PSIHOLOGIA SOCIALĂ

PROBLEMATICA PERSONALITĂŢII ÎN
PSIHOLOGIA SOCIALĂ

1. Personalitatea în psihologia socială

2. Teorii majore cu privire la
problematica personalităţii
3. Construcţia socială a personalitătii

268
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

Personalitatea în psihologia socială

Obiective de învăţare:

Studiind tema dată, veţi putea :

 Să înţelegeţi şi să definiţi conceptele individ,
persoană, individualitate, personalitate, personaj;
 Să cunoaşteţi şi să aplicaţi diferite tipologii ale
personalităţii;
 Să explicaţi procesul de socializare prin prizma
diferitor abordări şi să distingeţi tipurile de
socializare;
 Să distingeţi între noţiunile de status şi rol social.

Cuprins:

1. Conceptul de personalitate
2. Tipologia personalităţii
3. Formarea personalităţii prin procesul de
socializare
4. Personalitatea în sistemul status-rolurilor sociale

Cuvinte – cheie: ∗individ, ∗persoană, ∗individualitate,

∗personalitate, ∗personaj, ∗tipologie, ∗sangvinic,
∗flegmatic, ∗melancholic, ∗coleric, ∗introvert, ∗extravert,
∗socializare, ∗statut social, ∗rol social

269
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

1. Conceptul de personalitate
Termenul de personalitate vine din latinescul persona,
care derivă din grecescul prosopon însemnând, pe rând, în
teatrul grec din antichitate, masca actorului, rolul acestuia,
actorul însuşi, pentru ca, ieşind din incinta teatrului, să se
generalizeze asupra omului. Astfel, primul sens al
cuvântului persoană a fost acela de mască, de costumaţie,
prin care actorii întruchipau pe cineva pe scena teatrului
antic. Al doilea sens, obţinut prin extensiune, se referă la
rolul social îndeplinit de cineva în teatru sau în viaţă, la
funcţiile şi obligaţiile sociale pe care cineva şi le asumă
(exteriorizarea, manifestarea publică a persoanei). Al
treilea sens îl vizează însuşi pe actorul care joacă rolul
(individualitatea corporală şi psihică a celui care
îndeplineşte rolul). Al patrulea sens, adaugă conceptului de
persoană un atribut valoric, referindu-se la calitatea de a fi
om, la rangul (statutul) său social. Observăm cum noţiunea
de persoană a evoluat spre cea de personalitate, fiind
utilizată pentru a desemna fiinţa liberă, raţională,
conştientă, creatoare de valori şi responsabilă de acţiunile
sale ( M. Ţuţu, 2007).
În domeniul psihologiei termenul ”personalitate” este
atribuit noţiunilor fundamentale. O formulare cunoscută
spune că omul este un sistem biopsihosocial, având deci în
structura sa laturi biologice şi psihosociale. În consecinţă,
personalitatea formează nu numai obiectul psihologiei, ci şi
al sociologiei, antropologiei, filosofiei, culturii etc. În
definirea personalităţii, ştiinţa trebuie să se menţină însă în
vecinătatea faptelor. În zilele noastre se iniţiază “studiul
complex al omului,” psihologia realizează o punte de
legătură între aceste domenii, mediind încercările de
sinteză. Psihologia studiază structura lumii interioare a
omului în unitate cu activitatea sa, apoi totalitatea

270
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

proceselor, stărilor şi însuşirilor psihice, aptitudinile fizice

şi spirituale ale individului.
În rândurile de mai sus am amintit mai mulţi termeni
utilizaţi în studiul personalităţii: individ, persoană,
individualitate, personalitate. Pentru a nu face confuzii între
anumite concepte ce au fost preluate în studiul
personalităţii din alte ştiinţe se impune precizarea lor.
Astfel, individul desemnează totalitatea elementelor şi
însuşirilor fizice, biochimice, biologice şi psihofiziologice
înnăscute sau dobândite care asigură adaptarea la mediul
natural. Aceasta înseamnă că individul este în întregime
determinat biologic, fiind luat ca un reprezentant al speciei
(animale sau umane). Individul are o menire pur biologică,
iar în procesul evoluţiei îi revine rolul de a perpetua specia,
transmiţând generaţiei următoare informaţia genetică. De-a
lungul evoluţiei, aceste însuşiri biologice se diferenţiază, se
specializează şi individualizează, astfel individul se
transformă în individualitate.
Persoana reprezintă un ansamblu de însuşiri psihice
care permit adaptarea la mediul social; implică
manifestarea actuală a omului într-o societate dată,
manifestare care se subordonează unui anumit rol social.
Persoana este determinată socio-cultural, unde omul apare
ca membru al societăţii, se aplică numai omului şi are ca şi
criteriu normalitatea psihismului acestuia.
Personalitatea este corespondentul, în plan social, al
individualităţii din planul biologic; adică reprezintă
organizarea, diferenţierea, specializarea persoanei sau al
ansamblului de însuşiri psihice ale acestuia care îl
diferenţiază de ceilalţi. În acest context, personalitatea apare
ca şi creatoare de valori şi nu numai o persoană ce acceptă
valorile impuse de societate. Spre deosebire de persoană are
o valoare pe plan socio-cultural. Deci cineva este o
personalitate numai în raport cu altcineva.

271
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Individualitatea se formează prin diversificarea şi

diferenţierea organizării structural-funcţionale a
individului. Individualitatea reprezintă o îmbinare
irepetabilă de particularităţi psihologice ale omului
(caracterul, temperamentul, aptitudinile, specificul
desfăşurării proceselor psihice, motivele activităţii etc.)
Individualitatea, ca componentă biosocială, este formată
din două programe: social şi genetic. Ea poartă în sine
întreaga bogăţie a individului uman şi reprezintă esenţa sa
cea mai intimă, ceea ce face ca individualitatea să nu poată
fi nicidecum separată de individ.
Personajul reprezintă modul concret de manifestare
în exterior prin comportament a persoanei şi personalităţii;
este echivalent cu rolul social. Există personaje sociale,
volitive şi „mască”. În ceea ce priveşte personajul social,
acesta joacă roluri dezirabile, expectate şi valorizate de
către o societate dată. Persoana volitivă se referă la faptul
că aceasta joacă roluri autoimpuse după scopurile,
aspiraţiile şi expectanţele proprii. Persoana „mască” se
referă la faptul că persoana preia roluri străine personalităţii
sale, cu scopul de a-şi ascunde intenţiile sau în general
personalitatea, aceasta poate fi un mecanism defensiv (de
apărare) al personalităţii (V. Stavilă, p.8).
În analiza conexiunilor dintre noţiunile individ,
individualitate şi personalitate se reproduce, de fapt,
modelul sau structura omului, a personalităţii sale. Ca
formaţiuni istorice, individul, individualitatea şi
personalitatea constituie componentele fundamentale ale
unui om concret ce trăieşte în mediul social respectiv.
Omul este – aşa cum s-a spus – un şistem
biopsihosocial. Antropologia socială şi culturală subliniază
în această sintagmă determinarea socială a personalităţii,
aceasta fiind, mai întâi, un produs social, rezultanta inedită

272
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

a unui ansamblu de relaţii sociale, centru de intersecţie a

unui câmp de înrâuriri sociale.
Deşi copilul se naşte cu un creier uman, care îi
înlesneşte învăţarea, achiziţia datelor cuprinse în oferta
socială, fără includerea lui de la început într-un sistem de
relaţii sociale pe care le găseşte gata constituite, el nu
ajunge să fie propriu-zis om, rămânând, mai curând, un
“candidat la umanitate”. Structura socială, sistemul de
relaţii este preexistent în raport cu individul. Cadrul socio-
cultural înglobează cuceririle generaţiilor precedente – sub
forma bunurilor materiale şi a valorilor culturale – care
constituie mijloacele formării personalităţii. Un asemenea
mediu cuprinde nu numai oferta socioculturală formativă,
ci şi o relaţie activă, un spectru definit de solicitări şi
imbolduri din partea ambianţei.
În acelaşi timp, personalitatea capătă contur în contextul
relaţiilor interpersonale şi sociale. Ceea ce numim trăsături
de caracter şi temperament – de exemplu: onestitatea,
modestia, firea închisă sau deschisă, impulsivitatea etc. – se
relevă ca fapte ale relaţiilor interpersonale şi nu pot fi
definite în afara acestora. Luat în şine, izolat, individul nu
posedă niciun privilegiu, privirea în oglindă nu-i oferă –
fără raportarea la alţii – imaginea de şine; aceasta din urmă
nu este un dat imediat, ci o construcţie. În absenţa
contactelor sau relaţiilor cu ceilalţi nu s-ar ajunge la ideea
de fire închisă ori deschisă, la noţiunea de impulsivitate sau
calm, onestitate sau absenţa acesteia etc. Toate aceste
însuşiri rezultă din contactele cu alţii şi capătă un nume
graţie cadrului social, relaţiilor cu ceilalţi. De asemenea,
trăsăturile fizice – înălţime, greutate, înfăţişare generală
etc. – capătă semnificaţia prin raportare la alţii, din
comparaţia cu ceilalţi. Se poate spune pe scurt:
personalitatea se defineşte, capătă contur şi se formează în
acelaşi timp, graţie ansamblului de relaţii sociale.

273
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Spunând că personalitatea este un produs social, trebuie

să precizăm că ea nu este simplă amprentă sau un ecou al
relaţiilor sociale. Personalitatea este un centru de acţiune –
subiect al cunoaşterii şi transformării realităţii, fiinţa
conştientă care alege un drum de viaţă sau altul, fiind în
acelaşi timp suport al înrâuririlor externe, dar şi agent al
transformării (I. Holdevici, 2005).
Multă vreme s-a ignorat acest aspect, considerând
personalitatea un simplu ecou al relaţiilor externe,
reductibilă la învelişul sociologic de status şi rol. În
realitate, persoana umană nu se constituie printr-un simplu
efect de amprentă (a relaţiilor sociale), ci influenţele
externe se răsfrâng prin intermediul condiţiilor interne.
Prin condiţii interne se înţelege:
datele de ordin biologic, echipamentul nativ
transmis prin patrimoniul de gene; acestea
controlează, în primul rând, constituţia
somatică, tipul de sistem nervos (şi, graţie lui,
temperamentul), apoi predispoziţiile native,
care stau la baza aptitudinilor şi a altor însuşiri;
datele de ordin psihologic, adică formaţiuni
psihice structurate în procesul dezvoltării:
sentimente, atitudini, aspiraţii, interese etc.;
acestea s-au constituit graţie interacţiunii între
factorul intern şi condiţiile externe, fiind
rezultatul interiorizării unor date externe.
Personalitatea este o calitate particulară pe care omul o
dobândeşte la un moment al dezvoltării sale (o calitate
sistemică) şi anume în cursul adolescenţei avansate - când
adolescentul dobândeşte maturitatea de gândire, când
intervine alegerea drumului de viaţă (autodeterminarea),
inclusiv schiţarea proiectului profesional, când are loc
instituirea opţiunilor axiologice.

274
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

Pentru generalizarea celor de mai sus, se pretează foarte

bine definiţia lui Alexandru Roşca care spune că
“personalitatea reprezintă îmbinarea unitară non-repetitivă
a însuşirilor psihice care caracterizează mai pregnant şi cu
un mai mare grad de stabilitate omul concret şi modalităţile
sale de conduită” (Al. Roşca, 1976, p. 466).

2. Tipologia personalităţii
Problema tipologiei în psihologie îşi are rădăcinile în
istoria cunoaşterii omului. În sec. XX, când psihologia se
dezvoltă ca ştiinţă aparte, cele mai cunoscute clasificări
psihologice ale personalităţii sunt cele ale lui S. Freud, C.
Jung, I. Pavlov, E. Kretschmer, Hans Eysenck.
Esenţa tipologiei constă în faptul că aceasta poate fi
utilizată în activitatea practică, adică are o valoare
aplicativă. Cunoaşterea şi capacitatea de aplicare a
tipologiei este utilă acolo unde este necesară clasificarea,
gruparea obiectelor şi fenomenelor psihice. Tipologia poate
fi aplicată în soluţionarea unui şir de sarcini psihologice
cum ar fi: orientarea profesională, armonizarea lumii
interioare cu cea exterioară, psihocorecţie etc.
De regulă, tipologiile psihologice pornesc de la
sesizarea intuitivă a unor fapte sau relaţii remarcabile care
duc la schiţarea unui cadru de clasificare provizoriu;
urmează, apoi, studiul cantitativ cu mijloace precise,
menite să scoată în relief asocieri sau corelaţii statistic
semnificative. Aceasta ne apropie de aproximarea unei
configuraţii sau structuri, care nu mai este o simplă
compunere aditivă de trăsături, ci un grupaj unitar, o
îmbinare calitativ specifică. Demersul abstracţiei
clasificatorii se întregeşte, astfel, cu unul de tip structural.

275
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

a) Tipologia fiziologică şi psihofiziologică a

personalităţii

Cea mai veche clasificare este a medicului antic

Hipocrates, urmat de Galenus. În concordanţă cu filosofia
epocii, care consideră că întreaga natură este compusă din
patru elemente fundamentale - aer, pământ, foc şi apă -
aceştia au socotit că predominantă este în organism una
dintre cele patru „umori” (hormones): sânge, flegmă, bilă
neagră şi bilă galbenă, deoarece determină temperamentul.
Pe această bază se stabilesc cele patru tipuri clasice de
temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic şi coleric.
Colericul este energic, neliniştit, impetuos, irascibil,
uneori impulsiv şi îşi risipeste energia. El este inegal în
manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate.
Oscilează între entuziasm şi decepţie, are tendinţa de
exagerare în tot ceea ce face. Este o persoană foarte
expresivă, uşor „de citit”, gândurile şi emoţiile i se succed
cu repeziciune. Are tendinţa de dominare în grup şi se
dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul se caracterizează prin ritmiciatate şi
echilibru. Este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu
uşurinţă la orice situaţie. Fire activă, schimbă activităţile
foarte des, deoarece simte permanent nevoia de ceva nou.
Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt
superficiale şi instabile. Trece cu uşurinţă peste eşecuri sau
decepţii sentimentale şi stabileşte usor contacte cu alte
persoane.
Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în
tot ceea ce face, pare a dispune de o răbdare fără margini.
Are o putere de munca deosebită poate obţine performanţe
deosebite, mai ales, în muncile de lungă durată şi este
foarte tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisă,

276
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

greu adaptabilă, puţin comunicativă, preferă activităţile

individuale.
Melancolicul este la fel de lent şi inexpresiv ca
felgmaticul, dar ii lipseşte forţa şi vigoarea acestuia, emotiv
şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor
exagerate exigenţe faţă de sine şi a unei neîncrederi în
forteţe proprii. Este puţin rezistent la eforturi îndelungate.
Puţin comunicativ, închis în sine, melancolicul are
dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut,
gesticulaţia redusă.
Mult mai tarziu, I. Pavlov (1849-1936), fiziolog rus, a
stabilit cele 4 tipuri ANS (activitate nervoasă superioară) în
funcţie de modul în care se combină însuşirile de forţă,
mobilitate, echilibru, între cele două procese nervoase de
bază, excitaţia şi inhibiţia. Explicarea diferenţelor
temperamentale ţine, în concepţia fiziologului rus, de
caracteristicile sistemului nervos central şi de raporturile
dintre ele:
Forţa sau energia este capacitatea de lucru a
sistemului nervos şi se exprimă prin rezistenţa
mai mare sau mai mica la excitanţi puternici sau
la eventualele situaţii conflictuale. Din acest
punct de vedere se poate vorbi despre sistem
nervos puternic şi sistem nervos slab;
Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se
trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în
funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se
realizează rapid, sistemul nervos este mobil, iar
dacă trecerea este greoaie se poate vorbi despre
sistem nervos inert;
Echilibrul sistemului nervos se refera la
repartiţia forţei celor doua procese (excitaţia şi
inhibiţia). Daca ele au forţe aproximativ egale,
se poate vorbi despre sistem nervos echilibrat.

277
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Există şi un sistem nervos neechilibrat la care

predominantă este excitaţia.
Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de
sistem nervos:
1. tipul puternic, neechilibrat, excitabil (corelat
cu temperamentul coleric);
2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu
temperamentul sangvinic);
3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu
temperamentul flegmatic);
4. tipul slab (corelat cu temperamentul
melancolic).

b) Tipologia constituţională a personalităţii

E. Kretschmer, luând în considerare parametrii

constituţiei fizice, corporale, descrie trei tipuri, iar
asocierile dintre trăsăturile fizice şi psihice s-au dovedit a fi
semnificative pentru cazurile patologice:
1. Tipul picnic – ciclotim se caracterizează prin
expansiunea cavităţii viscerale, tendinţa de a
acumula grăsime, statură mică sau mijlocie, membre
scurte şi rotunjite, faţa plină, abdomen şi torace bine
dezvoltate; acestea se asociază cu următoarele trăsături
psihice grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune,
mobilitate, optimism, umor, spontaneitate,
sociabilitate, dar şi superficialitate în relaţiile sociale,
înclinaţie către compromisuri, aspiraţii limitate.
Acesta manifestă treceri rapide şi superficiale de la
o stare psihică la alta (de la bucurie la tristeţe sau de
la calm la nelinişte), ar fi predispus la tulburarea
afectiv – bipolară (maniaco-depresivă).
2. Tipul astenic (leptosom sau schizotim) – este
caracterizat printr-un aspect longilin, membrele

278
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

şi în general segmentele corpului fiind alungite.

Acesta manifestă neconcordanţa dintre aparenţă
şi esenţă, izolare, înclinaţie spre abstractizare,
interiorizare, sensibilitate, un simţ acut al onoarei,
meticulozitate etc. Astenicul are predispoziţie spre
schizofrenie.
3. Tipul atletic (vâscos) se caracterizează prin
dezvoltare armonioasă a scheletului şi a
aparatului muscular, tipul cu o dezvoltare fizică şi
psihică echilibrată, ar avea predispoziţie pentru
tulburarea psihică epileptică.
4. Tipul displastic unde există anumite malformaţii
congenitale.
O tipologie foarte apropiată de cea a lui Kretschmer a
fost elaborată de către elevul său W. Sheldon, corelând
constituţia morfologică cu trăsăturile de comportament şi
caracter. Tipologia lui Kretschmer a devenit populară în
Europa în timp ce tipologia lui W. Sheldon – în SUA.

c) Tipologia psihosocială a personalităţii

Cea mai cunoscută tipologie a personalităţii, este cea a
lui C. Jung. După C. Jung unii oameni sunt orientaţi
predominant spre lumea externă şi intră în categoria
extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant
spre lumea interioară şi aparţin categoriei introvertiţilor.
Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi,
optimişti, senini, binevoitori, se înţeleg sau se ceartă cu cei
din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi
închise, greu de pătruns, timizi, puţin comunicativi,
înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.
Jung indică patru compartimente diferite în care se pot
manifesta extraversiunea sau introversiunea şi anume:
gândirea, afectivitatea, senzaţiile şi intuiţia. Senzaţia, care
este percepţie prin simţurile noastre; gândirea, care dă

279
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

semnificaţie şi inteligenţă; sentimentul, care cântăreşte şi

evaluează; şi intuiţia, care ne vorbeşte despre viitoarele
posibilităţi şi ne dă informaţia despre atmosfera care
înconjoară întreaga experienţă ( V. Stăvilă, 2008).
Prin intermediul funcţiei raţionale, este evaluată
realitatea, se organizează şi se categorizează experienţele.
Cele două funcţii: gândirea şi sentimentele sunt opuse.
Sentimentele (afectivitatea) evaluează experienţele în
termenii plăcut-neplăcut în timp ce gândirea evaluează
experienţele în termenii adevărat sau fals. Sensibilitatea şi
intuiţia alcătuiesc funcţia iraţională. Aceasta nu evaluează
experienţele, ci pur şi simplu stă la baza trăirii lor. Jung
arată că fiecare individ are în sine toate cele patru funcţii,
una din perechi fiind dominantă, celelalte fiind ascunse în
inconştientul personal.

Tipuri psihologice
1) Extravert gânditor, trăieşte în concordanţă cu un
sistem de reguli rigide, tinde să-şi reprime
sentimentele şi emoţiile, are tendinţa de a fi obiectiv
şi dogmatic în gânduri şi opinii.
2) Extravert sentimental, îşi reprimă logica şi este
implicat emoţional. Se comportă în acord cu un
sistem de valori, tradiţii şi norme învăţate. Este
deosebit de sensibil la expectaţiile şi opiniile
celorlalţi.
3) Extravert sensibil, este centrat pe fericire şi plăcere;
caută mereu noi experienţe şi senzaţii; este puternic
orientat spre realitate şi foarte adaptabil la persoane
şi situaţii noi.
4) Extravert intuitiv, este deosebit de dotat pentru
afaceri si politică, pentru că deţine o mare abilitate
de a profita de pe urma situaţiilor. Este atras de idei

280
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

noi, este creativ şi-i poate inspira pe alţii,

determinându-i să acţioneze.
5) Introvert gânditor, nu se înţelege cu c e i l a l ţ i , are
dificultăţi de a-şi comunica ideile, este rece şi lipsit
de consideraţie pentru ceilalţi.
6) Introvert sentimental, la acest tip de subiect este
reprimata atât gândirea, cât şi exprimarea deschisă a
stărilor afective. Pare misterios şi inaccesibil pentru
ceilalţi; este liniştit, modest, copilăros şi acordă
puţină atenţie sentimentelor şi gândurilor celorlalţi.
7) Introvert sensibil: închis în sine, iraţional, detaşat
de viaţa de zi cu zi. Priveşte majoritatea aspectelor
vieţii cu bunăvoinţă şi amuzament. Este sensibil la
frumos, se concentrează asupra senzaţiilor şi îsi
reprimă intuiţia.
8) Introvert intuitiv se concentrează atât de mult
asupra aspectelor intuitive, încât are un contact
redus cu realitatea. Este visător şi chiar vizionar.
Este greu de înţeles pentru ceilalţi care îl consideră
ciudat şi excentric.Tipurile pure sunt rare.
Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a
personalităţii a lui Jung şi combinând-o cu tipologia lui
Galen şi a lui Pavlov elaborează un instrument de evaluare
a personalităţii, cunoscut sub numele de MPI. Hans
Eysenck adaugă la tipologia lui Jung o nouă dimensiune
numită grad de nevrozism. Aceasta exprimă stabilitatea sau
instabilitatea emoţională a subiectului. Eysenck a
reprezentat cele două dimensiuni pe două axe
perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil,
extravertit – instabil, introvertit – stabil şi introvertit –
instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente
clasice.
Psihologul american Maslow, în lucrările sale despre
actualizare, sublinia că unii oameni au o atitudine faţă de

281
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

ceilalţi ca faţă de ei înşişi, pe când alţii pot percepe oamenii

ce îi înconjoară la fel cum percep obiectele din lumea
înconjurătoare şi se comportă cu ei ca atare. Alt american -
E. Sherstrom- a concretizat spusele lui Maslow şi a
denumit primul tip de personalitate autoactualizată, iar al
doilea tip – manipulatoare. Cercetând particularităţile
psihice ale unora şi ale altora, Sherstrom constată că la cei
cu personalitate autoactualizată se manifestă sinceritatea în
relaţiile cu cei din jurul său, stabilitatea interesului faţă de
aceştia, independenţa şi deschiderea în manifestarea
punctului de vedere propriu, încrederea în sine şi în cei cu
care relaţionează. Manipulatorii sunt caracterizaţi de către
autor ca persoane care îşi maschează falsitatea în relaţiile
cu ceilalţi, imită sentimente când de fapt sunt total
indiferenţi faţă de oameni, sunt foarte prudenţi atunci când
îşi aleg metodele de influenţă.
Comparând manipulatorii, Sherstrom scoate în evidenţă
diferenţa dintre aceştia privind atitudinea faţă de ei însuşi şi
faţă de ceilalţi. Astfel el identifică opt tipuri de
manipulatori:
1) Dictatorul – este specifică maniera agresivă
în comportament;
2) Cârpa - este specific comportamentul
serviabil;
3) Calculatorul – este specific comportamentul
extrem de calculat;
4) Complezentul – este specifică imitarea lipsei
de ocrotire şi necesitatea permanentă de a fi
protejat;
5) Huliganul - este specifică terorizarea celor
din jur pentru a-şi satisface interesele
proprii;

282
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

6) Băiatul cel simpatic - este specifică

capacitatea de a se face plăcut pentru a-şi
atinge obiectivele;
7) Judecătorul - este specifică adoptarea unei
poziţii de învinuire faţă de ceilalţi;
8) Protectorul - este specific comportamentul
ipocrit cu acelaşi scop de a-şi satisface
interesele proprii (Kamenskaia, p.32).
Mai puţin cunoscută este tipologia lui E. Schpranger
care ia drept criteriu de clasificare dominarea unui sau altui
sistem de valori. Autorul descrie şase tipuri de personalităţi
sub acest aspect: tipul teoretic, tipul economic, tipul estetic,
tipul social, tipul politic, tipul religios.
Psihologul american K. Hornpul, în dependenţă de
comportamentele şi atitudinile faţă de sine şi faţă de
ceilalţi, distinge trei tipuri de personalităţi:
complezent, agresiv, detaşat.
a) Tipul complezent (şters)
Este caracterizat printr-o puternică şi performantă
nevoie de afecţiune şi aprobare: nevoia de a fi i u b i t , dorit,
protejat, trebuinţa ca c e i l a l ţ i să aibă nevoie de el. Aceşti
oameni îi manipulează pe ceilalţi pentru a caută să facă pe
plac celorlalţi în a veni în întâmpinarea dorinţelor acestora.
Comportamentul lor apare în o c h i i celorlalţ i ca fiind
generos, manifestă consideraţie, lipsă de egoism şi
apreciere în relaţiile cu ceilalţi. Sunt c o n c i l i a n ţ i ,
subordonându-şi n e v o i l e nevoilor celorlalţi; vor face
totdeauna ceea ce doresc ceilalţi pentru a le câştiga
afecţiunea. Manifestă un permanent sentiment de
inferioritate faţă de ceilalţi, chiar dacă sunt mai
competenţi într-un anumit domeniu. Sunt excesiv de
dependenţi faţă de ceilalţi. Au mereu nevoie de aprobare
şi dragoste şi îi îngrozeşte orice semn de respingere din
partea celorlalţi, motiv pentru care îşi intensifică eforturile

283
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

de a recâştiga afecţiunea persoanei despre care cred că îi

respinge. În evaluarea celuilalt va porni totdeauna de la
întrebarea „Mă va iubi, va avea grijă de mine?”
b) Personalitatea agresivă (direcţionată împotriva
celorlalţi)
Comportamentul lor reprezintă opusul
comportamentului tipului complezent. Consideră că trăiesc
într-o lume ostilă, unde doar cei mai dotaţi şi mai
competitivi supravieţuiesc. Văd lumea ca pe o junglă unde
forţa, supremaţia şi ferocitatea sunt valori supreme. Aceşti
subiecţi nu-şi arată niciodată teama de a fi respinşi. Ei
acţionează într-o manieră dominatoare, fără să ţină seama
de dorinţele celorlalţi. Pentru a câştiga controlul şi
supremaţia asupra altora, ei se străduiesc să obţină
performanţe foarte înalte căutând să exceleze în tot ceea ce
fac pentru a obţine recunoaştere din partea celorlalţi
(puterea şi superioritatea trebuie sa le fie recunoscută de
ceilalţi). Ei trec peste interesele celorlalţi şi îi apreciază
pe aceştia în termenii avantajului pe care îl pot obţine în
urma relaţiei cu aceştia: ” O să-mi fie el de folos?” Ei
critică, se ceartă, solicită şi îi manipulează pe cei l alţ i.
c) Personalitatea detaşată (fuge de oameni)
Caută permanent să menţină o anumită distanţa faţă de
ceilalţi.Nu urăsc, nu iubesc, nu cooperează cu ceilalţi.
Pentru a obţine acest grad de detaşare, ei se străduiesc să-şi
devină suficienţi lor înşile. Se bazează doar pe forţele şi
resursele proprii. Au o nevoie puternică de a fi în
singurătate (nu suportă să desfăşoare ac t i vi t ă ţ i în comun,
nici măcar să asculte muzică). Nevoia exagerată de
independenţa îi face hipersensibili la orice încercare de a fi
influenţaţi, obligaţi, constrânşi; evită orice tip de
constrângere, i n cl usi v orarele şi programele sau
obligaţiile pe termen lung cum ar fi, de pildă, căsătoria.
Au tendinţa de a se simţi superiori, dar în alt mod decât

284
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

personalităţile agresive: ei nu luptă în mod activ pentru

superioritatea lor, considerând că această superioritate
trebuie să le fie satisfăcută. O formă de manifestare a
acestui sentiment de superioritate este sentimentul că
persoana este u n i c ă şi diferită de cei l alţ i. Îşi reprimă
orice sentimente faţă de ceilalţi, mai ales, dragostea şi
ura. A trăi împreună cu ceilalţi le provoacă o stare
conflictuală pe care caută, cu orice mijloace, s-o evite.
Întâlnind alte persoane detaşatul se va întreba: ” Când o să
mă lase în pace?” Datorită tendinţei de a-şi suprima
emoţiile, personalităţile detaşate pun un accent exagerat pe
valoarea inteligenţei, logicii, raţiunii (Holdevici).
În dependenţă de corelaţia comportamentului cu
motivele intrinseci se disting trei tipuri de personalităţi
(Nocaridze):
Tipul armonios – între comportament şi motivaţia
interioară nu se constată conflicte; dorinţele principiile
morale, sentimentul de responsabilitate şi comportamentul
real al persoanei coincid; persoanele sunt orientate social şi
se comportă adecvat normelor sociale.
Tipul conflictual – comportamentul şi motivaţia sunt
incongruente, adică comportamentele vin în conflict cu
dorinţele.
Tipul impulsiv - acţionează doar în acord cu dorinţele
sale, iar dacă acestea nu sunt proeminente acţionează în
dependenţă de situaţia proximă, dar îşi poate masca
insolvabilitatea prin seriozitate, spirit întreprinzător,
colegialitate democratică (Kamenskaia, p.33).

285
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

3. Formarea personalităţii prin procesul de

socializare
Dezvoltarea personalităţii are loc în procesul socializării
şi educaţiei. Întrucât omul este o fiinţă socială şi chiar din
primele clipe ale existenţei sale este înconjurat de semeni şi
este inclus în diverse acţiuni sociale. Primele experienţe
sociale copilul le obţine în cadrul familiei sale. Apoi
devenind matur omul va cunoaşte nu numai procesele
sociale evidente din lumea socială, dar şi va învăţa să
anticipeze evenimentele sociale şi să-şi organizeze
comportamentul în conformitate cu aşteptările. Aceată
învăţare socială a fost definită ,,socializare” (S. Rusnac, p.
68).
Noţiunea de socializare cunoaşte mai multe definiţii.
Astfel, potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se
defineşte ca „procesul prin care persoana umană învaţă şi
interiorizează elementele socioculturale ale mediului său, le
integrează în structura personalităţii, sub influenţa
experienţelor şi agenţilor sociali semnificativi şi, prin
aceasta, se adaptează mediului social în care trebuie să
trăiască”; concept general, generativ, ca proces de creare a
“eului social,” socializarea presupune interiorizarea/
internalizarea / aproprierea “structurii sociale” (rolurilor) în
experienţa cotidiană (E. Surdu, 2004, p. 187-202).
În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor,
atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează şi
dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea
creatoare, susţinătorii acestui punct de vedere (L. Broom,
Ph. Selznick, Malrieu etc.) definesc socializarea ca un
proces de ,,maturizare”, de dezvoltare progresivă care
permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai
societăţii din care face parte, afirmarea individului ca
persoană unică.

286
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

În literatura de specialitate relativ recentă, socializarea

este înţeleasă ca un proces prin care indivizii îşi constituie
personalitatea, o modalitate prin care individul îşi obţine
”substanţa socială şi culturală”, personalitatea socială şi nu
în ultimul rând ea are o funcţie vitală pentru individ şi
societate (A. Mihu, 2008, p. 201).
Printre primii care studiază procesul de socializare, este
James Mark Baldwin (1861 - 1934) şi promovează
psihosociologia orientată interacţionistă. Mecanismele
procesului de socializare având o multiplă semnificaţie:
psihologică, culturală şi sociologică, au fost explicate, de-a
lungul timpului în diferite moduri. Acestea pun în lumină
aspecte variate ale socializării. De pildă, psihanaliza
concepe socializarea ca proces prin care copilul este învăţat
să dividă valorile sociale în termenii ,,bun" şi ,,rău" şi să
controleze orice pornire înnăscută de a încălca regulile
societăţii. Ea îl orientează spre normele şi regulile stabilite
de societate. Astfel, individul va oscila permanent între
instincul de a căuta plăcere chiar cu riscul de a încălca
normele sociale şi necesitatea de a-şi adapta
comportamentul la cerinţele sociale, personalitatea fiind
produsul interacţiunii dintre natură şi educaţie.
Modelele explicative sociologice de analiză a
socializării sunt numeroase, dar le putem înscrie în două
mari direcţii: cel al determinismului social şi cel al
individului ca actor social. Perspectiva deterministă (E.
Durkheim, Parsons) consideră individul ca fiind o fiinţă
pasivă, care doar primeşte, analizează normele şi valorile
altora, reacţionează la factorii de mediu social şi se
socializează prin constrângerile şi presiunile exercitate de
societate.
În opoziţie cu teoriile funcţionaliste, deterministe, se
situează teoriile socio-psihologice, mai ales, sociologii
Boudon şi Bouricaud care acordă întâietate individului şi

287
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

capacităţii sale de adaptare, de învăţare prin interacţiunea

cu celălalt şi asimilarea evenimentelor. Reprezentanţi de
seamă ai acestei perspective sunt şi psihologii: Jean Piaget
(potrivit lui, interacţiunile familiale şi grupale ale copilului
influenţează formarea judecăţilor sale morale şi însuşirea
operaţiilor logice) şi Albert Bandura, iar în sociologie
Annick Percheron şi George Herbert Mead.
În viziunea interacţioniştilor, prin socializare se înţelege
procesul de construcţie a sinelui, fiind conturată astfel
teoria sinelui în oglindă, enunţată pentru prima dată de
Charles Horton Cooley (1864-1929). Potrivit acestuia,
individul îşi formează sinele prin şi în relaţionare cu
semenii, aceştia reprezentând veritabile ”oglinzi” pentru el.
Ne formăm sinele pornind de la imaginile reflectate în
”celălalt,” dar în strânsă legătură cu specificul
caracteristicilor acestuia.
În aceeaşi logică, G. H. Mead propune teoria formării
sinelui potrivit căreia socializarea se realizează în trei
stadii: cel al imitaţiei (copilul imită comportamentele
celorlalţi), stadiul altuia semnificativ (individul reproduce
comportamentele persoanelor semnificative pentru el şi
acordă semnificaţii personale acestor comportamente) şi cel
al altuia generalizat (actorul social îşi învaţă şi asumă rolul
concomitent cu acceptarea şi respectarea poziţiilor ocupate
de ceilalţi pe scena socială). În viziunea savantului G.H.
Mead, eul (sinele social, engl. self; fr. le soi) -
personalitatea umană formată prin interacţiune socială şi
asumarea rolurilor sociale - are două componente:
componenta socială (engl. me; fr. le soi) corespunde
statusurilor şi rolurilor sociale şi componenta subiectivă
(engl. I, fr. le je) care este o dimensiune creativă a sinelui
social.
Aşadar, reţinem faptul că interacţiunea socială are un rol
esenţial în formarea şi educarea copiilor, numai în contact

288
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

cu alteritatea putându-se desfăşura orice proces de achiziţie

a unor roluri sociale noi. Prin socializare, individul
negociază, asimilează şi interiorizează un set de moduri de
a gândi, de simţire şi acţiune, statusuri, valori, norme,
simboluri, cutume, ideologii specifice societăţii în care
acesta evoluează şi de care are nevoie imperioasă pentru a
acţiona. Prin socializare, societatea se perpetuează,
transmiţându-şi moştenirea culturală de la o generaţie la
alta. Identitatea socială a individului, creşterea solidarităţii
între membrii grupurilor, datorită cristalizării sentimentului
de apartenenţă la acel grup, se dobândesc prin socializare.
Personalitatea apare din interacţiunea comunicaţională şi
socială (M. Lamping, 2010). În conformitate cu opinia,
acceptată pe lagr în literatura de specialitate, mecanismele
socializării sunt modelarea, învăţarea, controlul social.
Sintetizând, putem afirma că perspectiva interacţionistă
a socializării este preocupată de modul în care oamenii
atribuie semnificaţii realităţii sociale. Prin procesul
socializării i se oferă copilului mesaje care îi vor permite să
înţeleagă situaţiile de viaţă. Potrivit ,,Teoremei lui
Thomas” (Thomas, 1966, apud. M. Agabrian, 2003, p. 81):
”dacă oamenii definesc situaţiile ca fiind reale, ele sunt
reale în consecinţele lor”, ceea ce contează, într-adevăr,
este interpretarea pe care individul o dă realităţii şi nu
realitatea obiectivă. Înţelesul pe care îl atribuim
comportamentului persoanei este influenţat de procesul
socializării.
Erik H. Erikson (1919-1996), psihanalist cu contribuţii
importante în domeniul psihosociologiei, lansează teoria
ciclurilor vieţii potrivit căreia secvenţele dezvoltării
stadiale sunt identice pentru toţi oamenii. Fiecare stadiu
conţine componente pozitive şi negative, interacţiunea
socială fiind determinantă pentru actualizarea uneia sau
alteia dintre componente.

289
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

În cursul socializării sunt învăţate şi atitudinile. Potrivit

lui G. Allport (1935) atitudinea este o stare de pregătire
mentală şi neurală, organizată prin experienţă, care exercită
o influenţă diriguitoare sau dinamizatoare asupra
răspunsului subiectului la toate obiectele şi situaţiile cu
care este în relaţie. Sociogenetic, atitudinile sunt relaţii
sociale interiorizate şi personalizate, cu o accentuată
coloratură subiectivă. În consecinţă, omul este modelat de
situaţiile sociale, de raporturile sociale, pe care le
personifică, interiorizându-şi particularităţile acestora.
Sursele formării atitudinilor sunt: învăţarea socială,
compararea socială şi factorii genetici.
Tot prin socializare copilul învaţă normele care
guvernează comportamentul său, înţelegând prin norme
seturi de reguli de comportament, codificate simbolic, care
conferă legitimitatea mişcării individului în spaţiul social,
în scopul realizării practice a valorilor reprezentative
pentru sistemul social considerat (Şt. Buzărnescu, 2008, p.
150-151). Normele au un sens după care oamenii se
orientează în reţelele sociale şi culturale, astfel încât ei să
ajungă la acceptarea reciprocă a convieţuirii într-un spaţiu
social, funcţiile normelor fiind un reflex al culturii în care
ele fiinţează.
În contrast cu termenul de atitudine, valoarea poate fi
definită ca acea caracteristică obiectivă a vieţii sociale
dobândită în procesul de socializare. Întrucât, definiţiile
date valorii sunt multiple şi variate, importantă este
evidenţierea notelor fundamentale ale noţiunii şi raportarea
la concepte apropiate cum ar fi: norme sociale şi atitudini.
În concepţia profesorului Iluţ (2004, p.12), notele
fundamentale ale conceptului de valoare sunt: generalitate
şi centralitate (în universul spiritual-simbolic al societăţii şi
în structura personalităţii umane), standarde (criterii
evaluative) ale acţiunilor umane, vectori motivaţionali

290
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

(determină şi orientează acţiunea) şi au un caracter

conştient, deliberat. Relaţiile dintre valori şi norme sociale
şi atitudini evidenţiază o serie de caracteristici ale valorilor.
Astfel, dacă normele sociale ne arată cum să ne comportăm
în diferite situaţii concrete, fiind mai mult exterioare şi
impersonale, valorile reprezintă prescrieri mai generale ale
modului de comportare, sunt interioare şi personale,
devenind astfel punct de referinţă pentru normă. Distincţiile
între atitudini şi valori sunt numeroase, important de
precizat este faptul că acestea din urmă le ghidează pe cele
dintâi, exprimându-se în acestea. Mecanismele prin care
aceste valori se formează la nivel individual fac referire la
procesele învăţării (condiţionarea skinneriană, imitaţia,
identificarea) desfăşurate în cadrul grupurilor de referinţă la
care aderă copilul (peer group, familie, şcoală),
predispoziţiile înnăscute, evoluţia culturală şi sintezele
personale ale tânărului (Iluţ P, 2004, p. 11-78).
Întrucât suntem permanent în situaţia de ne adapta
noilor situaţii şi realităţi sociale, socializarea poate fi
considerată un proces continuu, ce se desfăşoară de-a
lungul întregii dezvoltări ontogenetice a individului. Astfel,
socializarea primară se realizează în copilărie prin
învăţarea valorilor de bază, a rolurilor, prin intermediul
limbajului şi este profund afectivă; socializarea
anticipativă - implică învăţarea valorilor, credinţelor şi
comportamentelor unui grup căruia persoana nu îi aparţine
în prezent, dar la care aderă şi are rolul de a facilita
tranziţia spre un nou status sau grup; resocializarea - se
petrece atunci când ne schimbăm radical un anumit mod de
viaţă şi suntem nevoiţi să învăţăm seturi noi de
comportamente, norme, valori, credinţe etc. cu scopul
adaptării la noile statusuri sociale; desocializarea -
presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane;
socializarea secundară - se produce ca învăţare a normelor

291
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

şi valorilor altor instanţe de socializare (şcoala, grupul de

prieteni, grupuri de adulţi etc.); socializarea inversă –
atunci când conţinuturile socializatoare sunt transmise de la
generaţia tânără către generaţia vârstnicilor şi socializarea
continuă înţeleasă ca necesitatea învăţării permanente de
către individ a noi norme şi valori.
Din cele expuse reiese că principalii agenţi ai acestui
proces sunt: familia, şcoala, grupa de vârstă, mijloacele de
comunicare în masă, apartenenţa religioasă etc. Procesele
prin care acţionează aceşti agenţi ai socializării sunt:
expunerea selectivă (la comportamentele dorite, dezirabile
şi evitarea expunerii la atitudinile calificate ca nedorite),
modelarea (concentrarea atenţiei asupra persoanelor
semnificative, reţinerea modului de comportare a acestora
şi interiorizarea acestuia), identificarea (dorinţa de a fi
asemănător celuilalt), recompensarea şi pedepsirea (M.
Lamping, 2010).

4. Personalitatea în sistemul status-rolurilor

sociale
Aşa cum am afirmat mai sus, o parte importantă a
procesului de socializare este învăţarea rolurilor sociale.
Acestea pot fi definite ca: seturi de aşteptări
comportamentale ataşate la poziţiile ocupate în sistemul
social (M. Agabrian, 2003, p. 81). Astfel, rolurile sociale
articulează interacţiunea umană. Acestea sunt învăţate prin
interacţiune interpersonală, de la ,,celălalt” primim
informaţii cu privire la descrierea fiecărui rol social şi
feedback-uri cu privire la măsura în care noi corespundem
aşteptărilor asociate rolului îndeplinit.
La nivelul rolurilor vorbim de o mare diversitate,
rolurile fiind îmbinate în reţele de roluri, în cadrul cărora
un anume rol este determinant, dar nu se poate exercita

292
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

decât prin complementarizare cu roluri subordonate, ba

chiar depinde de modul cum funcţionează celelalte verigi
ale reţelei (Golu, P., 2000).
Conceptul de ,,rol” poate avea (R. Gherghinescu, 2006):
un sens larg, vizând contributiile pe care un
individ trebuie sa le aduca la o relaţie. Este
vorba despre elemente idealizate sau
prescrise. Rolurile prescrise sunt legate de
norme privitoare la maniera în care este
asumată funcţia ce decurge din statut,
maniera faţă de care există un acord general.
un sens mai limitat care se referă la
comportamentele reale ale indivizilor aflaţi
într-o situaţie. Sunt roluri emergente.
Nu toate comportamentele celui ce deţine un statut sunt
esenţiale în raport cu funcţia acestuia:
la o extremă – comportamente interzise (ex.:
medicului îi este interzis să-şi otravească bolnavii);
la cealalta extremă – comportamente cerute cu
necesitate (ex.: medicul este obligat să îngrijească
bolnavul);
la mijloc – comportamente permise, dar necerute
obligatoriu (ex.: purtarea halatului alb nu face parte
cu necesitate din rol).
Individul uman este deţinător a mai multor roluri
sociale în funcţie de o serie de variabile (Rusnac, 2007 p.
74):
De bază, reieşite din calitatea de membru al
comunităţii sociale cum ar fi cel al femeii sau
bărbatului, adultului sau copilului;
Particulare, dictate de anumite circumstanţe de
viaţă, cu caracter temporal - student, mireasă;
Principale, determinate de ocupaţia de bază cu
character obligatoriu: elev, manager, profesor etc;

293
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

Secundare – facultative, asumate în funcţie de

interesele şi orientările individuale, dar lăsate la
libera alegere a individulu: pescar amator, membru
al echipei de fotbal, colecţionar de anticariat etc;
Exteriorizate, care se implică în determinarea
statutului, obligaţiilor, funcţiilor: bărbat, tată,
student;
Ascunse sau slab distinse: creştin, amator de muzică
folk, filatelist etc;
Constante, determinate de apartenenţa la o
comunitate rasială, religioasă, etnică: europen,
musulman, roman;
Temporare – conducător auto, cumpărător,
spectator la un spectacol etc.
Rolurile, prin calitatea lor de a avea o anumită poziţie,
îi oferă individului uman un anumit spaţiu şi orientare
socială. Ele se prezintă ca o formă a controlului social,
determinând anumite prescripţii, obligaţii, chiar semne
distinctive. Realizarea benevolă, corectă a rolului social
contribuie la încadrarea socială şi la conştientizarea
propriei identităţi.
Setul de roluri asociate statusului pot genera conflicte
psihice când acestea sunt contradictorii. Conflictele de rol
apar fie între două sau mai multe roluri exercitate de o
persoană, fie între cerinţele care configurează acelaşi rol.
Deşi prin socializare, actorul social este pregătit pentru
efectuarea unui anumit rol social, el are libertatea de a-l
recrea. Însă cu cât este mai marea intervenţia individului
asupra cerinţelor de rol presupuse de o anumită poziţie
socială, cu atât sunt mai dificile coeziunea socială şi gradul
de identificare a persoanei respective cu grupul unde îşi
exercită rolul. Probleme complexe ridică şi perioada de
acomodare în trecerea de la un rol la altul, de la o categorie
socială la alta.

294
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

Aşa cum afirmam mai sus, rolul social este forma de

comportament asociată funcţiei deţinute de individ în
comunitatea umană sau în grupul de referinţă, adică de
statutul social. Noţiunea de “status social”a fost preluată
de sociologie cu semnificaţiile de “loc al individului în
societate”, din care decurge “o colecţie de drepturi şi de
datorii” (potrivit antropologului american Ralph Linton),
dar şi ca “ansamblul comportamentelor la care se poate
aştepta legitim din partea altora” (Jean Stoetzel), în
funcţie de poziţia socială ocupată. Iniţial, termenul de
status a fost utilizat în sensul drepturilor şi obligaţiilor unei
persoane, al puterii de care dispune.
Statutul social este categorie dinamică. Individul uman
deţine în acelaşi timp mai multe statusuri în funcţie de
numărul de grupuri de care aparţine, iar în interiorul
grupului el poate avansa sau coborî scară ierarhică (Rusnac,
2007, p. 73).
Există mai multe categorizări ale statusurilor sociale.
Fiecare individ ocupă, cel putin, un statut (şi nou-născutul
are un statut, cel de sugar). După această vârstă, individul
ocupă mai multe statute (ex.: tată, economist, director).
Dacă suprimăm trăsăturile particulare ale individului,
statutele constituie cele mai mici elemente ale unui grup
organizat în vederea atingerii unor scopuri. Contribuţia pe
care fiecare statut o aduce la atingerea scopului constituie
funcţia sa. Facând parte dintr-un sistem de statute, niciun
statut nu are semnificaţie fără statutul de care este legat
(ex.: profesorul fără elev, mama fără copil) (R.
Gherginescu, 2006).
Factorii care stau la baza atribuirii de statute sunt de
două tipuri: factori asupra cărora indivizii nu au control
(vârsta, sex, religie, rasă, mediul familial) şi factori asupra
carora indivizii au control (reuşita profesionala). În funcţie

295
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

de aceşti factori, T. Parsons distinge două categorii de

statusuri: statusul atribuit şi statusul dobândit.
Desemnând şi delimitând comportamentele pe care
individul este îndreptăţit să le pretindă altora, statutul dă
definiţia socială a persoanei (Golu, P., 2000).
Deşi rolul şi statul social se află într-un raport de
interdependenţă, aceste noţiuni nu sunt similare. Statusul
este un atribut social relativ stabil, avansarea individului în
ierarhia socială se realizează încet, iar degradarea este
posibilă doar în cazul modificării defavorabile a
conduitelor sau a dezacordului cu ambianţa socială. Rolul
social este mai dinamic: fiecare om se implică zilnic în
multe roluri în fincţie de ocupaţia sa, caracterul relaţiei
sociale, scopurile pe care le urmează etc.

Întrebări de autoevaluare:

1. Definiţi conceptele individ, persoană,

individualitate, personalitate, personaj.
2. Caracterizaţi personalitatea unui prieten sau a unei
persoane cunoscute prin prisma diferitelor tipologii
ale personalităţii.
3. Explicaţi procesul de socializare prin prizma
diverselor abordări.
4. Distingeţi tipurile de socializare.
5. Distingeţi între noţiunile de ”status” şi ”rol social”.

296
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII

Bibliografie recomandată:
1. Agabrian, M. Sociologie generală. Iaşi:
Institutul European, 2003
2. Buzărnescu, Ş. Sociologia conducerii.
Timişoara: Editura de Vest, 2008
3. Chelcea, S., Iluţ, P. Enciclopedie de
psihosociologie. Bucureşti: Editura Economică.
4. Gavreliuc, A. O călătorie alături de celălalt.
Timişoara: Editura Universităţii de Vest, 2002
5. Gherghinescu, R. Sinteze de psihologie socială.
Bucureşti: Argument, 2006.
6. Golu, P., Fundamentele psihologiei sociale.
Constanţa: Ex Poto, 2000.
7. Holdevici, I. Psihologia personalităţii. Note de
curs. Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale
Educaţiei, Universitatea din Bucureşti, 2005
8. Iluţ, P. Valori, atitudini şi comportamente
sociale. Iaşi: Polirom, 2004.
9. Lamping, M. „Repere psiho-sociologice cu
privire la rolul interacţiunii umane în procesul
de socializare”. În:
http://www.rcsedu.info/index.php?option=com_cont
ent&view=article&id=35:repere-psihosociologice-
cu-privire-la-rolul-interaciunii-umane-in-procesul-
de-socializare&catid=10:so
10. Rusnac, S. Preocupări contemporane ale
psihologiei sociale. Chişinău: F.E.-P„Tipografia
Centrală,” 2007.
11. Stăvilă, V. Psihologia personalităţii. Note de
curs. Cahul: Turnul Vechi, 2010.
12. Surdu, E. Sociologia educaţiei. Timişoara:
Eurostampa, 2004.

297
 PSIHOLOGIA SOCIALĂ

13. Ţuţu, M. C. Psihologia personalităţii.

Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine,
2007.
14. E. Kaмeнсkaя, Социальная психология.
Конспект лекций. Ростов – на – Дону: Изд-во
«Феникс», 2007
15. Семечкин, Н. И. Социальная психология.
Учебник. Ростов – на – Дону: Изд-во
«Феникс», 2003.

298