Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ţara Românească şi Muntele Athos. Cele mai timpurii informaţii care fac
posibilă identificarea unor probabile legături ale Ţării Româneşti cu Sfântul Munte
datează de la mijlocul secolului al XIV-lea. Ele provin exclusiv din două lucrări
exclusiv hagiografice.
Legăturile lui Nicolae Alexandru cu Gregorios Sinaitul prezintă importanţă din, cel
puţin, două puncte de vedere. În primul rând, coregentul domnului Ţării Româneşti
întreţine această corespondenţă de pe poziţiile deţinătorului puterii supreme în stat,
realitate confirmată de unele documente de care dispunem, care ne permit să afirmăm
că, fără îndoială, Nicolae Alexandru şi-a asumat, în condiţii care nu ne sunt cunoscute,
deplina guvernare a Ţării Româneşti până la moartea tatălui său, Basarab I
(1351/1352). În al doilea rând, corespondenţa dintre Nicolae Alexandru şi Gregorios
Sinaitul are loc într-o epocă în care orientarea spre colaborarea cu Ungaria şi implicit
spre lumea catolică, imprimată de coregent politicii externe a Ţării Româneşti este
evidentă2.
Pentru demersul nostru, important este faprul că, atât Gregorios Sinaitul, cât şi
Sfântul Theodosios de la Târnovo proveneau din rândul obştii monahale de la Sfântul
Munte, de unde plecaseră din cauza incursiunilor otomane. Acest lucru face plauzibilă
concluzia istoricului P.Ş. Năsturel, care afirmă că „românii care i-au cunoscut aşadar
în Bulgaria au putut avea prin ei o primă întâlnire, mijlocită, cu monahismul
Sfetagorei”4.
Încă din faza lor de debut oficial, relaţiile româno-athonite s-au materializat, în
primul rând, în ajutoarele materiale şi financiare acordate de domni lăcaşurilor de la
Sfântul Munte. În prezent, este în afara oricăror discuţii faptul că primul domn român
care a acordat sprijin material unui lăcaş de cult de la Muntele Athos, Mănăstirii
Kutlumus, a fost domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru. Constituirea Mitropoliei
Ungrovlahiei, dependentă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (mai 1359),
condusă de arhierei greci, şi integrarea, în urma acestui act, a domnului muntean şi a
supuşilor săi în comunitatea ortodoxă, legăturile anterioare avute de Nicolae Alexandru
cu Gregorios Sinaitul, precum şi căsătoria fiicei sale Ana cu regele Ştefan Uroš V al
Serbiei (iulie 1360), au contribuit substanţial la strângerea legăturilor domnului Ţării
Româneşti cu Sfântul Munte5.
În actul din septembrie 1369, Vladislav I arată că la scurt timp după moartea lui
Nicolae Alexandru, Hariton „a venit la domnia mea şi a cerut mai multe mijloace
pentru ca la temelia pomenitei mănăstiri de la Kutlumus a domnului şi părintelui
domniei mele, să zidesc, să adaug şi să sporesc mănăstirea cu turnuri de apărare, să
ridic un locaş de închinare, o sală de mese şi chilii şi să cumpăr mobilier, să aduc
animale necesare pentru hrană şi îndestulare cu cele trebuitoare pentru fraţii care
locuiesc sau vor locui într-însa”10. După cum se poate constata din conţinutul
documentului, cererile egumenului Hariton nu au fost deloc modeste, dimpotrivă ele
sunt chiar considerabile. În ciuda acestui fapt, domnul Ţării Româneşti s-a arătat dispus
să le satisfacă, dar cu anumite condiţii, ceea ce apare ca absolut normal având în vedere
mărimea lor. În schimbul ajutorului financiar şi material pe care se arăta dispus să îl
acorde mănăstirii, domnul muntean solicita ca „spre a începe domnia mea o asemenea
faptă, acesta (egumenul, n.n.) să caute să-şi dea osteneală, s-o ridice şi s-o ducă la bun
sfârşit, iar amândoi să fim ctitori cu drepturi egale: eu pentru că am făcut cheltuiala,
iar el pentru că s-a ostenit şi a sporit inventarul, acum şi mai înainte cu vii şi
proprietăţi alăturate, înăuntru şi în afara muntelui”, cerere acceptată de egumen11.
Revenit la Muntele Athos, după acest nou eşec, presat de obligaţiile de plată ale
mănăstirii, convins că Vladislav I va rămâne, în continuare, ferm pe poziţia sa, Hariton
a sfârşit, în final, prin a ceda stăruinţelor şi îndemnurilor unor colaboratori de-ai săi şi a
accepta cererile domnului muntean. El se angaja să introducă organizarea „vieţii de
sine” şi la Kutlumus „dacă preaevlaviosul voievod achită datoria de o mie de aspri
cheltuiţi cu ridicarea zidului de apărare, înalţă o biserică mai mare, capabilă să
primească în ea pe fraţii romei (bizantini, n.n.) aflaţi aici şi pe vlahii care vin, dacă
răscumpără obiectele, animalele şi reface viile şi toate câte sunt în stare să pună capăt
multelor suferinţi îndurate de fraţi la ridicarea mănăstirii”15. Alte pretenţii ale
egumenului vizau respectarea normelor interne de organizare şi funcţionare a mănăstirii
şi a modalităţii de alegere a egumenului care, înainte de învestire, trebuia însă „să
meargă la preafericitul voievod şi ctitor şi să ia de la dânsul întărirea ca egumen”16.
Constatăm din nou din analiza acestor informaţii aceeaşi lăcomie şi lipsă de măsură
a lui Hariton în pretenţiile exprimate, îndeosebi a celor de natură materială şi
financiară. Cu toate acestea, revenirea sa asupra refuzului de a satisface cererile
domnului a modificat şi atitudinea lui Vladislav I, care nu numai că decidea să
plătească datoria mănăstirii, ci se şi angaja, la rândul său, să îndeplinească toate nevoile
materiale şi financiare ale comunităţii monahale de la Kutlumus şi să respecte
hotărârile egumenului în ceea ce priveşte organizarea internă şi conducerea lăcaşului.
În aceste condiţii, încă înainte de septembrie 1369, în relaţiile Ţării Româneşti cu
Mănăstirea Kutlumus apăreau elementele unei normalizări.
În noile condiţii, se stabileau la Kutlumus mai mulţi călugări din Ţara Românească.
Între aceştia, se arată în primul testament al lui Hariton, din prima parte a anului 1370,
s-a numărat şi însuşi vicarul mitropolitului Yakinthos al Ungrovlahiei, „peaslăvitul
protopop al Ungrovlahiei, părintele Mihail, împreună cu fratele său, ieromonahul
Iacov şi cu alţii, din dorinţa de a se tunde şi a intra în rândurile noastre, căutând să ia
felul de viaţă dorit de preafericitul voievod”17. Protopopul Mihail se va călugări
luându-şi numele de Melchisedek18.
În acestă fază însă, se arată în al doilea testament al lui Hariton, din noiembrie
1370, „evlaviosul protopop kyr Melchisedek al preafericitului voievod, care venise,
fusese tuns şi supus rânduielii severe, dar n-o putuse suporta, ci se întorsese acasă”19.
Revenirea lui Mihail-Melchisedek în Ţara Românească, conchide P.Ş.
Năsturel, „dovedeşte că cererea protopopului român de a trăi după idioritmie fusese
respină şi că grecii de la Kutlumus încercaseră să supună pe români la viaţa de
obşte”, spre nemulţumirea domnului muntean20.
În ceea ce-l priveşte pe Hariton, se pare că acesta s-a simţit mult mai legat de
Muntele Athos decât de eparhia sa munteană. Numai aşa se explică lungile perioade de
timp petrecute de el în mijlocul monahilor de aici. Aşa s-a întâmplat în vara anului
1378 când, din dispoziţia împăratului Andronikos IV Paleologos (1376-1379), acesta,
împreună cu demnitarul bizantin Mihail Astras Synadenos, a judecat şi rezolvat
conflictul pentru o moară de la Marmarion, dintre Mănăstirile Zographou şi
Chilandari24. Fără îndoială, mitropolitul se afla la Athos încă dintr-o perioadă
anterioară dispoziţiei imperiale, iar de aici va pleca direct la Constantinopol pentru a
participa neîntrerupt, între 1379-1380/1381, la lucrările sinodului patriarhal. Încă o
dovadă a faptului că acesta a fost mai legat de Sfântul Munte decât de Mitropolia
Ungrovlahiei este aceea că la moartea sa, survenită la Constantinopol prin 1380-1381,
Hariton nu a fost înmormântat în Ţara Românească ci, foarte probabil, la ctitoria sa de
la Muntele Athos, pentru care trudise atâta25.
Din aceeaşi epocă datează, se pare, şi primele legături cu Marea Lavră a Sf.
Athanasios. Penuria de informaţii nu ne permite însă să cunoaştem cu exactitate în ce
au constat ajutoarele acordate de domnii Ţării Româneşti acestei mănăstiri, nici care a
fost valoarea acestora. Unele obiecte de cult păstrate aici, datând din a doua jumătate a
secolului al XIV-lea, sunt însă expresia certă a legăturilor domnilor cu acest locaş.
Astfel, o inscripţie în limba greacă pe o icoană ferecată a Sfântului Gheorghe,
valorificată în istoriografia noastră de N. Iorga, îi menţionează pe „Io Vladislav, marele
voievod, în Hristos Dumnezeu şi de sine stătător a toată Ungrovlahia” şi pe „Ana,
preacucernica şi marea voievodeasă, în Hristos Dumnezeu credincioasă şi de sine
stătătoare a toată Ungrovlahia”26.
Totodată, lunga domnie a lui Mircea cel Bătrân inaugurează, în istoria legăturilor
Ţărilor Române cu Muntele Athos, tradiţia marilor danii funciare, domneşti sau
boiereşti, către aşezămintele monahale de aici, practică ce se va perpetua, cu intensitate
mai mare sau mai mică, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Documentele
de care dispunem, contemporane sau tardive, evidenţiază amploarea daniilor făcute de
domni sau de dregătorii lor mănăstirilor de la Sfântul Munte. Astfel, la 22 noiembrie
1398, jupanul Aldea făcea ca danie Mănăstirii Kutlumus, satul Cireşov. În actul de
donaţie al potentatului muntean se subliniază că, „râvnind împăraţilor şi domnilor, din
cât mi-a dăruit Dumnezeu şi domnul Io Mircea pentru lucrurile care l-am slujit, dau
Mănăstirii Sfântul Nicolae care este în Kutlumus la Cambanarit satul Cireşov să fie
pomenire în toate duminicile, întâi domnului nostru Io Mircea voievod, apoi părinţilor
şi celor cu el, pentru că este a noastră mănăstire”31.
Câteva luni mai târziu, Mircea însuşi făcea danie aceleiaşi mănăstiri satul Dăneşti,
vecin cu Cireşovul32. Avem toate motivele să afirmăm, pe baza unor surse tardive, că
daniile funciare ale domnului muntean nu s-au oprit aici. Semnificative sunt din acest
punct de vedere două hrisoave date Mănăstirii Kutlumus de Neagoe Basarab. Printr-
unul dintre acestea, datat la 23 iulie 1513, domnul muntean delimitează posesiunile
mănăstirii, formate din satele Cireşov, Călugăreni, Maricini, Dăneşti, Uibăreşti, Laiova,
Comanca, Sura, Saca, Cioara, Suhaia, Hârteşti şi Sucaia, prilej cu care lasă să se
înţeleagă că acestea ar fi constituit vechi danii făcute de Mircea cel Bătrân33. Cum într-
un act anterior, din 20 februarie 1512, Neagoe Basarab confirmase aceleiaşi mănăstiri
satele Hârteşti, Călugăreni, Cireşovul, Dăneşti, Giurgiova, Comanca, Suhaia şi
Omrazani, „vechi şi legitime” posesiuni34, considerăm că majoritatea acestor danii
fuseseră făcute încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, foarte probabil, chiar de
domn însuşi.
După dispariţia lui Alexandru Aldea, mort în 1436, se pare că ajutoarele băneşti
acordate de Ţara Românească Mănăstirii Zographou încetează. Până la sfârşitul
secolului al XV-lea orice alte informaţii referitoare la ele lipsesc. Cauzele care au
generat această situaţie sunt dificil de identificat. Faptul s-a datorat, credem noi, foarte
probabil, intrării mănăstirii sub patronajul Moldovei42.
Din prima parte a secolului al XV-lea datează, se pare, şi legăturile Ţării Româneşti
cu Mănăstirea Xeropotamou. Conform opiniilor unor specialişti, care invocă un act
inedit asupra căruia alţii au formulat serioase îndoieli, la 9 februarie 1433, Alexandru
Aldea ar fi acordat şi acestei mănăstiri un ajutor financiar de 3.000 aspri anual43.
Unul dintre beneficiarii acestor ajutoare financiare muntene a fost Schitul Sfântul
Proroc Ilie, metoc al Mănăstirii Panthocrator. Printr-un hrisov din 27 aprilie 1452,
Vladislav II acorda călugărului Cosma de la schitul amintit, român de origine, ajuns
mai târziu protos al Sfântului Munte, un ajutor bănesc de 10.000 aspri45. Dania este
însă contestată de P.Ş. Năsturel, care consideră că ea trebuie datată la 29 august 1492 şi
deci atribuită lui Vlad Călugărul46.
Moldova şi Muntele Athos. Contrar celor afirmate de N. Iorga că „niciun domn al
Moldovei n-avusese până la 1466 legături cu Athosul”47, acestea au fost totuşi stabilite
încă din deceniul 2 sau 3 al secolului al XIV-lea. Iniţiatorul lor a fost Alexandru cel
Bun. Spre deosebire de cele ale Ţării Româneşti, legăturile Moldovei cu Muntele Athos
s-au menţinut însă la un nivel scăzut pe toată durata primei jumătaţi a secolului al XV-
lea.
Conform lui A.D. Xenopol, în anul 1411, Alexandru cel Bun făcea Mănăstirii
Zographou o danie de 3.000 aspri48. Din păcate însă, informaţia nu poate fi verificată
documentar, ceea ce aruncă o urmă de îndoială asupra veridicităţii sale. În consecinţă,
în ceea ce ne priveşte, nu excludem posibiliatea unei confuzii făcute de A.D. Xenopol
şi de adepţii teoriei sale între Alexandru cel Bun şi Alexandru Aldea, domnul Ţării
Româneşti, care ştim că a făcut Mănăstirii Zographou, cam în aceeaşi epocă, o danie de
o valoare identică.49.
Dacă dania din 1411 rămâne discutabilă, un act publicat de M. Beza pare a confirma
ca cert faptul că Alexandru cel Bun a făcut danii Mănăstirii Zographou. Conform
actului în discuţie, în 1429 Alexandru cel Bun închina mănăstirii, pentru soţia sa,
doamna Marina, moşia Căpriana din Basarabia50. P.Ş. Năsturel contestă însă existenţa
acestei danii. El îşi justifică opinia prin faptul că „Alexandru cel Bun a făcut nişte danii
doamnei sale, printr-un hrisov din 1429. Mai târziu, aceste moşii au ajuns în
stăpânirea Mânăstirii Căpriana, iar când acest lăcaş a fost închinat de către
Constantin Vodă Cantemir Mânăstirii Zografu, în 1698, arhiva mânăstirii
moldoveneşti a ajuns în mâinile noilor ei stăpâni, călugării athoniţi, care luară şi
păstrară la ei hrisovul cel vechi al voievodului Alexandru cel Bun”, şi conchide
că „Alexandru cel Bun nu a fost începătorul legăturilor Moldovei cu Zografu”51.
Din nefericire însă, degradarea gravă a documentului în părţile cele mai importante
ale conţinutului său (textul pierdut l-am înlocuit cu puncte de suspensie), nu ne permite
să constatăm nici felul daniei, nici valoarea acesteia. Credem însă că este vorba, atât de
o confirmare a uneia mai vechi, la care se referă formula „întărirea noastră”, precum
şi de acordarea unui ajutor bănesc anual la care considerăm că face trimitere fragmentul
de text „în fiecare an să dăm”. Totodată, nu excludem nici posibilitatea ca formula „le
dăruim lor”, conservată în document, să facă trimitere şi la o eventuală danie funciară
acordată de Ştefan II însuşi cu acest prilej.
După această dată, timp de circa două decenii şi jumătate nu mai dispunem de
informaţii asupra legăturilor Moldovei cu Muntele Athos, ceea ce permite concluzia că,
foarte probabil, acestea s-au întrerupt. Ele vor fi reluate abia la mijlocul deceniului 7 al
secolului al XV-lea, după urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare şi numai după
consolidarea domniei sale pe plan intern.
NOTE
4 Ibidem, p. 24.
5 Idem, în RESEE, II, 1964, 1-2, p. 94.
9 Ibidem, p. 280-281.
10 Ibidem.
11 Ibidem.
12 Ibidem, p. 296-297.
22 P.Ş. Năsturel, în Românii şi Muntele Athos, p. 463; Idem, în Tabor, 3, 2008, p. 24;
Cf. S. Kadas, Mont Athos, Athčnes, 2005, p. 70, unde susţine că monahul muntean
Mihail-Melchisedek a devenit egumen al Mănăstirii Kutlumus numai la moartea lui
Cheriton, produsă prin 1380-1381.
31 Gr. Nandriş, Documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos
(1372-1658), Bucureşti, 1937, p. 245-246; Apud T. Bodogae, op. cit., p. 175-176.
32 Ibidem, p. 246-248; P.Ş. Năsturel, în RESEE, II, 1964, 1-2, p. 97. Vezi şi DIR, B, p.
156, doc. 153, unde hrisovul dat de Laiotă Basarab mănăstirii, în 1475 sau 1476,
menţionează „Dăneştii cu hotarul, cât [a dăruit] Mircea voievod”.
35 Ibidem, p. 66-67, doc. 51. Unii specialişti consideră actul ca fiind unul şi acelaşi cu
cel din 1398, opinie care, după părerea noastră, nu corespunde adevărului.
43 Cf. Ibidem, p. 198; Cf. C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II: De la Mircea cel
Bătrân şi Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 11; Cf. G.I.
Moisescu, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 255; Cf. P.Ş. Năsturel, în RESEE, II, 1964, 1-
2, p. 103.
48 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III: De la moartea lui
Petru Rareş până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, Bucureşti, 1988, p. 340; N.V.
Pandea, Legea strămoşească, Blaj, 2000, p. 57.
52 Apud N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, 1913-1914 (1914), p. 466; Apud Şt. S.
Gorovei, în Maria Magdalena Székely, Şt. S. Gorovei, Maria Asanina Paleologhina.
O prinţesă bizantină pe tronul Moldovei, Sf. Mănăstire Putna, 2006, p. 72.
53 Ibidem.