Consideraţii privind terorismul contemporan

Lt. Cristian TUN-COMŞA

1. Terorismul – precizări conceptuale

1.1. Definiţii ale terorismului

După cum bine se ştie, o definiţie este în esenţă o ecuaţie care redă
exact sensurile unui cuvânt. În cazul conceptului de terorism, situaţia este
puţin diferită din cauza naturii sale emoţionale, a conotaţiei negative a
termenului şi discursului politic pe care îl presupune, deoarece „toate
acestea contribuie la mărirea complexităţii surprinderii sale în totalitatea
componentelor ce-l caracterizează“ [1].
Conform Dicţionarului explicativ al limbii române termenul derivă din
cuvântul francez „terrorisme“ şi îl explică prin totalitatea actelor de
violenţă comise de un grup sau de un regim reacţionar.
Acţiunea teroriştilor se bazează pe teroare (lat. terror; terroris; fr.
terreur), realitate definită prin groază, spaimă, frică provocată intenţionat
prin ameninţări sau prin alte mijloace de intimidare sau de timorare.
Mai plastic şi mai simplu, Xavier Raufer stigmatizează fenomenul
terorist drept „arma celui mai slab îndreptată împotriva celui puternic sau
atacul viespei împotriva elefantului“ [2].

1.2. Cauzele terorismului

Profesorul american I. Simon, vorbind despre cauzele asasinatelor
politice, arăta că „principala cauză a fost şi este încă lipsa de dorinţă şi
de iniţiativă a claselor conducătoare de a rezolva problemele arzătoare cu
care este confruntată societatea. Violenţa generează violenţă. Actul
individual de violenţă este răspunsul la o situaţie politică şi socială“ [3].
Terenul de predilecţie al terorismului îl constituie aşadar societăţile
bolnave, cangrenate de mizerie şi nedreptăţi sociale. Cercetarea cauzelor
care dau naştere terorismului, sublinia E. David, nu reprezintă o încercare
de legitimare a lui, dimpotrivă, ea este destinată să pună în lumină
germenii care în cele mai multe situaţii îl generează.
Sărăcia, injustiţia, segregaţia rasială alimentează continuu acest
fenomen.
Frank C. Carluci III, Secretar al Apărării în timpul administraţiei lui
G. Bush, consideră că în mod esenţial terorismul poate fi considerat ca
fiind o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice.
Acesta se înscrie în categoria conflictelor de mică intensitate şi este descris
ca o formă de război purtat la limita minimă a spectrului violenţei, război
în care spre deosebire de cel clasic în care rolul cel mai important este
purtat de puterea militar-convenţională, aici conotaţiile politice, economice
şi sociale se află în prim plan.
Scopul final urmărit de terorism este de natură politică, oricare ar fi
psihologia de grup sau motivele personale ale indivizilor care recurg la
acte de terorism. Prezenţa unor ţeluri politice este esenţială, acestea
separând terorismul de alte acte criminale. Terorismul este relaţionat cu
indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice, cu
corectarea unor deficienţe sociale sau erodarea ordinii politice
internaţionale.
Pornind de la aceste considerente se poate identifica ceea ce se
numeşte „terorism politic“. Un terorist politic este acea persoană care face
uz în mod sistematic de ucidere, rănire, distrugere şi alte mijloace de
intimidare coercitivă în vederea atingerii unor obiective politice.
Motivat politic, terorismul presupune întotdeauna o instanţă sau
autoritate politică. Terorismul consideră că existenţa injustiţiei economice
şi sociale nu poate fi înlăturată prin nici o altă metodă decât prin violenţă.
Un terorist – aşa cum sublinia un comentator al fenomenului – este cel
care face politică omorând. De aceea, terorismul a fost adesea denumit
tactica ultimei soluţii.
Cea mai importantă caracteristică operaţională a terorismului este
folosirea premeditată a ameninţării cu violenţa. Acolo unde acest element
lipseşte, oricât de oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism.
Analiştii terorismului contemporan înscriu, de asemenea, drept o
caracteristică organizaţională de mare semnificaţie a terorismului, faptul
că acesta se practică cel mai adesea în grup. Grupurile teroriste impun
constrângeri puternice membrilor lor, dar pentru mulţi dintre aceştia
apartenenţa la grup „poate deveni un element motivaţional mai important
decât doctrina sau scopurile politice ale grupului“ [4].

2. Eclectismul doctrinar al terorismului

Acolo unde se întâlneşte discursul urii cu cel al violenţei, există, aşa

cum spunea Ph. Braud, o depreciere a identităţii victimei. „Lovind
prezentul, terorismul, propaganda răului, pretinde să asigure un viitor mai
bun. Toate mijloacele sunt bune pentru a concretiza această utopie a unei
lumi perfecte“ [5].
În Rusia nihiliştii definesc termenii acestei reîntoarceri la puritatea
primordială: abolirea claselor, egalitatea sexelor, punerea în comun a
pământurilor şi a tuturor bogăţiilor, suprimarea graniţelor. Actul terorist nu
este, în această perspectivă – ca în gândirea lui Naciaev – decât „un şoc
sortit să scoată poporul din apatia sa, creând un act irevocabil“ [6].
V. I. Lenin şi ulterior Ernesto Che Guevara au văzut în terorism un
serios obstacol în calea luptei revoluţionare, deoarece el provoacă
represiune şi este prin urmare, o ameninţare pentru desfăşurarea activităţii
revoluţionare. Guevara s-a pronunţat ferm împotriva asasinatelor oarbe,
nediscriminatorii, deoarece acestea vizează inocenţi şi vieţi utile revoluţiei.
Terorismul, spunea el, este „o armă negativă deoarece produce rezultate
diametral opuse cauzei revoluţionare“ [7].
Ca geneză, terorismul contemporan provine din Noua Stângă,
desprinsă din stânga leninistă pe care a acuzat-o de pierderea spiritului
revoluţionar. Ea s-a pronunţat de la început fără echivoc, pentru violenţă,
susţinând că acţiunile violente sunt cele care duc la apariţia şi dezvoltarea
premiselor revoluţiei.
Prima manifestare în plan ideologic a terorismului contemporan este
„Mai 1968“, care a constituit sursa unui număr de organizaţii de factură
marxist-leninistă care s-au ridicat împotriva prezenţei americane în
Europa, a americanismului, imperialismului occidental şi sistemului
capitalist, militând pentru revoluţie şi socialism.
O atracţie deosebită pentru terorism, în perioada contemporană, se
observă în ţările lumii a treia, motivaţia pentru activitatea teroristă
constând în ideea de a atrage atenţia asupra necesităţii de a ajutora aceste
popoare, victime ale imperialismelor contemporane.
Trebuie precizat, de asemenea, că terorismul clasic contemporan are
caracterul unei mişcări de neadaptare socială, contestatară. Sub aspectul
ideilor, este un amestec al conceptelor preluate de la Marx, Lenin, Mao şi
de la anarhişti, iar din declaraţiile diferitelor organizaţii rezultă confuzia şi
răstălmăcirea acestora, numitorul comun fiind proclamarea violenţei ca
unică soluţie. Ceea ce caracteriza organizaţiile teroriste din întreaga lume
în perioada postbelică era incapacitatea lor de a propune un program
politic coerent, o perspectivă pentru viitor.
Trebuie menţionat însă faptul că totuşi IDEOLOGIA nu joacă un rol
foarte important. Chiar şi atunci când este prezentă ea poate fi asociată
politicii de stânga, dar aceasta nu este decât o faţadă. A pretinde că masele
populare sunt incapabile să se elibereze fără ajutorul unei mici minorităţi
care va acţiona pentru ele sau care le va furniza cel puţin un detonator este
o concepţie elitistă, mult îndepărtată de principiile stângii şi împărtăşită, de
asemenea, de dreapta. De aici surprinzătoarea uşurinţă cu care unii terorişti
au trecut de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga.
 Totuşi nu putem să nu remarcăm sincretismul ideologic al
terorismului: un amestec de anarhism (Korpotkin, Proudhon, Malatesta,
Godwin – ideea activismului revoluţionar, abolirea instituţiei
guvernamentale, negarea legitimităţii oricărui tip de autoritate, susţinerea
violenţei, a haosului, societatea ideală se poate construi prin recurs la
violenţă, prin distrugerea fizică a societăţii existente), anarho-comunism
(Korpotkin – spiritul de cooperare impune înlăturarea instituţiilor
coercitive, susţine libertatea şi egalitatea şi se pronunţă împotriva
guvernului), anarho-sindicalism (cei care decid sunt indivizii, înlăturarea
coerciţiei şi preluarea deciziei la nivel macro de către muncitori va
conduce la funcţionarea unei societăţi viabile), trotkism (ideea de revoluţie
mondială), leninism (statul este un instrument de dominaţie, lupta de clasă
ca mijloc politic, militarizarea luptei de clasă – duşmanul nu trebuie
combătut, ci distrus fiziceşte, declararea unui război deschis
imperialimului, ideii promovate de Brigăzile Roşii etc.), guevarism (lupta
de gherilă, terorismul fiind considerat ca o cale de realizare a strategiei
revoluţionare, experienţa revoluţiilor anticoloniale fiind aplicabilă şi unor
state dezvoltate), nazism (terorism rasial, apartheid-ul), fundamentalism
islamic (îndeosebi după colapsul socialismului african). Aceste
fundamente se articulează cu pseudoideile despre justiţie şi dreptate,
libertate socială, politică şi naţională, lupta împotriva conspiraţiei
mondiale, a acelui centru de decizie mondial care dictează din umbra a tot
ce se petrece în această lume, în viaţa economică, politică etc. Pentru ei nu
există deosebire între dictaturile de tip latino-american sau fascist şi
democraţiile de tip liberal, deci duşmanul este omniprezent.
Scopul general al acţiunilor teroriste constă în dezorganizarea societăţii.
Prin activitatea lui, „teroristul urmăreşte să împingă societatea spre
revoluţie, dar nu aşteaptă apariţia stării revoluţionare, ci o provoacă
încercând să convingă lumea să nu mai aibă încredere în orânduirea
respectivă, în modul de viaţă existent“ [8].

3. Tipologie, tehnici şi forme în manifestarea terorismului

internaţional

3.1. Terorismul internaţional

Terorismul a devenit în zilele noastre internaţional sau transnaţional
prin faptul că au apărut organizaţii şi grupări teroriste care, prin metodele
folosite şi întinderea acţiunilor pe care le întreprind, depăşesc frontierele
unei ţări, includ naţionalităţi din diferite state. După cum sublinia autorul
francez George Levasseur, „o sursă importantă a terorismului
internaţional cu caracter politic rezidă mai ales în recrudescenţa
mişcărilor iredentiste“ [9]. Mai mult, se constată o anumită tendinţă de
coalizare şi chiar de unificare a grupărilor teroriste, în special a celor din
Europa Occidentală.
Internaţionalizarea terorismului este urmată de extinderea zonelor sale
de acţiune, ca şi de schimbări calitative în metode de acţiune. Ca orice
formă de terorism, cel internaţional recurge la acelaşi gen de acţiuni:
asasinate, răpiri, lansări de bombe, atacuri armate, ameninţări, acte care pe
plan general sunt calificate drept criminale.
Din 1968 şi până în 1989 se poate estima că şi-au pierdut viaţa, în
urma unor acte teroriste cu caracter internaţional, peste 4.000 de persoane
şi au fost rănite peste 20.000.
Tinzând să se internaţionalizeze, terorismul a devenit o gravă
ameninţare la adresa păcii şi înţelegerii între popoare. El dezvoltă, prin
acţiunile sale, neîncrederea şi chiar ostilitatea atunci când apare ca fiind
susţinut, subvenţionat sau organizat în scopuri agresive, de diversiune, de
destabilizare naţională şi internaţională.
„Terorismul internaţional – concluziona o reuniune de specialişti –
reprezintă utilizarea sau ameninţarea cu utilizarea unei violenţe, ce
creează o stare generalizată de teamă în scopuri politice, de către un
individ sau un grup atunci când el acţionează în favoarea sau împotriva
unei autorităţi guvernamentale, când asemenea acţiuni urmăresc să
influenţeze atitudinea şi comportamentul unui grup social mai cuprinzător
decât victimele imediate şi când prin naţionalitatea sau legăturile externe
ale autorilor, localizarea lor, natura victimelor lor, instituţionale sau
umane, sau mecanismul de înfăptuire, ramificaţiile lor depăşesc
frontierele naţionale ale unui stat“ [10].
Internaţionalizarea terorismului pune în cauză nu numai ordinea
internă a unui stat, dar însăşi relaţiile acestuia cu alte state. Refugierea
autorilor actelor de terorism pe teritoriul altor state duce la complicaţii în
relaţiile internaţionale.

3.2.Terorismul de stat
Escaladarea continuă a fenomenului terorist în ţările occidentale a
obligat guvernele să-şi concentreze mai mult atenţia asupra acestui
fenomen complex în vederea stăvilirii şi chiar eradicării lui. Studiindu-i
evoluţia, analizându-l sub multiplele sale aspecte, analiştii fenomenului au
ajuns la concluzia că terorismul internaţional a intrat deja într-o nouă fază
sau, cum se mai spune, a căpătat o nouă formă, cea a terorismului de stat,
pe care unii analişti francezi îl denumesc „terorism internaţional de stat“,
iar cei americani „terorism girat de către state“. Evident se operează
astfel cu un concept nou, folosit tot mai frecvent în abordarea fenomenului
terorist internaţional, prin care se desemnează folosirea violenţei, a terorii
de către state, în raporturile conflictuale sau antagonice dintre ele, în
scopul obţinerii unor avantaje de ordin politic, economic, social, militar
sau de altă natură. Unii teoreticieni între care şi cei iugoslavi, asociază
terorismul de stat cu politica de forţă a fostelor mari puteri coloniale, în
timp ce analiştii occidentali susţin aproape contrariul: terorismul de stat
„loveşte înainte de toate democraţiile“ susţine J. F. Revel (Franţa). Pentru
toţi analiştii şi teoreticienii este însă clar că terorismul de stat, ca reflectare
a opoziţiei dintre ideologii constituie cea mai periculoasă formă de
terorism internaţional, de natură să afecteze grav stabilitatea şi pacea pe
plan mondial.
Din analiza evenimentelor legate de situaţia din Orientul Apropiat şi
Mijlociu a rezultat că amplificarea terorismului în/şi legat de această
regiune a lumii este direct marcată „de apariţia terorismului de stat ca o
nouă armă, prin care state ca Iran, Libia, Israel şi chiar Siria urmăresc
atingerea unor scopuri politice şi militare pe care nu le pot atinge pe alte
căi“ [11].

3.3. 11 septembrie 2001 – cauze şi consecinţe

Ceva definitiv s-a întâmplat în dimineaţa aceea de 11 septembrie, pe
cerul senin al Occidentului. Ceva definitiv şi, poate nu prea clar, dar
perceput imediat de comunitatea mondială ca un fapt destinat să marcheze
un fapt irevocabil, începutul unei schimbări epocale. Nu era nevoie de
analize teoretice, politice sau morale. Pentru toată lumea era suficientă
imaginea transmisă de reţelele de televiziune, cu cele două Boeing-uri
străpungând Turnurile Gemene ca pe nişte construcţii din nisip,
transformându-le în torţe înspăimântătoare de foc şi fum, pentru a-şi da
seama în cel mai dureros mod că Apocalipsul, aşa cum a fost el imaginat
de spiritul occidental de-a lungul secolelor, putea, în cele din urmă şi în
mod tragic, să se dezlănţuie pe faţa pământului.
Dar o dată cu această semnificaţie definitivă a tragediei şi cu groaza
pierderii de mii şi mii de vieţi omeneşti, pulverizate în numai câteva clipe,
întreaga omenire a înţeles, chiar dacă în mod inconştient, că sensul adânc
al acelor imagini era cu totul altul: confruntarea finală, redde rationem –
Judecata de Apoi, între două sisteme mondiale care mult timp s-au privit
de la distanţă, s-au luptat între ele şi au profitat pe rând unul de altul, până
au ajuns la această înfruntare directă. Nu este vorba doar de lumea
occidental creştină pe de o parte şi de Islam pe de altă parte: cele două
sisteme mondiale, care s-au înfruntat în impactul ucigător cu Turnurile
Gemene sunt lumea bogăţiei, a unei culturi înfloritoare, a
individualismului, a progresului şi a eficienţei pe de o parte şi lumea
sărăciei, a marginalizării, a dependenţei de alte forţe, pe de altă parte.
Operaţiunea Turnurile Gemene, plănuită probabil înainte cu câţiva ani, a
afirmat realitatea războiului global şi a unor tehnici de nimicire prin
intermediul cărora s-a ajuns la o putere de distrugere comparabilă cu aceea
a bombelor lansate la Hiroshima şi Nagasaki.
Evenimentele care au avut loc în Statele Unite pe 11 septembrie 2001
au făcut obiectul unei uriaşe desfăşurări mediatice. Din acest punct de
vedere, al ecoului mediatic, autorii crimelor au obţinut cel mai mare succes
din istoria terorismului. 11 septembrie 2001 ne confirmă faptul că
permanenta căutare de noi ţinte este o caracteristică intrinsecă a
terorismului, la fel ca şi căutarea de noi metode de atac.
Acţiunile teroriste se întemeiază pe atentatele anterioare. Ele trag
învăţăminte din acestea, le analizează reuşitele şi nereuşitele – nu sunt,
deci, nişte apariţii sui generis.
Este adevărat că atentatele din 11 septembrie sunt de o noutate
esenţială în ceea ce priveşte numărul victimelor: peste 5.000 de morţi
instantaneu şi probabil alţi zeci de mii prin efectele panicii (sinucideri,
crize cardiace, supradoze accidentale de medicamente, asasinate contra
persoanelor asimilate teroriştilor din punct de vedere etnic) sau recesiunea
economic produsă.
Dar, în rest, aceste acţiuni au făcut ceva nou din lucruri vechi:
pilotarea avioanelor de către terorişti nu este o premieră, la mijlocul anilor
’80, un Boeing 747 deturnat în Orientul Apropiat a fost pilotat de către un
terorist.
Ca daune provocate, acţiunile „Al Qaida“ vizează în primul rând
pierderi de vieţi omeneşti (şi în special americane), mai degrabă decât
distrugeri materiale.
Această practică se distinge de cele ale altor organizaţii politice care
au recurs la atentate cu bombe (cele corsicane, de exemplu). Cu siguranţă,
numărul de victime din 11 septembrie 2001 (peste 5.000 de morţi) arată
caracterul său unic, comparativ cu alte atentate ucigaşe comise de diverse
organizaţii.
O ultimă caracteristică – acţiunile întreprinse de nebuloasa care
gravitează în jurul grupării „Al Qaida“ nu sunt niciodată revendicate.
Dimpotrivă, sunt folosite nume false cu scopul de a putea nega ulterior
orice eventuală acuzaţie.
 4. Bioterorismul – formă a terorismului secolului al XXI-lea
Terorismul este vizibil mai ales prin consecinţele sale cele mai
spectaculoase şi mai mediatizate, prin rezultatele sale manifeste. În cazul
armelor biologice, inamicul este tăcut, ascuns, aproape imposibil de
identificat. Poate fi chiar cel de lângă tine, care este un posibil purtător de
virus, poate fi următorul plic pe care îl deschizi. Nu şti de unde a plecat
lovitura, dacă cel care te atacă s-a oprit sau continuă, nu şti de cine să te
aperi.
Din nefericire, mintea omenească poate da dovadă de foarte multă
ingeniozitate atunci când trebuie să găsească mijloace de infestare sau
distrugere biologică în masă. Deşi se utilizau arme biologice încă din
timpul celor două războaie mondiale, totuşi interesul legat de prepararea
substanţelor care pot ucide sau îmbolnăvi rapid mii de oameni a crescut
vertiginos în perioada Războiului Rece, când s-au perfecţionat tehnicile de
obţinere şi răspândire a acestor „ucigaşi“ nevăzuţi. „Aparent, Convenţia
internaţională privind armele biologice (Biological Weapons Convention),
semnată în 1972, a pus capăt oficial acestor cercetări periculoase, însă, în
realitate ele au continuat nestigherite“ [12].
Armele biologice mai sunt denumite şi bomba atomică a săracului,
întrucât ele pot fi produse şi de ţări sau grupări care nu dispun de banii şi
cunoştinţele necesare pentru fabricarea bombei atomice. De altfel, armele
biologice reprezintă o serie de avantaje pentru cei care le utilizează, chiar
şi un microb fiind suficient pentru declanşarea unei epidemii. Armele
biologice prezintă şi dezavantaje pentru cei care le produc, concretizate
prin dificultatea protejării persoanelor care lucrează în procesul de
producţie, frecvenţa apariţiei unor defecte de fabricaţie şi a accidentelor,
probleme legate de înmagazinarea substanţelor, precum şi lansarea lor la
ţintă.
Aproape 25 de tentative de utilizare a agenţilor biologici sau chimici
mortali sunt citate în literatura de specialitate accesibilă tuturor, mergând
de la simpla ameninţare până la tentative serioase. Cazurile cunoscute ca
cele mai neliniştitoare au fost cu siguranţă următoarele:
– în 1972, la Chicago, un extremist de dreapta a fost arestat pentru
posesia a 35-40 de kg de culturi cu virus de tifoidă. El intenţiona să le
deverseze în rezervoarele de apă ale oraşului „cu scopul de a crea o nou
rasă de stăpâni“;
– în 1976, nişte scrisori au fost trimise în mod misterios primarilor
unor oraşe americane. Lipiciul plicurilor conţinea germeni mortali;
– în 1983, poliţia americană aresta 2 fraţi aflaţi în posesia câtorva
duzini de grame de agenţi biologici mortali;
 – în septembrie 1984, o sectă contamina salatele unui restaurant dintr-
un sat din Oregon „pentru a influenţa rezultatele unor alegeri locale“; 750
de persoane au fost atinse de salmoneloză;
– rutina laboratoarelor poate face câteodată uşoară deturnarea
culturilor microbiene în scopuri criminale. În septembrie 1984, o fiolă
conţinând o cultură de tetanus a fost decongelată şi trimisă prin poştă în
suburbiile New York-ului;
– o echipă ştiinţifică americană demonstra în 1989 că o muscă de
origine mediteraneană a cărei larvă se dezvoltă în fructele de livadă, fusese
introdusă în mod voluntar în diferite locuri din California. Primarul din
Los Angeles şi câteva ziare au primit o scrisoare prin care un grup
revendica actul pentru a-şi exprima opoziţia faţă de practicile agricole
californiene;
– în ianuarie 1994, Frontul pentru eliberarea animalelor britanice
transmitea prin poştă diferite plicuri conţinând rămăşiţele unei seringi
infestate cu virusul HIV;
– în februarie 1995, Douglas Baker a fost primul condamnat pe baza
legii americane antiteroriste din 1989 asupra armelor biologice.
Profesorul Danny Soham, de la Universitatea Bar Illan din Tel Aviv,
afirma într-un interviu, că ne vom confrunta în viitor cu 2 posibilităţi
îngrijorătoare. Una ar fi eventualitatea ca teroriştii să treacă de la utilizarea
sporilor de antrax la agenţi patogeni ai unor boli cumplite, cum este ciuma
sau Ebola. Cea de a doua posibilitate ar fi schimbarea modului în care
acţionează teroriştii – nu vor mai trimite plicuri cu spori de antrax, ci vor
contamina sistemele de aerisire ale unor clădiri sau vor pulveriza agenţi
patogeni de la bordul unor avioane. Deocamdată nimeni nu poate anticipa
în ce direcţie se vor orienta acţiunile teroriştilor.

CONCLUZII
În cadrul unei societăţi libere, democratice, cetăţenii nu simt nevoia de
a se înarma individual pentru a-şi asigura protecţia. Apărarea vieţii şi
proprietăţii acestora reprezintă, în mod normal, apanajul statului. Există
însă cazuri în care unele guverne, confruntate cu atacuri teroriste de mare
anvergură, nu mai sunt în măsură să-şi îndeplinească îndatoririle pe linie
de securitate faţă de proprii cetăţeni. În aceste condiţii, de insecuritate
accentuată, oamenii se văd nevoiţi să-şi poarte singuri de grijă, înarmându-
se, formând grupări para-militare capabile să le apere interesele
economice, sociale, religioase, politice sau de altă natură.
 Terorismul a determinat mutaţii în strategia de securitate a statelor şi
organizaţiilor de tip militar (NATO).
Terorismul a determinat o schimbare a concepţiei privind poziţia şi
rolul instituţiei militare faţă de acest fenomen cu grad mare de risc şi
pericol social; considerat ca forma actuală de continuare politică a ducerii
războiului cu alte mijloace, terorismul a impus regândirea structurilor şi
înzestrărilor forţelor militare, înfiinţarea unor unităţi mobile, de tip
comando, dotate cu armament sofisticat şi aparatură de comunicaţii de
ultimă oră, capabile să desfăşoare independent acţiuni de anihilare a
grupurilor teroriste în orice punct al globului.
Terorismul a impus chiar o regândire a conţinutului interesului
naţional şi a modalităţilor sale de promovare şi apărare; este de fapt o
reactivare şi generalizare a realismului politic de tip american.
Terorismul a devenit şi un pretext al marilor puteri de a-şi disputa
zonele de influenţă geopolitică (vezi infiltrarea SUA în Balcani şi în inima
Asiei), iar terorismul tradiţional tinde să se transforme într-un terorism de
stat.
Procesul de globalizare pe de o parte amplifică mobilitatea şi
posibilităţile de manifestare a terorismului, pe de altă parte, acest fenomen
creează o motivaţie nouă a solidarizării la scară mondială a statelor
democratice în procesul de combatere a acestui flagel.
Terorismul actual este, în opinia noastră, unul etnocratic, motivaţiile
etnice prevalează celor religioase (vezi ETA, IRA, Hamas-ul); aduce în
atenţia lumii un alt profil al teroristului: ignorantul fanatic a fost înlocuit
cu individul care reuşeşte o sinteză între îndoctrinare, fanatism şi
pregătirea ştiinţifică şi tehnica de vârf.
Note bibliografice

[1] Arădăvoaice, Gh., Iliescu, D., Niţă, L. D., Terorism, antiterorism,

contraterorism, Oradea, Editura Antet, 2002, p. 7.
[2] Servier, Jean, Terorismul, Bucureşti, Editura Institutului European,
2002, p. 6.
[3] Gross, Feliks, Political Assassinations, New York, Editura Trans
Global, pp. 312-314.
[4] Arădăvoaice, Gh., Iliescu, D., Niţă, L. D., op. cit., p. 12.
[5] Marret, Jean-Luc, Tehnicile terorismului, Bucureşti, Editura Corint,
2002, p. 31.
[6] Ibidem, p. 54.
[7] Guevara, E. Che., La guerra de guerillas, 1964, p. 73.
[8] Ibidem, p. 97.
[9] Lavasseur, George, Les aspects repressifs du terrorisme interna-
tional, Lyon, Editura Pedone, 1977, p. 61.
[10] Concluziile simpozionului asupra terorismului în lumea con-
temporană – Glassboro State College, 26-28 aprilie 1978. În:
International Terrorism in the Contemporary World, ed. By Marius
S. Livingston, Greenwood Press, 1978.
[11] Arădăvoaice, Gh., Iliescu, D., Niţă, L. D, op. cit., pp. 111-112.
[12] Ibidem, p. 11.