2. Conceptul de cultură. Definiţii şi sensuri. Cultură şi civilizaţie; distincţii şi interferenţe.

Teorii cu privire la raportul dintre cultură şi civilizaţie.

Termenul de cultură a fost preluat din limba latină de mai toate limbile moderne, printr-o
analogie cu agricultura, analogie ce are la bază ideea de modificare a naturii. Astfel, cultura, care
avea ca înţeles primar cultivarea pământului, este extins încât să definească activitatea de
cultivare a spiritului.

Etimologic, termenul de civilizaţie vine de la cuvintele latine civis, civitas, civilis, civilitas,
având ca sensuri cetăţeanul care trăieşte într-o cetate/stat, care dispune de anumite calităţi prin
care se conformează regulilor de conduită în relaţiile sociale şi publice. Astfel, ”civilizarea”
implică educarea cetăţeanului pentru comportarea lui adecvată la spaţiul civic. Pe lângă sensul
antropologic, de stăpânire a naturii prin invenţii tehnice şi cunoaştere, civilizaţia a presupus din
înţelesul său primar organizarea relaţiilor sociale prin norme şi instituţii.
Primele definiţii sintetice, de tip dicţionar ale culturii sunt rezultatul cercetărilor antropologice şi
etnologice din secolul XIX. Pornind de la studiul culturilor primitive, Tylor generalizează
conceptul de cultură la toate manifestările de viaţă ale unui popor.

Definiţiile s-au multiplicat la începutul sec XX, când diverse discipline sociale au început să
cerceteze mai aplicat fenomenul cultural, dar nu au depăşit cadrul unor polarităţi consacrate
precum om-natură, spirit-materie, obiectiv-subiectiv, valori-fapte, particular-universal etc.

Încă din sec XVIII, termenii de cultură şi de civilizaţe au fost utilizaţi cu sensuri diferite în
spaţiul german şi în cel francez. În Franţa, civilizaţia reprezintă o sferă mai amplă a existenţei
umane, care înglobează cultura, în vreme ce în Germania raportul dintre cele două este perceput
invers.

În spaţiul modern al iluminismului francez, termenul de cultură se referea la nişte valori

înrădăcinate în ”starea naturală”, în vreme ce civilizaţia era opusă natură, referindu-se la
stăpânirea ei prin raţiune. Civilizaţia este un mediu artificial de existenţă, identificată cu stadiul
modern al cunoaşterii şi organizării societăţilor, precum şi ansamblul de norme şi reguli cu scop
de reglare a relaţiilor sociale.
În spaţiul gândirii germanice, civilizaţiei îi este devalorizată, termenul referindu-se aici la
exterioritatea vieţii, cu toate formele sale tehnice, instituţionale, normative etc., întruchiparea
practică a valorilor culturale. Cultura reprezintă suma activităţilor sprituale, interioritatate, viaţa
subiectivă. Termenul dobândeşte o utilizare tot mai frecventă pentru a desemna fondul
reprezentărilor unui popor, cu valorile şi viaţa lui spirituală, constituite istoric. Paradigma
raţionalistă a universalismului clasic este respinsă în favoarea unei viziuni istoricizante şi a
relativismului cultural.
În SUA, unde tradiţia gândirii antropologice este puternică, cultura şi civilizaţia au fost multă
vreme termeni interşanjabili, desemnând în mod global ”modul de viaţă” al unui popor. Acest
fapt se datorează faptului că antropologia s-a ocupat de studierea societăţilor primitive,
caracterizate de sicretismul valorilor, unde e greu să disociezi între aspectele culturale şi cele
civilizaţionale.

Teorii cu privire la raportul dintre cultură şi civilizaţie.

1. Toynbee civilizaţiile ca entităţi ale istoriei universale.
“Unitatea inteligibilă a studiului istoric nu este nici statul naţional, nici omenirea ca un tot, ci este
o anumită alcătuire a umanităţii, alcătuire pe care am numit-o societate. Am descoperit cinci
societăţi în zilele noastre, împreună cu anumite rămăşiţe fosilizate ale unor societăţi ale unor
societăţi moarte sau dispărute.

T. foloseşte indistinct noţiunile de societate şi civilizaţie, deşi în cadrul societăţile deosebeşte

două categorii: civilizaţiile şi societăţile primitive. Civilizaţiile (în număr de 21 de-a lungul
istoriei cunoscute, 5 supravieţuind până azi) sunt societăţi care au dat naştere unui proces de
civilizaţie, în vreme ce societăţile primitive (aprx 650 la nr) sunt societăţi stagnante, fără
evoluţie.

Civilizaţiile se diferenţiază în mod fundamental după factorul religios şi complexul de valori

spirituale, altoit pe credinţele religioase. (cele 5 civilizaţii de azi sunt creştin occidentală, creştin
ortodoxă, islamică, hindusă, extrem-orientală)

Civilizaţiie sunt structurate pe 3 planuri: economic, politic, cultural. În pofida influenţelor

reciproce dintre ariile culturale şi extinderii pe care o poate suporta tipul de organizare politică
sau economică al unei civilizaţii, nucleul cultural rămâne specific, particular şi distinct.

Ca o remanenţă a ideilor spengleriene, Toynbee consideră că în inima ficărei civilizaţii pulsează

un factor spiritual, un suflet specific, respingând viziunea curentă ce reduce substanţa unei
civilizaţii la invenţiile tehnice şi la aspectele materiale ale vieţii. Contrar concepţiei
occidentalocentriste generalizate din acea vreme, Toynbee susţine pluralitatea civilizaţiilor şi
evoluţia lor multiliniară, într-o schemă sub formă de arbore.

2. Braudel şi gramatica civilizaţiilor

Braudel priveşte civilizaţiile (ca şi Toynbee) drept unităţi vaste de viaţă istorică, ansambluri
complexe de valori, credinţe, practici şi moduri de viaţă, cu structure specifice şi durabile.
Civilizaţia include cultura, ca un element esenţial şi diferenţiator. (Societăţile se aseamănă cel
mai mult prin bunurile ce satisfac funcţii utilitare, dar se deosebesc mai pregnant prin cele care
răspund funcţiilor simbolice)

Civilizaţia reprezintă ansamblul caracteristicilor pe care le prezintă viaţa colectivă a unui grup
sau a unei epoci.

Atât termenul de cultură cât şi termenul de civilizaţie trebuie considerate atât la singular (sens
antropologic) cât şi la plural (sens istoric) Adjectivul cultural este numitorul comun al tuturor
manifestărilor umane. Civilizaţiile au în nucleul lor un model cultural specific.
3. Huntington şi ciocnirea civilizaţiilor
Samuel P. Huntington: în lumea contemporană “cultura contează” tot mai mult, că factorii de
natură culturală modelează atât tendinţele de integrare, cât şi pe cele de dezintegrare. Însă, pentru
el,elementele culturale reprezintă nucleul identitar al unor entităţi istorice vaste,
civilizaţiile, care astăzi au ajuns adesea în poziţii de adversitate şi conflict.
Huntington acordă factorului religios un rol primordial în declanşarea acestor conflicte.
Autorul îşi ilustrează teza arătând cum islamul, sub forma sa integristă, atacă frontal civilizaţia
occidentală. Dar autorul nu coboară cu analiza în stratul de adâncime al acestor tensiuni dintre
tipurile de civilizaţie, mulţumindu-se să afirme că religia, sistemele de reprezentări şi de valori,
mentalităţile, instituţiile şi practicile de ordin simbolic le-ar aduce în stare de conflict. societăţile
întârziate, zguduite de un frison identitar, aflate permanent în situaţii critice şi confruntate cu un
viitor incert datorat proceselor de modernizare globale, sunt înclinate mai degrabă să-şi
reproblematizeze originile şi istoria decât să se angajeze prospectiv în acţiuni de modernizare
socială. tocmai globalizarea a modernizat şi a consolidat civilizaţiile nonoccidentale, care astăzi
se află în curs de “indigenizare” şi dispun de forţa necesară pentru a înfrunta dominaţia de secole
a civilizaţiei occidentale.
“Defectul axiomatic” al teoriei lui Huntington, spune Maliţa, constă în “confuzia dintre cultură
şi civilizaţie”, de unde decurg alte concluzii eronate: teza privind pluralismul civilizaţiilor
(Huntington consideră că epoca actuală este una “multicivilizaţională”), conflictul civilizaţiilor
(în locul conflictelor cultural-identitare) şi neglijarea proceselor de integrare regionale.

4. Mehedinţi. Cultura şi civilizaţia ca doi poli ai existenţei umane.

Munca (activitatea fundamentală a omului de a transforma mediul natural şi social de viaţă în
funcţi de anumite scopuri) are rolul determinant în procesul de antropogeneză şi în întreaga
existenţă umană. Ea are un caracter dublu, material şi sufletesc, din care izvorăsc două categorii
de fapte – culturale şi ale civilizaţiei. Cele două dimensiuni formează o unitatate a contrariilor,
aflate în raport de simultaneitate şi interdependenţă. (Respinge teoria lui Spengler a opoziţiei
dintre cultură şi civilizaţie ca două faze distincte, succesive, în istoria popoarelor.)

Civilizaţia este pentru Mehedinţi “suma tuturor descoperirilor tehnice care au înlesnit omului
adaptarea sa la mediul fizic”, iar cultura “suma tuturor creaţiilor sufleteşti (intelectuale, etice şi
estetice) care înlesnesc adaptarea individului la mediu social”

Civilizaţia se măsoară pe coordonata tehnică, prin nr, calitatea şi originalitatea uneltelor, priveşte
lumea materială. Cultura se măsoara pe coordonata creaţiilor psihice, prin nr, calitatea şi
originalitea creaţiilor sufleteşti.

Elementul comun al celor două dimensiuni îngemănate ale realităţii umane este “adaptarea”, în
sens ecologic şi larg antropologic. De la adaptare se ajunge la creaţie, adică la descoperiri care
depăşesc sensul de răspunsuri strict adaptative. Arta e chitesenţa culturii, cea mai elocventă
expresie a creativităţii umane.

Civilizaţia şi cultura pot avea evoluţii relativ independente, a.î. o stare de civilizaţie modestă se
poate asocia cu o foarte bogată cultură. Orice populaţie, oricât de ‘primitivă’, dispune de un
minimum cultural şi civilizaţional cu care se adaptează la provocările mediului.
5.Blaga şi distincţia ontologică dintre cultură şi civilizaţie
potrivit lui Blaga, existenţa umană se desfăşoară concomitent în două orizonturi şi în două
moduri fundamentale:
– existenţa în orizontul imediat al lumii sensibile

– existenţa în orizontul misterului

Este vorba de o dualitate de ordin ontologic, care reprezintă pentru Blaga temeiul distincţiei
dintre cultură şi civilizaţie.

Funcţia civilizaţiei este aceea de autoconservare şi de producere a securităţii materiale, în vreme

ce funcţia culturii este aceea de revelare a misterului existenţei prin mijloace metaforice.

Cultura reprezintă modul specific de existenţă umană, un univers creat de el însuşi prin care
tălmăceşte simbolic lumea. Cultura e mecanismul creator care l-a umanizat şi l-a condus pe om
la actuala dezvoltare.

Cultura are concomitent aspect revelatoriu (metaforic) şi stilistic, pe când civilizaţia nu are
caracter revelatoriu, dar poate avea caracter stilistic, unul derivat, ca reflex al culturii în planul
înfăpuirilor practice, cu rost instrumental.

Arta poate fi considerată un model al culturii, iar tehnica un factor central al civilizaţiei.

Cei doi poli ai umanităţii – producţia şi creaţia, civilizaţia şi cultura – exprimă cele două
tendinţe structurale ale istoriei umane, unitatea şi diversitatea. Culturile sunt nucleul
identităţilor, civilizaţia este terenul convergenţelor.
6. Vianu. Cultură şi civilzaţie, valori şi bunuri
Între cultură şi civilizaţie ar exista doar o distincţie funcţională, nu de natură: “civilizaţia nu
este, de fapt, decât o cultură definită prin sfera ei, o cultură socială parţială, din punctul de
vedere al unei singure valori, şi anume din punctul de vedere al valorii
tehnicoeconomice… Civilizaţia ar fi deci o cultură afectată exclusiv ţintelor tehnico-
economice…”
Distincţia cultură individuală-cultură socială, cultură parţială-cultură totală: Vianu distinge între
cultura individuală şi cultura sociale, care pot fi parţiale sau totale. Prin cultură parţială, Vianu
înţelege concentrarea unei societăţi sau individ pe un singur tip de valori, care privilegiază o
culutră profesională. Prin cultură totală, Vianu înţelege cultivarea şi trăirea în plan afectiv a
tuturor valorilor umane, în diversitatea lor contrastantă. (Cultura totală nu trebuie confundată cu
aceea generală. Cultura generală reprezintă un ansamblu de cunoştinţe din diverse domenii care
nu sunt în chip necesar trăite afectiv.)

Civilizaţia este realizarea valorilor culturale în bunuri materiale, menite să amelioreze condiţia
umană. El critică viziunile care condamnă civilizaţia şi o opun culturii. În acelaşi timp, el ne
invită să nu exagerăm valorile tehnico-materiale, care trebuie gândite în acord cu celelalte valori
şi scopuri umane.