See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/294847695

REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST.

EXEMPLUL MUNICIPIULULUI IAȘI

Chapter · November 2015

CITATIONS READS

0 404

1 author:

Lucian Rosu
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
17 PUBLICATIONS   21 CITATIONS   

SEE PROFILE

All content following this page was uploaded by Lucian Rosu on 17 February 2016.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRNSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 1

REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI

POST-SOCIALIST. EXEMPLUL MUNICIPIULULUI IAȘI

Lucian ROȘU

1. INTRODUCERE

Reziliența reprezintă un concept introdus recent în cercetările științifice

specifice analizei geografice, chiar dacă anumite componente (diversitatea,
redundanța, modularitatea, senzitivitatea, capacitatea de adaptare sau de integrare) ori
termeni adiacenți (vulnerabilitate, risc, expunere) sunt bine înrădăcinați în literatura
de specialitate a multor discipline. Abordarea este pretabilă în cazul sistemelor
naturale (la origine provenind din biologie, de altfel), acolo unde schimbarea este un
proces omniprezent (Drăgan, 2011), reziliența putând fi definită ca fiind „capacitatea
unui sistem de a răspunde la perturbații sau disturbanțe ce includ evenimente
stocastice (incendii, inundații, furtuni, despădurii și altele)”. O abordare mai
complexa a conceptului rezilienței, din perspectiva teoriei sistemelor o definește
drept: „cantitatea de schimbare pe care sistemul o poate absorbi continuând să se
mențină în interiorul aceleași stări (domeniu de atracție), gradul de auto-organizare
de care sistemul este capabil și abilitatea sistemului de a-și construi și îmbunătăți
capacitatea de învățare și adaptare”(Quinlan, 2003).
Abordarea conceptului, inițial concentrată spre problematica sistemelor
naturale, a fost realizată și aplicată mult mai târziu (Levin, 1998) și în științele socio-
umane, devenind astfel parte a cercetărilor umaniste. Preluarea acestui concept de
către geografia umană oferă o gamă largă de definiții și interpretări care au oferit o
imagine mai clară conceptului, mai ales în studiile regionale și de planificare
teritorială (Martin, 2012). Astfel, una din definițiile cele mai utilizate în literatura de
specialitate este următoarea: abilitatea unei economii regionale de a opune rezistență,
absorbi sau trece peste un șoc economic extern regiunii (Simmie și Martin, 2010).
Translarea conceptului spre domeniul planificării urbane a fost una naturală,
astfel încât, în momentul de față, conceptul de reziliență urbană este des utilizat, atât
în literatura de specialitate, cât și în discursurile factorilor de decizie. Inițial apărut ca
o preluare a definiției din domeniul științelor naturale (capacitatea de a răspunde și
de a se recupera în urma unor amenințări sau atacuri cu un minimum de prejudiciu
asupra sănătății, economiei sau securității orașului – Wilbanks, 2007), cu precădere
având ca puncte de plecare amenințările teroriste, schimbările climatice,
vulnerabilitățile sau riscurile la care se supun/sunt supuse orașele, treptat conceptul a
fost dus la un alt nivel, iar acum are o gamă largă de accepțiuni și moduri de abordare.
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 2

Din acest punct de vedere, cele mai multe cercetări evidențiază legătura care există
între morfologia urbană, planificarea urbană și suportul ecologic. Cert este că,
schimbările din ultimele secole au produs o avalanșă de modificări ale mediului
urban, ajungându-se la incertitudinea care planează asupra înțelegerii acestui proces
dar mai ales asupra consecințelor deciziilor luate (Ernstson et al., 2010). Acest lucru
se traduce prin faptul că planificarea spațiului urban pentru un viitor predictibil nu
este suficientă, iar uneori poate fi distructivă.
Așadar, paradigma rezilienței urbane face parte din încercările academice de a
evalua abilitatea unui oraș în contextul transformării structurilor economice, sociale
și politice impuse de exigențele unui viitor tot mai incert și impredictibil (Pelling,
2003). Cu toate acestea, această stare de lucruri rareori a fost discutată în contextul
vieții cotidiene și a transformărilor constante ale mediului urban, situație care stă la
baza unei delimitări conceptuale neclare (Gallopín, 2006). Într-adevăr, reziliența
urbană este văzută ca o componentă a evaluării riscului și a vulnerabilităților (privită
din perspectiva instituțională a structurilor de guvernanță socială pe diferite sectoare
de activitate) și prin prisma transformărilor mediului urban. Toate aceste elemente
necesită o înțelegere a interacțiunilor manifestate în interiorul orașelor.
Din punct de vedere conceptual, reziliența urbană poate fi definită, în mod
general, ca „abilitatea unui oraș sau a unui sistem urban de a se opune șocurilor sau
atacurilor succesive de orice natură” (Agudelo-Vera et al., 2012). Datorită
complexității funcțiilor sistemului urban, mai potrivită pare următoarea definiție:
„Gradul în care orașele sunt capabile de a tolera modificări înainte de se reorganiza
în jurul unui noi set de structuri și procese (…), o societate flexibilă și capabilă să se
adapteze în fața incertitudinii fiind, de asemenea, capabilă să valorifice oportunitățile
viitoare” (Resilience Alliance, 2007). Această definiție schimbă premisele inițiale ale
conceptului, astfel încât nu este obligatoriu ca un sistem să revină la starea inițială
sau una de echilibru, ci mai degrabă că el are posibilitatea de a se adapta și transforma
într-o stare care îi va permite să funcționeze optim și să supraviețuiască în condițiile
unor schimbări viitoare (Folke et al., 2010). Un cercetător sau un specialist în
domeniu, în momentul în care dorește să utilizeze termenului este obligat să clarifice
limitele conceptului, pentru o mai bună diagnoză a rezilienței urbane. Întrebarea
esențială rămâne „Reziliența cui ? Față de ce?” (Carpenter et al., 2001), dar alte
limite precum cele de natură spațială și temporală necesită o clarificare
corespunzătoare.
Lipsa unui suport empiric la nivel micro-scalar pentru a explica matricea
teoretică a conceptului de reziliență urbană (Figura 1) a devenit evidentă în contextul
trecerii dinspre abordarea conceptuală spre valențele aplicative oferite de contextul
geografic al unui areal oarecare supus schimbărilor structurale puternice în ultimii
ani.
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 3

Figura 1. Componentele rezilienței urbane (Sursa: Resilience Alliance, 2007)

În această situație se regăsește și majoritatea orașelor post-comuniste din

Europa de Est și Centrală, din acest punct de vedere, ele fiind exemplele cele mai
concludente (transformări și orientări ale societății și economiei planificate către o
democrație parlamentară, cu economie liberală). În contextul unui proces de
restructurare care a fost asociat cu șocuri politice majore și reforme economice, aceste
state oferă spațiul ideal pentru studiul modalității în care orașul post-comunist a reușit
să își revină și să se alinieze noii ideologii, deja încetățenită, și cu manifestări vizibile
îndelungate în Vestul Europei.
Lucrarea de față își propune, așadar, să evidențieze o serie de relații care există
între reziliența urbană și schimbările spațiului construit apărute în orașul post-
comunist. Pentru a contura obiectivele acestei cercetări și spațiul de lucru propus, se
dorește explorarea intervențiilor istorice în interiorul spațiului construit, analiza
practicilor socio-economice și, mai ales, evidențierea mutațiilor socio-spațiale din
interiorul acestuia, cu o particularizare asupra centrului istoric al municipiului Iași,
acolo unde remodelarea spațiului urban a fost semnificativă (comparativ cu alte
centre urbane cu tradiție).
Câteva dintre caracteristicile comune ale orașelor post-comuniste creează
premisele unui model urban autonom:
- orașele care au experimentat regimul comunist au o densitate ridicată
(indiferent că vorbim de densitatea populației urbană sau de densitatea
clădirilor), fiind planificate pentru a fi orașe compacte, cu limite urbane bine
definite (Tammaru, 2001), detașându-se de modelul vest-european (care a
experimentat mai degrabă fenomenul de periurbanizare și extindere pe
orizontală);
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 4

- utilizarea haotică a spațiului construit, cu apariția de clădiri înalte (crearea

cartierelor-dormitor) și spații civic-administrative de dimensiuni mari (parcuri
sau piațete slab amenajate amplasate în mijlocul cartierelor), asigurând cadrul
activităților recreative esențiale pentru cea mai mare parte a locuitorilor;
- absența facilităților de bază specifice unui oraș modern, lipsa diversității și
imposibilitatea de a alege ca și prezența masivă a cartierelor-dormitor și a
zonelor industriale;
- desfășurarea pe un spațiu restrâns a activităților economice private,
comerțului și a altor servicii, acestea fiind abia vizibile în peisajul economic
al spațiului urban.
Aplicarea conceptului de reziliență urbană la orașul post-comunist poate avea
ca punct de plecare asemănarea acestuia cu un sistem urban care se expune constant
(atât intern cât și extern) la schimbări (economice, politice, transformări urbane).
Pentru a deveni reziliente, orașele trebuie să se adapteze imperativului
competitivității urbane, manifestat la scară regională/internațională. Din acest punct
de vedere, orașele din Estul Europei au fost și sunt supuse la o serie de provocări
complexe, având parte de schimbări structurale de mare amploare, globalizarea fiind
factorul determinant care a condus la aceste transformări urbane ireversibile. Peisajul
urban structurat în perioada comunistă este supus intens schimbărilor și
transformărilor, fiind ajustat de tranziția multiplă (politică, culturală, economică și
socială) către economia de piață (Sỳkora, 2009). Totuși, relictele comuniste sunt
vizibile, reorganizarea peisajului urban fiind departe de a fi completă. Tranziția post-
comunistă este considerată a fi un set de procese sociale și urbanistice care includ
transformări în organizarea urbană a spațiului construit, în utilizarea spațiului urban
precum și apariția segregării sociale (Sykora și Bouzarovski, 2012). Mai mult decât
atât, spațiul urban construit este mai rezistent la schimbări decât procesele economice
sau sociale (în absența unor evenimente distructive) (Hirt, 2006), schimbările fiind
greu de observat de la un an la altul, dar remarcabile pentru o perioadă lungă de timp
(25 de ani).
În ultimele decenii, cercetările academice care au avut în prim plan orașele
post-comuniste au devenit din ce în ce mai frecvente, nefiind deloc surprinzător că
schimbările profunde la care au fost supuse acestea au suscitat un interes major.
Astfel, contribuțiile științifice pot fi încadrate în 3 categorii distincte (deseori
întrepătrunse):
- Administrarea și guvernanța urbană;
- Problemele și procesele sociale;
- Schimbările apărute în morfologia urbană.
Din punctul de vedere al fluxului științific referitor la transformările orașului
post-comunist, este foarte discutabilă concentrarea unui număr foarte mare de
cercetări asupra problematicii orașelor din primul palier ierarhic (orașele-capitală de
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 5

cele mai multe ori). Aceste orașe sunt, cu siguranță, reprezentative pentru cadrul
regional și european (studiile fiind justificate prin rolul cheie pe care îl joacă în
sistemele urbane), dar, pe de altă parte, aceste orașe (aparținând deseori unor sisteme
urbane monocefale) constituie o excepție în interiorul sistemului urban, având
structuri, morfologii și comportamente urbane distincte față de orașele din palierele
inferioare. Pe de altă parte, orașele care fac parte din palierul urban secundar
(Parkinson et al., 2012) sunt cele care concentrează cea mai mare parte a populației
din mediul urban în Europa Centrală și de Est. De asemenea, sunt și orașele care se
aseamănă cel mai mult din punctul de vedere al elementelor specifice tranziției post-
comuniste. În privința acestor aspecte, nevoia de cunoaștere a transformărilor la care
au fost supuse este mult mai importantă decât pentru orașele-capitală. Din acest punct
de vedere, mediul academic face pași timizi pentru a cerceta spațiul urban al acestor
orașe de dimensiuni medii, cele mai reprezentative pentru locuitorul tipic al spațiului
urban post-comunist.
Astfel, demersul care urmează are ca studiu de caz spațiul urban al Municipiul
Iași, oraș localizat în nord-estul României, unul din primele patru orașe ale țării ca
dimensiuni demografice – 290 422 locuitori („Rezultate | Recensământ 2011”, 2015),
sau 357 192 locuitori (INS, Baza de date Tempo-Online, 2015). Acest oraș, aflat într-
o tranziție post-comunistă evidentă (asemenea majorității orașelor din interfața estică
a Uniunii Europene), a fost puternic modelat de evenimentele politice, în special de
cele din ultimii 50 de ani.

2. ETAPE ÎN EVOLUȚIA URBANISTICĂ A MUNICIPIULUI IAȘI

Pentru a observa și identifica transformările spațiului construit, o scurtă

descriere a evoluției istorice a orașului este necesară.
Prima atestare documentară certă a orașului datează din anul 1408. Poziția sa
actuală este condiționată factorii geografici: existența unui contact geomorfologic,
prezența râului Bahlui și a teraselor acestuia, intersecția unor mari rute comerciale,
favorabilitatea și pretabilitatea solului pentru agricultură (Ungureanu, 1977).
Dezvoltarea rapidă a orașului până la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o perioadă
tumultoasă pe plan regional (și chiar european) s-a datorat intersecției a două mari
rute comerciale, situație care a facilitat inițial procesul de urbanizare, prin apariția
unor funcții tipice pentru perioada medievală (prezența unei vămi în 1408, existența
unei curți domnești în 1434). Din primele secole de dezvoltare urbană se păstrează o
serie de construcții, multe cu funcție religioase (Biserica Armeană, Biserica Sfântul
Nicolae Domnesc, Mănăstirea Golia, Mănăstirea Trei Ierarhi, Sinagoga Mare, Casa
Dosoftei etc.), cu un rol deosebit în creionarea peisajului urban.
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 6

Odată cu acordarea statutului de capitală (1564), importanța sa crește

semnificativ, populația sporind substanțial între 1564 și 1770 (cu 233%) ca și
suprafața (cu 531%) (conform surselor prelucrate de Stoleriu, 2008). Restricțiile
manifestate în evoluția orașului au fost mai degrabă impuse de favorabilitatea
cadrului natural, care a imprimat o tendință de extindere tentaculară, plecând de la
nucleul axat pe amplele terase ale Bahluiului, unde se întâlneau și axele de
comunicație (Figura 2). Pe de altă parte, datorită instabilității politice accentuate din
acele timpuri (invazii, războaie, incendii, foamete, răscoale) centrul orașului a fost
într-o modificare continuă, fiind ajustat de fiecare dată când un eveniment important
avea loc (incendiu, război, inundații). Aceasta explică slaba conservare a unor
ansambluri urbanistice distincte, cu excepția câtorva relicte, de regulă impunându-se
stilul arhitectonic al perioadelor mai recente (secolele XIX-XX).
Începând cu secolul al XVIII-lea, orașul și-a impus statutul de principal centru
politic, cultural și economic al principatului, fapt fundamentul pentru apariția orașului
modern. Inserția unor facilități moderne (spitale, școli, aducțiuni cu apă), apariția
breslelor meșteșugărești și intensificarea activităților comerciale (interne și externe),
în paralel cu creșterea demografică și extinderea spațială l-au transformat în cel mai
important centru urban Moldovei istorice (Barbu și Ungureanu, 1987). La începutul
secolului XIX, contextul politic (ocupația austriacă a Bucovinei, anexarea Basarabiei
de către Rusia țaristă) nu a fost de natură să modifice semnificativ importanța
orașului, aria sa de polarizare devenind tot mai largă. Pe de altă parte, structura internă
a fost profund marcată de transformarea orașului într-un centru cultural și universitar,
după pierderea statutului de capitală în 1862. S-au pus astfel bazele statutului la care
aspiră orașul – acela de capitală culturală a României, prin prezența multor instituții
de importanță națională sau regională (religioase, administrative, culturale etc.).
Secolul al XIX-lea a reprezentat perioada cea mai importantă din punctul de
vedere a dezvoltării orașului modern. Dacă în prima parte a acestei perioade se
reconfirmă atractivitatea orașului (imigrarea masivă a evreilor la începutul secolului,
stabilirea în număr mare de „sudiți” italieni, germani, francezi etc., rapid asimilați, în
cea de-a doua jumătate a secolului XIX apar și evoluții negative, cu efect pe termen
lung. Printre acestea putem enumera: emigrarea progresivă a evreilor, marginalizarea
orașului în cadrul sistemului urban românesc, tot mai centrat în jurul capitalei
naționale, dar mai ales consecințele celor două războaie mondiale care au condus la
distrugerea masivă a spațiului construit.
Impunerea sistemului politico-economic centralizat și emergența planificării
comuniste, în perioada postbelică, reprezintă un punct de cotitură pentru orașul
actual, cu efecte profunde, vizibile, dificil de adaptat conform exigențelor actuale.
Centrul istoric, modificat profund (cu stilul arhitectural specific unei societăți
totalitare) sau aflat parțial într-o avansată fază de degradare, este martorul cel mai
fidel al acestor transformări. Arhitectura specifică regimului totalitar a invadat cea
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 7

mai mare parte a orașului, în detrimentul clădirilor de patrimoniu sau al cartierelor

tradiționale. Inserția planificării urbane comuniste pe toate palierele spațiului urban a
schimbat structura și funcționalitatea internă a orașului. Centrul istoric își pierde din
importanță (demolarea multor clădiri de patrimoniu, naționalizarea și ocuparea unor
ansambluri urbanistice tradiționale de către grupuri sociale vulnerabile), în favoarea
cartierelor noi (de tip dormitor cel mai adesea), care deplasează în această direcție
centrul puterii comuniste (cea mai mare parte a populației fiind localizată aici).

Figura 2. Evoluția teritorială a Municipiului Iași (După Stoleriu, 2008)

Concepția specifică planificării urbane comuniste a jucat un rol important în

degradarea fizică și socială a centrului istoric. Demolarea unor clădiri simbol,
construirea în locul lor a unor clădiri încărcate cu simbolistică și reprezentare politică
(Casa de cultură a studenților, Casa Pătrată, Hotel Unirea etc.) precum și lucrările de
remodelare urbană (lărgirea și geometrizarea Pieței Unirii, regularizarea traseului
unor străzi, utilizarea în exces a pietrei cubice, construcția unor axe rutiere de mare
anvergură, necesare manifestărilor specifice regimului), au contribuit la
transformarea aproape completă a spațiului construit moștenit (în pofida distrugerilor
din timpul războiului).
Perioada post-comunistă (începând cu anul 1990) a dus la o tranziție lentă spre
o societate axată pe principiile economiei de piață, pentru care noțiuni precum
accesibilitatea, proximitatea, creșterea calității vieții sunt capitale (Stoleriu, 2008). În
timp ce extinderea spațiului periurban se manifestă ca un proces natural (datorat
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 8

creșterii mobilității rezidențiale), reconversia moștenirii din perioada comunistă

reprezintă un proces foarte greoi dar, în același timp, pare a recupera din avantajele
pierdute. Reziliența orașului față de modificările profunde operate de către regimul
totalitar oferă perspective și implicații pe termen lung. Administrarea rezilientă
întărește capacitatea orașului de a se adapta la schimbări prin funcții noi, inovative,
dar, de asemenea, creează oportunități pentru apariția și dezvoltarea unor modele
funcționale absente anterior. Dezvoltarea orașului ca hub de IT este, poate, principala
transformare și adaptare a orașului la dinamica globală în ultimii 25 de ani.

3. SPAȚIUL CONSTRUIT AL MUNICIPIULUI IAȘI –

SCURTĂ RADIOGRAFIE A PREZENTULUI

Imaginea de ansamblu pe care o avem cu toții asupra municipiului Iași este, de

fapt, un rezultat al transformărilor la care a fost supus orașul în ultimele cinci secole,
fiecare perioadă punându-și amprenta asupra structurii urbane pe care o etalează
orașul în momentul de față. Spațiul construit prezintă o serie de condiții specifice care
determină o serie de probleme în funcționarea sistemică, dar lasă loc unei serii de
soluții pentru un viitor durabil. Totuși, moștenirea cea mai vizibilă este dată de
inserția clădirilor în stilul arhitectural specific perioadei totalitare. De fapt, apariția
cartierelor-dormitor (în care este concentrată încă aproximativ 80% din populația
orașului Iași) este principalul și cel mai vizibil agent al funcționării interne a orașului.
Impunerea unor limite stricte spațiului construit (intravilan), suprapopularea și
inducerea impresiei de urbanizare forțată precum și amplasarea unor grandioase zone
industriale au determinat construcția unei noi imagini de marcă a orașului considerat
cândva capitala culturală a României.
Principala transformare a fost, așa cum a fost subliniat deja, reprezentată de
construcția cartierelor-dormitor, imaginate pentru populația nou-venită în oraș
(angajată în fabricile gigant ale orașului). Astfel, zona central-sudică a orașului
(Figura 3) a fost într-o reconstrucție intensă (începând cu anii 1960), apariția peste
noapte a unor noi ansambluri rezidențiale colective (într-un interval de circa 15 ani)
ducând la o transformare defectuoasă a orașului și la organizarea spațială bazată pe
principiile planificării comuniste. Densitatea ridicată a populației alături de apariția
fluxurilor cotidiene unidirecționale și trasarea politicilor locale la nivel național au
dus la crearea a ceea ce numim astăzi orașul post-comunist.
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 9

Figura 3. Inserția planificării comuniste în cadrul Municipiului Iași (Sursa: autorul)

Schimbările asupra spațiului construit sunt vizibile, dar adaptarea la sistemul

economiei de piață este mult mai greu de realizat în planul peisajului urban. Câteva
din transformările vizibile din perioada de tranziție sunt următoarele:
a. Declinul industriei și apariția, într-o primă fază, a zonelor industriale
dezafectate (brownfield) urmată de reconversia acestora în spații destinate
comerțului cu amănuntul (retail). Cartierele industriale și-au diminuat
continuu capacitatea de producție, lăsând să se extindă spațiile dezafectate.
Modul în care acestea au fost trecute în altă categorie de utilizare ține foarte
mult de specificul guvernanței urbane și sprijinirea politicilor de
reconversie. În momentul de față multe dintre aceste areale sunt într-un
avansat proces de degradare (Fabrica de Țigarete, Fortus, Țesătura), dar
presiunea imobiliară puternică impune un interes economic major pentru
aceste spații. Tocmai din acest motiv, valorificarea acestor vaste spații prin
crearea de noi structuri funcționale, pliate pe contextul actual și corelate cu
organizarea internă a orașului poate deveni o adaptare eficientă la economia
de piață.
b. Presiunea demografică din cartierele-dormitor a condus la apariția
fenomenului invers, de despresurare demografică și, odată cu creșterea
mobilității rezidențiale, la apariția și dezvoltarea rapidă (de cele mai multe
ori necontrolată) a zonelor rezidențiale periurbane. Modificările asupra
spațiului urban sunt vizibile din punct de vedere morfologic la exteriorul
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 10

intravilanului (limita cartierelor rezidențiale), dar din punct de vedere social

devin tot mai importante (creșterea spațiului locativ, ameliorarea calității
vieții etc.).
c. Poate cea mai importantă adaptare a orașului la cerințele impuse de sistemul
economiei de piață este diversificarea activităților economice, formarea și
conturarea clasei de mijloc, cu activități din zona sectorului terțiar care au
dus la schimbarea (greoaie) a identității urbane a cartierelor comuniste.
Apariția centrelor de cartier (aglomerări economice) și impunerea
principiilor economiei libere (accesibilitate, centralitate, proximitate etc.) au
dus la transformarea orașului monocentric, bazat pe activități culturale într-
un oraș polinuclear, cu un centru de afaceri și birouri care tinde să reprezinte
inima orașului precum și dezvoltarea unor centre administrative sau
comerciale de cartier care diminuează polarizarea centrală a acestor
activități.
d. Schimbarea stilului de viață reprezintă o altă adaptare și transformare a
contextului comunist. Totuși, unele dintre experiențele negative ale orașului
vestic au fost preluate (dependență auto, consumism excesiv) pe când altele
(lupta pentru schimbările climatice, inițiativa civică, spiritul antreprenorial )
se manifestă cu timiditate.
În ultimii 25 de ani schimbările prin care a trecut orașul au fost foarte ample,
condițiile impuse de economia neoliberală accelerând anumite procese (excluziunea
și dezafilierea socială, sărăcia etc.) ceea ce a creat o serie nouă de vulnerabilități,
asumate, dar încă insuficient controlate. În cadrul acestor faze pe care orașul le-a
experimentat pot fi identificate etapele modelului ciclurilor de adaptare, Iașii aflându-
se în momentul de față în plin proces de reorganizare urbană (după ce a cunoscut
procesele de creștere rapidă, conservare și colaps relativ). Și dacă procesul de
reabilitare a imaginii orașului va avea succes, atunci atractivitatea urbană va
determina trecerea spre alt ciclu de adaptare, respectiv procesul de creștere durabilă.

4. STUDIU DE CAZ ASUPRA CENTRULUI VECHI AL

MUNICIPIULUI IAȘI

Dacă transformările din perioada comunistă au fost mai bine evidențiate în

cartierele-dormitor, totuși, municipiul Iași este, din păcate, și un exemplu negativ al
transformărilor spațiului construit din centrul orașului. Mare parte a centrelor din
orașele din Europa Centrală și de Est au avut aceeași soartă (Brno, Ostrava, Katowice,
Plovdiv, Novi Sad, sunt doar câteva exemple), doar unele orașe au reușit să păstreze
relativ intact centrul istoric (Cracovia, Cluj-Napoca, Timișoara etc.), ce-i drept în
contextul unor efecte mai puțin dramatice ca urmare a ultimei conflagrații mondiale.
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 11

Intervenția comunistă asupra centrului vechi al Iașilor (cu precădere după cutremurul
din 1977) a generat un amestec eterogen de clădiri vechi, abia vizibile, dominate de
clădirile cu arhitectură tipic comunistă (Figura 4), oferind o imagine mai degrabă
dezagreabilă. Prezența clădirilor monument istoric (biserici și mănăstiri din secolele
XV-XVIII de ex.) alături de construcțiile rigide specifice perioadei comunistă) sau de
clădirile din sticlă și oțel fără personalitate arhitecturală autentică (apărute în ultimii
20 de ani), dar cu eficiență ridicată a spațiului util, creează adesea o imagine de kitsch
urban.
În mod logic, tranziția la care este supus un centru istoric debutează cu declinul
funcției rezidențiale și emergența funcțiilor terțiare (bancare, comerciale). Nu este și
cazul centrului vechi al Municipiului Iași, acolo unde sunt concentrați pe un spațiu
relativ restrâns mai mult de 10 000 de locuitori, cu valori ale densității populației
comparabile cu cele din cartierele de tip dormitor. Repartiția spațială a populației din
interiorul centrului este haotică, cu concentrări mari în ansamblurile de tip blocuri cu
zece etaje. Acest model este evident o consecință a planificării centralizate, decizia
de amplasare a acestor construcții fiind luată la nivel politic (Benedek, 2006). De fapt,
35% din clădirile centrului vechi sunt blocuri colective construite imediat după
cutremurul din 1977, iar alte 20% dintre clădiri reprezintă construcții rezidențiale
individuale, apărute în lipsa unor reglementări legislative privind conservarea
arhitecturii centrului vechi. Reprezentativitatea clădirilor simbol este una redusă (6%
clădiri monument de interes național și 20% monumente de interes local), cele mai
frecvente fiind monumentele religioase, demonstrând atașamentul locuitorilor față de
religie, rolul cultural-spiritual, dar și contextul istoric specific.
Centrul istoric al Municipiului Iași (Figura 4) prezintă așadar o structură urbană
eterogenă în principal datorită politicilor de planificare centralizată. Efectul imediat
s-a concretizat în ștergerea identității urbane anterioare dar tranziția post-comunistă
contribuie la recrearea unei noi identități, prin emergența proiectelor urbanistice
majore și prin redescoperirea energiei interne care creează imaginea de ansamblu a
unui oraș modern.
Tranziția a adus modificări substanțiale în centrul istoric prin reorganizarea în
jurul altor necesități, altor seturi de reguli și unor procese care demonstrează reziliența
orașului ca și dezvoltarea oportunităților pentru un viitor mai puțin vulnerabil.
Emergența ansamblului urbanistic Palas a recreat astfel parțial identitatea urbană a
Municipiului Iași, conturând un stil de viață centrat în jurul activităților specifice
orașului modern și demonstrând flexibilitatea planificării strategice a orașului,
devenit tot mai rezilient, continuând cu succes schimbările și tranziția post-
comunistă.
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 12

Figura 4. Inserția planificării comuniste în spațiul construit al centrului vechi al

Municipiului Iași

Încercările tardive de a aplica un plan de reconstrucție urbană au condus la

derularea unor proiecte menite să valorizeze cele câteva clădiri simbol ale orașului.
Amenajarea unui spațiu pietonal de-a lungul axei culturale Palatul Culturii – Piața
Unirii, refacerea Străzii Lăpușneanu sau finalizarea reabilitării Teatrului Național
reprezintă câteva realizări notabile în schimbarea imaginii centrului vechi. Totuși,
lipsa unei strategii pe termen lung împreună cu tergiversarea finalizării PUG-ului
reprezintă în continuare impedimente majore în impunerea unui mediu urban mai
rezilient.
Pe de altă parte, prezența unor grupuri informale care formează o societate
civică tot mai activă și mai puternică, absolut necesară unui oraș de talia Iașilor oferă
perspective pentru antrenarea locuitorilor în activități menite să creeze o imagine de
marcă benefică. Astfel, daca greutatea imaginii de marcă a centrului vechi ar bascula
de la prezența unor clădiri simbol (lipsite de animație urbană) la activități și festivaluri
urbane menită să aducă locuitorii și societatea civică mai aproape de orașul în care
locuiesc, atunci interacțiunea dintre factorii de decizie și societatea civilă ar fi mai
puternică și ar contura într-o mai mare măsură dimensiunea rezilienței necesare
orașului.

5. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Într-un context urban în care schimbările sunt datorate condițiilor politice și

economice (mai puțin celor tehnologice sau culturale), orașul Iași este într-un proces
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 13

de schimbări interne permanente, cu apariția de noi forme și funcții, concentrarea și

gruparea activităților, etc. Procesele sociale, manifestate diferențiat din perspectivă
scalară spațio-temporală modifică aceste transformări urbane, de la nivelul alegerilor
individuale la structurile de mari dimensiuni, toate cu efecte asupra întregului sistem
urban. Cu siguranță relația dintre recuperare, adaptare și transformare este una non-
lineară iar experiențele intervențiilor politice de-a lungul timpului demonstrează
nevoia de a crea un mediu flexibil pentru a stimula abilitatea orașului de a se adapta
altor șocuri (im)previzibile.
Reziliența este prezentată frecvent ca o reacție împotriva riscului, creatoare a
unei serii de tensiuni pentru factorii de decizie, mediul politic și practicienii din
domeniul planificării urbane, mai ales în condițiile în care cei din urmă au ca obligație
realizarea unor planuri concrete și cuantificabile ale rezilienței (Beilin și Wilkinson,
2015). Această situație este generată de preocuparea tot mai intensă a societății pentru
fenomenele de risc și de nevoia de control a elementelor evoluției urbane.
Cuantificarea riscului aduce viitorul orașului în prezent făcându-l predictibil,
guvernabil și mai facil de planificat.
Administrația locală, întregul sistem de decizii face eforturi pentru a adapta
orașul la diferite procese globale cu impact major asupra orașului. Totuși, aceste
eforturi sunt strâns legate de elemente care țin de particularitățile geografice (poziția
marginală a Iașilor în contextul Uniunii Europene), de evoluțiile economice (efectele
crizei jucând un rol important) precum și alte schimbări creatoare de probleme sociale
specifice perioadei actuale (excluziune socială, sărăcie, gentrificare, etc.). Aceste
provocări dau măsura abilității factorilor de decizie și a planificatorilor de a
întrevedea alte situații asemănătoare, de a reacționa rapid și de a elimina alte
probleme care pot apărea, fiind de fapt o balanță între politicile de planificare și
impactul problemelor specifice orașului.
Așadar, planificarea urbană joacă rolul esențial în transformarea municipiului
Iași într-un oraș rezilient. Contextul istoric și politic al ultimelor decenii a demonstrat
că forțele transformatoare ale orașului pot fi devastatoare, iar schimbările și revenirea
la o stare de normalitate este un proces practic imposibil, cu repercusiuni grave asupra
spațiului urban. Gândirea rezilientă însă, alături de planificarea strategică și
asigurarea unei morfologiii urbane adecvate contextului geografic sunt absolut
necesare pentru adaptarea durabilă (Jabareen, 2013). Spațiile urbane adaptabile și
gândirea flexibilă a întregului aparat decizional indică abilitatea și posibilitatea de a
face față schimbărilor fără pierderea identității inițiale.
În concluzie, reziliența urbană trebuie văzută nu ca o formă de supraviețuire în
fața schimbărilor, ci mai degrabă ca o modalitate de transformare a amenințărilor într-
un avantaj printr-o politică de planificare flexibilă și adaptată la nevoile curente ale
orașului. Transformarea graduală a structurilor sistemului urban (stil de viață,
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 14

infrastructură, spațiu construit sau centre de afaceri) trebuie stimulată pentru a obține
durabilitate și pentru a face față provocărilor viitoare.

MULȚUMIRI
Această lucrare a fost elaborată și publicată sub auspiciile Institutului de Cercetare a
Calității Vieții, Academia Română ca parte a proiectului co-finanțat de Uniunea Europeană
prin Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 în cadrul
proiectului Pluri și interdisciplinaritate în programe doctorale și postdoctorale Cod Proiect
POSDRU/159/1.5/S/141086.

BIBLIOGRAFIE

AGUDELO-VERA C. M., LEDUC W. R. W.A., MELS A. R., RIJNAARTS H. H. M., 2012 -

Harvesting Urban Resources towards More Resilient Cities, Resources, Conservation and
Recycling 64: 3–12.
BARBU N., UNGUREANU AL., 1987 - Geografia Municipiului Iași. Iași: Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza”, Iași.
BEILIN R., WILKINSON C., 2015 - Introduction: Governing for Urban Resilience, Urban Studies
52 (7): 1205–17.
BENEDEK, J., 2015 - Social sustainability in the historical district of Cluj, Social changes and
social sustainability in historical urban centres the case of Central Europe, 147. Accessed
April 19.
CARPENTER S., WALKER B., J. ANDERIES M., ABEL N., 2001 - From Metaphor to
Measurement: Resilience of What to What?, Ecosystems 4 (8): 765–81.
DRĂGAN M., 2011 - Reziliența sistemului regional Munții Apuseni, Teză de doctorat,
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
ERNSTSON H., SANDER E. VAN DER LEUW, CHARLES L. REDMAN, DOUGLAS J. MEFFERT,
GEORGE DAVIS, CHRISTINE ALFSEN, AND THOMAS ELMQVIST, 2010 - Urban
Transitions: On Urban Resilience and Human-Dominated Ecosystems, Ambio 39 (8):
531–45.
FOLKE C., CARPENTER S. R., WALKER B., SCHEFFER M., CHAPIN T., ROCKSTRÖM J., 2010
- Resilience Thinking: Integrating Resilience, Adaptability and Transformability, Ecology
and Society 15 (4): 20.
GALLOPÍN, G. C., 2006 - Linkages between Vulnerability, Resilience, and Adaptive Capacity.”
Global Environmental Change 16 (3): 293–303.
HIRT S., 2006 - Post-Socialist Urban Forms: Notes From Sofia, Urban Geography 27 (5): 464–
88. doi:10.2747/0272-3638.27.5.464.
JABAREEN Y., 2013 - Planning the Resilient City: Concepts and Strategies for Coping with
Climate Change and Environmental Risk, Cities 31: 220–29.
MARTIN R., 2012 - Regional Economic Resilience, Hysteresis and Recessionary Shocks, Journal
of Economic Geography 12 (1): 1–32.
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 15

PARKINSON M., MEEGAN R., KARECHA J., EVANS R., JONES G., SOTARAUTA M.,
RUOKOLAINEN O., ET AL. 2012. “Second-Tier Cities and Territorial Development in
Europe: Performance, Policies and Prospects.” Luxembourg: ESPON.
PELLING M., 2003 - The Vulnerability of Cities: Natural Disasters and Social Resilience.
Earthscan.
QUINLAN A.N., 2003 - Resilience and Adaptive Capacity: Key Components of Sustainable
Social-Ecological Systems, IHDP–UPDATE–Newsletter of the International Human
Dimensions Programme on Global Environmental Change. Edition 2: 2003.
SIMMIE J., MARTIN R., 2010 - The Economic Resilience of Regions: Towards an Evolutionary
Approach, Cambridge Journal of Regions, Economy and Society 3 (1): 27–43.
STOLERIU, O., 2008 - Evoluția uman-geografică și urbanistică a orașului Iași în perioada
postbelică, Terra Nostra, Iași.
SYKORA L., BOUZAROVSKI S., 2012 - Multiple Transformations: Conceptualising the Post-
Communist Urban Transition.” Urban Studies 49 (1): 43–60.
SỲKORA L., 2009 - Post-Socialist Cities, International Encyclopedia of Human Geography 8:
387–95.
TAMMARU T., 2001 - Suburban Growth and Suburbanisation under Central Planning: The Case
of Soviet Estonia, Urban Studies 38 (8): 1341–57.
UNGUREANU, IRINA, 1977 - Rolul Factorilor Antropic in Morfogeneza Actuala a Teritoriului
Municipiului Iași, Analele Univ. AI Cuza din Iași 23 (IIb): 122–24.
WILBANKS, T., 2007 - The Research Component of the Community and Regional Resilience
Initiative (CARRI), Presentation at the Natural Hazards Center, University of Colorado-
Boulder. November 1.
*** RESILIENCE ALLIANCE,. 2007 - Urban Resilience Research Prospectus: A Resilience
Alliance Initiative for Transitioning Urban Systems Towards Sustainable Futures.”
Australia/USA/Sweden: CSIRO/Arizona State University/Stockholm University.
*** REZULTATE | RECENSAMANT 2011., 2015 - Accessed February 25.
http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/.
 REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 16

View publication stats