Sunteți pe pagina 1din 40

CAPITOLUL I

Conceptul de drept. Norma juridică (noţiune, elemente, clasificare, interpretare).


Diviziunea şi ramurile dreptului. Aplicarea dreptului în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor. Poziţia dreptului afacerilor în sistemul de drept. Izvoarele dreptului
afacerilor.

A. Sinteze

1. Conceptul de drept

Jus est ars boni et aequi


(Dreptul este arta binelui şi a echităţii)

1.1. Etimologia cuvântului „drept”. Cuvântul „drept” derivă din latinescul directum: a)
adverb indicând direcţia, în sens direct, fără ocol, de-a dreptul; b) adjectiv, arătând
diferite însuşiri (linie dreaptă, drum drept etc.); c) în sens figurat înseamnă: potrivit
dreptăţii, adevărului, corect, echitabil etc. Prin urmare, luat în sens metaforic, cuvântul
drept desemnează ceea ce este conform cu norma (legea). Pentru substantivul „drept”
latinii foloseau jus (drept, dreptate, legi) care îşi are originea în sanscritul ju care
înseamnă a lega.
1.2. Accepţiunile noţiunii de drept
- Drept obiectiv – reprezintă ansamblul normelor juridice adoptate de stat cu scopul
de a reglementa relaţiile dintre oameni în cadrul societăţii.
- Drept pozitiv – reprezintă componenta activă a dreptului obiectiv, respectiv
totalitatea normelor juridice aflate în vigoare la un moment dat pe un anumit
teritoriu.
- Drept subiectiv – reprezintă posibilitatea (facultatea, prerogativa) unei persoane,
recunoscută şi ocrotită de dreptul obiectiv (de lege) de a avea o anumită conduită
şi de a pretinde persoanei(lor) obligate să aibă o comportare (conduită)
corespunzătoare dreptului său, comportare care poate fi impusă la nevoie prin forţa
de constrângere a statului.
- Ştiinţa dreptului – reprezintă ştiinţa socială care are ca obiect de cercetare
ansamblul regulilor de conduită (normelor juridice) adoptate de stat (care formează
dreptul obiectiv) precum şi cerinţele sociale care au impus statului să
reglementeze, să adopte norme juridice

2. Norma juridică

2.1. Noţiune. Norma juridică este o regulă generală, impersonală, tipică şi obligatorie care
prescrie conduita oamenilor în raporturile dintre ei sau în raport cu societatea, având ca scop
asigurarea ordinii sociale, regulă care poate fi adusă la îndeplinire, în caz de nevoie, prin forţa
de constrângere a statului.

2.2. Trăsăturile normei juridice


- Norma juridică are caracter general- Lex est communae praeceptum – Papinian
D.1.3.1 (legea este o dispoziţie generală). Norma juridică prescrie o conduită tipică, un etalon

1
de comportament pe care trebuie să-l respecte toţi subiecţii. Norma juridică conţine un model
abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale. Norma juridică nu se rânduieşte pentru
ceea ce se produce întâmplător, într-un caz izolat, ci are în vedere o generaltate de relaţii şi o
medie de comportament. Neque leges neque senatus consulta ita scribi possunt, ut omnes
casus qui quandoque incidetiat comprehendantur, sed suficit la quae plerum accidunt
continert – Iulianus, 3, 1. Digeste, Libro LVIII, digestorum, 10 (nici legile, nici senatus-
consultele nu pot fi scrise astfel încât să cuprindă toate cazurile care s-ar ivi vreodată, dar este
suficient ca ele să includă ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori).
- Norma juridică are caracter impersonal – Jura non singulas personas, sed
generaliter constituuntur – Ulpianus, Digeste, 3, 1, III ad Sabinum 1,8. (dreptul se rânduieşte
nu pentru fiecare om în parte, ci pentru toţi). Norma juridică nu se adresează direct unei
persoane determinate, concretizate, ci ea vizează un număr nedeterminat de persoane
- Norma juridică este obligatorie - Conformarea la conduita prescrisă de norma
juridică nu este facultativă, ci obligatorie, astfel încât dacă norma nu este îndeplinită de bună
voie se poate apela la forţa coercitivă (de constrângere) a statului.
- Norma juridică are caracter de repetabilitate şi continuitate - Norma juridică se aplică
unui număr nedefinit de cazuri, ori de câte ori este necesar, pe durata cât este în vigoare şi cât
timp se manifestă relaţiile sociale de natura acelora avute în vedere de legiuitor în momentul
edictării normei.
- Norma juridică are caracter social - Norma juridică implică un raport intersubiectiv,
adresându-se exclusiv comportamentului uman pe care urmăreşte să îl direcţioneze.

2.3. Structura normei juridice


2.3.1. Structura internă (logico-juridică) a normei juridice. Aceasta alcătuieşte
partea statică, stabilă a normei, fiind alcătuită din:
a) Ipoteza – arată condiţiile sau împrejurările în care se va aplica norma
juridică
b) Dispoziţia – prescrie conduita părţilor adică acţiunea sau inacţiunea pe care
subiectele trebuie să o îndeplinească
c) Sancţiunea – reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte
consecinţele nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie şi măsurile coercitive care
se pot lua de organele specializate ale statului.
2.3.2. Structura externă (tehnico-legislativă) a normei juridice. Aceasta alcătuieşte
partea dinamică a normei, reprezentând forma de exprimare, de exteriorizare a normei juridice
în cadrul actelor normative sub formă de capitole, secţiuni, paragrafe, articole, alineate.

2.4. Clasificarea normelor juridice


2.4.1. După felul conduitei pe care o prescriu:
a) norme imperative – conduita prescrisă de ele este obligatorie, părţile
neputând deroga de la aceasta. Sunt de două feluri: onerative (care impun o anumită acţiune)
şi prohibitive (care interzic o anumită acţiune).
b) norme dispozitive – recomandă o anumită conduită. Pot fi: permisive (care
nici nu obligă şi nici nu interzic o anumită conduită, lăsând la aprecierea subiectului alegerea
unei conduite) şi supletive (când se reglementează o anumită conduită, dar în mod subsidiar,
dacă părţile nu şi-au determinat-o ele însele).
2.4.2. După criteriul structurii logico-juridice (interne) normele juridice se
împart în:
a) norme complete (determinate) – cuprind în structura lor toate elementele:
ipoteză, dispoziţie, sancţiune.
b) norme incomplete (nedeterminate) – nu au în structura lor toate elementele.
În acest caz actul normativ face trimitere la alte norme din acelaşi act normativ sau din alte

2
acte normative prezente (norme de trimitere) sau precizează faptul că norma în cauză se va
completa prin acte normative ulterioare (norme în alb).
2.4.3. După criteriul sferei de aplicare normele juridice se clasifică în:
a) norme generale – au sfera cea mai largă de aplicabilitate într-o ramură de
drept.
b) norme speciale – se aplică unei sfere restrânse de relaţii, derogă de la dreptul
comun (specialia generalibus derogant), având prioritate faţă de normele generale
c) norme de excepţie – completează normele generale sau speciale fără a aduce
atingere ordinii de drept. Exemplu: conform Codului familiei vârsta minimă la căsătorie
pentru femei este de 16 ani, dar prin excepţie, pentru motive temeinice se poate încuviinţa
căsătoria femeii care a împlinit vârsta de 15 ani.
Normele speciale şi normele de excepţie sunt de strictă interpretare
(exceptiones sunt strictissimae interpretationis), conţinutul lor neputând fi extins prin
analogie şi la alte domenii.
2.4.4. După criteriul sancţiunii normele juridice se clasifică în:
a) norme punitive – prevăd o sancţiune negativă sub forma unei pedepse
juridice
b) norme stimulative – prevăd o sancţiune pozitivă sub forma unui sistem de
stimulente, a unor mijloace de cointeresare în vederea punerii în aplicare a normei: distincţii,
decoraţii, recompense etc.
2.4.5. După criteriul ramurii de drept (după obiectul lor) normele juridice se
clasifică în : norme de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept
constituţional, de drept comercial etc.
2.4.6. După criteriul forţei juridice a actului normativ în care sunt cuprinse
deosebim norme cuprinse în Constituţie, legi, decrete, ordonanţe de guvern, hotărâri de
guvern, ordine ale miniştrilor, hotărâri ale autorităţilor publice autonome centrale sau locale
etc.

2.5. Interpretarea normelor juridice


2.5.1. Noţiune. Interpretarea este operaţiunea prin care se determină sensul pe care l-a
avut în vedere legiuitorul când a elaborat şi adoptat legea. Scopul interpretării normelor de
drept constă în identificarea voinţei reale a legiuitorului. Benignius leges interpretandae sunt,
quo voluntas earum conservetur – Celsus, D., 1.3.18 (Legile trebuie interpretate cu multă
grijă pentru ca intenţia legiuitorului să fie respectată).
2.5.2. Formele interpretării:
A. Din punctul de vedere al efectelor pe care le produce distingem:
a) interpretare oficială – este realizată de o autoritate publică competentă şi are
forţă juridică, fiind astfel obligatorie. Această interpretare poate fi autentică (atunci când este
realizată chiar de autoritatea care a edictat norma juridică) sau cazuală (realizată de instanţele
judecătoreşti sau de organele administraţiei în procesul de aplicare a normei)
b) interpretare neoficială – este realizată în doctrina juridică (literatura juridică)
sau în pledoariile avocaţilor şi este facultativă, neavând forţă juridică.
B. Din punct de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice,
intrepretarea poate fi:
a) literală (declarativă) – când între formularea textului legal şi cazurile de
practică care se încadrează în ipoteza sa există concordanţă
b) extensivă – când conţinutul normei este, în realitate, mai întins decât cel
formal, literal (cuprins în formularea textului normei)
c) restrictivă – când aplicarea normei juridice se face, în realitate, într-un
domeniu mai restrâns decât cel formal literal.
2.5.3. Metodele interpretării:

3
a) metoda gramaticală – constă în analiza semantică, sintactică şi morfologică
a normei juridice
b) metoda sistematică – constă în stabilirea sensului normei juridice prin
încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la
economia altor acte normative.
c) metoda istorică – se stabileşte sensul normei juridice prin raportare la
contextul istoric, la condiţiile socio-economice şi politice de la momentul adoptării normei de
drept.
d) metoda logică – constă în examinarea textului prin aplicarea regulilor logicii
formale, recurgându-se la argumente logice de genul: ad absurdum (se demonstrează că orice
interpretare dată textului normei juridice, în afară de cea oferită, conduce la concluzii contrare
legii), per a contrario (aplică legea terţului exclus – tertium non datur-, pornind de la premisa
că în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe alta, doar una poate fi adevărată,
cealaltă este falsă, neexistând o a treia posibilitate), a majori ad minus (cine poate mai mult
poate şi mai puţin), a minori ad minus ( dacă legea interzice mai puţin, ea interzice implicit şi
mai mult), a fortiori (cu atât mai mult), a pari (pentru situaţii identice, soluţii identice – ubi
eadem ratio, ibi idem jus).
e) metoda analogică. Atunci când organul de aplicare este sesizat cu
soluţionarea unei cauze care nu este prevăzută de lege el poate aplica fie o normă
asemănătoare (analogia legii), fie poate face apel la principiile de drept (analogia dreptului).
Judecătorul nu poate realiza denegare de dreptate, adică el nu poate refuza să judece atunci
când nu există un text de lege aplicabil cauzei. Analogia nu poate fi folosită:
- în dreptul penal infracţiunile şi pedepsele trebuie să fie prevăzute expres de lege
conform principiului legalităţii incriminării (nullum crimen sine lege – nici o
infracţiune fără lege) şi a principiului legalităţii pedepsei (nulla poena sine lege – nici o
pedeapsă fără lege). Prin urmare în acest domeniu nu poate funcţiona analogia.
- în cazul excepţiilor la o anumită normă juridică. Excepţiile sunt de strictă interpretare şi
nu pot fi extinse la alte situaţii (exceptiones sunt strictissimae interpretationis)
- în cazul prezumţiilor legale absolute, care sunt de strictă interpretare

3. Diviziunea şi ramurile dreptului


3.1. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat. Publicum jus est quod ad
statum rei Romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem pertinet – Ulpianus, D.,
1.1.2 (Dreptul public este cel ce se referă la organizarea statului roman; dreptul privat priveşte
interese particulare).
3.2. Caracteristicile dreptului public
- tradiţional, normele dreptului public ocrotesc interesul general, ceea ce justifică protecţia
deosebită acordată
- unul din subiectele raportului de drept public este o autoritate publică
- părţile raportului juridic de drept public se află într-o poziţie de inegalitate juridică, statul
(autorităţile publice) având o poziţie supraordonată iar cealaltă parte o poziţie de subordonare
- normele juridice care constituie dreptul public sunt de principiu norme imperative, de la care
nu se poate deroga - Jus publicum privatorum pactis mutari non potest – D., 2.14.38 (Dreptul
public nu poate fi modificat prin convenţii între particulari)
- normele de drept public sunt apărate de autorităţile publice din oficiu
3.3. Ramurile dreptului public:
- Dreptul constituţional
- Dreptul administrativ
- Dreptul financiar şi fiscal
- Dreptul penal
- Dreptul procesual penal
- Dreptul internaţional public

4
3.4. Caracteristicile dreptului privat:
- tradiţional, normele dreptului privat ocrotesc interesul personal
- părţile raportului juridic de drept privat se află într-o poziţie de egalitate juridică. Statul
(autorităţile publice) poate fi parte în raportul juridic de drept privat având aceleaşi drepturi şi
obligaţii ca orice altă persoană juridică.
- normele juridice care constituie dreptul privat sunt de principiu norme dispozitive, de la care
pările pot deroga prin convenţia lor
- normele de drept privat sunt apărate numai la sesizarea părţii interesate căreia i s-a încălcat
un drept subiectiv
3.5. Ramurile dreptului privat:
- Dreptul civil
- Dreptul comercial
- Dreptul familiei
- Dreptul muncii
- Dreptul internaţional privat
3.6. Ramuri mixte (complexe) de drept. În prezent există ramuri de drept care
cuprind atât dispoziţii specifice dreptului public cât şi dispoziţii specifice dreptului privat,
astfel încât nu putem face o încadrare în diviziunea clasică. Aşa este de exemplu Dreptul
afacerilor.

4. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor


4.1. Acţiunea normelor juridice în timp
4.1.1. Intrarea în vigoare a normei juridice. Normele juridice intră în
vigoare de la data publicării în Monitorul Oficial al României cu excepţia cazului când în
conţinutul lor se prevede o altă dată de intrare în vigoare. Legile se publică în Monitorul
Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară
prevăzută în textul ei (art. 78 din Constituţie). În dreptul comunitar, actele normative ale
Uniunii Europene intră în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în absenţa acesteia, în a
20-a zi de la publicare (art. 254 TCE şi art. I-39 din Constituţia europeană).
4.1.2. Principiile acţiunii în timp a normei juridice:
- Principiul aplicării imediate a legii noi
- Principiul că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur
ignorare legem)
- Caracterul activ al normei juridice. Norma juridică acţionează numai pentru
viitor. De aici decurg principiul neretroactivităţii (norma juridică nu poate produce efecte
asupra raporturilor născute înaintea intrării sale în vigoare) şi principiul neultraactivităţii
normei juridice (norma juridică nu îşi poate extinde efectele după momentul ieşirii sale din
vigoare).
Excepţii de la principiul neretroactivităţii normei juridice:
a) normele dreptului penal care prevăd dezincriminarea unor fapte
(Codul penal prevede că legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu
mai sunt prevăzute de legea nouă) şi normele penale mai favorabile infractorului (Codul penal
prevede că, dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei intervin
mai multe reglementări, se va aplica reglementarea care prevede un regim sancţionator mai
favorabil).
b) normele juridice cu caracter interpretativ. Normele juridice care
interpretează reglementări anterioare fac corp comun cu normele juridice interpretate.
Excepţii de la principiul neultraactivităţii normei juridice:
- normele juridice cu caracter temporar sau excepţional (Codul penal
prevede că legea penală temporară se aplică şi infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp).

5
4.1.3. Ieşirea din vigoare a normei juridice se realizează prin trei
modalităţi:
a) ajungerea la termen- în cazul legilor temporare se prevede în
conţinutul lor data ieşirii din vigoare (ex. Decretul- Lege nr. 60/1990 privind pensionarea cu
reducere de vârstă a unor salariaţi prevedea că acest decret intra în vigoare la 1 martie 1990 şi
se aplica pe o durată de 6 luni)
b) căderea în desuetudine – se realizează atunci când condiţiile social-
economice care au dus la apariţia normei s-au modificat de o manieră esenţială, astfel încât
norma, deşi în vigoare, nu se mai poate aplica. Cessante ratione legis cessat lex ipsa (Dacă
temeiul pentru care legea a fost întocmită dispare, încetează şi valabilitatea legii). Leges non
solum suffragio legislatoris, sed etiam tacito consensu omnium, per desuetudinem abrogantur
– Iulianus, D. 1.3.32 (Legile nu se abrogă numai prin votul leguitorului, dar şi prin
desuetudine, cu acordul tacit al tuturor).
c) abrogarea – norma îşi încetează acţiunea ca urmare a intrării în
vigoare a unei norme noi.
Principiile abrogării:
- Legea posterioară înlătură aplicarea celei anterioare (Lex posterior derogat priori)
- Legea generală posterioară nu înlătură aplicarea unei legi speciale anterioare decât dacă
prevede expres acest lucru (Lex posterior generalis non derogat legi priori speciali)
- Actul normativ nou poate abroga doar acte normative care au aceeaşi forţă juridică sau
o forţă juridică inferioară
- Abrogarea unei norme juridice are întotdeauna caracter definitiv
Formele abrogării:
1. Abrogarea expresă directă sau indirectă. Abrogarea expresă directă – noul act
normativ indică expres actele normative abrogate (Ex: la data intrării în vigoare a
prezentei legi se abrogă legea nr... din anul...., ordonanţa guvernului nr....din
anul..., art.... din legea nr... din anul...). Abrogarea expresă indirectă – noul act
normativ utilizează o formulă generică pentru abrogarea unor acte normative
anterioare: „pe data intrării în vigoare a prezentului act normativ se abrogă orice
dispoziţie legală contrară”.
2. Abrogarea implicită (tacită)- noul act normativ înlocuieşte reglementări din acte
normative anterioare, fără a prevedea nimic în legătură cu acţiunea vechilor
reglementări, care vor fi considerate abrogate tacit.
4.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu. Norma juridică se aplică pe întreg
teritoriul statului care a edictat-o (principiul teritorialităţii). Actelor juridice li se aplică legea
din locul unde au fost încheiate (locus regit actum). Excepţii:
- excepţia extrateritorialităţii în condiţii de reciprocitate – Pe teritoriul
unei misiuni diplomatice se aplică legea statului reprezentat de misiune. La bordul
navelor sau aeronavelor se aplică regulile statului al cărui pavilion îl poartă.
4.3. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor. Norma juridică română se
aplică cetăţenilor români, apatrizilor cu domiciliul în România şi cetăţenilor străini aflaţi pe
teritoriul României. Excepţii:
- personalul diplomatic beneficiază de imunitate diplomatică având
imunitate de jurisdicţie. Statul acreditar poate cere retragerea diplomatului sau poate
lua iniţiativa de a-l declara persona non-grata şi de a-l expulza în cazul în care acesta
comite fapte incompatibile cu statutul său şi care lezează grav ordinea de drept.

5. Poziţia dreptului afacerilor în sistemul de drept. Dreptul afacerilor are ca obiect


studierea noţiunilor juridice fundamentale ale organizării şi derulării afacerii aplicabile
operatorilor de comerţ. Dreptul afacerilor este un drept mixt reunind elemente ale dreptului
public şi privat din următoarele ramuri juridice: teoria generală a dreptului (norma juridică;
aplicarea legii în timp, spaţiu şi asupra persoanelor; ramurile de drept), drept civil (persoana

6
fizică – capacitatea civilă, elemente de identificare; persoana juridică – capacitatea civilă,
înfiinţare, elemente constitutive; patrimoniul; bunurile; actul juridic), drept comercial
(constituirea, funcţionarea, modificarea societăţilor comerciale; fondul de comerţ; procedura
reorganizării judiciare şi a falimentului operatorilor de comerţ; faptele de comerţ; obligaţiile
comerciale; contractele comerciale), dreptul muncii (forţa de muncă; încheierea, executarea şi
încetarea contractul individual de muncă; contractul colectiv de muncă), drept fiscal
(fiscalitatea afacerilor: impozitul pe profit, impozitul pe dividende), drept administrativ
(cadrul juridic al parteneriatului public-privat), drept penal al afacerilor (angajarea răspunderii
penale în mediul de afaceri şi infracţiunile în legătură cu afacerile).

6. Izvoarele dreptului afacerilor


6.1. Noţiunea de izvor de drept. Există două accepţiuni ale acestei noţiuni:
a) izvor de drept în sens material- reprezintă condiţiile materiale ale societăţii
la un moment dat care au stat la baza voinţei legiuitorului de a reglementa un anumit domeniu
social; sunt acele „dat”-uri ale dreptului şi societăţii care determină acţiunea legiuitorului.
b) izvor de drept în sens formal – reprezintă forma de exteriorizare a
manifestării de voinţă a legiuitorului.
6.2. Clasificarea izvoarelor dreptului afacerilor:
6.2.1. Izvoare scrise (jus scriptum):
1. Actele normative:
1.1. Acte normative cu competenţă de reglementare primară şi
originară – reglementează în mod primordial relaţiile sociale:
a) Legile
Accepţiunile conceptului de lege:
- prin lege în sens general (lato sensu) se înţeleg toate actele normative
- prin lege în sens strict (stricto sensu) se înţelege numai acel act normativ adoptat de
Parlament, conform unei proceduri prestabilite.

Clasificarea legilor:
- Legile constituţionale. Constituţia revizuită în 2003
conţine prevederi care se circumscriu dreptului afacerilor legate de sindicate, patronate şi
asociaţii profesionale (art. 9); munca şi protecţia socială a muncii (art. 41); dreptul la
proprietate privată (art. 44); libertatea economică (art. 45); contribuţiile financiare (art. 56);
economia şi finanţele publice (Titlul IV).
- Legile organice care se adoptă în domeniile
prevăzute de art. 73 (3) din Constituţie reglementează în domeniul dreptului afacerilor:
regimul juridic general al proprietăţii (Legea 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia); regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi
protecţia socială (Legea 53/2003 privind Codul muncii).
- Legile ordinare- Codul civil (conţine prevederi
despre bunuri, contracte, prescripţie extinctivă etc.), Codul comercial (conţine dispoziţii cu
privire la faptele de comerţ, comercianţi şi obligaţii comerciale), Legea nr. 31/1990 a
societăţilor comerciale, Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, Legea nr. 571/2003
privind Codul fiscal etc.
b) Decretele adoptate înainte de 1989 de către Marea Adunare
Naţională – Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice care
conţine prevederi cu privire la capacitatea civilă.
c) Ordonanţele de Guvern (simple) sunt emise în temeiul unei
legi speciale de abilitare adoptată de Parlament, în limitele şi în condiţiile prevăzute de
aceasta; au aceaşi forţă juridică cu legile ordinare de unde rezultă că Guvernul nu poate emite
ordonanţe simple în domeniile rezervate legilor organice şi constituţionale. Ex. - Ordonanţa
nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală
7
d) Ordonanţele de urgenţă adoptate de Guvern în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată; pot fi emise atât în domeniul legilor
ordinare cât şi organice; nu pot fi emise în domeniul legilor constituţionale. Ex – O.U.G. nr.
34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
1.2. Acte normative secundum legem – se emit pentru organizarea
executării reglementărilor primare: Hotărârile de Guvern, instrucţiuni şi ordine ale miniştrilor,
decizii şi hotărâri ale autorităţilor administrative locale cu caracter normativ.
Notă. Autorităţile publice pot emite secundum legem atât acte cu caracter normativ cât
şi acte cu caracter individual (ex- o autorizaţie de construcţie, o hotărâre de numire a unei
persoane într-o anumită funcţie)
2. Contractul normativ – Ex: contractul colectiv de muncă prevede
condiţiile generale ale organizării procesului muncii la nivel naţional, ramură şi unitate în
baza cărora vor fi încheiate apoi contractele individuale de muncă (Contractul Colectiv de
Muncă Unic la Nivel Naţional pentru anii 2005 – 2006 nr. 2001/2005).
3. Jurisprudenţa – reprezintă totalitatea hotărârilor judecătoreşti. Nu
constituie izvor al dreptului românesc. Excepţie fac:
- deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie în cazul recursului în interesul legii
promovat de Procurorul General atunci când se constată că în practica instanţelor de recurs o
anumită reglementare este aplicată în mod diferit. Hotărârile ICCJ în acest caz au rolul de a
realiza aplicarea unitară a dreptului pe întreg teritoriul ţării, fiind obligatorii pentru instanţele
inferioare
- deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii de la data publicării lor în
Monitorul Oficial şi au putere numai pentru viitor. Deciziile prin care se judecă excepţiile de
neconstituţionalitate sunt obligatorii erga omnes (pentru toţi), nu numai pentru părţile din
litigiu.
4. Doctrina – reprezintă literatura juridică şi nu constituie izvor de
drept.
6.2.2. Izvoare nescrise:
- Obiceiul juridic (cutuma) – constă într-o practică generală, relativ
îndelungată, repetată, în raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de către acestea drept
regulă obligatorie. Consensus omnium consuetudo pro servatur (cu consimţământul tuturor,
obiceiul serveşte drept lege). Pentru ca obiceiul să fie izvor de drept este necesar ca o normă
juridică din cuprinsul unui act normativ să facă trimitere expresă la respectivul obicei.

Pentru aprofundare:
 Brânduşa Ştefănescu, Raluca Dimitriu, coord. – Drept civil pentru învăţământul
superior economic, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002
 Ion Corbeanu, Maria Corbeanu – Teoria generală a dreptului, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002
 Nicolae Popa – Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002

8
Termeni şi cuvinte cheie

- drept obiectiv; drept pozitiv; drept subiectiv; ştiinţa dreptului;


- norma juridică; structura logico-juridică şi structura tehnico-legislativă a normei
juridice; norme imperative şi dispozitive; norme complete şi incomplete; norme
generale, speciale şi de excepţie; norme punitive şi stimulative;
- interpretarea normei juridice; interpretare oficială şi neoficială; interpretarea autentică
şi cazuală; interpretare literală, extensivă şi restrictivă; metodele interpretării;
interpretarea gramaticală, logică, sistematică, istorică, analogică; analogia legii şi
analogia dreptului; denegare de dreptate;
- drept public; drept privat; dreptul afacerilor;
- acţiunea în timp a normei juridice; intrarea în vigoare a normei juridice; principiul
neretroactivităţii şi principiul neultraactivităţii normei juridice; ieşirea din vigoare a
normei juridice; ajungerea la termen; căderea în desuetudine; abrogarea expresă directă
şi indirectă; abrogarea implicită (tacită); acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra
persoanelor;
- izvoarele dreptului; actul normativ; legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare;
decrete; ordonaţe de guvern; ordonanţe de urgenţă; contractul normativ; jurisprudenţa;
doctrina; obiceiul (cutuma).

SCHEME

1. Accepţiunile noţiunii de drept

Drept subiectiv

DREPT Drept obiectiv Drept pozitiv

Ştiinţa dreptului

9
2. Trăsăturile normei juridice

Caracter general

Caracter impersonal

Norma juridică Caracter obligatoriu

Caracter de repetabilitate şi continuitate

Caracter social

3. Structura normei juridice

Ipoteză
Structura internă
(logico-juridică) a Dispoziţie
normei
Sancţiune

Norma juridică Capitole,


secţiuni,
Structura externă
paragrafe,
(tehnico-legislativă)
articole,
a normei
alineate

4. Clasificarea normelor juridice

10
Norme onerative
Criterii de clasificare
Norme imperative

Norme prohibitive

Conduita prescrisă
Norme permisive

Norme dispozitive
Norme supletive

Norme complete

Structura logico-juridică Norme de trimitere

Norme incomplete
Norme în alb

Norme generale

Sfera de aplicare Norme speciale

Norme de excepţie

Norme punitive

Sancţiunea
Norme stimulative

Norme de drept civil,


Ramura de drept penal, administrativ,
constituţional, comercial
etc.

Norme cuprinse în
Constituţie, legi, decrete,
ordonanţe de guvern,
Forţa juridică hotărâri de guvern,
ordine ale miniştrilor,
hotărâri ale autorităţilor
publice autonome
centrale sau locale etc.

5. Formele interpretării normelor juridice

11
Criterii de clasificare

Interpretare
autentica

Interpretare oficială

Interpretare
Efectele produse cazuală

Interpretare neoficială

Interpretare literală

Rezultatele interpretării Interpretare extensivă

Interpretare restrictivă

6. Metodele interpretării

Metoda gramaticală

Metoda sistematică

Metode de interpretare Metoda istorică

Metoda logică
Analogia dreptului

Metoda analogică
Analogia legii

12
7. Diviziunea şi ramurile dreptului

Drept constituţional

Drept administrativ

Drept financiar şi
Drept public fiscal

Drept penal

Drept internaţional
public

DREPT

Drept civil

Drept comercial

Drept privat Dreptul familiei

Drept internaţional
privat

Dreptul muncii

13
8. Modalităţi de ieşire din vigoare a normei juridice

Abrogarea
directă
Ajungerea la termen
Abrogarea
expresă
Abrogarea
Ieşirea din vigoare a Abrogarea indirectă
normei juridice
Abrogarea
implicită
Căderea în desuetudine (tacită)

9. Poziţia dreptului afacerilor în sistemul dreptului

Teoria generală a dreptului

Dreptul civil

Dreptul comercial

Ramurile dreptului care au Dreptul muncii


tangenţă cu Dreptul afacerilor

Dreptul fiscal

Dreptul administrativ

Dreptul penal al afacerilor

10. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului afacerilor

Legi
constituţionale
14
Categorii de izvoare
Legile Legi organice

Acte normative cu Legi ordinare


competenţă de
reglementare
primară
Decretele

Ordonanţele
de Guvern

Izvoare Acte
scrise normative
Ordonanţele
de urgenţă ale
Guvernului

Hotărâri de
Guvern

Ordine şi
Acte normative instrucţiuni ale
secundum legem miniştrilor

Acte ale
autorităţilor
Contractul administrative
normativ locale cu
caracter
normativ
Jurisprudenţa – doar în cazul deciziilor
ICCJ cu privire la recursul în interesul
legii şi deciziilor Curţii Constituţionale

Doctrina- nu este izvor de


drept

Izvoare nescrise Obiceiul juridic (cutuma)

B. Teste de verificare a cunoştinţelor

15
I. Teste grilă

1. Dreptul obiectiv reprezintă:


a) o parte a dreptului pozitiv
b) ansamblul normelor juridice instituite sau sancţionate de stat
c) ansamblul normelor juridice în vigoare
d) totalitatea normelor juridice adoptate exclusiv de Parlament

2. Dreptul subiectiv reprezintă:


a) un ansamblu de noţiuni, concepte şi principii despre drept
b) componenta activă a dreptului obiectiv
c) posibilitatea recunoscută de lege unei persoane de a avea o anumită conduită
d) facultatea unei persoane de a solicita celorlalte persoane o conduită
corespunzătoare, în condiţiile recunoscute de dreptul obiectiv

3. Dreptul pozitiv reprezintă:


a) ansamblul normelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu în vigoare
b) componenta activă a dreptului obiectiv
c) totalitatea normelor juridice aflate în vigoare
d) ştiinţa dreptului

4. Ştiinţa dreptului reprezintă:


a) un ansamblu de noţiuni şi concepte despre totalitatea relaţiilor sociale
b) arta a ceea ce e bine şi rău
c) un ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul
d) o formă de organizare a normelor juridice

5. Norma juridică reprezintă:


a) o regulă de conduită instituită sau sancţionată de către stat
b) o regulă de conduită cuprinsă în legi şi acte administrative individuale
c) orice regulă de conduită socială
d) obiect de cercetare al ştiinţei dreptului

6. Trăsături ale normei juridice sunt:


a) caracter irepetabil
b) se adresează persoanelor privite în mod individual
c) caracter facultativ
d) caracter general şi personal

7. Structura internă a normei juridice este reprezentată de:


a) structura logico-juridică
b) structura tehnico-legislativă
c) structura cuprinzând: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea
d) structura dinamică a normei juridice

8. Condiţiile şi împrejurările în care se aplică norma juridică sunt prevăzute în:


a) ipoteza normei juridice
b) dispoziţia normei juridice
c) sancţiunea normei juridice

16
d) preambulul actului normativ

9. Normele dispozitive pot fi:


a) permisive
b) onerative
c) supletive
d) prohibitive

10. Normele onerative sunt:


a) norme dispozitive
b) norme prohibitive
c) norme supletive
d) norme imperative

11. Sunt de strictă interpretare:


a) normele generale
b) normele speciale
c) normele de excepţie
d) normele determinate

12. Normele în alb:


a) se completează cu norme din acte normative care urmează să apară
b) se completează cu norme din acelaşi act normativ
c) se completează cu norme din alte acte normative aflate în vigoare
d) sunt norme complete (determinate)

13. Normele de trimitere:


a) se completează cu norme din acelaşi act normativ
b) se completează cu norme din acte normative ulterioare
c) se completează cu norme din alte acte normative aflate în vigoare
d) sunt norme incomplete (nedeterminate)

14. Normele onerative:


a) interzic o anumită acţiune
b) impun o anumită acţiune
c) lasă la aprecierea subiectului alegerea unei conduite
d) suplinesc voinţa părţilor

15. După criteriul sancţiunii normele juridice se împart în:


a) norme determinate şi nedeterminate
b) norme onerative şi prohibitive
c) norme permisive şi supletive
d) norme punitive şi stimulative

16. Normele punitive:


a) prevăd o sancţiune negativă
b) impun o anumită acţiune
c) prevăd o sancţiune pozitivă
d) prevăd mijloace de cointeresare pentru aplicarea normei

17. Normele juridice se deosebesc de celelalte categorii de norme sociale prin faptul că:
a) numai normele juridice cuprind sancţiuni

17
b) numai normele juridice sunt scrise
c) numai încălcarea normei juridice atrage aplicarea forţei coercitive a statului
d) numai încălcarea normei juridice atrage urmări nefavorabile pentru cei care nu
le respectă

18. Scopul interpretării este:


a) să realizeze eludarea legii
b) stabilirea normei juridice aplicabile
c) identificarea voinţei reale a legiuitorului
d) realizarea unor studii doctrinare

19. Interpretarea oficială poate fi realizată de:


a) organele puterii legiuitoare
b) organele puterii executive
c) instanţele judecătoreşti
d) doctrina juridică

20. Interpretarea autentică se realizează de:


a) organul emitent al actului
b) doctrina juridică
c) instanta de judecată
d) organul cu atribuţii în procesul aplicării normei juridice

21. Metodele interpretării sunt:


a) oficială
b) autentică
c) sistematică
d) logică

22. Atunci când conţinutul literal coincide cu cel real al normei juridice, interpretarea este:
a) extensivă
b) restrictivă
c) autentică
d) literală

23. Atunci când norma juridică este analizată prin raportare la întreg actul normativ sau/şi
prin raportare la alte acte normative este vorba despre o interpretare:
a) istorică
b) gramaticală
c) sistematică
d) logică

24. Sub aspectul rezultatului interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi:
a) cazuală
b) restrictivă
c) extensivă
d) literală

25. Sunt trăsături ale dreptului privat:


a) poziţia de subordonare juridică a părţilor
b) poziţia de egalitate juridică a părţilor
c) normele de drept privat sunt apărate de autorităţile publice din oficiu

18
d) normele de drept privat sunt apărate doar la sesizarea părţii interesate căreia i
s-a încălcat un drept subiectiv

26. Sunt trăsături ale dreptului public:


a) apărarea sa prin norme imperative
b) normele sale vizează ocrotirea intereselor generale ale societăţii
c) apărarea sa prin norme dispozitive
d) normele sale vizează apărarea intereselor individuale

27. Din dreptul privat fac parte:


a) dreptul constituţional
b) dreptul comercial
c) dreptul administrativ
d) dreptul financiar

28. Din dreptul public fac parte:


a) dreptul muncii
b) dreptul fiscal
c) dreptul penal
d) dreptul civil

29. Din dreptul privat fac parte:


a) dreptul financiar
b) dreptul administrativ
c) dreptul penal
d) dreptul constituţional

30. În dreptul afacerilor intră noţiuni de:


a) drept interaţional public
b) drept civil
c) drept funciar
d) drept fiscal

31. Nu intră în dreptul afacerilor noţiuni aparţinând următoarelor ramuri de drept:


a) dreptul civil
b) dreptul muncii
c) dreptul fiscal
d) dreptul comercial

32. Dreptul afacerilor poate fi încadrat:


a) în dreptul public
b) în dreptul privat
c) este un drept mixt
d) nici un răspuns nu este corect

33. Legile intră în vigoare, de regulă:


a) la data adoptării de către Parlament
b) la data publicării în Monitorul Oficial
c) la trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial
d) la data promulgării prin decret prezidenţial

34. Caracterul activ al normei juridice presupune:

19
a) norma juridică acţionează pentru viitor
b) norma juridică nu retroactivează
c) norma juridică nu ultraactivează
d) nici un răspuns nu este corect

35. Principiul neretroactivităţii normei juridice presupune ca:


a) norma juridică să nu se aplice unor împrejurări sociale manifestate după ieşirea
ei din vigoare
b) norma juridică să nu se mai aplice atunci când relaţiile sociale reglementate s-
au modificat de o manieră esenţială
c) norma juridică să nu se aplice unor împrejurări sociale manifestate anterior
intrării ei în vigoare
d) norma juridică să nu se aplice unor împrejurări sociale manifestate după
intrarea sa în vigoare

36. Constituie excepţii de la principiul neretroactivităţii npormelor juridice:


a) normele juridice cu caracter temporar
b) normele juridice cu caracter interpretativ
c) normele penale mai favorabile
d) normele penale care prevăd dezincriminarea unor fapte

37. Principiul neultraactivităţii normei juridice presupune ca:


a) norma juridică să nu se mai aplice în cazul când unele împrejurări sociale nu
mai corespund voinţei legiuitorului
b) norma juridică să nu se aplice unor împrejurări sociale manifestate ulterior
intrării ei în vigoare
c) norma juridică să nu se aplice unor împrejurări sociale manifestate ulterior
ieşirii ei din vigoare
d) norma juridică să nu se aplice unor împrejurări sociale manifestate anterior
ieşirii ei din vigoare

38. Constituie excepţii de la principiul neultraactivităţii normelor juridice:


a) normele juridice cu caracter interpretativ
b) normele penale care prevăd dezincriminarea unor fapte
c) normele penale mai favorabile
d) normele juridice cu caracter temporar

39. Neaplicarea unei norme juridice o perioadă de timp îndelungată duce la:
a) căderea în desuetudine a normei
b) abrogarea implicită
c) abrogarea indirectă
d) nu duce la ieşirea din vigoare a normei

40. Abrogarea expresă poate fi:


a) directă
b) indirectă
c) tacită
d) implicită

20
41. Formularea „de la data intrării în vigoare a prezentului act normativ toate
reglementările contrare se consideră abrogate” este specifică abrogării:
a) directe
b) implicite
c) tacite
d) indirecte

42. Sunt modalităţi de ieşire din vigoare a unei norme juridice:


a) abrogarea
b) căderea în desuetudine
c) neaplicarea pe o perioadă îndelungată de timp
d) ajungerea la termen

43. Principalul izvor al dreptului afacerilor este:


a) jurisprudenţa
b) obiceiul juridic
c) contractul normativ
d) actul normativ

44. Constituie, prin excepţie, un izvor al dreptului afacerilor:


a) doctrina juridică
b) toate hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
c) obiceiul juridic
d) actul normativ

45. Pentru ca un obicei să reprezinte izvor al dreptului afacerilor este necesar:


a) numai ca acesta să fie aplicat pe o perioadă îndelungată de timp
b) numai ca regula de conduită pe care o conţine să fie percepută ca obligatorie de
către cei cărora li se adresează
c) să se permită aplicarea sa printr-o normă juridică din cuprinsul unui act
normativ prin care se face trimitere la acel obicei
d) să se permită aplicarea sa printr-un text din cuprinsul unei hotărâri
judecătoreşti prin care se face trimitere la acel obicei

46. Sunt izvoare ale dreptului românesc:


a) actul normativ
b) jurisprudenţa
c) doctrina
d) contractul normativ

47. Sunt izvoare scrise ale dreptului românesc:


a) obiceiul
b) doctrina
c) jurisprudenţa
d) contractul normativ

48. Constituie izvor al dreptului afacerilor:


a) toate hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ)
b) hotărârile ICCJ pronunţate în cazul recursului în interesul legii
c) hotărârile ICCJ pronunţate în cazul recursului în anulare în materie penală
d) nici una din hotărârile ICCJ nu poate constitui izvor de drept

21
49. Deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională:
a) îşi produc efectele doar faţă de părţile în litigiu (inter partes litigantes)
b) sunt opozabile erga omnes (faţă de toţi)
c) sunt obligatorii şi retroactive
d) sunt facultative şi au putere numai pentru viitor

50. Contractul colectiv de muncă:


a) nu constituie izvor de drept al afacerilor
b) este un act juridic individual care produce efecte exclusiv între părţile care au
participat la negocierea şi încheierea lui
c) este un act normativ
d) este un contract normativ

II. Întrebări deschise

1. Care sunt accepţiunile noţiunii de „drept”?


2. Arătaţi care este relaţia dintre dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv
3. Arătaţi care este relaţia dintre ştiinţa dreptului şi dreptul obiectiv
4. Care sunt trăsăturile normei juridice?
5. Reglementările prin care se stabilesc atribuţiile Preşedintelui României au caracter
normativ sau individual?
6. Hotărârea Senatului de numire a persoanei care să exercite funcţia de Avocat al
Poporului este un act cu caracter normativ sau individual?
7. Cum se clasifică normele juridice după felul conduitei pe care o prescriu?
8. Arătaţi care este deosebirea dintre normele imperative şi cele dispozitive
9. Arătaţi specificul normelor permisive şi supletive
10. Arătaţi cum se clasifică normele juridice după sfera lor de aplicare
11. Arătaţi care este corelaţia între normele generale şi normele speciale
12. Credeţi că pot exista norme juridice fără sancţiune? Explicaţi.
13. Legile au aceeaşi forţă juridică cu ordonanţele simple şi de urgenţa emise de Guvern?
Explicaţi.
14. Arătaţi care sunt cazurile în care nu poate fi utilizată analogia ca metodă de
interpretare
15. Arătaţi în ce condiţii poate participa statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în
raporturile de drept privat
16. Este posibilă abrogarea unui act de abrogare anterior şi prin aceasta să se repună în
vigoare actul normativ iniţial?
17. Comparaţi trăsăturile dreptului public cu cele ale dreptului privat. Credeţi că există
interferenţe între dreptul public şi dreptul privat? Explicaţi.
18. Arătaţi care este poziţia dreptului afacerilor în sistemul de drept
19. Arătaţi care sunt cazurile când jurisprudenţa poate constitui, în mod excepţional, izvor
al dreptului afacerilor?
20. În ce condiţii obiceiul (cutuma) poate deveni izvor al dreptului afacerilor?

III. Probleme practice

22
1. M. S. a chemat în judecată pe R. A. pentru a fi obligat să lase în liberă şi paşnică folosinţă
porţiunea de teren ocupată abuziv din terenul său, invocând în drept dispoziţiile art. 674-676
ale Codului de Procedură Civilă. Acţiunea a fost respinsă de instanţă ca nefondată.
Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii. Instanţa de apel, având în compunere un
singur judecător, a admis apelul şi a schimbat hotărârea în sensul admiterii acţiunii. Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs R.A., invocând faptul că normele de organizare
judecătorească prevăd ca instanţa de apel să aibă în compunere doi judecători. Normele de
organizare judecătorească sunt norme de ordine publică.
a) Cum se clasifică normele juridice în funcţie de felul conduitei pe care o prescriu?
b) Unde ati încadra normele de organizare judecătorească în această clasificare şi de
ce?
c) Ce ar trebui să decidă instanţa de recurs?

2. Contractul de întreţinere1 este un contract nenumit (nereglementat de legislaţia în vigoare)


care se aseamănă în multe privinţe cu contractul de rentă viageră2, contract numit (reglementat
prin dispoziţiile Codului civil). Pentru contractul de întreţinere se vor aplica prin analogie
dispoziţiile care reglementează contractul de rentă viageră sau se vor aplica dispoziţiile civile
generale care reglementează materia contractelor şi a executării obligaţiilor?

3. Reclamantul R.P. folosindu-se de prevederile Codului de procedură civilă care arată că


cererea de chemare în judecată se face la instanţa domiciliului pârâtului (art. 5 C. proc civ) va
introduce cererea de pensie de întreţinere la instanţa de la domiciliul pârâtului M. N., care
diferă de instanţa învestită iniţial cu cererea de divorţ. O altă dispoziţie din Codul de
procedură civilă arată că cererea de pensie de întreţinere se va face la instanţa învestită cu
cererea de divorţ ( art. 611 C. proc civ).
a) Cum se clasifică normele juridice din punct de vedere al sferei de aplicare?
b) Care dintre cele două reglementări se va aplica şi de ce?
c) Ce va decide instanţa?

4. Codul familiei prevede că la încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara, în faţa
delegatului de stare civilă, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.
Soţii pot să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia
dintre ei sau numele lor reunite (art. 27 din Codul familiei).
Art. 40 din Codul familiei prevede că „la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot
învoi ca soţul care, potrivit art. 27 a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt
soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
Instanţa judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ. Instanţa,
pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între
soţi.
Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre
foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie”.
Ce fel de normă conţine art. 40 din Codul familiei din punct de vedere al conduitei
prescrise?
1
Contractul de întreţinere este acel contract în care una din părţi numită întreţinut înstrăinează un bun sau
plăteşte o sumă de bani (numită capital) celeilalte părţi, numită întreţinător, care se obligă în schimb, să-i asigure
întreţinerea (adică toate cele necesare traiului), pe durata întregii sale vieţi, şi, la deces să o înmormânteze după
datină.
2
Contractul de rentă viageră este acel contract în care o persoană, numită credirentier, înstrăinează un bun sau
plăteşte o sumă de bani în schimbul unei prestaţii periodice (renta viageră), care urmează a i se plăti până la
decesul său de către o alta persoană, numită debirentier.

23
5. În anul 1989 a fost abrogată Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a
teritoriului României, prin Legea nr. 2/1989. Decretul-Lege nr. 38/1990 a abrogat Legea nr.
2/1989, repunând în vigoare Legea nr. 2/1968. Consideraţi că legiuitorul a procedat corect?
Explicaţi.

Răspunsuri teste grilă

1. b)
2. c), d)
3. b), c)
4. c)
5. a), d)
6. nici un răspuns nu este corect
7. a), c)
8. a)
9. a), c)
10. d)
11. b), c)
12. a)
13. a), c), d)
14. b)
15. d)
16. a)
17. c)
18. c)
19. a), b), c)
20. a)
21. c), d)
22. d)
23. c)
24. b), c), d)
25. b), d)
26. a), b)
27. b)
28. b), c)
29. nici un răspuns nu este corect
30. b), d)
31. nici un răspuns nu este corect
32. c)
33. d)
34. a), b), c)
35. c)
36. b), c), d)
37. c)
38. d)
39. d)
40. a), b)
41. d)
42. a), b), d)
43. d)

24
44. c)
45. c)
46. a), d)
47. d)
48. b)
49. b)
50. d)
1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice:
a) este aptitudinea generală şi abstractă a unei persoane de a îşi exercita drepturile şi de
a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin încheierea de acte juridice
b) aptitudinea generală şi abstractă de a nu avea drepturi şi obligaţii
c) are drept conţinut aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile, cu excepţia celor
oprite de lege
R. c

2. Nu are capacitate de exerciţiu:


a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
b) minorul care a împlinit 14 ani
c) persoana pusă sub interdicţie judecătorească
R. a, c

3. Persoana juridică:
a) dobândeşte capacitatea de folosinţă numai de la data înregistrării sale
b) nu poate avea decât drepturile care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut, consacrându-se astfel principiul specialităţii capacităţii de
folosinţă
c) nu îşi exercită drepturile şi nu îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale
R. c

4. În structura capacităţii civile intră următoarele elemente:


a) capacitatea de folosinţă
b) capacitatea de exerciţiu
c) capacitatea juridică sau capacitatea de drept
R. a, b
1.4. Drepturile – reprezintă latura activă a raportului juridic obligaţional.
Clasificare.
1.4.1. Drepturi absolute şi relative.
Dreptul absolut este acel drept care conferă titularului posibilitatea de a-l exercita singur,
fără ajutorul altei persoane (ex.- dreptul de proprietate). Caracteristicile dreptului absolut:
- are cunoscut numai titularul său (subiectul activ)
- este opozabil tuturor (erga omnes). Toate celelalte persoane au obligaţia generală de a
respecta dreptul titularului
- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce atingere
- drepturile absolute pot fi drepturi patrimoniale (ex- dr de proprietate) sau drepturi personale
nepatrimoniale (ex. dreptul la nume)
Dreptul relativ este acel drept care conferă titularului posibilitatea de a pretinde subiectului
pasiv o conduită determinată, fără de care dreptul nu se poate realiza. Caracteristicile
dreptului relativ:
- are cunoscut atât titularul (subiectul activ) cât şi subiectul pasiv
- îi corespunde obligaţia subiectului pasiv de: a da, a face sau a nu face. Obligaţia de a da
are ca obiect constituirea sau transmiterea unui drept real (ex. – obligaţia vânzătorului de a

25
transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra bunului). Obligaţia de a face are ca
obiect executarea unei lucrări, prestarea unui serviciu sau predarea unui bun (ex. obligaţia
vânzătorului de a preda bunul vândut cumpărătorului). Obligaţia de a nu face are ca obiect
abţinerea debitorului de la a face ceva ce ar fi putut realiza în condiţii legale dacă nu s-ar fi
obligat la abţinere.
- este opozabil numai subiectului pasiv determinat (erga certa personam)
- drepturile relative pot fi doar drepturi patrimoniale.
1.4.2. Drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.
Dreptul patrimonial este acel drept al cărui conţinut poate fi exprimat în bani. Dreptul
nepatrimonial este acel drept al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi de creanţă. Dreptul real (jus in
re) este acel drept care conferă titularului său anumite prerogative recunoscute de lege asupra
unui bun pe care acesta le exercită direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia altei
persoane. Dreptul de creanţă (jus ad personam) este acel drept care conferă titularului sau
subiectului activ (numit creditor) posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv (numit
debitor), să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Caracteristicile drepturilor reale:
- sunt drepturi absolute
- conferă titularului lor prerogativele de urmărire şi de preferinţă. Prerogativa de urmărire
constă în posibilitatea titularului dreptului real de a urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla.
Prerogativa preferinţei constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul
său cu întâietate.
- sunt limitativ prevăzute de lege. Legea prevede două categorii: drepturi reale principale şi
drepturi reale accesorii
Caracteristicile drepturilor de creanţă:
- sunt drepturi relative
- sunt nelimitate ca număr
Clasificarea drepturilor personale nepatrimoniale:
- Drepturi cu privire la existenţa şi integritatea persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la
demnitate, dreptul la sănătate etc.)
- Drepturi cu privire la identificarea persoanei fizice (dreptul la nume, la domiciliu şi
reşedinţă, drepturile de stare civilă).
- Drepturile nepatrimoniale de creaţie intelectuală (dreptul de a fi recunoscut ca autor al unei
opere sau invenţii).
Caracteristicile drepturilor personale nepatrimoniale:
- nu pot fi evaluate în bani
- sunt strâns legate de persoana titularului
- sunt drepturi absolute
- de regulă nu pot fi înstrăinate sau cedate prin acte juridice
1.4.3. Drepturi principale şi accesorii. Dreptul principal este acel drept care are o
existenţă independentă, de sine stătătoare. Dreptul accesoriu este acel drept care depinde de
existenţa unui drept principal. Soarta dreptului accesoriu depinde de cea a dreptului principal
(accesorium sequitur principale).
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale. Drepturile de creanţă sunt
principale şi accesorii (ex – convenţia accesorie denumită „clauză penală”3). Drepturile reale
sunt principale şi accesorii. Drepturile reale principale sunt:

3
Conform art. 1066 C. civ. „Clauza penală este aceea prin care o persoană spre a da asigurare pentru executarea
unei obligaţii se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”. Art. 1067 C. civ.arată că „Nulitatea
obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei
principale”. Prin urmare clauza penală este o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat
echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor.

26
- dreptul de proprietate publică (aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale) şi
privată (aparţine persoanelor fizice şi juridice particulare)
- dezmembrămintele dreptului de proprietate (dreptul de uz, de uzufruct, de abitaţie, de
superficie şi de servitute
- dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice prevăzut de Legea nr.
213/1998.
- dreptul de concesiune de bunuri proprietate publică reglementat de OUG nr. 54/2006
- alte drepturi reale prevăzute de acte normative
Drepturile reale accesorii sunt:
- dreptul de ipotecă. Este o garanţie reală imobiliară.
- dreptul de gaj. Este o garanţie reală mobiliară.
- privilegiile. Privilegiul este un dreptul recunoscut unui creditor care decurge din calitatea
creanţei sale de a fi preferat celorlalţi creditori.
- dreptul de retenţie. În virtutea acestui drept cel care deţine un bun al altcuiva pe care trebuie
să îl restituie are dreptul să refuze restituirea până când creditorul titular al bunului îi va plăti
sumele pe care le-a cheltuit cu conservarea şi întreţinerea bunului.
Drepturile reale accesorii au ca drept principal un drept de creanţă.
1.4.4. Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi. Dreptul pur şi
simplu este acel drept a cărui existenţă şi exercitare nu depinde de o împrejurare viitoare.
Dreptul afectat de modalităţi este acel drept a cărui existenţă şi exercitare depinde de o
împrejurare viitoare. Aceste împrejurări sunt: termenul ( este un eveniment viitor şi sigur ca
realizare până la care se amână începerea sau încetarea exerciţiului drepturilor şi executării
obligaţiilor), condiţia (este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde
existenţa actului juridic), sarcina (este o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva impusă de
dispunător gratificatului în cazul donaţiilor şi legatelor (testamentelor).
1.5.Bunurile.
1.5.1. Noţiune. Bunul reprezintă o valoare economică utilă pentru satisfacerea unei nevoi a
omului şi susceptibilă de apropriere prin intermediul drepturilor patrimoniale.
1.5.2. Clasificare.
A. Bunuri mobile şi imobile.
Categorii de bunuri mobile:
1. Bunuri mobile prin natura lor – bunurile care se pot transporta de la sine sau printr-
o forţă exterioară fără a-şi pierde valoarea economică
2. Bunuri mobile prin determinarea legii – drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile
şi părţile sociale la societăţile comerciale, acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar,
drepturile de proprietate intelectuală
3. Bunuri mobile prin anticipaţie – sunt acele bunuri care prin natura lor sunt imobile
dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile anticipând faptul că ele vor deveni în
viitor mobile- ex.: fructele şi recoltele neculese dar înstrăinate anticipat printr-un act juridic.
Categorii de bunuri imobile:
1. Bunuri imobile prin natura lor – bunurile care prin natura lor nu pot fi transportate
fără a-şi pierde valoarea economică: terenurile, clădirile, recoltele prinse de rădăcini şi
fructele neculese.
2. Bunuri imobile prin prin obiectul la care se aplică – toate drepturile care au ca
obiect un bun imobil: drepturile reale şi de creanţă imobiliare (ex - uzufructul bunurilor
imobile, servituţile), acţiunile în justiţie cu privire la bunurile imobile (ex - acţiunile care au
ca scop revendicarea unui imobil).
3. Bunuri imobile prin destinaţie – sunt bunuri mobile prin natura lor dar care sunt
considerate a fi bunuri imobile datorită faptului că servesc la serviciul şi exploatarea unui bun
imobil (ex- uneltele şi animalele care servesc la lucrările agricole, seminţele etc), sau sunt
prinse de un bun imobil formând un tot unitar (ex –prizele din perete, cărămizile din ziduri
etc.).

27
Regimul juridic aplicabil bunurilor mobile şi imobile
- Posesia bunurilor. Pentru imobile posesia de lungă durată poate conduce la dobândirea
proprietăţii prin uzucapiune (prescripţie achizitivă). Pentru mobile posesia de bună credinţă
valorează proprietatea (art. 1909 C. civ.).
- Drepturile reale accesorii. Ipoteca are ca obiect un imobil iar gajul (amanetul) un bun mobil.
- Competenţa teritorială. Litigiul având ca obiect un imobil se judecă de instanţa în raza căreia
se află bunul. Litigiul cu privire la un mobil se judecă de instanţa de la domiciliul pârâtului.
- Drept internaţional privat. Imobilului i se aplică lex rei sitae (legea ţării pe teritoriul căreia
se află) iar mobilului lex personalis (legea proprietarului bunului).
- Regimul înstrăinării. Pentru imobile legea impune formalităţi specifice pentru înstrăinare
(ex- înstrăinarea terenurilor se face prin act autentic).
- Regimul matrimonial. Înstrăinarea sau grevarea cu sarcini a unui imobil, bun comun într-o
căsătorie se face cu consimţământul expres al fiecărui soţ. Înstrăinarea unui mobil bun comun
într-o căsătorie se poate face de oricare dintre soţi, fără consimţământul expres al celuilalt,
funcţionând prezumţia de mandat tacit reciproc.
B. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.
Bunurile aflate în circuitul civil pot face obiectul actelor juridice. Categorii: a) bunuri care
pot circula liber, fără restricţii; b) bunuri care circulă în condiţii restrictive (ex. - armele de
foc, materiile explozive, produsele şi substanţele stupefiante, deşeurile toxice, obiectele de
cult etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil – nu pot face obiectul actelor juridice (ex- bunurile din
domeniul public)
C. Bunuri individual determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera).
Bunurile individual determinate (certe) se individualizează prin însuşiri proprii ( ex.- bunurile
unicate, o casă individualizată prin număr etc)
Bunurile determinate generic (de gen) se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei
din care fac parte (ex. – o tonă de grâu). Individualizarea se face prin măsurare, cântărire,
numărare etc.
Regimul juridic aplicabil
- Momentul transmiterii dreptului real în actele translative de drepturi reale. Dacă obiectul
actului îl formează un bun cert dreptul real se transmite în momentul realizării acordului de
voinţă, chiar dacă bunul nu a fost predat de vânzător. Dacă obiectul actului îl formează un bun
de gen, dreptul real se transmite în momentul individualizării bunului prin măsurare,
numărare, cântărire.
- Suportarea riscului pieirii bunului. În cazul contractului de vânzare-cumpărare având ca
obiect un bun cert care piere fortuit înainte de a fi predat, debitorul este eliberat de obligaţia
predării. Prin urmare riscul va fi suportat de proprietar (res perit domino – bunul piere pentru
proprietar). În cazul bunurilor de gen care pier fortuit înainte de predare, debitorul nu este
eliberat de obligaţia de predare, el trebuind să procure alte bunuri de gen, dat fiind regula că
bunurile de gen nu pier (genera non pereunt). Prin urmare riscul va fi suportat de debitorul
obligaţiei de predare a bunului (res perit debitori – bunul piere pentru debitor).
- Locul predării bunului. Predarea unui bun de gen se face la domiciliul debitorului. Predarea
unui bun individual determinat se face la locul unde acesta se găsea la data încheierii
contractului, dacă părţile nu s-a învoit altfel.
D. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile.
Bunurile fungibile sunt cele care pot fi înlocuite cu altele, fără să afecteze obligaţia asumată
prin contract ( ex. - bunurile de gen). Bunurile nefungibile sunt cele care nu pot fi înlocuite cu
altele în executarea unei obligaţii ( ex. – bunurile certe).
E. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Bunurile consumptibile sunt cele care
îşi consumă substanţa de la prima întrebuinţare (ex. – banii, alimentele etc.). Bunurile
neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat în timp (ex. – construcţii, terenuri etc.)

28
F. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. Bunurile frugifere produc în mod periodic şi fără
consumarea substanţei alte bunuri, numite fructe. Categorii de fructe:
a) fructe naturale – sunt produse în mod natural, fără intervenţia omului (ex- sporul
animalelor)
b) fructe industriale – sunt produse prin intervenţia omului (ex.- recoltele cultivate de om)
c) fructe civile – reprezintă sumele de bani rezultate periodic din folosirea unui bun (chirii,
dobânzi, arende, rente).
Fructele se deosebesc de producte. Productele reprezintă foloase rezultate prin consumarea
substanţei unui bun ( ex. – piatra dintr-o carieră).
G. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Bunurile divizibile sunt acele bunuri care pot fi
împărţite fără a-şi schimba destinaţia economică (ex. – o bucată de stofă). Bunurile
indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împărţite fără a-şi modifica destinaţia economică
(ex. – un autoturism).
H. Bunuri principale şi bunuri accesorii. Bunurile principale sunt cele care pot fi utilizate
independent fără a fi folosite la întrebuinţarea altui bun. Bunurile accesorii sunt cele care
servesc la întrebuinţarea unui bun principal (ex – cureaua pentru ceas, antena pentru televizor
etc.). Bunul accesoriu urmează regimul juridic al bunului principal (accessorium sequitur
principale).
I. Bunuri corporale şi bunuri incorporale. Bunurile corporale sunt cele care au o existenţă
materială. Bunurile incorporale sunt cele care au o existenţă abstractă, ideală, nefiind
percepute direct. Categorii de bunuri incorporale: a) proprietăţile incorporale (fondul de
comerţ, drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor); b) titlurile de valoare
incluzând valorile mobiliare (acţiuni, obligaţiuni) şi efectele de comerţ (cambia, biletul la
ordin, cecul); c) drepturile de creanţă.
Regimul juridic:
- Doar dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile corporale poate fi dobândit ca urmare a
posesiei de bună credinţă în condiţiile art. 1909 C. civ.
- Dobândirea proprietăţii prin tradiţiune (prin remiterea unui bun în materialitatea sa)
operează doar cu privire la bunurile corporale.
- Titlurile de valoare se transmit diferit în funcţie de felul lor: nominative (prin cesiune) sau la
purtător (prin tradiţiune).
J. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile. Bunurile sesizabile sunt cele care pot forma
obiectul executării silite pentru plata unei datorii. Bunurile insesizabile nu pot fi executate
silit.
K. Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat. Bunurile din domeniul
public sunt cele care aparţin stastului şi unităţilor sale administrativ teritoriale. Bunurile din
domeniul privat sunt cele care aparţin oricărei persoane fizice sau juridice putând fora
obiectul actelor juridice. Caracterele bunurilor din domeniul public:
- caracter inalienabil. Aceste bunuri nu pot fi înstrăinate prin acte juridice
- caracter insesizabil. Aceste bunuri nu pot face obiectul executării silite
- caracter imprescriptibil extinctiv (acţiunile cu privire la aceste bunuri pot fi introduse
oricând) şi achizitiv (posesia de lungă durată a unui imobil din domeniul public nu duce la
dobândirea proprietăţii prin uzucapiune).

Capitolul III.
Actele juridice

1. Definiţie. Actul juridic reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce


efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic.
2. Condiţiile de validitate a actului juridic.

29
2.1. Reglementare. Art. 948 Cod civil arată: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea
unei convenţii sunt:
1. capacitatea de a contracta
2. consimţământul valabil al părţii care se obligă
3. un obiect determinat
4. o cauză licită”
2.2. Clasificarea condiţiilor.
A. Din punct de vedere al aspectului la care se referă: condiţii de fond (se
referă la conţinutul actului juridic) şi condiţii de formă (se referă la exteriorizarea voinţei).
B. Din punct de vedere al obligativităţii sau neobligativităţii lor: condiţii
esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi condiţii neesenţiale (acestea pot lipsi fără să
afecteze valabilitatea actului).
C. Din punct de vedere al sancţiunii nerespectării lor: condiţii de validitate
(nerespectarea lor se sancţionează cu nulitatea actului juridic) şi condiţii de eficacitate
(nerespectarea lor nu atrage nulitatea actului juridic, ci alte sancţiuni ca de ex. inopozabilitatea
actului).
D. Din punct de vedere al sferei actelor juridice avute în vedere: condiţii
generale (privesc toate actele juridice) şi condiţii speciale (privesc anumite categorii de acte
juridice).
2.3. Capacitatea de a încheia actul juridic
Definiţie. Capacitatea de a încheia actul juridic civil reprezintă acea condiţie de fond
şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept de a deveni titular de drepturi şi
obligaţii prin încheierea actelor juridice. Este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei.
Reglementare. Art. 949 C. civ. Arată că „poate contracta orice persoană ce nu este
declarată necapabilă de lege”. Art. 950 C. civ. Prevede că „necapabili de a contracta sunt: 1.
minorii; 2. interzişii.... 4. în genere toţi acei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
Principiul capacităţii de a încheia acte juridice. Regula este capacitatea de a încheia
actul juridic, incapacitatea fiind excepţia (excepţia trebuie să fie prevăzută expres de lege,
textul excepţiei fiind de strictă interpretare şi aplicare). Acest lucru reiese din prevederile art.
6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 „Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi
nici lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile
stabilite de lege”
În cazul persoanei juridice principiul capacităţii de a încheia acte juridice este
subordonat principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.
2.4. Consimţământul
Definiţie. Consimţământul reprezintă acea condiţie esenţială, de fond şi generală a
actului juridic care constă în hotărârea de a încheia un act juridic manifestată în exterior.
Condiţiile de valabilitate a consimţământului:
a) să provină de la o persoană cu discernământ. Discernământul este o stare de
fapt (de facto) spre deosebire de capacitatea de a încheia actul juridic care este o stare de drept
(de jure). Discernământul poate fi întâlnit izolat şi la o persoană incapabilă, după cum o
persoană cu capacitate de a încheia acte juridice, potrivit legii, poate să fie lipsită temporar de
discernământ (stare de beţie, de mânie puternică – ab iratio etc.).
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu se prezumă că are discernământul
juridic pentru a încheia acte juridice. Persoana fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu
(minorul sub 14 ani şi cel pus sub interdicţie judecătorească) se prezumă că nu are
discernământ datorită vârstei fragede sau a stării de sănătate mintală. Minorul între 14 şi 18
ani are discernământul în curs de formare.
Persoana juridică are întotdeauna ca reprezentant legal o persoană fizică cu deplină
capacitate de exerciţiu.
b) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie nu
este îndeplinită când:

30
- manifestarea de voinţă este făcută în glumă (jocandi causa)
- manifestarea de voinţă este făcută sub condiţie pur potestativă din partea celui care se
obligă ( „mă oblig dacă vreau” – si voluero)
- manifestarea de voinţă este prea vagă
- manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis) cunoscută de
contractant
c) să fie exteriorizat. Exteriorizării consimţământului i se aplică principiul
consensualismului conform căruia simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă
pentru ca actul să fie valabil din punct de vedere al formei. Excepţii de la acest principiu: în
cazul actelor solemne manifestarea voinţei trebuie să îmbrace forma cerută de lege (de regulă
forma autentică).
Manifestarea voinţei se poate exterioriza într-o formă expresă sau tacită (implicită).
Valoarea juridică a tăcerii. Regula – tăcerea nu are valoare de consimţământ exteriorizat.
Excepţii:
- când legea prevede expres că tăcerea are valoare de consimţământ (ex. tacita
relocaţiune reglementată de art. 1437 C. civ.4)
- când prin voinţa părţilor se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii
- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului
d) să nu fie alterat de vicii de consimţământ.

Viciile de consimţământ.
1. Eroarea
Definiţie. Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic
Clasificare:
a) După criteriul consecinţelor care intervin:
- eroarea-obstacol. Falsa reprezentare cade asupra naturii actului (error in negatio) sau
asupra identităţii obiectului (error in corpore). Sancţiunea este nulitatea absolută a
actului.
- eroarea-viciu de consimţământ. Falsa reprezentare cade asupra calităţilor substanţiale
ale obiectului actului (error in substantiam) sau asupra persoanei cocontractante (error
in personam). Sancţiunea este nulitatea relativă a actului.
- eroarea-indiferentă. Falsa reprezentare cade asupra unor împrejurări de o mai mică
importanţă pentru încheierea actului juridic. Nu afectează valabilitatea actului. Poate
atrage diminuarea valorică a prestaţiei.
b) După criteriul naturii realităţii fals reprezentate:
- eroarea de fapt. Falsa reprezentare cade asupra unei situaţii faptice.
- eroarea de drept. Falsa reprezentare cade asupra existenţei sau conţinutului unei norme
juridice. Eroarea de drept nu este admisă ca viciu de consimţământ conform
principiului „nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii” (nemo censetur ignorare
legem).
Structura erorii-viciu de consimţământ cuprinde un singur element de natură
psihologică – falsa reprezentare a realităţii.
Condiţia cerută pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ este ca elementul
asupra căruia cade falsa reprezentare să fie determinant pentru încheierea actului.
2. Dolul (viclenia)
Definiţie. Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene
sau dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic.
Clasificare în funcţie de consecinţele pe care le are asupra valabilităţii actului juridic:

4
Art. 1437 C. civ. – „După expirarea termenului stipulat prin contractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi e
lăsat în posesie, atunci se consideră locaţiunea ca reînnoită...”

31
- dolul principal (dolus dans causam contractui). Poartă asupra unor elemente
importante, determinante la încheierea actului juridic. Sancţiunea este nulitatea relativă
a actului juridic.
- dolul incident (dolus incidens). Poartă asupra unor elemente nedeterminante pentru
încheierea actului juridic. Nu afectează valabilitatea actului. Poate atrage diminuarea
valorică a prestaţiei.
Structura dolului cuprinde două elemente:
- elementul obiectiv (material) – utilizarea unor mijloace viclene (manopere dolosive) în
scopul inducerii în eroare. Elementul obiectiv poate consta: a) într-o acţiune pozitivă
(fapt comisiv)- ex. dolul prin „captaţie” speculând afecţiunea unei persoane pentru a o
determina să facă o donaţie sau b) într-o acţiune negativă (fapt omisiv) – dol prin
reticenţă constând în omisiunea de a comunica cocontractantului o împrejurare despre
care acesta trebuia să fie informat.
- elementul subiectiv (intenţional) – intenţia de a induce în eroare o persoană în scopul de
a o determina să încheie un act juridic. Nu există dol dacă cocontractantul cunoştea
împrejurarea pretins ascunsă. Lipsa discernământului şi dolul prin captaţie se exclud.
Condiţii cerute pentru ca dolul să fie viciu de consimţământ:
- să fie determinant pentru încheierea actului juridic
- să provină de la cealaltă parte. Dolul poate proveni şi de la reprezentantul celeilalte
părţi sau de la un terţ în complicitate cu celaltă parte.
Proba dolului. Dolul nu se presupune. Persoana care invocă dolul trebuie să îl
dovedească prin orice mijloc de probă.
3. Violenţa.
Definiţie. Violenţa constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi produce o
temere care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare:
a) în funcţie de natura răului cu care se ameninţă:
- violenţa fizică (vis)- când ameninţarea priveşte integritatea fizică sau bunurile persoanei
- violenţa morală (metus) – când ameninţarea priveşte onoarea sau sentimentele
persoanei.
b) în funcţie de caracterul ameninţării:
- ameninţare legitimă (licită) , ca sancţiune în cazul nerespectării obligaţiilor prevăzute
de lege sau contract. Nu constituie viciu de consimţământ
- ameninţare nelegitimă (injustă). Constituie viciu de consimţământ. Sancţiunea este
nulitatea relativă
Structura violenţei cuprinde două elemente:
- elementul obiectiv – ameninţarea cu un rău
- elementul subiectiv – producerea unei temeri persoanei ameninţate
Condiţii cerute pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ:
a) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic.
b) să fie nelegitimă, injustă. Simpla temere reverenţiară nu echivalează cu violenţa.
4. Leziunea
Definiţie. Leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.
Structura leziunii:
a) în concepţia subiectivă leziunea cuprinde două elemente
- elementul obiectiv – disproporţia de valoare între prestaţii
- elementul subiectiv – profitarea de starea de nevoie în care se găseşte cealaltă parte.
b) în concepţia obiectivă leziunea are un singur element:
- paguba realizată prin disproporţia de valoare între prestaţii
Legislaţia (Codul civil, Decretul nr. 32/1954) consacră concepţia obiectivă. Cel care
invocă leziune trebuie să dovedească doar vădita disproporţie de valoare între prestaţii

32
Condiţii cerute pentru ca leziunea să fie viciu de consimţământ:
a) leziunea să fie consecinţa directă a actului încheiat
b) leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic
c) disproporţia de valoare între contraprestaţii să fie vădită
Domeniul de aplicare a leziunii:
- persoanele care pot invoca leziunea: minorii între 14 şi 18 ani
- actele juridice care pot fi anulate pentru leziune: actele de administrare (acele acte prin
care se realizează o normală punere în valoare a unui bun- ex. închirierea unui bun)
încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal care
sunt lezionare pentru minor şi sunt comutative (la încheierea lor părţile cunosc existenţa
şi întinderea obligaţiilor lor).

2.5. Obiectul actului juridic


Definiţie. Obiectul actului juridic îl formează conduita părţilor stabilită prin actul
juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.
Bunurile constituie obiect derivat al actului juridic.
Condiţiile generale cerute pentru valabilitatea obiectului actului juridic:
- să existe la data încheierii actului juridic. Un bun viitor poate forma obiectul actului
juridic cu o singură excepţie: succesiunea viitoare nedeschisă încă.
- să fie în circuitul civil. Bunurile inalienabile (ex- bunurile din domeniul public al
statului) nu pot forma obiectul actului juridic.
- să fie determinat sau determinabil. Când obiectul actului îl reprezintă un bun cert (res
certa) condiţia este îndeplinită. Când obiectul actului îl reprezintă bunuri de gen (res
genera) condiţia este îndeplinită dacă se determină cantitatea, calitatea şi valoarea sau
se stabilesc criterii de determinare a acestora care se vor folosi la data executării
actului.
- să fie posibil. Nimeni nu poate fi obligat la imposibil (ad imposibilum nulla obligatio).
Obiectul nu e posibil când imposibilitatea este absolută (operând pentru oricine), nu
relativă (adică doar pentru un anumit debitor). Imposibilitatea se apreciază în funcţie de
progresul tehnico-ştiinţific.
- să fie licit şi moral. Actul este nul dacă obiectul său este contrar legii sau moralei.
Condiţii speciale (numai pentru anumite acte juridice) cerute pentru valabilitatea
obiectului actului juridic:
- existenţa autorizaţiei administrative în cazurile prevăzute de lege
- în cazul actelor intuitu personae (încheiate în considerararea calităţilor personale a
debitorului) obiectul trebuie să constea într-un fapt personal al celui care se obligă.
- în actele constitutive (cele care dau naştere la drepturi care nu au existat anterior) sau
translative de drepturi (prin care se transmite un drept dintr-un patrimoniu în alt
patrimoniu) cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului.
2.6. Cauza (scopul) actului juridic
Definiţie. Cauza (scopul) constă în obiectivul urmărit la încheierea actului juridic.
Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic:
- să existe. Dacă lipsa cauzei se datorează lipsei discernământului sancţiunea este
nulitatea relativă a actului juridic. Se sancţionează cu nulitatea absolută lipsa cauzei
datorate: a ) lisei contraprestaţiei în contractele sinalagmatice5; b) lipsei predării

5
Contractele sinalagmatice sau bilaterale sunt acele contracte care presupun obligaţii reciproce între părţi

33
bunului în actele reale6; c) lipsei riscului în actele aleatorii7; d) lipsei intenţiei de a
gratifica în actele cu titlu gratuit8.
- să fie reală. Cauza este falsă când există eroare asupra motivului determinant. Cauza
falsă este sancţionată cu nulitatea relativă a actului.
- să fie licită şi morală. Cauza trebuie să fie conformă cu legea, cu bunele moravuri şi cu
ordinea publică.
Proba cauzei. Cauza nu trebuie dovedită, existenţa ei fiind prezumată de lege. Cel
care invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei actului juridic trebuie să dovedească acest
lucru.
2.7. Forma actului juridic.
Definiţie. Forma actului juridic reprezintă modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic concret. Stricto sensu
forma actului juridic reprezintă modalitatea de exteriorizare a voinţei reale. Lato sensu prin
forma actului juridic înţelegem „condiţiile de formă” ale acestuia.
Principiul consensualismului – simpla manifestare de voinţă este necesară şi suficientă
pentru încheierea valabilă a actului juridic (manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o
formă specială).
Excepţii de la principiul consensualismului:
1. Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (ad validitatem).
Actele juridice pentru care legea cere forma ad validitatem se numesc acte solemne. De cele
mai multe ori legea cere ca formă ad validitatem forma autentică (actul să fie autentificat de
un notar public). Nerespectarea acestei forme atrage nulitatea absolută a actului. Exemple de
acte juridice pentru a căror valabilitate este cerută forma autentică: donaţiile; actele având ca
obiect terenuri; contractul de societate comercială în cazul societăţilor pe acţiuni sau în
comandită pe acţiuni şi al societăţilor în nume colectiv sau în comandită simplă.
Condiţii necesare pentru asigurarea formei ad validitatem:
- întregul act trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa.
- actul care determină ineficienţa unui act solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă
(excepţie face legatul care poate fi revocat şi tacit)
- actul care se află în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma
solemnă (ex. – mandatul dat pentru încheierea unui act solemn trebuie să îmbrace forma
unei procuri autentice).
2. Forma cerută pentru probarea actului juridic (ad probationem) – reprezintă acea
cerinţă de formă care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic.
Nerespectarea acestei forme atrage sancţiunea inadmisibilităţii dovedirii actului cu alt mijloc
de probă. Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei se poate
face doar prin act autentic sau prin act sub semnătură privată cf. art. 1191 alin. 1 C. civ.
3. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi – reprezintă formalităţile cerute de lege
pentru ca un act juridic să devină opzabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui,
în scopul de a ocroti interesele acestor persoane. Nerespectarea acestei forme atrage
sancţiunea inopozabilităţii actului juridic (ineficacitatea actului juridic faţă de terţi). Aplicaţii
ale acestei forme sunt: publicitatea imobiliară prin cărţi funciare, publicitatea constituirii
gajului, notificarea cesiunii de creanţă, publicitatea cerută de Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale etc.

3. Efectele actului juridic

6
Actele juridice reale sunt acele acte la a căror încheiere este necesară pe lângă manifestarea de voinţă şi
remiterea (predarea) bunului – ex. contractul de împrumut.
7
Actul juridic aleatoriu este acel act la a cărui încheiere părţile nu cunosc întinderea obligaţiilor, existând riscul
unei pierderi sau şansa unui câştig (ex- contractul de vânzare cu clauză de întreţinere)
8
Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care se procură un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea
altui folos patrimonial în schimb (ex. donaţia).

34
Definiţie. Prin efectele actului juridic se înţeleg drepturile şi obligaţiile la care acesta dă
naştere, le modifică sau le stinge.
Determinarea efectelor actului juridic – reprezintă operaţia de stabilire a drepturilor şi
obligaţiilor cărora actul le-a dat naştere, le-a modificat sau stins.
Etapele determinării efectelor actului juridic:
a) dovedirea actului juridic. Ceea ce nu se poate dovedi este ca şi inexistent (idem est
non esse et non probari).
b) interpretarea clauzelor actului. Această operaţie presupune:
1. calificarea juridică a actului, operaţie soldată cu următoarele concluzii:
- actul este un act numit (tipic), având o reglementare legală.
- actul este un act nenumit (atipic), fără o reglementare legală. În acest caz se vor aplica
regulile generale privind actele juridice, iar nu regulile de la actul numit cel mai
apropiat pentru că acestea au caracter special (specialia generalibus derogant).
2. interpretarea propriu-zisă a clauzelor actului. Reguli de interpretare:
- interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu
după sensul literal al termenilor (art. 977 C. civ.) – in conventionibus contrahentium
voluntatem potius quam verba spectari placuit (Papinianus, D. 50.16. 219)
- când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate
avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul (art. 978 C. civ.) – actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.
- termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai
mult cu natura contractului (art. 979 C. civ.). Interpretatio facienda est secundum
naturam negotii (interpretarea trebuie să se facă în conformitate cu natura actului
încheiat).
- dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat
contractul (art. 980 C. civ.)
- clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese într-însul (art. 981
C. civ.)
- toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul
ce rezultă din actul întreg (art. 982 C. civ.). In civile est nisi tota lege perspecta una
aliqua particula eius iudicare vel respondere – Celsus, D., 1.3.24 (în dreptul civil nu se
poate da o sentinţă sau o consultaţie, decât având în vedere legea în integralitatea ei şi
nu un singur articol de lege).
- când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă (art. 983 C.
civ.) – regula in dubio pro reo.
- convenţia nu cuprinde decât lucrările asupra cărora se pare că părţile şi-au propus a
contracta, oricât de generali ar fi termenii cu care s-a încheiat (art. 984 C. civ.)
- când într-un contract s-a pus anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate
susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce angajamentul ar avea de drept în
cazurile neexprese (art. 985 C. civ.)
- convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce
echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa (art. 970 alin. 2).
Principiile efectelor actului juridic şi excepţiile de la aceste principii:
1. Principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda). Actele juridice sunt obligatorii pentru
părţi. Cf. art. 969 alin. 1 C. civ. „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”.
Excepţii de la principiul pacta sunt servanda – sunt acele situaţii când efectele dorite de
părţi la încheierea actului sunt în realitate mai întinse sau mai restrânse, independent de voinţa
părţilor. Exemple: încetarea contractului de mandat din cauza morţii mandantului sau
mandatarului, încetarea contractului de închiriere atunci când lucrul piere în întregime etc.

35
2. Principiul irevocabilităţii actului juridic – este regula de drept conform căreia actul
bilateral (contractul) nu poate înceta numai prin voinţa uneia din părţi, iar actul unilateral nu
poate înceta prin manifestarea de voinţă a autorului actului în sens contrar. Cf. alin. 2 al art.
969 C. civ. convenţiile nu pot fi revocate prin voinţa uneia din părţi, ci numai prin acordul
părţilor.
Excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale: donaţiile între soţi în timpul căsătoriei
sunt revocabile (art. 937 alin. 1 C. civ.); mandatul se stinge prin revocarea mandatului sau
prin renunţarea mandatarului la mandat (art. 1552 pct. 1 şi 2 C. civ.); contractul de locaţiune
fără termen poate fi denunţat de oricare dintre părţi (art. 1436 alin. 2 C. civ.); contractul de
societate civilă încheiat pe termen nedeterminat poate înceta prin renunţarea unei părţi
notificată celorlalte părţi în condiţiile art. 1527 C. civ etc.
Excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale: oferta de a contracta poate fi revocată
până în momentul ajungerii ei la destinatar; testamentul este revocabil etc.
3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic – actul juridic produce efecte doar faţă de
părţile acestuia, neputând să profite sau să dăuneze terţilor. Res inter alios acta, aliis neque
nocere, neque prodesse potest (un act juridic între persoane determinate nu poate nici
prejudicia, nici folosi altora). Art. 973 C. civ. – „convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante”.
Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic fie personal, fie prin
reprezentare. Parte este atât autorul actului unilateral9, cât şi fiecare din autorii actului bi10 sau
multilateral11.
Prin terţ se înţelege persoana străină de actul juridic şi de părţile acestuia (penitus
extranei).
Excepţii de la principiul relativităţii – sunt cazurile în care, prin voinţa părţilor, actul juridic
produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile.
1. Excepţii aparente
a) Avânzi-cauză – sunt persoanele care nu au participat la încheierea actului dar care suportă
efectele actului juridic datorită legăturii existente între ei şi părţi. Categorii de avânzi-cauză:
- succesorii universali şi succesorii cu titlu universal. Succesorul universal este cel
care dobândeşte un patrimoniu (ex- persoana juridică care dobândeşte un patrimoniu ca efect
al fuziunii sau absorbţiei, moştenitorul lega unic, etc). Succesor cu titlu universal este
persoana care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu (ex – persoana juridică care
dobândeşte o parte din patrimoniul persoanei juridice divizate, moştenitorii legali). Aceştia
sunt continuatori ai autorilor lor, fiind asimilaţi părţilor.
- succesorii cu titlu particular – sunt persoanele care dobândesc un anumit drept, privit
individual (ut singuli) – ex: persoana juridică care dobândeşte activul net ca urmare a
dizolvării altei persoane juridice, situaţia prevăzută de art. 1441 C. civ12. În actul juridic prin
care dobândesc dreptul ut singuli au calitatea de parte. Ei au poziţia de avânzi-cauză doar în
raport cu actele anterioare ale autorului lor referitoare la acelaşi drept sau bun încheiate cu alte
persoane.
- creditorii chirografari – sunt acei creditori care nu dispun de o garanţie reală (gaj,
ipotecă) pentru creanţa lor, având un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor.
Creditorii chirografari suportă efectele actelor încheiate de debitor prin care se măreşte sau se
micşorează patrimoniul acestuia. În cazul în care debitorul încheie acte patrimoniale în frauda

9
Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi (ex. oferta de a contracta , confirmarea unui act
anulabil, testamentul etc)
10
Actul juridic bilateral (contractul) este rezultatul voinţei concordante a două părţi (ex. – contactul de vânzare-
cumpărare, mandatul, donaţia etc)
11
Actul juridic multilateral este rezultatul voinţei care provine de la trei sau mai multe părţi (ex. – contractul de
societate civilă
12
Art. 1441 C. civ: „Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte
locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act privat, dar cu dată
certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune”.

36
intereselor creditorului chirografar, acesta din urmă devine terţ în raport cu aceste acte. În
calitate de terţ el poate intenta împotriva acestor acte acţiunea pauliană13 sau acţiunea în
declararea simulaţiei14.
b) Promisiunea faptei altuia – este contractul prin care o parte (promitentul) se obligă faţă
de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine pe o a treia persoană (terţ) să ratifice
actul încheiat în absenţa sa. Ceea ce se promite este propria faptă a promitentului, terţul având
posibilitatea de a opta dacă să se oblige sau nu să ratifice actul.
c)Simulaţia – este operaţia juridică în care printr-un act aparent, public, nereal se crează o
altă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act adevărat, secret, real (ex- în actul public
se indică un contract de vânzare-cumpărare, iar actul secret cuprinde în realitate elementele
unei donaţii). Între părţi produce efecte actul secret, real. Faţă de terţul de bună credinţă
produce efecte actul public.
d)Reprezentarea – este operaţiunea prin care o persoană (reprezentant) încheie un act juridic
în numele şi pe seama altei persoane (reprezentat) astfel încât efectele actului se vor produce
direct în persoana reprezentată.
e) Acţiunile directe – reprezintă dreptul unei persoane de a intenta acţiune în justiţie contra
unei persoane cu care nu este în raport contractual, dar această din urmă persoană se află într-
un raport contractual cu o altă persoană cu care prima este în legătură contractuală. Ex. art.
71 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale prevede că „administratorii care au
dreptul de a reprezenta societatea nu îl pot transmite decât dacă această facultate li s-a acordat
în mod expres” iar alin. 2 dispune: „în cazul încălcării prevederilor alin. (1), societatea poate
pretinde de la cel substituit beneficiile rezultate din operaţiune”; art. 1542 alin. 2. C. civ. arată
că „ în toate cazrile, mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra persoanei ce
mandatarul şi-a substituit”.
2. Excepţii reale:
- Stipulaţia pentru altul – este contractul prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de
cealalată parte (stipulantul) să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul
beneficiar) care nu a participat la încheierea actului. Ex. – contractul încheiat cu o societate de
asigurări în beneficiul unei terţe persoane, donaţia cu sarcină etc.

Nulitatea actului juridic


Definiţie. Nulitatea este sancţiunea care lipseşte actul juridic civil de efectele care sunt
contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Teza proporţionalităţii efectelor nulităţii – nulitatea este parţială şi remediabilă, astfel încât
sunt lovite de nulitate şi tebuie să fie înlăturate doar acele efecte ale actului juridic care
contravin legii, celelalte efecte menţinându-se.
Clasificare:
1. După întinderea efectelor sale:
- Nulitate parţială – este acea nulitate care desfiinţează numai o parte dintre efectele actului
juridic. Se poate aplica doar în cazul actului juridic cu mai multe clauze. Nulitatea parţială
reprezintă regula.
- Nulitate totală – este acea nulitate care desfiinţează actul juridic în întregime. Nulitatea
totală reprezintă excepţia.
2. După natura interesului ocrotit (general sau individual):
- Nulitate absolută – este acea sancţiune care intervine în cazul nerespectării la încheierea
actului juridic a unei norme care ocroteşte un interes general, public.
- Nulitate relativă – este acea sancţiune care intervine în cazul nerespectării la încheierea
actului juridic a unei norme care ocroteşte un interes particular, privat.

13
Art. 975- „[Creditorii chirografari] pot asemenea, în numele lor personal, să atace
actele viclene, făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.
14
Art. 1175- „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi
succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.

37
3. După modul de consacrare legislativă:
- Nulitate expresă (explicită, textuală) – este acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o
dispoziţie legală.
- Nulitate virtuală (implicită, tacită) – este acea nulitate care nu este prevăzută expres de lege,
dar ea rezultă din modul de reglementarea unei condiţii de validitate a actului juridic.
Exemple: art. 813 C. civ. dispune: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic” nearătând care
este consecinţa juridică a nerespectării formei autentice. Art. 5 alin. 6 teza 2 din Legea nr.
31/1990 a societăţilor comerciale prevede că „Forma autentică a actului constitutiv este
obligatorie atunci când: a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un
teren; b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă; c) societatea pe
acţiuni se constituie prin subscripţie publică” nearătând care este consecinţa juridică a
nerespectării acestei forme.
4. După felul condiţiei de validitate nerespectată:
- Nulitate de fond- intervine în cazul lipsei sau nevalabilităţii unei condiţii de fond a actului
juridic: consimţământ, capacitate, obiect, cauză
- Nulitate de formă- intervine în cazul nerespectării formei cerute ad validitatem.
Regimul juridic al nulităţii absolute:
 Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată
 Acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă, putând fi intentată oricând
 Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare
Regimul juridic al nulităţii relative:
 Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în interesul căreia a fost
prevăzută această sancţiune
 Acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă, termenul general de prescripţie fiind de 3
ani.
 Nulitatea relativă poate fi confirmată expres (printr-un act de confirmare care trebuie
să cuprindă obiectul şi natura obligaţiei, să facă menţiune de motivul acţiunii în
nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeia acea acţiune)
sau tacit (rezultă din din executarea actului anulabil sau din neinvocarea nulităţii
relative în termenul de prescripţie).
Cauze de nulitate absolută:
- nerespectarea unei incapacităţi speciale instituite pentru ocrotirea unui interes social
general. Ex- incapacitatea prevăzută de art. 1309 C. civ. – „judecătorii, membrii
ministerului public şi avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase, care sunt
de competenţa tribunalului judeţean în a cărui rază teritorială îşi exercită funcţiunile lor,
sub pedeapsă de nulitate, speze şi daune-interese”.
- lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă.
- lipsa consimţământului
- nevalabilitatea obiectului actului juridic
- lipsa cauzei sau cauza este ilicită ori imorală
- nerespectarea formei cerute ad validitatem
- lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative
- încălcarea ordinii publice, fraudarea legii15
Cauze de nulitate relativă:
- viciile de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa, leziunea
- lipsa discernământului unei părţi în momentul încheierii actului juridic
- încheierea actului juridic de către persoane lipsite de capacitate de exerciţiu

15
Prin fraudarea legii se înţelege folosirea anumitor dispoziţii legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a
încălca alte dispoziţii legale imperative.

38
- încheierea actului juridic fără încuviinţarea ocrotitorului legal, actul fiind lezionar
pentru minorul între 14-18 ani
- încheierea actului juridic fără încuviinţarea autorităţii tutelare
- încheierea actului juridic în lipsa sau cu depăşirea puterilor de reprezentare, în cazul
persoanelor juridice
- încheierea actului cu nerespectarea incapacităţilor instituite de lege pentru protecţia
unor interese personale, individuale (ex – nerespectarea interdicţiei vânzării-cumpărării
între soţi instituită de art. 1307 C. civ.)
Efectele nulităţii:
Definiţie. Efectele nulităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii.
Principiile efectelor nulităţii
1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii– nulitatea produce efecte atât pentru viitor
(ex nunc) cât şi pentru trecut (ex tunc). Excepţii de la retroactivitate:
- menţinerea efectelor produse în trecut de un contract cu executare succesivă (ex. contractul
de închiriere)
- păstrarea fructelor culese anterior anulării de către posesorul de bună-credinţă, în temeiul art.
485 C. civ.: „posesorul nu câştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă;
la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului
care-l revendică”.
2. Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum) – tot ceea ce s-a
executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să ajungă în situaţia în care
ar fi fost dacă actul nu s-ar fi încheiat. Excepţii de la restitutio in integrum:
- persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă sunt
ţinute să restituie prestaţiile primite doar în măsura îmbogăţirii lor.
- în cazul aplicării principiului „nimeni nu poate invoca propria incorectitudine sau imoralitate
pentru a obţine protecţia unui drept” (nemo auditur propriam turpitudinem allegans). Astfel,
acţiunea în restituirea prestaţiei nu este admisibilă în instanţă în cazul în care reclamantul a
urmărit un scop vădit imoral prin încheierea contractului.
3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto
jure dantis resolvitur jus accipientis) – anularea actului primar va atrage şi anularea actului
subsecvent, ca urmare a legăturii sale cu primul. Situaţii practice:
- anularea autorizaţiei administrative va duce şi la anularea actelor care se bazau pe acea
autorizaţie
- anularea actului principal va duce şi la anularea actelor accesorii (accessorium sequitur
principale)
Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial:
- în principiu anularea titlului de proprietate al transmiţătorului cu titlu oneros al unui
bun imobil nu este de natură să atragă şi desfiinţarea actului încheiat cu terţul achizitor,
în cazul în care acesta este de bună credinţă (nu a cunoscut nevalabilitatea titlului de
proprietate al transmiţătorului).
- ipoteza prevăzută de art. 20 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi
juridice: „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii
prin care s-a declarat moartea. Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea
hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea,
dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se va face
dovada că la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”.

39
- terţul dobânditor al unui bun mobil, cu bună credinţă, de la un detentor precar16 căruia
adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună voie, păstrează bunul, în temeiul art. 1909
alin. 1 C. civ17, coroborat cu art. 972 C. civ18.

16
Detentorul precar este acea persoană care nu deţine lucrul cu intenţia de a se comporta ca titular al unui drept
real asupra acestuia. Sunt detentori precari: depozitarul, uzufructuarul, tutorii numiţi pentru administrarea averii
minorului, executorii testamentari etc.
17
Art. 1909 alin. 1 C. civ.: „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de
vreo curgere de timp”.
18
Art. 972 C. civ.: „Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este
mobil, persoana pusă în posesiune este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul
său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună-credinţă”.

40