Introducere

Actualitatea temei. Societatea contemporană este din ce în ce mai preocupată de problematica delicvenţei, a justiţiei juvenile,
în special. În pofida numeroaselor eforturi de a reduce fenomenul infracţionalităţii sau de a exercita control asupra lui, în ultimele
decenii acesta a luat amploare. Cele spuse reprezintă o constatare caracteristică pentru majoritatea ţărilor, inclusiv pentru Republica
Moldova, unde infracţiunile comise de copii constituie actualmente circa 10% din numărul total al infracţiunilor înregistrate.
În general despre copii se obişnuieşte să se vorbească cu căldură, laudativ, să li se elogieze inocenţa şi frumuseţea. Dar cum
vorbeşti despre nişte copii care fură, fug de acasă, abandonează şcoala sau chiar îşi bat părinţii? Nimeni nu se gîndeşte că un copil nu
se naşte rău, că ceea ce devine el la un moment dat este şi rezultatul mediului familial şi social în care a trăit, al modului în care a
fost iubit sau a fost lăsat să iubească de către persoanele cele apropiate. Ceea ce se întîmplă în jurul lor agresiuni, certuri, neglijenţă,
îi fac să se simtă că au pierdut cel mai important lucru pentru ei: afecţiunea părinţilor.
De cele mai multe ori persoanele care au comis delicte au nevoie de ajutor din partea familiei şi a rudelor apropiate pentru a fi
reintegraţi în societate, îndeosebi a minorilor delicvenţi. Mecanismul de reintegrare socială a minorilor delicvenţi necesită realizarea
de activităţi continuie de perfecţionare în dependenţă de condiţiile, specificul şi alte elemente caracteristice comunităţii în care
revine.
Conceptul de reinserţie socială a minorilor delicvenţi implică noţiunea de ,,primire în colectivitate”. Realizarea acestui concept
poate fi efectuată prin acordarea de suport comunităţii în vederea diminuării efectelor negative în procesul de reintegrare a minorilor
delicvenţi. Resocializarea reprezintă o modalitate de reorientare şi remodelare a personalităţii delicventului condamnat la o sancţiune
penală de reeducare şi transformare a comportamentului acestuia în raport cu normele şi valorile acceptate în societate.
 Datele statistice evidenţiază faptul că în ultimii ani asistăm la o creştere a numărului persoanelor cu comportament deviant.
Analiza fenomenului delicvenţei adolescentine în Repulbica Moldova se evidenţiază că un segment important din numărul faptelor
antisociale sunt comise de către minori. În 2007 minorii au săvîrşit aproximativ peste 2720 de infracţiuni, cifră ce atestă o creştere cu
7% a numărului de delicte de acest gen, comparativ cu anul 2004. Deşi ei constituie 7% din numărul total de cetăţeni ai Republicii
Moldova, infracţiunile comise de aceştea constituie 16%. În 2006 în penetenciarele din republică erau 116 de deţinuiţi în vîrstă de
pînă la 18 ani, ceea ce constituie 1,8% din totalul deţinuţilor. Tot în 2006 se aflau la evidenţă 5017 de minori la Serviciul Minori şi
Moravuri, în 2007 au fost înregistraţi 4510 de minori. Minorii poartă răspundere pentru mai multe tipuri de infracţiuni. Tipurile mai
des comise de minori sunt cele ce privesc disciplina familială şi şcolară: vagabondajul, cerşetoria, cele ce privesc bunurile: furturi,
precum şi unele infracţiuni faţă de oamenii cu care vin în contact: lovituri, distrugeri, omoruri, violuri.
Astfel, acest fapt trage după sine o multitudine de probleme la nivelul întregii societăţi. De aceea în combaterea acestui
fenomen necesită iplicarea atît din partea statului, cît şi fiecăruia dintre membrii societăţii.
Scopul lucrării: Identificarea factorilor cauzali care generează delicvenţa juvenilă şi stabilirea implicaţiei asistentului social în
programul de reintegrare socială a minorilor delicvenţi.
Pentru concretizarea şi elaborarea scopului propus au fost formulate următoarele obiective:
 Studierea literaturii de specialitate la tema privind delicvenţa juvenilă;
 Identificarea şi descrierea cauzelor care duc la apariţia delicvenţei juvenile;
 Analiza problemelor cu care se confruntă minorii delicvenţi;
 Analiza şi evaluarea reţelei de servicii comunitare adresate minorilor delicvenţi;
 Stabilirea pe cale empirică a factorilor cauzali care au generat comportamentul delicvent;
 Formularea concluziilor în baza datelor obţinute.
Pentru realizarea scopului dat ne-am propus următoarea ipoteză: Identificarea timpurie de către asistentul social a problemelor
cu care se confrunta minorii delincvenţi in procesul de resocializare va eficientiza pozitiv asupra reintegrarii sociale a acestora.
Pentru realizarea scopului şi a obiectivelor propuse vom utiliza următoarele metode de cercetare:
 Metode teoretice (studierea şi analiza literaturii de specialitate, normelor şi actelor legislative specifice fenomenului studiat);
 Metode empirice (interviul, ancheta sociala, studiul de caz);
 Metode matematice de prelucrare a datelor şi reprezentările grafice.
Baza experimentală. Eşantionul cercetării este constituit din 20 de minori si 10 specialisti din cadrul Centrului de Plasament
Temporar al Minorilor (MAI). Cercetarea a fost realizată în perioada septembrie-martie 2010-2011, în cadrul unui Centru din
municipiul Chişinău: Centrul de Plasament Temporar al Minorilor.
Valoarea practică a lucrării:
Rezultatele investigaţiei contribuie la asigurarea bazei ştiinţifico-metodice a activităţii serviciului de asistenţă socială prin
posibilitatea aplicării strategiilor de identificare a minorilor cu comportament deviant, de evidenţiere a cauzelor care generează
comportamentul deviant, prin utilizarea rezultatelor experimentale şi a recomandărilor practice în activitatea de prevenire a
comportamentului deviant printre minori.
Programul de intervenţie poate fi utilizat în scopul asistenţei tinerilor cu comportament deviant şi poate fi aplicat de asistenţi
sociali, cadre didactice, părinţi în corecţia şi prevenirea acestui tip de comportament.
Structura tezei
 Teza de licenţă ,,Reintegrarea sociala a minorilor delingventa” cuprinde: introducere, două capitole, concluzii şi
recomandări, bibliografie (39 surse) şi anexe (3). Volumul tezei – 73 pag
1. Abordarea teoretică a manifestărilor deviante şi nonconformiste la minori.

1.1. Determinări teoretico conceptuale a delicvenţei juvenile.

În ansamblul formelor particulare de devianţă, delicvenţa are cel mai ridicat grad de periculozitate, fiindcă afectează cele mai
importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile şi normele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor.
Fenomenul delicvent prezintă aspecte şi forme diferite, în funcţie de săvîrşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale
comise de indivizi. Pe baza acestor criterii se disting următoarele categorii de delicvenţă:
● delicvenţa reală, denumită ,,cifra neagră” a delicvenţei, alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale care au avut loc în realitate;
● delicvenţa descoperită, acea parte a faptelor antisociale săvîrşite care a fost identificată de către organele de control social;
● delicvenţa judecată, este acea parte de delicvenţă ,, descoperită” care ajunge să fie judecată.
 La prima vedere, delicvenţa apare ca fenomen juridic, dar prin determinări profunde şi prin consecinţele induse ea reprezintă un
fenomen social, fiindcă abaterile şi încălcările legii lezează cele mai importante valori şi relaţii sociale. Anume prin încălcarea
acestora, delicvenţa dobîndeşte un caracter antisocial, devenind obiectul de studiu al mai multor ştiinţe sociale, cum sunt: sociologia,
criminologia, psihologia.
Conceptul de ,,delicvenţă juvenilă” cuprinde două noţiuni distincte, care trebuie precizate, şi anume conceptul de ,,delicvenţă” şi
cel ,,juvenil”. Deşi ambii termeni au intrat în limbajul comun şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi univoce, ei sunt folosiţi
adesea cu înţelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Lipsa unei definiţii unitare şi unanim acceptate
constituie o sursă de confuzii care pot distorsiona rezultatele investigaţiilor criminogene.
Termenul de ,, delicvenţă juvenilă” nu este întîlnit nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte ţări. El
este o creaţie a doctrinei penale şi teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie
de criterii de vîrstă, considerîndu-se în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularitaţi determinate de nivelul de
maturitate biologică şi cu precădere mintală a subiectului activ al infracţiunii.
Concetul de delicvenţă juvenilă este sinonim în anumite limbi cum sunt italiana, germana şi franceza, cu noţiunea de
,,criminalitate juvenilă”, ,,criminalita giovanile”, ,,criminalite juvenile”, ,,jugend kriminalitat”. Cu toate acestea, la originea, şi anume
în limba latină, aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite. Verbul ,,delinquere” avea accepţia de a greşi, a scapa din vedere, a lipsi, în
timp ce prin ,,crimen” se înţelegea crimă la care se asociau semnificaţiile de acuzare, imputare, pricină a unui rău. Prin delicvenţă se
înţelege o serie de fapte ilicite, indiferent daca au sau nu un caracter penal. [31]
În Republica Moldova fenomenul minorului aflat în conflict cu legea a devenit un domeniu de interes pentru jurişti, asistenţi
sociali, psihologi, pedagogi. În ultimii ani e în curs de desfăşurare procesul de reformare a justiţiei juvenile. În acest context o atenţie
deosebită se acordă instituţiei penetenciare ca mijloc de reeducare şi reinserţie socială a minorilor delicvenţi. Evident, consecinţele
negative ale privării de libertate în adolescenţă nu pot fi neglijate. Din aceste considerente, organizaţiile internaţionale încurajează în
cazul minorilor pedepsele non-privative, alternative detenţiei (Standardele minime ONU pentru administrarea justiţiei juvenile,
Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate).
Art. 93 a Codului Penal privind pedepsele non-privative oferă adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a menţine relaţiile
cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula experienţă socială. [9] Menţionăm că doar în cazul în care obiectivele
reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decît detenţia, se aplică sentinţa cu privaţiune de libertate, ţinînd cont de principiul ,,
ultimei soluţii” şi cel al ,,timpului mai scurt posibil”. Criminalitatea minorilor reprezintă un factor inerent oricărei societăţi, care, în
opinia cercetătorilor A.Kozmovici, M.Kaloşski, P.Ţap este alimentat atît de factorii interni, din categoria cărora fac parte stresul,
particularităţile psihocomunicative, cît şi factorii externi, printre care: factorii socioculturali, economici, educaţionali ect. Dinamismul,
curiozitatea, tendinţa spre afirmare, spre apropiere de lumea celor adulţi îi face pe adolescenţi să afirme un şir de valori şi norme, pe
care aceştea le consideră atribute ale independenţei şi maturităţii. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice
acestei vîrste, dar pot căpata şi un caracter de manifestări sociale şi chiar antisociale atunci cînd nu sunt asigurate condiţiile
educaţionale optime necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul social: familia, grupul şcolar sau comunitatea în general.
Nu toţi aceşti delicvenţi sunt personalităţi disarmonice sau chiar bolnavi mintali. Din punctul de vedere al delicventului, delictul
este un act prin care acesta îşi rezolvă anumite nevoi sau probleme, ceea ce poate fi o dorinţă momentană, poate exprima dorinţa de a-
şi proba bărbăţia în faţa grupului ect. În alte situaţii adolescentul este o persoană dezechilibrată emoţional şi doar o mică incitare din
afară este suficientă pentru a-i provoca un comportament agresiv, uneori delictual şi nu totdeauna sunt conştienţi de consecinţele
faptelor lor. Delicvenţa este un comportament antisocial, fiind vorba aici de un termen legal şi social şi nu de un diagnostic, criteriul
delicvenţei fiind pentru psihiatru un termen arbitrar. După Vangham doar 10% dintre delicvenţii minori vor fi delicvenţi şi la vîrsta
matură.
Codul Penal în vigoare prevede răspunderea penală a delicvenţilor minori cu vîrste cuprinse între 14 şi 16 ani pentru peste 150 de
componenţe de infracţiune, ceea ce agravează considerabil situaţia copilului comparativ cu vechiul Cod Penal. Delicvenţa juvenilă-
acest termen desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale, sancţionate juridic, săvîrşite de minorii de pînă la 18
ani.
După cum am menţionat delicvenţa juvenilă este o nouă patologie a societăţii care va putea fi vindecată doar dacă fiecare
membru al societaţii va participa activ în prevenirea apariţiei acestui fenomen deviant.
Manifestările comportamentale delicvente se manifestă la copii încă din şcoală. Pentru a preveni delicvenţa juvenilă trebuie de
analizat indicatorii care duc la apariţia devierilor în comportamentul copiilor şi dacă la copii se observă abateri în comportament
trebuie aplicate măsurile necesare pentru a readuce copilul în societate şi pentru a evita comiterea delictelor.
Indicatorii privind înclinarea spre delicvenţă a copiilor sunt:
● absenţe fregvente de la şcoală;
● atitudine indiferentă faţă de şcoală;
● atitudine rebelă faţă de autorităţile şcolare şi reprezentanţii ordinii;
● reacţii diproporţionate faţă de diferite situaţii şi faţă de colegi;
● tendinţa de a se asocia cu elemente depravate;
● utilizarea precoce a unui limbaj violent;
● minciuni şi furturi fregvente, chiar înainte de vîrsta de 9 ani;
● preocupări sexuale precoce;
● consum de literatură pornografică;
● vizionarea foerte fregventă a filmelor cu conţinut necorespunzător ( violente), din punc de vedere educativ. [1. pag. 25]
Indicatorii enumeraţi mai sus reprezintă principalele înclinaţii care pot fi depistate atît de către profesori, dar şi de către părinţii
copiilor.
Dacă copii nu sunt supravegheaţi de mici şi nu sunt luate măsurile necesare pentru corectarea comportamentului ei pot să devină
devianţi şi în unele cazuri chiar şi delicvenţi.
Furtul este principalul comportament delicvent al tinerilor, se înregistrează o tendinţă de creştere a delictelor comise cu violenţă
(omor, vătămare corporală, ect.) şi a violurilor. Există preocupări reduse pentru sancţionarea prin măsuri educative a tinerilor
delicvenţi, ceea ce diminuează efectul sancţiunii pentru tineri. În continuare vom prezenta un tabel care ne indică care este numărul
minorilor aflaţi în conflict cu legea în Republica Moldova (vezi anexa 1, tabela A). Din tabelă putem constata că numărul minorilor
care au săvîrşit delicte este în descreştere şi acest lucru se datorează faptului că în prezent în ţară numărul de copii este de asemenea în
descreştere.
Dacă e să ne referim la delicvenţa juvenilă din municipiul Chişinău putem afirma că procentul delictelor comise este foarte mare
în comparaţie cu numărul total de delicte şi diferă în dependenţă de sector. În continuare vom prezenta cîteva date care vor argumenta
cele spuse mai sus (vezi anexa 1. tabelul B). Din tabela dată putem constata că în mun. Chişinău se observă o descreştere a numărului
de copii în conflict cu legea. În municipiu sunt comise delicte în proporţie de aproximativ 17-20% din totalul copiilor în conflict cu
legea. Dacă e să repartizăm numărul copiilor în conflict cu legea în dependenţă de sector, fiindcă numărul de copii aflaţi la evidenţă
diferă de la un sector la altul, vom analiza următorul tabel (vezi anexa 1. tabelul C), care scoate în evidenţă numărul de copii depistaţi
de Serviciul Minori şi Moravuri.
Diferenţa de copii aflaţi la evidenţă în dependenţă de sector se datorează faptului că numărul de copii nu este identic în întreg
oraşul şi anume din aceste considerente se observă o discrepanţă între numărul de delicte comise de către minori. Datele expuse ne
demonstrează că în sectorul Rîşcani numărul de copii în conflict cu legea este cu mult mai mare ca în alte sectoare. Pentru a evidenţia
mai bine această deferenţă vom prezenta o diagramă (vezi anexa 1. figura 1). Această diferenţă se datorează mai multor factori care
influienţează comportamentul copiilor şi îi determină să comită delicte. Unii din aceşti factori sunt: mediul înconjurător (vecinii,
prietenii, ect.), mediul familial (violenţa în familie, maltratarea copilului, neglijarea, abandonul, etc.), sărăcia si alţi factori. Se observă
din diagramă că sectorul Rîşcani rămîne a fi lider avînd cel mai mare număr de minori care sunt luaţi la evidenţă pe motiv că au
săvîrşit unul sau mai multe delicte. Este îmbucurător faptul că numărul minorilor delicvenţi scade din an în an, fapt care se datorează
creşterii eficienţei serviciilor adresate familiilor în situaţie de risc şi copiilor cu comportamente deviante.
În concluzie putem menţiona că în Republica Moldova numărul copiilor aflaţi în conflict cu legea este în descreştere, însă
delictele comise de minori sunt mai grave. Activităţile Ministerelor şi Departamentelor care se ocupă de delicvenţii minori şi care
încearcă să diminueze numărul lor prin diferite acţiuni şi tehnici bine determinate sunt în prezent mai accesibile şi mai calitative.
Calitatea serviciilor oferite se mai datorează şi faptului că în ţară numărul specialiştilor în domeniu este în creştere şi serviciile oferite
minorilor sunt diversificate pe grupuri de beneficiari şi sunt aplicate în dependenţă de necesităţi.
1.2. Factorii cauzali şi evaluarea problematicii care generează delicvenţa juvenilă.
Desfăşurarea unor activităţi eficiente de prevenire a fenomenelor delicvente necesită, în primul rînd, cunoaşterea temeinică a
factorilor ce le-au generat, a căror cercetare reprezintă şi obiectivul de bază al prezentului paragraf.
Ca act individual problema factorilor generatori de comportament delicvent şi-a găsit explicaţia în două grupe mari de teorii:
teoriile constituţionale, potrivit cărora delicvenţa este un fenomen innăscut, îşi are deci originea în individul însuşi, în factorii biologici
şi genetici şi teoriile mediului social, care consideră delicvenţa un produs exclusiv al influenţei mediului exterior asupra formării
personalităţii.
Teoriile constituţionale, la rândul lor, pot fi divizate şi ele în două grupe. Prima grupă include teoriile care acordă un rol
determinant factorilor interni (endogeni), „eredităţii criminale”. Din cunoscuta teză a lui C. Lombroso, potrivit căreia multe infracţiuni
sunt de natură biologică şi ereditară, s-au inspirat mai multe teorii, printre care: - teoria eredităţii a lui Gorring, potrivit căreia
comportamentul social este un comportament moştenit. (Gorring stabileşte că 68% din descendenţii infractorilor devin ei înşişi
infractori. În felul acesta, el înlocuieşte teoria criminalului înnăscut cu teoria eredităţii); - teoria arborelui genealogic, care încearcă să
demonstreze că în familiile ai căror descendenţi au avut antecedente penale există un număr mai mare de infractori. Astfel, americanul
Goddard, studiind descendenţii unui pescar olandez pe mai multe generaţii, proveniţi din două căsătorii (prima − cu o femeie dintr-un
mediu infracţional, cea de-a doua – cu o femeie virtuoasă), stabileşte că acei copii care au devenit delincvenţi au provenit din prima
căsătorie a pescarului; - teoria gemenilor, elaborată de Lange şi Cristiansen („Crima ca un destin”), prin care se încearcă să se
demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului criminal constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte
puternic. [34. p.140]
 La sfârşitul secolului trecut ei au studiat un număr de aproape patru mii de gemeni cu privire la incidenţa comportamentului
infracţional, constatând că dacă unul din gemeni este implicat într-un act infracţional, fratele său, univitelin, va fi infractor cu o
probabilitate de 35%, iar în cazul când nu sunt gemeni identici, cu probabilitatea de 12%; - teoria copiilor adoptaţi, inserată în unele
studii mai recente, caută să stabilească o corelaţie între comportamentul delincvent al unor copii adoptaţi şi comportamentul părinţilor
biologici. Astfel, s-a constatat că anumite predispoziţii moştenite de la părinţii biologici pot determina o creştere a probabilităţii ca
descendenţii acestora, adoptaţi de alte familii, să devină infractori1. Cea de a doua grupă a teoriilor constituţionale nu neagă
importanţa eredităţii, a factorilor biologici şi genetici, dar le atribuie acestora un rol indirect în săvârşirea actului delincvent
(infracţional). Cele mai multe dintre aceste teorii desemnează ca factori predispozanţi la delincvenţă particularităţi ale structurii
personalităţii, precum:
- capacităţile intelectuale reduse ale individului (întârzieri mintale, debilitate, mediocricitate); - trăsăturile temperamentale. (Conform
opiniilor mai multor specialişti, temperamentul coleric şi melancolic favorizează evoluţiile spre devianţă, pe când cel flegmatic şi
sangvinic instituie multiple obstacole în calea interiorizării modelelor de comportament predeviant sau deviant);
- tulburările de natură psihopatologică (copiii deficienţi mintal, copiii nevrotici, cu frecvente stări depresive, copiii impulsivi, cu
accese frecvente de agresivitate etc.)
Acestea sunt doar câteva dintre particularităţile structurii personalităţii care comportă un risc de deschidere spre delincvenţă.
Specialiştii în geneza fenomenului delincvenţei juvenile sunt unanimi în a acorda o importanţă deosebită factorilor subiectivi, adică
celor ce ţin de personalitatea copilului. Neglijarea caracteristicilor psihologice şi biologice ale omului înseamnă a nu ţine cont de fiinţa
umană, înseamnă depersonalizarea întregului proces de apariţie şi de structurare a comportamentelor deviante.
 Totodată, e necesar a menţiona că structurile dobândite de un individ atât în plan biologic cât şi în plan psihiatric nu pot avea o
importanţă criminogenă prin ele însele, nu pot transforma acest individ în mod inevitabil întru-un infractor, tot aşa precum nu există
nici o garanţie că un individ perfect sănătos nu va intra niciodată in conflict cu legea. Este necesar să recunoaştem şi un alt adevăr
ştiinţific: ereditatea nu poate fi disociată de influenţa mediului, a factorilor externi, a ceea ce numim lumea înconjurătoare a fiecărui
individ. Personalitatea este rezultatul interacţiunii permanente dintre individ (prin datul său ereditar) şi această lume exterioară.
Influenţa mediului exterior în formarea personalităţii delincvente a minorului îşi găseşte expresie concretă în influenţa:
1) mediului ineluctabil;
2) mediului ocazional;
3) mediului ales sau acceptat;
4) mediului impus.
Prin mediu ineluctabil se înţelege acel mediu fără de care nu se poate concepe în general existenţa individului. Este vorba, în
primul rând, de mediul familial de origine şi cel care formează habitatul şi vecinătatea. Familia reprezintă cel dintâi mediu, în care are
loc socializarea copilului (cei „şapte” ani de acasă), acest proces dezvoltându-se în dependenţă de relaţiile pe care le are cu mama,
tata, fraţii, surorile (şi alţi membri în cazul familiei lărgite). Cât priveşte familia contemporană, e necesar a menţiona ca ea îşi pierde
treptat statutul său de instituţie socială, structura ei se destramă, iar prin slăbirea interesului şi controlului părinţilor faţă de
preocupaţiile copiilor i se diminuează funcţia educativă. Cu referire la familia moldovenească, această situaţie are drept cauză în
principal starea ei materială precară. Numărul famiilior aflate în condiţii defavorizate şi stresante este în continuă creştere. Nesiguranţa
zilei de mîine creeză tensiuni şi certuri între părinţi, între părinţi şi copii, ceea ce impune adesea copiii să evadeze din căminul familial
şi să-şi caute rezolvarea problemelor în grupul stradal, între prieteni de ocazie. Aceste cauze comportă însă riscuri serioase de angajare
în acte antisociale (furturi, bătăi). Făcînd o mică generalizare a factorilor cu semnificaţie de risc comportamental la nivel de familie,
dintre cei mai des întîlniţi în perioada pe care o traversăm putem numi:
● dezmembrarea familiei- prin decesul unui părinte, divorţ sau abandon familial;
● abandonarea copiilor de către părinţi;
● adopţiile;
● refacerea ulterioară a căminului familial- părinţi trăind în concubinaj, vitregi, adoptivi;
● lipsa temporară a unui părinte- încisoare sau internare de lungă durată;
● părinţi bolnavi cronic, alcoolici, moral decăzuţi sau agresivi;
● numărul copiilor în familie- dacă sunt mai mulţi copii, cei mari resimt ,,complexul de detronare” în favoarea celui mai mic;
● dacă este un singur copil deseori acesta devine un ,,copil problemă”.
Anumite disfuncţionalităţi familiale, potenţial generatoare de devieri de comportament la copil, au fost sesizate şi în familiile
normal închegate. Printre acestea pot fi numite:
 divergenţa metodelor educative aplicate de părinţi, îndeosebi în ce priveşte recompensarea şi sancţionarea copiilor (copilul este
permenent derutat);
 atutudinea hiperprotectoare a părinţilor (duce la iritarea copilului);
 atitudinea familială indiferentă (dezvoltă o agresivitate latentă);
 atitudinea hiperautoritară a părinţilor (creeză stări de tensiuni la copil care se pot manifesta mai tîrziu în descărcări pe seama altor
persoane). [23]
 Mulţi părinţi nu-şi dau seama cît este de important ca, începînd cu primul an de viaţă al copilului, să stabilească legături afective
intense cu acesta, să identifice şi să încurajeze proiectele şi experienţele senzoriale şi de cunoaştere a copilului. Potrivit studiilor
medicale, relaţia copilului cu mama în primele 9-12 luni de viaţă este mult importantă pentru copil.
Acestea, neavînd încă o personalitate proprie, simte nevoia identificării cu persoana de lăngă el. De aceea, pentru femeia
însărcinată, care are de executat o pedeapsă cu privaţiune de libertate, în diferita legislaţii sunt prevăzute măsuri de protecţie: fie de a i
se permite să nască copilul şi să-l crească în penitenciare, alături de ea, pănă la vărsta de 3 ani (Spania, Albania etc.), fie să-şi crescă
copilul acasă pe o perioadă de un an (întreruperea pedepsei - în legislaţia României, R.M. etc).
De asemenea, este demonstrat că, începănd cu al 3-lea an de viaţă, copilul vede în tatăl său autoritatea în familie şi, drept urmare,
asimilează acest comportament exterior. Tendinţa de a imita comportamentul membrilor de familie (părinţi, fraţi) este atît de puternică
la copil, încît părinţii delicvenţi sau imorali neapărat vor exercita o influienţă nefastă asupra minorului. [34 p.49.] Mai mult chiar,
modificările în viaţa sau structura familiei de origine (abandonul, separarea de mamă, absenţa tatălui, divorţul, lipsa de îngrijire), se
soldează cu lipsa de afectivitate pentru copil. Multiple cercetări demonstrează însă că „lipsa de afectivitate”, de care au suferit unii
delicvenţi în peroiada copilăriei, a avut pentru ei un rol determinant în formarea comportamentului. Din cele menţionate devine clar că
pentru a elabora un program eficient de măsuri de prevenire sau de protecţie a minorilor este nevoie să cunoaştem toate perturbările la
nivel de familie.
De importanţă sporită pentru formarea personalităţii minorilor este şi mediul ocazional sau anturajul. După cum ne relatează
numeroase studii, mulţi minori săvîrşesc acte criminale sau adoptă un mod de viaţă asocial sub ifluienţa nefastă din partea celor cu
care vin în contact. Unii autori includ în mediul ocazional şi şcoala ca formă de inadaptare din cele mai grave. J. Leaute arată, spre
exemplu, că inadaptarea şcolară poate constitui etapa iniţială a unei adaptări sociale individuale [20 p.569-570]. După cum e ştiut,
şcoala este un micro-mediu socializator de importanţă esenţială în formarea personalităţii copilului. Concomitent, şcoala reprezintă
pentru orice minor şi primul mediu exterior care-l obligă să se adapteze unor reguli de conduită în cadrul cărora sancţinile sunt
aplicate de o altă utoritate decît familia. Criza pe care o traversează, în multe privinţe, sistemele şcolare contemporane: suprapopularea
claselor, discontinuitatea în învăţămînt, slaba adaptare a conţinutului disciplinelor studiate, precum şi a metodelor la nevoile tinerilor,
pregătirea insuficientă a corpului profesorilor , lipsa cadrelor, slaba disciplină etc., adunate cu carenţele afective sau de educaţie în
familie, foarte uşor pot provoca eşecul şcolar. La rîndul său, eşecul şcolar constituie un factor important al inadaptării sociale, al
comportamentului deviant. Referindu-ne la Republica Moldova menţionăm că eşecul şcolar este însoţit de frecvente fenomene ale
absenteismului şi abandonului şcolar. Potrivit datelor Departamentului Statistică şi Sociologie, în anul şcolar 2007-2008 nu au mers la
şcoală peste 5 mii de copii în vîrstă de 7-16 ani. Creşterea numărului de copii neşcolarizaţi sau care abandonează şcoala, mai ales în
cazul elevilor din şcoala primară şi gimnazială, de asemenea favorizează marginalizarea şi delicvenţa juvenilă. Aceste sunt confirmate
şi de unele relatări ale Departametului Instituţii Penitenciare din Republica Moldova, din care afirmă că în “izolatoare sunt minori care
nu cunosc alfabetul”, că “majoritatea copiilor deţinuţi nu au absolvit măcar opt clase, iar unii din ei nu au păşit niciodată pragul şcolii”
[17 p.7].
Cercetarea unui număr mare de delicvenţi a permis sesizarea faptului că drept cauză a unui asemenea comportament pentru mulţi
din ei a servit mediul ales sau acceptat la care se referă în primul rînd mediul personal, mediul profesional şi cel extraprofesional.
Lipsa locuinţei, a unei relaţii stabile cu partenerul, conflictele conjugale etc. sau lipsa unui mediu personal echilibrat, de asemenea a
unui mediu profesional (loc de muncă etc.) şi extraprofesional (locurile fregventate în timpul liber) reprezintă factori ce pot conduce la
săvîrşire de infracţiuni, criminalitate. Iar astăzi nimeni nu mai pune la îndoială faptul că oamenii de afaceri sau acei care lucrează în
domeniul finanţelor, în dorinţa de a se îmbogăţi rapid, săvîrşesc infracţiuni.
 Printre multiplii factori care pot influienţa negativ formarea comportamentului minorilor studiile referitoare la delicvenţa juvenilă
enumeră şi permisivitatea, lipsa unui control social asupra locurilor frecvente de minori: baruri, restaurante, discoteci, săli de jocuri
etc.
Ce referirea la Republica Moldova, în condiţiile cînd fenomenele absenteismului şi abandonului şcolar au amploare, s-ar cuveni ca
Minesterul Educaţiei şi Tineretului de Interne să exercite un control mai dur asupra acestor instituţii. Printe factorii favorizanţi de
comportamente delicvente un loc apatre revine mediului impus. Prin mediul impus înţelegem locurile special amenajate şi aflate în
administrarea statului, în care sunt ţinute pentru ispăşirea pedepsei personale care săvîrşesc infracţiuni de o anumită gravitate
(penitenciare, centru de reducare etc.). Majoritatea studiilor de specialitate menţionează că pedeapsa cu privaţiune de libertate nu
întotdeauna îşi atinge scopul în care este aplicată, că penitenciarul este, de regulă, un mediu criminogen [12 pag. 387]. Cele spuse se
referă în special la cazurile cînd se aplică o pedeapsă de lungă durată.
Cercetată din perspectiva abordării individuale, precum se insistă în teoriile psihologice, delicvenţa jivenilă ne apare ca rezultat al
incapacităţii tînărului de a se adapta la condiţiile de viaţă oferite de societate şi la exigenţele normative, incapacitatea determinată de
particularităţile psihice, de tulburări de natură psihopatologică, provocate de mai mulţi factori, familia avînd însă rolul cel mai
important.
O altă modalitate de abordare a etiologiei delicvenţei juvenile a fost propusă de concepţiile de natură sociologică, care pun în
dependenţă tendinţa spre delicvenţă nu atît de caracteristicile psihologice ale individului, cît şi de specificul mediului social şi cultural.
În contextul acestor opinii delicvenţa juvenilă este nu doar un act individual. Ea poate fi privită şi ca fenomen social, supunîndu-se
legilor de dezvoltare a formaţiunii sociale care a generat-o. Din această perspectivă, cauzele individuale ale delicvenţei juvenile
cedează locul cauzalităţii sistemului în ansamblu.
 Aici e necesar a menţiona că infracţionalitatea nu este produsul unei oarecare societăţi în funcţie de ideologie sau de alte criterii
politice, ea este specifică întregii societăţi umane şi o regăsim îm toate tipurile de societate o dată cu apariţia normelor de drept penal.
Totodată, sesizăm şi faptul că o dată cu schimbările politice care se produc într-o societate sau într-un grup de ţări, fie ca urmare a
războaielor, se produc schimbări importante şi în structura criminalităţii, inclusiv a delicvenţei juvenile [23 pag.125].
Spre exemplu, perioada de după război este o perioadă de cumul a mai multor tipuri de criminalitate juvenilă în care predomină
infracţiunile împotriva bunurilor (furtul etc.) şi apariţia fenomenului bandelor de tineri, minori (anii 1950 în Franţa, Anglia, SUA,
Rusia etc.). O dată cu căderea regimurilor totatiltare, multiple transformări s-au produs şi în structura delicvenţei juvenile în fostele
ţări socialiste. Astfel, dacă anterior în aceste ţări anumite tipuri de delicvenţă juvenilă erau aproape necunoscute: infracţiunile legate
de droguri, prostituţia juvenilă, traficul de fiinţe umane, fenomenul copiilor străzii etc., atunci perioada de tranziţie a generat o serie
întreagă de mutaţii în structura criminalităţii. Sunt frecvente de asemenea cazurile cînd anumite caracteristici ale situaţie politice din
unele ţări stau la originea unor forme de criminalitate, inclusiv juvenilă, legate de această situaţie. Spre exemplu, multiple activităţi
teroriste, execuţii, torturi, luări de ostatici, deturnări de avioane etc., la care participă numeroşi minori, pot fi justificate de anumite
opţiuni politice. Este o realitate şi folosirea minorilor în transportarea ilegală a armelor în zonele de conflict. Cercetarea delicvenţei
juvenile ca fenomen social în multiple studii efectuate pe plan internaţional reflectă faptul că unul dintre principalii factori generatori
de asemenea comportamente se află în amplificarea tendinţelor de sărăcie cronică. Există o legătură directă între rata criminalităţii şi
procentulde copii care trăiesc sub minimul de existenţă (vital). Deşi sărăcia, ca atare, nu poate fi considerată o cauză directă a
creşterii tendinţelor de criminalitate şi delicvenţă juvenilă, ea este în mare măsură responsabilă de modul în care familiile îşi cresc
copiii şi de riscurile existente în ceea ce priveşte utilizarea mijloacelor ilegitime în rezolvarea problemelor. [36. pag 31.]. Sărăcia
alimentează în cea mai mare parte fenomenul ,,copiii străzii”, iar acesta determină, la rîndul lui, în mare măsură, fenomenul
delicvenţei juvenile.
În Moldova sărăcia a efectuat în primul rînd familiile cu doi sau mai mulţi copii. Dificultăţile de ordin economic impun adesea
părinţii să-şi neglijeze copiii, să nu-i supravegheze, să-i maltrateze, să nu le asigure o educaţie corespunzătoare. Drept urmare, creşte
numărul copiilor inadaptaţi social, precum şi al celor care evadează din familie, completînd numărul delicvenţilor. Lipsite de suport
economic şi de susţinerea partenerului, tot mai multe mame îşi abandonează copiii în maternităţi sau case de copii. La împlinirea
vîrstei de 18 ani copilul părăseşte instituţia de ocrotire fără profesie, fără nici un sprijin din partea statului. Singura soluţie care îi
rămîne unui astfel de copil este ancorarea în grupurile stradale şi în bandele delicvente. Numărul în creştere de părinţi care îngrijesc
singuri unul sau mai mulţi copii constituie încă o cauză a creşterii delicvenţei juvenile, totuşi mai corect ar fi să spunem că elementul
decisiv îl constituie veniturile mici şi nu calitatea de părinte singur. Este cert că poate fi estimat un număr de copii mult mai mare care
provin din familii cu venituri mici din cauză că principalul susţinător este un părinte singur.
Influenţe serioase asupra delicvenţei juvenile are şomajul, legat intrinsec de nivelul dezvoltării economice. Şomajul are efecte
criminogene atît la nivel individual, cît şi la nivel social. La nivel individual, şomajul poate determina un risc crescut pentru
criminalitate, mai ales dacă afecteză ambii părinţi. În aceste familii posibilitatea copiilor minori de a săvîrşi acte criminale este mult
mai mare. [6. pag.392-396]. Şomajul poate avea efecte criminogene şi la nivel social, colectiv, în special în localităţi unde s-au făcut
disponibilizări masive, ca urmare a restructurării economice (Polonia, România, Rusia ect,. După căderea regimurilor totalitare).
Printre factorii macrosociali care favorizează fenomenul delicvenţei un rol important îi revine mediului urban. Delicvenţa
juvenilă poate fi considerată o problemă preponderent urbană. După cum s-a menţionat deja, dezvoltarea inegală, marcată pe de o
parte, de existenţa cartierelor bine dotate cu toate serviciile necesare, iar, pe de altă parte- a celor ce reprezintă zone de sărăcie lipsite
de infrastructură necesară, creează la tineri un sentiment de nemulţumire, de frustrare, de injustiţie socială, care generează uneori
manifestări delicvente cum ar fi vandalismul colectiv.
Urbanizarea şi industrializarea de asemenea conduc la un declin al mecanismelor tradiţionale de control social asupra
comportamentului tinerilor. În regimurile industriale urbane relaţiile sau contactele sociale între indivizi sunt mai superficiale. În
aceste condiţii sancţiunile cu caracter neoficial îşi pierd din eficacitate. Astfel, într-o familie ,,nucleară” care locuieşte într-un oraş
mare părinţii sunt adesea prea ocupaţi pentru a mai putea supraveghea sau pentru a se îngriji corespunzător de copiii lor, care pot fi
expuşi adesea unor influnţe externe, criminogene. Pe de altă parte, locuitorii araşelor nu au legături strînse nici cu vecinii lor, astfel
încit comunitîţile urbane devin din ce în ce mai dezorganizate.
Desigur, cele menţionate nu pot fi extinse asupra mediului rural fără anumite rezerve. Cît priveşte satul moldovenesc, putem
spune că actualmente mecanismele tradiţionale de control social asupra tineretului sunt într-un proces de diminuare progresivă.
Zonele rurale din republica noastră reprezintă astăzi o realitate a crizei economice şi sociale, cu oameni săraci şi în mare parte
părăsite de populaţia activă. Urbanizarea şi exodul rural creează condiţii favorabile pentru delicvenţa prin faptul că scad funcţiile de
socializare şi control ale comunităţii, ceea ce duce la abandonarea tradiţiilor, normelor morale ect.
Cercetarea delicvenţei juvenile ca fenomen social a permis să fie descoperită şi legătura directă între rata ei mare din anumite
zone geografice (ţări, regiuni, oraşe sau cartiere) şi nivelul de cultură. O serie de studii sociologice au constatat că în majoritatea
cazurilor tinerii infractori posedau un nivel de educaţie sub medie. Mulţi autori consideră că criminalitatea juvenilă este o expresie a
inadaptării individului la un anumit sistem de valori socio-morale, stabilindu-se anumite relaţii între tipul etnic şi criminalitate sau
între imigraţie şi criminalitate. Din cele relatate putem spune cu certitudine că fenomenul devianţei, inclusiv cel al delicvenţei, este
mult mai frecvent în societăţile contemporane decît în cele tradiţionale. Există multiple explicaţii a acestei stări de lucruri. Mai
consistente par însă a fi opiniile care atribuie rolul principal în amplificarea tendinţelor deviante proceselor de schimbare şi
modernizare. După cum menţionează sociologul român Sorin M.Rădulescu ,, mai ales epocile de efervescenţă caracterizate de
profunde contradicţii şi transformări sociale cunosc o aploare sporită a devianţei” [28. pag.151]. O asemenea situaţie este
caracteristică şi pentru societatea moldovenească, aflată în proces de tranziţie şi măcinată de numeroase conflicte, manifestări de
dezordine normativă.
Transformările structurale, iniţiate după 1989, în viaţa politică, economică şi socială a Republicii Moldova au generat, de rînd cu
unele efecte benefice, şi dereglări normative semnificative soldate cu apariţia unei stări de anomie, oamenii nemaiavînd repere clare
după care să se conducă. Această stare a provocat şi va provoca, dacă se va menţine în continuare, fenomene de criză,
infracţionalitate şi patologie socială.
Personalitatea copilului se poate dezvolta dizarmonic în următoarele cazuri: în absenţa unei învăţări necesare sau în condiţiile
insuficientei învăţări a normelor de conduită; în cazul unei învăţări ineficiente sau în condiţiile în care învăţarea este inaccesibilă.
Factorii şi cauzele delicvenţei în structura personalităţii sunt mai puţin generali, intodeauna concreţi şi legaţi de condiţiile şi
evenimentele existenţiale, de procesul educaţional, de modul specific în care individul interacţionaeză cu colectivitatea.

1.3 Modalităţi asistenţiale de reinserţie socială a minorilor în conflict cu legea.

La ora actuala vorbim despre probatiune si centrele de justitie comunitară care constituie programe de stat pentru prevenirea si
combaterea delicvenţei juvenile.
Pentru reinserţia copiilor aflaţi în conflict cu legea un rol important îl are:
• familia (părinţi, fraţi, surori, bunei, ect);
• şcoala (colegii, profesorii);
•echipa multidisciplinară (asistentul social, psihologul, pedagogul, juristul, inspectorul, logopedul, ect.);
• organizaţiile nonguvernamentale;
• statul, ect.
Conform Legii cu privire la adaptarea socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie, statul trebuie să acorde asistenţa
garantată de stat şi susţinerea persoanelor eliberate din locul de detenţiune la adaptarea lor în societate după eliberare; să creeze un
sistem de stat de tutelă post-penetenciară. Protecţia socială trebuie să fie asigurată de un complex de măsuri prevăzute de această
lege, precum şi de programele naţionale şi locale de adaptare socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţiune, elaborate şi
aprobate de Guvern şi respectiv de autorităţile administraţiei publice locale. Legea respectivă nu conţine prevederi speciale privind
minorii eliberaţi din locurile de detenţiune, ceea ce înseamnă că prevederile ei trebuie să fie aplicabile şi în cazul acestora din urmă.
În Republica Moldova nu există o structură executivă unică care să aibă în competenţa sa problema copiilor aflaţi în conflict cu
legea. De diverse aspecte ale acestei probleme se ocupă mai multe ministere, departamente, comitete şi consilii, iar uneori
responsabilităţile pentru aceeaşi problemă sunt divizate între mai multe structuri. Pentru a evalua serviciile comunitare adresate
minorilor delicvenţi trebuie mai întîi să analizăm instituţiile de stat care oferă aceste servicii:
▪ Ministerul Afacerilor Interne este cel mai implicat minister în domeniile ce ţin de profilaxia infracţionalităţii şi anchetarea
cazurilor. Conducătorii subdiviziunilor organelor de poliţie au obligaţia: să includă în planurile de lucru probleme privind profilaxia
contravenţiilor şi infracţiunilor în rîndul minorilor; să asigure controlul asupra participării subalternilor la depistarea persoanelor
minore care încalcă legea, a părinţilor şi a altor persoane ce favorizează comiterea delictelor de către minori; să întreprindă măsuri
pentru creşterea profesională a lucrătorilor de poliţie ce se ocupă cu combaterea infracţionalităţii juvenile.
 Dintre subdiviziunile subordonate Ministerului cu activităţi în acest domeniu menţionăm:
▪ Departamentul Servicii Operative, a cărui sarcină de bază constă în depistarea, documentarea şi neutralizarea grupărilor criminale.
▪ Centrul de combatere a traficului de persoane, responsabil direct de acţiunile de contracarare a cazurilor de trafic ilicit de fiinţe
umane, inclusiv a traficului de copii.
▪ Direcţia generală poliţie, ordine publică, care include în structura sa organizatorică Direcţia profilaxie. Această direcţie este
structurată în cîteva direcţii:
Secţia minori şi moravuri care dirijează subdiviziunile respective din comisariatele teritoriale în vederea aplicării măsurilor
educative faţă de minorii cu înclinaţii infracţionale şi din familii cu risc criminogen.
Secţia inspectori de sector care potrivit ordinilor şi dispoziţiilor interioare ale MAI, sunt obligaţi să ţină evidenţa şi să
implimenteze măsuri de prevenţie a delicvenţei juvenile, în special în cazul copiilor care provin din familii marcate de risc
criminogen sporit (familii unde se consumă excesiv alcool, droguri, unde au loc foarte des certuri cu aplicarea violenţei
intrafamiliale, inclusiv asupra copiilor).
▪ Ministerul Justiţiei(MAI) este responsabil atît pentru elaborarea şi perfecţionarea legislaţiei în domeniu, cît şi pentru întreţinerea în
detenţie a minorilor condamnaţi prin decizie judecătorească. Departamentul penetenciare dispune de o colonie pentru minori în
orăşelul Lipcani, unde sunt deţinuţi băieţii. Fetele condamnate sunt deţinute în colonia pentru femei din localitatea Rusca.
▪ Ministerul Educaţiei şi Tineretului, prin Direcţia Ocrotirea Sănătăţii Mamei şi Copilului la nivel central, iar la nivel raional sau
municipiu prin Direcţia Generală Învăţămînt, Tineret şi Sport, este implicat în activităţi ce din de educaţia copiilor. Direcţia
învăţămînt special are în subordine şcoala internat specială pentru copii cu devieri de comportament din localitatea Soloneţ, destinată
supravegherii copiilor cu comportament considerat a fi periculos pentru societate, dar în cazul cărora instanţa de judecată a decis să
nu aplice o pedeapsă penală, sau a celor ce nu au atins vîrsta responsabilităţii penale.
▪ Ministerul Sănătăţii prin intermediul Direcţia ocrotirea sănătăţii mamei şi copilului la nivel central, iar la nivel raional prin Direcţia
Sănătate publică. De asemenea, are în subordinea sa centre medicale specializate în problemele acoolismului, narcomaniei şi
toxicomaniei, care tratează inclusiv persoane condamnate de instanţele judecătoreşti la tratament forţat împotriva alcoolismului,
narcomaniei şi toximaniei.
▪ Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a Familiei de a cărui competenţă ţine politica de sprijinire a familiilor cu copii, cu accent
special pe cele vulnerabile şi aflate în situaţii de risc, este responsabil pentru promovarea, elaborarea şi implimentarea politicii
naţionale de protecţie socială.
▪ Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului organ cu funcţii de promovare, coordonare şi monitorizare a politicilor de
protecţie a copilului, instituit în 1998. Din competenţa Consiliului fac parte reprezentanţi ai organelor administraţiei publice centrale
şi locale, funcţionari publici, al căror domeniu de activitate cuprinde problemele copiilor.
▪ Departamentul Statistică şi Sociologie are în grijă evaluările şi statisticile, inclusiv privind delicvenţa juvenilă, şi, implicit,
monitorizarea situaţiei acestei categorii de copii.
▪ Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului din Chişinău şi secţiile Fmilie şi Tineret din mun. Bălţi în cadrul Direcţiei
Învăţămînt, Tineret şi Sport.
Un rol aparte în prevenirea şi soluţionarea delicvenţei juvenile revine organizaţiilor internaţionale şi neguvernamentale care
contribuie la îmbunătăţirea cadrului legislativ în domeniul justiţiei juvenile şi drepturilor copilului prin suportul tehnic oferit
Guvernlui la elaborarea şi modificarea actelor normative, prin consolidarea resurselor umane din domeniu şi dezvoltarea serviciilor
alternative de prevenţie şi intervenţie în delicvenţa juvenilă.
Contribuţie substanţială revine programelor implimentate de:
 UNICEF – Moldova
 Institutul de Reforme Penale,
 Soros – Moldova,
 ,, Salvaţi copiii – Moldova’’,
 ,, Terre des Homes’’,
 ,, Amicii de Bambini’’,
 ,, EveryChild’’.
Aceste organisme se implică activ în soluţionarea problemei privind delicvenţa juvenilă, tind să asigure funcţionalitatea justiţiei
juvenile conform cerinţelor şi stadartelor internaţionale, realizează un intens proces de mediatizare a situaţiei în care se află minorii
delicvenţi din Republica Moldova.
În soluţionarea cazurilor de delicvenţă juvenilă sunt implicaţi mai mulţi factori de decizie:
• Organele de anchetă. În scopul prevenirii contravenţiilor şi infracţiunilor în rîndul minorilor, factorii de răspundere ai
Inspectoratelor pentru Minori (IMP) pot deschide dosare de evidenţă profilactică a următoarelor categorii de minori: eliberaţi din
locurile de detenţie, condamnaţi, în privinţa cprora a fost amînată executarea sentinţei, condamnaţi condiţionat, bănuiţi de comiterea
unei infracţiuni, dar nefiind în stare de arest în perioada anchetei preliminare, celor care au diagnosticul ,,narcomanie’’,
condamnaţilor penal de judecată la pedepse neprivative de libertate.
La moment, asistenţii sociali din Republica Moldova se pot implica activ în soluţionarea problemei privind delicvenţa juvenilă
prin intermediul prestării serviciilor existente în domeniu şi dezvoltarea noilor servicii.
În mun.Chişinău activează fructuos Direcţia municipală pentru Protecţia Drepturilor Copilului, constitută în anul 1999 în cadrul
Primăriei, avînd totodată şi calitatea de organ executiv al autorităţii tutelare în municipiu. În cadrul Direcţiei se prestează mai multe
servicii, inclusiv servicii axate pe justiţia juvenilă: serviciul juridic, serviciul protecţia copilului în conflict cu legea, serviciul social-
educativ comunitat, alte servicii.
Centrul de plasament temporar al minorilor (centrul de triere) e o subdiviziune a MAI care activează ca serviciu independent în
regim non-stop. A ceastă instituţie este subordonată Direcţiei Poliţiei de Ordine Publică a Inspectoratului General de Poliţie. Centrul
de Triere este o instituţie de tranzit, în care sunt internaţi copii care vagabondează, sunt abandonaţi sau rătăciţi, copii de pînă la 16 ani
care au rămas fără tutelă părinţilor sau a persoanelor ce înlocuiesc, copii aflaţi în tranzit spre şcolile sau instituţiile corecţionale, copii
ce au fugit de acasă, toţi copii identitatea cărora nu poate fi determinată, copii ce au plecat fără permisiune din instituţiile pentru
copii, copii în vîrsta de 11-14 ani care au comis acţiuni periculoase din punct de vedere social şi care necesită o izolare urgentă.
Plasarea copiilor în Centru se face în baza:
 deciziei instanţei de judecată;
 deciziei Inspectoratelor Judeţene de Poliţie;
 proceselor verbale şi actelor întocmite de organele de interne la momentul reţinerii copiilor în stradă;
 deciziei sefului Centrului în cazurile în care copii vin din propria iniţiativă sau sunt aduşi de alte persoane.
Sarcinile Centrului:
▪ întreţinerea şi îngrijirea temporară a copiilor de 3 şi 18 ani aflaţi în situaţii de risc soldate cu rămînerea fără supraveghere;
▪ studierea cauzelor situaţiei de risc în care se află copilul, identificarea acestuia şi a părinţilor sau instituţiei în care s-a aflat anterior;
▪ activităţi cu caracter educativ-profilactic;
▪ examinarea medicală a copiilor;
▪ încredinţarea copiilor instituţiilor de resort.
Regimul intern presupune:
• întreţinerea copiilor în regim închis;
• repartizarea copiilor în grupe în dependenţă de virsta şi supravegherea lor permanentă de către lucrătorii Centrului;
• antrenarea copiilor în diverse activităţi în atelierele Centrului, pe sectorul de pămînt deţinut de aceasta, activităţi de autoservire, care
sunt concordante cu legislaţia privind protecţia muncii şi ocrotirea sănătăţii;
• deplasarea copiilor în afara instituţiei doar sub supravegherea unuia dintre lucrătorii Centrului.
Procesul educativ profilactic este organizat în funcţie de vîrstă, gradul de abandon şcolar, gravitatea infracţiunilor săvîrşite.
Activitatea educativă cu copii de vîrstă preşcolară şi şcolară se efectuează în corespundere cu îndrumările metodice ale Ministerului
Educaţiei Stiinţei al R.M.
După cercetarea cazurilor, Centrul transmite copii părinţilor sau persoanelor care-i tutelează, reprezentanţilor instituţiilor de
plasament, reprezentanţilor administraţiei publice locale sau a poliţiei. Reîntoarcerea fără supraveghere la locul permenet de trai se
acceptă în baza permisiunii şefului Centrului, copiilor mai mari de 16 ani, cărora le-a fost stabilită identitatea sau care s-au prezentat
de sine stătător la Centru. Copii care sunt referiţi unei instituţii speciale de educaţie şi plasament în baza hotărîrii instanţei de
judecată, sunt însoţiţi de un lucrător al Centrului Instituţiei respective i se transmite si un dosar personal al copilului. Centrul dispune
de un bloc proprietate a municipiului Chişinău, în care sunt dormitoare pentru copii, sală de ocupaţie.
La prima vedere delicvenţa apare ca fenomen juridic, dar prin determinările sale profunde prin consecinţele cele mai importante
valori şi relaţii sociale. Anume prin încălcarea acestora, delicvenţa dobîndeşte un caracter antisocial.
Organizaţiile internaţionale încurajează în cazul minorilor pedepsele non-privative, alternative detenţiei (Standardele minime
ONU pentru administrarea justiţiei juvenile, Regulile ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate). Pedepsele non-privative
oferă adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a menţine relaţiile cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de a
acumula experienţă socială. Menţionăm că doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât
detenţia, se aplică sentinţa cu privaţiune de libertate, ţinând cont de principiul „ultimei soluţii” şi cel al „ timpului mai scurt posibil”.
O gamă diversă de servicii pentru copiii aflaţi în conflict cu legea se prestează în centrele de pasament temporar care activează la
nivel central şi teritorial. O experienţă deosebită a acumulat în acest sens, Centrul de plasament temporar al copiilor în situaţii de
risc ,, Casa Gavroche’’
Centrul de plasamant temporar al copiilor ,, Casa Gavroche’’ reprezintă o instituţie care oferă asistenţă socială, temporară,
copiilor aflaţi în dificultate. Centrul este constituit prin decizia Consiliului municipal Chiţâşinău. Centrul îşi desfăşoară activitatea în
conformitate cu legislaţia în vigoare şi prezentul Regulament. Scopul Centrului este protecţia temporară a copilului aflat în
dificultate, socializarea reintegrarea lui în familia biologică sau extinsă în comunitate.
Centrul îşi organizează activitatea în baza următoarelor principii:
a) respectarea intereselor supreme ale copilului;
b) respectarea opiniei copilului;
c) nondiscriminare;
d) flexibilitate;
e) accesibilitate la servicii de calitate;
f) deschidere către comunitate.
Obiectivele Centrului sunt:
1. asigurarea procesului de reabilitare medico-psihopedagogică a personalităţii copilului aflat în dificultate;
2. intreţinerea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului aflat în dificultate în conformitate cu particularităţile de vîrstă, individuale şi cu
standardele minime de calitate;
3. dezvoltarea relaţiilor copilului cu comunitatea prin organizarea plimbărilor pentru cunoaşterea localităţii, desfăşurarea şi
participarea la programe şi spectacole culturale, sportive, artistice, religioase, stimularea activităţilor în comun al copiilor din Centru
cu alţi copii din comunitate;
4. prevenirea consumului de substanţe alcolice, toxice, narcotice în rîndul copiilor;
5. facilitarea socializării şi reintegrării copilului în fa,ilia biologică, extinsă şi în comunitate;
6. stabillirea şi menţinerea relaţiilor cu serviciile de protecţie a copilului din comunitate în care copilul este integrat.
Centrul oferă următoarele servicii:
 asigură servicii de educaţie informală prin însuşirea normelor de conveţuire şi a comportamentelor cotidiene, formarea
deprinderilor de viaţă;
 serviciile educaţionale sunt oferite de către instituţiile educaţionale din comunitate, angajaţii centrului asigură asistenţă copilului
la pregătirea temelor pentru acasă;
 copilul beneficiază de sprijin direct şi permanent din partea unui profesionist al unităţii;
 centrul asigură servicii de integrare a copilului în familie.
 Centrul oferă servicii de suport, consiliere, ajutor părinţilor care au dificultăţi socio-profesionale, care nu pot să-şi exercite
temporar responsabilităţile privind îngrijirea, creşterea şi educarea copilului.
Un alt tip de servicii sociale îl reprezintă Centrele de justiţie comunitară din Chişinău, Bălţi, Soroca, Edineţ, Ungheni, Cahul,
Rezina, Făleşti, care au drept scop oferirea serviciilor de reintegrare socială a ex-deţinuţilor în comunitate. Centrul îşi propune
atingerea următoarelor obiective:
- Asigurarea şi respectarea drepturilor persoanelor eliberate din detenţie;
- Diminuarea pericolului de comitere a noi infracţiuni, concomitent cu însuşirea normelor şi valorilor acceptate în societate;
- Adaptarea ex-deţinuţilor la mediul social şi familial, continuarea studiilor şi angajarea profesională;
- Acordarea de asistenţă psihosocială post-penală.
Activiatea de reintegrare socială pospenetenciară realizată de centrele de justiţie comunitară prevede resocializarea prin
adaptarea minorului la condiţiile vieţii în libertate: condiţii dificile pentru ex-deţinuţi, lipsa spaţiului locativ, dificultăţi de angajare în
cîmpul mincii, lipsa actelor de identitate, relaţii tensionate cu membrii familiei, probleme de sănătate fizică şi psihică ect.
Pentru realizarea obiectivelor nominalizate centrele de justiţie comunitară dezvoltă relaţii de colaborare şi parteneriat cu Agenţia
Teritorială de Ocupare a Forţei de muncă, Administraţia Publică Locală, Departamentul de Informare şi Documentare a Populaţiei, cu
ONG-uri ect.
Centrele medicale specializate în problemele alcoolismului şi toxicomaniei.
Minorii sunt plasaţi în aceste centre:
- în urma controlului medical obligatoriu;
- prin intermediul poliţiei (pentru minori şi moravuri);
- prin intermediul persoanelor de contact.
De menţionat că în aceste centre este respectat anonimatul, responsabilii fiind obligaţi să transmită poliţiei numele persoanelor
tratate, tot aşa cum sunt obligaţi să aplice tratament persoanelor trimise de către poliţie, chiar dacă aceştea refuză. Însă, singurul
tratament aplicat în mod curent vizează stoparea temporară a consumului de droguri, alcool, dezintoxicarea totală fiind asigurată
numai în anumite condiţii.
Şcoala-internat specială pentru copiii cu devieri de comportament din Soloneţ este organizată ca un centru de reabilitare social-
pedagogică pentru copii şi adolescenţi, cu scopul refacerii psihologice şi al reintegrării sociale a acestora. Activitatea ei este
reglementată de Regulamentul de activitate al şcolii-internat pentru copii şi adolescenţi cu devieri de comportament, aprobat prin
hotărîrea Colegilului Ministerului Educaţiei nr.27/6 din 28 noiembrie 2000. Specificul condiţiilor de educare în această instituţie este
determinat de regimul zilei, includerea copiilor în activităti de muncă, organizarea specifică a timpului liber, responsabilitatea sporită
a elevilor pntru acţiunile lor, controlul permanent al activităţilor din partea pedagogilor.
În concluzie putem menţiona că competenţele centrelor comunitare legate de cazurile copiilor delicvenţi şi a celor cu
comportament deviant sunt: să preia sesizările privind cazurile copiilor delicvenţi şi a celor cu comportament deviant şi evaluarea
detaliată; asigură consiliere copiilor cu comportament deviant şi a copiilor delicvenţi care nu răspund penal, propune măsura
supravegherii specializate şi a plasamentului într-un centru rezidenţial specializat pentru copiii care au comis fapte penale; efectuează
campanii de informare în comunitate pentru prevenirea delicvenţei juvenilă şi a consumului de droguri etc.