşi formulează concluziile şi propun soluţiile
corespunzătoare intereselor pe care le apără.
În legătură cu acţiunea civilă, pentru a nu fi stînjenită urgenţa de
judecată, se prevede că se admite constituirea de parte civilă dacă
pretenţiile acesteia pot fi soluţionate fără amînarea judecăţii; cînd
persoana vătămată este o unitate din cele la care se referă art. 145
Cod penal ori o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu
această capacitate restrînsă, instanţa examinează acţiunea civilă
chiar în lipsa acestora şi chiar dacă nu s–au constituit parte civilă,
făcînd aplicarea principiului oficialităţii în ce priveşte acţiunea civilă în
cazurile arătate. Dacă rezolvarea acţiunii civile nu este posibilă în
termenele fixate pentru latura penală, instanţa rezervă soluţionarea
acţiunii civile pe calea unei acţiuni separate la instanţa civilă; în acest
caz, pentru a veni în sprijinul părţi civile, acţiunea este scutită de taxa
de timbru.
Pronunţarea hotărîrii are loc în aceeaşi zi în care s–au încheiat
dezbaterile sau cel mai tîrziu în următoarele două zile. Inculpatul
deţinut este adus la pronunţare pentru a curge termenul de apel de la
data pronunţării.
Hotărîrea trebuie motivată în cel mult 24 de ore, faţă de 20 de zile la
procedura obişnuită.
Instanţa se pronunţă şi asupra măsurii preventive ce trebuie
menţinută sau revocată în raport de soluţia dată; astfel, dacă
inculpatul fusese pus în libertate, cauza suferind amînări, se poate
dispune arestarea preventivă în caz de condamnare; dimpotrivă, dacă
se dispune achitarea sau încetarea procesului penal ori condamnarea
cu suspendarea executării pedepsei sau la amendă, inculpatul arestat
preventiv va fi pus în libertate, măsura preventivă încetînd de drept.
Hotărîrea pronunţată este supusă apelului, termenul de apel fiind însă
redus la 3 zile de la pronunţare, dacă inculpatul a fost adus la
pronunţare; altfel termenul va curge de la comunicarea copiei de pe
dispozitiv. Recursul împotriva hotărîrii date în apel este tot de 3 zile şi
curge, de asemenea, de la pronunţare, afară de cazul în care, din
motive justificate, inculpatul arestat nu a fost adus la pronunţare.
Judecarea cauzei în apel şi recurs se face de urgenţă. Legea nu mai
fixează durata termenelor de judecată, dar se are în vedere fixarea
unor termene scurte. Judecarea în apel şi în recurs se desfăşoară
potrivit procedurii obişnuite.
1) Infracţiuni care sînt urmărite şi judecate potrivit
procedurii urgente, chiar dacă nu sînt flagrante
În primii ani după 1989 s–a procedat la incriminarea unor fapte care
puneau în pericol ordinea nouă instaurată, care infracţiuni, nefiind
flagrante, se urmăresc şi se judecă potrivit procedurii urgente de
urmărire şi de judecare a infracţiunilor flagrante (dacă sînt flagrante,
nu este necesar să se îndeplinească şi celelalte condiţii pentru
aplicarea procedurii urgente). Unele din actele normative care au
introdus procedura urgentă şi altor infracţiuni decît cele flagrante au
fost abrogate între timp211, dar altele au rămas în vigoare. Astfel, se
urmăresc şi se judecă potrivit procedurii urgente privind infracţiunile
flagrante şi infracţiunile prevăzute în următoarele acte normative,
chiar dacă nu sînt flagrante şi nu îndeplinesc condiţiile de gravitate şi
de loc prevăzute în art. 466:
211 De exemplu Decretul–lege nr. 5/1989, Decretul–lege nr. 7/1990.
 DPP–ps–313
– Decretul–lege nr. 15/1990 privind urmărirea, judecarea şi
pedepsirea unor infracţiuni de speculă;
– Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor
activităţi comerciale ilicite;
– Decretul–lege nr. 41/1990 privind asigurarea unui climat de
ordine şi legalitate;
– Decretul–lege nr. 24/1990 privind sancţionarea ocupării abuzive
a locuinţelor din fondul locativ de stat;
– Legea nr. 88/1990 privind unele măsuri de ocrotire a organelor
de stat, a instituţiilor publice, a sediilor partidelor şi
formaţiunilor politice, a liniştii cetăţenilor şi a ordinii de drept.
Extinderea urmăririi şi judecării infracţiunilor flagrante şi asupra unor
infracţiuni care nu sînt flagrante sau nu îndeplinesc condiţiile
prevăzute de lege pentru a atrage procedura specială se explică prin
necesitatea unei ferme apărări a ordinii şi liniştii publice în perioada
de tranziţie imediat după decembrie 1989; această extindere a fost
între timp restrînsă, deoarece legile speciale care o consacră,
adoptate într–o perioadă de tranziţie, sînt destinate a fi abrogate în
cadrul statului de drept.
I.1. Procedura urgentă pentru urmărirea şi
judecarea unor infracţiuni de corupţie
1) Cauzele la cre se referă această procedură
urgentă
Lupta împotriva corupţiei a determinat adoptarea, pe lîngă modificări
ale legii penale privind infracţiunile, şi instituirea unei proceduri
speciale urgente de urmărire şi de judecare a acestor infracţiuni. În
acest scop a fost adoptată Legea nr. 83/1992 privind procedura de
urgenţă de urmărire şi de judecare pentru unele infracţiuni de
corupţie; deşi se face trimitere şi la procedura specială prevăzută
pentru infracţiunile flagrante, s–au adoptat totuşi şi dispoziţii care
derogă de la această procedură, ceea ce înseamnă că s–a instituit o
nouă procedură specială, care nu este însă prevăzută în Codul de
procedură penală, ci într–o lege specială din domeniul dreptului
procesual penal.
O primă dispoziţie a acestei legi face aplicabilă procedura urgentă de
urmărire penală şi judecare a infracţiunilor flagrante şi în cazul unor
infracţiuni de corupţie, chiar dacă nu îndeplinesc condiţiile prevăzute
în art. 466 (de a nu fi pedepsite cu mai mult de 5 ani închisoare şi să
fie săvîrşite în anumite localităţi sau locuri aglomerate). Aceste
infracţiuni sînt: luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase
necuvenite şi traficul de influenţă212 (art. 254, 255, 256, 257 Cod
penal).
Noua procedură stabilită prin Legea nr. 83/1992 se aplică infracţiunilor
de corupţie arătate anterior atunci cînd acestea nu sînt flagrante.
Necesitatea administrării mai îndelungate a probelor în învinuire şi în
apărare în cazul cînd infracţiunile de corupţie nu sînt flagrante a
determinat legiuitorul să fixeze termene de judecată mai mari decît
cele pentru procedura specială a infracţiunilor flagrante.

212 Dacă la data adoptării Legii nr. 83/1992 numai luarea de mită era
pedepsită de lege cu mai mult de 5 ani închisoare, în urma modificării
Codului penal prin Legea nr. 140/1996 se prevede o pedeapsă mai mare de 5
ani şi pentru traficul de influenţă. Deci în cazul luării de mită şi a traficului de
influenţă descoperite în starea de flagranţă se aplică procedura specială
pentru infracţiunile flagrante, chiar dacă pedeapsa prevăzută de lege
depăşeşte 5 ani închisoare, fără a se ţine seama şi de condiţia de a fi comisă
în locurile prevăzute în art. 466.
 DPP–ps–314
Spre deosebire de procedura urgentă a infracţiunilor flagrante, care
poate fi înlocuită, cînd este necesar, cu procedura obişnuită, pentru
infracţiunile de corupţie neflagrante o asemenea posibilitate nu este
prevăzută de lege, astfel încît se aceasta este obligatorie. Acest
caracter se justifică prin termenele mai îndelungate atît la urmărire,
cît şi la judecată, ceea ce, chiar dacă exprimă o urgenţă, acordă timp
suficient pentru a se administra toate probele necesare.
2) Urmărirea penală a infracţiunilor de corupţie
neflagrante
În lipsa unor dispoziţii derogatorii, pentru infracţiunile de luare şi dare
de mită, de trafic de influenţă neflagrante, urmărirea se efectuează de
către procurorul de la parchetul de pe lîngă instanţa competentă să
judece cauza în primă instanţă (art. 209 al. 3). Numai pentru
infracţiunea de primire de foloase necuvenite urmărirea poate fi
efectuată de către organul de cercetare penală.
Dacă infracţiunile de corupţie nu sînt flagrante, organul de urmărire
penală trebuie să strîngă probe pentru confirmarea învinuirii. Ca
urmare, nu se mai aplică dispoziţiile care cereau ca urmărirea să fie
efectuată de organul de cercetare în 24 de ore, iar după restituire în
cel mult 3 zile, ci se aplică dispoziţiile art. 2 al Legii nr. 83/1992,
potrivit cărora organul de urmărire are termen de cel mult 10 zile de
la data sesizării să termine urmărirea penală. În cazul în care, datorită
complexităţii cauzei, urmărirea penală nu poate fi terminată în
termenul de 10 zile, se poate prelungi durata urmăririi penale de cel
mult două ori, fiecare prelungire neputînd depăşi 15 zile. Prelungirea
duratei urmăririi este pusă sub control, deoarece aprobarea se poate
dispune doar de prim procurorul de la parchetul de pe lîngă tribunal
ori procurorul ierarhic superior cînd urmărirea se efectuează de un
procuror din Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie.
Cînd urmărirea infracţiunii neflagrante de primire de foloase
necuvenite se efectuează de organul de cercetare penală, procurorul
poate cere acestuia să finalizeze urmărirea în termenele prevăzute de
lege, iar restituirea pentru completarea sau refacerea urmăririi se
poate dispune cu respectarea termenelor şi aprobărilor arătate
anterior. Organul de cercetare penală are obligaţia să înainteze
dosarul procurorului cu cel puţin 2 zile înainte de expirarea termenelor
arătate, pentru ca procurorul să aibă timpul necesar să emită
rechizitoriul în aceste termene.
Deci în loc de cel mult 5 zile cît prevede legea pentru procedura
infracţiunilor flagrante, pentru infracţiunile de corupţie neflagrante
urmărirea penală trebuie terminată în cel mult 40 zile de la sesizare,
dacă se obţin prelungirile de la procurorul competent, timp suficient
pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. De aceea, nu se poate
aplica dispoziţia potrivit căreia, dacă nu se poate termina urmărirea în
termenele fixate, se trece la urmărirea obişnuită, deoarece procedura
urgentă pentru unele infracţiuni de corupţie este obligatorie,
conformă cu politica de combatere a acestor infracţiuni.
Legea nu se referă la obligaţia luării măsurilor preventive, astfel încît,
după caz, se poate lua măsura arestării preventive sau poate fi lăsat
învinuitul sau inculpatul în stare de libertate.
Celelalte dispoziţii privind urmărirea penală după procedura obişnuită
sînt aplicabile. În termenul prevăzut de lege trebuie pusă în mişcare
acţiunea penală, prezentat materialul de urmărire penală inculpatului,
adoptată soluţia corespunzătoare – trimiterea în judecată, scoaterea
de sub urmărire sau încetarea procesului penal. Instanţa este sesizată
prin rechizitoriul procurorului competent.
 DPP–ps–315
În cursul urmăririi penale asistenţa juridică a învinuitului şi a
inculpatului este obligatorie, în condiţiile art. 171 şi 172, astfel încît
dacă nu are apărător ales este obligatoriu să fie desemnat un
apărător din oficiu.
3) Judecata infracţiunilor de corupţie
Legea trimite la dispoziţiile art. 471–479, care reglementează judecata
infracţiunilor flagrante, stabilind şi două dispoziţii derogatorii
importante:
– pentru administrarea probelor se pot acorda termene care în
total nu pot depăşi 15 zile;
– asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, chiar dacă nu
este arestat; dacă acesta nu şi–a ales apărător, se iau măsuri
pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Competenţa de judecată este cea obişnuită: tribunalul pentru
infracţiunile de luare de mită, dare de mită şi trafic de influenţă, iar
judecătoria pentru infracţiunile de primire de foloase necuvenite.
Sînt aplicabile dispoziţiile de la procedura privind infracţiunile
flagrante, compatibile cu derogările prevăzute în Legea nr. 83/1992,
care se referă la măsurile pregătitoare, la cercetarea judecătorească
şi dezbaterile judiciare, la hotărîrea instanţei, la acţiunea civilă şi la
cazurile cînd nu se aplică procedura specială213.
I.1. Procedura în cauzele cu infractori minori
1) Caracterizare
În legătură cu infratorii minori, legislaţiile moderne au adoptat un
regim penal special, format numai din măsuri educative, aşa cum a
fost instituit în România prin Decretul nr. 218/1977 (abrogat prin
Legea nr. 104/1992), sau un regim mixt – inclusiv pedepse, dar în care
predominantă trebuie să fie aplicarea de măsuri educative. Odată cu
regimul penal special, legislaţiile au instituit şi un regim procesual
penal special, fie încredinţarea urmăririi şi judecării minorilor unor
organe şi instanţe speciale, fie prin instituirea unei proceduri speciale,
de natură să ocrotească drepturile şi interesele acestei categorii de
infractori, care nu au ajuns la maturitatea unui adult214.
Deci protecţia procesuală ce se acordă minorilor infractori se
manifestă pe două planuri:

213 Se aplică numai în măsura în care sîtn compatibile cu procedura

infracţiunilor de corupţie deoarece, de exemplu, nu se pot aplica dispoziţiile
art. 472 al. 4 şi 55, fiindcă pentru această procedură nu se cer condiţiile
prevăzute în art. 466 şi, ca urmare, nu se face o astfel de verificare şi nu se
poate trece la procedura obişnuită pentru că aceste condiţii nu ar fi
îndeplinite; de asemenea, dispoziţiile art. 479 al. 2 nu sînt aplicabile
deoarece pentru nici una din infracţiunile de corupţie legea penală nu
condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de plîngerea prealabilă a
persoanei vătămate.
214 Codul de procedură penală din 1936 prevedea că instrucţia prealabilă şi
judecata minorilor sub 15 ani se desfăşura în faţa instanţei pentru minori,
potrivit unei proceduri speciale, iar pentru minorii între 15–18 ani se
desfăşura în faţ instanţei de drept comun, pe baza unor dispoziţii de ocrotire.
Între 1977–1992, în cazul în care urma să se aplice unui infractor minor cea
mai uşoară măsură educativă, judecata se desfăşura, potrivit Decretului nr.
218/1977, în faţa comisiei de judecată de la locul de muncă sau de
învăţătură al minorului, sub preşedinţia unui judecător, dar compusă din
educatori, muncitori, ţărani. În Franţa, judecătorul pentru minori efectuează
instrucţia prealabilă, după care îl poate şi judeca, pronunţînd măsuri
educative sau pedepse, ori poate să sesizeze tribunalul pentru minori,
compus dintr–un judecător şi doi asesori magistraţi; în caz de crimă, judecata
se desfăşoară în faţa unei curţi cu juraţi pentru minori.
 DPP–ps–316
– se instituie o jurisdicţie specială pentru minori, formată din
judecători şi asesori nemagistraţi, care au capacitatea de a
înţelege mai bine pe minori şi comportarea lor, posibilităţile de
îndreptare;
– sînt adoptate dispoziţii de procedură penală care să apere
interesele legitime ale minorilor în cursul urmăririi şi al
judecăţii.
Codul de procedură penală actual prevede o procedură specială în
cauzele cu infractori minori (art. 480–493). Pe lîngă dispoziţiile
aplicabile urmării penale şi judecăţii, Codul a înscris şi dispoziţii
speciale în legătură cu executarea măsurilor educative ce se pot
aplica minorilor, deci care nu sînt aplicabile în procedura obişnuită.
Procedura specială în cauzele cu infractori minori se aplică tuturor
minorilor care răspund din punct de vedere penal (14–18 ani). Cu
toate acestea, întrucît există o prezumţie legală relativă de lipsă de
discernămînt pentru minorii între 14–16 ani, unele dispoziţii speciale
de protecţie sînt prevăzute numai pentru această categorie de minori.
În mod firesc, procedura specială ocroteşte pe infractor cît este minor,
considerîndu–se că singur nu şi–ar putea face apărarea în bune
condiţii; ar fi justificată astfel trecerea la procedura obişnuită în
momentul în care a depăşit vîrsta de 18 ani. Ca o prelungire a
protecţiei procesuale, legea prevede (art. 483) că procedura specială
se aplică în cursul judecăţii atunci cînd, la data sesizării instanţei
inculpatul era minor, chiar dacă între timp a împlinit 18 ani.
Procedura specială în cauzele cu infractori minori este obligatorie, în
sensul că un minor nu poate fi urmărit şi judecat potrivit procedurii
obişnuite, întrucît aceasta nu oferă protecţia deosebită pe care o
acordă procedura specială215.
1) Procedura de urmărire a infractorilor minori
Dispoziţiile speciale prevăzute pentru urmărirea infractorilor minori
sînt de două feluri: unele se aplică numai minorilor sub 16 ani, iar
altele se aplică tuturor minorilor între 14–18 ani. Dacă minorul a
împlinit vîrsta de 18 ani la data sesizării organului de urmărire penală
sau în cursul urmăririi, procedura specială încetează şi se aplică
procedura obişnuită, în afară de efectuarea anchetei sociale, necesară
pentru aplicarea regimului penal special.
A. Normele care se aplică numai minorilor între
14–16 ani
a) La orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de
urmărire penală consideră necesar, citează delegatul autorităţii
tutelare, precum şi pe părinţi, iar cînd este cazul pe tutore, curator,
persoana în îngrijirea căreia se află minorul216. Citarea acestor
persoane este facultativă, deoarece legea se referă la situaţia cînd
organul de urmărire ar aprecia că este necesar. De aceea,
necitarea acestor persoane nu poate atrage nulitatea actelor de
ascultare şi de confruntare.
b) La prezentarea materialului de urmărire penală, deci cînd trebuie
formulate apărările în legătură cu probele în învinuire, organul de
urmărire penală are obligaţia de a cita persoanele indicate la lit. a.
Nerespectarea acestei dispoziţii atrage nulitatea actului numai

215 Plenul fostului Tribunal Suprem a statuat că sînt lovite de nulitate

absolută sau relativă, după caz, hotărîrile care au fost pronunţate cu
încălcarea normelor speciale prevăzute pentru urmărirea şi judecarea
infractorilor minori.
216 Această măsură este de natură a crea intimitatea necesară pentru ca
minorul de vîrstă fragedă să nu se simtă izolat, să capete curajul şi
încrederea de a face declaraţii corespunzătoare adevărului.
 DPP–ps–317
dacă s–a produs vreo vătămare care nu poate fi înlăturată decît
prin anularea actului de prezentare a materialului de urmărire
penală. Nulitatea este relativă, deoarece nu este prevăzută în art.
197 al. 2.
În ambele cazuri, neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică
efectuarea ascultării, confruntării sau a prezentării actelor de urmărire
penală.
A. Norme speciale care se aplică oricărui infractor
minor între 14–18 ani
a) Pentru învinuitul sau inculpatul minor, asistenţa juridică din partea
unui avocat este obligatorie în tot cursul urmăririi penale, în
condiţiile legii. Avocatul poate participa la orice act de urmărire
penală, dar prezenţa sa este obligatorie la prezentarea învinuirii, la
ascultarea inculpatului minor şi la prezentarea materialului de
urmărire penală. Neasistarea învinuitului sau inculpatului minor de
către avocat atrage o nulitate relativă, dar neasistarea inculpatului
minor de către avocat atrage nulitatea absolută a actului de
urmărire penală efectuat în lipsa avocatului (art. 197 al. 2 şi 3).
b) Organul de urmărire penală este obligat să dispună efectuarea
anchetei sociale atunci cînd urmărirea penală se referă la un
minor. Ancheta socială constă în strîngerea de date cu privire la
purtarea pe care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi
mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condiţiile în care a fost
crescut şi a trăit, la modul în care părinţii, tutorele sau persoana în
îngrijirea căreia se află minorul îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de
acesta şi, în general, cu privire la orice elemente care pot servi la
luarea unei măsuri educative sau la aplicarea unei pedepse.
Ancheta socială se efectuează de către persoana desemnată de
către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază
teritorială domiciliază minorul. Ancheta socială trebuie efectuată şi
pentru învinuitul sau inculpatul major, care însă era minor la data
săvîrşirii faptei, pentru că acestuia urmează a i se aplica regimul
penal al minorilor, ancheta socială servind la individualizarea
sancţiunii.
În ce priveşte modul de efectuare a anchetei sociale, s–a statuat că
aceasta nu poate fi înlocuită cu un referat aflat într–o altă cauză şi
datat cu mult înainte, deoarece minorul a putut între timp să–şi
îndrepte atitudinea sau, dimpotrivă, să aibă purtări mai rele decît
anterior. Efectuarea anchetei sociale subzistă şi atunci cînd
urmărirea penală se efectuează pentru un concurs de infracţiuni,
dintre care unele au fost comise în perioada cît era minor, iar altele
ca major.
Lipsa anchetei sociale în cauzele cu infractori minori atrage
nulitatea absolută a urmăririi penale, în conformitate cu art. 197 al.
2 şi 3 (în interpretarea dată de plenul fostului Tribunal Suprem).
În afară de dispoziţiile speciale de la lit. A şi B, urmărirea penală a
infractorilor minori se desfăşoară potrivit procedurii obişnuite.
1) Procedura de judecată a infractorilor minori (art.
483–486)
Pentru judecarea inculpaţilor minori sînt dispoziţii speciale cu privire la
compunerea instanţei de judecată şi la regulile de desfăşurare a
judecăţii.
a) În ce priveşte comeptenţa de judecată, se aplică regulile comune
de competenţă după materie şi după calitatea persoanei, precum
şi cele privind competenţa teritorială.
Compunerea instanţei de judecată este derogatorie, deoarece
judecătorii trebuie să fie desemnaţi, pentru a judeca pe inculpaţii
 DPP–ps–318
minori, de către preşedintele instanţei de judecată217. Desemnarea
se face dintre acei judecători care au familie şi copii, înzestraţi cu
aptitudinea de a înţelege mai bine pe cei de o vîrstă mai fragedă,
care pot aprecia corect posibilităţile minorilor de îndreptare.
Judecătorii care judecă în apel sau în recurs trebuie să fie
desemnaţi în acelaşi mod. Desemnarea judecătorilor nu trebuie
făcută în fiecare cauză în parte, ci pentru toate cauzele cu minori
care vor fi judecate într–o perioadă de timp (de exemplu un an).
Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor de mai sus rămîne
competentă să judece chiar dacă între timp inculpatul a împlinit
vîrsta de 18 ani, dacă la data sesizării instanţei era minor.
Nerespectarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei de
judecată este prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 197
al. 2 şi 3), ceea ce atrage – în cazul în care un infractor minor
inculpat a fost judecat de judecători care nu fuseseră desemnaţi să
judece pe minori – desfiinţarea în apel sau casarea în recurs a
hotărîrii pronunţate.
b) Participarea procurorului este obligatorie. De regulă, participarea
procurorului la judecata în primă instanţă este obligatorie, dar la
judecătorie, unde în unele cauze participarea procurorului nu este
obligatorie, această participare devine obligatorie dacă inculpatul
este minor. Prin participarea sa, procurorul răspunde atribuţiei
încredinţate Ministerului Public de a veghea la apărarea drepturilor
şi intereselor minorilor.
c) Măsurile pregătitoare cu caracter special ale şedinţei de judecată
se referă la persoanele chemate la judecată. În afară de părţi se
citează autoritatea tutelară şi părinţii, iar dacă este cazul tutorele,
curatorul sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul; de
asemenea, se citează şi alte persoane a căror prezenţă este
apreciată ca necesară de către instanţă (dirigintele clasei, medicul
familiei etc.). Prezenţa acestor persoane nu este formală, căci
potrivit art. 484 ele au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să
formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar
urma să fie luate. Cu toate acestea, neprezentarea persoanelor
legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
d) Judecata inculpatului minor trebuie să se desfăşoare în prezenţa
acestuia, afară de cazul în care se sustrage de la judecată (art. 484
al. 1). Prezenţa inculpatului minor la judecată este necesară pentru
a se produce un contact direct între judecători şi minor, contact
prin care judecătorii ar putea cunoaşte mai bine pe minor prin
comportarea sa în instanţă, prin răspunsurile pe care le–ar da
întrebărilor puse. Fiind un caz de prezenţă obligatorie a
inculpatului la judecată, desfăşurarea judecăţii în lipsa minorului
atrage nulitatea absolută a hotărîrii pronunţate. Prezenţa
inculpatului minor trebuie asigurată la fiecare termen de judecată
în care s–au luat măsuri de care depinde soluţia cauzei. Întrucît
legea face excepţie pentru cazul cînd inculpatul se sustrage de la
judecată, instanţa va putea proceda la judecarea cauzei în lipsa
inculpatului minor numai atunci cînd sînt date concrete că într–
adevăr se sustrage de la judecată218.
217 Această dispoziţie derogatorie, prevăzută în Legea nr. 142/1997, o
înlocuieşte pe cea în vigoare pînă la 25 august 1997, care cerea ca
judecătorii să fie desemnaţi de un organ al administraţiei de stat – ministrul
justiţiei; în acest mod judecătorii nu sîtn desemnaţi de la centru, ci de acel
magistrat care cunoaşte cel mai bine pe judecătorii din unitatea pe care o
conduce..
218 Nu sînt astfel de date simpla împrejurare că inculpatul minor nu s–a
prezentat la judecată, deşi fusese legal citat sau avusese termenul în
 DPP–ps–319
e) În cazul judecăţii asistenţa juridică pentru inculpatul minor este
obligatorie, prin avocat ales sau numit din oficiu. Lipsa apărătorului
la judecata inculpatului minor, chiar la un singur termen cînd s–au
luat măsuri care prefigurează fondul cauzei, atrage nulitatea
absolută a hotărîrii pronunţate împotriva sa. Asistenţa juridică este
obligatorie numai dacă la data sesizării instanţei inculpatul nu
devenise major.
f) Şedinţa în care are loc judecarea inculpatului minor de desfăşoară
separat de celelalte şedinţe şi nu este publică. Lipsa de publicitate,
ca derogare de la principiul publicităţii şedinţei de judecată, se
explică prin necesitatea ca minorul să nu fie expus unei traume
psihice, aflîndu–se judecat în faţa publicului din sală. Totuşi, la
şedinţa de judecată sînt admise persoanele care sînt citate spre a
ocroti pe minor, apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu
încuviinţarea instanţei. S–a statut că judecarea minorului în şedinţă
publică nu atrage nulitatea decît dacă acestuia i s–a adus vreo
vătămare a intereselor sale sau dacă, din această cauză, nu s–a
putut afla adevărul şi obţine soluţionarea justă a cauzei.
Cînd inculpatul este minor sub 16 ani, instanţa, după ce–l ascultă,
poate dispune îndepărtarea sa din şedinţa de judecată, dacă
apreciază că cercetarea judecătorească şi dezbaterile judiciare ar
putea avea o influenţă negativă asupra minorului.
g) Obligativitatea anchetei sociale subzistă şi la judecată. Dacă nu s–
a efectuat ancheta socială în cursul urmăririi penale, prima
instanţă trebuie să restituie dosarul procurorului pentru a se
dispune efectuarea ei. Dacă o anchetă socială a fost efectuată la
urmărirea penală, dar aceasta este necompletă, întregirea
acesteia se poate face şi de către instanţă. Întrucît ancheta socială
este un mijloc de probaţiune cu privire la persoana inculpatului
minor, instanţa poate dispune ea însăşi efectuarea anchetei
sociale, în cursul judecăţii în primă instanţă; aşa cum se poate
admite administrarea de probe noi în cursul judecăţii, se poate
admite şi obţinerea datelor necesare despre inculpatul minor
printr–o anchetă socială dispusă şi efectuată în cursul judecăţii.
h) Cînd în aceeaşi cauză sînt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii
minori şi alţii majori, cauzele se disjung şi într–o cauză se
desfăşoară procedura specială pentru minori, iar în cealaltă
procedura obişnuită. Dacă disjungerea nu este posibilă, se poate
desfăşura judecata întregii cauze, cu îndeplinirea următoarelor
cerinţe:
– instanţa se va compune cu judecătorii desemnaţi de
preşedintele instanţei pentru toţi inculpaţii;
– pentru inculpaţii minori se respectă dispoziţiile speciale
(persoane citate, prezenţă obligatorie a inculpatului minor,
asistenţă juridică obligatorie, anchetă socială), iar pentru
inculpaţii majori se aplică procedura obişnuită. În acest caz
şedinţa de judecată este publică, deoarece aceasta este o
garanţie pentru inculpatul major.
a) Judecata în apel şi în recurs în cauzele cu infractori minori se
desfăşoară după procedura specială, aplicîndu–se dispoziţiile
derogatorii pentru minori. Aceste dispoziţii sînt aplicabile dacă, la
data sesizării instanţei de apel sau de recurs, inculpatul era încă
minor, chiar dacă în cursul judecăţii în apel sau în recurs devenise

cunoştinţă, fără o cercetare temeinică din care să rezulte că inculpatul minor

a fugit de acasă, că se ascunde, că a declarat că nu se va prezenta la
judecată.
 DPP–ps–320
major. Celelalte dispoziţii privind judecata în apel sau în recurs se
aplică potrivit procedurii obişnuite.
1) Executarea hotărîrilor privind pe infractorii minori
Unele din măsurile educative se pun în executare chiar dacă hotărîrea
nu este definitivă, iar aceste măsuri sînt proprii numai cauzelor cu
infractori minori; de aceea, aceste reguli sînt examinate în cadrul
procedurii speciale privind infractorii minori.
a) Executarea mustrării (art. 487). În cazul în care s–a luat faţă de
minor măsura educativă a mustrării, aceasta se execută de îndată,
în şedinţa în care s–a pronunţat hotărîrea. Deci mustrarea se
execută de către prima instanţă imediat, la pronunţare, chiar dacă
hotărîrea prin care s–a luat măsura mustrării nu este încă
definitivă; numai astfel îşi poate produce efectele măsura
mustrării, ca măsura educativă cea mai uşoară. Măsura mustrării
se poate lua şi faţă de inculpatul care a devenit major la data
pronunţării hotărîrii.
Cînd din orice împrejurare măsura mustrării nu poate fi executată
de îndată după pronunţare, nefiind prezent inculpatul, se fixează
un termen de pronunţare, pentru care este adus inculpatul,
citîndu–se părinţii ori, dacă este cazul, tutorele sau curatorul ori
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul. S–
a considerat că atunci cînd măsura mustrării s–a pronunţat în lipsa
inculpatului minor, în calea de atac exercitată se va dispune
executarea măsurii potrivit legii, în prezenţa sa.
b) Punerea în executare a libertăţii supravegheate (art. 488). Şi
această măsură educativă se pune în executare de îndată după
pronunţare, în prezenţa inculpatului minor şi a persoanei sau
reprezentantului instituţiei sau unităţii căreia i s–a încredinţat
supravegherea. Se obţine astfel încunoştinţarea în acelaşi timp a
minorului şi a celui ce supraveghează libertatea sa, asigurîndu–se
astfel asumarea obligaţiilor corespunzătoare.
Cînd punerea în executare nu se poate face în aceeaşi şedinţă se
fixează un termen pentru cînd se dispune aducerea minorului şi
chemarea persoanelor cărora li s–a încredinţat supravegherea
libertăţii lui. Această măsură educativă nu se poate lua faţă de
inculpatul care a depăşit vîrsta de 17 ani.
Libertatea supravegheată se revocă de instanţa care a pronunţat
această măsură, înlocuind–o cu măsura internării într–un centru de
reeducare, dacă minorul se sustrage de la surpavegherea ce se
exercită asupra sa ori săvîrşeşte o faptă prevăzută de legea
penală. Dacă fapta săvîrşită în timpul libertăţii supravegheate
constituie infracţiune, revocarea acestei măsuri şi înlocuirea ei cu
internarea într–un centru de reeducare sau cu o pedeapsă se
dispune de instanţa care judecă această infracţiune.
c) Internarea minorului într–un centrul de reeducare (art. 490) se
poate dispune cu executare de îndată, în care caz se trimite o
copie de pe dispozitivul hotărîrii organului de poliţie, care ia măsuri
pentru internarea minorului. Centrul de reeducare execută
internarea pe baza copiei de pe dispozitivul hotărîrii şi comunică
instanţei care a pronunţat hotărîrea efectuarea internării.
Potrivit legii penale, se poate dispune liberarea minorului dintr–un
centru de reeducare înainte de a deveni major, precum şi
revocarea acestei liberări, dacă minorul are o purtare
necorespunzătoare; aceste măsuri se dispun din oficiu sau la
sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă
instanţă pe minor. Aceeaşi instanţă judecă şi cererile de ridicare a
internării sau de prelungire a acestei măsuri.
 DPP–ps–321
d) Internarea într–un institut medical-educativ se poate dispune de
către instanţa care–l judecă pe inculpatul minor, pe baza expertizei
medico-legale care recomandă tratament medical şi un regim de
educaţie. Măsura se pune în executare prin comunicarea unei copii
de pe dispozitivul hotărîrii şi a unei copii de pe raportul medico-
legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte
persoana faţă de care s–a luat măsura.
e) Revocarea măsurilor luate faţă de minor (art. 492). Cînd minorul a
săvîrşit din nou o infracţiune, revocarea sau menţinerea măsurii
educative, precum şi a măsurii liberării minorului dintr–un centru
de reeducare înainte de a deveni major sau dintr–un institut
medical-educativ se dispune, în condiţiile prevăzute de Codul
penal, de instanţa competentă să judece acea infracţiune. Instanţa
poate menţine măsura educativă, dacă aplică aceeaşi măsură
educativă pentru noua infracţiune săvîrşită de minor, sau o poate
revoca şi înlocui cu o măsură educativă mai gravă sau cu o
pedeapsă.
f) Amînarea sau întreruperea executării măsurii educative a internării
într–un centru de reeducare se poate dispune în cazurile şi
condiţiile prevăzute în art. 453 şi 455. Această posibilitate a fost
acordată prin Legea nr. 45/1993 şi devenise necesară, deoarece
nu exista vreo justificare ca executarea pedepselor aplicate
minorilor să poată fi amînată şi întreruptă, dar privarea de libertate
în cadrul internării într–un centru de reeducare să nu poată fi
amînată sau întreruptă219. Amînarea executării internării într–un
centru de reeducare se acordă de către instanţa de executare, iar
întreruperea executării acestei măsuri de instanţa corespunzătoare
în grad în a cărei rază teritorială se află centrul de reeducare.

219 În cazul unei minore condamnate la internare într–un centru de

reeducare, anterior Legii nr. 45/1993, nu era prevăzută de lege amînarea
executării internării, dacă era gravidă ori avea copil mai mic de un an, în
timp ce o majoră condamnată la închisoare putea beneficia de amînarea sau
întreruperea executării pedepsei închisorii.
 DPP–ps–322
Ca
p.
II. A
l
t
e

p
r
o
c
e
d
u
r
i
s
p
e
c
i
a
l
e
Cap. I.
Potrivit art. 133 Cod penal, reabilitarea face să înceteze decăderile şi
interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare.
Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani
condamnatul nu a săvîrşit nici o altă infracţiune. Cînd condamnarea
este mai gravă, reabilitarea se poate obţine pe cale judecătorească,
dacă sînt întrunite condiţiile privind termenul care trebuie să treacă
de la data cînd a luat sfîrşit executarea pedepsei (art. 135–136 Cod
penal), precum şi cele privind comportarea condamnatului în perioada
de la executarea pedepsei la depunerea cererii de reabilitare şi dacă
are posibilităţi materiale de viaţă (art. 135 Cod penal).
În cazul reabilitării de drept nu este necesar să se intervină pe cale
judecătorească, deoarece reabilitarea operează de drept la împlinirea
termenului prevăzut de lege şi a condiţiei de a nu fi săvîrşit o altă
infracţiune. Cu toate acestea, cînd o persoană are interesul legitim de
a i se recunoaşte de către instanţa judecătorească că a operat
reabilitarea de drept, cererea sa este admisibilă, dar hotărîrea dată de
instanţă nu are caracter constitutiv de drepturi şi nu schimbă natura
juridică a reabilitării de drept. În acest caz se urmează procedura
reabilitării judecătoreşti, dar reabilitarea nu este acordată de către
instanţă, ci aceasta doar constată intervenirea de drept a reabilitării.
Reabilitarea judecătorească se poate obţine în urma unei cereri
adresate instanţei judecătoreşti, prin care se deschide o procedură
jurisdicţională.
Cererea pentru reabilitarea judecătorească se face de către cel
condamnat, după expirarea termenelor prevăzute de lege şi cu
îndeplinirea celorlalte condiţii impuse de Codul penal. În cazul în care
cel condamnat a decedat după ce condiţiile de termen prevăzute de
 DPP–ps–323
art. 135–136 Cod penal au fost îndeplinite, cererea poate fi introdusă
şi de către soţ sau de rudele apropiate interesate; aceste persoane
pot continua procedura pornită anterior de condamnat, dacă acesta a
decedat în cursul procedurii de reabilitare.
Cererea de reabilitare judecătorească trebuie să cuprindă următoarele
menţiuni:
– adresa condamnatului, iar cînd cererea este făcută de altă
persoană, adresa acesteia, în vederea citării pentru şedinţa de
soluţionare a cererii de reabilitare;
– condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta pentru
care a fost pronunţată aceasta; în cazul mai multor
condamnări, trebuie menţionate în cerere toate condamnările,
pentru că termenul de reabilitare curge de la data executării
ultimei hotărîri de condamnare; de asemenea, este necesar
pentru determinarea competenţei instanţei care urmează să
soluţioneze cererea de reabilitare în raport de regulile de la
conexitate;
– localitatea unde condamnatul a locuit şi locurile de muncă pe
tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi pînă la
introducerea cererii, iar în cazul în care executarea pedepsei a
fost prescrisă, de la data rămînerii definitive a hotărîrii şi pînă la
introducerea cererii. În raport de aceste date se poate stabili
dacă sînt întrunite condiţiile de bună purtare şi de asigurare
onestă a mijloacelor materiale de trai;
– temeiurile cererii de reabilitare, care justifică admiterea cererii;
– indicaţiile necesare pentru indetificarea dosarului în care s–a
pronunţat hotărîrea de condamnare, precum şi orice alte date
care pot contribui la soluţionarea cererii.
La cerere se anexează actele din care reiese că sînt îndeplinite
condiţiile cerute de Codul penal pentru acordarea reabilitării; totodată
se invocă şi alte probe prin care s–ar putea confirma datele care
justifică cererea de reabilitare.
1) Instanţa competentă să se pronunţe asupra
reabilitării
Soluţionarea cererii de reabilitare este de competenţa instanţei care a
judecat în primă instanţă cauza în care s–a pronunţat condamnarea
pentru care se cere reabilitarea, dacă cel condamnat locuieşte în raza
teritorială a acestei instanţe. În cazul în care cel condamnat
domiciliază în altă localitate, competentă este instanţa
corespunzătoare în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul220.
Legea referindu–se la instanţa unde “domiciliază” condamnatul, nu
poate fi competentă instanţa unde acesta îşi are o reşedinţă
temporară ori şi–ar avea domiciliul soţul sau o rudă apropiată care a
introdus cererea de reabilitare. Cînd cererea de reabilitare se referă la
condamnări pronunţate în primă instanţă de instanţe de grad diferit,
competenţa se stabileşte potrivit art. 35, în sensul că revine instanţei
superioare în grad.

220 Dacă a judecat în primă instanţă judecătoria, competenţa revine acestei

instanţe, care îşi menţine competenţa şi în cazul în care soluţia de
condamnare aparţine instanţei de apel sau de recurs, care a schimbat soluţia
de achitare a primei instanţe în condamnare; de asemenea, dacă între timp
s–a schimbat competenţa de judecată în fond a cauzei, competentă a se
pronunţa asupra reabilitării este instanţa competentă să judece cauza în
primă instanţă la data introducerii cererii. Dacă judecata în primă instanţă a
fost de competenţa unei instanţe militare, prin “instanţa corespunzătoare în
a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul” se înţelege instanţa civilă
corespunzătoare în grad.
 DPP–ps–324
Instanţa de reabilitare este compusă după regulile de la judecata în
primă instanţă. Procurorul participă la şedinţa de soluţionare a cererii
de reabilitare.
2) Procedura reabilitării judecătoreşti (art. 496–503)
În vederea soluţionării cererii de reabilitare judecătorească, după
fixarea termenului pentru şedinţa de judecată se dispune citarea
petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare se consideră
necesară; totodată, se iau măsuri pentru aducerea dosarului în care
se află hotărîrea de condamnare şi se cere o copie de pe fişa de
antecedente penale a condamnatului.
Instanţa sesizată cu soluţionarea cererii de reabilitare face o verificare
prealabilă cu privire la îndeplinirea condiţiilor de formă ale cererii de
reabilitare. În cazul neîndeplinirii unor din condiţiile de formă, cererea
se respinge; această soluţie se adoptă în următoarele situaţii:
– cînd a fost introdusă înainte de termenul legal;
– cînd lipseşte menţiunea cu privire la adresa condamnatului sau
a persoanei care a făcut cererea în locul condamnatului
decedat şi petiţionarul nu s–a prezentat la termenul de
înfăţişare;
– cînd lipsesc celelalte menţiuni cerute pentru cererea de
reabilitare, iar petiţionarul nu a completat cererea la prima
înfăţişare şi nici la termenul ce i s–a acordat în vederea
completării.
După respingerea cererii de reabilitare se poate introduce o nouă
cerere; dacă cererea a fost respinsă pentru că nu se împlinise
termenul legal de reabilitare, poate fi repetată numai după împlinirea
acestui termen; în cazul lipsei celorlalte menţiuni, cererea de
reabilitare poate fi repetată oricînd, îndepărtîndu–se lipsurile
anterioare.
În cazul în care cererea este completă şi făcută în termen, se trece la
soluţionarea ei. Petiţionarul poate cere completarea dovezilor
prezentate, ascultînd martorii propuşi sau depunînd înscrisurile
necesare. După concluziile puse de petiţionar şi de către procuror,
instanţa examinează cererea de reabilitare în fondul ei, în sensul dacă
sînt îndeplinite condiţiile de fond ale reabilitării cerute de Codul penal.
Constatînd că aceste condiţii sînt îndeplinite de cel condamnat,
instanţa admite cererea şi dispune reabilitarea judecătorească a
condamnatului; dacă aceste condiţii nu sînt întrunite, cererea de
reabilitare este respinsă. Spre deosebire de Codul anterior, care
dădea dreptul de a aprecia asupra oportunităţii reabilitării, Codul
actual nu mai prevede o astfel de apreciere, instanţa fiind obligată să
dispună reabilitarea cînd sînt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.
135–137 Cod penal. Reabilitarea poate fi admisă şi atunci cînd
infracţiunea pentru care s–a pronunţat condamnarea a fost între timp
amnistiată, socotindu–se că în anumite privinţe efectele reabilitării
sînt mai favorabile condamnatului decît amnistia.
După respingerea în fond a cererii de reabilitare nu se poate reînnoi
cererea decît în condiţiile art. 138 Cod penal, anume după trecerea
unor anumite termene şi cu îndeplinirea condiţiilor de comportare în
intervalul dintre cele două cereri.
Una din condiţiile de fond ale reabilitării constă în plata în întregime a
despăgubirilor civile la care a fost obligat condamnatul, afară de cazul
cînd persoana vătămată a renunţat la despăgubiri sau cînd instanţa
constată că cel condamnat şi–a îndeplinit în mod regulat obligaţiile
privitoare la dispoziţiile civile din hotărîrea de condamnare; se poate
dispune reabilitarea şi în cazul în care se constată că neplata
despăgubirilor civile nu se datorează relei voinţe a condamnatului
 DPP–ps–325
(art. 137 Cod penal). Ca urmare, cînd condamnatul dovedeşte că nu a
avut posibilitatea să păltească despăgubirile în întregime, instanţa
poate să acorde un termen, de cel mult 6 luni, pentru a achita în
întregime sau în parte suma datorată. În raport de împrejurări,
instanţa poate admite reabilitarea şi în cazul în care nu s–au plătit
despăgubirile civile, fără a se aduce atingere prin aceasta drepturilor
părţii civile.
Examinarea cererii de reabilitare judecătorească este suspendată
atunci cînd a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru o nouă
infracţiune săvîrşită de condamnat, suspendare care durează pînă la
soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua infracţiune.
Hotărîrea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă
apelului, iar hotărîrea pronunţată de instanţa de apel este supusă
recursului, instanţele de control urmînd a se pronunţa asupra
constatării corecte a îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor prevăzute
de lege pentru reabilitarea judecătorească. După rămînerea definitivă
a hotărîrii prin care s–a dispus reabilitarea, instanţa dispune a se face
menţiune despre aceasta pe hotărîrea prin care s–a pronunţat
condamnarea pentru care s–a admis reabilitarea.
Potrivit art. 139 Cod penal, reabilitarea judecătorească este anulată
dacă, după acordarea ei, s–a descoperit că cel reabilitat suferise o altă
condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea
cererii de reabilitare. În acest caz, procurorul poate cere instanţei care
a soluţionat cererea de reabilitare de a dispune, după aceeaşi
procedură, anularea reabilitării; menţiunea de pe hotărîrea de
condamnare va fi şi ea înlăturată.
I.1. Repararea pagubei în cazul condamnării sau
al luării măsurii preventive pe nedrept (art.
504–507)
1) Caracterizare
Codul de procedură penală admite că în activitatea autorităţilor
judiciare se pot produce erori judiciare; de aceea s–a prevăzut soluţia
de achitare, care repune pe inculpat în situaţia de dinainte de
învinuire. Activitatea judiciară eronată poate produce prejudicii
materiale şi morale celui ce a fost condamnat pe nedrept sau a fost
supus privării de libertate pe nedrept. Ca urmare, legislaţiile de
procedură penală prevăd proceduri speciale prin care se pot obţine
despăgubiri civile pentru prejudiciile produse printr–o condamnare sau
arestare preventivă pe nedrept. Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU în
1966, prevede: “Cînd o condamnare penală definitivă este anulată
sau se acordă graţierea, deoarece un fapt nou sau nou descoperit
dovedeşte că s–a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o
pedeapsă în urma acestei condamnări va primi o indemnizaţie în
conformitate cu legea, afară de cazul cînd s–a dovedit că
nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă, în
întregime sau în parte” (art. 14 pct. 6).
În România, Codul de procedură penală din 1936 şi cel din 1968 au
prevăzut proceduri speciale de reparare a pagubelor produse în caz
de condamnare sau deţinere pe nedrept. Constituţia din 1991, pentru
a da caracter constituţional dreptului de a obţine despăgubiri pentru
pagubele produse prin condamnare sau deţinere pe nedrept, a
prevăzut că “statul răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru
prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvîrşite în procesele penale”
(art. 48 al. 3). Această dispoziţie constituţională împiedică legiuitorul
ordinar de a interzice o astfel de răspundere a statului şi, totodată, dă
 DPP–ps–326
legii ordinare competenţa de a reglementa condiţiile, limitele şi
procedura de reparare de către stat a prejudiciilor produse prin erorile
judiciare.
În art. 48 al. 3 din Constituţie se prevede că răspunderea statului este
patrimonială, ceea ce duce la concluzia că repararea prejudiciului
poate fi obţinută printr–o acţiune civilă; această concluzie este întărită
prin dispoziţia art. 506, care se referă la chemarea în judecată civilă a
statului, deci acţiunea civilă trebuie îndreptată la instanţa civilă şi
desfăşurată potrivit normelor de drept procesual civil. Condiţiile
răspunderii civile a statului sînt reglementate de Codul de procedură
penală (art. 504–507).
2) Cazuri care dau dreptul la reparaţii (art. 504)
Eroarea judiciară se poate referi la o persoană care a fost condamnată
pe nedrept sau la o persoană împotriva căreia s–a luat o măsură
preventivă, după care s–a constatat că în mod greşit s–a procedat la
privarea sa de libertate. Codul se referă la două categorii de
persoane:
a) Persoanele care au fost condamnate definitiv, dacă în urma
rejudecării cauzei în baza exercitării unei căi de atac extraordinare
s–a stabilit, prin hotărîre definitivă, că nu a săvîrşit fapta imputată
ori că acea faptă nu există.
În termenii legii, la rejudecare trebuie să se pronunţe achitarea pe
temeiul art. 10 lit. a sau c. În raport de textul art. 48 al. 3 din
Constituţie, dispoziţia din art. 504 este, în mare măsură,
restrictivă, căci sînt exceptate acele persoane care au fost achitate
pe considerentul că fapta nu este prevăzută de legea penală, că nu
are gradul de pericol social al unei infracţiuni, că lipseşte un
element constitutiv al infracţiunii sau că există o cauză care
înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. b, b1, d şi e), care, sub
aspect juridic, sînt tot erori judiciare221.
b) Persoanele împotriva cărora s–a luat o măsură preventivă (de
regulă arestarea), iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau a
fost achitată pe aceleaşi temeiuri de sub art. 10 lit. a sau c.
Întrucît nu se dă nici o explicaţie cu privire la “măsura preventivă”
care a fost luată, trebuie să înţelegem că poate fi o măsură
privativă de libertate, dar şi una limitativă de drepturi, dacă a
produs în mod efectiv prejudicii materiale şi morale.
De la dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite sînt
exceptate acele persoane care, în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii, cu intenţie sau din culpă gravă, au stînjenit sau au
încercat să stînjenească aflarea adevărului222. Această exceptare

221 Prejudiciile au fost aduse şi persoanelor achitate pe aceste temeiuri, căci

acestea au executat pedepse privative de libertate, aplicabile numai în cazul
săvîrşirii de infracţiuni, şi care au fost aplicate pe nedrept unor fapte
considerate greşit de către instanţa de judecată ca fiind infracţiuni. Nu poate
fi justificată exceptarea de la reparaţii civile a celui achitat pentru că fapta nu
este prevăzută de legea penală sau nu prezintă gradul de pericol social al
unei infracţiuni. Este adevărat că şi în art. 657 al Codului de procedură
penală din 1936 exista o prevedere asemănătoare, dar în condiţiile dispoziţiei
constituţionale actuale, care se referă la “erori judiciare”, nu se poate îngusta
această sintagmă numai la erorile judiciare de fapt, căci Constituţia nu face
nici un fel de distincţie între erorile de fapt şi cele de drept. Întrucît în textul
constituţional se prevede că statul răspunde patrimonial, potrivit legii, iar
legea interpretează restrictîv conceptul de “erori judiciare”, pînă la
modificarea legii răspunderea statului este limitată la cazurile pe care le
prevede art. 504.
222 O persoană care, în scopul de a–l ajuta pe infractor să nu fie tras la
răspundere penală, în mod voit recunoaşte săvîrşirea infracţiunii, inducînd în
 DPP–ps–327
este înscrisă şi în Pactul Internaţional privind drepturile civile şi
politice din 1966.
1) Procedura specială de reparare a prejudiciului
pentru cei condamnaţi sau arestaţi pe nedrept
Acţiunea pentru repararea prejudiciului aparţine persoanei
îndreptăţite potrivit art. 504, deci fie persoanei împotriva căreia s–a
luat o măsură preventivă, dar pentru care ulterior s–a pronunţat o
hotărîre definitivă de achitare sau s–a dat o ordonanţă de scoatere de
sub urmărire în temeiul cazurilor prevăzute în art. 10 lit. a sau c. După
moartea persoanei îndreptăţite, acţiunea poate fi continuată sau
pornită de persoanele care se aflau în întreţinerea sa. Se poate trage
concluzia că nu pot continua sau porni acţiunea civilă în repararea
pagubei acele persoane care, deşi rude apropiate, nu se aflau în
întreţinerea persoanei îndreptăţite la reparaţii civile.
Instanţa civilă competentă este tribunalul în a cărui rază teritorială
domiciliază persoana îndreptăţită la reparaţii.
Acţiunea civilă se îndreaptă împotriva statului, care este citat prin
Ministerul Finanţelor.
Judecarea acţiunii în reparaţii se face potrivit normelor de drept
procesual civil. Reclamantul trebuie să dovedească prejudiciul
material şi moral pe care l–a suferit, iar instanţa, dacă acţiunea este
întemeiată, o admite şi obligă statul, prin Ministerul Finanţelor, să
plătească despăgubirile civile corespunzătoare prejudiciului suferit de
reclamant. Dacă se constată că achitarea sau scoaterea de sub
urmărire penală s–a întemeiat pe un caz neprevăzut de art. 504 sau
că reclamantul este exceptat de la repararea pagubei, acţiunea civilă
va fi respinsă.
În afară de despăgubirile civile pentru prejudiciul suferit, persoana
condamnată sau deţinută pe nedrept, dacă era încadrată în muncă
înainte de arestare, are dreptul să i se calculeze la vechimea în muncă
şi timpul cît a fost arestată, iar pentru cei condamnaţi la închisoare cu
executarea prin muncă şi timpul cît au executat această pedeapsă.
Dacă a fost obligat la reparaţii civile în condiţiile arătate, statul are
acţiune în regres împotriva aceluia care, cu rea credinţă sau din gravă
neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune.
I.2. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor
judiciare
1) Constatarea dispariţiei unui înscris judiciar
Neglijenţa în păstrarea dosarelor penale, erorile în repartizarea
corespondenţei la dosarele la care se referă, sustragerea şi
distrugerea unora dintre înscrisurile judiciare esenţiale ale unei cauze
penale sau chiar a unui dosar întreg pot atrage, în caz de interes
justificat, necesitatea înlocuirii sau reconstituirii acestor înscrisuri.
Cînd dispariţia se referă la un dosar în curs de urmărire şi de judecată,
în momentul constatării dispariţiei se procedează potrivit procedurii
obişnuite de a se depune la dosar înscrisurile oficiale aflate asupra
părţilor şi la organele judiciare sau copii legalizate de pe acestea.
Aceeaşi procedură obişnuită se foloseşte şi atunci cînd a dispărut un
întreg dosar, care fiind pe rolul organului de urmărire penală sau al
instanţei de judecată, trebuie refăcut în vederea rezolvării lui. În cazul
cînd înlocuirea sau reconstituirea nu este posibilă prin procedura

eroare organul de urmărire penală, ştiind că poate oricînd dovedi ulterior

nevinovăţia sa, nu poate beneficia de reparaţii civile de la stat, cît timp cu
intenţie a provocat eroarea judiciară.
 DPP–ps–328
obişnuită, se foloseşte procedura specială. Această procedură se
foloseşte şi în cazul înscrisurilor sau dosarelor definitiv soluţionate223.
Procedura specială începe prin întocmirea actului de constatare a
dispariţiei dosarului sau înscrisului judiciar. Pentru constatarea
dispariţiei organul de urmărire sau preşedintele instanţei de judecată
la care se găsea în conservare dosarul sau înscrisul întocmeşte un
proces-verbal prin care constată dispariţia şi se arată măsurile care s–
au luat pentru găsirea acestuia. Procesul-verbal de constatare
constituie documentul procedural care stă la baza procedurii de
înlocuire sau reconstituire a înscrisului judiciar dispărut.
Procedura specială nu se declanşează decît după ce se constată
îndeplinirea a două condiţii:
– o condiţie negativă – imposibilitatea înlocuirii sau reconstituirii
pe calea procedurii obişnuite în cursul urmăririi sau judecării
cauzei;
– o condiţie pozitivă – existenţa unui interes justificat determinat
de necesitatea aducerii înscrisului sau dosarului dispărut într–
un cadru procedural legal, folosindu–se o cale de atac
extraordinară sau o procedură specială.
1) Procedura specială de înlocuire sau reconstituire
a unui înscris judiciar dispărut
Cînd înlocuirea sau reconstituirea unui înscris judiciar dispărut nu este
posibilă prin procedura obişnuită, procurorul în faţa căruia se află
urmărirea penală emite o ordonanţă, iar preşedintele instanţei la care
este pendinte cauza o încheiere, prin care dispun, după caz, înlocuirea
sau reconstituirea dosarului sau înscrisului judiciar dispărut.
Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul cînd se
consideră necesară chemarea acestora pentru a da lămuriri.
Încheierea nu este supusă nici unei căi de atac.
Competenţa de efectuare a înlocuirii sau reconstituirii unui document
sau înscris judiciar aparţine organului de urmărire penală ori instanţei
de judecată înaintea căreia cauza este pendinte, iar în cauzele
definitiv soluţionate instanţei la care dosarul se află în conservare.
Cînd constatarea dispariţiei s–a făcut de un organ de urmărire sau de
o instanţă de judecată, altele decît cele care pot efectua înlocuirea
sau reconstituirea, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată care au constatat dispariţia trimite organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată competente toate materialele
necesare efectuării înlocuirii sau reconstituirii înscrisului dispărut.
Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci cînd există copii oficiale
de pe acel înscris, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată luînd măsuri pentru obţinerea copiei oficiale. Copia obţinută
ţine locul înscrisului original pînă la găsirea acestuia224. Persoanei care
a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată.
Reconstituirea înscrisului judiciar dispărut se efectuează atunci cînd
nu există o copie oficială de pe acesta. Reconstituirea unui dosar se
face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea. În acest scop
se pot folosi orice mijloace de probă. Rezultatul reconstituirii se
constată, după caz, prin ordonanţa organului de urmărire confirmată

223 De exemplu, pentru o reabilitare, cînd se cere depunerea unei copii de

pe hotărîrea definitivă de condamnare, pentru introducerea unui recurs în
anulare sau a unei revizuiri în favoarea celui condamnat, pentru obţinerea
unui înscris depus în original într–un dosar penale sau a unei copii legalizate
de pe acesta.
224 De exemplu, dacă înscrisul dispărut este un act autentificat la un
notariat, se poate obţine o copie oficială de pe acest înscris.
 DPP–ps–329
de către procuror sau prin hotărîrea instanţei; părţile sînt chemate la
constatarea rezultatelor reconstituirii.
Hotărîrea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărîrea dată în
apel este supusă recursului.
I.2. Asistenţa judiciară internaţională
1) Cazurile de asistenţă judiciară internaţională şi
modalităţile de reglementare a acestei proceduri
În condiţiile săvîrşirii unor infracţiuni pe teritoriul unui stat de către
persoane aparţinînd altui stat sau în cazul organizaţiilor criminale
internaţionale care implică săvîrşirea de infracţiuni pe teritoriul mai
multor state, sînt necesare acţiuni şi reglementări de colaborare
internaţională pe plan judiciar. Această colaborare se obţine prin
încheierea de tratate de asistenţă juridică şi judiciară între state, pe
baza unor recomandări ale convenţiilor internaţionale în acest
domeniu. În cazul în care se pune problema unei asistenţe judiciare
între statul nostru şi alt stat, regulile convenite în Tratatul de asistenţă
judiciară îşi au deplină aplicare. Fiind posibilă, însă, o colaborare între
statul nostru şi un stat cu care nu avem tratat de asistenţă judiciară,
în practică se pot folosi reguli stabilite între state pe bază de
reciprocitate. În cazul în care nici astfel de reguli nu sînt stabilite,
Codul nostru de procedură penală a adoptat, în art. 513–522, norme
după care să se conducă asistenţa judiciară internaţională. Astfel de
norme pot fi stabilite şi prin legi speciale225.
În ce priveşte prioritatea normei care trebuie aplicată în caz de
asistenţă judiciară interanţională, în art. 513 se stabileşte prioritatea
normelor stabilite prin convenţii ori, în lipsa acestora, pe bază de
reciprocitate. Deci normele din legile române privind asistenţa
judiciară internaţională sînt subsidiare, aplicîndu–se numai dacă nu s–
a stabilit altfel prin convenţii sau, în lipsa acestora, pe bază de
reciprocitate.
Dacă Codul anterior cuprindea norme de asistenţă judiciară
internaţională cu privire la extrădare, Codul de procedură penală din
1968 cuprinde norme privind comisiile rogatorii internaţionale şi
recunoaşterea unor hotărîri penale străine226.
În cadrul procedurii speciale privind asistenţa judiciară internaţională
interesează trei chestiuni: comisiile rogatorii internaţionale,
recunoaşterea hotărîrilor penale străine şi extrădarea.
2) Comisiile rogatorii internaţionale (art. 514–518)
Codul de procedură penală din 1968 reglementează comisiile rogatorii
interne în art. 132–134. Comisia rogatorie constă în cererea unei
autorităţi judiciare, care urmăreşte sau judecă o cauză penală,
adresată unei alte autorităţi judiciare de acelaşi grad, de a efectua un
act procedural pe care ea însăşi nu–l poate efectua. Se poate cere prin
comisie rogatorie ascultarea unui martor, efectuarea unei cercetări la
faţa locului, ridicarea unor obiecte sau orice alt act procedural; nu se
poate cere efectuarea de acte procesuale penale, cum sînt punerea în
mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea
unor probatorii sau efectuarea oricăror acte procesuale sau luarea
unor măsuri procesuale.
Cînd efectuarea unor acte procedurale ca cele arătate anterior trebuie
să aibă loc pe teritoriul altor state, comisia rogatorie se adresează
autorităţilor judiciare din aceste state, fiind o comisie rogatorie
internaţională activă. Dar şi autorităţile judiciare din alte ţări pot

225 De exemplu Legea nr. 4/1971 privind extrădarea.

226 Normele prividn extrădarea au fost cuprinse în Legea nr. 4/1971 privind
extrădarea.
 DPP–ps–330
solicita o comisie rogatorie internaţională pasivă. Codul de procedură
penală denumeşte comisia rogatorie activă ca o comisie rogatorie în
străinătate, iar ep cea pasivă ca o comisie rogatorie din străinătate.
Comisia rogatorie în străinătate (art. 514–516) constă în cererea
adresată de un organ de urmărire penală din România, respectiv de o
instanţă judecătorească română, unui organ de urmărire penală,
respectiv unei instanţe judecătoreşti din străinătate, de a efectua unul
din actele procedurale la care se referă art. 132: ascultarea unui
martor, o cercetare la faţa locului, o ridicare de obiecte, o percheziţie
sau un alt act procedural, care trebuie efectuat pe teritoriul statului
străin a cărui autoritate judiciară a fost solicitată.
Comisia rogatorie se înaintează, după caz, procurorului general din
Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie sau ministrului
justiţiei care, la rîndul lor, intervin la Ministerul Afacerilor Externe
pentru transmiterea comisiei rogatorii. Cererea pentru efectuarea
comisiei rogatorii internaţionale adresată unei autorităţi străine,
precum şi înscrisurile care o însoţesc trebuie să fie traduse şi
legalizate potrivit regulilor privind înscrisurile oficiale ce urmează a fi
prezentate unor autorităţi din străinătate. Părţile pot formula întrebări
pentru martorii care ar urma să fie citaţi pentru a asista la efectuarea
actului.
După efectuarea actului procedural de către autoritatea judiciară a
statului străin, acesta înapoiază actul procedural îndeplinit, pe aceeaşi
cale, autorităţilor judiciare române care l–au solicitat. Prin derogare de
la principiul teritorialităţii normelor de procedură penală, actul
procedural îndeplinit în ţara străină, potrivit legii acelei ţări, este
valabil înaintea autorităţilor române.
Comisia rogatorie din străinătate se efectuează de către autorităţile
judiciare române la solicitarea unei autorităţi judiciare străine.
Ministerul Afacerilor Externe, care primeşte cererea din partea statului
străin, sesizează, după caz, procurorul general al Parchetului de pe
lîngă Curtea Supremă de Justiţie sau ministrul justiţiei, care sesizează
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată competentă.
Actul efectuat în ţara noastră, potrivit legii române, este valabil
înaintea autorităţii judiciare străine. Şi la comisia rogatorie din
străinătate se aplică dispoziţiile art. 134 privind drepturile părţilor la
efectuarea comisiei rogatorii. Rezultatul comisiei rogatorii se trimite
procurorului general de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie sau
ministrului justiţiei, după care, prin Ministerul Afacerilor Externe,
ajunge la autoritatea străină solicitantă.
3) Recunoaşterea hotărîrilor penale sau a altor
înscrisuri judiciare străine (art. 519–522)
O hotărîre penală străină şi alte înscrisuri judiciare străine, în baza
principiului teritorialităţii legii de procedură penală, nu pot avea
aplicare pe teritoriul statului nostru, dacă nu sînt recunoscute de o
autoritate judiciară română, în condiţiile legii. Ca urmare, a fost
reglementată procedura recunoaşterii acestor acte judiciare străine.
Pentru a avea loc recunoaşterea unei hotărîri penale definitive
pronunţate de o instanţă de judecată din străinătate ori a actelor
efectuate de aceste autorităţi, este necesar să se constate că sînt de
natură să producă, potrivit legii române, efecte judiciare penale.
Astfel, potrivit art. 37 al.ult. Cod penal, pentru stabilirea stării de
recidivă se poate ţine seama şi de hotărîrea de condamnare
pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea
română, dacă hotărîrea de condamnare a fost recunoscută potrivit
dispoziţiilor legii; în cazul infracţiunilor săvîrşite în condiţiile art. 4, 5 şi
6 Cod penal, partea din pedeapsă, precum şi reţinerea sau deţinerea
 DPP–ps–331
preventivă executată în afara teritoriului ţării se scad din durata
pedepsei aplicate pentru acea infracţiune de instanţele române. Dacă
nu sînt susceptibile să producă efecte juridice penale pe teritoriul ţării
noastre, recunoaşterea unei hotărîri penale străine nu este justificată;
astfel, dacă s–ar cere recunoaşterea numai a dispoziţiilor civile din
hotărîrea penală, cererea nu poate fi admisă pentru că, în ceea ce
priveşte reparaţiile civile, recunoaşterea nu produce efecte juridice.
Recunoaşterea unei hotărîri penale sau a unui act judiciar străin se
poate dispune numai dacă sînt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.
520:
– hotărîrea a fost pronunţată de o instanţă competentă sau actul
emană de la un organ judiciar competent; îndeplinirea acestei
condiţii se constată pe baza certificării autorităţii competente a
statului străin;
– hotărîrea sau actul nu contravine ordinii publice din ţara
noastră, exprimată în normele juridice şi morale.
Recunoaşterea se poate face pe cale incidentală sau principală. În
cazul judecării unei cauze penale, se poate invoca existenţa unei
hotărîri penale străine care produce efecte în legătură cu cauza care
se judecă; pentru a produce aceste efecte hotărîrea penală străină
trebuie recunoscută de către instanţa română. Ridicată ca un incident
în cauza aflată pe rolul instanţei de judecată, pe baza concluziilor
procurorului şi ale părţilor, instanţa va putea recunoaşte hotărîrea
străină şi folosi efectele pe care le produce pentru rezolvarea cauzei
ce se judecă. Această cale incidentală poate fi folosită şi de procuror
în cursul urmăririi penale, dacă hotărîrea penală străină, prin efectele
juridice pe care le produce, contribuie la soluţionarea legală a cauzei
în curs de urmărire penală.
Procedura recunoaşterii pe cale principală a unei hotărîri penale
definitive pronunţate de o instanţă străină este mai complicată.
Procurorul care constată necesitatea recunoaşterii unei hotărîri penale
definitive sau a unui act judiciar străin sesizează judecătoria în a cărei
rază teritorială se află condamnatul, instanţa soluţionînd sesizarea fie
în sensul recunoaşterii hotărîrii sau actului judiciar străin la care se
referă sesizarea, dacă sînt întrunite condiţiile legale, fie respinge
sesizarea, dacă aceste condiţii nu sînt îndeplinite. Cînd pedeapsa
pronunţată prin acea hotărîre nu a fost executată sau a fost executată
numai în parte, instanţa substituie pedepsei neexecutate sau restului
de pedeapsă o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale
române, aplicînd totodată actele de clemenţă intervenite fie în
străinătate, fie în ţara noastră227.
Dispoziţiile civile dintr–o hotărîre penală definitivă străină,
recunoscute de instanţa română, se execută potrivit regulilor
prevăzute pentru executarea hotărîrilor civile străine.
1) Extrădarea (Legea nr. 4/18.03.1971)
Deşi nu este inclusă în capitolul dn Codul de procedură penală privind
asistenţa judiciară internaţională, extrădarea constituie o instituţie de
drept penal şi de drept procesual penal care contribuie la colaborarea
între state în vederea combaterii infracţionalităţii. Prin reglementara
extrădării în art. 9 Cod penal, care se referă la aplicarea legii penale în
spaţiu, această instituţie face parte din dreptul penal; prin procedură,

227 Avînd de recunoscut o hotărîre de condamnare a unui rom#n pentru un

omor şi o tîlhărie săvîrşită în Italia, pentru care a fost condamnat la 30 ani
închisoare, instanţa rom#nă a substituit pedepsei aplicate în Italia pentru
omor maximum de pedeapsă pentru omor prevăzut de legea penală rom#nă
– 20 de ani – şi a făcut aplicarea Decretului nr. 11/1988 de amnistie şi de
graţiere, reducînd pedeapsa la jumătate.
 DPP–ps–332
care se desfăşoară în faţa autorităţii judiciare, extrădarea este şi o
instituţie a dreptului procesual penal, legată de asistenţa judiciară
internaţională.
Procedura extrădării urmează regulile stabilite prin convenţii
internaţionale între statul nostru şi alte state. În lipsa unor astfel de
convenţii şi a unor reguli bazate pe reciprocitate, se aplică dispoziţiile
înscrise în Legea nr. 4/1971 privind extrădarea, dispoziţii care au
astfel un caracter subsidiar.
Extrădarea constă în predarea unei persoanei de către statul pe
teritoriul căruia se află către alt stat, la cererea acestuia, în vederea
urmăririi sau judecării într–o cauză penală ori pentru executarea unei
pedepse ce i s–a aplicat în acel stat. Statul care cere extrădarea este
statul solicitant, iar statul pe teritoriul căruia se află persoana a cărei
extrădare se cere devine statul solicitat.
Pentru a fi extrădată o persoană care se află pe teritoriul ţării noastre
se cere îndeplinirea mai multor condiţii:
– condiţii pozitive:
– fapta pentru care se cere extrădarea să fie prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală română şi să fie sancţionabilă cu
pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani;
– dacă se cere extrădarea în vederea executării pedepsei,
aceasta să fie mai mare de 1 an închisoare228;
– condiţia negativă:
– determinarea persoanelor care nu pot fi extrădate:
– cetăţenii români;
– persoanele fără cetăţenie domiciliate în România;
– persoanele care nu au obţinut drept de azil politic în România.
Potrivit art. 19 din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii pot fi
extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale între statul
nostru şi alte state sau în condiţii de reciprocitate.
În art. 5 al Legii nr. 4/1971 se prevăd şi cazurile în care extrădarea nu
poate fi admisă în raport de locul unde a fost săvîrşită infracţiunea,
condiţiile de punere în mişcare a acţiunii penale sau de stingere a
acţiunii, care trebuie să fie prevăzute atît în legea străină, cît şi în
legea noastră, existenţa unei hotărîri penale române cu privire la
aceeaşi faptă.
Legea nr. 4/1971 prevede o procedură mixtă de extrădare, cu
caracter judiciar şi cu caracter politic. Autoritatea judiciară, după
desfăşurarea procedurii prevăzute de lege, constată îndeplinirea sau
nu a condiţiilor de extrădare; această hotărîre a instanţei de judecată
are un caracter de aviz, deoarece “Guvernul hotărăşte asupra
admiterii sau respingerii cererii de extrădare” (art. 23 al. 2), ceea ce
înseamnă că guvernul poate trece peste avizul autorităţii judiciare.
Faţă de art. 19 al. 3 din Constituţie, care prevede că “Expulzarea sau
extrădarea se hotărăşte de justiţie”, în temeiul art. 150 al. 1 din
Constituţie, procedura extrădării a devenit o procedură judiciară, iar
hotărîrea trebuie să fie pronunţată de justiţie, deci de o instanţă de
judecată, şi nu mai are caracterul de aviz, ci de hotărîre executorie.
Cererea de extrădare se transmite şi se primeşte pe cale diplomatică.
Cînd statul român solicită unui stat străin extrădarea unei persoane
aflate pe teritoriul acestuia, procurorul (în faza de urmărire) sau
instanţa (în faza de judecată sau de punere în executare a hotărîrii
definitive) propune să se ceară extrădarea unei persoane aflate pe
teritoriul altei ţări. Propunerea autorităţii judiciare trebuie motivată şi
însoţită de actele care să justifice propunerea, indicîndu–se şi
228 Rezultă ideea de a fi extrădate numai persoanele care au săvîrşit fapte
de o anumită gravitate.
 DPP–ps–333
dispoziţiile legale aplicabile şi datele necesare pentru identificarea
persoanei în cauză; totodată se emite şi un mandat de arestare
preventivă sau de executare a pedepsei închisorii, care se anexează
la propunerea de extrădare. Ordonanţa procurorului sau hotărîrea
instanţei prin care se propune extrădarea se înaintează, după caz,
procurorului general al parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de
Justiţie sau ministrului justiţiei care, dacă sînt de acord cu propunerea,
întocmesc cererea de extrădare şi intervin prin Ministerul Afacerilor
Externe pentru obţinerea acesteia. Primirea persoanei extrădate se
face prin organele Ministerului de Interne.
În cazul în care statul român este stat solicitat al unei extrădări,
cererea se trimite de Ministerul Afacerilor Externe Parchetului de pe
lîngă Curtea Supremă de Justiţie, care o trimite prim-procurorului
parchetului de pe lîngă tribunalul în a cărui rază teritorială îşi are
domiciliul persoana a cărei extrădare se cere sau, cînd nu are
domiciliu cunoscut, prim-procurorului parchetului de pe lîngă
Tribunalul Municipiului Bucureşti. Procurorul strînge datele necesare
pentru a stabili dacă sînt întrunite condiţiile extrădării; procurorul
procedează la arestarea celui a cărei extrădare se cere, la ascultarea
sa, la administrarea probelor existente pe teritoriul ţării noastre. Cînd
a constatat că sînt îndeplinite condiţiile de fond ale extrădării,
procurorul emite o ordonanţă motivată, prin care declară cercetarea
terminată, după care înaintează lucrările tribunalului competent.
Tribunalul, în şedinţă secretă, ascultă persoana pentru care s–a cerut
extrădarea, concluziile procurorului şi ale apărătorului, după care
hotărăşete extrădarea, dacă sînt întrunite condiţiile extrădării, sau
respingerea cererii de extrădare în caz contrar. Potrivit art. 121 al
Legii nr. 4/1971, hotărîrea instanţei nu este supusă recursului, ceea ce
este contrar dispoziţiilor constituţionale (art. 128) şi în contradicţie cu
modificările Codului de procedură penală prin care toate hotărîrile
care privesc libertatea unei persoane sînt supuse controlului instanţei
de recurs.
Dacă extrădarea a devenit de competenţa instanţei judecătoreşti,
potrivit art. 19 din Constituţie, hotărîrea definitivă a instanţei se
trimite organelor Ministerului de Interne pentru a fi executată, prin
predarea persoanei extradate reprezentantului statului solicitant.
Cînd sînt mai multe state solicitante pentru extrădarea aceleiaşi
persoane, dacă nu există criterii speciale de preferinţă, Legea nr.
4/1971 prevede următoarea ordine:
– statul pe teritoriul căruia s–a săvîrşit infracţiunea;
– statul împotriva intereselor căruia a fost îndreptată
infracţiunea;
– statul al cărui cetăţean este infractorul.
În cazul în care cererea se întemeiază pe acelaşi criteriu229, preferinţa
o are statul care a solicitat mai întîi extrădarea.

229 De exemplu locul unde s–a săvîrşi infracţiunea.