2015 Banica Muntele REZILIENA 8 11

See
discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.net/publication/321973568
REZILIENȚĂ și TERITORIU
Book · December 2015
CITATIONS READS
0 126
2 authors, including:
Alexandru Banica
Universitatea Alexandru Ioan Cuza
28 PUBLICATIONS 36 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Air quality View project
Peripheralization. The Making of Spatial Dependencies and Social Injustice View project
All content following this page was uploaded by Alexandru Banica on 05 January 2018.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

REZILIENȚĂ ȘI TERITORIU
Operaționalizare conceptuală și perspective metodologice
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Rezilienţă şi teritoriu : operaţionalizare conceptuală şi perspective
metodologice / coord.: Alexandru Bănică, Ionel Muntele. - Iaşi :
Terra Nostra, 2015
ISBN 978-606-623-056-8
I. Bănică, Alexandru (coord.)

II. Muntele, Ionel (coord.)
91
REZILIENȚĂ ȘI TERITORIU
Operaționalizare conceptuală și perspective
metodologice
COORDONATORI:
Alexandru Bănică Ionel Muntele
EDITURA TERRA NOSTRA

Iași, 2015
Referenți științifici:
Prof. univ. dr. Ioan Ianoș Universitatea din București

Conf. univ. dr. Sorina Voiculescu Universitatea de Vest din Timișoara
Prof. univ. dr. Adrian Grozavu Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Această lucrare a fost publicată cu sprijinul financiar al proiectului „Sistem integrat

de îmbunătățire a calității cercetării doctorale și postdoctorale din România și de
promovare a rolului științei în societate”, POSDRU/159/1.5/S/133652, finanțat prin
Fondul Social European, Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor
Umane 2007-2013.
CONTRIBUTORI
Alexandru BĂNICĂ, n. 1980: Lector, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
Facultatea de Geografie şi Geologie. A absolvit, în anul 2003, secția de Geografie a
acestei facultăți, iar în anul 2010 a obținut titlul de doctor în Geografie, teza fiind
publicată în același an sub titlul „Târgu Ocna. Mediul urban și dezvoltarea durabilă”.
Domenii de interes: geografia mediului, geografia urbană, gestionarea riscurilor, cu o
aplecare specială spre problematica dezvoltării durabile și a sistemelor adaptative. În
domeniul rezilienței teritoriale a publicat, începând cu anul 2013, 7 articole științifice și
trei capitole de carte. A prezentat sau a făcut parte din colectivul de elaborare a unui
număr de 15 lucrări axate pe conceptul de reziliență, în cadrul a 11 manifestări
științifice (inclusiv „Al doilea Congres Mondial al Rezilienței” – Timișoara, 8-10 mai
2014), patru dintre acestea având loc în străinătate. Din 2014 este implicat într-un
program de cercetare post-doctorală finanțat prin POSDRU cu o tematică vizând
operaționalizarea conceptului de reziliență teritorială urbană.
Ema CORODESCU, n. 1992: Masterandă, specializarea Geomatică în cadrul

Facultății de Geografie și Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași; din
septembrie 2015 urmează un stagiu de studiu (M2) la Universitatea Paris I Pantheon-
Sorbonne. Este interesată de domeniul Sistemelor Informaționale Geografice, iar în
prezent se concentrează pe dezvoltarea metodelor de analiză spațială, cu aplicații în
evaluarea impactului teritorial al diferitelor politici publice sau intervenții private.
Mihail EVA, n. 1987: Doctorand în cotutelă internațională în cadrul Universităților

„Alexandru Ioan Cuza” din Iași și „François-Rabelais” din Tours. Cercetările sale se
apleacă asupra inegalităților spațiale și asupra relațiilor de interdependență dintre
infrastructurile de transport și procesul de dezvoltare teritorială. Domenii de interes:
analiza teritorială, geografia transporturilor și geografia dezvoltării. În ultimii trei ani a
fost asistent de cercetare în două proiecte internaționale de cercetare și co-autor la nouă
lucrări științifice.
Marinela ISTRATE, n. 1975: Lector, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
Facultatea de Geografie şi Geologie. A absolvit, în anul 1997, secţia de Geografie a
acestei facultăţi, iar în anul 2006 a obţinut titlul de doctor în Geografie, teza fiind
publicată în anul 2008 la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” cu titlul
„Relaţiile urban – rural în Moldova în perioada contemporană”. Principalele domenii de
interes sunt geografia economică, geografia așezărilor, analiza disparităților regionale.
Dintre lucrările publicate, amintim „(N)ever becoming urban? Romanian small towns
crisis”, în volumul „Peripherisation. The making of Spatial dependencies and Social
Injustice”, Springer, 2013 și „Forța de muncă feminină în România comunistă: de la
reziliență la discriminare profesională”, în volumul „Gen, muncă, familie și
schimbare”, Editura Institutul European, 2013.
Ionel MUNTELE, n. 1962: Profesor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
Facultatea de Geografie şi Geologie; Cercetător ştiinţific, Academia Română, Filiala
Iaşi, Colectivul de Geografie. Domenii de interes: geografia populaţiei şi aşezărilor,
geografie politică, geografie istorică, geografie culturală, geografie economică, studii
regionale. A publicat, în calitate de autor sau coautor, 19 cărţi şi cursuri universitare, 96
articole în reviste de specialitate şi volume colective. Implicat în 20 de proiecte de
cercetare, dintre care 7 internaţionale şi alte 7 în calitate de director. Premiul „Simion
Mehedinţi” pe anul 1999, acordat de Academia Română pentru lucrarea „Populaţia
Moldovei în ultimele două secole”.
Dumitrița-Mesalina PICIORUȘ (BOGHINCIUC), n. 1982: Consilier la Agenția

pentru Protecția Mediului Iași și cadru didactic asociat la Facultatea de Geografie și
Geologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A obținut titlul doctor în
geografie în anul 2011 cu lucrarea „Coridoare verzi – teorie, potențial pentru dezvoltare
durabilă și implementare în Zona Metropolitană Iași”. Domenii de interes: geografia
mediului, amenajare durabilă a teritoriului, educație pentru dezvoltare durabilă,
comunicare de mediu.
Lucian ROȘU, n. 1987: Doctorand la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea

de Geografie și Geologie. Domeniile de cercetare sunt incluse în spectrul geografiei
urbane și a cercetărilor conexe cu care aceasta interferează (tranziția post -comunistă,
mobilitate urbană, calitatea vieții în mediul urban, transport public urban, accesibilitatea
la facilitățile orașului, competitivitate urbană). În perioada 2011-2015 a realizat, în
cadrul școlii doctorale, o cercetare amplă care explică rolul spațiului geografic asupra
diferențierilor calității vieții în mediul urban având ca studiu de caz Municipiul Iași.
Cercetarea s-a concretizată cu participarea la conferințe științifice de profil, publicarea
de articole științifice și integrarea în diferite echipe de cercetare interdisciplinară.
Iulia Carmen TERRYN (CIOBOTICI) n. 1973: Doctorandă în domeniul ingineriei

mediului la Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău. În perioada 2001-2003 a
participat la cursurile de Master în Management Urban de Mediu, organizate de către
IHS Rotterdam (Institute for Housing and Urban Development Studies) şi Universitatea
Wageningen, Olanda. Are o experiență de peste optsprezece ani în domeniul protecţiei
mediului şi din 2006 lucrează în domeniul proiectării infrastructurii de apă-canal. În
prezent, unul din domeniile de cercetare prioritare este reprezentat de introducerea eco-
inovaţiei în domeniul colectării apei uzate, cu accent pe capacitatea tehnologiilor eco-
inovative de a contribui la reducerea externalităţilor de mediu, inclusiv la reducerea
amprentei carbonului.
CUPRINS
Prefață 9
Irina Ungureanu
PARTEA I
INTRODUCERE
Capitolul 1 Reziliența ‒ repere conceptuale. Implicații la nivel teritorial 15

Alexandru Bănică
PARTEA A II-A
REZILIENȚA – EMERGENȚĂ ȘI INTEGRĂRI
ÎN DOMENII DISTINCTE
Capitolul 2 Sistemul demografic românesc – între vulnerabilitate şi 73

rezilienţă
Ionel Muntele
Capitolul 3 Reziliența sistemului energetic românesc prin valorificarea 103

surselor regenerabile. Disparități teritoriale
Marinela Istrate, Alexandru Bănică
Capitolul 4 Reziliența rețelelor de transport – de la un concept abstract la 117

operaționalizare științifică și implementare strategică
Mihail Eva, Ema Corodescu
Capitolul 5 Performanța sistemului de canalizare în vacuum din 137

perspectiva unei infrastructuri reziliente
Iulia Carmen Terryn (Ciobotici)
PARTEA A III-A
OPERAȚIONALIZAREA CONCEPTULUI DE REZILIENȚĂ
ÎN GESTIONAREA ARIILOR URBANE
Capitolul 6 Capacitatea de reziliență a ariilor metropolitane (teoretice) 153

din România
Alexandru Bănică, Ionel Muntele
Capitolul 7 Reziliența urbană și transformările orașului post-socialist. 171

Exemplul municipiulului Iași
Lucian Roșu
Capitolul 8 Reziliența infrastructurii fizice urbane de bază în orașele 187

din România
Alexandru Bănică, Ionel Muntele, Mihail Eva
Capitolul 9 Coridoare verzi: pentru reziliență urbană și durabilitate 215

în Zona Metropolitană Iași
Mesalina-Dumitriţa Picioruş (Boghinciuc)
PARTEA A IV-A
CONCLUZII. PERSPECTIVE
Capitolul 10 Reziliența – beneficii, dificultăți și oportunități de aplicație 235

la nivel teritorial
Alexandru Bănică, Ionel Muntele
9
PREFAȚĂ
Ca dat specific uman, aspirația profundă și permanentă pentru cunoaștere a

motivat mereu ceea ce, cu un termen generic, numim cercetare. De la cele mai
simple forme de investigare a realității proxime și până la cele mai complexe,
implicând resurse umane de vârf și mijloace din ce în ce mai puternice și mai
rafinate, într-un ritm accelerat progresiv, s-a realizat apropierea de ceea ce la
începuturi părea prea îndepărtat, prea încifrat, prea profund sau chiar inaccesibil.
Cercetarea științifică a zilelor noastre a ajuns astfel să producă enorme cantități de
informație cu privire la întreaga planetă, cu toată încărcătura ei abiotică, biotică și
umană, ca și la spațiul extraterestru, până la distanțe din ce în ce mai mari.
Mai mult, un palier al cercetării, exploziv prin originalitatea și dinamica sa –
ce pare să nu aibă o limită de viteză – potențându-le pe celelalte, a mediat și o
accesibilitate uriașă și rapidă a acestui capital informativ. Și pentru că efortul de a
„accesa” informația este minim, dincolo de eșalonul cu adevărat avizat, oamenii
ajung să creadă că știu tot, despre toate, convingerea aceasta căpătând un fals drept
de cetate, în baza căruia se creează altă convingere, și aceasta falsă, că „mașina”
informatică știe tot și poate tot. Invalidat (ca, până la urmă, orice fals) de realități
naturale dure, ca și de realități specifice încărcării umane, aflată într-o evoluție
adesea imprevizibilă și greu sau deloc controlabilă, acest „adevăr” nu va putea însă
niciodată să eludeze o necesitate implacabilă: aceea de a da un sens stocului de
informație existent, de a-l pune în valoare. Mai realist, apelul la modele, programe
informatice etc. reduce sensibil euforia arogantă a utopicei „științe/cunoașteri
totale”, obligând, dacă nu la antrenarea concretă a tuturor în „procesarea” ‒ măcar și
primară - a informației, cel puțin la reconsiderarea poziției noastre în acest noian de
realități despre care știm multe (dar nu neapărat mult) și la recunoașterea condiției
de parte a unui întreg (condiție pe care nu totdeauna suntem dispuși s-o
recunoaștem). Mai mult (și mai rău), la nivel de masă oamenii știu încă prea puțin
despre modul în care funcționează acest întreg și îi percep doar secvențe mai mult
sau mai puțin confortabile sau ‒ mai ales – neplăcute, dure ori chiar catastrofale.
Relația între volumul de față și considerațiile/constatările acestea pare să fie
una nu prea clară sau ‒ cel puțin – prea îndepărtată și slabă. În opinia noastră, însă,
tocmai în această zonă a sensibilității/interesului celei mai mari părți a populației,
care devine atentă și receptivă, în primul rând, la concret, la imediat, la impactul
individual resimțit, se situează și problematica pe care o acoperă reziliența, cu tot
ceea ce ea desemnează (chiar dacă nu prea clar conturat încă). Evident, conceptul,
termenul, relația cu alte realități, incluse în sfera altor noțiuni (vulnerabilitate,
10 REZILIENȚĂ ȘI TERITORIU
dezvoltare durabilă) nu sunt ‒ și nu vor fi – preocupări de masă, dar ceea ce va

atinge direct sau indirect populația va deriva și din modul în care cercetarea
științifică va reuși să extragă din și să valorifice prin descifrarea corectă a rezilienței
și prin validarea de către realitatea curentă și viitoare a metodelor și instrumentelor
imaginate și utilizate pentru cunoașterea și aplicarea ei.
Fără a intra în detaliile semnificației și tribulațiilor conceptului și termenului -
volumul o face temeinic – constatăm însă că interesul de care se bucură reziliența în
perioada actuală se datorează unui progres important al conștientizării destul de
largi a unei necesități reale, acute, multă vreme lăsată în plan secund: aceea ca
acțiunea practică să fie cât mai corect și mai complet documentată, iar cercetarea
științifică să trateze cu toată responsabilitatea latura sa aplicativă, cea care validează
și stimulează palierul fundamental și care mediază valorificarea eficientă a
rezultatelor lui.
În linii generale, prin caracteristicile sale specifice (cel puțin prin acelea care
întrunesc cele mai multe adeziuni), reziliența este expresia complexă a oricărei
secvențe sistemice, cu tot ceea ce ea are specific, structural și funcțional, durabil sau
vulnerabil, inclusiv cu posibilitățile (elemente, relații, mecanisme) pe care le deține
sau pe care și le poate crea ori la care se poate adapta, pentru a depăși
situații/momente/stări de criză, cu pierderi minime și cu avantaje emergente, dar
păstrându-și identitatea, chiar dacă aceasta este una înnoită și îmbogățită, racordată
echilibrat în contextul sistemic dat.
În sine, concentrarea de azi a cercetării pe reziliență nu deschide un capitol
necunoscut; sistemica a avut, de la începuturi, ca suport al demonstrației structurilor
autoreglate, legăturile lor interactive interne și externe (dinamica lor). Înainte de
sistemică, ecologia documentase – cu forța convingătoare a oricărei forme de
investigare a materiei vii – existența și evoluția echilibrată a structurilor respective
tocmai prin dinamică autoreglantă, prin relațiile lor interactive, atât în interiorul
diferitelor asociații cât și în afara lor, cu elementele și structurile-suport din locul în
care se aflau. Cu mult mai înaintea ambelor, geografia constatase, verificase și
validase universalitatea legăturilor interactive, singurele capabile să genereze și să
mențină structuri abiotic-biotic-umane complexe și viabile, documentând însă în
plus și variabilitatea spațială a acestor structuri, cu tot ceea ce ea induce ca
diversitate structurală și eficiență dinamică. De mai multe decenii geografia tratează
realitatea terestră ca geosistem, specificul dinamic al unităților spațiale ale acestuia
constituind o preocupare constantă.
Nou este, deci, altceva: interesul pentru descifrarea mai amănunțită a
„cinematicii” structurilor sistemice, cu atât mai dificilă (uneori chiar ascunsă), cu
cât includ o încărcătură umană mai importantă. Nu întâmplător marja de
incertitudine a eficienței – chiar în cazul în care reziliența are un statut privilegiat –
este cu atât mai mare cu cât integrarea acesteia în evoluția unei structuri date este
PREFAȚĂ 11
mai dependentă de organizări excesiv de conservator-lente și astfel restrictive, sau

deliberat inaderente, ori incompetente.
Oricum, reziliența se află, deocamdată, în prim plan: e atractivă, ofertantă,
stimulativă; ca impact general, amintește de voga „mediului înconjurător” de prin
anii ’80 – ’90 ai secolului trecut. Efervescența momentului se asociază cu o anumită
prospețime, adusă de diversitatea implicării, de conjunctura interdisciplinară foarte
deschisă, de revigorarea spiritului analitic, în relație organic necesară cu sinteza, în
cercetare.
Entuziaste și pe deplin stabilizate par a fi în materie – ca și alteori – domeniile
cu obiect precis delimitat (acesta fiind „construit”, făcut – în mod artificial sau
natural), ca ingineria sau ca ecologia, aceasta din urmă fiind mereu convingătoare
prin recursul la atuurile preemptive ale structurilor vii. Cu rezultate relativ
promițătoare, domeniile respective vor trebui să-și lărgească însă referințele în
operaționalizare, deoarece reziliența este efectiv operantă sub imperiul
multifactorial al diversității, de care în domeniile acestea fie se ține prea puțin
seama, fie este considerată cvasiexclusiv internă, fie este ignorată. În același fel,
nici spațialitatea nu le încurcă prea mult, deși realitatea structurată sistemic este
marcată covârșitor de variabilitatea spațială a proceselor și fenomenelor naturale,
antropizate sau antropice.
În ansamblu însă, momentul este fertil, chiar dacă el antrenează și destul de
multe abordări superficiale sau polemici argumentate de pe poziții îngust
specializate ori motivate doar în zona mondenităților sponsorizabile.
Având în vedere exclusiv responsabilitatea și competența demersului științific
contemporan, puternic diversificat, asupra rezilienței, constatăm că volumul de față
este aproape un fel de vade mecum în materie, de mare necesitate și de calitate
certă. El ilustrează buna cunoaștere de către autori a conținutului și statutului de azi
al rezilienței în lume și în România și demonstrează capacitatea lor de a investiga
aplicabilitatea rezilienței în diferite domenii. În acest scop, numai pentru a se
ajunge, mai întâi, la constatări abordările se întemeiază, laborios și riguros, pe baze
de date substanțiale dar destul de diferite, care au trebuit – la fel de pertinent –
completate, omogenizate etc., uneori informația fiind introdusă în analize sub formă
derivată. Mai mult, constatările respective care, conform cerințelor destul de laxe
ale momentului, puteau să finalizeze demersul, sunt urmate de veritabile diagnoze,
care își trag substanța nu doar din calcule, ci din interpretarea integrată a datelor
respective cu și în realități economice și sociale, sau ale unor infrastructuri fizice,
adesea vulnerabile, a căror condiție precară nu afectează doar arii sau comunități
restrânse, ci are un impact național și pe termen lung.
Responsabilitatea unor diagnoze corecte ar fi putut și ea să justifice un final
meritoriu. În fiecare capitol al volumului diagnozele sunt însă urmate (în cauză fiind
reziliența în structuri demografice, energetice, utilitare diverse, infrastructuri fizice
urbane sau conectivități reziliente) de scenarii ale evoluției cu reziliență integrată,

de soluții clar exprimate și de adjuvantele necesare pentru ca aceste soluții să fie
viabile. Finalul este, de fiecare dată, o prognoză documentată competent și cu
răspundere față de secvențele evolutive următoare.
O notă distinctă a volumului este dată de aspectele metodologice. În etapa în
care ne aflăm, în care abordarea generală a rezilienței oscilează între poza
terminologică și implementări punctuale, îngust specializate și deci incomplete, în
volum aproape fiecare din realitățile analizate este supusă unor filtre de referință
scalară, urmărindu-se realismul diagnozei și viabilitatea prognostică la diferite scări,
spațiale și temporale, multiscalaritatea mai veche fiind completată/înlocuită cu
trans-scalaritatea. Ca efect direct, devine astfel posibilă înțelegerea și interpretarea
proceselor și fenomenelor care se petrec simultan la diferite scări ca și a celor care
au loc simultan la scări spațiale și temporale diferite. Nu numai pentru eșalonul
avizat, al cercetării, este destul de ușor să se aprecieze, la valoarea reală,
demonstrațiile – cuantificate – cu privire la disparități spațiale sau la defazări, care
au implicații diverse și consecințe concrete dure.
În aceeași zonă metodologică se impune semnalarea eforturilor inovative ale
autorilor, care au adaptat – nu prin copiere comodă, ci prin ajustări, înlocuiri etc. –
instrumente de lucru verificate în alte părți ale lumii și chiar au imaginat
instrumente noi, care-și vădesc pertinența nu doar în spațiul (urban, metropolitan)
românesc, ci și în toată Europa Central-Estică postcomunistă, unde se resimte
aceeași necesitate de reorganizare eficientă și durabilă și unde asemenea
instrumente nu există. Utilizându-le, autorii au realizat evaluări și ierarhizări,
comparații între diferite unități spațiale urbane, între acestea și ariile lor
metropolitane, sesizând nu numai vulnerabilități și disfuncții actuale, ci construind
baza unui sistem de veghe continuă asupra stării și dinamicii spațiului construit,
infrastructurii critice urbane, rețelelor urbane. Spre exemplu, este foarte posibil ca
indexul capacității de reziliență a infrastructurii critice urbane (provenit din analiza
a 28 de indicatori ‒ grupați în 5 domenii esențiale ‒ ai rezilienței infrastructurii, dar
și ai rezilienței induse de infrastructură economiei și dezvoltării urbane și
metropolitane) să fie apreciat și preluat în multe alte state.
Nu în ultimul rând, se mai impun două precizări cu privire la calitatea
conținutului acestui volum. Prima se referă la nivelul remarcabil de cunoaștere a
spațiului urban și rural românesc și european, ca și a problematicii lui economice,
sociale, politice și de mediu. În absența acestui bagaj științific și a formației de
specialitate a autorilor (cu o singură excepție, geografi), referințele (cu ajustări prin
completare sau disjungere, raportări la mentalități și atitudini, la specializări etno-
profesionale, la comportamente demografice, la disparități spațiale cu motivație
amplificată de specificul suportului natural etc.) n-ar fi avut pertinența pe care o au
‒ verificabilă oricând – și ar fi introdus aproximări exagerate, generalizând rezultate
PREFAȚĂ 13
din extrapolări nerealiste și deci inacceptabile, opacizând obiectivul principal și

decredibilizându-i fondul și investigația.
A doua precizare vizează întregul demers, dependent calitativ de aceeași
formație. Nu numai din studiul geosistemului, autorii știu ‒ și „atmosfera” generală
a volumului reflectă aceasta ‒ că în cercetarea structurilor interactive nici o
aserțiune nu poate avea caracter absolut, că nu funcționează o universalitate a
soluțiilor, că specificitatea/diversitatea nu poate fi neglijată fără pagube, dar nici nu
poate fi impusă total și definitiv și că, în general, aceste structuri interactive – mai
ales când se află departe-de-echilibru ‒ sunt disponibile pentru mobilitate, pentru
transformări. Nu promit pasivitate. În același fel, nici reziliența nu garantează
exclusivități și nici permanențe.
Este acesta un punct de vedere pe care l-am promovat mai demult și la care
subscriem în continuare, încheind cu o trimitere la efectul implacabil al timpului, pe
care volumul îl pune în evidență: momentele/perioadele optime de acțiune trebuie
utilizate prompt și la maximum; momentele/perioadele pierdute (depășite) vor
marca dur și pe termen lung organizările defectuoase, în detrimentul unor spații
întinse, al unor numeroase generații umane, al unor comunități vii și al multor valori
patrimoniale iremediabil distruse.
În final, considerăm că soluțiile, metodele și instrumentele ‒ argumentate,
imaginate și oferite de autori ‒ sunt imediat și cu folos utilizabile. Cu aceeași
prudență obiectivă, venită din aceeași formație de specialitate ca și din experiență,
ne întrebăm însă : va avea volumul acesta ‒ chiar dacă este doar un prim pas în
domeniu ‒ ecoul, atât de necesar interesului general, la nivel politico-
administrativ, al amenajării teritoriului și al calității vieții?
21 septembrie 2015
Irina Ungureanu
REPERE CONCEPTUALE ȘI IMPLICAȚII LA NIVEL TERITORIAL 15
PARTEA I
CAPITOLUL 1
REZILIENȚA ‒ REPERE CONCEPTUALE.

IMPLICAȚII LA NIVEL TERITORIAL
Alexandru BĂNICĂ
1. INTRODUCERE
Lucruri care nu s-au mai întâmplat niciodată

se întâmplă tot timpul.
(Scott D. Sagan – Limitele siguranței)
Utilizat în tot mai multe domenii și din ce în ce mai des, termenul de

reziliență pare să răspundă din ce în ce mai bine provocărilor contemporane ale unei
lumi în care sentimentul insecurității crește pe fondul exacerbării fenomenelor de
risc natural și antropogen, al schimbărilor climatice și al crizelor economice
globalizate. Într-o „societate a riscului” (Beck, 1986), modalitățiile optime de
supraviețuire, rezistență, adaptare și reconfigurare prezintă un interes practic din ce
în ce mai mare, mai ales în condițiile unor mutații rapide și diverse, condiționate de
mondializare și de provocările impuse de paradigma dezvoltării, încă excesiv legată
de ideea de creștere, de acumulare fără un suport dinamic calitativ, esențial.
Criticat adesea pentru caracterul său ambiguu, neclar, confuz nu numai prin
redundanță și polisemantism, chiar contradictoriu, conceptul are încă multe aspecte
discutabile, care generează/deschid cel puțin tot atâtea probleme nerezolvate
(McAslan, 2010). Necesitatea acută a clarificării lui impune, astfel, și o dinamică pe
măsură a demersului, reziliența căpătând mereu noi conotații. De la o accepțiune
inițială tehnică, aceasta a inclus treptat sensuri multiple, uneori metaforic și vag
formulate, fără a se constitui, în final, ca bază a unei teorii viabile, susținută de
ipoteze logice, validate prin aplicație. În fapt, în cercetarea științifică a structurilor
sistemice cu un mare grad de complexitate este bine cunoscută dificultatea
cuantificării capacității lor de a absorbi organic, fără decompensări majore, toate
dezechilibrele evolutive parțiale, reorganizându-se astfel încât, cu toate schimbările
adaptative asumate, să-și poată menține caracteristicile structurale esențiale,
funcționalitatea ‒ asigurată prin mecanismele de autoreglare specifice ‒ și astfel

identitatea (Walker et al., 2004).
Stringența operaționalizării conceptului de reziliență fiind clară, în momentul
actual al cercetării, în linii generale, acesta este integrat teoriei sistemice ca
proprietate emergentă, generată prin relațiile dintre componente cu un grad mai
mare de vulnerabilitate și componente cu un grad ridicat de adaptabilitate (Pike et
al., 2010).
Reziliența se referă însă și la oportunitățile pe care disturbanțele le induc:
recombinarea unor structuri și procese evoluate și, în consecință, reînnoirea
sistemului precum și emergența unor noi traiectorii (Folke, 2006). În acest sens, ea
nu înseamnă doar rezistența la schimbare și conservarea structurilor existente
(robustețe), ci și acea capacitate adaptativă care permite valorificarea experienței
anterioare, autoorganizarea și o dezvoltare continuă, integrând schimbarea în
funcționalitatea sistemică.
În acest context, reziliența devine mai mult decât un concept - un cadru de
gândire, care deschide o perspectivă integratoare, dinamică și care creează o bază
favorabilă analizei geosistemice. Cu atât mai mult trebuie să se țină seama, în orice
demers asupra rezilienței, de natura prin excelență exploratorie a acestuia (Folke,
2006), de lipsa (și imposibilitatea existenței) unor modele general valabile și de
faptul că teoria surprizei promovată de C.S. Holling stă la baza oricărei abordări
privind reziliența. Deși inadecvarea rețetelor generale de „gândire rezilientă” este
reală, când avem în vedere sisteme complexe (Ostrom, 2007), un minim ghidaj este
totuși necesar, pentru a îmbunătăți performanța orientată spre reziliență și pentru a
evita erorile majore, în mod evident, nedorite (Miller et al., 2010).
Aplicată în mod concret prin planuri, programe sau decizii politice și
administrative, reziliența devine capacitatea indivizilor, a familiilor/gospodăriilor, a
comunităților sau a statelor de a absorbi unele șocuri și de a se recupera în urma lor,
în același timp adaptându-se pozitiv (util) prin transformări structurale și ale
mecanismelor existențiale în fața unor presiuni, perturbații, schimbări sau
incertitudini, de lungă durată, la care sunt supuse.
În contextul geosistemic actual, o multitudine de aspecte acute ale rezilienței
reflectă nu numai aria imediat stringentă, șocant vizibilă a structurilor sociale,
economice, politice etc., ci și pe aceea, vitală pentru întregul sistem, a multiplelor
structuri din care și în care societatea umană și-a integrat, s-a insinuat treptat ori a
pătruns brutal, cu modificări masive, în special în suportul natural al existenței sale.
Concomitent, într-o lume globalizată, în care interconectarea se desfășoară excesiv
de rapid față de imensa variabilitate structurală și mai ales funcțională a
participanților, cu mari discrepanțe de resurse, de mentalități și de ritmuri evolutive,
influența oamenilor asupra structurilor naturale este nu numai generalizată, ci și
foarte puternic diversificată, extrem de solicitantă, frecvent destructivă.
REZILIENȚA ‒ REPERE CONCEPTUALE ȘI IMPLICAȚII LA NIVEL TERITORIAL 17
Exigențele acestei realități față de cercetarea sistemică fac ca o accepțiune

integrată a aspectelor sociale și ecologice, în cadrul conceptului de reziliență, să
capete o însemnătate excepțională. Prin fundamentele sale sistemice și prin
operaționalizarea sa, acest concept poate deveni capabil să repoziționeze corect
omul față de natură, reconectându-l rațional și conservativ la sursele sale native de
existență. În 2005 Organizația Națiunilor Unite a finalizat un studiu de mare
amploare – Millenium Ecosystem Assessment / Evaluarea milenară a ecosistemelor
lumii – un instrument de evaluarea globală a sănătății ecosistemelor. O concluzie
esențială a fost aceea că rapida creștere a cerințelor societății umane (pentru hrană,
apă dulce, lemn, fibre și combustibil) a schimbat în ultimii 50 de ani ecosistemele
mai mult decât în toată istoria omenirii. Astfel, circa 60% dintre serviciile oferite de
către ecosisteme sunt degradate sau folosite într-o manieră nesustenabilă. Evaluarea,
la care a participat un număr imens de oameni de știință din diferite domenii, a
contribuit la înțelegerea mai clară a relației dintre progresul uman, dezvoltarea
economică și guvernanța de mediu (Resilience Alliance, 2014).
Păstrând o perspectivă antropocentrică, Judith Rodin consideră că lumea
actuală se confruntă cu trei fenomene disruptive, care sunt distinctiv caracteristice
(post)modernității: urbanizarea, schimbările climatice și globalizarea (Rodin, 2014).
Reziliența poate fi văzută ca o stare dezirabilă în funcție de cazurile specifice și de
perspectivă (Brand și Jax, 2007). Ea nu este un lucru bun sau rău per se. Anumite
configurații sistemice (o savană degradată, un lac poluat, regimul stalinist,
colapsul rezervelor de pește) pot fi foarte reziliente, și pot avea o foarte mare
capacitate de adaptare, în sensul reușitei unor re-configurări care le permit
menținerea controlului aspra funcțiilor sistemului, dar sunt, în esență, de nedorit
(Carpenter et al., 2001; Walker et al., 2002). Adesea este dificilă transformarea unui
sistem rezilient din starea curentă într-o stare dezirabilă (Sheffer et al., 2001;
Gunderson și Holling, 2002; Walker et al., 2004).
În relația dintre om și lumea vie, diminuarea rezilienței ecosistemelor odată cu
progresul tehnologiei și scăderea diversității biologice este o realitate demonstrată
(Holling și Sanderson, 1996), reziliența fiind considerată însă un element-cheie al
conservării biodiversității și al menținerii sustenabilității geosistemului.
Perspectivele deschise de analiza rezilienței sistemelor spațiale și de cea a
opusului său – echilibrul disfuncțional – sunt multiple (Adger, 2000; Cumming,
2011a):
- analiza vulnerabilității/expunerii la situații riscante a societăților umane, la
diverse scări de analiză;
- dependența de resurse a comunităților umane;
- creșterea economică, stabilitatea și distribuția veniturilor în cadrul unei
populații;
- variabilitatea mediilor naturale, care creează, de asemenea, diferențe în ceea

ce privește reziliența sistemelor social-economice care depind de acestea;
- dezvoltarea durabilă din perspectiva încadrării sistemelor social-ecologice în
limitele de refacere, pentru a răspunde concomitent nevoii de creștere a
calității vieții și de stabilitate (geo)sistemică;
- mobilitatea populației și capacitatea de adaptare economică și socială a
comunităților din ariile depopulate; complementar, ne referim la reziliența
comunităților de imigranți în spațiile de primire;
- modul în care instituțiile și decidenții de la fiecare nivel de decizie se
adaptează modificărilor economice, politice sau sociale, de multe ori rapide;
- adaptarea comunităților urbane la schimbările climatice și la alte modificări
ale mediului natural etc.
Științele geonomice vehiculează acest concept din cel puțin două perspective:
cea a geografiei mediului (în viziunea geosistemică sau în cea impusă de ecologie,
unde conceptul are deja o tradiție relativ îndelungată – de cel puțin patru decenii) și
cea a geografiei umane (unde reziliența a pătruns mai recent, în relație cu
fenomene/sisteme atât de ordin economic cât și socio-demografic).
2. CONCEPTUL DE REZILIENȚĂ
2.1. Originea conceptului
Originea termenului se regăsește în știința rezistenței materialelor (McAslan,

2010). Unii autori (Earvolino-Ramirez, 2007) creditează (eronat!) medicina
(psihiatria) ca domeniu care l-a utilizat inițial.
În limba engleză cuvântul a fost introdus în secolul al XVII-lea din limba
latină (resilio, -ire – a sări înapoi, a se retrage, a-și reveni, a se întoarce). Una dintre
primele menționări se află în lucrările lui Tredgold (1818), care îl folosește pentru a
descrie o proprietate a cherestelei, în măsură să explice de ce anumite tipuri de lemn
se adaptează unor încărcări mari fără a se rupe. După 1850, Robert Mallet
utilizează conceptul de reziliență pentru a măsura și a compara rezistența
materialelor folosite în construirea navelor de luptă britanice. Dacă până atunci
vasele se construiau din lemn, după introducerea motorului cu abur a căpătat un
interes deosebit utilizarea fierului pentru diferite părți ale navelor. Acest fapt este
studiat și în lucrările lui Mallet care încearcă să prezică favorabilitatea utilizării
fierului pentru carena vaselor. „Modulul de reziliență” („modulus of resilience”)
reprezenta pentru autor, inginer și geofizician irlandez, capacitatea materialelor de
a face față unor condiții severe. De aici a rezultat o primă definiție a rezilienței, ca
fiind energia necesară pentru ruperea unui material ca rezultat al unei forțe aplicate.
Același Robert Mallet utiliza termenul pentru a explica de ce după marele cutremur
care a afectat orașul Napoli în 1857 foarte multe biserici și case s-au prăbușit
(Mallet, 1862). Sub această accepțiune termenul a fost introdus în Manualul de
Inginerie civilă din 1867, dar și în „Manualul de mecanica materialelor și de
grinzi, stâlpi și arbori” (Textbook on the Mechanics of Materials and of Beams,
Columns and Shafts), unde reziliența este explicit legată de capacitatea de a
suporta șocuri a unui material, dar și de elasticitatea acestuia. Astăzi, definiția
tehnică a rezilienței, pe care o regăsim în Mecanica materialelor este „capacitatea
unui material de a absorbi și a elibera energie într-un anumit interval de
elasticitate” (Gere și Goodman, 2009, p. 146).
Cu o semnificație asemănătoare, conceptul de reziliență a fost preluat în
domeniul psihologiei și psihiatriei în anii 1940, una dintre primele lucrări în
domeniu fiind cea a lui Werner și Smith care observă copii care au trecut prin
situații traumatizante și încearcă să înțeleagă de ce unii au fost mai puțin afectați
decât alții (Werner, 1948; Werner și Smith, 1982). Reziliența era, în acest caz,
aptitudinea indivizilor de a-și restabili echilibrul emoțional, a învinge adversitatea, a
se adapta, a trăi și a se dezvolta personal în ciuda circumstanțelor defavorabile și a
stresului. În Franța, noțiunea de reziliență psihologică a fost introdusă de Boris
Cyrulnik, considerat un autor de referință în acest domeniu (Couvent, 2010).
„Părintele” rezilienței în sensul modern al noțiunii este C.S. Holling, un
ecolog teoretician care îl utilizează în studiul schimbărilor structurale și funcționale
ale sistemelor ecologice supuse unor șocuri și perturbații externe. Accentul este
trecut dinspre starea de echilibru unic al materialelor, spre capacitatea sistemelor de
a persista. Holling (1973) studiază în cadrul unor ecosisteme autonome relația dintre
prădător și pradă, care ar trebui, conform teoriilor tradiționale, să se supună legii
echilibrului unic: când populația pradă crește, va crește și numărul prădătorilor și
vice-versa. În fapt, Holling demonstrează că nu este niciodată cazul, deoarece
întotdeauna anumite schimbări ce provin din exteriorul sistemului vor perturba
această relație (de exemplu comportamentele legate de reproducere) (Wikstrom,
2013).
„Reziliența determină persistența relațiilor în cadrul unui sistem și este o măsură

a capacității acestor sisteme de a absorbi schimbările variabilelor de stare, a celor de
proces și a parametrilor, reușind, în același timp, să persiste. În această definiție
reziliența este proprietatea unui sistem, iar rezultatul este persistența sau probabilitatea
extincției acestuia.
Stabilitatea, pe de altă parte, este capacitatea unui sistem de a se întoarce la o
stare de echilibru, după o perturbație temporară. Cu cât mai repede se întoarce și cu cât
fluctuațiile sunt mai puține, cu atât acesta este mai stabil. În această accepțiune,
stabilitatea este o proprietate a unui sistem, iar rezultatul este dat de nivelul fluctuațiilor
în jurul unei anumite stări” (Holling, 1973, p. 17).
Tot ecologii sunt cei care au pus bazele unei teorii fundamentate științific a
rezilienței, pentru a explica dinamicile surprinzătoare și nelineare ale sistemelor
complexe adaptative (Gunderson și Holling, 2002; Walker et al., 2004; Gunderson
et al., 2010). Ulterior, teoria rezilienței a devenit baza managementului adaptativ
care integrează incertitudinea în deciziile privind organizarea sistemică.
2.2. Sensuri și accepțiuni actuale ale rezilienței
Faceți lucrurile pe cât de simplu este posibil,

dar nu mai simplu de atât.
(Albert Einstein)
Există o multitudine de accepțiuni ale rezilienței, unul dintre cele mai

dinamice și polimorfe concepte impuse în ultimul timp în conștiința publică.
Perspectivele inițiale aparțin cadrului teoretic al sistemelor aflate aproape de
echilibru (reziliența tehnică/inginerească/fizică și reziliența psihologică).
Accepțiunile moderne aparțin perspectivei centrate pe sistemele aflate departe de
echilibru (reziliență ecologică, reziliență socială, reziliență social-ecologică,
reziliență economică, reziliență comunitară, reziliență spațială etc.) (Brand și Jax,
2007).
2.2.1. Accepțiunea tehnică

Aplicat în fizică, cibernetică sau inginerie, conceptul se întemeiază pe premisa
existenței unei stări unice de echilibru și este aplicabil sistemelor lineare sau
sistemelor nelineare aflate aproape de echilibrul local, care poate fi aproximat ca o
funcție lineară (Ludwig et al., 1997). În sensul inițial al termenului, reziliența se
referă la capacitatea unui sistem fizic de a înmagazina energie sub formă de
tensiune și de a devia elastic încărcarea/presiunea fără a se sparge sau a fi deformat
(Gordon, 1978). În acest sens, un material rezilient este cel care se îndoaie (se
modifică temporar și își revine la forma inițială fără a se rupe/a-și compromite
organizarea preexistentă (Bodin și Wiman, 2004).
Complementar acestei definiții, reziliența poate fi înțeleasă și în directă
legătură cu viteza/timpul necesar unui sistem pentru a se întoarce la starea de
echilibru după ce el a fost dislocat din această stare, respectiv câte oscilații sunt
necesare pentru a se realiza această revenire (ibid.). Este practic vorba de timpul de
revenire la o stare anterioară/perioada de recuperare, care poate căpăta o definire
matematică, dar care este bazată ab initio pe premisa unui comportament specific
apropierii unei stări echilibru date.
2.2.2. Accepțiunea psihologică

În mod similar, accepțiunea rezilienței preluată de psihologie și medicină
(Egeland et al., 1993) face referință la capacitatea de adaptare cu succes și de
funcționare în ciuda riscurilor mari, a stresului sau a traumelor. În acest caz
raportarea se face, în mai mare măsură la individ și la posibilitatea acestuia de a se
„îndrepta singur prin capacitatea de a fi îndoit fără a se sparge, și capacitatea de a
reveni în poziția inițială după ce a fost îndoit” (Goldstein, 2009). În anii 1940 un
număr mare de lucrări din domeniul psihologiei și psihiatriei făceau primele
referințe consistente cu privire la conceptul de reziliență, concentrându -se asupra
efectelor negative ale anumitor stresori, precum războiul asupra întregii populații
sau divorțul asupra copiilor (Manyena, 2006). Accepțiunea din psihologie, preluată
și de lucrări din domeniul etologiei (studiul comportamentelor), se referă la grupuri
care nu-și schimbă comportamentul, în ciuda confruntării cu situații adverse (ex.
Werner, 1948) sau pornește de la necesitatea reconstrucției și refacerii, după un
traumatism eventual, fără căderea în victimizare (Hamdouch, 2014).
2.2.3. Accepțiunea ecologică

In idem flumen bis non descendimus
(dicton latin)
Spre deosebire de reziliența tehnică, această accepțiune presupune existența

unor stări (sau regimuri) multiple de echilibru și este definită de magnitudinea
disturbanțelor care sunt responsabile de translări între stări alternative (Holling,
1973). Reziliența ecologică a lui Holling are în centru „teoria surprizei”, care se
bazează, la rândul ei, pe noțiunile de discontinuitate, praguri și pe natura intrinsecă
a sistemelor ecologice.
În cadrul accepțiunii ecologice, (după Gunderson, 2000; Carpenter, 2000;
Resilience Alliance, 2007) identificăm trei variante ale rezilienței, axate pe:
• cantitatea de disturbanță pe care un sistem o poate absorbi, rămânând, în
același timp, în cadrul aceluiași domeniu de atracție și fiind o măsură a persistenței
sistemelor.
În această manieră, conceptul este utilizat inițial în ecologie, în lucrări de
gestionare a ecosistemelor. După Holling (1973) reziliența determină persistența
relațiilor din cadrul unui sistem și este o măsură a capacității acestor sisteme de a
absorbi schimbările. Autorul pornea de la idea că sistemele nu au o singură „stare
de stabilitate-echilibru” (asimilabilă termenului de climax), ci că există multiple
domenii de stabilitate sau „bazine de atracție” pentru sistemele naturale (Holling,
1973). Ideea a fost preluată ulterior (Folke, 2006; Walker et al., 2004) și aplicată în
cazul stărilor multi-stabile, care sunt o consecință a interacțiunilor intra-sistemice, a
proceselor ecologice și a evenimentelor perturbante.
• gradul în care un sistem este capabil de a-și menține auto-organizarea, spre

deosebire de situațiile caracterizate de lipsa organizării sau de impunerea din
exterior a unui alt tip de organizare. Parțial mai apropiată de reziliența tehnică, dar
cu amprentă dinamică și funcțională mult mai vizibilă, această perspectivă
accentuează capacitatea sistemelor de a experimenta șocuri, menținându-și totodată
aceeași funcționalitate, structură și mecanisme de autoreglare, deci aceeași
identitate.
Aceste prime două variante au fost sintetizate grafic de Adger (2000) ca
principale alternative: perturbația care poate fi absorbită înainte ca echilibrul
dinamic și starea sistemului să se modifice complet (Figura 1, stânga) și gradul în
care un sistem se reface după o disturbanță semnificativă (Figura 1, dreapta) și care
include nu doar reziliența ci și rezistența, ambele elemente care susțin stabilitatea
sistemică.
Figura 1: Reziliența ecologică (Sursa: Adger, 2000)
• gradul în care sistemul își poate construi și mări propria capacitate de a

învăța și de a se adapta. Este o variantă modernă, mai cuprinzătoare, preluată apoi
de multe alte domenii științifice.
2.2.4. Accepțiunea în cadrul științelor sociale și economice

În sociologie, reziliența a fost integrată ca fiind capacitatea comunităților
umane de a face față la/ de a coopera cu disturbanțele și șocurile externe, care sunt
rezultatul schimbărilor sociale, politice sau ale mediului natural (Adger, 2000). Deși
are multe asemănări cu reziliența ecologică, abordarea socială ține cont de faptul
există diferențe de comportament și structură între instituțiile societății și sistemele
ecologice. De aceea, această abordare are în vedere, pe de o parte, dependența
sistemelor sociale de mediul natural și de integrarea componentelor lor în rețele
specifice (Rochas et al., 2014), iar pe de altă parte, reziliența instituțiilor, atât sub
aspectul comportamentului social, cât și în ceea ce privește structurile formale de
guvernanță sau legislative (Adger, 2000). Aprecierea rezilienței sociale se face de
multe ori în raport cu grupurile vulnerabile de oameni și cu factorii care contribuie
la vulnerabilizarea lor (Rochas et al., 2014), dar și în directă relație cu formele
administrative învechite, resursele umane incompetente, tare și carențe ale

sistemelor educaționale, sanitare etc., care minează organismul social în ansamblul
său (nu doar grupurile vulnerabile).
Reziliența economică (Perrings, 2006) adaugă domenii noi de aplicabilitate:
probabilitatea de trecere de la o stare la alta în funcție de deciziile actorilor politici-
sociali-administrativi în ceea ce privește consumul și producția, dar și capacitatea
sistemului de a rezista șocurilor pieței sau de mediu, fără să-și piardă capacitatea de
a aloca eficient resurse. Pot fi identificate două forme ale rezilienței economice:
• reziliența economică statică – capacitatea unui sistem economic de a-și
menține funcțiile în momentul în care trece printr-un șoc, de a utiliza la maximum
capitalul existent. Pornește de la necesitatea atenuării crizei prin utilizarea, în
manieră cât mai eficientă, a resurselor rămase în timpul recuperării.
• reziliența economică dinamică – capabilă de a mări viteza recuperării după
un șoc, printr-o utilizare eficientă a resurselor pentru reparare și reconstrucție, deci
prin creșterea capacității proprii (Rose, 2014).
Este de notat faptul că reziliența economică este o funcție care se definește în
mai mare măsură în raport cu fluxuri de bunuri și de servicii și nu cu daune
materiale. Nu stocurile sunt cele care contribuie primordial la bunăstarea
economică, ci fluxurile care emană din aceste stocuri. Direcția în care sunt orientate
aceste fluxuri, ritmul și structura distribuției lor nu contează? Definiția rezilienței
economice devine – din această perspectivă – procesul prin care firmele și
gospodăriile din cadrul unei comunități evoluează și își folosesc, ameliorează și
dezvoltă capacitatea de a absorbi șocurile inițiale prin măsuri de prevenire, răspuns
și adaptare după acest moment, astfel încât să-și mențină funcțiile și să scurteze
timpul de recuperare, dar și pentru a avea o poziție mai bună în raport cu reducerea
pierderilor în eventualitatea unui viitor dezastru (ibid.).
2.2.5. Accepțiunea geosistemică/social-ecologică

Făcând legătura firească între accepțiunile precedente, o primă variantă se
referă strict la serviciile ecosistemelor, respectiv la capacitatea acestora de a-și
menține serviciile esențiale, în ciuda fluctuațiilor mediului natural și a modului de
utilizare antropică (Folke et al., 2003). În majoritatea abordărilor social-ecologice,
reziliența se referă însă la capacitatea sistemelor de a absorbi disturbanțe recurente
și de a-și menține structurile, procesele și mecanismele de autoreglare esențiale
(Adger et al., 2005).
Reziliența social-ecologică integrează agenții sociali și instituționali,
împreună cu componentele biofizice, ca elemente ale unor sisteme complexe
(Gunderson și Holling, 2002; Tyler și Moench, 2012).
Tabelul 1. Fațete ale conceptului de reziliență (După Folke, 2006, p. 259, cu modificări)
Accepțiuni ale Caracteristici Fundamentată pe: Context
rezilienței
Reziliența tehnică timpul de revenire, recuperare, vecinătatea
eficiență constanță stării de
echilibru
Reziliența capacitatea de a se persistență, echilibru
ecologică/ecosistemică menține, a rezista robustețe multiplu
Reziliența socială șocurilor, a-și menține (dinamic),
funcționalitatea peisaje stabile
Reziliență social- dezechilibre capacitate mecanisme de
ecologică funcționale și adaptativă, autocontrol,
(geosistemică) reorganizare, transformabilitate, interacțiuni
sustenabilitate și capacitate de trans-scalare
dezvoltare învățare și inovație dinamice
Tendința actuală a studiilor legate de reziliență indică o diminuare a

accentului pus pe forma ei primară (reziliența tehnică) și pe dimensiunea ecologică
(reziliența ecologică) și o creștere a interesului pentru dimensiunile socială, politică
și instituțională ale rezilienței și mai ales pentru reziliența integrată, social-
ecologică (Brand și Jax, 2007).
3. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONCEPTULUI DE REZILENȚĂ
3.1. Reziliența și teoria sistemică
Ansambluri de relații interdependente, sistemele nu sunt entități fixe sau

imuabile. În dinamica lor, modificările se produc continuu (chiar dacă
imperceptibile de multe ori, mai ales dacă sunt luate în considerare intervale relativ
scurte), fapt care le imprimă un traseu perceput fie ca liniar, fie ciclic (așa cum este,
de fapt, în majoritatea cazurilor). Geosistemul este un suprasistem deschis
(Ungureanu, 1984; Ungureanu, 2005) alcătuit dintr-o multitudine de subsisteme, în
cadrul cărora factorii naturali și cei social-economici, integrați în proporții diferite și
uneori variabile, interacționează și se întrepătrund, ocupând spații corespunzător
variabile. Într-o lume din ce în ce mai globalizată, influența antropică face
imposibilă discuția despre sisteme exclusiv naturale, dar, în același timp, sistemele
puternic antropizate nu pot exista fără serviciile, de cele mai multe ori
necuantificate, ale mediului natural.
Teoria sistemică, oferă cadrul conceptual pentru înțelegerea dinamicilor
specifice sistemelor integrate (Chapin et al., 2009). Ea se axează pe
interdependențele din cadrul mediului, care stau la baza structurării și funcționării
acestuia și pe proprietățile emergente care rezultă din evoluția continuă a acestor
relații. Spre deosebire de perspectivele analitice, care reduc entitățile la proprietățile

elementelor constituente, teoria sistemică se concentrează asupra relațiilor reciproce
dintre părți (ex. bucle de feedback), care se conectează într-un întreg coerent.
Sistemele complexe sunt, în general, dinamice, nelineare și capabile de auto-
organizare, ceea ce le asigură o relativă adaptabilitate și durabilitate.
O consecință a legilor termodinamicii, sistemele închise vor decădea
inevitabil, entropia fiind responsabilă de transformarea ordinii în haos (Fiskel,
2003). (Geo)sistemele, respectiv majoritatea sistemelor fizice și social-economice,
sunt însă deschise, ceea ce înseamnă că fac mereu apel la surse exterioare lor, care
le sigură resursele energetice, materiale și informaționale necesare, dar constituie și
ele, la rândul lor, surse pentru alte sisteme. Datorită acestor atribute, sistemele
deschise au o capacitate mai mare de a se adapta dinamic la evenimente neașteptate
și periculoase. Din această perspectivă, reziliența devine caracteristica esențială a
durabilității sistemelor: capacitatea de a rezista în fața haosului (Gunderson și
Pritchard, 2002). O bună parte dintre teoreticienii rezilienței au adoptat, ca
fundament conceptual, teoria sistemelor complexe, care face posibilă integrarea
relațiilor multiple stabilite între subsisteme cu componente sociale, ecologice și
geofizice – legături cu mecanisme/bucle de feed-back, praguri, interconexiuni
(Miller et al., 2010). De altfel, este necesară perspectiva holistică, unitară, asupra
acestor sisteme aflate în evidentă interdependență. În acest sens pot fi susținute trei
premise legate de conceptul de reziliență (Walker și Salt, 2006; Pisano, 2012):
• Oamenii trăiesc și acționează în sisteme care sunt indisolubil legate cu
sistemele ecologice în care sunt încorporate;
• Sistemele social-ecologice sunt sisteme complexe adaptative, care suferă
modificări nelineare și impredictibile;
• O gândire prin prisma rezilienței oferă un cadru necesar pentru a vedea
sistemele social-ecologice ca unitare, operând asupra mai multor scări,
interconectate în timp și în spațiu.
În contextul teoriei sistemice, reziliența este o proprietate emergentă, a
întregului, pe care elementele luate separat nu o au sau o au într-un mod diferit. Ea
presupune o atenție deosebită acordată proceselor care leagă componentele
ecologice și cele sociale și care pot deveni fie vectori ai schimbării din interior, fie
atribute cheie care se pot opune modificărilor brutale ce pot fi cauzate de factori
exogeni (Figura 1, stânga).
Cele două categorii au fost denumite, în literatura de specialitate, variabile
rapide (de exemplu cantitatea de nitrați din sol, incendiile forestiere, veniturile
comunității, densitatea populației, accesul la resurse etc.) și variabile lente
(resursele de sol, tipurile funcționale, bunăstarea și infrastructura edilitară, legăturile
culturale etc.).
Figura 2: Diagrama sistemului social-ecologic (Sursa: Chapin et al., 2009)
Aceste variabile se manifestă în cadrul mecanismelor de control ale celor

două subsisteme (social și natural) operând la diferite niveluri scalare temporale și
spațiale. Astfel, la scară regională, mecanismele de control exogen sunt conectate la
tendințele globale și afectează variabilele lente, care, la rândul lor, influențează la
nivel local variabilele care se modifică mai rapid (Chapin et al., 2009).
3.2. Echilibru și praguri funcționale
Fiecare criză internă și externă poate fi folosită

ca o sursă de inspirație pentru schimbare.
Aceasta deoarece crizele creează presiune
și presiunea este energie pentru mișcare.
(K. Elle – Metaphorical Management, 2011)
Caracterizat de o permanentă mobilitate internă, geosistemul păstrează

permanent tendința atingerii unei stări de echilibru dinamic, care, de altfel, este
scopul spre care sunt orientate mecanismele sale funcționale (Ungureanu, 2005).
Totuși pentru a-și menține acest echilibru, adesea fragil, sistemele trebuie să se
încadreze între anumite limite de toleranță care reflectă capacitatea de autoreglare a

sistemului, chiar în condițiile intensificării acțiunii și a modificărilor impuse de
mediul extern.
Pragurile se suprapun anumitor niveluri ale variabilelor de control la care are
loc modificarea mecanismelor de care depinde funcționalitatea sistemelor (Walker
și Salt, 2006), fiind definite de valori critice ale acumulărilor unui element-cheie al
sistemului, dincolo de care relațiile dintre componente nu se mai mențin în forma
sau la parametrii precedenți (Ungureanu, 2005).
Tranziții între regimuri alternative ale sistemelor, pragurile pot fi reprezentate
sub forma unor modele simple cu două elemente principale: o suprafață topologică
cu „văi” și cu suprafețe cu altitudini mai ridicate și o bilă care se regăsește într-una
din concavitățile suprafeței, dar într-o dinamică mereu reactivabilă. Bila este
sistemul de referință, iar „văile” sunt domenii de stabilitate ale sistemului (Figura
3). Forma acestora din urmă poate să fie fixă în timp (reziliența tehnică) sau se
poate modifica în continuu (reziliența ecologică).
„Părintele” rezilienței ecologice, C.S. Holling pornea de la ideea că sistemele
nu au o singură „stare de stabilitate-echilibru”, ci că există multiple domenii de
stabilitate alternative sau „bazine de atracție” pentru sistemele naturale (Holling,
1973).
Figura 3. Mișcarea sistemului între domenii de stabilitate diferite

(Sursa: Enciclopedia of Ecology, 2008)
În funcție de numărul variabilelor de control ale sistemului, modelul poate fi

bidimensional sau multidimensional. Bazinul în care se mișcă bila la un moment dat
este practic un set de stări controlate de aceleași funcții și bucle de retroacțiune,
ceea ce o face pe aceasta să se regăsească în orice moment într-un echilibru dinamic
și să tindă spre zona cea mai joasă a bazinului. În realitate, la un moment dat,
(geo)sistemele se încadrează într-una dintre cele trei stări corespunzătoare primelor
trei „mituri ale naturii” descrise de Gundelson și Holling (2002) (Figura 4):
• Natura plată – descrie sisteme asupra cărora nu acționează forțe care să fie
în măsură să îi afecteze stabilitatea. Acțiunile antropice pot modifica ușor sistemul
de referință luat în considerare, sistemul fiind, în acest caz, maleabil și controlabil.
Procesele care influențează schimbarea în cadrul sistemului pot fi aleatorii și
stocastice, la fel ca și politicile de amenajare și gestionare, uneori denumite „politici
– coș de gunoi” (March și Olsen, 1989; Warglien și Masuch, 1996). Deși nu este o
viziune greșită asupra sistemelor, este una incompletă.
• Natura echilibrată – constituie o a doua viziune asupra sistemelor care se
găsesc aproape de o stare de echilibru, într-un anumit bazin de atracție (o minge
într-un bazin), astfel încât, chiar și în cazul în care acest regim este perturbat, prin
mecanisme de retroacțiune negativă, se va reveni la starea inițială. O astfel de
construcție pare statică, dar în acord cu prescripția modelului regresiei logistice. Ca
și modelul anterior este unul incomplet: există forțe care balansează funcționarea
sistemelor, dar acestea pot fi, în anumite condiții, depășite și ineficiente.
• Natura anarhică – de această dată bila nu este într-un bazin, ci pe vârful
unei convexități topologice, și de aceea este extrem de instabilă. Persistența, în acest
caz, este posibilă prin sisteme descentralizate, cu cerințe minime din partea naturii.
Este o viziune care postulează faptul că oamenii sunt incapabili de a învăța și că
progresul tehnologic se va întoarce împotriva lor. Politicile, în această viziune,
trebuie marcate profund de principiul precauției, sunt focalizate la nivel local,
pentru a identifica și izola catastrofele (care sunt inerente!) și pentru a susține
diversitatea esențială la acest nivel. Este o perspectivă a stărilor de echilibru
multiple, aplicabilă sistemelor adaptative ecologice, sociale, economice și
tehnologice, dar presupune un peisaj al stabilității staționar, marcat de aceleași forțe
care transformă sistemele respective. O abordare politică, care ține cont doar de
natura aleatorie și modificabilă a proceselor din cadrul sistemelor și de necesitatea
menținerii status quo-ului la nivele scalare superioare, controlând schimbările
inevitabile în plan local, este utilă, dar incompletă.
Cea de-a patra situație este reprezentată de „natura rezilientă” care este o
combinație a celorlalte trei modele prezentate anterior. Sistemul poate trece
succesiv prin mai multe tipuri de regimuri funcționale, unele devenind adevărate
„capcane” care vor menține/reține sistemul pentru o perioadă mai lungă, în timp ce
altele fiind mult mai fragile, induc sistemului mai multe alternative, dar și o
vulnerabiitate mai mare. Ținând cont de ciclurile schimbării, care pot muta
variabilele între domenii diferite de stabilitate, putem deduce anumite limitări ale
aceste viziuni: contururile aparent fixe ale variabilelor de stare constrâng politicile
bazate pe o astfel de viziune și le limitează, în condițiile în care schimbări
structurale și funcționale decisive pot să apară și să modifice dinamica sistemelor.
Metafora Faza Traiectoria

Figura 4. Reprezentări ale celor patru mituri ale schimbării în natură (Sursa:
Grunderson și Holling, 2001). Legendă: (A) Natura plată, (B) Natura echilibrată, (C)
Natura anarhică, (D) Natura rezilientă. Fiecare mit are trei reprezentări sugestive ca peisaj
al stababilității (stânga), diagrama de fază (mijloc) și graficul evoluției în timp
(traiectoria) variabilelor cheie.
Gunderson și Holling, 2002, definesc și o a cincea situație, „natura

evolutivă”, care derivă din caracterul evolutiv și adaptativ al sistemelor social-
ecologice, supuse unor schimbări bruște și transformatoare, adesea impredictibile,
care trebuie puse in acord cu o anumită flexibilitate instituțională și politică.
În evaluarea fiecăruia dintre modele enunțate, riscul mai mare nu este specific
atât pe suprafețele plate (incerte) sau pe arealele supraînălțate (instabile), ci mai ales
în bazinele defavorabile funcționării sistemelor, în care acestea se pot afla, uneori
pentru intervale lungi de timp, într-o stare de echilibru disfuncțional. În aces sens,
un sistem poate fi considerat rezilient în măsura în care, în ciuda perturbațiilor, se
menține într-un bazin de atracție „bun”, care îi asigură o funcționalitate durabilă și
este vulnerabil doar dacă perturbațiile îl conduc într-un domeniu de stabilitate în
care identitatea funcțională a acestuia se reduce drastic sau dispare.
Regimul funcțional al sistemelor nu rămâne neschimbat, deci topologia
bazinului este, de fapt, în continuă schimbare, la fel ca și poziția bilei (Figura 5).
a) b)
Figura 5. Modelul sistemic – bilă în bazin – model tridimensional. Legendă: a) Momentul
inițial în care bazinele de atracție sunt separate de „cumpăna apelor”; b) Momentul secund
în care bila rămâne în aceeași poziție, dar schimbarea condițiilor face ca forma bazinului să
se schimbe, la fel ca și comportamentul sistemului (Sursa: Walker și Salt, 2006)
Variabilele care permit trecerea dintr-un regim funcțional în altul sunt

variabilele lente, în cazul cărora depășirea unor valori critice poate fi determinantă,
provocând salturi calitative. Schimbări de regim se realizează prin schimbarea
variabilelor de control lente și depășirea unor praguri semnificative. Nu se modifică
doar funcțiile sistemului de referință, ci și contextul general.
„În centrul gândirii din perspectiva rezilienței există o noțiune simplă –

aceea că lucrurile se schimbă – iar a ignora sau a rezista acestei schimbări
înseamnă a ne mări vulnerabilitatea și a lăsa nevalorificate oportunitățile.
Făcând astfel ne limităm singuri opțiunile. Uneori schimbările sunt lente (...),
alteori rapide (...). Oamenii reușesc să perceapă și să răspundă schimbărilor
rapide. Din păcate nu suntem la fel de buni în a răspunde lucrurilor care se
schimbă lent. Parțial pentru că nu le observăm și parțial pentru că, adesea, pare a
nu se putea face mare lucru în privința lor (Walker și Salt, 2006, p. 9-10).
Reziliența poate fi definită și ca distanța față de un prag, iar a descifra

mecanismele rezilienței înseamnă, în acest context, a înțelege mișcarea bilei, dar și
forțele care modelează bazinul.
Capacitatea actorilor (centrilor de decizie) din cadrul unui sistem de a
gestiona reziliența este denumită adaptabilitate. Aceasta se realizează prin mutarea
pragurilor, i.e. a limitelor bazinelor de atracție, prin modificarea stării actale a
sistemului, îndepărtându-l pe acesta de prag sau prin a face pragul mai greu de
depășit.
Un lac puțin adânc poate fi caracterizat de două regimuri stabile, distincte în

raport cu încărcarea cu nutrienți. 1. Un regim al apei curate și transparente, cu
plante acvatice; 2. Un regim cu turbiditate mare și fără plante. Dacă lacul este în
regimul cu apă curată, o creștere a nivelului de nutrienți (prin mecanismele
specifice eutrofizării) va conduce la o creștere graduală și moderată a turbidității,
până când va fi atinsă turbiditatea critică pentru supraviețuirea plantelor. Din acest
punct vegetația intră în colaps și lacul trece la regimul de turbiditate. Reducerea
nutrienților după această tranziție catastrofică nu va duce la revenirea imediată a
plantelor. Reîntoarcerea la starea inițială este mai dificilă decât trecerea anterior
descrisă (Dent et al., 2002 citat de Brand și Jax, 2007).
3.3. Ciclul adaptativ și panarhia
3.3.1. Fazele ciclului adaptativ

Cunoașterea fazelor cu desfășurare ciclică prin care trece orice sistem este
extrem de utilă în gestionarea durabilă și în spiritul rezilienței, deoarece ne dă o
referință privind oportunitatea unor intervenții, respectiv a alocării unor resurse,
care poate fi eficientă în unele momente, dar inutilă în altele. În acest sens, au fost
observate alcătuirea și normalitatea unor cicluri de viață, care au o uimitoare
similaritate. E important să recunoaștem că lucrurile se întâmplă diferit în funcție de
faza în care se găsește sistemul respectiv : câteodată se schimbă gradual, alteori
rapid, uneori surprizele sunt mai frecvente, iar uneori inovația are șanse mai mari să
se impună (Walker și Salt, 2006).
Holling (1986) a propus sintagma „ciclu adaptativ”, ca o metaforă a
schimbărilor structurale și funcționale, care se manifestă în timp în cadrul
sistemelor ecologice, vizibile la diferite scări de analiză și care pot fi împărțite în
patru faze distincte (Figura 6), strâns legate de organizarea interna și la răspunsul la
provocarile exterioare (Gundelson și Holling, 2002).
a) Faza de exploatare (r)

Este o fază de maximă și rapidă creștere, în care elementele sistemului
exploatează resurse noi și oportunitățile care le sunt puse la dispoziție, utilizând la
maximum fiecare nișă. Are loc acumularea relativ rapidă de structuri și o creștere a
complexității. Faza de exploatare este o perioadă a acaparării resurselor și a
transformării acestora în structuri sistemice cu funcții specifice.
În același timp, componentele sistemului sunt slab interconectate, iar starea
internă a acestuia este slab organizată. Totuși, treptat, diversitatea sistemului crește
și se stabilesc tot mai multe conexiuni. Gradual, creșterea netă se diminuează ca
intensitate, pe măsură ce tot mai mult din resursele și energia sistemului sunt
utilizate pentru menținerea structurior sistemice și nu pentru creștere și dezvoltare
de noi elemente structurale (Cutter et al., 2008b; Gunderson et al., 2010). O

strategie de succes în această fază ar trebui să gestioneze avantajos variațiile mari
ale funcționării sistemului, să sesizeze oportunitățile diverse, dar să și asigure
capacități de rezerva (back-up).
În cadrul sistemelor economice, aceste elemente active sunt inovatorii și

antreprenorii care exploateaza bine oportunitățile. Ei contribuie la apariția și
dezvoltarea/progresul rapid al unor mari societăți sau al unor state.
Alte exemple sunt constituite de apariția, creșterea rapidă și expansiunea
noilor societăți, națiuni sau imperii.
Figura 6. Cele patru faze ale ciclului adaptării și al schimbării sistemelor

(Sursa: Pendall et al., 2010; adaptat dupa Holling et al., 2002)
b) Faza de conservare (k)

Tranziția spre faza de conservare se face treptat. În timpul acestei faze are loc
o acumulare și depozitare de energie și materiale, în același timp sistemul
apropiindu-se de anumite limite ale exploatabilității. Conexiunile devin mai
numeroase pe măsură ce rata de creștere în cadrul sistemului se diminuează.
Sistemul este din ce în ce mai bine conturat, dar și mai rigid, pe măsură ce starea sa
internă este mai strict reglementată. Eficiența crește, dar, de cele mai multe ori, în
dauna flexibilității: diferitele moduri de a îndeplini o funcție (redundanța) sunt
eliminate în favoarea îndeplinirii funcției în cel mai eficient mod (cu cel mai mic
consum energetic și material), în condițiile unei concurențe acerbe între competitori.
Creșterea dependenței de structurile și procesele existente fac sistemul, deși tot mai
bine controlat și reglementat, mai vulnerabil la disturbanțe din exterior. Practic
sistemul respectiv devine mai stabil, dar față de un număr de situații sau de condiții
în descreștere.
De exemplu, faza din viața unei companii când în procesul de producție se

maximizează economiile de scară: se trece la o specializare strictă, la mașini mai
mari, cu productivitate mai mare, cu costuri reduse pe unitate urmărindu-se un
profit mare pe o durată lungă de timp.
Primele două faze corespund dezvoltării sistemului, timp în care energia și

resursele intră în construirea structurilor și în menținerea acestora. Ambele
constituie faze de maturizare a sistemului și de creștere a vulnerabilității la variațiile
externe și la perturbații de orice tip.
c) Faza de eliberare (Ω):„distrugerea creativă”

Termenul „distrugere creativă” a fost lansat de economistul Joseph
Schumpeter în anii 1950 pentru a descrie perturbațiile care marcheaza fazele
ciclului adaptativ, inducând o funcționare relativ haotică.
Când forțele externe produc perturbații care depășesc capacitatea sistemului
de a face față sau de a reveni rapid la o stare de echlibru funcțional sistemul trece
într-o fază de distrugere creativă, caracterizată de eliberarea/pierderea capitalului
acumulat și distrugerea parțială sau totală a elementelor sistemului și a organizării
sistemice în ansamblu. Cu cât perioada de conservare persistă mai mult, un șoc
aparent nesemnificativ poate duce la terminarea ei, uneori extrem de rapid, prin
depășirea capacități de reziliență, prin distrugerea conexiunilor vitale și slăbirea
capacității de control.
Se manifestă prin distrugere, bulversare, destrămare a formelor de capital
anterior acumulate, ca urmare a ruperii legăturilor, care duce la scurgerea capitalui
natural, social, economic în afara structurilor sistemului.
Chiar dacă pulverizează stabilitatea și predictibilitatea sistemului, în acest
moment din evoluția sistemelor se eliberează resurse și capital care fuseseră până
atunci blocate, fapt necesar fazei următoare, a inovației și reorganizării.
În cadrul ecosistemelor, diferite evenimente precum incendiile, seceta,

bioinvaziile și bolile pot duce la eliberarea biomasei și nutrienților acumulați.
O tehnologie nouă concurentă sau un șoc pe piață poate duce la falimentul

unei industrii, la închiderea unităților de producție, șomaj etc.
d) Faza de reorganizare sau de reînnoire (α)

Este faza în care un nou sistem apare și se dezvoltă, ceea ce va conduce la o
nouă perioadă de creștere. Reorganizarea înseamnă trecerea spre un regim
alternativ, spre o perioadă a dominației incertitudinii, a aleatoriului, o fază în care
toate oportunitățile sunt deschise, în care invenția, experimentarea, reașezările,

riscul sunt la ordinea zilei. Noutatea poate ușor triumfa, uneori sub forma unor
evenimente aparent necoordonate sau nesemnificative, dar care reprezintă invenții
originale, idei creative și schimbarea mentalitățlilor la nivel individual și colectiv.
Poate urma repetiția ciclului anterior, cu debutul unui nou model de
acumulare sau sistemul poate rămâne în starea de degradare și intră în colaps
definitiv.
În cadrul ecosistemelor speciile pioniere alohtone sau aparținînd vegetației

care dispăruse la un moment dat pot invada spațiul distrus de un indendiu,
semințele pot germina și da naștere unor noi ecosisteme, cu noi combinații vegetale
și animale față de cele care existau anterior.
Astfel de etape de creștere rapidă sau mai lentă, de distrugere bruscă și de

reformare au fost observate în cazul multor sisteme (Walker și Salt, 2006). Ele pot fi
ușor legate cu eternele faze ciclice din cadrul proceselor naturale de naștere,
creștere, îmbătrânire, moarte și renaștere.
Privite în anasamblu, în cadrul ciclului adaptativ există două moduri opuse de
organizare sistemică: o buclă „anterioară” sau „frontală” a dezvoltării, mai
predictibilă, formată din primele doua faze și în care domină procese de acumulare
a capitalului, de stabilitate, bunăstare și conservare a structurilor și o buclă
„posterioară” sau „dorsală” a reconfigurării sistemului prin eliberare și
reorganizare, care stă în mult mai mare măsură sub semnul nesiguranței, al noului și
al experimentării și, în final, al schimbărilor fundamentale din cadrul sistemului
(Figura 7).
Figura 7. Modele alternative de cicluri adaptative (Sursa: Walker și Salt, 2006)

Este important de subliniat faptul că ciclul adaptativ nu este imuabil și nici

absolut, sisteme social-ecologice dintre cele mai diverse având evoluții dintre cele
mai diferite. Astfel, o fază de creștere, deși de obicei este urmată de o fază de
conservare, poate uneori fi urmată direct de o fază de eliberare. O fază de
conservare precedă, de cele mai multe ori, faza de eliberare, dar este posibilă și
trecerea directă, după mici perturbații, spre o nouă fază de creștere (Walker și Salt,
2006). Uneori acestă trecere trebuie făcută prin generarea, la scări mai reduse față
de cea a sistemului în ansamblu (la nivelul unor subsisteme), a unor faze de
eliberare și reorganizare. De altfel, păstrarea unui sistem într-o fază de conservare
pentru mult timp creează un efect de blocare (locked-up) caracterizat de:
• Creșterea eficienței prin înlăturarea aparentelor redundanțe care aveau însă
un rol important în susținerea rezilienței sistemului;
• Introducerea unor „subvenții” în cadrul sistemului, pentru a diminua „riscul”
apariției schimbării;
• Efecte tot mai mari ale „costurilor de scufundare” (sunk costs), reprezentând
continuarea investițiilor în elementele existente mai curând decât explorarea
unor noi posibilități (efectul Concorde);
• Mecanisme de comandă și control din ce în ce mai stricte;
• Suprimarea noului și a experimentării;
• Costurile tot mai mari ale unei eventuale tranziții fac și mai greu posibilă
schimbarea.
Totuși, prelungirea rămânerii în această fază de conservare târzie devine, cu
timpul, din ce în ce mai costisitoare, în condițiile în care capitalul nu crește, iar
costurile implicate de menținerea acestei faze cresc, depășind uneori beneficiile.
Este un moment în care colapsul societății (Tainter, 1988, citat de Walker și
Salt, 2006) induce trecerea la faza de eliberare, și aceasta extrem de costisitoare și
care implică pierdere masivă de capital, dar care poate sta la baza unor ajustări
structurale și funcționale utile evoluției ulterioare a sistemului. În acest sens, ea
reprezintă „o fereastră de oportunitate”, prin înnoire și întinerire.
Astfel, inundațiile sau secetele pot sta la baza distrugerii creative, dar și
recesiunile economice, războaiele și moartea unor lideri importanți. Sunt
evenimente care pot avea efecte traumatizante, pot distruge proprietăți și bunuri,
dar sunt și șanse pentru noi începuturi, care pot fixa paradigme pentru următoarea
buclă frontală, prin schimbare și reformă profundă a relațiilor esențiale din cadrul
sistemului (Walker și Salt, 2006).
3.3.1. Panarhia
Pericolul concentrării excesive pe o anumită scară de analiză constă în
pierderea din vedere a faptului că această scară este conectată cu nivelurile
superioare și inferioare, temporale și spațiale. La fiecare scară sistemul poate trece

prin faze distincte ale ciclului adaptativ, astfel că legăturile dintre scări pot juca un
rol major și determinant pentru comportamentul sistemului la o altă scară.
Orice sistem este determinat de cicluri adaptative suprapuse, trans-scalare,
interconectate ierarhic, care operează la diferite scări spațiale și temporale (Walker
și Salt, 2006). La fiecare nivel sistemul este determinat de o serie de procese-cheie
și de legăturile cu celelalte niveluri ierarhice. Multitudinea de niveluri ierarhice
interconectate și care condiționează trăsăturile și procesele responsabile de
autoorganizare sistemică a fost denumită PANARHIE (Figura 8) (Gunderson și
Holling, 2002).
Figura 8. Panarhia (După Gunderson și Holling, 2002)
Panarhia diferă de ierarhiile clasice, controlul nefiind exercitat exclusiv de sus

in jos, de la nivelele ierarhice superioare spre cele inferioare (top-down), ci și invers
(bottom-up) (Allen et al., 2014). În plus, existența unor cicluri adaptative simultane,
dar diferențiate și nesincrone, care oscilează între reînnoire și colaps, la toate scările
avute în vedere, îi dau prin excelență un caracter dinamic în concordanță cu natura
nelineară a sistemelor marcate de situarea în regimuri alternante și de praguri
funcționale.
Diferențierea dintre scara orașului și scările intra-urbane, pe de o parte, și

scările regională, națională și globală, pe de altă parte. Putem avea o reziliență
ridicată a cartierelor urbane, dar orașul în ansamblu și nivelul inter-urban regional
și național să devină vulnerabil. Un oraș se poate reconstrui, dar poate în același
timp pierde rangul în cadrul structurii urbane, așa cum este cazul orașului Saint-
Pierre din Martinica după erupția vulcanului Mount Pelée din 1902. Cândva
„Parisul Caraibelor” și capitala culturală a insulei, Saint-Pierre și-a diminuat mult
aria de influență. Astăzi, rolul orașului Fort-de-France a crescut, comparativ,

extrem de mult. Lucrurile sunt valabile și invers. (Reghezza-Zitt et al., 2012)
Ignorarea legăturilor dintre scări, respectiv a efectelor trans-scalare, este una

dintre cauzele eșecurilor gestionării sistemelor naturale și antropice, în special a
celor focalizate pe maximizarea/optimizarea producției.
Efectele care vin dinspre scările superioare pot fi pozitive (aducând
memoria/experiența unor situații similare, întâmplate într-o altă parte a sistemului
sau aducând subvenții necesare, i.e. resurse suplimentare, necesare depășirii
anumitor stări de criză în plan local) sau negative (centralizarea sau un sistem
excesiv de „birocratic”, inducând dificultăți suplimentare în luarea la timp a
deciziilor optime în plan local). Pe de altă parte, faptul că mai multe componente ale
sistemului sunt în faze similare ale ciclului adaptativ poate induce schimbări
nivelurilor scalare superioare. Astfel, o „hiper-coerență” (omogenizare) a stării
sistemului sau o sincronizare excesivă a fazelor ciclului adaptativ poate aduce
sistemul în colaps la scările superioare de interes. Este așa numita „revoltă”, care
presupune evenimente care au loc rapid la scări inferioare și care bulversează
procesele lente de la nivelurile superioare (Gunderson și Holling, 2002; Resilience
Alliance, 2007).
3.4. Concepte conexe: robustețe, absorbtivitate, adaptabilitate și

transformabilitate
În vasta literatură de specialitate conceptul de reziliență este adesea asociat,

până la identificare sau confuzie, cu o multitudine de concepte și termeni pe care îi
include sau cu care se suprapune parțial ca semnificație. Patru dintre aceștia se
impun ca definitorii pentru abordările legate de reziliență :
- robustețea presupune capacitatea unui sistem de a-și menține funcțiile în
ciuda evenimentelor disruptive care acționează asupra sa, impactul acestor
evenimente fiind astfel extrem de limitat (Cork et al., 2008). Prin contrast, reziliența
integrează și situațiile în care oamenii, locuințele sau comunitățile, serviciile și
valorile sunt afectate, dar au capacitatea de a face față noii situații și de a se reface.
- Adiacent termenului anterior, absortivitatea presupune capacitatea unui
sistem de a se pregăti pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor negative ale unor
fenomene cu caracter de hazard, utilizând răspunsuri/măsuri prestabilite în măsură
de a diminua efectele, conservând sau refăcând rapid structura de bază (Cutter et al.,
2008a; OECD, 2013).
- Confundată uneori cu reziliența însăși, adaptabilitatea este o parte a
rezilienței care reprezintă capacitatea de ajustare a răspunsurilor la schimbarea
factorilor externi și la procesele interne, astfel permițând continuarea dezvoltării pe
traiectoria curentă (domeniu de stabilitate). Presupune acțiuni de preîntâmpinare și

diminuare a riscului pe termen lung: măsuri structurale, politici implementate
administrativ și monitorizare.
Adaptarea, în dimensiunea sa cognitivă, include două procese: unul de
asimilare – când subiectul „filtrează” lumea pentru a o face să se potrivească
structurii sale (mecanisme de autoreglare proprii – se suprapun buclelor de feedback
negativ) și altul de acomodare, care lucrează în direcția opusă, modificându-și
filtrul și mecanismele funcționale pentru a se încadra cerințelor mediului
(mecanisme de auto-modificare ce se suprapun unor bucle de feedback pozitiv)
(Piaget, 1967). Adaptabilitatea unui sistem provine astfel tocmai din permanenta
„sub-adaptare” (disonanța, lipsa unei adaptări perfecte) care creează tensiunea
adaptării. Orice sistem este mai mult sau mai puțin „dereglat” față de mediul din
care face parte. În acest sens, un sistem nu poate fi în același timp perfect adaptat la
mediu (funcționând optim) și capabil să facă față schimbărilor și perturbațiilor din
acel mediu (rezilient). De aici rezultă și imposibilitatea simultaneității adaptat-
adaptativ (Westrum, 2006).
- Transformabilitatea este capacitatea de a transforma pragurile în traiectorii
noi de dezvoltare a sistemului. Schimbările transformative la scări mai reduse fac
posibilă reziliența la scări largi. Capacitatea de transformare la scări reduse se
bazează de fapt pe reziliența multiscalară, care utilizează crizele ca pe niște ferestre
de oportunitate pentru inovație și nou, combinând experiența și sursele de
cunoaștere pentru a traversa ariile de tranziție social-ecologică (Pisano, 2012).
Béné et al. (2012) propun un cadru de analiză în care includ capacitățile
absorbtive, adaptative și transformative – componente ale rezilienței, care se
manifestă succesiv asupra sistemului de referință inducând persistență, ajustări și
condiționând intensitatea schimbării (Figura 9). Robustețea poate fi adăugată
absorbtivității, ambele ca trăsături ale unor sisteme care persistă și își mențin
stabilitatea, în timp ce capacitatea adaptativă și transformativă sunt atribute ale unor
sisteme flexibile și în continuă schimbare.
Figura 9. Componente ale rezilienței (După Béné, 2012, cu modificări)

Un concept înrudit cu cel de reziliență, fără însă ca înțelesul celor două să se

suprapună întru totul, este cel de antifragilitate, propus de Nassim Nicholas Taleb și
care denumește capacitatea sistemelor, nu doar de a diminua daunele și a-și menține
funcțiile în cazul unei variații atipice de la normalitate (abateri extraordinare și
imprevizibile denumite de N. Taleb – „lebede negre”), dar chiar de a se întări și a
persista mai mult tocmai datorită respectivului eveniment (Taleb, 2012).
Dintr-o perspectivă apropiată, reziliența presupune anumite abilități/capacități
ale sistemului, respectiv ale centrilor săi de decizie, de a răspunde la ceea ce are loc,
de a monitoriza elementele critice, de a anticipa potențialele disturbanțe și de a
învăța din ceea ce s-a întâmplat în trecut.
Capacitatea de a răspunde la momente de ruptură și perturbație este esențială
pentru sistemele reziliente și poate fi potențată fie implementând un set precis de
răspunsuri, fie ajustând funcționarea în relație cu ceea ce se întâmplă practic în
realitate. Este reziliența în timp real: a răspunde cerințelor situației perturbante
actuale. Poate presupune strategii proactive, respectiv anticiparea potențialului
distructiv al unor situații și predefinirea unor soluții practice (proceduri de urgență,
abilități specifice de reacție, planuri de răspuns în caz de criză etc.). Strategiile
trebuie să aibă în vedere modalitățile de asigurare a resurselor necesare (oameni,
competențe, echipamente), ținând cont atât de cele disponibile cât și de cele care pot
fi obținute în timp util. În anumite situații de surpriză strategiile devin reactive,
fiind necesar a se genera, crea, inventa sau deriva soluții ad-hoc. Nu toate
perturbațiile pot fi anticipate, nu tot ce se întâmplă e controlabil, lucrurile nu pot fi
anticipate până la cel mai mic detaliu. De aceea reziliența va include o combinație
de pregătire și creativitate, de anticipare și de șansă. Aceasta este o consecință a
relației dintre caracteristicile emergente generate de sistem ca întreg, care provin din
interacțiunile dintre comportamentele subsistemelor și elementelor individuale și
cele determinate de componentele locale sau agenții sistemului. În acest sens,
reziliența în timp real este generată atât de unele procese „bottom-up” cât și de
unele „top-down” (Woods, 2006) și rezultă din tensiunea dintre stresul exercitat
asupra persistenței unui sistem, în starea curentă, și transformarea într-o stare
fundamental nouă, diferită, uneori văzută ca dezirabilă (Miller et al., 2010).
Nu toate abordările și strategiile au în vedere aceeași perspectivă asupra
răspunsului în situații de criză. De fapt, pot fi identificate trei atitudini diferite a
căror oportunitate, în funcție de situația concretă și de context, poate fi analizată: (1)
a nu face nimic și a aștepta ca sistemul să revină la o stare acceptabilă. O consecință
posibilă a acestei atitudini este diminuarea sau dispariția anumitori beneficii sau
drepturi sociale până în momentul în care sistemul se întoarce la starea dorită; (2)
gestionarea activă a sistemului și încercarea de a-l aduce spre o stare de stabilitate
dezirabilă; (3) a admite faptul că sistemul este ireversibil modificat și că singura
strategie utilă este una de adaptare la noua stare, modificată, a sistemului

(Gunderson, 2000).
Capacitatea de control și monitorizare a factorilor care ar putea deveni o
amenințare în viitorul apropiat. Monitorizarea trebuie să acopere atât ceea ce se
petrece în mediu, cât și ceea ce se întâmplă în sistemul propriu-zis, respectiv propria
performanță. Această caracteristică este strâns legată de controlul asupra
elementelor critice ale sistemului. Cu toate acestea, cunoașterea evoluției unui
indicator nu ne poate da o imagine completă asupra fenomenelor care au loc, având
în vedere că factorii constituienți ai sistemului se situează mereu în combinații și
configurații diferite. Este real însă și pericolul complacerii, al imobilității și slăbirii
capacității de reacție în momentul în care monitorizarea indică o bună perfomanță.
Evenimentele cu caracter fortuit, hazardele (accidente, răniri grave etc.) pot fi
uneori importante sub aspectul prevederii și atenției, prin prisma faptului că un
sistem care se confruntă mereu cu evenimente disruptive majore ar putea fi mult
mai bine pregătit față de unul care e mult mai stabil. Un poncif inclus adesea în
managementului organizațiilor este acela că „nu poți gestiona ceva ce nu măsori”.
În mod clar însă sunt necesare informații despre inputuri, outputuri dar și despre
procesele care au loc în interior, faze intermediare etc., pentru a avea un bun control
asupra sistemului. În acest sens, indicatorii trebuie să fie obiectivi (bazați pe date
obiective și care nu pot fi manipulate), cantitativi (măsurabili și care să identifice
momentele schimbărilor în performanță), disponibili (să poată fi obținuți din datele
existente și cu mijloacele de monitorizare actuale), simplu de înțeles (să poată
reprezinta ținte în sine) și compatibili cu indicatori obținuți prin alte programe de
monitorizare.
Asimilarea evenimentelor trecute și deschiderea către cele posibile
constituie caracteristici intrinseci ale sistemelor reziliente. Capacitatea de a
anticipa și aștepta dezvoltările viitoare, amenințările și oportunitățile sunt o
precondiție a unui principiu de bază (exprimat ca paradox) al rezilienței: „a fi
pregătit de a întâmpina lucruri pentru care nu ești pregătit”. Schimbările potențiale
trebuie cunoscute, ca și perturbațiile, presiunile și posibilele consecințe ale acestora.
Această caracteristică se înscrie în adresabilitatea către potențial. Aprofundarea
experiențelor trecute și desprinderea elementelor esențiale care pot constitui bazele
unor viitoare evenimente similare. A învăța în mod corect din trecut, din succese sau
eșecuri relevante ține de adresabilitatea către factual.
În concordanță cu cele de mai sus, reziliența unui sistem se poate rezuma la trei
componente esențiale (Westrum, 2006):
• așteptarea, prevederea și pregătirea (inclusiv prevenirea) înainte ca
evenimentul perturbator să se producă;
• supraviețuirea în timpul evenimentului: capacitatea de gestionare și de
menținere a structurilor și funcțiilor de bază în timpul desfășurării acestuia;
• recuperarea stării de echilibru după ce evenimentul a avut loc, fie că e vorba

de aceeași stare de echilibru de dinaintea evenimentului, fie de o nouă stare
de echilibru, uneori superioară celei precedente.
Reziliența presupune capacitatea sistemului în discuție de a-și ajusta
funcționarea pornind de la ideea că este mai ușor și mai eficient să mărim siguranța
îmbunătățind ceea ce este bine decât reducând numărul lucrurilor care merg rău.
3.5. Principii ale rezilienței

În toate, excelența supremă constă în simplitate.
(Henry Wadsworth Longfellow)
Carateristicile de bază ale rezilienței pot fi rezumate prin intermediul a cinci

termeni esențiali (Rodin, 2014):
• conștientizare a atuurilor și a resurselor sistemice, dar și a vulnerabilităților
și riscurilor la care sitemul este supus. Informarea și procesarea în timp util/real a
informației sunt esențiale;
• diversitate – a elementelor și a capacităților, a ideilor și a surselor de
informație, a elementelor tehnice și a resurselor umane, chiar dacă devin redundante
și, ca atare, reduc eficiența sistemului pe termen scurt; ele pot fi însă esentiale
pentru a face față la situații de criză;
• integrare – prin coordonarea funcțiilor și a acțiunilor între subsistemele
componente, la diferite scări, inclusiv capacitatea de a aduce împreună idei și
elemente disparate, de a lucra în colaborare și a dezvolta soluții coezive, prin
comunicare transparentă și împărtășirea informației;
• autoorganizare – care să permită abordarea unor situații de perturbări
majore, fără disfuncționalități importante sau colaps catastrofic. Posibilitatea de a
„eșua în siguranță”;
• adaptare – capacitatea de ajustare la circumstanțele în schimbare, prin
dezvoltarea unor noi planuri, prin punerea în aplicare a unor noi acțiuni și
modificarea comportamentelor. Flexibilitatea sistemului este esesnțială și presupune
capacitatea de a utiliza reursele proprii pentru noi scopuri sau pentru
modificarea/diversificarea funcțională a unor elemente/subsisteme.
Deși nu există un panaceu al rezilienței, pornind de la termenii-cheie explicați
mai sus, pot fi identificate câteva principii generale ale gestionării sistemelor care,
în cele mai multe situații, pot contribui la creșterea gradului de responsivitate și
adaptabilitate a acestora.
3.5.1. Principiul menținerii diversității și a redundanței

Promovarea și susținerea diversității, în toate formele sale (biologică, a
peisajului, socială, economică), pornind de la premisa că sistemele cu mai multe
componente diferite sunt, în general, mai reziliente decât cele care se bazează pe o
singură specie.
Micii fermierii, care practică agricultura de autoconsum/subzistență,

plantează adesea câteva tipuri de culturi diferite, astfel încât eșecul uneia dintre ele
să nu aibă un impact catastrofic asupra aprovizionării generale cu hrană.
O diversitate de utilizatori și instituții care gestionează resursele poate
contribui la o exploatare durabilă a acestora. De exemplu, comunitățile de pescari
de diferite vârste și nivel al veniturilor pot fi promotorii unor modalități diferite de
pescuit, iar această diversitate va mări capacitatea întregii comunități de a detecta
schimbările ecologice, deoarece fiecare are o altă perspectivă asupra ecosistemului
care constituie punctul lor comun de interes.
(Bio)diversitatea este o „bibliotecă de cunoaștere” pentru sistem, o rezervă

esențială valorificată parțial, în timp ce o altă parte a ei așteaptă „necitită încă, pe
rafturi” să-i fie descoperită valoarea (Ahern, 2011). Este un motiv pentru care
devine esențială menținerea variabilității structurilor și funcțiilor
ecologice/geosistemice (nu controlul și reducerea lor). Diversitatea de răspunsuri
funcționale este sprijinită pe multifuncționalitatea componentelor sistemice. Aceasta
poate fi dezvoltată prin suprapunerea și combinarea funcțiilor, prin multiplicarea
acestora sau prin partajarea/planificarea în timp a funcțiilor îndeplinite de diferite
elemente.
Programul Străzilor verzi din Oregon, punctele de trecere pentru fauna

sălbatică a autostrăzilor în Parcul Național Banff din Alberta, Canada etc. (Ahern,
2011).
Redundanța funcțională, i.e. prezența unor componente multiple care au

capacitatea de a îndeplini aceeași funcție, poate constitui, în cadrul sistemului, o
„asigurare” că vor exista, în orice moment, componente care să compenseze
pierderea sau indisponibilizarea temporară a altora (Stockholm Resilience Center,
2014), subansamblele având capacitatea de a se înlocui reciproc. Poate fi sintetizată
cu zicala „nu pune toate ouăle într-un singur coș”.
Suprapuneri în ceea ce privește rolul instituțiilor și al altor actori ai

guvernanței teritoriale și promovarea unui amestec de drepturi comune și private
de proprietate, deci și suprapunerea drepturilor de acces) (Walker și Salt, 2006 ).
În strânsă legătură cu abundența resurselor sistemului (resourcefulness),

valoarea redundanței este cu atât mai mare cu cât componentele cu funcții
asemănătoare reacționează diferit la turbulențe și schimbare, astfel încât această

diferență de dimensiune și scară a impactului asupra unor componente care
îndeplinesc un anumit rol va face ca un anumit eveniment perturbator să nu prezinte
același risc pentru toate componentele în cauză.
În pădurea tropicală ugandeză, răspândirea semințelor este realizată de o

serie de specii de animale de diferite dimensiuni, de la șoareci la cimpanzei.
Animalele mici pot fi afectate uneori negativ de perturbațiile locale, însă cele mai
mari și mai mobile pot îndeplini în continuare acea funcție. (Stockholm Resilience
Center, 2014).
În cadrul unui sistem de guvernanță, o varietate de forme de organizare –

instituții de stat, ONG-uri sau asociații ale comunității locale – își pot suprapune
funcțiile și oferi o diversitate de răspunsuri, ele având dimensiuni, culturi,
mecanisme de finanțare și structuri interne extrem de diferențiate. Comunitățile
bine conectate, în care funcțiile se suprapun, iar redundanța este prezentă, pot fi și
cele mai adaptabile sau creative (Stockholm Resilience Center, 2014). Reversul este,
de asemenea, valabil: comunitățile umane dependente de o singură activitate, cum
este mineritul în aria Roșia Montană, sunt mult mai vulnerabile în cazul în care
respectiva activitate se întrerupe.
Redundanța este legată și de existența unor căi multiple, reciproc

substituibile, pentru asigurarea unor servicii sau funcții, dar și de disponibilitatea
unor capacități de rezervă supradimensionate, care pot compensa diminuarea unor
fluxuri esențiale sistemului în anumite situații.
Prin urmare diversitatea și redundanța trebuie conservate în cadrul
sistemelor fizice-biologice și trebuie construite în cadrul sistemelor de guvernanță
teritorială, chiar dacă aceasta implică uneori o diminuare a eficienței pe termen
scurt și o creștere a costurilor (Stockholm Resilience Center, 2014).
3.5.2. Principiul gestionării durabile a conectivității și a modularității

Existența unor legături multiple, integratoare, între componentele sistemului
și între sistemul de referință și alte sisteme supraordonate, subordonate sau de
același rang, este un factor esențial al menținerii funcționalității, chiar și în
momente de criză, existând posibilitatea transferării, suplinirii și înlocuirii unor
componente indisponibilizate din cadrul sistemului. Conectivitatea trebuie
planificată și gestionată la scări multiple (multiscalar) prin promovarea, de exemplu,
a structurilor policentrice de guvernanță.
Într-un oraș, aleile pietonale care pot lega traseele de transport public cu
autobuzul provin de la niveluri scalare diferite, dar interconectarea lor este
esențială pentru asigurarea unei funcționalități sistemice viabile. În mediul urban
se observă, în general, o conectivitate robustă a sistemelor construite, dar cea a
sistemelor naturale este mult redusă, rezultând adesea o fragmentare excesivă a
peisajului, separarea și izolarea unor procese ecologice care necesită legături și
relații directe (de pildă dispersarea și deplasarea speciilor) (Ahern, 2011). O soluție
în acest sens o constituie organizarea unor coridoare verzi, ca un element de bază
al construirii unui spațiu urban durabil (problematică pusă în discuție într-un
capitol următor al acestui volum).
Gestionarea durabilă a conectivității trebuie să țină seama de faptul că

disfuncționalitățile majore provin din lipsa/dispariția unor conexiuni vitale, că
sistemele bine conectate se pot reface mai repede în urma unor perturbații, însă, în
același timp, și că o interconectare prea puternică poate duce la răspândirea rapidă a
disturbanțelor, vulnerabilizând sistemul. De aceea, complementar, trebuie avută în
vedere și o anumită flexibilitate, ca necesitate a funcționării autonome,
descentralizate, modulare a unor subsisteme, prin capacitatea de a supraviețui
variațiilor fluxurilor exterioare de materie, energie sau informație sau chiar izolării
temporare de celelalte subsisteme. Deteriorarea sau colapsul unei părți a sistemului
nu va duce la efecte în cascadă și la afectarea ansamblului, deoarece serviciile-cheie
necesare funcționării sistemului sunt menținute.
Comunitățile autonome (orașe mici, cartiere ale unor orașe mari „modulare”
se caracterizează printr-un anumit grad de independență în ceea ce privește
asigurarea necesarului de apă, energie sau alimente, integrând astfel la nivel local
asigurarea utilităților și a necesităților curente. Aceaste trăsături se îmbină uneori
cu o economie locală solidă și la rândul ei modularizată, care nu exclude rețelele
deschise, dar își asigură totuși sisteme proprii, circulare, formând adesea clustere
industriale, rețele multiple integrate trans-sectorial, cu un accent pe valorificarea
relativ rapidă a resurselor proprii într-un mod eficient. Crearea unor astfel de
entități este o formă de pregătire și planificare pentru momentele, când sistemul ar
putea să fie indisponibilizat temporar (Ahern, 2011).
În directă conexiune cu acest principiu al modularității, sintagma „avarie în

siguranță” (safe failure) (Little, 2002) se referă la capacitatea unui sistem de a
absorbi șocurile bruște, chiar și pe cele care depășesc anumite praguri (critice) sau
efectele cumulative îndelungate ale unui stres, evitând în acest mod o avarie
catastrofică. Se referă, de asemenea și la capacitatea sistemelor interdependente de a
se sprijini reciproc, astfel încât indisponibilizarea unora să nu ducă la perpetuarea în

cascadă a efectelor.
3.5.3. Principiul flexibilității și al integrării inovației

În strânsă legătură cu diversitatea structurală sunt de asemenea esențiale, pe
de o parte, capacitatea sistemului de a-și desfășura activitățile de bază într-o gamă
cât mai largă de condiții și, pe de altă parte, abilitatea de a-și converti propriile
elemente sau de a-și modifica structurile astfel încât să faciliteze noi modalități de a
face acest lucru (Tyler și Moench, 2012). Flexibilitatea și importanța inovării, a
învățării, a experimentării, a dezvoltării unor reguli concepute în plan local (după
principiul subsidiarității) și deschiderea spre schimbare se subordonează capacității
de a internaliza experiențele trecute și de a evita repetarea unor eșecuri, simultan cu
aceea de a îmbunătăți performanța generală.
În timpul reconstrucției de după cutremurul din 1933, orașul Los Angeles a

absorbit câteva așezări care înainte erau deficitar sau deloc integrate în aria sa de
influență (Reghezza-Zitt, 2012).
3.5.4. Principiul protecției prin menținerea mecanismelor de autoreglare

Un principiu esențial în „gestionarea rezilientă” este legat de înțelegerea
rolului variabilelor de bază denumite și „componente lente” și a retroacțiunilor din
cadrul sistemului, care controlează funcționarea acestuia, a schimbărilor de durată a
unor componente greu modificabile, dar care păstrând anumite tendințe pentru
perioade mai lungi pot duce la depășirea anumitor praguri/limite și trimite sistemul
într-un domeniu al disfuncționalității sau într-un alt domeniu de funcționalitate.
Schimbările graduale ale compoziției chimice a atmosferei afectează sistemul

climatic în ansamblu inducând uneori modificări care se transpun în creșterea
frecvenței, intensității și duratei fenomenelor de risc hidro-meteorologic.
Aceasta se poate realiza prin mecanisme homeostatice de control strâns (nu

prea strâns!), care să permită detectarea pragurilor înainte ca acestea să fie atinse,
pentru a contracara perturbațilie și a stabiliza sistemul. O atenție deosebită trebuie
dată buclelor de feedback strict determinate de elemente și procese care trebuie
atent monitorizate, pentru formularea și aplicarea unui răspuns cât mai rapid.
Serviciile ecosistemelor și ale capitalului social sunt cele două elemente care
pot susține pe termen lung, prin mecanismelor lor de autoreglare specifice,
funcționarea geosistemului.
Serviciile ecosistemelor (care sunt neprețuite/necuantificabile) trebuie înțelese

și incluse în propunerile de amenajare și de dezvoltare durabilă (de exemplu rolul
ariilor umede în purificarea apei și atenuarea inundațiilor).
Promovarea capitalului social bazat pe rețele sociale bine dezvoltate,
incluzive (care să nu lase izolate anumite elemente ale sistemului), sigure, axate pe
susținerea unor structuri ierarhice clar definite, dar care să fie în același timp mobile
și adaptabile este un alt element definitoriu al politicilor în spiritul rezilienței.
Folke et al. (2003) sintetizează măsurile esențiale care pot mări reziliența și
diminua vulnerabilitatea sistemelor social-ecologice:
- a învăța să trăiești cu schimbarea și cu nesiguranța;
- a menține diversitatea și memoria (ecosistemelor și comunităților)
- a combina forme diferite de cunoaștere pentru învățare;
- a crea oportunități pentru reorganizare ținînd cont de dinamicile trans-scalare.
Dintr-o abordare în spiritul rezilienței face parte și orientarea spre bunăstare a
oricărei evaluări a pragurilor funcționale, ca o condiție a menținerii sistemului pe o
direcție dezirabilă și care să răspundă necesităților durabilității. Aceasta se poate
face nu doar prin recuperarea după evenimente de stres sau după șocuri, ci și prin
menținerea unei baze a resurselor necesare suficientă pentru o existență îndelungată
(Nyamwanza, 2012).
3.6. Reziliență-vulnerabilitate – simplă antonimie sau relație complexă?
„Vulnerabil, dar invincibil”

(titlul unei cărți scrise de Werner, E. E. și Smith, R.S.)
Adesea reziliența este conectată cu conceptul de siguranță, respectiv cu

libertatea față de riscuri inacceptabile sau capacitatea de a avea succes în condiții
variate (Westrum, 2006), prin reducerea vulnerabilității.
Reziliența presupune capacitatea oamenilor, a comunităților și societăților de
a se reface și a de se adapta la un risc, care s-a manifestat și deci a avut consecințe
care au fost experimentate. În acest context, reziliența devine o contrapondere
pozitivă a manifestării efectelor hazardelor (schimbări bruște sau graduale cu
impact asupra geosistemului), expunerii (oamenilor și bunurilor afectate în aria de
impact) și a vulnerabilității (propensiunii elementelor expuse de a fi afectate,
deteriorate, distruse) (Siemens AG, 2013).
Reziliența și vulnerabilitatea sunt două concepte distincte, dar interconectate,
utile pentru înțelegerea răspunsului sistemelor și actorilor teritoriali la schimbare,
șocuri și neprevăzut ca și la modificări lente insidioase (Miller et al., 2010). Ambele
sunt utilizate în analiza și caracterizarea riscurilor, în strânsă relație cu evaluarea
gradului de adaptabilitate și de transformabilitate a sistemelor biofizice, sociale
și/sau economice. Având un caracter multidimensional și diferențial, ele depind de

scara de analiză și sunt prin excelență dinamice (Vogel și O’Brien, 2004).
În multe cazuri, cei doi termeni sunt utilizați ca antonimi, vulnerabilitatea
include expunerea unui sistem la un stres, respectiv la o perturbație acută sau
cronică și propensiunea acestuia de a suferi transformări, iar reziliența – capacitatea
de a face față respectivului eveniment perturbant (Adger, 2005). Exprimată în mod
diferit, vulnerabilitatea provine din pierderea rezilienței (Holling, 1995, p. 24) sau,
un sistem social-ecologic vulnerabil este unul care și-a pierdut reziliența (Folke
2006, p. 262).
Totuși există și opinii bine argumentate conform cărora reziliența nu este doar
contraponderea pozitivă a vulnerabilității. Un sistem poate fi în același timp
vulnerabil și rezilient. În acest sens, vulnerabilitatea este asimilată nu doar expunerii
și potențialului de a suferi pierderi (lat. vulnero, -are – a răni) și incapacității
temporare de a face față unui impact, ci și înseși rezilienței (lat. resilio, -ire – a sări
inapoi, a se contracta, a se strânge, a ricoșa), care se referă la capacitatea sistemului
de a-și reveni, a recupera, a se reconstrui și a se întoarce la o stare de echilibru și
normalitate. Mai mult, putem afirma că numai datorită faptului că este vulnerabil,
deci expus, el poate fi și rezilient, cu condiția să fie, în același timp, „sănatos”, sau
să aibă o doză de „antifragilitate”, după expresia lui N.N. Taleb. Cu cât va suferi
mai multe perturbații el își va putea arăta și chiar spori capacitatea de reziliență
(Reghezza-Zitt et al., 2012).
Legătura între cele două concepte este bine surprinsă de Cutter et al. (2008a)
care definește vulnerabilitatea ca fiind un ansamblu de caracteristici sau calități ale
sistemelor dinainte de producerea unei perturbații (evenimentul deranjant) și care
creează un potențial de a suferi pierderi sau o capacitate diferențiată de a se
recupera după ce evenimentul s-a produs. În acest sens, vulnerabilitatea depinde de
expunerea la o amenințare, dar și de sensibilitate – receptivitate, i.e. de capacitatea
de a primi stimuli externi care pot răni, pot fi percepuți și li se poate răspunde cu
rezultate benefice sau pot fi receptați ca atare și incluși ca informație temporar
neutră (Ungureanu, 1995). Aceasta presupune că vulnerabilitatea include în sfera sa
reziliența.
Într-o accepțiune opusă, reziliența este percepută, de unii autori, ca o
proprietate emergentă generată ca urmare a relațiilor dintre componente cu un grad
mai mare de vulnerabilitate și componente cu un grad ridicat de adaptabilitate (Pike
et al., 2010). Astfel reziliența include în sfera sa vulnerabilitatea.
Danielle Provitolo propune chiar termenul de „vulnerabilitate rezilientă”,
denumind în acest mod o accepțiune a celor doi termeni axată pe efectele pozitive:
atunci când schimbarea duce la transformări și salturi calitative benefice sistemului
analizat (Provitolo, 2013). Din această perspectivă, noțiunea se suprapune celei de
dezechilibru funcțional (Roșu și Ungureanu, 1977; Ungureanu, 1984; Ungureanu I.,

2005).
În majoritatea abordărilor, reziliența are un caracter sistemic mai puternic, în
timp ce vulnerabilitatea este, cel mai adesea, legată de unități autonome analizate ca
fiind potențial supuse unui hazard. Cu toate acestea, ambele concepte oferă reale
oportunități de integrare a unor indicatori diverși, care să reflecte funcționarea unor
sisteme complexe și ambele sunt orientate spre răspunsul la stres sau la perturbații
și către schimbări bruște sau lente (Miller, 2010).
Vulnerabilitatea socială presupune expunerea unui grup de oameni/comunități
sau a unor indivizi la un stres (Adger, 2000) cauză și/sau consecință a schimbărilor
care au loc în mediul natural și/sau social. Prin opoziție (sau complementaritate)
reziliența este, în acest caz, responsabilă de creșterea capacității de a face față unui
stres. Sub denumirea de reziliență comunitară (Orencio și Fujii, 2013), conceptul
constituie obiectul de studiu al unui număr impresionant de lucrări care se referă fie
la performanța sistemelor teritoriale în a face față hazardelor diverse (Cutter et al.,
2010; Orencio și Fujii, 2013), fie la capacitatea generală de răspuns în cazul unei
perturbații (EKOS/EDAW, 2009, Building Resilient Regions, 2013) Dintre
indicatorii sociali care imprimă, în funcție de valorile lor, vulnerabilitate sau
reziliență fac parte: structura pe vârste (populația vârstnică și copiii fiind considerați
mai expuși), stabilitatea populației într-o anumită arie (dovadă a atașamentului față
de loc și a constituirii, uneori, a unor comunități stabile și solide), nivelul de
educație (prezența unei populații educate fiind de obicei asociată unei capacități
superioare de adaptare), accesul la dotări de ordin sanitar etc. În strânsă relație cu
aceștia, indicatorii economici devin uneori esențiali în evaluarea gradului de
vulnerabilitate/reziliență: prezența unei populații salariate consistente angajată în
domenii diverse, gradul de antrepriză locală, diminuarea disparităților economice,
creează coeziune socială sau măresc gradul de independență financiară a populației
(Building Resilient Regions, 2013, Bănică și Muntele, 2013).
3.7. Reziliența și dezvoltarea durabilă
Reziliența rezultă din tensiunea dintre presiunea exercitată asupra persistenței

unui sistem în starea curentă și transformarea într-o stare fundamental nouă, diferită,
uneori văzută ca dezirabilă (Miller et al., 2010). Prin această nevoie de persistență,
problematica rezilienței se interconectează extrem de bine cu cea a dezvoltării
durabile.
Complementaritatea celor două concepte este evidentă în condițiile în care
sustenabilitatea presupune o viziune integrată de dezvoltare echilibrată pe termen
lung, iar reziliența adaugă și pune accent pe răspunsul și adaptarea la turbulențele
inevitabile, incluzând astfel managementul riscului între oportunitățile de dezvoltare
teritorială. În acest mod, o abordare orientată spre reziliență este în același timp una
în spiritul dezvoltării durabile, prin asigurarea echilibrului între sferele
instituțională, socială, economică și mediul natural (Figura 10).
Există însă și anumite aspecte contrarii ale celor două abordări. Astfel, dacă
dezvoltarea durabilă presupune încurajarea eficientizării și a consumului cât mai
redus (randamentul cât mai mare) în scopul diminuării presiunii asupra resurselor,
reziliența include și preocupări/tendințe spre o mai mare redundanță (multiplicare a
unor elemente care au aceleași funcții, resurse suplimentare etc.) pentru a furniza
soluții de rezervă în caz de criză.
Figura 10. Reziliență și dezvoltare durabilă (Sursa: UNISDR, 2012)
În acest sens, abordarea rezilienței este „mai durabilă” decât cea a

sustenabilității, contrapunând eficienței pe termen scurt beneficiile pe termen lung,
când probabilitatea confruntării cu hazarde diverse crește. Este, practic, tranziția
observată de Ahern (2011) de la o paradigmă a durabilității și stabilității sintetizată
de sintagma „siguranță care poate eșua” („fail-safe”) la cea de tip adaptativ, supusă
erorilor, din moment ce politicile sunt (re)formulate mereu, pe perioada existenței
sistemului, prin experimentare și învățare continuă și care este inclusă în expresia „a
eșua în siguranță” („safe-to-fail”) (Ahern, 2011).
Astfel, dacă durabilitatea are ca scop repunerea lumii într-o stare de echilibru,
reziliența presupune o continuă căutare a modalităților de a gestiona o lume aflată
într-un profund dezechilibru (Zolli și Healy, 2012). De aceea nu toate soluțiile
orientate spre reziliență sunt „durabile” și nu toate strategiile orientate spre o

dezvoltare durabilă includ și principiile rezilienței.
4. REZILIENȚA TERITORIALĂ
4.1. Componenta spațială a rezilienței
Transferul principiilor rezilienței din cadrul unor discipline diverse ca

psihologia sau ecologia, cu o slabă sau fără o sensibilitate deosebită pentru teritoriu
în domeniul analizei spațiale și a amenajării teritoriului a reprezentat o provocare.
În fapt acest transfer s-a făcut prin intermediul ecologiei.
Reziliența spațială (Cumming, 2011a; Cumming, 2011b) are în vedere
modalitățile în care variația spațială a anumitor factori din interiorul și din exteriorul
sistemului influențează și este influențată de reziliența sistemului la multiple scări
spațiale și temporale. O parte dintre elementele care induc reziliența spațială țin de
configurațiile interne ale ariei de interes respectiv: modul de aranjare internă a
componentelor sistemului și a interacțiunilor acestora (structură), proprietățile
relevante spațial – mărime, formă (morfologia sistemului), configurația limitelor
(natura, numărul), variația spațială a stărilor interne ale sistemului (stadii de
succesiune, tranziții relevante din punct de vedere al rezilienței) sau/și uneori de
proprietăți unice ale sistemului care depind și de localizarea în spațiu.
În egală măsură, elementele externe au capacitatea de a influența din punct de
vedere spațial capacitatea de adaptare activă prin : context (împrejurimile definite la
scara spațială de analiză care influențează sistemul) și amprentă (aria influențată de
sistem), conectivitate (aici au rol important nu doar accesibilitatea și fluența
comunicării, dar și compartimentările spațiale (discontinuitățile) și modularitatea.
Din contextul general rezultă și anumite dinamici spațiale induse de mecanismele
de reglare impuse de anumite configurații spațiale, i.e. „subvenții spațiale” care apar
din situarea în apropierea unor arii privilegiate din punct de vedere al resurselor,
dotărilor tehnice, potențialului uman etc. și care pot difuza inovația spre aria de
interes (Cumming, 2011a).
Toate acestea trebuie considerate și în relație cu alte elemente specifice
rezilienței, respectiv capacitatea sistemului de a suferi schimbări simultan cu
menținerea identității, pragurile în funcționalitatea sistemului, memoria sistemului
sau potențialul său adaptativ și de învățare.
„Reziliența spațială indică posibilitatea existenței unor folosințe, adaptări și

accesibilități (affordances) diferite, și chiar a unor schimbări care pot surveni fără
a produce însă o schimbare de identitate a spațiului și fără ca acesta să devină
altceva decât el însuși. Un spațiu rezilient este un spațiu lejer/dispers/larg/liber
(loose), creat prin intermediul unor obiecte care pot de naștere le asocieri multiple,
obiecte care pot fi mobilizate în tot felul de situații” (Karrholm, Nylund și de la
Funete, 2012, p. 2).
Creșterea rezilienței spațiale presupune creșterea funcționalității pe niveluri

diferite, având în vedere simultan suprapunerile funcționale între niveluri. Din acest
motiv, ea este (re)produsă prin replicarea proceselor la diferite scări, ceea ce asigură
o rezervă și premisele unei siguranțe sporite (Figura 11). Fiecare nivel scalar este
strict legat de celelalte, care își pun amprenta în conturarea identității sale spațiale.
Figura 11. Perspectiva ierarhica asupra rezilienței sistemelor spațiale (Cumming, 2011a)
Astfel, dacă unii factori perturbanți pot submina anumite grupuri sociale sau
elemente ale infrastructurii tehnice sau ale instalațiilor productive, sistemul în
ansamblu este capabil să se reorganizeze, pentru că funcții similare pot fi regăsite la
alte elemente de acelați tip, pe același nivel ierarhic sau la scări teritoriale diferite.
Cele mai multe dintre abordările privind reziliența spațială se referă la

măsurile, tacticile și strategiile de planificare teritorială necesare pentru refacerea în
fața dezastrelor fie naturale (Menzel, 2009; Zhou et al., 2010), fie complexe,
manifestate în arii puternic antropizate, cum sunt cele urbane (Godschalk, 2003).
4.2. Reziliența comunitară și regională
Reziliența unei comunități sau a unei regiuni este o funcție a rezilienței

subsistemelor sale, incluzând aici infrastructurile critice, economia, societatea civilă
și structurile necesare guvernanței la nivel teritorial (inclusiv funcționarea, de
exemplu, a structurilor de urgență) și lanțurile de aprovizionare și deservire.
Numărul mare și complexitatea acestor sisteme fac dificilă măsurarea rezilienței la
nivel regional față de evaluarea acesteia la nivel strict local sau la nivelul unor
elemente individuale (sectorial) (Carlson et al., 2012).
La nivelul comunităților urbane, reziliența reprezintă capacitatea acestora de
anticipa problemele, dar și oportunitățile, de a reduce impactul amenințărilor prin
măsuri de prevedere, de a răspunde adecvat atunci când aceste amenințări se
materializează și de a se reface ulterior (Dabson et al., 2012).
În acest context, șocul include paleta de evenimente posibile precum și
magnitudinea și severitatea evenimentelor deja manifestate. Șocurile pot fi
incrementale sau lente – în cadrul unor medii/spații stabilizate ‒ dar și radicale sau
rapide, atunci când avem în vedere medii turbulente (Hamdouch, 2014).
Capacitatea sistemelor de a gestiona criza are în vedere atât vulnerabilitatea
comunităților în cazul manifestării evenimentelor de risc, cât și resursele adaptative
ale acestora. Raportul dintre cele două dimensionează impactul care poate avea sau
nu ca rezultat disfuncții majore pentru comunitatea respectivă și în funcție de care
se creează traiectorii diferențiate post-șoc (rezistență, recuperare. reziliență sau
persistența disfuncționalităților). Rezultatul care dă măsura capacității de reziliență
este fie întoarcerea la starea dinainte de manifestarea evenimentului de risc, fie
găsirea unei „noi normalități” sau rămânerea în domeniul critic (Dabson, 2012).
Prin urmare putem delimita două tipuri diferite de teritorii (Hanmdouch, 2014):
- teritorii statice – care rezistă fie adaptându-se, fie reinventându-se;
- teritorii dinamice – care sesizează oportunitățile pe care „șocurile” le pot
oferi, participând la implementarea unor inovații.
Este important de subliniat faptul că evaluarea rezilienței unui teritoriu se
poate face în două moduri: prin evidențierea capacității (potențiale) de reziliență sau
prin testarea/analiza performanței în ceea ce privește răspunsul la nivel
comunitar/regional, în cazul manifestării în trecut a unor evenimente de risc (a
materializării unor amenințări).
4.3. Reziliența urbană
Din perspectivă sistemică, orașul este definit de schimburile materiale,

energetice și informaționale cu exteriorul și de influența pe care o exercită asupra
ariilor înconjurătoare.
Orașele sunt organisme complexe, care necesită o infrastructură funcțională
capabilă să furnizeze serviciile esențiale, legate de alte sisteme exterioare lor,
precum producerea la nivel regional a hranei sau serviciile oferite de ecosisteme. La
nivel global, orașele sunt legate prin comerțul internațional și caracteristicile
investițiilor care pot avea efecte directe asupra forței de muncă locale și a
condițiilor de viață. (Tyler și Moench, 2012).
În sens larg, principiile rezilienței par a se încadra logic dezvoltării „naturale”
de ansamblu a ariilor urbane, întrucât orașele dețin capacitățile sociale de a se
reconstrui (Vale și Campanella, 2005; Campanella, 2006). Reziliența urbană poate fi
evaluată în contextul evaluărilor riscului și vulnerabilității, al structurilor
instituționale și sociale de guvernanță, poate fi privită sectorial (reziliența
ecosistemelor urbane, reziliența economică a orașelor etc.) prin filtrul
transformărilor ariilor urbane (Chelleri și Olazabal, 2013). În unele abordări, mai
limitative, reziliența urbană este exclusiv capacitatea orașelor de a funcționa, astfel
încât oamenii care trăiesc și lucrează în respectivul oraș – mai ales cei săraci și
vulnerabili – să supraviețuiască (IIED, 2009). În sens general reziliența urbană este
capacitatea indivizilor, comunităților, instituțiilor, activităților economice și
infrastructurii din cadrul orașului de a supraviețui, a se adapta și a crește în ciuda
stresului cronic, care slăbește țesătura urbană zi de zi (șomaj, transportul public
ineficient, violență, lipsă cronică a alimentelor sau a apei etc.) sau a șocurilor acute
(cutremure, inundații epidemii, atacuri teroriste etc.) (100 Resilient Cities, 2015).
În aceste condiții trăsăturile caracteristice generale ale unui oraș rezilient sunt:
- Reflectivitatea – a folosi trecutul pentru deciziile referitoare la viitor;
- Bogăția de resurse și organizarea unor căi alternative care să permită în
orice moment accesul la acestea;
- Robustețea – un oraș bine conceput, construit și gestionat;
- Redundanța – prezența unor capacități de rezervă anume create pentru
adaptarea la perturbații;
- Flexibilitatea – voința și abilitatea decidenților de a adopta strategii
alternative pentru a răspunde circumstanțelor în schimbare;
- Incluzivitatea – accentul pus pe consultarea actorilor urbani în luarea
deciziilor, stimularea simțului civic și asigurarea unui minim de echitate
socială eliminând disparitățile mari în ceea ce privește accesul la mijloacele
de trai de bază;
- Integrativitatea – a aduce împreună într-un tot unitar cu relații funcționale

toate elementele sistemului constituit de oraș.
Studiul rezilienței urbane se axează pe patru teme majore, prioritare,
interconectate și care constituie tot atâtea capitole de aprofundare analitică și
integratoare a aspectelor privind adaptabilitatea orașelor: fluxurile metabolice
urbane, mediul construit, dinamicile sociale și rețelele de guvernanță.
Conform UNISDR (2012) orașele reziliente sunt entități teritoriale în care:
- populația trăiește în case și cartiere cu servicii și infrastructură bine
organizate, cât mai puțin expuse acțiunii unor evenimente distructive, dar și
care țin cont de probabilitatea apariției unor hazarde specifice;
- există o guvernare locală incluzivă, competentă și de încredere, preocupată
de o urbanizare durabilă și care alocă resursele necesare pentru gestionarea
și organizarea înainte, în timpul și după acțiunea unui hazard natural sau
antropic;
- oamenii participă la planificarea urbană, împreună cu autoritățile locale,
valorificând cunoștințele directe ale celor care trăiesc într-un anumit areal
(indigenous knowledge);
- autoritățile locale și populația înțeleg riscurile și își pun la punct o bază de
date și un sistem de monitorizare a pierderilor din dezastre, al
susceptibilității la hazarde, al expunerii și senzitivității populației și
bunurilor (case, bunuri materiale, infrastructură, bunuri comunitare,
moștenire culturală, mediu, capital economic). În strânsă legătură cu aceasta,
anticiparea și diminuarea pierderilor se poate face doar cu sisteme de
avertizare eficiente și cu implementarea unei strategii eficiente de refacere,
pentru a repune în funcțiune activitățile sociale, instituționale și economice,
după un eveniment disruptiv;
- autoritățile și populația au conștiința impactului global al funcționării lor și
contribuie la diminuarea unor efecte care pot crea probleme la nivel global
(ex. problematica gazelor cu efect de seră și a schimbărilor climatice)
(UNISDR, 2012).
Referitor la spațiile urbane, fundamentele problematicii rezilienței sunt trasate
de studii cu caracter teoretic și metodologic general analizând reziliența urbană în
contextul dezvoltării durabile (Pickett et al., 2004; Resilience Alliance, 2007; Da
Silva și Moench, 2010; Muller, 2011; Jha et al., 2013; Stumpp, 2013). Recunoscând
rolul resurselor și al serviciilor pe care le au la dispoziție orașele pentru o reziliență
superioară (Agudelo-Vera et al., 2012), amenajarea spațiului urban este profund
legată de manifestările rezilienței (Kärrholm et al., 2012, Lu și Stead, 2013), fiind în
acest context, principalul instrument local de diminuare a riscurilor cu care se
confruntă ariile urbane (Coaffee, 2008; Otto-Zimmermann, 2011; Jabareen, 2012;
Li et al., 2013). Nu în ultimul rând, finalitatea studiilor referitoare la tematica
enunțată se transferă asupra politicilor și a cadrului instituțional, în măsură să

susțină reziliența urbană (Nijkamp, 1999; Lang, 2011; Crabtree, 2012).
4.4. Modalități de operaționalizare. Aspecte metodologice generale
Conceptul de reziliență nu poate fi testat și validat fără o fundamentare a

evidențelor empirice, în caz contrar el putând deveni vulnerabil și susceptibil de a fi
înlocuit în viitor cu un alt termen (Constas și Barrett, 2013).
Reziliența este un concept măsurabil doar în condițiile în care avem în vedere
comportamentul ciclic al sistemelor, cu frecvența și amplitudinea sa (Holling, 1973)
și nu evaluări statice și punctuale ale unei stări de moment. Operaționalizarea
rezilienței prin aplicarea unor indicatori cantitativi și calitativi coerenți este un
domeniu de cercetare relativ nou cu rezultate încă inconsistente și, nu de puține ori,
contestabile.
În vederea operaționalizării conceptului, ar trebui stabilite, în primul rând,
subiectul și obiectul rezilienței: „reziliența cui și față de ce/cine?” (Carpenter et al.,
2001). În această fază (care cuprinde două etape marcate fiecare de una dintre cele
două întrebări) sunt necesare, mai întâi, identificarea și delimitarea sistemului, a
principalelor sale probleme, a variabilelor de interes, a actorilor implicați și a
scărilor de analiză relevante. Astfel pot fi evaluate conflictele, problemele și
provocările la care sunt supuși actorii esențiali/elementele-cheie, dar și
oportunitățile, care pot îmbunătăți funcționalitatea sistemului. Avem în vedere: (1)
regimul care poate fi modificat; (2) procedeele și serviciile, care pot fi amenințate,
în relație cu (3) scara spațială și temporală (delimitarea sistemului supus riscului, a
relațiilor interne, a rezoluției/nivelului de detaliu).
Făcând trecerea spre obiectul rezilienței, este strict necesară identificarea
elementelor sistemice care induc perturbații, a tendințelor de evoluție a principalelor
elemente, a ritmului lor de modificare (rapidă, declin lent, colaps, oscilații etc.) și a
principalelor vulnerabilități, în relație cu cele mai relevante scări de analiză a
acestora. Pentru rezultate concrete sunt strict necesare informații privind tipul
disturbanței, regimul, frecvența și intensitatea acesteia. Este important de subliniat
faptul că raportarea la unul sau mai multe hazarde naturale sau antropice nu este
obligatorie1 și că există modele care au în vedere capacitatea generală de reziliență –
i.e. capacitatea de a face față oricărei situații riscante (Foster, 2007).
În funcție de rezultatele primei faze a evaluării, poate fi realizată trecerea spre
analiza factorilor specifici ai rezilienței și a performanței sistemelor („reziliență în
ce mod?”). Importante sunt, pentru această etapă finală a analizei, identificarea
resurselor și a căilor de guvernanță, a actorilor cu rol decizional – indivizi și
1
Avem în vedere faptul că incertitudinea presupune și producerea „lebedelor negre” (N. Taleb), a unor tipuri de
evenimente cu totul neașteptate, care nu au mai avut loc în forma sau la dimensiunea respectivă.
organizații, a capacităților/puterii acestora de a influența sistemul în ansamblu, de

a‒l controla, flexibilitatea și variabilitatea lor, eficiența rețelelor sociale, politicile,
legile și regulamentele-cheie, dar și interacțiunile trans-scalare dintre acestea.
O perspectivă sintetică asupra procesului de evaluare efectivă a rezilienței
poate scoate în evidență câteva elemente de bază (OECD, 2013):
- Definirea unui set de factori esențiali și a componentelor determinante, care
conferă reziliență sistemului analizat și care pot fi extrase din analizele
științifice anterioare de ordin statistic cantitativ și calitativ, din studii ale
percepției și din experiența directă a domeniului studiat;
- Măsurarea contribuției șocurilor, a stresului și a măsurilor de răspuns în
cazul manifestării situațiilor de risc;
- Măsurarea șocurilor și a stresului necesită construirea unor indicatori sau
indici care au în vedere frecvența, durata și intensitatea pentru o perioadă de
timp mai îndelungată, a relației dintre diferite evenimente cu efect negativ
asupra indivizilor, comunităților și teritoriului în ansamblu;
- Măsurarea reacțiilor, a răspunsului în vederea diminuării riscului. Aceste
acțiuni pot fi de asemenea împărțite în trei categorii, în funcție de tipul de
capacitate de reziliență la care contribuie: absorbtive, adaptative și
transformative.
Constas și Barett (2013) fac, de asemenea, o serie de recomandări privind
unele elemente de ordin practic necesare pentru măsurarea rezilienței:
- Frecvența monitorizării, respectiv a datelor, trebuie să fie cu atât mai mare
cu cât sistemele sunt mai dinamice și sugerează schimbări frecvente;
- Stabilirea unui prag între reziliență și non-reziliență este importantă pentru a
înțelege starea și tendințele sistemului analizat;
- Indicatorii trebui să reflecte și să fie sensibili la instabilitatea și schimbarea
din cadrul sistemului;
- Datele trebuie agregate la diferite nivele scalare, de la nivel individual la
nivel de comunitate, așezare, regiune, țară etc. pentru a putea fi sesizate
diferențele trans-scalare;
- Sunt importante metodele de analiză care pot detecta tendințe nelineare și
care pot separa transformările structurare predictibile tip cauză-efect de
determinanții aleatorii (stocastici) ai rezilienței.
Există o mare diversitate de modele, indicatori și alte încercări de ordin
metodologic orientate spre evaluarea rezilienței. Aceasta tematică – într-o
prezentare relativ exhaustivă – ar putea face obiectul unei lucrări ample separate de
prezentul demers. Unele dintre aceste încercări de operaționalizare vor fi aplicate în
studiile care constituie conținutul celei de-a II-a și celei de-a III-a părți din prezentul
volum. Expunerea care urmează aici este doar o succintă trecere în revistă a acestor
aspecte.
Metodele aplicate în prezent în evaluarea rezilienței sunt, în general,

incomplete, dependente de concepte și abordări specifice, fără posibilitatea de
generalizare/extrapolare sau sunt „împrumutate” din diverse domenii, bazele
metodologice ale unei astfel de evaluării fiind încă departe de a fi validate într-o
manieră care să permită recunoașterea la nivel internațional. Sunt utilizate analize
multicriteriale (de exemplu AHP 2) (Chen et al., 2008), uneori pe baza unor
indicatori generali ai rezilienței organizaționale (Shirali et al., 2013), indicatori
compoziți comuni ai rezilenței și vulnerabilității (de ex. NVRI – Indicele Net
Vulnerabilitate-Reziliență – Bates et al., 2014; Angeon și Bates, 2015), funcții
probabilistice (Javanbang, 2009; Cimellaro et al., 2010), teoria grafului (Berche et
al., 2009; Leu et al., 2010), modele fuzzy (Heaslip et al., 2010) sau teoria entropiei
(Tamvakis, 2013). Unele modelări se realizează prin intermediul Sistemelor
Informaționale Geografice (SIG) (Berse et al., 2011; Bell și Gade, 2012), de obicei
prin aplicarea unor modele geostatistice privind accesibilitatea, dacă ne referim la
rețele de transport (de ex. Gutierrez et al., 2010) sau privind timpul necesar
repunerii în funcțiune, în cazul rețelelor de electricitate sau de apă (Maliszewski și
Perrings, 2012). Alte studii reprezintă modelări analitice ale sistemelor dinamice
(Peck și Simonovic, 2013), prin intermediul unor indicatori cantitativi care
evaluează funcționalitatea sistemelor (Latora și Marchiori, 2005; Henry și Ramirez-
Marquez, 2012). În mare parte, aceștia reprezintă, în multe cazuri, o adaptare a
indicatorilor sustenabilității, domeniu căruia i se circumscriu (Milman și Short,
2008), pentru a ilustra, pe de o parte, performanța în confruntarea cu situații critice
concrete, deja manifestate, și, pe de altă parte, capacitatea generală de a înfrunta
orice astfel de presiune și de a face fața în orice situație (capacitatea de reziliență).
De un interes deosebit, indicatorii care capătă expresie teritorială sunt orientați spre
reziliența economică (Briguglio et al., 2008; EKOS/EDAW, 2009), reziliența
urbană (Crabtree, 2012; UNHABITAT, 2012), reziliența comunitară (Ainuddin și
Routray, 2012) sau reziliența la dezastre (Cutter, 2010; Orencio și Fujii, 2013).
5. CONCEPTUL DE REZILIENȚĂ ÎN ROMÂNIA
Studiul rezilienței în România se axează, până în prezent, pe abordări, în

general, sectoriale sau orientate spre un anumit tip de reziliență raportată la un
anumit hazard clar delimitat.
Conceptul a pătruns, totuși, într-o multitudine de domenii și s-a impus prin
actualitatea realităților pe care le denumește – trăim într-o lume din ce în ce mai
interconectată și în care schimbările au loc tot mai brusc. Ne vom limita doar la
cateva exemple, unele aleatorii, și care nu țin neapărat cont de o ierarhizare a valorii
contribuțiilor prezentate. Scopul este doar de a prezenta un mozaic de contexte de
2
Procesul analitic ierarhic
utilizare, de ipoteze de lucru și de abordări ale rezilienței în spațiul românesc, o

analiză mai bine structurată, eventual exhaustivă, putând face obiectul unei alte
lucrări, în viitor.
În domeniile ingineriei, conceptul are tradiția cea mai îndelungată fiind
publicate numeroase articole care analizeză reziliența (în sensul tehnic) în studiul
proprietăților materialelor (de ex. Perju et al., 2011), uneori confuzia cu rezistența
fiind cvasi-totală (Pasăre și Mihuț, 2014). În domeniul telecomunicațiilor conceptul
este utilizat în evaluarea viabilității rețelelor și a necesității detectării eventualelor
noduri sau segmente unde pot apărea disfuncționalități (Copaci și Copaci, 2011),
inclusiv în ceea ce privește securitatea rețelelor de internet (Copaci și Bacivarov,
2015).
În psihologie și medicină, conceptul este, de asemenea, deja consacrat,
înrădăcinat pe filiera limbii engleze și în țara noastră (ca și la nivel internațional). V.
Rusu atrăgea atenția în 2008 asupra importanței folosirii conceptului de reziliență în
studiile medicale în editorialul „Reziliență și precaritate” apărut la Iași în Jurnalul
Medical Chirurgical. Au fost publicate numeroase articole (de ex. Vulpe și
Dafinoiu, 2012; Crăciun, 2013; Turliuc, 2013; Cazan și Truță, 2015; Macovei, 2015
etc.), cărți și tratate (de ex. Șerban Ionescu – Tratat de reziliență asistată, Editura
Trei, 2013) pe tema rezilienței indivizilor și grupurilor de indivizi, a relației dintre
reziliența psihologică și alte noțiuni de interes precum cele de violență sau traumă
(Anca Munteanu și Ana Muntean – Violență, traumă, reziliență, Colecția Collegium
Psihologie, 2011). Unele cărți prezintă traduceri în limba română a unor valoroase
contribuții în domeniu sau au caracter de popularizare (Christina Berndt –
Reziliența, Editura All, 2014).
În lucrari de agronomie și agrotehnie, termenul este de asemenea utilizat
pentru a evalua, de exemplu, capacitatea de refacere a unor ecosisteme de pajiști
montane (Motcă et al., 2009). În studiile propriu-zise din biologie – ecologie,
conceptul apare mult mai discret, ceea ce dovedește faptul că este bine integrat în
corpul disciplinei, fiind inclus natural, fără teoretizări extinse, în lucrări dintre cele
mai diverse, fără a face neapărat obiectul foarte multor studii recente strict axate pe
reziliență. De asemenea, faptul se datorează și existenței și utilizării frecvente a unui
mare număr de termeni înrudiți, substituibili rezilienței (adaptare, robustețe etc.).
Atrage totuși atenția, prin concentrarea asupra conceptului care face obiectul
volumului de față, proiectul RESILTHERM (2012), un demers al Institutului de
Speologie „Emil Racoviță” de studiere a rezilienței sistemelor ecologice
hidrotermale împotriva disturbanțelor naturale și antropice în arealul Băile
Herculane, cu numeroase lucrări rezultate, care au în vedere aspecte punctuale ale
mecanismelor de adaptare cu formularea unor scenarii de evoluție.
În sociologie, conceptul este preluat pe filiera psihologiei în studii cu caracter
teoretic sau aplicat, în domenii precum cel al educației pentru ajutor umanitar
(Şoitu, 2014; Şoitu, 2015) sau al analizei unor comunități urbane marcate de factori
perturbatori, care le cauzează suferință/durere fiind necesare strategii de creșterea
capacității de reziliență. Un astfel de studiu de caz se referă la un eșantion din
populația orașului Drobeta-Turnu Severin (Otovescu et al.,2015).
În domeniul economic, sunt prezente abordări conceptuale din perspectiva
rezilienței economice cu aplicații la nivel național și regional (Zăman și Vasile,
2014) sau lucrări mai specializate din domeniul financiar analizând, de exemplu,
reziliența lanțurilor de aprovizionare (Popa, 2013). Alte abordări sunt referitoare la
reziliența populației și se referă la capacitatea comunităților de a face față riscurilor
și amenințărilor teroriste sau crizelor provocate de dezastre naturale și de a-și
gestiona vulnerabilitatea (Soican, 2015) sau analizează rata șomajului ca un
indicator al capacității regionale de reziliență (Ion, 2015).
În arhitectură și urbanism, Cerasella Crăciun introduce în studiul
metabolismului urban termenul de reziliență, studiind rolul pe care îl joacă
mobilitatea urbană (Crăciun, 2014). De asemenea reziliența este un concept central
în analiza, mai largă, referitoare la diferite de aspecte privind transformarea
peisajelor urbane (Crăciun și Bostenaru, 2014). O nuanță mai tehnică este dată
rezilienței în studiul morfologiei structurale a clădirilor în ariile expuse riscului de
cutremure (Mărmureanu et al., 2002; Atanasiu și Leon, 2006) unele având în vedere
evaluări pluriscalare din perspectiva amenajării spațiului urban (Boștenaru Dan,
2010).
În literatura geografică, conceptul de reziliență este menționat într-un număr
relativ mare de lucrări fără a face însă obiectul unor studii de anvergură, și având
accepțiuni uneori discutabile, dând naștere la confuzii. Conceptul a fost introdus
prin intermediul geografiei regionale, atrăgându-se atenția, la nivel general, asupra
utilității termenului de reziliență în vederea ilustrării noilor provocări la nivel
mondial – schimbările climatice, criza resurselor, presiunea antropică, competiția
interregională, globalizarea, dezvoltarea durabilă (Cocean, 2005). În volumul
Geografie normativă (2008), I. Mac denumește reziliența ca fiind capacitatea
sistemelor de a anula perturbațiile ivite (sensul apropiindu-se mai mult de noțiunea
de rezistență), în timp ce stabilitatea este exprimată „în funcție de modul în care
acesta răspunde la perturbații prin intermediul mecanismelor de autoreglare” (p. 91)
(practic incluzând, în bună măsură, reziliența). Același autor, în colaborare cu D.
Petrea, integrase anterior conceptul de reziliență în categoria termenilor care descriu
evenimentele externe, observând polisemia, suprapunerile de sens, neclaritatea și,
ca urmare, dificultățile de ordin metodologic rezultate (Mac și Petrea, 2002).
„Reziliența” apare și în alte lucrări, de mai mare amploare, legate de sistemele
regionale, descriind adaptarea la schimbare a sistemelor teritoriale indiferent de
mărime, structură și funcții (Cocean, 2011). Termenul este inclus și în cadrul unor
articole dedicate analizei planificării spațiale la scară (micro)regională, dar
demersul rămâne adesea la un nivel general, fără o aplicabilitate concretă (Filimon

et al., 2012). Tot dintr-o perspectivă teoretică, Nemeș și Serac integrează conținutul
noțiunii de reziliență în accepțiunea sistemică a modului de organizare a orașelor,
integrând subsistemele componente în cadrul panarhiei (Nemeș și Serac, 2012). O
abordare mai profundă din punct de vedere teoretic are în vedere reziliența
peisajelor culturale, prin raportare la valorile perene incluse, care le dau substanță și
sustenabilitate (Ianoș et al., 2014).
Cele mai multe dintre lucrările geografice care încearcă să confere
conceptului de reziliență o minimă aplicabilitate sunt legate, în mare măsură, de
problematica riscurilor. Unele dintre acestea se referă la gestionarea riscurilor
geomorfologice de către comunitățile din microregiuni individualizate istoric (Goțiu
și Surdeanu, 2007) sau analizează componenta socială în relație cu percepția
riscului de cutremure de către populație (Armaș, 2006; Armaș, 2008). I. Stângă a
realizat nu doar o introducere teoretică a conceptului în discursul geografic, ci și
includerea sa ca factor important în analiza spațială a riscului la nivelul unui bazin
hidrografic, în strânsă legătură ceea ce este denumită, de către autor, „dimensiunea
umană” a gestionării situațiilor riscante (Stângă, 2012).
O perspectivă geografică asupra rezilienței sociale este și cea adoptată de
Șerban și Ianoș (2014), în studiul interacțiunilor dintre adaptarea socială și
dinamicile economice, dar și de Șerban și Tălângă (2015) care analizează evoluția
recentă a pieței forței de muncă și migrația populației la nivel județean în România,
în contextul crizei economice globale. Și alți autori se concentrează asupra
necesității de adaptare a forței de muncă, uneori având în vedere emergența unor
domenii inovatoare, cum este cel al valorificării energiei regenerabile (Bănică &
Istrate, 2014).
Buraga și Rusu (2014) analizează reziliența regională și dezvoltarea
economică în raport cu accesibilitatea serviciilor de transport aerian. O altă evaluare
la nivel regional pune în oglindă termenii de reziliență și performanța de mediu
pentru a putea sesiza dinamicile recente diferențiate spațial (Breabăn et al., 2013).
Alte analize geografice ale rezilienței au în vedere capacitatea generală de reziliență
a ariilor metropolitane (Bănică și Muntele, 2013; Bănică și Muntele, 2015), sau a
unor orașe care au suferit transformări majore, structurale și funcționale în perioada
postcomunistă (Bănică și Șerban, 2013), în timp ce altele au în vedere reziliența
generală a structurilor de habitat într-o arie montană (Drăgan, 2011).
În geografia urbană se remarcă și unele lucrări ale unor autori străini, dar care
se referă la reziliența unor orașe din spațiul românesc. Cele mai cunoscute sunt
contribuțiile lui Samuel Rufat. În lucrarea „Existe-t-il une mauvaise résilience?”,
autorul evidențiază faptul că menținerea unor structuri moștenite dinainte de 1989
poate fi considerată o formă de „reziliență rea”, de inerție a unor structuri perimate
din prea puțină receptivitate la necesitățile de schimbare, în vederea adaptării la

noile realități social-economice (Rufat, 2009; Rufat, 2012).
În domeniul administrativ, pătrunderea acestui concept este timidă și încă
inconsistentă. În cadrul programului „Făcând orașele (să fie) reziliente. Orașul
meu se pregătește/ Making cities resilient. My city is getting ready” participă un
singur oraș din România – Roman. Programul încearcă găsirea unor soluții
integratoare de a diminua pierderile în cazul unor evenimente extreme, prin
implicarea actorilor urbani în rețele care să permită optimizarea măsurilor de
răspuns și adaptare la situații de criză. În cazul Romanului, soluțiile vizează riscul la
cutremure, inundații, hazarde tehnogene (nucleare, chimice, biologice), punându-se
accent pe infrastructura de protecție (de exemplu diguri), pe sistemul de alarmare și
pe cel de intervenție (serviciu de voluntari).
În 2012, Leendert van Bree, din partea Agenției pentru protecția mediului din
Olanda, realiza o prezentare pentru Guvernul României și Banca Mondială, în care
sublinia efectele schimbărilor climatice asupra funcționării mediului în general și, în
special, asupra spațiilor urbane, insistând asupra necesităților unei abordări prin
prisma rezilienței multiscalare, care să includă infrastructura fizică critică și care să
țină cont de multiplii actori din cadrul teritoriilor de interes (Bree, 2012).
Există însă domenii strict aplicative/tehnice în care termenul de reziliență este
utilizat oficial. Un raport al Societății Inginerilor Energeticieni din România în
colaborare cu European Copper Institute din Bruxelles poartă denumirea
„Reziliență” și face parte din Ghidul de Aplicare „Calitatea Energiei Electrice”,
accentuând aspecte ale necesității asigurării unui sistem energetic în egală măsură
rezistent la șocuri, flexibil și adaptabil cerințelor în schimbare (www.sier.ro).
Mai mult, în România există chiar și agenții de consultanță în privința
rezilienței în diferite domenii (psihologică, urbană, organizațională, instituțională, a
afacerii, economică financiară sau socială) (www.rezilienta.ro).
Fără a avea pretenția unei acoperiri exhaustive a domeniilor și a lucrărilor
importante publicate pe tematica rezilienței, această trecere în revistă demonstrează
faptul că avem în discuție un concept emergent, preluat tot mai mult de numeroase
discipline, însă, din păcate, fără ca întotdeauna să fie clar stabilite fundamentele
teoretice și metodologice ale utilizării lui. Rezultă o lipsă de coerență evidentă în
multe cazuri, suprapuneri de sensuri, confuzii și neclarități, care pot deveni riscante
pentru viitorul acestui concept, existând pericolul de a fi considerat flou, fără
substanță, o simplă modă a ultimilor ani. Afirmația este sprijinită de faptul că uneori
termenul este preluat doar pentru rezonanța sa și pentru actualitatea lui publică și
politică, fără să capete și o greutate corespunzătoare în analiza științifica propriu-
zisă. În concluzie, este necesar un efort mai mare de coordonare și delimitare
conceptuală clară și de punere a bazelor unor instrumente de aplicare, la rândul lor
concrete și coerente pentru a putea vorbi de o schimbare de paradigmă în ceea ce
privește abordările științifice și politico-administrative ale gestiunii teritoriale prin

filtrul rezilienței, fapt strict necesar ținând cont de multiplicarea hazardelor și
necesitatea luării deciziilor pentru păstrarea performanței minime a structurilor și
rețelelor în condiții de incertitudine, de ciclicitatea adaptabilității elementelor
esențiale ale sistemelor teritoriale, de necesitatea integrării intra- și inter- sistemice
și trans-sectoriale.
BIBLIOGRAFIE
ADGER N.W., 2000- Social and ecological resilience: are they related? Progress in Human
Geography 2000 24: 347.
ADGER W.N., HUGHES T.P., FOLKE C., CARPENTER S.R., J. ROCTASTROM, 2005 –
Social-Ecological Resilience to Coastal Disasters, Science 309: 1036-1039.
AGUDELO-VERA C. M., LEDUC W. R. W.A., MELS A. R., RIJNAARTS H. H. M., 2012 ‒
Harvesting Urban Resources towards More Resilient Cities, Resources, Conservation
and Recycling 64: 3–12.
AHERN J., 2011 ‒ From fail-safe to safe-to-fail: Sustainability and resilience in the new
urban world. Landscape and Urban Planning 100, pp. 341–343.
AINUDDIN S., ROUTRAY J. K., 2012 - Earthquake hazards and community resilience in
Baluchistan, Nat Hazards, 63, pp. 909–937.
ALLEN C., ANGELER D., GARMESTANI A. S., GUNDERSON L. H., HOLLING C.S., 2014–
Panarchy: Theory and Application, Ecosystems,17, pp. 578-589.
ANGEON V., BATES S., 2015 ‒ Reviewing Composite Vulnerability and Resilience
Indexes: A Sustainable Approach and Application, World Development, Volume 72,
pp. 140–162.
ARMAȘ I., 2006 – Earthquake Risk Perception in Bucharest, Romania, Risk Analysis, vol.
26, no. 5.
BATES S., ANGEON V., AINOUCHE A., 2014 ‒ The pentagon of vulnerability and resilience:
A methodological proposal in development economics by using graph theory.
Economic Modelling, 42, 445–453.
BĂNICĂ AL., MUNTELE I., 2013 ‒ Romanian Functional Urban Areas, On-line Proceedings
of the Resilient Cities 2013 Congress: Article 2.
BĂNICĂ AL., ȘERBAN L., 2013 – Discontinuities and Spatial Mutations as a Mark of Urban
Resilience in Bacau Municipality, Scientific Annals of “Al. I. Cuza” University of
Iaşi, Volume LIX, no. 1/2013, Geography series 2013, (online version) 2284-6379 e-
ISSN.
BĂNICĂ AL., ISTRATE M., 2014 ‒ Renewable Energy Emergence– Opportunities for a
Resilient Workforce in Romania, Scientific Annals of “Al. I. Cuza” University of
Iaşi, Volume LXI, no. 1/2014, Geography series 2014, (online version) 2284-6379 e-
ISSN.
BĂNICĂ AL., MUNTELE I., 2015 ‒ Urban Vulnerability and Resilience in Post-Communist
Romania (Comparative Case Studies of Iași and Bacău Cities and Metropolitan
Areas), Carpathian Journal of Earth and Environmental Sciences, Vol. 10, No 4, p.

157 – 169.
BECK, U., 1986 - Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne. Frankfurt am
Main:Suhrkamp, Traducere în engleză: Risk society : towards a new modernity
(1992). London Sage.
BERCHE B., VON FERBER C., HOLOVATCH T., HOLOVATCH Y., 2009 - Resilience of
public transport networks against attacks. European Physical Journal B, 71(1), 125-
137.
BERSE K.B., BENDIMERAD F., ASAMI Y., 2011 - Beyond geo-spatial technologies:
promoting spatial thinking through local disaster risk management planning.
Procedia Soc. Behav. Sci. 21, 73-82.
BREABĂN G.I., BĂNICĂ AL., SANDU AL., 2013 - Using Environmental Performance Index
to Assess Regional Resilience in Romania, Conference Proceedings, International
Science Conference, Reporting for Sustainability, Environmental Management
Center Serbia, p. 275 – 281.
BODIN P., WIMAN B., 2004 – Resilience and other stability concept in ecology: Notes on
their origin, validity and usefulness, ESS Buletin, 2, 33-43.
BRIGUGLIO L., CORDINA G., FARRUGIA N., VELLA S., 2008 – Economic vulnerability
and resilience: Concepts and measurement series, WIDER Research Paper, vol.
2008/55.
BAKER M., 2009- Vulnerability and Resilience in Natural Disasters: A Marketing and
Public Policy Perspective, Journal of Public Policy & Marketing, 28 (1): 114-123.
BELL R., GLADE T., 2012 - Multi-hazard Analysis in Natural Risk Assessments. In: Safety
& Security Engineering Series, vol. 2. WIT Press, Southampton, p. 144.
BÉNÉ C., WOOD R. G., NEWSHAM A., DAVIES M., 2012 - Resilience: New Utopia or New
Tyranny? Reflection about the Potentials and Limits of the Concept of Resilience in
Relation to Vulnerability Reduction Programmes. IDS Working Paper, Volume 2012
Number 405. CSP Working Paper Number 006. Institute of Development Studies
(IDS) and Centre for Social Protection (CSP). September 2012.
BERNDT C., 2014 – Reziliența, Editura All, București.
BOSTENARU D. M., 2010 - The GRID revisited: morphogenesis of seismically resilient
structures at two different geographic scales, Proceedings of the International
Conference on Risk management, assessment and mitigation (RIMA).
BRAND F. S., JAX K., 2007 - Focusing the meaning(s) of resilience: resilience as a
descriptive concept and a boundary object. Ecology and Society 12(1): 23.
BREE, L. VAN, 2012 - Roadmap for a climate resilient Romania, Presentation for Romanian
Ministries and World Bank, June 25-27, 2012, București.
BURAGA A., RUSU AL. (2014) - Air accessibility, resilient regions and economic
convergence in the Eastern Europe – territorial evidences supporting the policy
design and the decision makers, Economy and management, Communication,
Context and Interdisciplinarity, vol. 3, 2014.
CAMPANELLA T. J., 2006 - Making resilient cities: Some axioms of urban resilience. 2006,
Xi’an International Conference of Architecture and Technology, Proceedings:67–70.
CARPENTER S., WALKER B., ANDERIES J. M., ABEL N., 2001 - From Metaphor to
Measurement: Resilience of What to What?, Ecosystems (2001) 4: 765–781.
CARLSON, L., BASSETT G., BUEHRING W., COLLINS M., FOLGA S., HAFFENDEN B.,
PETIT F., PHILIPS J., VERNER D., W., 2012 - Resilience Theory and Applications,
Argonne National Laboratory, Decision and Information Sciences Division,
ANL/DIS-12-1, Argonne, Ill, USA, Disponibil la
http://www.dis.anl.gov/pubs/72218.pdf (Accesat la 30.06.2015).
CAZAN A.M., TRUȚA C., 2015 - Stress, Resilience and Life Satisfaction in College
Students. Revista de Cercetare și Intervenție Sociala, 48, 95-108.
CHAPIN F.S., KOFINAS G. P., FOLKE C. (ed.), 2009 – Principles of ecosystem stewardship.
Resilience-based natural resource management in a changing world, Springer, New
York, NY 10013, USA.
CHELLERI L.; OLAZABAL M., 2013 – Multidisciplinary perspectives on urban resilience,
Basque Centre for Climate Change.
CHEN S.-C., FERNG J.-W., WANG Y.-T., WU T.-Y., WANG J.-J., 2008 - Assessment of
disaster resilience capacity of hill slope communities with high risk for geological
hazards. Eng. Geol. 98, 86-101.
CHRISTMANN G., IBERT O., KILPER, H., MOSS, T. U.A., 2012 - Vulnerability and
Resilience from a Socio-Spatial Perspective.Towards a Theoretical Framework.
Working Paper, Erkner, Leibniz Institute for Regional Development and Structural
Planning, (www.irs-net.de/download/wp_vulnerability.pdf).
CIMELLARO G.P., 2013 - Resilience-based design (RBD) modelling of civil infrastructure
to assess seismic hazards, Woodhead Publishing Limited.
COAFFEE, J., 2008 - Risk, resilience, and environmentally sustainable cities. Energy Policy
36(2008) 4633–4638.
COCEAN P., 2005 - The Resilience of the Geographical Region, Romanian Review of
Regional Studies, Volume I, Number 1, 2005.
COCEAN P., 2011 – Țările: regiuni geografice și spații mentale, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
COMFORT L.K., BOIN A, DEMCHAK C., 2010 – Designing Resilience. Preparing for
extreme events, Pittsburg, University of Pittsburg Press.
CONSTAS M., BARRETT C., 2013 - Principles of resilience measurement for food
insecurity: metrics, mechanisms, and implementation plans. Paper presented at the
Expert Consultation on Resilience Measurement Related to Food Security sponsored
by the Food and Agricultural Organization and World Food Program, Rome, Italy,
February 19-21, 2013.
COPACI D.L, COPACI C.A., 2011 - Algorithms for analyzing of the resilience in
communication networks and P2P overlay, Revista Megabyte, vol. 12/2011, nr. 2.
COPACI D. L., BACIVAROV A. B., 2015 – On Design of Resilient Interent Communication
Networks, Asigurarea calității, aprilie-iunie 2015, Anul XXI, nr. 82.
CORK S., WALKER B., BUCKLEY R., 2008 - How Resilient is Australia. Canberra:
Australia21.
COUVENT P., 2010 – La resilience territoriale. Du concept a l’application, Disertatie de

master, Institut d’Administration des Entreprises de Lille, Master 2 Science de
Gestion Manager Territorial.
CRABTREE M., 2012 - Measuring Urban Resilience and Sustainability Policies in Israeli
Cities, Presentation, Resilient Cities Forum, Bonn, 2012
CRĂCIUN A., 2013 - Defining Resilience as a Concept Since Its First Use in Psychology,
Romanian Journal of experimental applied psychology, vol 4, issue 4.
CRĂCIUN C., 2014 – The smart mobility and the structuring of an intelligent and resilient
urban system model, Buletinul AGIR nr. 2/2014 aprilie-iunie.
CRĂCIUN C., BOSTENARU D., 2014 - Planning and Designing Sustainable and Resilient
Landscapes, Springer.
CUMMING G. S., 2011a – Spatial Resilience in Social-Ecological systmes, Springer.
CUMMING, G. S. 2011b - Spatial resilience: integrating landscape ecology, resilience, and
sustainability. Landscape Ecology (2011) 26:899–909
CUTTER S, BARNES L, BERRY M, BURTON C, EVANS E, TATE E, WEBB J., 2008a – A
place-based model for understanding community resilience to natural disasters,
Global Environmental Change 18 (4), p. 598 – 606.
CUTTER S. L., BARNES L., BERRY M., BURTON C., EVANS E., TATE E., WEBB J., 2008b -
Community and Regional Resilience: Perspectives from Hazards, Disasters, and
Emergency Management, CARRI Reasearch Report.
CUTTER S., BURTON C., EMRICH C. T., 2010. Disaster Resilience Indicators for
Benchmarking Baseline Conditions, Journal of Homeland Security and Emergency
Management. Volume 7, Issue 1, art. 51.
DABSON B., HEFLIN C., MILLER, K., 2012 –Regional Resilience. Research and Policy
Brief, RUPRI, Rural Futures Lab, Harry S. Truman School of Public Affairs,
University of Missouri, Feb. 2012.
DA SILVA, J., M. MOENCH, ET AL., 2010 - The Urban Resilience Framework (Draft),
paper presented at Rockefeller Foundation Donor Forum, Bellagio Conference
Center: Italy.
EARVOLINO-RAMIREZ M., 2007 – Resilience: A concept Analysis, Nursing Forum,
Volume 42, No. 2, April-June, 2007.
FIKSEL J., 2003 – Designing Resilient, Sustainable Systems, Environ. Sci. tehnol., 2003,
37, 5330-5339.
FIKSEL J., 2006 - Sustainability and resilience: toward a systems approach. Sustainability:
Science, Practice, & Policy 2(2):14–21.
FILIMON L, NEMEȘ V., OLĂU P., FILIMON C., 2012 - The Land of Beiuş (Romania)
between Resilience and Regeneration. Post-Communist Challenges in Spatial
Planning, Romanian Review of Regional Studies, Volume VIII, Number 2, 2012.
FOLKE C., COLDING J., BERKES F., 2003 - Synthesis—building resilience and adaptive
capacity in social-ecological systems. In:. Navigating Social-Ecological Systems—
Building Resilience for Complexity and Change. Berkes F., (eds.). Colding J., (eds.).
Folke C., (eds.). Cambridge University Press,. Cambridge, UK,. p. 366.
FOLKE C., 2006 - Resilience: the emergence of a perspective for social-ecological systems
analyses. Global Environmental Change 16:253-267.
FOSTER, K. A., 2007 – A Case Study approach to understand regional resilience, Working
Paper 2007 – 08 Institute of urban and Regional Development, University of
California, Berkley.
GERE, J. M., GOODMAN B. J., 2009 - Mechanics of Materials, Seventh Edition.
Toronto: Cengage Learning.
GODSCHALK D., 2003 - Urban Hazard Mitigation: Creating Resilient Cities, Nat. Hazards
Rev., 4(3), 136–143.
GOLDSTEIN B.E., 2009 – Resilience to Surprises through Communicative Planning,
Ecology and Society 14 (2): 33.
GORDON J., 1978 – Structures, Penguin books, Harmondsworth, UK.
GOŢIU D., SURDEANU V., 2007 - Evaluarea vulnerabilităţii şi a rezilienţei comunităţilor
umane din Ţara Haţegului, în Riscuri şi catastrofe, nr. 4, an VI, Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, pp. 201-211.
GUNDERSON L., 2000 – Ecological resilience – in theory and application, Ann. Rev. Ecol.
Syst. 2000, 31, 425-439.
GUNDERSON L H, HOLLING C.S., 2002 – Panarchy. Understanding Transformations in
Human and Natural Systems, Island Press, Washington/Covelo/London.
GUNDERSON L., PRITCHARD L. JR, 2002 – Resilience and the behaviour of large scale
systems, Island Press, Washington, DC.
GUNDERSON L. H., ALLEN C., HOLLING C. S., 2010 - Foundations of Ecological
Resilience, Island Press, Washington/Covelo/London.
GUTIERREZ J., CONDECO-MELHORADO A., MARTIN J.-C., 2010 - Using accessibility
indicators and GIS to assess spatial spillovers of transport infrastructure investment,
Journal of Transport Geography 18 (2010) 141–152.
HAMDOUCH A., DEPRET M.-H., TANGUY C., 2012 – Mondialisation et resilience des
territoires. Trajectoires, dynamiques d’acteurs et experiences, Collection Geographie
contemporaine, Presses de l’Universite du Quebec.
HAMDOUCH A., 2014 – Penser la resilience territoriale: fondements analytiques et formes
de deploiment face a la mondialisation, prezentare in cadrul Departamentului de
Geografie al Universitații Al. I Cuza din Iași, 16.11.2014.
HENRY D, RAMIREZ-MARQUEZ J., 2012 - Generic metrics and quantitative approaches for
system resilience as a function of time. Reliability Engineering and System Safety
2012; 99:114–22.
HEASLIP K., LOUISELL W. C., COLLURA J., SERULLE N. U., 2010 - A sketch level
method for assessing transportation network resiliency to natural disasters and man-
made events. In: Proceedings of The 89 th Annual Meeting of the Transportation
Research Board, Washington, D.C., U.S.A., 10-14 January 2010.
HOLLING C.S., 1973 - Resilience and Stability of Ecological Systems. Annual Review of
Ecology and Systematics 4, 1973, pp. 1-23.
HOLLING C. S., 1986. Resilience of ecosystems; local surprise and global change. pp. 292-
317 in Sustainable Development of the Biosphere, W. C. Clark and R. E. Munn,
editors. Cambridge University Press, Cambridge.
HOLLING C.S., 1995 - What Barriers? What Bridges?, in Barriers and Bridges to the
Renewal of Ecosystems and Institutions. Editat de L. Gunderson, C. S. Holling, și S.
Light. New York: Columbia University Press.
HOLLING C.S., SANDERSON S., 1996 - Dynamics of (dis)harmony in ecological and social
systems. In: Hanna SS, Folke C, Maler KG, editors. Rights to nature. Washington,
DC: Island Press. p 57–86.
IANOȘ I., SAGHIN I., STOICA I. V., ZAMFIR, D., 2014 - Perennial values and cultural landscapes
resilience, Procedia – Social and Behavioral Sciences 122 (2014) 225-229.
ION F., 2015 – Rata șomajului ca un indicator al rezilienței regionale, Studii și cercetări de
calcul economic și cibernetică economică, nr. special 1-2/2015.
IONESCU Ș., 2013 – Tratat de reziliență asistată, Editura Trei, București.
ISTRATE M., BĂNICĂ AL., 2014 - Resilience and segregation on post-communist Romanian
labour market, Preceedings The Second World Congress on Resilience: From Person
to Society, 8-10 May 2014 – Timișoara (Romania), Editor Ionescu, Șerban, Associate
Editors Tomiță, M.; Cace, S., Medimond International Proceedings, Monduzzi
Editore International Proceedings Divisio, Bologna, Italia.
JABAREEN Y., 2012 - Planning the resilient city: Concepts and strategies for coping with
climate change and environmental risk. Cities,
http://dx.doi.org/10.1016/j.cities.2012.05.004
JAVANBARG M.B., SCAWTHORN C., KIYONO J., ONO Y., 2009 - Minimal path sets
seismic reliability evaluation of lifeline networks with link and node failures. In:
Proc. Lifeline Earthquake Engineering in Multihazard Environment, ASCE
Technical Council on Lifeline Earthquake Engineering, June-July, Oakland, CA.
JHA, A., MINER, T, STANTON-GEDDES, 2013 – Building Urban Resilience. Principles,
Tools, and Practices, The World Bank, Directions in Development, Environment and
Sustainable Development.
JORGENSEN S.E. (ed.), 2008 – Encyclopedia of Ecology, Elsevier.
K ÄRRHOLM M., NYLUND K., PRIETO DE LA FUENTE P., 2012 - Spatial resilience and
urban planning: Addressing the interdependence of urban retail areas. In: Cities. In
press. Retrieved from: http://dx.doi.org.ezp.sub.su.se/10.1016/j.cities.2012.10.012
(2013-01-25).
LANG T., 2011 – Urban Resilience and New Institutional Theory – A happy couple for
urban and regional studies, in B. Muller, German Annual of Spatial Research and
Policy 2010, Springer-Verlag Berlin Heidelberg.
LEU L., ABBASS H., CURTIS N., 2010 - Resilience of ground transportation networks: A
case study on Melbourne, In: Proceedings of the 33rd Australasian Transport
Research Forum Conference, Canberra, Australia, 29 September-1 October 2010.
LATORA V, MARCHIORI M., 2005 - Vulnerability and protection of infrastructure
networks. Physical Review E 2005 ;71(1).
LI Y., SHI Y., QURESHI S., BRUNS A., ZHU X., 2013 - Applying the concept of spatial
resilience to socio-ecological systems in the urban wetland interface, Ecological
Indicators
LITTLE R. G., 2002 - Controlling Cascading Failure: Understanding the Vulnerabilities of
Interconnected Infrastructures. Journal of Urban Technology, 9(1). 109-123.
LU P., STEAD D., 2013 - Understanding the notion of resilience in spatial planning: A case
study of Rotterdam, The Netherlands, Cities 35 (2013) 200–212.
LUDWIG D., WALKER B., HOLLING C. S., 1997 - Sustainability, stability, and resilience.
Conservation Ecology 1 (1): 7. http://www.consecol.org/vol1/iss1/art7/.
MAC I., 2008 – Geografie normativă, Editura Presa Universitară Clujeană, 413 p.
MAC I, PETREA D., 2002 - Polisemia evenimentelor geografice extreme, Riscuri și
catastrofe, nr. I, p. 11-23.
MACOVEI C.M., 2015 - The Brief Resilience Scale - a Romanian-Language Adaptation,
Agora Psycho-Pragmatica, Vol 9, No 1 (2015), 70-87.
MALISZEWSKI P.J., PERRINGS CH., 2012 - Factors in the resilience of electrical power
distribution infrastructures, Applied Geography 32 (2012) 668e679
MALLET R., 1862 - Great Neapolitan Earthquake of 1857: The First Principles of
Observational Seismology. Royal Society.
MANYENA S. B., 2006 - The concept of resilience revisited, Disasters, 30 (4): 434-450.
MARCH G., OLSEN P., 1989 - Rediscovering Institutions. Free Press, New York.
MĂRMUREANU GH., WENZEL F., IONESCU C., MĂRMUREANU A., 2002 - The
Vulnerability and Resilience of large Urban Systems (Megacities) to Strong Vrancea
Earthquakes, în Capitolul 7:Earthquake Risk Assessment din volumul “Earthquake
Loss Estimation and Risk Reduction“ (2002) Editori:.D.Lungu, F.Wenzel,P.
Mouroux, I.Tojo, ISBN:973-85112-9-1,Independent Film, p. 391-405;
MCASLAN A., 2010 – Community Resilience. Understanding the Concept and its
Application, Torrens Resilience Institute, Adelaide, Australia.
MENZEL BAKER S., 2009 - Vulnerability and Resilience in Natural Disasters: A Marketing
and Public Policy Perspective. Journal of Public Policy & Marketing: Spring 2009,
Vol. 28, No. 1, pp. 114-123.
MILLER F., OSBAHR H., BOYD E., THOMALLA F., BHARWANI S., ZIERVOGEL G., WALKER
B., BIRKMANN J., VAN DER LEEUW S., ROCKSTRÖM J., HINKEL J., DOWNING T.,
FOLKE C., NELSON D., 2010 - Resilience and vulnerability: complementary or
conflicting concepts?. Ecology and Society 15(3): 11.
MILMAN A., SHORT A., 2008 - Incorporating Resilience into Sustainability Indicators: An
Example for the Urban Water Sector, Global Environmental Change, 18(4):758-767.
MOTCĂ G H., MARUȘCA T., CARDAȘOL V., GLĂVAN A-M, GRAMA V., UJUPAN G., 2009 -
Research Concerning the Resilience Capacity of Mountain Grasslands, Scientific
Papers, USAMV Bucharest, Series A, Vol. LII, 2009, ISSN 1222-5339.
MÜLER B., 2011 - Urban and Regional Resilience - A new catchword or a consistent
concept for research and practice, In: Müler, B. ed., German Annual of Spatial
Research and Policy 2010.
MUNTEANU A., MUNTEAN A., 2011 – Violență, traumă, reziliență, Colecția Collegium
Psihologie.
NEMEȘ V., SERAC C., 2012 - The City Seen as an Ecosystem. Theoretical Approach,
Analele Universităţii din Oradea, Fascicula Protecţia Mediului, Vol. XIX, 2012.
NIJKAMP P., FINCO A., SEGALE A., 1999 - Evaluation of Complex Resilience Strategies
for Sustainable Cities, Proc. of XIX Incontro di Studio del Centro Studi di Estimo ed
Economia Territoriale (Ce.S.E.T), Padova, Mimeo, 08.10.1999.
NYAMWANZA A.M., 2012 - Livelihood Resilience and Adaptive Capacity: A critical

Conceptual Review, Jàmb,: Journal of Disaster Risk Studies 4(1), Art. #55, 6 pages.
ORENCIO P., FUJII M., 2013 - A localized disaster – resilience index to assess coastal
communities based on an analytic hierarchy process (AHP), International Journal of
Disaster Risk Reduction 3 (2013) 62-75.
OSTROM E., 2007 - A diagnostic approach for going beyond panaceas, Proceedings of the
National Academy of Sciences 104 (39):15181-15187.
OTOVESCU C., OTOVESCU A., MOTOI G., OTOVESCU D., 2015 – Resources of resilience
amongst the urban population, Revista de cercetare și intervenție socială, 2015, vol.
48, pp. 32-49.
OTTO-ZIMMERMANN K., 2011 - Resilient Cities. Cities and Adaptation to Climate
Change, Proceedings of the Global Forum 2010, Springer Dordrecht Heidelberg-
London-New York.
PASĂRE M., MIHUȚ N., 2014 – Theoretical aspects of testing metallic materials at shock
resistance, Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Engineering
Series, Issue 4/2014.
PECK A., SIMONOVIC S., 2013 - Coastal Cities at Risk (CCaR): Generic System Dynamics
Simulation Models for use with City Resilience Simulator. The University of
Western Ontario, Canada, Final report.
PERRINGS C., 2006 - Resilience and Sustainable Development. Global Institute of
Sustainability, Environment and Development Economics 11, pp. 417-427.
PERJU M. C., ACHIȚEI D. C., NEJNERU C., LĂRGEANU A.E., AXINTE M., HOPULELE I.,
2011 - Study for the Variation of Hardness and Resilience Characteristics after Heat
Treatment for Stainless Steels, Tehnomus - New Technologies and Products in
Machine Manufacturing Technologies.
PIAGET J., 1967 - Biologie et connaissance : essai sur les relations entre les régulations
organiques et les processus cognitifs, Paris, Gallimard.
PICKETT S.T.A., CADENASSO M.L., GROVE J.M., 2004- Resilient Cities: Meaning,
Models, and Metaphor for Integrating the Ecological, Socio-economic, and Planning
Realms, Landscape and Urban Planning 69 369–384, Elsevier B.V.
PIKE A., DAWLEY S, TOMANEY J., 2010 – Resilience, adaptation and adaptability,
Cambridge J Regions Econ Soc (2010) 3 (1): 59-70.
PISANO U., 2012 – Resilience and sustainable development. Theory of resilience, systems
thinking and adaptive governance, European Sustainable Development Network
ESDN Quarterly Report No 26.
POPA V., 2013 - The Financial Supply Chain Management: A New Solution For Supply
Chain Resilience, Amfiteatru Economic, Vol. XV, Nr. 33.
PROVITOLO D., 2013 - Resiliencery Vulnerability notion – looking in another direction in
order to study risks and disasters, in Serre, D., Iarroca, B., Lagaier, R. (ed.) (2013) –
Resilie1nce and urban risk management, CRC Press, Taylor & Francis Group,
London.
REGHEZZA-ZITT M., RUFAT S, DJAMENT-TRAN G., LE BLANC A., LHOMME S., 2012 -
What Resilience is not : Uses and abuses, http://cybergeo.revues.org/25554.
ROCHAS C., KUZNECOVA T., ROMAGNOLI F.,2014 - The concept of the system resilience
within the infrastructure dimension: application to a Latvian case, Journal of Cleaner
Production (2014), http://dx.doi.org/10.1016/j.jclepro.2014.04.081
RODIN J., 2014 – The Resilience Dividend. Being Strong in a world where things go
wrong, Public Affairs, New York.
ROSE A., 2004 - Defining and measuring economic resilience to disasters, Disaster Prev
Manage 13: 307-314.
ROSE A., 2014 –Economic Resilience and its contribution to the sustainability of cities, in
Gasparini, P., Manfredi, G., Asprone, D. (ed.) (2014) – Resilience and Sustainability
in relation to Natural Disasters: a Challenge for Future Cities, Springer briefs in earth
sciences, Springer.
ROŞU AL., UNGUREANU I., 1977 - Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 248 p.
RUSU V., 2008 – Rezilință și precaritate, Rev. Med. Chir., Soc. Med. Nat., Iași - vol. 112, nr.
2.
SCHEFFER M., CARPENTER S., FOLEY J. A., FOLKE C., WALKER B., 2001 - Catastrophic
shifts in ecosystems, Nature 413 (6856): 591–596.
SHIRALI G.A., MOHAMMADFAM I, EBRAHIMIPOUR V., 2013 - A new method for
quantitative assessment of resilience engineering by PCA and NT approach: a case
study in a process industry. Reliability Engineering and System Safety, 119(C):88-94.
STÂNGĂ I. C., 2007 – Riscurile naturale. Noţiuni şi concepte., Editura Universității
”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2007.
STÂNGĂ I. C., 2012 – Bazinul Tutovei. Riscuri natural și vulnerabilitatea teritoriului.
Editura Universității ”Al. I Cuza” Iași
STOICAN C., 2015 – Reziliența populației: o perspectivă social asupra strategiilor de
Securitate/ Population's Resilience: A Social Perspective on Security Strategies,
Impactul transformărilor socio-economice și tehnologice la nivel national, european
si mondial; Nr.1/2015, Vol. 1
STUMPP E.M., 2013 - New in town? On resilience and „Resilient Cities”. In: Cities, vol.32,
pp.164-166.
ȘERBAN P. R., IANOȘ I., 2014 – Social Resilience of Territorial Systems. A New Approach,
5th Central European Conference in Regional Science – CERS, 2014
ȘERBAN P.R., TĂLÂNGĂ C., 2015 - Is social resilience an economic structure issue or just
the ability of communities to cope with external stress ?, Journal of Urban and
Regional Analysis, vol. VII, 1, 2015, p. 59 -68.
ŞOITU D., 2014 - Resilience, relief and development – challenges of humanitarian aid
education for universities. The experience in EUPRHA. Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (serie nouă). Sociologie şi asistenţă
socială, VII(1), 129-133.
ŞOITU D., 2015 - Resilience and vulnerability : competing paradigms, Analele Ştiinţifice
ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (serie nouă). Sociologie şi asistenţă
socială, VIII (1), 7-14.
TAINTER J., 1988 - The Collapse of Complex Societies. Cambridge University Press,
Cambridge.
TALEB N.N., 2012 – Antifragile: Things that gain from disorder, Penguin Books, United
Kingdom în română N.N. Taleb (2014) – Antifragil. Ce avem de câștigat de pe urma
dezordinii, Editura Curtea Veche, București
TAMVAKIS P., XENIDIS Y., 2013 - Comparative Evaluation of Resilience Quantification
Methods for Infrastructure Systems, Procedia - Social and Behavioral Sciences 74
(2013) 339 – 348.
TYLER S., MOENCH M., 2012. A framework for urban climate resilience, Climate and
Development, 4:4, 311-326, DOI: 10.1080/17565529.2012.745389
TURLIUC M.N., 2013 - Death, Loss, and Trauma. The Challenges of Adjustment, Recovery,
and Resilience.În
UNGUREANU I., 1984 - Aspecte teoretice şi practice ale studierii dinamicii mediului
înconjurător, Lucr. Sem. Geogr. „Dimitrie Cantemir”, Iaşi, nr. 4 (1983), pp. 1-6.
UNGUREANU I., 1995 - Considérations sur certains concepts et termes utilisés dans l’étude
du géosystème, An. Şt. Univ. „Al. I. Cuza”, Iaşi, s. II b, Geol.-Geogr., t. XL-XLI
(1994-1995), pp. 35-40
UNGUREANU I., 2005 – Geografia mediului, Editura Universității ”Al. I. Cuza” Iași.
VALE L. J., CAMPANELLA T.,2005 - The resilient city: how modern cities recover from
disaster. Oxford University Press, New York, New York, USA.
VOGEL C., O’BRIEN K., 2004 - Vulnerability and Global Environmental Change: Rhetoric
and Reality, AVISO – Information Bulletin on Global Environmental Change and
Human Security 13, available at:
http://www.gechs.org/publications/aviso/13/index.html.
VULPE A., DAFINOIU I. 2012 - Positive emotions, coping strategies and ego-resiliency: A
mediation model, Procedia - Social and Behavioral Sciences, Vol. 33, pp. 308-312.
WALKER, B., CARPENTER S., ANDERIES J., ABEL N., CUMMING G., JANSSEN M., LEBEL
L., NORBERG J., PETERSON G. D., PRITCHARD R., 2002 - Resilience management
in social-ecological systems: a working hypothesis for a participatory approach.
Conservation Ecology 6(1): 14.
WALKER B., HOLLING C.S., CARPENTER S. R., KINZIG A., 2004 - Resilience,
Adaptability and Transformability in Social–ecological Systems, Ecology and
Society, Ecology and Society 9 (2): 5.
WALKER B., SALT D., 2006 - Resilience thinking. Sustaining Ecosystems and People in a
Changing World, Island Press.
WARGLIEN M., MASUCH M., 1996 - Garbage can models of decision making. In The
Logic of Organizational Disorder. W. de Gruyter, New York.
WERNER E.E., SMITH R.S., 1982 – Vulnerable but invincible: a longitudinal study of
resilient childrenand youth, New York: McGraw Hill.
WERNER E.E., 1948 – Comparative Psychology of Mental Development, New York,
International University Press.
WERNER, E. E., SMITH, R.S., 2001 - Journeys from childhood to midlife:Risk, resilience
and recovery. Ithaca, NY: Cornell University Press.
WESTRUM R., 2006 - A typology of resilience situations. In: Hollnagel, E.,Woods, D.D.,
Leveson, N. (Eds.), 2006 - Resilience Engineering: Concepts and Precepts. Ashgate,
Aldershot, UK, pp. 55-65.
WIKSTROM A., 2013 – The Chalange of Change: Planning for social urban resilience. AN
analysis of contemporary palnning aims and practices, Master Thesis in Urban and
Regional Planning, Department of Human Geography, Stockholm University,
Uppsatser fran Kulturgeografiska Institutionem, june 2013.
WOODS, D. D., 2006 - Essential Characteristics of Resilience for Organizations. In E.
Hollnagel, D.D. Woods and N. Leveson, eds.,Resilience Engineering: Concepts and
Precepts. Ashgate
ZHOU H., WANG J., WAN J., JIA H., 2010 - Resilience to natural hazards: a geographic
perspective, Nat Hazards, April 2010, Volume 53, Issue 1, pp 21-41.
ZOLLI A., HEALY A. M., 2012 – Resilience. Why things bounce back, Simon & Schuster,
New York.
*** EKOS/EDAW, 2009 - Index of Economic Resilience, Sheffield City Region Report.
Reference 208632.
*** FAO, 2011 – Measuring resilience: a concept note on the Resilience Tool, Food
Security Information for Decision Making. Concept Note.
*** INTERNATIONAL INSTITUTE FOR ENVIRONMENT AND DEVELOPMENT (IIED) (2009)
- Climate change and the urban poor. Risk and resilience in 15 of the world's most
vulnerable cities
*** OECD, 2013 – Risk and Resilience. From good idea to practice, A scoping study for
the experts group on risk and resilience coordinated by dr. Andrew Mitchell
*** RESILIENCE ALLIANCE, 2007 - Assessing Resilience in Social-Ecological Systems A
Workbook for Scientists Version 1.1 Draft for Testing and Evaluation June
*** RESILIENCE ALLIANCE, 2010 - Assessing resilience in social-ecological systems:
Workbook for practitioners. Version 2.0.
*** RESILIENCE ALLIANCE, 2014 – What is resilience?, www.resalliance.org/ [Accesat:
5.09.2015]..
*** BUILDING RESILIENT REGIONS, 2013 - http://brr.berkeley.edu/rci/ - Resilience
capacity index [Accesat: 5.07.2015].
*** 100 RESILIENT CITIES, 2015 - http://www.100resilientcities.org [Accesat: 5.09.2015].
*** www.reziliență.ro – Direction - Audit si consultanta pentru rezilienta. Rezilienta pentru
individ, familie si comunitate. Rezilienta afacerilor. [Accesat: 5.09.2015].
*** www.sier.ro - Ghid de Aplicare - Calitatea Energiei Electrice. Reziliență (accesat:
5.09.2015)
*** SIEMENS AG, 2013 - A Toolkit for Resilient Cities, Raport Siemens 2013
*** STOCKHOLM RESILIENCE CENTER, 2014 - Applying resilient thniking. Seven
principles for building resilience in social-ecological systems, - Based on the book
Principles for building resilience: sustaining ecosystem services in social-ecological
systems” (2014) – Cambridge University Press.
*** UN-HABITAT, 2012 – Urban Resilience Indexing Programme,
www.unhabitat.org/publications
*** THE UNITED NATIONS OFFICE FOR DISASTER RISK REDUCTION (UNISDR), 2012 -
How To Make Cities More Resilient A Handbook For Local Government Leaders, Geneva.
PARTEA a-II-a
CAPITOLUL 2
SISTEMUL DEMOGRAFIC ROMÂNESC –

ÎNTRE VULNERABILITATE ŞI REZILIENŢĂ
Ionel MUNTELE
1. INTRODUCERE
Succesiunea relativ rapidă, la scară istorică, a unor modele social-economice

şi politice suficient de diferite pentru a introduce modificări profunde în evoluţia
sistemului demografic din spaţiul românesc, cel puţin pe parcursul ultimului secol, a
impus cu necesitate o continuă adaptare care, fie a urmat cursul unor necesare
recuperări induse de erodarea episodică a capacităţii reproductive a populaţiei, fie a
antrenat tendinţe contradictorii, puternic dirijate politic şi cu un potenţial ridicat de
manifestare a unei profunde crize demografice, practic fără precedent în Europa
contemporană (Figura 1).
Figura 1. Evoluţia populaţiei Europei în profil regional între 1900-2030 (1900 =

100%) (Sursa datelor: prelucrare după informaţiile preluate din paginile web ale
institutelor naţionale de statistică, accesate prin intermediul INSEE (www.insee.fr) şi
World Population Prospects, 2010 Revision, ONU, 2012 (www.un.org).
Această vulnerabilizare a sistemului social-economic românesc, cel puţin din

perspectiva evoluţiei structurilor şi dinamicii demografice, nu pare să dea şanse
reale unei necesare adaptări la noul context global, puternic marcat în acest sens de
amplificarea mişcărilor migratorii, de modificarea raporturilor interumane, aflate
sub zodia individualismului şi a relativizării particularităţilor identitare. Ce şanse
are societatea românească actuală să evite criza demografică, manifestată la scară
continentală, dar cu un specific naţional puternic marcat? Chiar dacă nu există un
deplin acord asupra naturii acestei crize („déjà vu sau something new”, ca să îl
cităm pe Findlay, 1995, p.159), nu înseamnă că politicile publice trebuie să o
ignore, pe temeiul unei reglări naturale, fireşti, a ceea ce par acum a fi tendinţe
nocive, cu un potenţial ridicat de slăbire a echilibrului social-economic sau chiar
politic. Aşa cum subliniază mulţi autori (Dupâquier, p.119, 1999 de ex.),
reechilibrarea sistemului demografic provoacă mai degrabă reacţii decât
retroacţiuni, mediat de conştientizarea pericolelor induse, problema principală fiind
însă momentul intervenţiei, inerţia fenomenelor demografice impunând un timp
optim de reacţie. Or, analizând evoluţiile sistemului demografic românesc din
ultimele decenii, pare că momentul optim a trecut, deşi nici în ceasul al
doisprezecelea o intervenţie corectă nu putea fi considerată minimal salutară.
Reziliența și vulnerabilitatea, două concepte distincte puternic inserate în
curentul noii geografii, au devenit indispensabile analizei modului în care sistemele
şi agenţii teritoriali răspund stimulilor schimbării, şocurilor, hazardului sau unor
modificări lente insidioase (Miller et al., 2010). Utilizate frecvent în analiza
riscurilor, atât pentru diagnoza acestora cât şi pentru prospectarea unor măsuri de
prevenţie, cele două concepte pot fi adaptate nu numai subsistemelor fizico-
geografice ci şi celor uman-geografice, strâns legat de evaluarea nivelului de
adaptabilitate sau de transformabilitate a unor structuri care exprimă tendinţe
considerate nocive. În cazul structurilor geo-demografice care constituie obiectului
capitolului de faţă, la fel de importantă devine şi sensibilitatea acestora, văzută ca o
sinteză a nivelului unor indicatori specifici, strâns corelaţi cu elemente ale unor
structuri social-economice şi exprimând nivelul critic de la care putem considera
vulnerabilă sau/şi rezilientă o structură oarecare. Dacă în subsistemele fizico-
geografice, avem de-a face mai degrabă cu manifestări obiective ale rezilienţei sau
vulnerabilităţii, în cazul celor uman-geografice, factorul subiectiv poate avea o
pondere deosebită, pragurile de la care putem considera depăşirea unui anumit nivel
de echilibru fiind mobile, induse de ceea ce este „obiectiv şi subiectiv necesar în
sistem” (Ungureanu, 2005, p.178).
Ambele concepte au un caracter multidimensional şi diferenţial, depinzând de
nivelul scării de analiză. Fiind prin excelenţă dinamice, pot fi adaptate la diverse
contexte geografice (Vogel, O'Brien, 2005). Cel mai adesea, rezilienţa este definită
SISTEMUL DEMOGRAFIC ROMÂNESC ‒ ÎNTRE VULNERABILITATE ȘI REZILIENȚĂ 75
drept capacitatea sau abilitatea de revenire la starea de echilibru, în urma unei

situaţii de criză, posibil a fi indusă de riscuri de diverse origini sau de interacţiuni
întâmplătoare. Spre deosebire, vulnerabilitatea traduce o susceptibilitate la
ameninţări, pericole sau riscuri, cu manifestare multiformă, latura geo-demografică
fiind de o importanţă deosebită în actualul context global, marcat de contraste
puternice.
Deşi pot fi considerate antonime, cele două concepte se completează reciproc,
vulnerabilitatea incluzând expunerea unui sistem la stres sau la perturbări diverse ca
şi predilecţia acestuia spre modificări frecvente ale stării de echilibru, în timp ce
rezilienţa rezumă capacitatea sistemului de a contracara efectele expunerii,
perturbărilor sau variabilităţii unor evenimente cu efect transformant (Adger et al.,
2005). În acest mod, unii specialişti reputaţi au concluzionat că „vulnerabilitatea
provine din pierderea rezilienței” (Holling, 1995, p. 24) sau că „un sistem social-
ecologic vulnerabil este unul care și-a pierdut reziliența” (Folke, 2006, p. 262). Sunt
şi opinii care le cuplează, considerând rezilienţa doar o contrapondere pozitivă a
vulnerabilităţii, un sistem oarecare putându-se manifesta vulnerabil şi rezilient în
acelaşi timp. Astfel, vulnerabilitatea nu este asimilată numai expunerii şi potenţialului
de a suferi pierderi sau incapacităţii temporare de a face faţă unui impact, ci şi înseşi
rezilienţei, capacităţii sistemului de a-şi reveni, a recupera, reconstrui starea de
echilibru funcţional. A afirma că numai datorită faptului că un sistem este vulnerabil
el poate fi și rezilient nu pare deloc hazardat. Cu cât suportă impactul mai multor
perturbări, cu atât îşi măreşte capacitatea de rezilienţă, aşa cum observă şi Cutter et al.
(2008). Acesta rezumă vulnerabilitatea la un ansamblu de caracteristici sau calităţi ale
sistemelor, anterioare producerii unei perturbări, care favorizează pierderile sau o
capacitate redusă de recuperare, după producerea evenimentului perturbant. Astfel,
vulnerabilitatea depinde de expunerea la o ameninţare, dar şi de senzitivitatea şi
potenţialul de adaptare al structurii respective, presupunând indirect o cuprindere a
rezilienţei în sfera mai largă a acesteia. Dimpotrivă, alţi autori văd rezilienţa ca o
proprietate emergentă, generată de interacţiunea unor componente cu grad mare de
vulnerabilitate sau de adaptabilitate (Pike et al., 2010). Nu întâmplător a fost propus
termenul de vulnerabilitate rezilientă (Provitolo, 2013). În general, rezilienţa are un
caracter sistemic mai pregnant, pe când vulnerabilitatea este deseori legată de
structuri relativ autonome, potenţial supuse unui risc sau unui hazard.
Componenta geo-demografică, obiectul de studiu al demersului de faţă, este
supusă în primul rând laturii sociale a vulnerabilităţii, având ca punct de plecare
expunerea unor categorii/grupuri/comunităţi la riscuri care sunt în acelaşi timp cauze
şi consecinţe ale schimbărilor din mediul social. Unii autori au identificat opt tipuri de
vulnerabilitate a subsistemului uman-geografic (Wisner, 2009): economică (absenţa
accesului la resurse de primă necesitate); socială (efect al dezintegării modelelor
sociale tradiţionale); ecologică (consecinţă a degradării voluntar/involuntare a
mediului şi capacităţii reduse de protecţie a acestuia); organizaţională (indusă de

lipsa unor instituţii de încadrare eficientă a teritoriului); atitudinal-motivaţională
(efect al slabei sensibilizări a opiniei publice faţă de diverse pericole); politică
(produsă de limitarea accesului la putere sau a reprezentativităţii viciate de corupţie şi
absenţa democraţiei); culturală (generată de persistenţa unor tradiţii, credinţe
anacronice), fizică (impusă de infrastructura edilitară şi de deservire precară). Din
acest punct de vedere, vulnerabilitatea poate fi complet subsumată unui concept mai
vechi, astăzi considerat desuet, cel de fragilitate (Chiffelle, 1988), definit de obicei
drept o stare şi un proces susceptibil a conduce la o situaţie de criză. În cazul concret
al sistemelor de populare şi al structurilor geo-demografice, fragilitatea pleacă de la
premisa instabilităţii, niciuna din modalităţile de gestiune teritorială sau de organizare
a stocului de populaţie dintr-un spaţiu concret, nefiind stabilă, căutarea unui echilibru
devenind astfel iluzorie. În acest mod, conotaţia negativă a unor concepte precum
fragilitate sau vulnerabilitate este excesivă, în fond, orice sistem teritorial, prin
structurile sale, găsindu-şi permanent un echilibru (dinamic?). Din această
perspectivă, rezilienţa devine responsabilă de capacitatea de rezistenţă la stresul
presupus de orice modificare, fiind intim legată de studiul vulnerabilităţii. În cazul
nostru, este util termenul de reziliența comunitară (Orencio și Fujii, 2013) care se
referă mai ales la performanța sistemelor teritoriale în contracararea diverselor
hazarde şi riscuri.
Dintr-o perspectivă pur geografică, mult mai corectă pare utilizarea termenului
de reziliență teritorială, insuficient elaborat încă, dar care poate exprima o legătură
mai intimă între suportul fizico-geografic şi cuvertura antropică. În studiul geografic
al populaţiei, nu se poate face abstracţie de spaţiul pe care aceasta îl amenajează, îl
stăpâneşte (cu toate conotaţiile care decurg din acest verb), pragurile care „constrâng
şi conduc la schimbări” (Dolfuss, 1971) fiind esenţiale în dinamica oricărei structuri.
Integrarea rezilienţei şi a vulnerabilităţii în analiza structurilor geo-demografice
devine concordantă astfel cu necesitatea completării celor trei întrebări centrale în
constituirea oricărui demers geografic (cine, ce, unde) cu alte trei întrebări care îi
asigură în acelaşi timp valoare ştiinţifică şi deschidere globală (de ce, cum şi până
unde), după cum susţinea Bailly (1998, p.21). Analiza geo-demografică nu poate da
decât un răspuns parţial, pentru a ilustra într-o manieră cât se poate de completă
măsura vulnerabilităţii sau a rezilienţei unor structuri specifice numai o abordare
transversală, ilustrativă pentru toate interacţiunile manifestate cu diverse componente
aferente altor structuri, poate emite o diagnoză sigură şi previziuni susceptibile a
fundamenta politici de prevenţie.
Demersul de faţă se constituie într-o diagnoză primară, de evidenţiere a
tendinţelor cu grad ridicat de generalitate, indispensabile însă unui studiu mai
complex.
2. MATERIALE ŞI METODE
Pentru analiza rezilienței și vulnerabilității structurilor geo-demografice din

România contemporană au fost utilizate informații din două surse oficiale:
- rezultatele recensămintelor efectuate după 1990 în România, publicate în
volum (în cazul celor din 7 ianuarie 1992 şi 18 martie 2002) sau în format
electronic (în cazul celor din 20 octombrie 2011);
- baza de date Tempo-Online a Institutului Național de Statistică, care conține
tabele cu informații demografice teritorializate la nivel comunal, cu serii
anuale continue de cele mai multe ori, ajustate cu recensămintele efectuate
după 1990.
Seriile de date, deşi reieşite din modalităţi uşor diferite de colectare, sunt
suficient de coerente pentru a facilita extragerea tendințelor pe termen lung. Pentru
demersul curent a fost creată o bază de date derivată, reţinând o serie de parametri şi
indicatori, necesari analizelor de tip descriptiv, exploratoriu sau sintezei tipologice.
Având în vedere modificările administrativ-teritoriale din perioada menţionată, a fost
necesară şi o ajustare a seriilor de date în conformitate cu structurile în vigoare,
utilizând informaţiile existente la nivelul teritorial de bază (localitatea). În cazurile în
care nu a fost posibilă reconstituirea (pentru unele informaţii aferente
recensământului din 7 ianuarie 1992, publicate doar la nivel comunal), a fost utilizată
procedura de extrapolare.
Metodologia utilizată pentru prelucrarea informațiilor brute din baza de date
derivată, cuprinde trei compartimente distincte:
- analiza statistică primară, descriptivă a informațiilor, având ca rezultat
ilustrarea grafică a unor indicatori clasici (componentele bilanţului general
al populaţiei, indicatori structurali etc.). Analiza acestora permite descifrarea
unor distribuţii spaţiale care reflectă adesea capacitatea de adaptare a
comunităţilor locale la tendințele generale de evoluţie socio-economică,
reieşite din specificul naţional al tranziţiei la economia de piaţă sau din
modificările inerente induse de globalizare. Această analiză constituie
suportul necesar aprofundării într-o formă mai elaborată a evoluţiilor care
converg spre ilustrarea vulnerabilităţii şi rezilienţei structurilor geo-
demografice;
- analiza comparativă și tipologică a unor indicatori derivați (fertilitatea
generală a populației feminine, indicele de îmbătrânire, vârsta medie etc.),
raportată la momente cheie precum deschiderea pieței muncii din Uniunea
Europeană pentru forța de muncă românească (anul 2001), integrarea în
spațiul comunitar (anul 2007), criza economică (după anul 2008), etc. În acest
mod sunt clarificate raporturile dintre stimulii unor schimbări substanţiale şi
capacitatea diferenţiată de răspuns, în profil teritorial, subsumată unor

particularităţi locale, regionale, cu puternice implicaţii ale disparităţilor
economice, sociale, culturale etc. Deşi nu a fost luată în calcul, poziţia
geografică este extrem de importantă în acest context, indirect, prin
intermediul ilustrării grafice, putând fi emise interpretări care ţin cont de
parametri precum accesibilitatea, conectivitatea, potenţialul natural,
capacitatea de polarizare, difuziunea spaţială a unor tendinţe sau rezistenţa
unor structuri solid ancorate în modele tradiţionale de ocupare a spaţiului
geografic;
- imaginarea unor indicatori sintetici ai rezilienței și vulnerabilității
structurilor geo-demografice, cumulați în doi indicatori finali (pentru fiecare
din cei doi parametri) care exprimă gradul de adaptare al fiecărei unități
statistice la tendințele generale din societatea românească și manifestarea
unor disparități teritoriale puternice, explicabile prin variabile geografice,
economice și sociale. Tipologia care are la bază aceşti indicatori este
ilustrativă pentru manifestarea unor puternice particularităţi regionale,
locale, unele manifestate de multă vreme, altele constituite în noul context
impus de tranziţia dificilă de la regimul autoritar, cu o economie planificată,
centralizată la un regim democratic, bazat pe norme europene, încă
incomplet traversată. Manifestarea în contratimp a unor tendinţe poate fi cu
uşurinţă disjunsă dintr-un astfel de demers tipologic, fiecare din formele de
manifestare observate putând constitui în sine un obiect de studiu.
Ilustrarea grafică a rezultatelor reieşite din cele trei seturi de analize are la
bază utilizarea programului Adobe Illustrator, suportul cartografic fiind desenat
după hărţile topografice clasice (la scara 1:100 000). Discretizarea claselor de valori
sau a tipurilor respectă principiile de bază ale statisticii geo-demografice, având ca
repere o serie de praguri ilustrative pentru vulnerabilizarea unor structuri dar şi, în
cazul celor considerate a exprima o stare de echilibru, a rezilienţei acestora. În cazul
tipologiilor a fost utilizat programul Statlab iar ca metodă, clasificarea ierarhică
ascendentă, având în subsidiar analiza similarităţii tendinţelor de evoluţie sau a
corelaţiei unor indicatori specifici.
3. REZULTATE ŞI DISCUŢII
3.1. Analiza statistică primară
Prelucrarea informaţiilor statistice primare a condus la realizarea mai multor

materiale cartografice relevante pentru evoluţia principalilor indicatori utilizaţi în
studiul populaţiei. O parte din aceste materiale, cu caracter mai mare de
generalitate, sunt inserate şi în prezentarea rezultatelor. În cele ce urmează sunt

prezentate sintetic, concluziile care se desprind din analiza acestor materiale.
Bilanţul general al populației continuă tendința negativă începută în 1990, cu
valori mai mult decât îngrijorătoare, în special dacă ne raportăm la populația stabilă:
-7,6‰ anual între 2002-2011, cu valori net superioare în mediul urban (-8,6‰), faţă
de mediul rural (-6,5‰). Diferenţele dintre cele două medii sunt şi mai marcate,
dacă luăm în calcul populaţia înregistrată, în defavoarea mediului urban, defavorizat
de masivele plecări temporare în străinătate, declinul mediu la nivel național
menținându-se la -4,1‰, în mediul urban chiar -5,7‰, iar în cel rural numai -2,1‰
(Figura 2). Cele mai puternice disparităţi separă ariile metropolitane atractive (în
mod deosebit cea a capitalei) şi unele enclave conservatoare (adesea cu populaţii
minoritare, ca în sudul Transilvaniei) de spaţiile profund rurale din sudul ţării
(Câmpia înaltă a Bălăciţei, Câmpia Găvanu-Burdea, interiorul Bărăganului etc.) sau
de regiunile masiv afectate de de migrația forței de muncă în străinătate (vestul
Moldovei, nordul Transilvaniei) ori regiunile montane a căror economie orientată
spre industria extractivă şi activităţile conexe acesteia s-a prăbuşit pe parcursul
tranziţiei, pe fondul unei vechi fragilizări a structurilor demografice, atât în ariile
rurale cât şi în cele urbanizate (Carpaţii Occidentali în ansamblu). Diferenţa dintre
aceste două categorii rezidă în creşterea consistentă a efectivelor în primul caz
(chiar luând în calcul numai populaţia stabilă) şi o scădere considerabilă în celălalt
caz. Extremele inserate în materialul cartografic (comuna Floreşti din judeţul Cluj,
respectiv, Chilia Veche din judeţul Tulcea) sunt ilustrative în acest sens.
Figura 2. Bilanţul general al populaţiei recenzate în perioada 2002-2011

Indicatorii demografici principali își prezervă tendințele divergente,

manifestate de multă vreme, opunând sud-vestul ţării, cu o finalizare mai timpurie a
tranziţiei demografice, nord-estului, ceva mai conservator. Chiar dacă s-a produs o
anumită nivelare, aceasta este recurentă modificării structurii populaţiei pe grupe de
vârstă sau a comportamentelor sociale legate de nupţialitate, în general ariile rurale
fiind mai conservatoare faţă de oraşe.
Declinul indicatorilor fertilității, accentuat de căderea comunismului, a
continuat într-un ritm mai lent, cu pusee de revenire între anii 2005-2010, consecință
a politicilor mai favorabile familiei şi copilului, anulate însă de conştientizarea, la
nivel politic, a crizei economice recente. Indicatorii mortalității au cunoscut o creștere
continuu ascendentă, imputabilă îmbătrânirii rapide a populației, pe fondul unei
semnificative creşteri a speranţei de viaţă (de la 69,8 ani în 1990 la 70,5 în 2000 şi
74,5 în 2011), la care se adaugă migrația definitivă a populației tinere adulte. În profil
teritorial, un clivaj puternic separă tot mai mult regiunile nord-estice și centrale ale
țării, de cele sudice și sud-vestice: primele păstrează, în pofida accentuării migrației
definitive, valori mai ridicate ale natalității, ultimele se scufundă într-o criză
demografică profundă, cu potenţial major de vulnerabilitate, județe întregi fiind
marcate de valori extrem de reduse ale natalităţii (Teleormanul de exemplu). Excepția
constituită de comunitățile extrem de tradiționaliste (adepte ale unor culte neo-
protestante, comunitățile rrome etc.) este ilustrată de valori foarte ridicate ale
natalității și fertilitații generale a populației feminine (nivelul maxim fiind înregistrat
între 2002-2011 în comuna Slobozia Bradului din judeţul Vrancea: natalitate de
36,6‰ și fertilitate generală de 197,7‰, valori comparabile cu cele din Africa, mult
peste mediile naționale de 10,3‰, respectiv 41,5‰). Devitalizarea aproape completă
a unor areale din sud-vestul şi vestul țării pare inevitabilă, situația cea mai
îngrijorătoare fiind în partea sud-estică a Munților Apuseni. Este posibil ca redresarea
situaţiei din astfel de areale să se manifeste la un nivel extrem de coborât al densităţii
populaţiei, pe măsură ce sistemul de populare se va restrânge la localităţile cu un
anumit potenţial de dezvoltare, aşa cum s-a întâmplat în alte state europene.
Mortalitatea medie în perioada 2002-2011 a înregistrat valori medii de 12,3‰,
încă diferențiat între mediul urban (10‰) și cel rural (14,6‰), dar mai puțin evident
decât în perioadele anterioare (10,1‰, respectiv 16,4‰, pentru perioada 1992-2002).
Distribuţia spaţială a valorilor reflectă aceleaşi disparităţi ca şi în cazul indicatorilor
fertilității, în sensul ca regiunile nord-estice înregistrează valori sensibil mai
moderate, spre deosebire de cele din sud-vest.
În acest fel, bilanţul natural se manifestă prin disparităţi şi mai puternice, cu
valori mult peste media națională (-2‰). Ilustrativă în acest sens este exemplificarea
acestora prin valorile extreme, înregistrate în comunitatea rromă din Bărbuleşti,
judeţul Ialomiţa (bilanţ natural de 28,7‰, excepţional pentru Europa secolului XXI),
respectiv Bulzeştii de Sus, comună izolată la izvoarele Crişului Alb, în judeţul
Hunedoara (valoare la fel de excepţională, -37,2‰, nivel care îi asigură dispariţia pe

parcursul următoarei generaţii).
La nivel local însă, există o tendință de relativă stabilitate demografică în ariile
periurbane ale marilor orașe (mai ales într-un mediu rural relativ conservator, cum se
întâmplă în cazul municipiilor Iaşi, Constanţa, Braşov sau Sibiu) opusă unui declin
accentuat în ariile profund rurale, evoluție conformă celei din statele dezvoltate, cu
excepția rapidității cu care se manifestă. Se poate afirma, fără teama de a greşi, că ne
aflăm în plin proces de contracţie a sistemului de populare, intim legată de
accesibilitatea comunicaţională, informaţională şi de inserţia în circuitele globalizării.
Bilanţul migratoriu, fie raportat la populaţia stabilă, fie la cea recenzată, arată o
Românie endodinamică în general, dar cu disparităţi clar conturate la nivel regional şi
local. Teritorializarea puternică a fenomenului migraţiei internaţionale, dincolo de
criticile care pot fi aduse ultimului recensământ efectuat, pune în evidenţă un clivaj
major între nord-estul ţării, mai exact între fâşia care uneşte Dunărea de Jos cu nordul
Transilvaniei, trecând prin aria carpatică şi subcarpatică a Moldovei şi restul ţării
(Figura 3), explicând parţial valorile reduse ale bilanţului general din aceste arii.
Secundar, valori ridicate ale ponderii populaţiei plecate în străinătate pe o perioadă
îndelungată, caracterizează şi sud-vestul Transilvaniei, nordul Olteniei sau zona de
câmpie a Banatului, fiecare având însă o cauzalitate specifică, de la declinul
activităţilor miniere în ariile montane la propensiunea precoce pentru migraţia
internaţională sau instabilitatea unor stocuri de populaţie acumulate prin
repopularea unor localităţi părăsite de comunităţile şvăbeşti sau săseşti. Ceea ce
frapează în materialul grafic anexat este participarea mai slabă la aceste mişcări a
populaţiei din aria secuiască, posibil mai antrenată în mişcările de scurtă durată spre
Ungaria vecină sau unei subînregistrări, deşi această ultimă supoziţie nu poate
explica puternica personalizare a ariei încât pot fi invocate şi comportamente
specifice, puţin cunoscute. O arie cu comportament aparent similar se extinde în
sudul ţării, ca un halou asimetric dispus în jurul capitalei, strâns legat de
atractivitatea acesteia care permite forme locale de mobilitate (navetism, migraţii
săptămânale), pe fondul unei presiuni reduse a forţei de muncă la nivel local,
cunoscută fiind îmbătrânirea accentuată a populaţiei din judeţe ca Teleorman,
Giurgiu sau din sudul judeţului Argeş. Această ultimă arie pare a se opune părţii
estice a Câmpiei Române (Bărăganul), aflată în aceleaşi raporturi poziţionale cu
capitala, dar cu structuri demografice mai puţin erodate, cel puţin până într-o
perioadă mai recentă. Interesant este şi faptul că nici unul dintre centrele urbane
mari nu reuşește să creeze un efect similar, poate doar Constanţa sau Clujul şi
Timişoara au dezvoltat astfel de tendinţe, în special spre zone proxime la fel de
precoce supuse îmbătrânirii, mai ales în cazul ultimelor două centre menţionate.
Figura 3. Ponderea populaţiei plecate în străinătate

pentru o perioadă mai mare de un an în 2011
Deşi nu este la fel de vizibil, la fel de puternic este clivajul dintre principalele
centre urbane, unele remarcându-se prin ponderea foarte ridicată a migraţiei
internaţionale temporare de lungă durată, până la valori care afectează mai mult de o
zecime din populaţie (adică, raportat la populaţia în vârstă de muncă, mai mult de o
cincime), cazul municipiilor Bacău, Piatra-Neamţ, Tulcea, Focşani sau Suceava,
dintre cele cu rol administrativ. Situaţia este chiar mai critică în cazul unor oraşe mici
şi mijlocii, cu o industrie slab diversificată, masiv afectate de tranziţia economică.
Surprind de asemenea şi valorile mai reduse ale acestui indicator din partea estică a
Moldovei (comparativ cu partea vestică), în condiţiile unei dezvoltări economice mai
precare sau din judeţele Maramureş şi Satu Mare, care în urmă cu un deceniu erau în
topul migraţiei pentru muncă pe perioade îndelungate. Explicaţiile care pot fi aduse,
ţin de disponibilităţile mai mari de teren agricol în primul caz, stimulând încă returul
rural şi posibilitatea practicării unei agriculturi de subzistenţă sau, în al doilea caz de
intrarea într-o altă fază, de restrângere a migraţiei masive pentru muncă, prin
dezvoltarea unor activităţi productive sau de servicii stimulate de acumularea timidă
de capital, pe fondul existenţei unui spirit antreprenorial mai puternic exprimat.
Putem vorbi şi de un anumit defazaj în ce priveşte această formă de mobilitate, nord-
vestul ţării fiind poate mai avansat în asumarea acesteia iar estul extrem al ţării (în
special judeţele Botoşani şi Vaslui), abia depăşind faza incipientă, de inserţie în
circuitele migratorii, situaţie care poate fi invocată şi pentru unele areale din sudul
ţării.
Efectul principal al acestei veritabil „hemoragii” demografice îl constituie
scăderea ponderii populației în vârstă de muncă, mai ales în mediul rural (56,8%, față
de mediul urban cu 66,2%), în special în Moldova și sudul țării care pot fi considerate
din acest punct de vedere mult mai vulnerabile decât regiunile intracarpatice în
ansamblu (Muntele, Iaţu, 2008). În acelaşi timp, distribuţia valorilor poate fi
interpretată şi în cheia unei anumite rezilienţe, deloc surprinzătoare de altfel, specifică
în primul rând capitalei dar şi oraşelor mai dinamice, mai ales din perspectiva
atractivităţii faţă de investiţiile străine directe (Clujul sau oraşele din apropierea
frontierei vestice – Timişoara, Arad şi Oradea).
Valorile bilanţului migratoriu al populaţiei, raportate la populaţia recenzată
(incluzând-o aşadar pe aceea temporar absentă, indiferent de perioada de timp),
ilustrează o mai mare omogenitate comportamentală în profil spaţial (Figura 4).
Figura 4. Bilanţul migratoriu al populaţiei între 2002-2011
Chiar şi în ariile masiv marcate de plecarea temporară a forţei de muncă în

străinătate este evidenţiat puternic procesul de periurbanizare, în special în jurul
oraşelor mari şi mijlocii, mai pregnant în cazul reşedinţelor de judeţ. Putem
considera acest proces ca o dovadă a adaptării sistemului de populare la rigorile
economiei de piaţă şi la un mod de viaţă puternic dependent de mobilitatea locală
impusă de oportunităţile oferite de principalele centre urbane. Desigur, amploarea
fenomenului, atât cantitativ, cât şi din perspectiva spaţiului aferent, este în strânsă
legătură cu capacitatea emisivă a oraşului, cele mai puternice aureole periurbane
caracterizând metropolele regionale (în afara capitalei, la care acesta s-a manifestat
mai timpuriu). Remarcabilă este extinderea ariei periurbane dinamice la Timişoara,
permisă evident de relief ca şi în cazul Oradei. La fel de extinse, dar orientate mai
degrabă tentacular sunt şi ariile aferente Constanţei sau Iaşilor. Pe acelaşi palier
ierarhic, se manifestă însă diferenţe semnificative care ţin de rolul regional al
marilor centre urbane (oraşele Galaţi, Ploieşti, Arad sau Brăila, deşi situate în zone
cu relief plan abia au schiţată o arie periurbană, în contrast cu Piteşti sau Craiova ori
chiar cu centre urbane de talie mai redusă precum Focşani, Alba Iulia sau Deva).
Despresurarea centrelor urbane, mari sau mijlocii, este doar parţial dependentă de
nivelul lor de dezvoltare economică, disponibilităţile de spaţiu intravilan fiind la fel
de importante. În ce priveşte comportamentul centrelor acestor arii periurbane,
există puternice diferenţe între cele care sunt ele însele atractive (la un nivel redus,
dar cu un sold pozitiv – cazul Clujului şi Timişoarei, ori apropiat de 0 – cazul
capitalei, al Oradei sau Sibiului) şi cele care sunt puternic afectate de plecările
definitive, în special porturile dunărene, Braşovul, Bacăul sau chiar Constanţa şi
Iaşii. Există astfel o oarecare coincidenţă între plecările temporare pe perioade
îndelungate în străinătate şi caracterul soldului migratoriu. Se desenează astfel o
nouă hartă a atractivităţii migratorii la nivel naţional, semnificativ diferită de aceea
din perioada comunistă, dictată în mare măsură de planificarea centralizată a
activităţilor economice.
În ce priveşte spaţiile rurale din afara ariilor periurbane, acestea se comportă
endodinamic, cu un deficit moderat, semn al unei relative devitalizări dar şi al
prelungirii migraţiei de retur (în special a pensionarilor, mai mult o supoziţie decât
o certitudine, în absenţa unor informaţii complete). Sunt însă şi areale, destul de
extinse, în care deficitul se manifestă cu valori mai ridicate, comparative adesea cu
nivelul specific perioadei comuniste, marcate de exodul rural masiv (nordul
Dobrogei, nord-vestul Olteniei, Podişul Bârladului etc.). Ecartul dintre valorile
extreme este foarte mare şi extrem de ilustrativ pentru tendinţele menţionate:
valoarea maximă s-a înregistrat în comuna Floreşti, din apropierea Clujului iar
valoarea minimă în comuna Chilia Veche din Delta Dunării. Efectele pe termen
lung ale fenomenelor migratorii, cumulate cu cele induse de evoluţia bilanţului
demografic nu vor putea fi evitate, anumite regiuni (în special Moldova, Oltenia dar
şi nordul Dobrogei) acumulând un potenţial mai ridicate de vulnerabilitate decât
regiunile intracarpatice sau Muntenia Centrală, concordant cu concentrarea
investiţiilor străine şi cu o anumită rezilienţă a structurilor economice (în special
industriale) moştenite din perioada anterioară. De la dezvoltarea „armonioasă” în
profil teritorial, clamată de autorităţile comuniste, premisă a unei dorite eliminări a
decalajelor de dezvoltare, România pare a fi în faza în care disparităţile se
poziţionează durabil, marcând diferenţe între regiunile dependente (periferiile

delăsate sau anexate) şi cele care contează tot mai mult pe forţele proprii, mai
receptive la inovaţie şi implicit mai atractive, dacă aplicăm schema de analiză
propusă de Aydalot (1985).
3.2. Analiza statistică derivată – comparativă şi tipologică
În afara acestei puneri în temă asupra subiectului, au fost efectuate analize

suplimentare, derivate din prelucrarea comparativă şi tipologică a unor indicatori
specifici, în scopul testării unor fenomene convergente cu manifestarea formelor de
rezilienţă sau de vulnerabilitate specifice.
O primă astfel de analiză a vizat modificările induse de măsurile mai vădit pro-
nataliste din anii 2003-2009, comparând fertilitatea generală a populației feminine în
două perioade distincte: 2002-2006 și 2007-2011. Contextul în care s-au produs
aceste modificări este unul special, marcat în plan demografic de trecerea în plan
secund a numeroaselor generaţii provenite din perioada de control excesiv (1966-
1975), fenomen resimţit prin scăderea bruscă a numărului naşterilor după anul 2000.
Concomitent însă, deschiderea relativă a spaţiului european pentru forţa de muncă din
România a accentuat declinul natalităţii în anii 2001-2004, obligând factorul politic să
ajusteze, în limite posibile, tendinţele negative prin introducerea indemnizaţiilor şi a
concediilor plătite în anul 2003, cu efecte care s-au resimţit mai ales începând cu anul
2005. Dimpotrivă, renunţarea temporară la aceste măsuri în anul 2009 a produs
efectul contrar. În acest context, la nivel național s-a observat o relativă redresare a
indicatorilor fertilităţii, dar în profil teritorial aceasta s-a manifestat mai ales în zonele
dinamice din punct de vedere economic, mai urbanizate și concentrând investițiile
străine (aria metropolitană a capitalei, sudul Transilvaniei, Banatul, Crișana etc.). La
polul opus, Moldova sau Oltenia au înregistrat, dimpotrivă, un declin continuu,
imputabil scăderii capacității reproductive indusă de migrația masivă a populației
adulte tinere, în special în străinătate (Figura 5).
Privită dintr-o perspectivă mai complexă, această discordanţă care separă
România „dinamică” de cea „pasivă”, cel puţin în cazul Moldovei nu conduce la
efecte pur negative, generând mai degrabă o ajustare în jurul valorilor medii
naţionale, reducându-se astfel durabil diferenţele la nivel regional. Dacă în anul 2003,
valoarea medie naţională a fertilităţii generale a populaţiei feminine (15-49 ani) era de
37,8‰, cu un ecart desfăşurat între 52,3‰ în judeţul Botoşani şi 30,4‰ în municipiul
Bucureşti, în anul 2009, anul de vârf al acestei scurte perioade de redresare, s-a ajuns
la 41‰, cu diferenţe mult mai reduse între extreme (48,3‰ în Ialomiţa, respectiv
32,1‰ în Gorj). Noul episod de prăbuşire a natalităţii, începând cu anul 2010, generat
parţial de eliminarea măsurilor stimulative de către guvern dar şi de amplificarea
plecării în străinătate a populaţiei tinere odată cu intrarea în Uniunea Europeană, a
ajustat indicatorul menţionat mai sus la acelaşi nivel ca în anul 2003 (în anul 2013
acesta se cifra la 37,2‰ în medie), cu o creştere semnificativă a ecartului (de la 46,5
‰ în judeţul Vaslui la 28,4‰ în judeţul Gorj), demonstrând rolul politicilor
demografice bine implementate în reducerea disparităţilor regionale. Cu toate că
judeţele din Moldova au înregistrat o tendinţă de scădere continuă a acestui indicator,
regiunea se păstrează încă la valori semnificativ superioare mediei naţionale.
Dimpotrivă, Oltenia este mult mai vulnerabilă, chiar dacă pe spaţii relativ largi a
înregistrat o uşoară redresare în anii 2004-2009, fiind profund marcată de ponderea
mai redusă a populaţiei feminine de vârstă fertilă şi de comportamentul marital care
favorizează căsătoriile precoce şi familiile restrânse (Trebici și Ghinoiu, 1986).
Figura 5. Evoluţia comparativă a fertilităţii generale a a populaţiei feminine (15-49 ani)

între perioadele 2007-2011 şi 2002-2006
Importanţa mediului de rezidenţă în adaptarea la măsurile stimulative

menţionate a fost foarte mare, oraşul fiind un mediu mult mai favorabil, măsurile
fiind adresate în primul rând femeilor salariate. Aceasta explică saltul spectaculos al
fertilităţii generale de la 30,4 ‰ în anul 2003 la 41‰ în anul 2009 în municipiul
Bucureşti, evoluţii similare fiind înregistrate şi în alte oraşe mari, mai pregnant la
Cluj-Napoca, Timişoara sau Iaşi, centre cu o atractivitate mai mare pentru populaţia
tânără. Semnificativă este redresarea masiv resimţită şi în ariile periurbane (mai puţin
la Iaşi, dar nu trebuie să uităm că nivelul de plecare era aici mai ridicat), încă o
dovadă a capacităţii de rezilienţă generată de procesul incipient de metropolizare care,

pe termen lung, poate fi privită ca o speranţă de redresare social-economică de
ansamblu. Situaţia ariilor profund rurale este însă, din această perspectivă mult mai
gravă, tendinţele ilustrate de această analiză demonstrând accentuarea devitalizării,
coroborată unor modificări structurale care pot face obiectul altor analize.
Raportul între diferitele grupe mari de vârstă a fost puternic perturbat, încât
ponderea populației de peste 60 de ani a ajuns în anul 2011 la o medie de 22,3%, față
de numai 15,4% tineri între 0-14 ani. Spații vaste sunt dominate astfel de valori care
exprimă o îmbătrânire accentuată (peste 30%), ariile cu valori moderate (sub 10%)
fiind cu totul izolate, caracterizând în special comunităţile conservatoare (rromi,
neoprotestanţi). Diferenţele dintre mediul urban şi cel rural observate în trecut
(Muntele, 1994) s-au estompat, încât se poate vorbi de îmbătrânirea accentuată a
populaţiei urbane chiar şi în oraşele mari, inclusiv în capitală: 19,6% vârstnici în
mediul urban şi 25,5% în mediul rural. Valorile de peste 50% nu sunt o raritate,
maxima fiind înregistrată în comuna Pardoşi din judeţul Buzău (62,9%). Valoarea
minima, caracteriza, deloc întâmplător, oraşul Rovinari, centru urban tânăr, cu profil
minier, dezvoltat în anii 1980-1990 (5,1%).
Figura 6. Evoluţia raporturilor dintre unele grupe de vârstă în anii 2002 şi 2011
(Sursa informaţiilor – Baza de date Tempo Online, INS)
Foarte utile de urmărit sunt raporturile dintre grupe de vârstă succesive, adică
înlocuirea unor generaţii de amplitudine medie. Un prim raport analizat este acela
dintre grupele de vârstă 0-4 ani şi 5-9 ani în anul 2011, care surprinde, la fel ca şi
evoluţia comparativă a fertilităţii analizată mai sus, incidenţa politicii demografice
oficiale (Figura 6). Expuse la nivel judeţean, pe medii de rezidenţă, rezultatele
acestei analize scot în evidenţă puternice disparităţi urban-rural, raportul fiind mai
favorabil (reflectând creşterea natalităţii în anii 2005-2009) în mediul urban, unde se

distinge în primul rând capitala cu judeţul Ilfov şi judeţul Timiş, unde poate reflecta
nu numai sporul adus de redresarea indicatorilor fertilităţii, ci şi atractivitatea pentru
familiile tinere cu copii (nu întâmplător aici s-au concentrat şi investiţiile străine). În
aceleaşi zone, la care se adaugă judeţul Cluj, şi în mediul rural raportul este pozitiv,
atestând o îmbunătăţire a structurii pe vârste la bază. Spre deosebire, ariile periferice
din nord-est şi sud-vest au înregistrat un raport negativ (chiar şi în cazul oraşelor, ca
în judeţele Caraş-Severin, Botoşani sau Vaslui), situaţie de natură să accentueze
procesul de îmbătrânire pe termen lung.
Raportul dintre grupele de 0-9, respectiv 10-19 ani, analizat pentru două
momente, 2002, respectiv 2011, este important pe termen scurt pentru ca ilustrează
presiunea asupra intrării în piaţa muncii. Pentru anul 2002 este remarcabilă
omogenitatea mediului urban care suportase cea mai mare parte a şocului demografic
indus de căderea comunismului, cu un raport extrem de defavorabil, spre deosebire de
mediul rural, în care situaţia se îmbunătăţise ca efect al returului rural masiv,
configurația cea mai favorabilă caracterizând Moldova şi Oltenia, cele două regiuni
care furnizaseră în perioada comunistă grosul migraţiei interne. În anul 2011 însă,
situaţia se schimbă radical, mediul urban înregistrând pe ansamblu o amelioarare a
înlocuirii forţei de muncă tinere, de natură să producă însă pe termen scurt o uşoară
presiune, în special în aria capitalei, posibil a fi contracarată prin atractivitatea
economică. În mediul rural, distribuţia spaţială se modifică semnificativ, regiunile
intracarpatice afişând un raport echilibrat, dovadă a unei mai bune adaptări a
structurilor demografice, reflectând şi o anumită stabilitate a tendinţelor majore de
evoluţie după 1990, având ca efect ajustarea dezechilibrelor între grupele de vârstă,
chiar şi în mediul rural. Sud-vestul ţării, în special judeţele Olt şi Teleorman par a
avea mediul rural cel mai vulnerabil din perspectiva asigurării forţei de muncă,
restrângerea generaţiilor tinere succesive fiind masivă.
În ce privește raportul dintre grupele de 25-39 ani la recensământul din 2011 și
cele de 15-29 la cel din 2002, care ilustrează stabilitatea populaţiei adulte tinere, se
corelează puternic cu ariile afectate de migrația masivă (nord-estul țării, cu valori
mult subunitare, practic această generație înjumătățindu-se în numai 10 ani!). În
mediul urban, aparent paradoxal, situaţia cea mai defavorabilă caracteriza judeţul Iaşi,
iar în mediul rural, judeţul Tulcea. Semnificativă era situaţia extrem de favorabilă a
capitalei şi ariei vecine (judeţul Ilfov) care se manifestă, fără nici o îndoială, ca
principalul atractor pentru populaţia tânără din România. Interesant este şi faptul că în
afara acestora, doar mediul rural din judeţele Timiş şi Cluj a mai înregistrat un raport
favorabil, efect al aglomerării periurbane a populaţiei, transformând oraşele omonime
în singurele competitoare cu şanse în cursa pentru reducerea concentrării excesive a
forţelor vitale în capitală.
O ultimă analiză comparativă a vizat dinamica intercensitară a raportului

dintre grupele de vârstă de 50-64 ani şi cele de peste 65 ani, la recensămintele din
2002 și 2011. Chiar dacă în sine acest raport nu poate ilustra procesul de îmbătrânire,
prin dimensiunea sa surprinde rapiditatea cu care se vor produce modificări majore,
pe termen mediu (Figura 7).
Figura 7. Dinamica intercensitară a raportului dintre grupele de vârstă 50-64 ani şi

peste 65 ani
Reprezentarea cartografică a evoluţiei acestui raport la nivel comunal atestă

existenţa unei presiuni generale a grupelor de vârstă de 50-64 ani, în special în
mediul urban. Aceasta se explică prin concentrarea în acest interval, în anul 2011, a
generaţiilor născute în anii 1947-1961, înglobând creşterea semnificativă a
natalităţii din prima parte a intervalului (efectul de baby-boom postbelic). Oraşele
sunt „defavorizate” de faptul că aceste generaţii au fost profund antrenate în exodul
rural din anii 1966-1977 mai ales. Chiar dacă mediul rural poate părea relativ
favorizat, de un raport subunitar, stoparea procesului de îmbătrânire nu este
posibilă, în contextul combinării cu îmbătrânirea la bază (la modul general,
evident). În oraşe însă, chiar în condiţiile dirijării unui surplus din această populaţie
spre mediul rural, procesul de îmbătrânire este aşteptat să se accentueze, în special
acolo unde valorile raportului sunt foarte ridicate, depăşind valoarea 1,1 (cazul
judeţului Ilfov, al sudului Transilvaniei sau al zonei de câmpie a Banatului şi
Crişanei), ca urmare a incidenţei mai reduse a exodului rural în perioada comunistă

sau dimpotrivă a acumulării de efective suplimentare din acest contingent de vârstă
prin migraţie (inclusiv rural-rural). În sens invers, anumite arii geografice profund
marcate de procesul de îmbătrânire vor cunoaşte, aproape inevitabil, o ameliorare a
structurii pe vârste la vârf, evident incluzând scăderea semnificativă a populaţiei
totale (cazul Podişului Someşan în ansamblu, a regiunilor sud-vestice şi estice ale
Câmpiei Dunării sau al ariilor rurale profunde din Moldova).
Este ceea ce arată şi o analiză tipologică, extinsă pe o perioadă mai lungă,
asupra indicelui de îmbătrânire a populației (Iv). Dacă până în anul 2002 acest
indice putea fi considerat la nivel naţional încă favorabil, în anul 2002 depăşea
valoarea de 1,1, menţinându-se subunitar doar în mediul urban, pentru ca în anul
2011 să ajungă la 1,41, fără diferențe semnificative între mediile de rezidenţă. Faţă
de acest tablou general, pe parcursul celor peste opt decenii, modificările produse au
afectat diferenţiat spaţiul românesc, deosebindu-se 10 tipuri esenţiale care pot fi
grupate în trei mari categorii (Figura 8).
Figura 8. Tipologia dinamicii indicelui de îmbătrânire (1930-2011)
Un prim grup cuprinde tipurile în care procesul de îmbătrânire este abia într-o
fază de debut, dar constituie o certitudine (tipurile 1,2,3, ultimul dintre ele chiar cu
tendinţe de accelerare recentă). Distribuţia lor în spaţiu este extrem de regionalizată,
tipurile 1-2 fiind prezente în special în partea central-nordică a Moldovei, unele
areale distincte din nord-vestul ţării (Oaş, nord-estul judeţului Bistriţa-Năsăud etc.)
sau în sudul Dobrogei iar tipul trei este mai bine reprezentat în sudul Transilvaniei.
Dintr-o anumită perspectivă acestea sunt singurele arii în care procesul de
îmbătrânire ar putea fi stopat, cu condiţia eliminării elementelor de vulnerabilitate

socială şi economică, situaţie puţin probabilă în acest moment (poate cu excepţia
sudului Transilvaniei).
Un al doilea grup cuprinde patru tipuri marcate de o îmbătrânire relativ
recentă dar cu tendinţe diverse: de stabilizare (tipul 4, mai frecvent în Carpaţii
Orientali, aria subcarpatică a Munteniei şi estul Bărăganului); de moderare a
evoluţiei (tipul 5, mai frecvent în partea estică a Moldovei, dar şi în nord-vestul
ţării); de avansare relativ rapidă (tipul 6) sau chiar accelerat (tipul 7), foarte frecvent
în ariile rurale periferice, de la marginea judeţelor îndeosebi din sudul ţării (tipic
între judeţele Buzău şi Brăila) sau din nord-vest (între Cluj şi Sălaj, Cluj şi Bistriţa-
Năsăud) etc. Aceste patru tipuri sunt cele mai răspândite cuprinzând jumătate din
unităţile administrative de bază ale ţării, fiind de fapt variante ale evoluţiei medii
naţionale.
Ultimele trei tipuri grupează ariile în care procesul de îmbătrânire s-a
manifestat precoce, fiind o certitudine adesea încă din 1966. Diferenţa între ele este
dată de evoluţia recentă, deosebindu-se ariile în care procesul pare stabilizat (tipul
8, frecvent zona de câmpie a Banatului, sporadic în sudul Transilvaniei), se
manifestă cu moderaţie (tipul 9, extins în vecinătatea celui anterior, în special în
zona colinară Banatului şi Crişanei, sporadic şi în sudul Transilvaniei) sau se
manifestă accentuat, cu un nivel mediu extrem de avansat (Iv de peste 3 în 2011)
concentrat spaţial în zona montană a Banatului, a judeţelor Hunedoara şi Arad,
foarte frecvent, în special la periferia judeţelor fiind semnalat în Oltenia şi sud-
vestul Munteniei (în special în Teleorman şi Mehedinţi).
Coroborată cu această tipologie, analiza dinamicii vârstei medii a populaţiei
pentru ultima perioadă intercensitară, completează tabloul sumbru al unei populaţii
marcate implacabil de spectrul îmbătrânirii. Deşi poate fi privită şi ca un efect al
creşterii speranţei de viaţă la naştere, creşterea semnificativă dintre 2002-2011 stă şi
sub semnul unei devitalizări cronice, la bază (scăderea natalităţii) sau în partea
mediană a piramidei vârstelor (prin migraţia forţei de muncă).
La nivel naţional, vârsta medie era de 37,8 ani în 2002 dar a urcat la 40,6 ani
în 2011, în paralel cu reducerea disparităților teritoriale anterioare, reflectând o
anumită tendință de omogenizare (Figura 9). La nivel judeţean poate fi semnalată
rapiditatea cu care a crescut acest indicator în ariile profund afectate de migraţia
internaţională a populaţiei tinere (Neamţ pentru mediul urban, respectiv Tulcea pentru
mediul rural). Semnificativă este şi relativa stabilitate care caracterizează capitala şi
judeţul Ilfov. La nivel de detaliu, surprinzător apar şi situaţii de îmbunătăţire a acestui
indicator, nu întâmplător descreşterea cea mai puternică fiind specifică unei comune
deja menţionate, Slobozia Bradului, din judeţul Vrancea, unde vitalitatea demografică
excepţională suprapune efectul minoritar cu cel confesional (rromi penticostali). În
sens invers, cea mai pregnantă creştere (cu 59% în 10 ani!) s-a înregistrat în comuna
vasluiană Muntenii de Sus, cunoscută prin amploarea excepţională a fenomenului

migraţiei temporare de lungă durată în străinătate. De altfel, distribuţia valorilor este
puternic corelată cu acest fenomen (poate fi revăzută şi comparată Figura 3).
Figura 9. Dinamica vârstei medii a populaţiei în perioada intercensitară 2002-2011,

raportată la populaţia stabilă
În afara cazului excepţional semnalat, scăderea vârstei medii caracterizează mai

ales spaţiile rurale marcate de o îmbătrânire precoce (sudul Olteniei, sud-vestul
Munteniei, Crişana, unele zone ale Transilvaniei etc.), dar trebuie ţinut cont de nivelul
extrem de ridicat al indicatorului, nu totdeauna putând fi semnalată o „întinerire” a
efectivelor, fiind mai degrabă generată de conjunctura care suprapune o scădere
importantă a ponderii populaţiei vârstnice, efect al manifestării timpurii a exodului
rural (încă din perioada interbelică).
3.3. Tipologia vulnerabilităţii şi rezilienţei structurilor demografice
În scopul creării tipologiei finale care ilustrează vulnerabilitatea şi rezilienţa

acestor structuri au fost selectați mai mulţi indicatori ilustrativi care exprimă, pe de
o parte tendințele de evoluție dinamică şi structurală, pe de altă parte, tendințele de
adaptare (ameliorare) ori de agravare a unor procese și fenomene specifice. Valorile
indicatorilor au fost omogenizate prin raportarea la valorile medii naționale,
obţinând astfel serii standardizate care surprind atât amploarea unor fenomene
specifice, deja detaliate, cât şi tendinţele de evoluţie. Baza de date rezultată

cuprinde trei categorii de indicatori:
a) indicatorii dinamici :
- raportul dintre fertilitatea generală (FG) a populației feminine în perioada
2007-2011 și cel din perioada 2002-2006;
- soldul migratoriu al populației (SM) în perioada 2002-2011, raportat la
populația recenzată;
- soldul natural mediu al populației (SN) în perioada 2002-2011;
- ponderea populației plecate pentru o perioadă îndelungată (MEX).
Primii doi indicatori au fost selectaţi pentru a exprima reziliența, iar ultimii doi
pentru a ilustra vulnerabilitatea. Plecând de la aceşti indicatori, au fost creați doi
indici: RD, constituit prin însumarea FG și a SM (reziliența dinamică) și VD,
constituind diferența dintre SN și MEX (vulnerabilitatea dinamică). Astfel, poate fi
pusă în evidenţă măsura în care există o discordanţă între cei doi indici, în mod
normal, în absenţa intervenţiei unor factori conjuncturali, localităţile care se manifestă
rezilient din perspectivă dinamică ar trebui să aibă o vulnerabilitate minimă.
b)indicatorii structurali :
- raportul între grupele de vârstă 15-29 ani conform recensământului din anul
2002 și grupele 25-39 de ani, conform celui din anul 2011 (RFT), indicator
ilustrativ pentru tendința de erodare a stocului forței de muncă tinere prin
migrație sau ca urmare a scăderii fertilităţii;
- dinamica vârstei medii a populației, conform recensămintelor din anii 2002-
2011 (DVM);
- dinamica raportului dintre grupele de vârstă de 50-65 ani, respectiv peste 65
ani, conform recensămintelor din anii 2002 și 2011 (RPV);
- dinamica indicelui de îmbătrânire a populației între 2002-2011 (DIV).
Conform aceluiaşi algoritm aplicat la setul anterior de indicatori, primii doi
exprimă reziliența, iar ultimii doi vulnerabilitatea. Au rezultat şi în acest caz, doi
indici: RS, diferența dintre RFT și DVM (reziliență structurală); VS, suma RPV și a
DIV (vulnerabilitate structurală);
c) indicatorii economici:
- ponderea populației salariate în totalul populației în vârstă de muncă (15-
64ani, sau 59 ani pentru populația feminină);
- dinamica populației salariate între 2002-2007, respectiv 2008-2011.
Primul indicator a fost utilizat ca indice al rezilienței economice (RE), al
doilea ca indice al vulnerabilității economice (VE). Deşi acest set de indicatori este
incomplet, motivat de imposibilitatea colectării unor informaţii referitoare la
venituri sau la structura socio-profesională a populaţiei active, cel puţin la scara de

analiză utilizată, considerăm că introducerea lor în algoritmul creării indicatorilor
sintetici este de natură să separe într-un mod cât mai obiectiv cu putinţă
particularităţile unor tipuri de evoluţie.
Rezultatele celor şase indici obţinuţi au fost utilizate apoi pentru a ilustra doi
indici sintetici: ai rezilienței (IR), respectiv vulnerabilității structurilor geo-
demografice (IV). Tipologia care integrează aceşti indici sintetici finali, a fost
efectuată prin clasificare ierarhică ascendentă, utilizând programul Statlab, reţinând
acele tipuri care manifestă o coerenţă internă maximă. Cei doi indicatori sintetici
finali, IR şi IV, reprezintă media celor trei indici parțiali (RD, RS, RE, respectiv VD,
VS, VE). Tipologia rezultată comportă 10 tipuri distincte, extrem de clar
regionalizate (Figura 10). Fiecare dintre ele poate fi privit ca o variantă a trei forme
de rezilienţă sau de vulnerabilitate, aşa cum ilustrează şi dendrograma ataşată.
Pentru a uşura interpretarea materialului cartografic a fost integrat şi un tabel
sintetic cu valorile medii ale indicilor şi indicatorilor sintetici pentru fiecare tip
rezultat.
Primul grup, care cuprinde primele trei tipuri, se distinge printr-o
vulnerabilitate mai redusă şi o capacitate de rezilienţă variabilă, dar în general
pozitivă.
Tipul 1, grupează aproape o zecime din numărul total de unităţi
administrative, incluzând aproape fără excepţie comunele periurbane, în special cele
din proximitatea capitalei şi a marilor oraşe, la care se adaugă, extrem de
semnificativ, capitala şi municipiile Timişoara şi Cluj-Napoca. Caracterizate de cel
mai bun nivel al rezilienţei dinamice (în mare parte datorită atractivităţii) şi
economice (prin evoluţiile pozitive semnalate în utilizarea forţei de muncă) dar şi de
o rezilienţă structurală certă, prin tendinţele de îmbunătăţire a indicatorilor
structurali, aceste unităţi administrative pot fi considerate câştigătoarele tranziţiei.
Rămâne uşor problematic nivelul vulnerabilităţii structurale, posibil a fi compensat
de evoluţiile pozitive ale indicatorilor dinamici, nivel generat în primul rând de
nivelul redus al natalităţii în anii 1990-2000 şi de acumularea consistentă de
populaţie adultă vârstnică, ca efect al atractivităţii păstrate la un nivel suficient de
ridicat şi în perioada comunistă. Impresionantă, din perspectivă spaţială, este la
acest tip, desfăşurarea largă a arealelor formate în jurul capitalei şi a municipiului
Timişoara, ambele cu tendinţe vizibile de contopire cu areale similare, mai vag
exprimate la municipiile din apropiere (Ploieşti, respectiv Arad). Se poate considera
astfel că din această perspectivă, Timişoara are cele mai mari şanse, dintre marile
oraşe ale ţării, de a putea contracara influenţa capitalei, explicabil până la un punct
şi prin distanţa mult mai mare faţă de aceasta sau de poziţia favorabilă, în
apropierea frontierei vestice a ţării.
Tipul 2, mai slab reprezentat şi cu asemănări faţă de cel anterior, se distinge

însă prin absenţa vulnerabilitatăţii, la limită în cazul celei economice. Această
situaţie concordă cu absenţa rezilienţei economice, constituind practic punctul slab
al acestei categorii de localităţi, situate în general în contiguitate cu cele aferente
primului tip, cu o concentrare teritorială vizibilă în zona de câmpie a Crişanei şi în
sudul Transilvaniei, zone în care s-a resimţit o undă de redinamizare în plan
demografic, adesea pe fondul prezenţei unor comunităţi minoritare (rromi mai ales).
Cu toată această deficienţă, situaţia pe ansamblu este mai degrabă favorabilă,
echilibrul structural şi dinamic fiind de natură să asigure oportunităţi de reglare a
relativei vulnerabilităţi economice, evident în condiţiile unor politici extrem de
judicios orientate spre valorificarea resursei umane. În condiţii de izolare totuşi,
unele din aceste comunităţi pot suporta o modificare a tendinţelor, spre tipurile mai
grav afectate de erodarea forţei de muncă tinere.
Figura 10. Tipologia rezilienţei şi vulnerabilităţii structurilor geo-demografice în

perioada intercensitară 2002-2011
Tipul 3, are de asemenea o pondere ceva mai redusă, dar este extrem de
regionalizat, caracterizând areale largi din partea estică a Moldovei, în special
suprapuse interiorului Podişului Bârladului sau al Câmpiei colinare a Jijiei. Relativ
dispers este şi în restul regiunii sau în partea central-sudică a Transilvaniei. Ceea ce
îl distinge de tipurile anterioare, de care se apropie într-o anumită măsură, este slaba
capacitate de rezilienţă, dublată însă de o vulnerabilitate de asemenea slab
exprimată, mai ales în plan dinamic şi structural. Această discordanţă este strâns
legată de pierderea recentă a vitalităţii demografice în ariile respective, care a redus
astfel capacitatea de rezilienţă (în special pe latura dinamică), pe fondul păstrării
unor structuri mai degrabă favorabile, în condiţiile participării masive înainte de
1989 la exodul rural, care a redus astfel marja de acţiune a procesului de
îmbătrânire. Situate într-un context de izolare, aceste localităţi au încă şansa de a
dispune de un anumit potenţial demografic, slab valorificat însă şi pe fondul unei
precarităţi a nivelului de trai care, cel puţin pe termen mediu nu poate conduce
decât la degradarea structurilor demografice şi la pierderea completă a vitalităţii.
Tipurile 4 şi 5 se grupează împreună, în primul rând ca urmare a participării
masive la migraţia forţei de muncă în străinătate, fenomen care erodează structurile
demografice şi, în consecinţă alimentează un proces rapid de devitalizare, evoluţii
care exprimă în general o slabă capacitate de rezilienţă, dublată de o vulnerabilitate
extremă. Primul dintre aceste tipuri caracterizează centrele urbane ori unele comune
cu profil economic extractiv sau cu o specializare agricolă avansată înainte de 1989,
categorie care a devenit extrem de vulnerabilă în contextul tranziţiei economice.
Aparenta rezilienţă economică este dată în primul rând de o relativă îmbunătăţire a
indicatorului utilizat, pe fondul manifestării puternice a declinului general al
populaţiei (reîntoarcerea unei părţi importante din populaţie în mediul rural de
provenienţă în anii 1990-2000, urmată de migraţia masivă a forţei de muncă în
străinătate, ambele explicând scorul extrem de slab al rezilienţei dinamice). Aceasta
este situaţia medie, pentru că în interiorul categoriei se desprind unele oraşe de talie
mai mare (reşedinţele de judeţ în mod special) care se încadrează la limită,
prezentând unele asemănări şi cu tipul 1. Celălalt tip din acest grup, este mai larg
reprezentat şi domină net partea vestică a Moldovei, nordul Transilvaniei,
Maramureşul şi ariile interioare ale Dobrogei de Nord, spaţii care constituie
principalul furnizor al migraţiei temporare în străinătate. Valorile medii rezultate
sunt apropiate de cele ale tipului 4, cu excepţia rezilienţei economice care în acest
caz are un scor slab. Rezultă astfel una din cele mai contradictorii situaţii, aparent
extrem de nefavorabilă dar în teren dând o impresie de relativă prosperitate, prin
importanţa remitenţelor în stimularea unor sectoare de activitate precum
construcţiile sau comerţul de detaliu. Problema principală o constituie perpetuarea
acestei situaţii, remarcată încă din anul 2002, ori absenţa unor politici de stimulare a
întoarcerii celor plecaţi, alungaţi în mare parte de precaritatea existenţei asigurată
prin agricultura de subzistenţă, nu lasă să se întrevadă, cu mici excepţii, o inversare

a tendinţelor şi, implicit o reversibilitate a vulnerabilităţii puternic resimţite, cel
puţin în plan demografic.
Ultimele cinci tipuri, grupează împreună majoritatea localităţilor, marcate, în
grade diferite, de o capacitate redusă de rezilienţă şi o vulnerabilitate adesea
puternică. Diferenţele dintre ele sunt date de combinarea diferită a indicilor.
Tipul 6, grupează mai bine de o zecime din totalul unităţilor administrative,
fiind extrem de localizat în judeţele secuieşti sau sub forma unor areale mai
restrânse în sud-estul ţării, sporadic fiind prezent în majoritatea regiunilor ţării.
Caracterizat de o rezilienţă redusă pe toate planurile, dar nu la cel mai slab nivel
totuşi, se remarcă prin vulnerabilitatea slab exprimată. Dacă în cazul judeţelor
secuieşti poate fi invocată pentru această situaţie aparent contrastantă, slaba
antrenare în mişcările migratorii internaţionale, o anumită conservare a vitalităţii şi
un spirit antreprenorial care poate contracara parţial efectele ruralismului şi ale unei
relative înapoieri economice (indusă mai ales de poziţia periferică), în sud-estul
ţării, vulnerabilitatea mai redusă poate fi explicată prin dezvoltarea recentă a
agriculturii de tip antreprenorial, care ar putea constitui motorul unei redinamizări
economice.
Tipul 7, seamănă oarecum cu cel anterior, remarcându-se în primul rând prin
larga reprezentare (aproape o cincime din numărul total de unităţi administrative),
fiind larg extins în sudul ţării, mai ales în regiunile de câmpie şi în nord-vest, mai
ales în regiunile colinare şi submontane. Foarte prezent este şi în nordul extrem al
Moldovei (judeţul Botoşani). Marcat de un contrast între aparenta rezilienţă
dinamică impusă de concentrarea celor mai importante fluxuri ale returului rural şi
vulnerabilitatea dinamică explicabilă prin accentuarea deficitului natural, acest tip
se remarcă însă prin cea mai redusă vulnerabilitate structurală şi prin apropierea de
valoarea nulă a indicilor sintetici, care certifică o situaţie indecisă, gravă din
anumite perspective, dar cu posibilităţi de redresare, în condiţiile utilizării
avantajelor îmbunătăţirii unor indicatori structurali.
Tipul 8 prezintă o variantă mult mai degradată a celui anterior, larg
reprezentat în zona subcarpatică a Olteniei şi în Munţii Apuseni. Indicatorii
rezilienţei se manifestă la un nivel extrem de precar şi sunt dublaţi de o
vulnerabilitate dinamică puternică. Problema principală derivă tocmai din
combinarea acestor parametri care pot limita posibilităţile de utilizare a uşoarei
îmbunătăţiri pe plan structural sau economic. Izolarea sau, destul de frecvent,
dependenţa de activităţi extractive măreşte vulnerabilitatea.
Tipul 9, mai slab reprezentat dar cu areale destul de omogene în zona
montană a Banatului şi cu o dispersie importantă în rest (predilect în regiunile
subcarpatice sudice şi în Transilvania), pe fondul unei precarităţi generale a
indicatorilor se remarcă totuşi prin valori ceva mai moderate, în special în ce
priveşte rezilienţa şi vulnerabilitatea economică. Dezavantajate poziţional,

localităţile aferente pot valorifica atuul unei stări economice relativ bune (la nivelul
României bineînţeles şi raportat la contextul local), multe dintre ele având în trecut
o agricultură axată pe activităţi specifice zonelor montane şi submontane, dublate de
valorificarea unor resurse locale, ambele elemente susceptibile a reduce starea
precară a indicatorilor dinamici în special.
Tipul 10, chiar dacă este şi mai slab reprezentat, este mult mai puternic
regionalizat, extinzându-se în ariile care prezintă deja indiciile depopulării precum
ariile interioare ale Apusenilor (nordul judeţului Hunedoara mai ales), periferia
judeţelor Olt şi Teleorman sau interiorul judeţului Mehedinţi, fără a fi absent în
restul ţării. Chiar dacă prezintă valori aparent favorabile ale vulnerabilităţii
structurale (prin atenuarea procesului de îmbătrânire ca efect al restrângerii masive
a generaţiilor care urmează să intre în categoria populaţiei de peste 60 de ani,
explicabil prin precocitatea manifestării exodului rural în aceste zone), scorul
extrem de precar al rezilienţei şi vulnerabilităţii dinamice nu lasă loc optimismului,
modificarea tendinţelor fiind posibilă doar prin măsuri brutale de modificare a
sistemului de populare. Nivelul ridicat al unor parametri precum indicele de
îmbătrânire, deficitul natural, deficitul migratoriu creează tabloul sumbru al unor
areale care au „şanse” mari să urmeze modelul spaţiilor depopulate din vestul
Europei, convertite fie la spaţii naturale protejate (posibil în zona montană sau
colinară) sau la agricultura extensivă, ultra-specializată, cu consum redus de forţă
de muncă, în zonele de câmpie. Deşi pare o situaţie extremă, acest tip constituie de
fapt prototipul după care vor evolua şi alte tipuri, începând cu 9, 8, 7, 6 şi
continuând chiar cu 5 şi 3, toate înscrise practic durabil în ceea ce unii autori
numesc „ciclul declinului populaţiei rurale”, pus pe seama modernizării structurilor
şi sistemelor agrare, proces care nu va mai putea fi evitat prin paleative de genul
reîntoarcerii masive la agricultura de subzistenţă sau practicarea migraţiei
temporare pentru lucru în străinătate.
Rezultatele acestei tipologii pot fi interpretate în esenţă ca reflectând o situaţie
mai mult decât preocupantă, cea mai mare parte a ţării având o slabă capacitate de
rezilienţă, manifestată adesea doar pe anumite paliere şi numai în aparenţă (datorită
unor conjuncturi favorabile), dublată de o vulnerabilitate care poate crea serioase
probleme din perspectiva gestiunii şi a guvernanţei teritoriale. Situaţia reclamă
imperativ o regândire a structurilor administrative, atât pe baza descentralizării, cât
şi a asigurării unei deserviri mai suple, capabile să dinamizeze centre locale, urbane
sau nu, pentru a acorda o şansă şi altor centre decât marilor metropole regionale sau,
eventual, reşedinţelor de judeţ.
4. CONCLUZII
Deși cercetările asupra subiectului propus se află într-un stadiu exploratoriu, de

depistare a unor tendinţe, corelaţii, posibil a fi aprofundate prin studii de caz, din
expunerea interpretării materialului grafic, în special a celui care exprimă tipologia
finală, pot fi extrase câteva concluzii preliminare, cu caracter de ipoteză, a căror
validare, cel puţin în contextul actual pare cel puţin dificilă:
- teritoriul României a cunoscut, la fel ca întreaga Europă Central-Estică, o
modificare de anvergură a structurilor sociale, economice, culturale
moştenite din perioada totalitară. Deși această „tranziţie” nu este complet
încheiată (cel puțin din perspectivă pur geografică), pot fi întrezărite deja
elementele unei noi geografii umane româneşti, opusă celei care releva
înainte de 1989 din paradigma „socialismului multilateral dezvoltat”,
presupus a se materializa prin absenţa disparităţilor teritoriale sau prin
omogenizarea comportamentelor spaţiale;
- unele regiuni s-au adaptat relativ rapid circuitelor tranziției spre economia de
piață, fie că sunt avantajate de poziție (capitala, vestul, litoralul pontic), fie
că au reuşit să păstreze unele industrii strategice (Muntenia Subcarpatică,
sudul Transilvaniei), fie că se folosesc, cu mai mult sau mai puţin succes, de
prestigiul cultural (orașele Cluj-Napoca, Iași, Sibiu) sau turistic (Braşov).
Alte regiuni se dovedesc a fi mai conservatoare (ariile rurale din estul
Moldovei sau din sudul extrem al țării etc.), caracter exprimat adesea prin
diverse forme de vulnerabilitate (dinamică structurală sau mai ales
economică). Deși absenţa rezilienţei le fragilizează, prin tendinţele pozitive
manifestate în unele situaţii, pot totuși fi extrase avantajele competitive,
derivate fie din existenţa unui surplus relativ de forţă de muncă, fie a unor
resurse agricole de bună calitate sau o combinaţie a acestora;
- deschiderea spre exterior și, mai ales, integrarea europeană a produs forme
specifice de adaptare, adesea spectaculoase, precum migrația masivă spre
exterior, caracteristică oraşelor, indiferent de talie, dar şi zonelor care resimt
o anumită presiune demografică și au suportat o dezindustrializare masivă
(vestul Moldovei, nordul Transilvaniei etc.). Deşi contradictorie, această
adaptare poate fi privită atât ca formă de rezilienţă cât şi ca vector al
vulnerabilităţii, nu putem neglija aspectele pozitive reieşite din posibilităţile
de valorificare a experienţei migratorii;
- evoluţiile observate în urma acestei analize incomplete, parţial elaborată
metodologic, în absenţa multor elemente ajutătoare, dincolo de puternica
specificitate locală observată, nu fac decât să certifice caracterul necesar al
redesenării structurilor teritorial-demografice, prin contracţia sistemului de
populare şi manifestarea unor fenomene precum periurbanizarea,
metropolizarea, axializarea activităţilor economice, după modelul deja

parcurs de ţările dezvoltate. Episodul totalitar odată închis, cu toate
sincopele induse de o tranziţie haotică, cel puţin în prima fază, nu putem
decât să constatăm, existenţa unor arii, regiuni care câştigă, devenind
reziliente şi mai puţin vulnerabile ca şi prezenţa, parcă prea largă, a ariilor şi
regiunilor care pierd, datorită deficitului de rezilienţă şi a incapacităţii de a
utiliza atuurile de care dispun, inclusiv din perspectiva unei vulnerabilităţi
reduse.
BIBLIOGRAFIE
ADGER, W.N. et all., 2005 - Social-Ecological Resilience to Coastal Disasters, în Science, nr.
309, p. 1036-1039.
AYDALOT, P H., 1985 - Economie régionale et urbaine, Economica, Paris.
BAILLY, A., 1998 - Les concepts de la géographie humaine, A. Colin, Paris.
CHIFFELLE, FR., 1988 - Aménagement rural, col. Géo-Regards, no.15, Insitut de Géographie
de l’Université de Neuchâtel.
CUTTER, S. L. et all., 2008 - Community and Regional Resilience: Perspectives from
Hazards, Disasters, and Emergency Management, CARRI Reasearch Report.
DOLFUSS, O., 1971 - L’Analyse géographique, PUF, Paris.
DUPÂQUIER, J., 1999 - La population mondiale au XXe siècle, PUF; Paris.
FINDLAY, A., 1995 - Population Crises:the Malthusian Specter?, în Johnston R.J. et all.,
Geographies of Global Changes, p.152-174, Blackwell, Oxford.
FOLKE, C., 2006 - Resilience: the emergence of a perspective for social-ecological systems
analyses, în Global Environmental Change, nr. 16, p.253-267.
HOLLING, C.,1995 - "What Barriers? What Bridges?", în Barriers and Bridges to the
Renewal of Ecosystems and Institutions, edited by L. Gunderson et all., New York:
Columbia University Press.
MILLER, F. et all., 2010 - Resilience and vulnerability: complementary or conflicting
concepts?, în Ecology and Society, nr. 15(3), p.11.
MUNTELE I, IAŢU C., 2008 - L’influence de la migration internationale sur la natalité en
Roumanie contemporaine, Analele Şt.ale Univ.”Al.I.Cuza”, secţ. Geografie, tome
LIV, pp. 109-116, Iaşi.
MUNTELE I., 1994 - Le vieillissement de la population rurale en Roumanie depuis 1930,
Espace géographique, 23 (4), p.312-317, Montpellier
ORENCIO, P., FUJII, M., 2013 - A localized disaster – resilience index to assess coastal
communities based on an analytic hierarchy process (AHP), în International Journal of
Disaster Risk Reduction, nr. 3, p. 62-72.
PIKE, A., DAWLEY, S, TOMANEY, J., 2010 - Resilience, adaptation and adaptability, în
Cambridge Journal Regions, Economy and Society, nr. 3 (1), p. 59-70.
PROVITOLO, D., 2013 - Resiliencery Vulnerability notion – looking in another direction in

order to study risks and disasters, în Serre, D., Iarroca, B., Lagaier, R. (ed.), Resilience
and urban risk management, CRC Press, Taylor & Francis Group, London.
TREBICI VL., GHINOIU I., 1986 - Demografie şi etnografie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
UNGUREANU, I., 2005 - Geografia mediului, Ed. UAIC, Iaşi.
VOGEL, C., O’BRIEN K., 2005 - Vulnerability and Global Environmental Change: Rhetoric
and Reality, în AVISO – Information Bulletin on Global Environmental Change and
Human Security, nr. 13.
WISNER, B., 2009 - Vulnerability, în International Encyclopedia of Human Geography,
vol.12. Elsevier, p.176-182.
*** Recensământul populației și locuințelor din 07.01.1992, 1994, vol. 1-III, DCS, București.
*** Recensământul populației și locuințelor din 18.03.2002, 2004, vol. 1-III, INS, București.
*** Recensământul populației și locuințelor din 20.10.2011, INS, online: www.insse.ro,
consultat în ianuarie-aprilie 2014.
*** Baza de date Tempo-Online, online : www.insse.ro, consultat în ianuarie-aprilie 2014.
103
CAPITOLUL 3
REZILIENȚA SISTEMULUI ENERGETIC ROMÂNESC PRIN

VALORIFICAREA SURSELOR REGENERABILE.
DISPARITĂȚI TERITORIALE
Marinela ISTRATE
Alexandru BĂNICĂ
1. INTRODUCERE
Reziliența poate fi interpretată ca o măsură a persistenței unor sisteme și a

posibilității lor de a asimila schimbarea și disturbanțele menținându-și relațiile
fundamentale dintre elementele esențiale (Holling, 1973), dar și capacitatea de a
absorbi variațiile prin eficiență, diversitate funcțională, varietate, redundanță și
asigurarea unei rezerve de flexibilitate (Molyneaux et al., 2012). Termenul de
reziliența se referă la capacitatea unui sistem, regiune, comunitate sau persoană de a
răspunde și a se adapta unei schimbări rapide, de a absorbi șocurile externe și de a
le atenua impactul pentru a se asigura că șocurile și solicitările bruște nu conduc
neapărat la un declin pe termen lung, ci că sistemele, regiunile sau oamenii pot
recupera rapid (Hill, 2008; Pike, 2010; Mitchel, 2012; Bigos, 2013; Martin, 2012)
(explicații detaliate privind avatarurile acestui concept se regăsesc în Capitolul 1).
Conform accepțiunilor date în literatura de specialitate conceptului de reziliență
teritorială (Hamdouch, 2012), putem afirma că răspunsul unui sistem ecologic
complex la schimbările bruște ale mediului se manifestă în cel puțin două moduri.
Vorbim, astfel, de o reziliență statică, atunci când sistemul dispune de o anumită
capacitate de autoorganizare, de rezistență și de adaptare (defensivă) la schimbare,
ceea ce îi permite să-și mențină și să-și păstreze forma inițială și specificitatea
(existența resurselor proprii de cărbuni și gaze naturale, de exemplu), dar și de așa -
numita reziliența dinamică, caracterizată printr-o capacitate de adaptare, de
învățare, de transformare și de re-creare a sistemului energetic, care are astfel
abilitatea de a se (auto)ajusta în fața șocurilor exterioare.
Această abordare variată a termenului deschide o paletă largă a interpretărilor.
Astfel, putem vorbi despre reziliență ecologică (Gunderson, 2000), reziliență
tehnică (Pendall, 2010), reziliență economică regională (Hill, 2008) sau reziliența
forței de muncă (Chapple, 2010).
Reziliența unui sistem complex depinde de anumite caracteristici interne ale

acestuia, dar și de amplitudinea fenomenului perturbator la care este supus și de
relațiile acestuia cu mediul (Drăgan, 2011). Am încercat să aplicăm conceptul de
reziliență în cazul unui sistem complex ‒ sistemul energetic național, care
integrează atât componente naturale (resurse de combustibili, clasici sau
neconvenționali), cât și antropice ‒ structuri economice dezvoltate de către om
(termocentrale, hidrocentrale, centrale eoliene, instalații de captare a energiei solare
etc.). Analiza integrată a celor două sisteme (cel natural și cel economic) permite
studierea interacțiunilor dintre acestea, precum și analizarea capacității lor de
reziliență atunci când funcționează într-un sistem complex, interdependent.
Sistemul energetic este o componentă fundamentală (critică) a sistemului economic
al oricărei țări (Bădileanu, 2014; Bădileanu et al., 2014), fiind constituit din rețele
integrate de procese esențiale care interacționează pentru a furniza servicii unei
comunități umane (Molyneaux et al., 2012). Pentru a minimiza impactul
disfuncționalităților acestui sector în cadrul economiei este necesar ca acesta să
prezinte atribute cu un nivel acceptabil de reziliență, respectiv o redundanță
funcțională care să îi asigure posibilități de adaptare a unor modalități alternative
viabile, iar soluția preliminară o reprezintă creșterea eficienței energetice și
utilizarea într-o mai mare măsură a surselor regenerabile de energie (Dușmănescu,
2014; Câmpeanu, 2014; Colesca, 2013). De altfel, raportul Societății Inginerilor
Electricieni din România – Ghid de Aplicare – Calitatea Energiei Electrice, are un
capitol important dedicat rezilienței în care aspecte esențiale pentru o bună
funcționare a sistemului energetic sunt limitarea pierderilor, creșterea eficienței
energetice, impunerea unei anumite predictibilități și, în general asigurarea
fiabilității cu ajutorul surselor de energie de rezervă (www.sier.ro).
2. MATERIALE ȘI METODE
Demersul de față își propune delimitarea unor trăsături de bază ale rezilienței
sistemului energetic românesc cu referință la contribuția surselor regenerabile de
energie la realizarea obiectivelor propuse în strategia energetică națională, precum
și măsurarea și analiza disparităților existente între diferite regiuni, atât în ceea ce
privește funcționarea componentelor energetice clasice, cât și a unităților ce
valorifică sursele regenerabile. În sfârșit, am dori să stabilim în ce măsură „revoluția
verde” din România (în primul rând sub forma emergenței investițiilor în energia
eoliană) și continuarea tendințelor actuale sunt sustenabile pe termen lung și pot
crește reziliența sistemului energetic în ansamblu. Cercetarea a optat pentru
utilizarea mai multor categorii de indicatori (pe baza datelor obținute de la Institutul
Național de Statistică și Eurostat), de la indicele de vulnerabilitate a energiei (I ve)
REZILIENȚA SISTEMULUI ENERGETIC ROMÂNESC 105
până la dinamica investițiilor în energie regenerabilă în perioada 2007 – 2013 și

indicatorul general al valorificării energiei regenerabile (IER). Scara folosită a fost
una departamentală (județeană), iar cartografierea și interpretarea indicatorilor
obținuți permit explicarea situației actuale existente în sistemul energetic național.
În final, este prezentat un scurt studiu de caz, axat pe gradul de reziliență al
investițiilor majore ale grupului CEZ, bazat pe datele oficiale ale companiei
multinaționale, pe rapoartele oficiale disponibile, dar și pe analizele din presa
economică românească.
3. REZULTATE ȘI DISCUȚII
3.1. Caracteristicile sistemului energetic național
Reziliența sistemelor energetice poate fi explicată prin parcurgerea celor patru

etape caracteristice unui sistem supus influențelor exterioare (Hamdouch, 2012):
provocare, context, răspuns și rezultat. Punctul de plecare îl reprezintă perturbarea
sau șocul inițial, care declanșează anumite mecanisme de răspuns. Pentru un sistem
energetic, șocurile pot consta în scăderea disponibilității combustibililor, creșterea
prețului acestora, introducerea unor restricții de mediu, diminuarea importurilor de
electricitate, modificări neașteptate ale cererii. Al doilea concept – contextul – se
referă la structurile fundamentale care structurează și modelează sistemul energetic
național, respectiv politica energetică a statului, funcționarea instituțiilor decidente,
situația economică de ansamblu. A treia etapă include răspunsul, care ar trebui
înțeles ca modul de adaptare al sistemului la provocările date, respectiv abilitatea de
a face față provocărilor inovatoare și rearanjărilor structurilor producătoare și
distribuitoare de energie. În condițiile tehnologice actuale, un răspuns adecvat
presupune înlocuirea unităților energetice poluante cu cele care utilizează surse de
energie regenerabilă, mult mai benefice pentru mediu, și care pot elimina o parte
din poluarea produsă de termocentrale. Momentul final cuprinde rezultatul, care se
poate manifesta fie prin atingerea situației inițiale, pre-șoc, fie prin îmbunătățirea
condițiilor în care funcționează sistemul. Cu alte cuvinte, este necesar să se
stabilească dacă sistemul energetic național a fost profund afectat sau a recuperat,
minimizând costurile de producție a energiei și maximizând profitul.
Sistemul energetic național este format dintr-o serie de rețele integrate care
presupun procese interconectate, asigurând servicii comunităților/agenților
economici. Este o componentă fundamentală/vitală a sistemului economic al
oricărei țări, mai ales în contextul în care securitatea energetică a intrat pe agenda
tuturor statelor după crizele petrolului din anii 1970 și după criza globală care le-a
urmat. În prezent trebuie să se aibă în vedere faptul că „strategia Uniunii Europene
pe termen lung pentru asigurarea securității energetice trebuie să fie direcționată

spre asigurarea neîntreruptă a necesarului de produse energetice pe piață, la un
preț pe care să și-l poată permite toți consumatorii, respectând preocupările legate
de mediu în perspectiva unei dezvoltări durabile” (Towards a European Strategy for
Energy Supply, 2000).
În timpul perioadei comuniste, în România a avut loc un proces intens de
dezvoltare industrială bazat pe exploatarea sistematică a resurselor naturale, fără a
se ține cont de efectele pe care aceste activități le pot avea asupra mediului. În
prima fază (anii 1950-1960) a început echiparea teritoriului cu elemente
infrastructurale de bază (electrificare, amenajări hidroenergetice, şosele modernizate
etc.), precum şi alocarea unor investiţii masive în activităţile de minerit şi industrie
grea (siderurgie, şantiere navale). Anii 1970-1980 au marcat o schimbare în direcţia
de dezvoltare a ţării, trecându-se la implementarea unor industrii mai diversificate,
deşi extrem de energofage – industria aluminiului, construcții de mașini, chimie și
petrochimie. Ultima etapă a perioadei comuniste (1981-1989) este individualizată
de o nouă viziune a distribuției unităților economico-sociale în profil teritorial,
respectiv omogenizarea nivelului de dezvoltare, ceea ce a presupus, printre altele, și
construirea unor coloşi industriali, mari consumatori de forţă umană, dar deseori
caracterizaţi prin nerentabilitate economică și cunoscuți ca surse de poluare
complexă (în special a aerului). Concomitent a fost necesară dezvoltarea unui sector
energetic care să alimenteze această industrie de prelucrare, dar și să răspundă
nevoilor directe ale populației aflată în continuă creștere. Au fost realizate unități de
mari dimensiuni pentru obținerea energiei electrice și termice, utilizându-se
potențialul hidroenergetic (cu prețul construirii unor imense lacuri de baraj artificial
cu efecte multiple asupra mediului natural și asupra așezărilor locale) și cel
atomoelectric (cu riscurile aferente induse), dar cea mai mare parte a necesarului de
energie a fost satisfăcut prin punerea în funcțiune a unor termocentrale imense care
sunt alimentate cu combustibili fosili și includ instalații tehnologice învechite și
uneori total ineficiente în privința reținerii emisiilor, care au contribuit la creșterea
concentrațiilor de poluanți, adăugându-se celor generați de industria de
transformare.
După căderea regimului, tranziția de la o economie centralizată la o economie
de piață a fost însoțită de un evident declin al activităților productive (au dispărut
numeroși actori industriali, inclusiv o bună parte din combinatele și complexele
industriale mari), ceea ce se traduce și în scăderea, pe ansamblu, a consumului
energetic în industrie (Figura 1).
De exemplu, în anii de vârf ai privatizării și închiderii marilor unități
industriale, consumul energetic industrial a scăzut de la 13680 mii toe (1996) la
10208 mii toe (2000) (Bădileanu, 2014).
Figura 1. Consumul energetic al industriei și al populației
Integrarea României în Uniunea Europeană în anul 2007 a determinat

adoptarea aquis-ului comunitar, respectiv, printre altele, a directivelor europene
privind calitatea aerului și a mediului. În privința industriei energetice – rămasă
principalul consumator de materii prime combustibile poluante (Figura 2) – se
remarcă menținerea unor unități de mari dimensiuni în special în sud-vestul țării și
diminuarea relativă a activității termocentralelor din mediul urban, pe fondul
debranșării și al proliferării surselor individuale de energie termică; pe ansamblu,
nivelul consumului de energie se situează astăzi, în România, la mai puțin de o
treime comparativ cu media UE.
Figura 2. Structura producției de energie termoelectrică după combustibilul

consumat
La nivel național, gradul de independență energetică (Figura 3) diferă în
funcție de materia primă la care ne referim (de exemplu, resursele interne de gaz
natural, petrol și cărbune ‒ mai ales lignit – îi pot asigura României necesarul
pentru câteva decenii), dar, în ansamblu, putem estima că dependența țării noastre
de sursele energetice externe este mai mică decât cea medie la nivelul UE (21,34%
față de 53,83%, în 2011) (Sursa: Eurostat), acest grad relativ redus de dependență
crescând reziliența sistemului energetic românesc.
Figura 3. Gradul de independență energetică a României
În ceea ce privește importurile, deși deține 5% din rezervele de petrol ale

Uniunii Europene și, împreună cu Polonia și Ucraina, cele mai mari rezerve de gaz,
România importă circa 17% din gazul (99% din Rusia) și 66% din petrolul utilizat
(IEA, 2012).
Conform indicelui de vulnerabilitate a energiei (Ive) (European Commission,
2008) (index bazat pe consumul de energie regională de către gospodării – inclusiv
transportul privat –, pe consumul estimat de energie în transportul de mărfuri,
industrie, servicii și agricultură, industria națională a cărbunelui și dependența de
importul de energie națională), față de media națională de 41,8, regiunile României
au o situație relativ contrastantă, respectiv o valoare sub medie pentru Regiunea
Nord-Est (39) și București-Ilfov (37) și peste medie în cazul celorlalte, cu un maxim
ce aparține Regiunii Sud (45), ceea ce ne indică, o dată în plus, vulnerabilitatea mai
accentuată a Regiunii Nord-Est (și) din punct de vedere energetic.
Sursele clasice de energie ne pot asigura prin resursele existente o bună parte
din necesar, mai ales în condițiile reducerii consumului (diminuarea activităților
industriale, utilizarea unor surse individuale de producere a energiei și debranșare
de la rețelele centralizate) însă reprezintă o importantă sursă de poluare atmosferică
și sunt finite; totuși, trebuie asigurată securitate energetică și după închiderea unor
termocentrale neconforme neretehnologizate. Termocentralele funcționează
preponderent utilizând drept combustibil(i): gaze naturale – Amurco Bacău și CET
din Iași, Constanța sau Tulcea; cărbuni și gaze naturale – CET Bacău, CET Iași-
Holboca, UTE Sângeorgiu de Pădure, cărbuni – CET Suceava, CET Ișalnița
Craiova, CET Oradea, UTE Mintia Deva; combustibili lichizi și gaze naturale –
CET Brăila-Chiscani, CET Brazi.
O măsură urgentă care trebuie luată este retehnologizarea termocentralelor,
din necesitatea conformării la normele europene, alternativa fiind închiderea celor
vechi și neperformante. Conform Directivei 2001/80/CE de limitare a emisiilor
atmosferice acidifiante, pulberi și precursori ai ozonului, este necesară
modernizarea elementelor sistemului energetic prin instalaţii de desulfurare a
gazelor de ardere, prin arzătoare cu emisii de NO x reduse, filtre pentru instalaţiile
mari de ardere din grupuri modernizate/retehnologizate etc. Pentru termocentralele
construite între 1987 și 2002 limitele sunt mai puțin stricte, dar pentru cele
anterioare acestui interval se impune fie retehnologizarea, fie funcționarea în limita
a 20 000 ore pentru încă o perioadă scurtă de timp, fapt cu atât mai îngrijorător cu
cât mai bine de jumătate dintre termocentralele românești au peste 30 de ani
vechime, iar 20% au între 20 și 30 de ani. În spiritul acestor prevederi, unele
termocentrale au fost închise (unități din Brăila, Focșani sau Onești), altele și-au
oprit o parte din capacități (Suceava, Constanța) în timp ce altele au funcționat cu
un număr redus de ore (Borzești) sau au fost complet retehnologizate, cu fonduri
europene (Botoșani).
3.2. Sursele regenerabile de energie din România
Sursele regenerabile de energie din România au un potențial mediu la nivel

european, remarcându-se mai ales în ceea ce privește energia hidraulică (Carpați și
Subcarpați) și eoliană (regiunile extracarpatice). Potenţialul utilizabil al acestor
surse este însă mult mai mic, datorită, în principal, limitărilor tehnologice,
divergențelor privind eficienţa economică și, nu în ultimul rând, restricţiilor de
mediu (Tabelul 1).
La sfârșitul anului 2013, capacitatea totală instalată în România din surse
regenerabile era de aproximativ 3 400 MW, din care 2 307 MW în turbine eoliene,
560 MW în instalații fotovoltaice, 480 MW putere instalată în microhidrocentrale și
proiecte care valorifică biomasa ce însumează 53 MW putere instalată. Schimbările
legislative din ultimii trei ani (îndeosebi reducerea numărului de certificate verzi
acordate investitorilor) și lipsa predictibilității acestora au determinat însă coborârea
poziției României pe locul 35 în clasamentul celor mai atractive țări din lume pentru
investiții în energie regenerabilă, față de locul 13 în anul 2011 (Ernst&Young,
2015).
În ceea ce privește ponderea energiei obținute din surse regenerabile,
România nu numai că este mult peste media UE (23,9% în 2013 față de media
europeană de 15%), dar este foarte aproape de a își atinge ținta stabilită pentru anul
2020 (24%) (Figura 4).
Tabelul 1. Potențialul energetic regenerabil în România (Sursa datelor: Planul

Național de Acțiune în Domeniul Energiei din Surse Regenerabile – PNAER -2010)
Sursa de energie Potențialul Echivalent Utilizare economică
regenerabilă energetic energetic
anual (mii tep)
Energie solară
- termică 60 *106 GJ 1433 Energie termică
- fotovoltaică 1 200 GWh 103,2 Energie electrică
Energie eoliană 23 000 GWh 1978 Energie electrică
Hidroenergie 40 000 GWh 3440 Energie electrică
din care, sub 10 MW 6 000 GWh 516 Energie electrică
6
Biomasă și Biogaz 318 * 10 GJ 7597 Energie termică
Energie geotermală 7 *106 GJ 167 Energie termică
Figura 4. Ponderea energiei regenerabile în statele Uniunii Europene (% din producția

totală de energie electrică) (Sursa: Eurostat)
a) Potențialul eolian
Potențialul eolian este foarte mare și bine valorificat, reprezentând, de altfel,
baza energiei regenerabile din România, cu cele mai mari investiții (Figura 6). Se
remarcă o arie aproape continuă de valorificare a acestui tip de energie în sudul și
sud-estul țării, unde au fost instalate, în ultimii 4-5 ani, numeroase capacități
eoliene. În județul Constanța, care deține 37% din puterea eoliană instalată în
România, sunt localizate și cele mai mari parcuri eoliene, Fântânele și Cogealac, cu
o putere instalată totală de 600 MW, proiect al grupul ceh CEZ.
b) Potențialul fotovoltaic
România prezintă un potențial energetic superior mediei europene în toate
regiunile, ecartul lunar al valorilor radiației solare atingând valori maxime în luna
iunie (1,49 KWh/mp/zi), cu un gradient teritorial nord-sud, cele mai favorabile
pentru captarea energiei solare fiind Dobrogea, litoralul Mării Negre și o bună parte
din Câmpia Română. Singura tehnologie utilizată deocamdată în România este cea
fotovoltaică, care transformă radiația solară incidentă direct în electricitate.
Unitățile fotovoltaice sunt instalate în zonele cu insolație puternică din județele
Giurgiu (104 MW), Prahova (72 MW), Timiș (58 MW), Satu Mare (956 MW),
investițiile ridicându-se la sute de milioane de euro.
c) Biomasa
Biomasa este principala sursă de combustibil în mediul rural, fiind folosită
pentru încălzirea locuințelor și pentru gătit. Include, în principal, biomasa agricolă,
forestieră și deșeuri rămase în urma valorificării industriale a lemnului. Deși cu un
potențial însemnat (51,6% din potențialul total al energiilor regenerabile din
România, conform ANRE), valorificarea energetică modernă a biomasei este încă
incipientă, cele mai mari unități fiind instalate în județele Neamț (15,8 MW,
reprezentând 25% din totalul puterii instalate la nivelul întregii țări), Cluj (9,7
MW), Alba (8,7 MW).
d) Potențialul hidraulic
Microhidrocentralele pot reprezenta o sursă de bază în alimentarea cu energie
electrică a zonelor rurale mai izolate sau a unor consumatori izolați (cabane de
altitudine, stații meteo etc.). Cele mai multe au fost construite în zona carpatică și
subcarpatică aferentă județelor Vâlcea (43,5 MW, aproape 18% din puterea instalată
în microhidrocentrale în întreaga țară), Argeș (24 MW), Caraș-Severin (33 MW)
Maramureș (28 MW), Gorj (12 MW), Bistrița-Năsăud (7,7 MW). Ca și în cazul
potențialului eolian, și cel hidroenergetic economic amenajabil este mai mic decât
cel teoretic deoarece economicitatea depinde de regimul debitelor, distanța față de
rețea, necesitățile de întreținere etc.
Pentru a evidenția restructurarea sistemului energetic și noile domenii de
obținere a electricității a fost realizat un indicator general al valorificării energiei
regenerabile (IER) în care au fost incluse capacitatea instalațiilor eoliene,
fotovoltaice, biomasa și microhidrocentralele, precum și populația totală, la nivel de
județ (Figura 5). A fost necesară introducerea unui factor de diversificare, tocmai
pentru a sublinia gradul diferit de concentrare a unităților energetice regenerabile la
nivelul unităților administrative (acest factor de diversificare are valoarea 1,1 pentru
prezența unui domeniu al ER, 1,2 pentru două domenii, 1,3 pentru trei domenii și
1,4 pentru prezența a patru domenii ale ER).
IER = Capacitate ER (MW) x Factor diversificare / Populația județului

Factor diversificare:
1,1 - un domeniu al ER
1,2 - două domenii ale ER
1,3 - trei domenii ale ER
1,4 - patru domenii ale ER
Figura 5. Localizarea investițiilor în energie regenerabilă. Indicele general al

valorificării energiei regenerabile (Surse date: Asociația pentru energie eoliana România,
www. geo-spatial.org - completat, INS Romania)
Reprezentarea cartografică a IER (Figura 5) pune în evidență concordanța

dintre potențialul deosebit și gradul ridicat de valorificare al energiilor regenerabile
în partea de est, sud-est și sud-vest a țării; cele mai mari valori ale IER (peste 9%)
sunt aferente județelor Tulcea, Constanța și Caraș-Severin, zone care se remarcă
îndeosebi prin potențialul lor energetic eolian, dar și fotovoltaic. O a doua regiune
cu valori ridicate ale acestui indicator (între 2,7 și 9%) este Moldova în ansamblul
său (excepție făcând județul Vrancea), cu o prelungire spre sud, spre Câmpia
Română, respectiv județele Brăila, Ialomița, Buzău.
Studiu de caz : CEZ Romania

Din perspectiva rezilienței teritoriale și economice, investițiile în energia
regenerabilă sunt un factor potențator, pozitiv, benefic. Cu toate acestea, trebuie
avute în vedere, pe de o parte, de diferențele dintre efectele induse, care apar la
diferite scări de analiză spațială și, pe de altă parte, de nelinearitatea fenomenelor
legate de reziliență. Astfel, dacă prima afirmație este reală la nivelul României, la
nivel regional și local realitățile pot sta cu totul diferit. Utilizarea energiei
regenerabile poate crea vulnerabilități și fragilitate sistemelor în cadrul cărora se
inserează.
Grupul de firme CEZ din Cehia este cel mai mare investitor în domeniul
energiei regenerabile din România, cu o capacitate a instalațiilor de valorificare a
energiei eoliene extrem de ridicată: Proiectul Cogealac-Fântânele (județul
Constanța), o investiție de 1,1 miliarde Euro, este compus din 240 turbine, fiind cel
mai mare parc eolian de uscat (on-shore) din Europa. Acesta a generat ‒ doar în
primul an de funcționare (2013) ‒ 1,25 TWh de energie, acoperind 2,5% din
consumul energetic intern al României. Se adaugă și alte investiții în energia
regenerabilă – de această dată reprezentată de hidrocentrale: sistemul
hidroenergetic din apropierea orașului Reșița (microhidrocentralele Grebla,
Crăinicel 1, Crăinicel 2, Breazova), amenajările hidro de la Trei Ape, Gozna,
Văliug, Secu, cu o putere instalată de aproximativ 18 MW. De asemenea Grupul
CEZ a preluat compania de distribuție electricitate Electrica Oltenia, toate acestea
făcând din CEZ un actori important/determinant pe piața energiei electrice
naționale.
Pe fondul crizei generale și modificării reglementări legislative acordarea de
certificate verzi, compania multinațională a început să înregistreze pierderi în
România (estimate la 871 milioane lei în 2014, față de profitul net de 220 milioane
lei din 2013) luând în calcul vânzarea investițiilor și retragerea de pe piața română.
Pot fi luate în calcul mai multe probleme legate de investițiile companiilor
multinaționale și în rolul lor de dezvoltarea (durabilă) a teritoriului de inserție și
asigurarea unei rezistențe și reziliențe superioare a sistemului energetic. Cu toate că
investițiile în infrastructură nu lipsesc (proiectul Cogealac-Fântânele a presupus și
construirea a 190 km de drumuri), iar o parte din populația locală este angajată
temporar (majoritatea) sau definitiv pe perioada construirii sau funcționării parcului
eolian, aceste avantaje sunt relativ reduse și incomparabil mai mici față de
beneficiile potențiale majore ale companiilor străine și uneori față de impactul real
asupra mediului. Acest dezechilibru – parțial anulat, în mod brutal, de modificarea
subită a legislației certificatelor verzi de către statul român – creează vulnerabilități
în cadrul comunităților locale care suferă din cauza externalităților de mediu
(zgomot, indisponibilizarea unor terenuri – mai ales în cazul construirii parcurilor
solare, în mai mică măsură în cazul celor eoliene, modificarea peisajului), la care se
adaugă impactul asupra ecosistemelor (centralele de 2,5 MW și 100 m înălțime ale
proiectului menționat, ca și liniile de transport ale energiei afectează cu siguranță
păsările – migrația, hrănirea, reproducerea și comportamentul lor general). Din
punct de vedere social, beneficiile sunt reduse nu numai la nivel local, ci și regional
sau național, pentru moment energia eoliană produsă contribuind doar la creșterea
sumelor de achitat pentru energia electrică. În vederea unei inserții durabile și care
să creeze reziliență, a energiei regenerabile, investițiile ar trebui să fie direcționate
către comunitățile locale, cu punerea în funcțiune a unor capacități mai mici care să
asigure necesarul local de energie, și, astfel, autonomia energetică a unităților
teritoriale de locuire.
Putem concluziona că, mecanismele rezilienței sunt mai complicate în ceea ce
privește energia regenerabilă și consecințele transformărilor recente din acest
domeniu în România. În sine un domeniu „al viitorului”, care favorizează
reducerea impactului general al energeticii asupra mediului, energia regenerabilă
este inerent supusă oscilațiilor, putând crea vulnerabilități atât comunităților și
agenților economici locali, cât și instituțiilor de stat, sau chiar companiilor
investitoare multinaționale așa cum este CEZ.
4. CONCLUZII ȘI DISCUȚII
Păstrarea unui mixt energetic echilibrat, ca o bună premisă pentru asigurarea

securității energetice a țării este o opțiune strategică în spiritul rezilienței și
durabilității pentru România. În perioada următoare ar fi utilă încurajarea
dezvoltării prudente a tehnologiilor de valorificare a energiilor regenerabile, cu
accent pe biomasă, având în vedere faptul că investițiile în domeniile eolian și
fotovoltaic s-au dezvoltat foarte rapid. Valorificarea energiei regenerabile reprezintă
o alternativă pe termen lung la combustibilii fosili în sectorul industrial energetic;
pe termen scurt, cele două forme de energie se completează reciproc. Continuarea
investițiilor ar putea spori productivitatea energetică (până la redundanță), reducând
dependența energetică și diminuând efectele negative asupra sănătății populației și a
capitalului natural. Dacă dinamica actuală continuă, regiunile estice ale României ar
putea fi cele mai avantajate datorită potențialului deosebit și investițiilor realizate în
domeniul energiei regenerabile. Nu trebuie neglijate însă existența unor anumite
limite ale sistemului energetic, ceea ce face ca doar o parte din energia regenerabilă
să poată fi preluată de Sistemul Energetic Național; incapacitatea de stocare a
energiei produse determină fluxuri intermitente, ceea ce duce la perpetuarea rolului
marginal al energiei regenerabile.
Din punctul de vedere al ciclului adaptativ, mecanism specific al rezilienței,
sistemul energetic național se află în faza de reorganizare exprimată prin
redimensionarea sau închiderea unităților clasice, poluante și prin diversificarea
surselor energetice. Cu toate acestea, există posibilitatea apariției unor viitoare
disfuncționalități, din moment ce consumul de energie electrică este din ce în ce mai
mare, iar tensiunile existente pe piața europeană a energiei, în ceea ce privește
alimentarea constantă și sigură cu combustibili clasici (petrol și gaze naturale, mai
ales), nu par să se reducă în viitor. În același timp, amplificarea vulnerabilității unor

anumite segmente pune în evidență importanța relațiilor orizontale și verticale între
componente, incoerența și instabilitatea regimului politic și legislativ afectând
semnificativ gradul de reziliență al sistemului energetic național. De aceea, când
vorbim de trăsăturile interne care ar putea spori reziliența, ne referim la
diversificare funcțională și varietatea surselor de energie utilizate, asigurarea unei
rezerve de flexibilitate, capacitatea de a absorbi variațiile prin eficiență, diversitate
și redundanță (pentru a face față unor eventuale solicitări suplimentare), reducerea
riscurilor asociate furnizării vreunuia dintre combustibili. În estul României sunt
asigurate condițiile diversității surselor de energie în special eoliană și fotovoltaică
pentru aria de podiș și câmpie, biomasa, biogaz și microhidrocentralele pentru aria
subcarpatică și carpatică.
Cu toate acestea, investițiile în energia regenerabilă pot induce un grad ridicat
de vulnerabilitate, în momentul în care ele nu reprezintă acțiuni controlate din
interiorul sistemului sau care să producă beneficii semnificative sistemului de
referință, comunităților locale, consumatorilor de energie electrică sau mediului
natural, ci din contră aduc deservicii acestora sub forma externalităților economice
și de mediu. Ansamblul funcțional organizat, nu doar la nivel local, ci și regional și
național, poate, în acest caz, reacționa, inducând de asemenea vulnerabilitate
sistemului exterior (în vederea reducerii propriei vulnerabilități). Studiul de caz care
are în centru investițiile grupului ceh CEZ este o ilustrare a acestui fapt.
Analiza gradului de reziliență al sistemului energetic național poate fi extrem
de importantă în stabilirea obiectivelor politicilor de dezvoltare economică, în
luarea deciziilor cu privire la alocarea de fonduri, de asistență financiară și
tehnică sau atribuirea unui statut special regiunilor mai vulnerabile; de asemenea,
este importantă conștientizarea autorităților competente față de politica energetică
comună europeană pentru a-și intensifica măsurile privitoare la creșterea și
consolidarea capacității de adaptare a marilor unități generatoare de electricitate,
pentru a sprijini dezvoltarea de noi oportunități și investiții pe piața
regională/națională a sectorului energetic.
În perspectivă, securitatea și reziliența energetică trebuie concepute prin
prisma descentralizării și a folosirii resurselor regenerabile locale pentru
asigurarea unei stabilități și a unei autonomii a serviciilor de distribuție a energiei.
BIBLIOGRAFIE
BĂDILEANU M., BĂLEANU D., GEORGESCU L.I., 2014 – Regional disparities of the
Romanian energy system. Procedia Economics and Finance, Volumul 8, pp. 53-59.
BĂDILEANU M., 2014 – Crossroads in thepast 23 yearshistory of the Romanian energy
system. Procedia Economics and Finance, Volumul 8, pp. 60-65.
BIGOS M., QARAN W., FENGER M.,K OSTER F.,MASCINI P., VAN DER VEEN R., 2013 –
Review essay on labour market resilience, INSPIRES.
HOLLING C.S., 1973 – Resilience and Stability of Ecological Systems. Annual Review of
Ecology and Systematics, Volumul 4, pp. 1-23.
CÂMPEANU V., PENCEA S., 2014 – Renewable energy sources in Romania: from a paradise
of investors to a posible abandon or to another boom? The impact of a new paradigm
in Romanian renewable sources policy. Procedia Economics and Finance, Volumul
8, pp. 129-137.
CHAPPLE K., LESTER T.W., 2010 – The resilient regional labour market? The US case.
Cambridge Journal of Regions, Economy and Society, Volumul 3, pp. 85-104.
COLESCA S.E., CIOCOIU C.N., 2013 – Anoverview of the Romanian renewable energy
sector. Renewable and Sustainable Energy Reviews, Volumul 24, pp. 149-158.
DRĂGAN M., 2011 – Reziliența sistemului regional Munții Apuseni. Rezumatul tezei de
doctorat, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
DUȘMĂNESCU D., ANDREI J., SUBIC J., 2014 – Scenario forimplementation of
renewableenergysources in Romania. Procedia Economics and Finance, Volumul 8,
pp. 300-305.
GUNDERSON L.H., 2000 – Ecological Resilience – In Theory And Application. Annual
Review of Ecology and Systematics, Volumul 31, pp. 425-39.
HAMDOUCH A., DEPRET H. B., TANGUY C., 2012 – Modialisation et résilience des
territoires. Presses de l’Université du Québec.
HILL E.W., WIAL H., WOLMAN H., 2008 – Exploring Regional Economic Resilience.
Institute of Urban and Regional Development, University of California, pp. 3-6.
MARTIN R., 2012 – Regional Economic Resilience, hysteresis and recessionary shocks.
Journal of Economic Geography, Volumul 12 (1), pp. 1-32.
MITCHEL T., HARRIS K., 2012 – Resilience: A risk management approach. Overseas
Development Institute, pp. 1-7.
MOLYNEAUX L., WAGNER L., FROOME C., FOSTER J., 2012 – Resilience and electricity
systems. A comparative analysis. Energy Policy, Volumul 47, pp. 188-201.
PENDALL R., FOSTER K.A., COWELL M., 2010 – Resilience and regions: Building
understanding of the metaphor. Cambridge Journal of Regions, Economy and
Society, Volumul 3, pp. 71-84.
PIKE A., DAWLEY S., TOMANEY J., 2010 – Resilience, adaptation and adaptability.
Cambridge Journal of Regions, Economy and Society, Volumul 3, pp. 59-70.
*** Eurostat, Disponibil la: http://ec.europa.eu/eurostat/documents/2995521/6734513/8-
10032015-AP-EN.pdf/3a8c018d-3d9f-4f1d-95ad-832ed3a20a6b.
*** International Energy Agency (IEA). 2012. Energy balances of non-OECD countries.
*** Ernst & Young 2015. Disponibil la:
http://www.ey.com/Publication/vwLUAssets/Renewable_
Energy_Country_Attractiveness_Index_43/$FILE/RECAI%2043_March%202015.p
df.
*** www.sier.ro – Ghid de Aplicare - Calitatea Energiei Electrice. Reziliență (Accesat:
5.09.2015).
*** Towards a European Strategy for Energy Supply, 2000.
117
CAPITOLUL 4
REZILIENȚA REȚELELOR DE TRANSPORT3 – DE LA UN

CONCEPT ABSTRACT LA OPERAȚIONALIZARE
ȘTIINȚIFICĂ ȘI IMPLEMENTARE STRATEGICĂ
Mihail EVA
Ema CORODESCU
1. INTRODUCERE
Dacă planeta Pământ ar fi uniformă pe întreaga sa suprafață, nu ar mai exista

niciun motiv ca persoanele, materia sau energia să circule. Caracterul anizotropic al
spațiului este la originea declanșării mobilității, iar transporturile sunt responsabile
de asigurarea suportului acestei mobilități. Transporturile caută, așadar, să
echilibreze energiile teritoriale, însă rolul lor poate fi obstrucționat de manifestarea
fenomenelor imprevizibile și perturbatorii. În acest caz, avem de-a face cu efecte
negative atât asupra funcționalității sistemelor de transport în sine, cât mai ales
asupra funcționării normale a sistemelor sociale și economice dependente de ele.
Cunoașterea și înțelegerea modalităților prin care sistemele de transport pot
face față perturbațiilor sau schimbărilor este cu atât mai importantă cu cât trăim
într-o lume a rețelelor fragile (Nagurney și Qiang, 2009). Caracterul fragil poate fi
pus pe seama a doi factori principali. Pe de o parte rețelele devin din ce în ce mai
interdependente și, prin aceasta, din ce în ce mai fragile, din cauza faptului că, în
cele cu grad ridicat de interconectare, blocarea unui nod afectează funcționarea
nodurilor dependente aparținând celorlalte rețele, generând eșecuri în cascadă (vezi
concluziile recenziei lui Gao et al., 2012, p. 46; rezultatele parțiale la care a ajuns
Buldyrev et al., 2010; modelul grafic al lui Vespignani 2010, p. 985, pentru o
comparație cu modelele izolate; concluziile echipei Dall’Asta et al., 2006 cu privire
la vulnerabilitatea rețelelor complexe de transport aerian etc.). Pe de altă parte,
rețele sunt nevoite să facă față, din ce în ce mai des, perturbațiilor generate de
dezastrele naturale (frecvența acestora înregistrând o creștere exponențială pe
3
Pe parcursul capitolului de față se va face referire atât la sisteme, cât și la rețele de transport, respectându-se
semnificația dată acestora de Rodrigue et al. (2013, p. 7). Conform autorilor, rețelele de transport sunt o parte
componentă a sistemelor de transport, în cadrul cărora ele reprezintă partea structurală, preponderent topologică,
formată din rute, noduri, terminale. Sistemele de transport presupun o interpretare holistică, legată de teoria
sistemelor, eventual a sistemelor complexe. Totuși, cele mai multe dintre lucrările publicate de geografi și
economiști fac apel la noțiunea de rețea de transport, acesta fiind mult mai apropiată de conținutul și
metodologiile utilizate.
parcursul ultimului secol, conform datelor furnizate de CRED, 2015) și

evenimentelor social-economice petrecute în diferite părți ale globului.
Importanța creșterii rezilienței sistemelor de transport este dată și de faptul că
ele reprezintă infrastructura critică de bază a economiilor globalizate, dar și
principalul canal de care depind salvarea, ajutorul, intervențiile de urgență sau
accesul la serviciile de interes general.
În acest context, se pune problema înțelegerii modului de funcționare a
sistemelor de transport și a mecanismelor prin care acestea reacționează la
perturbațiile declanșate de evenimente imprevizibile (interne sau externe). O bună
cunoaștere a lor favorizează proiectarea, construirea, întreținerea și gestiunea
rețelelor, astfel încât ele (1) să fie capabile să absoarbă șocurile și să se mențină cât
mai aproape de starea de echilibru sau (2) să se ajusteze spre o nouă stare de
echilibru care să asigure funcționarea lor și a sistemelor pe care le susțin. Această
nouă viziune asupra gestiunii perturbațiilor intervenite în funcționarea sistemelor de
transport se încadrează în noua paradigmă a creșterii/asigurării rezilienței rețelelor
de transport.
Abordarea conceptului în mediul academic, științific și administrativ se
impune și ca urmare a faptului că reziliența este uneori percepută ca un concept
„concurent” pentru cel de dezvoltare durabilă. Raporturile dintre cele două abordări
au fost intens dezbătute. Benson și Craig (2014) văd reziliența ca un concept
superior celui de dezvoltare durabilă, capabil chiar să îl înlocuiască, datorită
faptului că integrează o viziune non-liniară asupra viitorului. Pentru Fiksel (2006),
reziliența întregește semnificația și aplicabilitatea a ceea ce înseamnă dezvoltare
durabilă, adăugându-i acesteia o dimensiune dinamică, de transformabilitate,
expresie a necesităților și realităților unei societăți în continuă schimbare. În aceeași
ordine de idei, dar dintr-o perspectivă diferită, plecând de la accepțiunea că
dezvoltarea durabilă reprezintă furnizarea de resurse productive generațiilor
viitoare, Mäler (2008) interpretează reziliența ca fiind o astfel de resursă a
dezvoltării durabile.
În opinia noastră, se poate considera că gestionarea societăților de la începutul
mileniului III depinde de forma pe care o iau trei sfere de activitate: sfera deciziilor
sau a puterii (forma ei ideală fiind considerată buna guvernanță), sfera principiilor
dezvoltării (forma ei ideală fiind considerată dezvoltarea durabilă/sustenabilă) și
sfera incertitudinii (a cărei formă este ideală atunci când se asigură o reziliență
maximă).
Plecând de la ceea ce se înțelege cel mai adesea prin dezvoltare durabilă
(Brundtland, 1987) și prin guvernanță (Rhodes, 1996), putem constata faptul că
aceasta nu reprezintă decât o perspectivă complementară asupra organizării
sistemelor și societăților actuale (Figura 1).
REZILIENȚA REȚELELOR DE TRANSPORT 119
Figura 1. Concepte cheie în amenajarea teritoriului la începutul mileniul III
Dezvoltarea durabilă se concretizează prin strategii, planuri și acțiuni care

vizează realizarea legăturii dintre viitor și prezent după anumite principii (sociale,
economice și de mediu), guvernanța se concretizează printr-o modificare a modului
de luare a deciziilor în sânul societății, astfel încât toți actorii să fie implicați, iar
intereselor lor să se regăsească în deciziile finale, în timp ce reziliența reprezintă un
răspuns dinamic la incertitudinile crescânde cu care se confruntă societățile actuale.
Cele trei concepte reprezintă trei deziderate complementare ale societăților actuale,
iar atingerea fiecăreia dintre ele este dependentă de atingerea celorlalte două.
Conceptul de reziliență are o istorie de peste jumătate de secol, însă prezența
lui în discursul științific cu privire la planificarea rețelelor de transport este specifică
doar ultimilor 10-15 ani, iar operaționalizarea și implementarea lui în domeniul
administrativ este și mai recentă. În cazul României, cu puține excepții, conceptul
nu este prezent în lucrările științifice elaborate cu privire la funcționalitatea
teritorială a rețelelor de transport și nici nu este integrat în modele de planificare și
administrare a rețelelor, deși creșterea nivelului de reziliență a sistemelor de
transport este un lucru necesar în contextul integrării din ce în ce mai profunde în
structurile teritoriale europene.
Capitolul de față prezintă o sinteză a preocupărilor cu privire la studiul
rezilienței rețelelor de transport și o analiză a mijloacelor prin care acesta este, în
prezent, operaționalizat și instrumentalizat în scop științific sau în folosul societății.
2. REZILIENȚA REȚELELOR DE TRANSPORT – CADRU CONCEPTUAL
Reziliența prezintă un înțeles bine definit în domeniile inginerești (tehnice) și

în psihologie, dar nu același lucru se poate spune și despre sistemele complexe
adaptive sau despre economie (Martin-Breen și Anderies 2011, p. 47). Nici în cazul
sistemelor de transport, care pot fi considerate ca făcând parte din a doua categorie,
nu s-a ajuns la o părere unanim acceptată cu privire la semnificația conceptului de

reziliență. Cu toate acestea, se pot desprinde câteva opinii valabile cu privire la
interpretarea și înțelegerea rezilienței în domeniul transporturilor.
2.1. Reziliența ca schimbare de paradigmă în abordarea incertitudinilor
Originile conceptului de reziliență, în forma sa modernă, se regăsesc în

ecologie (Miller et al., 2010), unde s-a impus în a doua jumătate a secolului XX, ca
reacție la ideea de „stabilitate” a ecosistemelor, dominantă încă din perioada
interbelică (Martin-Breen și Anderies 2011, p. 36). Odată cu adoptarea conceptului
de reziliență s-a recunoscut faptul că fluctuațiile sunt o trăsătură a sistemelor
ecologice și că evoluția lor nu tinde spre un sigur stadiu de echilibru, ci reprezintă o
succesiune de cicluri de schimbare, adaptive, cu mai multe situații de echilibru
posibile (Holling, 1973).
În domeniul transporturilor, importul conceptului de reziliență se suprapune
peste cel de vulnerabilitate a rețelelor, conturarea acestuia din urmă realizându -se
printr-o evoluție îndelungată și multi-disciplinară, la care au contribuit cel puțin
științele militare (Martin, 1982), științele pământului și ale amenajării teritoriului
(Pulwarty și Riebsame, 1997) și științele socio-economice. Ca un rezultat al acestui
import, ultimii ani au fost marcați de o ușoară direcționare a discursului dinspre
reducerea riscurilor înspre creșterea rezilienței. Această schimbare nu semnifică
doar înlocuirea unui concept cu un altul, de origine epistemologică diferită, ci se
poate interpreta și ca o schimbare de paradigmă în gestionarea situațiilor
imprevizibile și a perturbațiilor.
Recentrarea discursului dinspre „riscuri” înspre „reziliență” înseamnă totodată
o schimbare de stare de spirit, de trecere de la o perspectivă pesimistă la una
optimistă (Rose, 2014). Gândirea în termeni de reziliență înseamnă un pas înainte,
în sensul în care sistemele de transport nu se mai protejează în fața unor riscuri,
încercând doar să-și reducă gradul de expunere la risc și implicit vulnerabilitatea, ci
privesc schimbarea și șocurile externe ca parte integrantă a lor, urmărind să se
adapteze sau să se transforme din mers înspre o nouă stare de echilibru.
În fața crizelor și a șocurilor externe, rețelele și sistemele de transport se
caracterizează prin trei proprietăți importante: senzitivitate, adaptabilitate și
transformabilitate.
Senzitivitatea se referă la „sensibilitatea” unei rețele atunci când aceasta este
expusă unei schimbări sau unui șoc. Localizarea rețelei într-o regiune expusă la
perturbații (expunere) dublată de existența unui anumit grad de senzitivitate
presupune existența unui anumit risc (Figura 2). Astfel, riscul de înzăpezire al
drumurilor în sezonul rece reprezintă o funcție a expunerii (localizării acestuia într-
o regiune susceptibilă la astfel de evenimente) și a senzitivității lui la înzăpezire
(lipsa parazăpezilor, a perdele de protecție etc.). De asemenea, riscul apariției de

ambuteiaje pe un segment/tronson de drum se compune din expunerea sa (dată de
localizarea în proximitatea unor localități generatoare de fluxuri importante),
exprimată printr-o probabilitate ca aceste fluxuri să atingă pragul maxim al
capacității de primire a segmentului respectiv și senzitivitatea sa la asemenea
evenimente (lipsa organizării traficului, absența unor timpi bine sincronizați pentru
transportul public etc.).
Figura 2. Raporturile conceptuale dintre vulnerabilitatea și reziliența

sistemelor de transport
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de a menține un sistem în domeniul

curent de stabilitate (Berkes et al., 2003), care, multiplicată de nivelul de risc la care
este expus sistemul de transport, determină gradul de vulnerabilitate al acestuia
(Figura 2).
Transformabilitatea este capacitatea de a crea un sistem fundamental nou
atunci când structurile economice, ecologice și sociale fac ca sistemul existent să fie
de neconceput, nefuncțional (Walker et al., 2004, p. 3).
În funcție de luarea în calcul a unora sau altora dintre cele trei proprietăți, ne
putem încadra într-un concept sau în altul. Acesta este contextul în care pare să se
impună conceptul de reziliență. Spre deosebire de vulnerabilitate (care integrează
ideile de senzitivitate și adaptabilitate), reziliența presupune o abordare mai
complexă, deoarece înglobează nu doar capacitatea sistemelor de transport de a se
adapta la crize și schimbări, ci și capacitatea lor de a se transforma în sisteme noi,

care îndeplinesc aproximativ aceeași funcție, dar în condiții diferite (Figura 2).
Totuși, raporturile conceptuale dintre vulnerabilitate şi rezilienţă nu fac
obiectul unei opinii unanim acceptate. Unii autori vorbesc de „vulnerabilitate
rezilientă” (ex. Seton, 2012, în domeniul artistic, Hudson, 2002, în științele
educației) sau susțin faptul că reziliența ar fi doar o dimensiune a vulnerabiliății (ex.
Turner et al., 2003, p. 8077), în timp ce un alt curent de opinie vede termenul de
reziliență ca un simplu antonim al celui de vulnerabilitate (Martin-Breen și
Anderies 2011, p. 14). Aceste neclarități și nepotriviri pot fi explicate prin originile
și prin dezvoltarea diferită a celor doi termeni, atât din punct de vedere disciplinar,
cât și epistemologic:
- disciplinar pentru că de cele două concepte au fost dezvoltate în domenii
diferite. Deși au existat anumite intercalări, Miller et al. (2010) constată
faptul că majoritatea contribuțiilor la dezvoltarea conceptului de reziliență
au venit dinspre ecologie și științele naturale, în timp ce pentru conceptul de
vulnerabilitate, acestea au avut origini mult mai diverse. Autorii constată și
faptul că, în studiul celor două dimensiuni ale abordării incertitudinii, ar fi
existat două comunități diferite, între care colaborările au fost minime.
Situația a făcut în așa fel încât să se manifeste o tendință în sânul fiecăreia
de a redefini termenii importați conform propriului limbaj, situând proprii
termeni pe o treaptă ierarhică superioară și considerând termenii importați ca
fiind derivați. Astfel s-ar explica de ce vulnerabilitatea este văzută de
comunitatea celor care studiază reziliența ca o abordare inferioară a
incertitudinii și de către comunitatea celor care studiază vulnerabilitatea ca
un concept mai amplu care îl înglobează pe cel de reziliență.
- epistemologic deoarece, conform aceluiași colectiv de autori (Miller et al.,
2010, p. 11), cercetarea rezilienței a fost mai puternic influențată de o
abordare pozitivistă, în timp ce studiul vulnerabilităților a fost mai puternic
influențat de o abordare constructivistă (deși excepții au existat și în acest
caz).
2.2. Componente sinergice ale rezilienței sistemelor de transport și

sub-conceptele aferente
Ca și în celelalte domenii de aplicare, conceptul de reziliență a rețelelor de

transport poate fi abordat din două mari perspective: reziliența tehnică și reziliența
ecologică (Holling, 1996). Prima dintre ele se referă la capacitatea și rapiditatea
unui sistem de a reveni la starea de echilibru inițial (ceea ce corespunde accepțiunii
lui Pimm, 1984, p. 322), fiind caracterizată de eficiență, constanță și predictibilitate.
În fapt, vulnerabilitatea și reziliența tehnică ar putea fi văzute și ca două fațete
diferite ale aceluiași concept (Figura 2): perspectiva negativistă (vulnerabilitatea) și
perspectiva optimistă (reziliența tehnică). În schimb, reziliența ecologică reprezintă

dimensiunea perturbării pe care sistemul o poate digera până la a trece la o nouă
stare de echilibru, diferită de cea inițială, având ca trăsături fundamentale
persistența, transformarea și caracterul impredictibil (ceea ce corespunde
accepțiunii lui Holling, 1973). Cu alte cuvinte, reziliența tehnică se situează într-o
paradigmă „tradițională”, în timp ce reziliența ecologică poate fi încadrată într-o
perspectivă evoluționistă (Reggiani 2013, p. 65). Indiferent care dintre cele două
perspective este abordată, reziliența unei rețelele de transport este dată atât de
proprietățile intrinseci ale rețelei (caracteristicile sale topologice), cât și de eficiența
potențialelor acțiuni întreprinse în urma evenimentului perturbator (Miller-Hooks et
al., 2012, p. 1633).
Cu privire la trăsăturile factorilor perturbatori ai sistemelor de transport,
Wang (2015, pp.183-184) propune o clasificare a acestora în trei categorii, în
funcție de frecvența manifestării și de intensitatea pagubelor: (1) dezastre,
manifestate cu frecvență redusă, dar intensitate puternică, (2) variații zilnice ale
cererii sau capacității de transport și (3) schimbările lente manifestate pe termen
lung și cu un nivel mai redus al pagubelor (Figura 3).
Figura 3. Clasificarea perturbațiilor care pot interveni în funcționarea

sistemelor de transport (Sursa: Wang 2015, 184–185, cu modificări).
De asemenea, plecând de la cele două accepțiuni complementare ale

conceptului de reziliență (reziliența tehnică și reziliența ecologică) Wang (2015, p.
180) introduce conceptul de reziliență comprehensivă/globală în transporturi,
reprezentând o îmbinare de trei trăsături: redresare, fiabilitate și durabilitate (Figura
4). Cele trei caracteristici reprezintă, de fapt, răspunsul la fiecare dintre cele trei
tipuri de factori perturbatori (Figura 3).
Conform accepțiunii oferite de Wang dimensiunii comprehensive, a asigura
reziliența rețelelor de transport înseamnă mult mai mult decât a le asigura un
caracter durabil. Dincolo de luarea în calcul a celor trei piloni care stau la baza
dezvoltării sustenabile (social, economic și de mediu), conceptul de reziliență
integrează alte două aspecte noi: capacitatea de recuperare a rețelelor de transport în
urma perturbațiilor și fiabilitatea acestora din punctul de vedere al conectivității
(probabilitatea atingerii destinației dorite) și al timpilor parcurși (probabilitatea
atingerii destinației într-un timp dat). Celor două aspecte ale fiabilității, Berdica
(2002) adaugă o treia caracteristică: fiabilitatea capacității rețelei, constând în
probabilitatea ca rețeaua să primească un anumit volum de trafic.
Figura 4. Componentele/factorii rezilienței rețelelor de transport conform accepțiunilor

oferite de Wang 2015 (A) și Wang și Ip 2009 (B)
Într-o accepție diferită, dar cu unele puncte comune (Figura 4b), Wang și Ip
(2009, p. 167) consideră că reziliența unei rețele logistice depinde de trei factori
fundamentali: (1) redundanța resurselor, (2) multitudinea surselor furnizoare (ofertă
descentralizată) și (3) existența a mai mult de un canal fiabil de distribuție. Primul
factor (redundanța resurselor) asigură existența unui surplus disponibil în
momentele de criză, atunci când se pierd parțial resursele, în timp ce ceilalți doi
măresc probabilitatea ca resursele să fie operaționale, prin elementele de localizare
ale acestora. Distribuția spațială dispersată/descentralizată a surselor furnizoare
mărește probabilitatea ca resursele suplimentare disponibile să nu fi fost afectate de
situația de risc, iar existența canalelor fiabile multiple pentru distribuție facilitează
livrarea rapidă a acestor resurse. Asemenea modele logistice sunt asociabile mai
ales serviciilor publice de interes general, care dețin anumite arii de deservire,
precum serviciile pentru situații de urgență (salvare, pompieri, poliție etc.).
3. OPERAȚIONALIZAREA ȘI INSTRUMENTALIZAREA
CONCEPTULUI ÎN DOMENIUL TRANSPORTURILOR
Valoarea oricărui concept este evaluată, în ultimă instanță, în funcție de

posibilitățile acestuia de a produce rezultate concrete. Din acest punct de vedere,
operaționalizarea conceptului de reziliență în domeniul transporturilor poate viza
mai multe direcții:
- operaționalizarea științifică, constând în utilizarea lui drept cadru sau
instrument de cercetare a rețelelor de transport, în scopul obținerii de
rezultate și recomandări practice;
- operaționalizare strategică, constând în definirea principiilor asociate
rezilienței drept priorități sau direcții de urmat în dezvoltarea rețelelor și
sistemelor de transport; operaționalizarea strategică poate fi dublată de
definirea de programe care să transpună în practică direcțiile strategice
asumate;
- operaționaliza instituțională, constând în integrarea conceptului de reziliență
în modul de funcționare a instituțiilor din domeniul transporturilor sau chiar
în crearea de structuri instituționale menite a contribui la creșterea rezilienței
rețelelor sau sistemelor de transport.
Evoluția rezilienței de la statutul de concept abstract/descriptiv către un
concept care să stea la baza analizelor științifice din domeniul transporturilor și,
eventual, să susțină o agendă strategică/programatică este recentă și continuă să
întâmpine dificultăți. De fapt, operaționalizarea lui a avansat cu viteze diferite: mai
repede și mai profund pe plan științific, unde a luat naștere, ceva mai greu pe plan
strategic și programatic și mult mai greu în mod concret, ca manifestare în mediul
instituțional și în teritoriu.
3.1. Operaționalizarea științifică
Reziliența rețelelor de transport prezintă un caracter polivalent, beneficiind de

perspective diferite de interpretare și având în componența sa o serie de
(sub)concepte asociate: risc, vulnerabilitate, expunere, durabilitate, senzitivitate,
transformabilitate. Dependente de acestea, abordările metodologice cunosc la rândul
lor o mare varietate, de la abordări punctuale, până la abordări integrative, asociate
rezilienței comprehensive/globale. Fie că vorbim de metode și indicatori utilizați
mai degrabă pentru studierea vulnerabilității, fie că ne referim la cei utilizați pentru
studierea dimensiunii ecologice a rezilienței rețelelor de transport, dezvoltarea
acestora este foarte recentă, fiind specifică ultimilor 15 ani (Tabelul 1, Tabelul 2).
De asemenea, pentru operaționalizarea metodologică a conceptului de reziliență a
rețelelor de transport, Tsekeris și Souliotou (2014) recomandă utilizarea de indici

structurali derivați din teoria grafului (Tabelul 3).
Tabelul 1. Exemple de metode de operaționalizare științifică

a conceptului de vulnerabilitate a rețelelor de transport
Scopul modelului Indicatori integrați în model Observații/concluzii
Conceptualizarea  Robustețea – capacitatea rețelei de a  Lucrarea este un punct de
și definirea unui rezista șocurilor; reper în procesul de
cadru de cercetare  Reziliența – nivelul maxim de operaționalizare științifică,
pentru studierea perturbare de la care rețeaua își strategică și administrativă
vulnerabilității poate reveni; a vulnerabilității rețelelor
rețelelor de  Redundanța – existența rutelor de transport și a altor
transport (Berdica, alternative concepte asociate.
2002)  Eficacitatea – nivelul de performanță  Deși autorii declară ca scop
a rețelei, exprimată prin trei ultim al analizei studierea
dimensiuni : eficacitatea vulnerabilității rețelelor de
conectivității (posibilitatea atingerii transport, indicatorii luați
unei destinații dorite), eficacitatea în calcul pot fi considerați
timpului de parcurgere relevanți și pentru
(probabilitatea atingerii destinației dimensiunea tehnică a
dorite într-un timp dat) și rezilienței;
eficacitatea capacității (proba-
bilitatea ca rețeaua să primească un
anumit volum de trafic).
Analiza  Indicatori de expunere regională  Nivelul vulnerabilității
vulnerabilității (totală și per utilizator) crește proporțional cu
rețelelor de  Indicatori de importanță regională timpul deplasării; modelul
transport rutier în  Indicatori de distanță-timp este util chiar și numai prin
funcție de  Variabilitatea ofertei (posibilitatea raportarea la densitatea
modelele de alegerii unei alte forme de transport populației; cu toate acestea,
utilizare a acestora în cazul închiderii uneia; asemănător puterea lui explicativă scade
(Jenelius, 2009; redundanței în accepțiunea lui odată cu creșterea
Jenelius et al., Berdica, 2002); complexității rețelei studiate
2006)  Densitatea rețelei; (Muntele și Tudora, 2012,
 Densitate populației; p. 87);
Analiza  Lungimea kilometrică reală  Autorii se folosesc
vulnerabilității  Distanța euclidiană de conceptul de
induse de factorii  Densitatea rețelei vulnerabilitate și de
fizico-geografici  Indicele de sinuozitate indicatorii special creați
asupra rețelelor de  Panta medie pentru a delimita zone cu
transport rutiere  Impedanța habitatului (ponderea diferite grade de
(Muntele și sectoarelor de drum care traversează conectivitate și a identifica
Tudora, 2012; teritoriul intravilanelor) problemele aferente. Se
Tudora, 2012;  Indicatori de nodalitate subliniază procesele prin
Tudora și Eva, care se realizează
 Indicator al distanței-impedate
2014) (in)eficient transferul de
 Potențialul de interacțiune
nodalitate; se ierarhizează
demografică
segmentele de drum;
Tabelul 2. Operaționalizarea științifică a conceptului de reziliență a rețelelor de transport

Scopul modelului Indicatori integrați în model Observații/concluzii
I. Operaționalizarea dimensiunii tehnice a conceptului de reziliență
Evaluarea  Reziliența ‒ numărul mediu de trasee  Rețelele de transport cu
rezilienței și fiabile dintre perechile de noduri ale noduri având grade
friabilității (cu rețelei, ponderat cu numărul pasagerilor aproximativ egale prezintă
identificarea tranzitând fiecare nod o reziliență mai mare.
zonelor critice) ale  Friabilitatea – diferență între reziliența  Nodurile dispersate spațial
rețelelor de inițială a rețelei și cea rezultată în urma au friabilitate mai mică
transport (Ip și eliminării unui nod decât cele concentrate.
Wang, 2011)
Cuantificarea  clasifică segmentele rețelei în 2 tipuri:  Viziunea centrată pe
rezilienței în principale (preiau cea mai mare parte a volumul traficului nu este
transporturi traficului în mod curent) și alternative suficientă ; se impune
(Murray-Tuite, (utilizate în momentele de criză ale re- adăugarea altor dimensiuni
2006) țelei). Indicatori: adaptabilitatea (% ale rezilienței rețelei :
vehiculelor care tranzitează segmente redundanță, diversitate,
alternative), securitatea (volumul eficiență, autonomie, forță
traficului înmulțit cu incidența și colaborare.
accidentelor), mobilitatea (distanțe-timp
pentru 6 tipuri de fluxuri apărute în caz
de urgență), capacitate de redresare
(momentul în care rețeaua preia traficul
pe rutele inițiale).
Identificarea  prin cuantificarea impactului degradării  Este necesară construirea
punctelor critice ale rețelei asupra accesibilității (aceasta fiind unor algoritmi
rețelei de transport distanța în rețea între fiecare punct al computaționali pentru
(Taylor și rețelei și cel mai apropiat centru scanarea mai rapidă și mai
Susilawati, 2012) polarizator, calculată pt. două cazuri eficientă a rețelei și
diferite : rețeaua intactă și rețeaua cu identificarea zonelor
câteva segmente eliminate). critice.
 II. Operaționalizarea dimensiunii ecologice a conceptului de reziliență
Simularea unei  Capacitatea totală a unui nod –  Concentrarea spațială a
rețele de transport numărul total de conexiuni de tip cel nodurilor mărește reziliența în
robuste la afectări în mai scurt drum care conectează oricare situațiile critice.
cascadă (Ash și două noduri care trec prin nodul  O rețea optim simulată
Newth, 2007) respectiv, înmulțit cu parametrul de prezintă trasee medii mai
toleranță (variabil în funcție de lungi decât două rețele
ponderea utilizată din totalul generate aleatoriu.
capacității).  Amplasarea huburilor-factor
determinat al rezilienței
Elaborarea unor  Reziliența Economică Directă Statică –  Studiu de caz asupra suspen-
indicatori rata de evitare a dislocării economice dării activității metroului și
operaționali pentru maxime apărute în urma unui șoc; autobuzelor londoneze ca
estimarea rezilienței  Reziliența Economică Totală – diferența urmare a atacurilor teroriste
sistemelor de dintre un model general linear aferent relevă o reziliență de tip
transport, cu rol de unei stări de echilibru (în care nu apare ecologic de 77,4% (% fluxuri
suport decizional reziliența) și o stare distinctă, non- de pasageri preluate de alte
(Cox et al., 2011) lineară, care include posibilitatea moduri/mijloace de transport)
rezilienței.
Tabelul 3. Indicatori structurali utilizați în operaționalizarea rezilienței rețelelor de transport

Denumire Definiție/modalitate de calcul Semnificație pentru performanța/
indicator vulnerabilitatea/reziliența rețelei
Gradul mediu Suma tuturor gradelor, împărțită la Este un indicator utilizabil în cazul
nr. nodurilor din rețea, unde gradul rețelelor cu fluxuri orientate, care
este o proprietate a nodului, care ia exprimă nivelul de conectivitate
două forme: gradul centripet – nr. de efectivă a nodurilor.
segmente care pătrund în nod și
gradul centrifug – nr. de conexiuni
segmente care părăsesc nodul.
Diametrul Distanța maximă în rețea între Indică ușurința accesului în cadrul rețelei.
rețelei oricare două noduri.
Densitatea Raportul dintre numărul real de Indică apropierea rețelei de un model
grafului segmente și numărul maxim de perfect conectat; o densitate ridicată
segmente posibil a exista între mărește reziliența rețelei, prin
nodurile rețelei. multitudinea rutelor alternative.
Scorul de Abilitatea grafului de a fi descompus Numărul și dimensiunea mare a
modularitate în sub-părți intra-conectate (noduri subpărților intra-conectate măresc
interconectate). reziliența ecologică, asigurând
funcționalitatea rețelei ca set de
subrețele independente.
Lungimea rutei Media sau deviația standard Lungimea mai mare a rutei sporește
distanțelor în rețea între toate reziliența, prin creșterea probabilității
perechile de noduri. de apariție a rutelor alternative.
Coeficientul de Raportul dintre numărul segmentelor Indică nivelul general de grupare sau
grupare și diferența dintre triplul numărului de dezvoltare a rețelei în raport cu dez-
(„clustering”) nodurilor și numărul 6: voltarea sa potențială maximă. Are
, aceeași semnificație ca și densitatea
unde – numărul segmentelor și grafului, însă este restricționat la un
‒ numărul nodurilor; graf planar (utilizat pentru
simplificarea analizelor).
Indicele de Indice direct al rezilienței; exprimă
robustețe capacitatea de a răspunde incidentelor
continuându-se deservirea nodurilor.
Unde E – numărul total al Poate fi ponderat cu probabilitatea de
segmentelor, – numărul de noduri producere a incidentelor, care este
diatonice (care prezintă multiple puternic de dependentă de dimensiunea
conexiuni) – numărul de rețelei (mai multe noduri = o
segmente diatonice (care leagă probabilitate mare de apariție a
noduri diatonice). incidentelor aleatorii) (Derrible și
Kennedy, 2010).
Transferabilita- Raportul dintre numărul de noduri Indice direct al rezilienței, exprimând
tea care sunt conectate eficace cu alte rapiditatea și eficacitatea înlocuirii unei
noduri și numărul total de noduri. conexiuni întrerupte de un incident.
Factorul de Distribuția statistică a unei variabile Când distribuția este asociată unei funcții
scară de masă pentru noduri, care poate fi putere (cu exponentul între 2 și 3), rețeaua
de tip Poisson sau de tip putere. este „scale free” (structurată de o serie de
noduri principale, de tip hub); când distri-
buția este o funcție Poisson, rețeaua are un
caracter aleatoriu (Barabási și Oltvai,
2004). Cele „scale free”: rezistente la
incidentele spontane, aleatorii și mai
vulnerabile la atacurile concentrate (Albert
et al., 2000).
Stadiul actual al dezvoltării metodologiilor (Tabelul 1 și Tabelul 2) și al

indicatorilor (Tabelul 3) axați pe operaționalizarea științifică a conceptului de
reziliență oferă un cadru complex pentru derularea de cercetări aplicate care să
furnizeze potențiale recomandări de orientare politică. Cu toate acestea pot fi
identificate și câteva nișe înspre care ar trebui continuate cercetările, cu explorări
mai amănunțite.
În primul rând, se poate constata o insuficientă operaționalizare metodologică
a rezilienței sistemelor de transport. Studiile derulate se concentrează aproape
exclusiv pe rețelele de transport, mai exact pe analiza aspectelor structurale,
ponderate uneori cu indicatori de tip funcțional (diverse tipuri de fluxuri). Însă,
integrarea metodologică a altor dimensiuni, dincolo de cea structurală, este dificilă,
din cauza faptului că un astfel de demers presupune seturi de date mai complexe, o
mai mare interdisciplinaritate a echipelor de cercetare și o anumită dependență de
colaborările cu actorii din afara mediului științific.
Totodată, preocupările științifice pentru reziliența ecologică a rețelelor de
transport sunt mai puțin numeroase decât cele pentru reziliența tehnică. Tabelul 2
prezintă doar câteva exemple de studii care au abordat reziliența dintr-o perspectivă
tehnică, acestea fiind în realitate mult mai numeroase.
În final, indiferent de problematica abordată, lucrările sintetizate în Tabelele
1-3 ridică noi întrebări metodologice sau conceptuale, prin care se deschid noi
direcții de cercetare în domeniul rezilienței rețelelor de transport. Exemple de astfel
de direcții sunt: studiul secvențelor de rețea asupra cărora nu se poate interveni și
modul în care acestea afectează reziliența rețelei în ansamblu, studiul modului în
care se modifică reziliența datorită schimbărilor apărute în conectivitatea ponderată
a rețelei (Reggiani 2013, p. 66) sau analiza detaliată a raporturilor dintre reziliență
și accesibilitate (Reggiani et al., 2015, p. 10; Östh et al., 2015, p. 156).
3.2. Operaționalizarea strategică și instituțională – câteva exemple
Pentru a asigura continuitatea și siguranța funcționării sistemelor de transport,

instituțiile sau agențiile însărcinate cu această misiune au derulat programe cu
privire la definirea, măsurarea și determinarea mijloacelor prin care poate fi
îmbunătățită reziliența sistemelor sau rețelelor de transport.
Consiliul Consultativ European pentru Cercetarea Transporturilor Rutiere a
realizat în 2011 un proiect operațional de identificare a vulnerabilităților și de
creștere a rezilienței rețelelor rutiere europene la schimbările climatice
(E.R.T.R.A.C., 2011, p. 9). Proiectul aduce trei categorii de inovații operaționale:
(1) dezvoltarea și implementarea metodologiilor (realizarea de instrumente
pentru evaluarea vulnerabilității segmentelor de rețea la schimbările climatice și
estimarea costurilor economice pentru diferite scenarii de adaptare sau deconectare

a sistemului de transport);
(2) dezvoltarea de aplicații și tehnologii (tehnologii inovative pentru tipul de
asfalt utilizat, pentru structura de rezistență a podurilor și pentru sistemele de
scurgere, precum și o aplicație inteligentă pentru supravegherea permanentă a
rețelelor);
(3) dezvoltarea strategiilor de adaptare și a capacității de gestionare a
situațiilor (sisteme inteligente de prezicere a condițiilor meteo, a potențialului de
apariție a ambuteiajelor în timp real, de oferire a rutelor alternative în caz de
deconectare a unor segmente de rețea și alcătuirea unor ghiduri complete de practici
pentru actorii cu competențe de gestiune a situațiilor de criză; alcătuirea de strategii
integrative).
Astfel de inițiative nu sunt specifice doar Uniunii Europene. Ele se regăsesc în
mai multe state, majoritatea din rândul celor mai dezvoltate. De exemplu, începând
cu anul 2012, Agenția de Transporturi a Noii Zeelande a inițiat dezvoltarea unui
cadru care să permită elaborarea de instrumente de măsurare a rezilienței rețelelor
de transport (Hughes și Healy 2014, p.7). În acest cadru se urmărește analiza tuturor
rețelelor de transport terestre, într-o viziune multiscalară și se construiesc premisele
pentru o viitoare abordare critică și de gestiune a riscului, care să permită
prioritizarea îmbunătățirilor și intervențiilor.
Tot în 2012, Centrul pentru Politica Națională din Statele Unite ale Americii a
realizat un raport intitulat „Infrastructura critică de transport și reziliența societății”
(Flynn și Bruke, 2012), în care s-a încercat o operaționalizare a conceptului de
reziliență în transporturi, propunându-se seturi de obiective punctuale pe care ar
trebui să le aibă în vedere o viitoare strategie integrată pentru reziliența
transporturilor.
După cum se poate constata din analiza scopurilor și mijloacelor de
operaționalizare a conceptului în sectorul administrativ, demersurile vizează în
primul rând creșterea rezilienței la perturbațiile generate de dezastrele naturale. Dar,
din perspectiva amenajării teritoriului, rețelele de transport prezintă importanță și
sub un alt aspect: ele pot juca rolul de instrument de creștere a rezilienței teritoriilor
pe care le deservesc.
3.3. Operaționalizarea strategică și instituțională în România – stadiul actual
Noutatea implementării conceptului face ca acesta să fie aproape absent din

peisajul documentelor strategice din domeniul transporturilor din România. Tabelul
4 sintetizează rezultatele analizei de conținut a cinci planuri, strategii sau programe
majore care guvernează sectorul transporturilor din România.
Tabelul 4. Stadiul actual al operaționalizării strategice și programatice a conceptului de

reziliență în cazul infrastructurii de transport din România
Document strategic sau Gradul de integrare conceptelor de
programatic vulnerabilitate reziliență
Planul de Amenajare a Teritoriului - neintegrat; - neintegrat;
Național – secțiunea I: căile de
comunicație (Parlamentul
României 2006)
Strategia de dezvoltare teritoriala - neintegrat în analiza - neintegrat;
a României. România policentrică sectorului transporturilor, dar
2035 (SDTR 2014) integrat în analizele
transversale;
Master planul general de transport - neintegrat; - neintegrat;
al României (MPGTR 2015)
Programul Operațional Sectorial – - recunoaște existența - neintegrat;
Transporturi din perioada 2007- vulnerabilității drumurilor la
2013 (POS-T 2014) inundații și alunecări;
Programul Operațional Sectorial - promovează implementarea - prevede creşterea
Infrastructura Mare pentru de abordări holistice care să rezilienţei la dezastrele
perioada 2014-2020 (POIM 2014) reducă vulnerabilitatea la toate cauzate de riscurile
tipurile de riscuri; naturale, accentuate de
schimbările climatice sau
de acțiunile umane;
Dintre cele cinci documente strategice și programatice analizate, doar unul

singur integrează conceptul de reziliență: Programul Operațional Sectorial
Infrastructura Mare pentru perioada 2014-2020 (P.O.I.M., 2014). Astfel, se poate
constata faptul că, pe de o parte procesul de operaționalizare a conceptului de
reziliență la nivel strategic și programatic este foarte recent, iar pe de altă parte el
întâmpină dificultăți.
Dificultățile întâmpinate sunt de mai multe tipuri. O primă categorie ține de
neclaritatea aparentă a conceptului și de insuficienta utilizare a acestuia în
comunicarea dintre mediul academic și cel decizional, cu consecințe indirecte
asupra procesului de operaționalizare. Totodată, inerția unei viziuni „tradiționale”
(axată mai mult asupra evitării șocurilor decât asupra adaptării eficiente, prin
recalibrarea sistemului) frânează și ea deschiderea spre conceptul de reziliență (axat
mai mult pe abordarea evenimentelor neprevăzute drept oportunități de evoluție și
constând în parcurgerea unui salt calitativ la nivelul sistemului). O a doua categorie
de dificultăți este de natură funcțională. Operaționalizarea strategică necesită o
armonizare multiplă a acțiunilor aparținând diferitelor categorii de actori implicați,
atât pe verticală (între actorii de pe diferite paliere ierarhice) și pe orizontală (în
profil spațial, între teritorii învecinate sau pur și simplu conectate prin intermediul
rețelelor de transport), cât și transversal (între actorii din diverse sectoare de
activitate, cu funcții, competențe și interese specifice).
5. CONCLUZII
Capitolul de față a prezentat un discurs preliminar asupra a ceea înseamnă și

asupra a ceea ce ar putea presupune operaționalizarea conceptului de reziliență în
sectorul transporturilor.
În urma recenziei literaturii de specialitate și a analizei de conținut a celor mai
importante cinci documente strategice și programatice, s-a constat faptul că nivelul
de cunoaștere a problematicii ‒ pentru cazul particular al teritoriului românesc ‒ se
află într-un stadiu incipient de dezvoltare. Ținând cont de faptul că vorbim de
domeniul transporturilor, aceste rezultate nu sunt surprinzătoare, deoarece nici în
context internațional procesul nu este unul foarte avansat. Astfel, cu excepția unor
situații izolate în domeniile gestionării ecosistemelor, al adaptării la schimbările
climatice și al gestionării dezastrelor naturale, Miller et al. (2010) au constat o lipsă
a integrării metodelor de evaluare a rezilienței și a vulnerabilității în planurile și
politicile majore elaborate, atât la nivel național, cât și internațional.
Pentru cazul particular al României, ar fi necesare: o evaluare a situației
actuale a rețelelor de transport și a provocărilor posibile la care acestea trebuie să
facă față (din perspectiva riscului de producere a hazardelor naturale și a
modificărilor climatice); o evaluare a utilității actualelor modele de proiecție
climatică pentru gestionarea rețelelor de transport, explorarea mijloacelor de
creștere a rezilienței rețelelor (adaptate specificului infrastructurii românești);
evaluarea costurilor și beneficiilor pentru fiecare tip de abordare practică a
rezilienței rețelelor. De asemenea, cercetările viitoare ar putea consta și în studii de
caz aprofundate asupra programelor de creștere a rezilienței derulate deja în țările
cu experiență în domeniu (SUA, Marea Britanie, Noua Zeelandă), în scopul
evaluării rezultatelor deja obținute de către acestea și a oportunităților de
implementare în contextul românesc.
Nu în cele din urmă, s-a constat existența unei rupturi între preocupările
comunității științifice pentru conceptul de reziliență și implementarea practică a
acestuia în strategiile, planurile și administrarea rețelelor de transport. Dacă în ceea
ce privește operaționalizarea științifică, utilizarea conceptului a început deja să
producă rezultate, nu același lucru se poate spune și despre instrumentalizarea lui în
mediul administrativ. Trecerea rezilienței de la un simplu concept descriptiv la o
agendă normativă în sectorul transporturilor din România (dar și din majoritatea
statelor lumii) se realizează lent și cu o anumită întârziere față de statele lider în
domeniu.
BIBLIOGRAFIE
ALBERT R., JEONG H., BARABÁSI A.-L., 2000 - Error and Attack Tolerance of Complex
Networks. Nature 406 (6794): 378–82. doi:10.1038/35019019.
ASH J., NEWTH D., 2007 - Optimizing Complex Networks for Resilience against Cascading
Failure. Physica A: Statistical Mechanics and Its Applications 380 (1-2): 673–83.
doi:10.1016/j.physa.2006.12.058.
BARABÁSI A.-L., OLTVAI Z. N., 2004 - Network Biology: Understanding the Cell’s
Functional Organization. Nature Reviews Genetics 5 (2): 101–13.
doi:10.1038/nrg1272.
BENSON M. H., CRAIG R.K., 2014 - The End of Sustainability. Society & Natural
Resources 27 (7): 777–82. doi:10.1080/08941920.2014.901467.
BERDICA K., 2002 - An Introduction to Road Vulnerability: What Has Been Done, Is Done
and Should Be Done. Transport Policy 9: 117–27.
BERKES F., COLDING J., FOLKE C., 2003 - Navigating Social-Ecological Systems:
Building Resilience for Complexity and Change. Cambridge University Press.
BRUNDTLAND G. H., 1987. Our Common Future (cunoscut ca „Raportul Brundtland”).
New York: Oxford University Press. Disponibil la: http://www.un-
documents.net/our-common-future.pdf.
BULDYREV S.V., PARSHANI R., PAUL G., STANLEY H.E., HAVLIN S., 2010 - Catastrophic
Cascade of Failures in Interdependent Networks. Nature 464 (7291): 1025–28.
doi:10.1038/nature08932.
COX A., PRAGER F., ROSE A., 2011 - Transportation Security and the Role of Resilience:
A Foundation for Operational Metrics. Transport Policy 18 (2): 307–17.
doi:10.1016/j.tranpol.2010.09.004.
C.R.E.D., 2015 - Emergency Events Database EM-DAT. Centre for Research on the
Epidemiology of Disasters (C.R.E.D.). Disponibil la:
http://www.emdat.be/disaster_trends/index.html.
DALL’ASTA L., BARRAT A., BARTHÉLEMY M., VESPIGNANI A., 2006 - Vulnerability of
Weighted Networks. Journal of Statistical Mechanics: Theory and Experiment, nr. 4.
doi:10.1088/1742-5468/2006/04/P04006.
DERRIBLE S., KENNEDY C., 2010 - The Complexity and Robustness of Metro Networks.
Physica A: Statistical Mechanics and Its Applications 389 (17): 3678–91.
doi:10.1016/j.physa.2010.04.008.
E.R.T.R.A.C., 2011 - European Roadmap. Climate Resilient Road Transport. European
Road Transport Research Advisory Council. Disponibil la:
http://www.ertrac.org/uploads/docume
ntsearch/id18/Climate%20Change%20Resilient%20Transport.pdf.
FIKSEL J., 2006 - Sustainability and Resilience: Toward a Systems Approach.
Sustainability: Science, Pracice & Policy 2 (2): 14–21.
FLYNN S.E., BRUKE S.P., 2012. Critical Transportation Infrastructure and Societal
Resilience. Center for National Policy. Disponibil la: http://cnponline.org/wp-
content/uploads/2014/04/Critical-Transportation-Infrastructure-and-Societal-
Resilience.pdf.
GAO J., BULDYREV S.V., STANLEY H.E., HAVLIN S., 2012 - Networks Formed from
Interdependent Networks. Nature Physics 8 (1): 40–48. doi:10.1038/nphys2180.
HOLLING C.S., 1973 - Resilience and Stability of Ecological Systems. Annual Review of
Ecology and Systematics 1: 1–23.
HUDSON B., 2002 - Critical Dialogue Online: Personas, Covenants and Candlepower, în
Rudestam K.E. și Schoenholt-Read J. (ed.) - Handbook of Online Learning:
Innovations in Higher Education and Corporate Trening. Thousand Oaks, CA: Sage,
pp. 53-90.
HUGHES J.F., HEALY K,. 2014 - Measuring the Resilience of Transport Infrastructure. New
Zeeland Transport Agency Research Report 546. Wellington: New Zeeland
Transport Agency. Disponibil la:
http://www.nzta.govt.nz/resources/research/reports/546/docs/546.pdf.
IP W.H., WANG D., 2011 - Resilience and Friability of Transport Networks: Evaluation,
Analysis, Optimization. IEEE Systems Journal 5 (2).
JENELIUS E., 2009. Network Structure and Travel Patterns: Explaining the Geographical
Disparities of Road Network Vulnerability. Journal of Transport Geography 17 (3):
234–44. doi:10.1016/j.jtrangeo.2008.06.002.
JENELIUS E., PETERSEN T., MATTSSON L.-G., 2006 - Importance and Exposure in Road
Network Vulnerability Analysis. Transportation Research Part A: Policy and Practice
40 (7): 537–60. doi:10.1016/j.tra.2005.11.003.
MÄLER K.-G., 2008 - Sustainable Development and Resilience in Ecosystems.
Environmental and Resource Economics 39 (1): 17–24. doi:10.1007/s10640-007-
9175-7.
MARTIN-BREEN P., ANDERIES J.M., 2011 - Resilience: A Literature Review (Draft). New
York: The Rockefeller Foundation.
MARTIN H.V., 1982 - Communications Vulnerability. Military Science & Technology 2
(44).
MILLER F., OSBAHR H., BOYD E., THOMALLA F., BHARWANI S., ZIERVOGEL G.,
WALKER B., 2010. Resilience and Vulnerability: Complementary or Conflicting
Concepts? Ecology and Society 15 (3): 11.
MILLER-HOOKS E., ZHANG X., FATURECHI R., 2012 - Measuring and Maximizing
Resilience of Freight Transportation Networks. Computers and Operations Research
39 (7): 1633–43. doi:10.1016/j.cor.2011.09.017.
M.P.G.T.R., 2015 - Master Plan General de Transport Al României. Variantă Finală
Revizuită a Raportului Privind Master Planul Pe Termen Scurt, Mediu și Lung.
București: Ministerul Transporturilor. Disponibil la:
http://www.mt.ro/web14/strategia-in-transporturi/master-plan-general-transport/docu
mente-master-plan.
MUNTELE I., TUDORA D., 2012 - Indicatorii Vulnerbilității Geografice a Rețelei Rutiere
Majore Din Moldova. În Coeziune Teritorială și Disparități în Moldova. Disparități
Induse de Infrastructura de Transport - Disfuncții și Măsuri de Ajustare, coord. de
Muntele I. Vol. I. Iaşi: Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
MURRAY-TUITE P.M., 2006 - A Comparison of Transportation Network Resilience under
Simulated System Optimum and User Equilibrium Conditions. Pp. 1398–1405.
doi:10.1109/WSC.2006.323240.
NAGURNEY A., QIANG Q., 2009 - Fragile Networks: Identifying Vulnerabilities and
Synergies in an Uncertain World. New Jersey: John Wiley & Sons, Inc.
ÖSTH J., REGGIANI A., GALIAZZO G., 2015 - Spatial Economic Resilience and
Accessibility: A Joint Perspective. Computers, Environment and Urban Systems 49:

148–59. doi:10.1016/j.compenvurbsys.2014.07.007.
PARLAMENTUL ROMÂNIEI. 2006 - Legea Nr. 363 din 2006 privind Aprobarea Planului de
Amenajare a Teritoriului Național - Secțiunea a I-a - Căile de Comunicație.
Monitorul Oficial 806: 2–15.
PIMM S.L., 1984 - The Complexity and Stability of Ecosystems. Nature 307 (5949): 321–
26. doi:10.1038/307321a0.
P.O.I.M., 2014 - Programul Operațional Infrastructura Mare 2014-2020. Proiect Versiunea
1.0. București: Guvernul României. Disponibil la: http://www.fonduri-
ue.ro/res/filepicker_users/cd25a597fd-62/2 014-
2020/Dezbateri%20parteneriale/poim/PO_Infrastructura_Mare.2014-
2020_V1_iunie2014.pdf.
P.O.S.-T., 2014 - Sectoral Operational Programme Transport 2007 - 2013. București:
Guvernul României. Disponibil la:
http://www.ampost.ro/fisiere/pagini_fisiere/POST_2007_-_2013_revizia_4_-
_aprobat _in_29.10.2014.pdf.
PULWARTY R.S., RIEBSAME W.E., 1997 - The Political Ecology of Vulnerability to
Hurricane-Related Hazards. În Hurricanes: Climate and Socio-Economic Impacts,
185–214. Heidelberg: Springer.
REGGIANI A., 2013 - Network Resilience for Transport Security: Some Methodological
Considerations. Transport Policy 28: 63–68. doi:10.1016/j.tranpol.2012.09.007.
REGGIANI A., NIJKAMP P., LANZI D., 2015 - Transport Resilience and Vulnerability: The
Role of Connectivity. Scopus.
RHODES R.A.W., 1996 - The New Governance: Governing without Government. Political
Studies 44 (4): 652–67.
RODRIGUE J.-P., COMTOIS C., SLACK B., 2013 - The Geography of Transport Systems.
Londra: Routledge.
ROSE N., 2014 - From Risk to Resilience: Responsible Citizens for Uncertain Times.
Melbourne. Disponibil la:
https://www.youtube.com/watch?v=UKY3scPIMd8&feature=youtube_gdata_player.
S.D.T.R., 2014 - Strategia de dezvoltare teritorială a României. România policentrică 2035
- Coeziune şi competitivitate teritorială, dezvoltare şi şanse egale pentru oameni.
Versiunea 2. Disponibil la: http://mmediu.ro/new/wp-content/uploads/2014/08/2014-
08-14_SDTR_6.1.pdf.
SETON M., 2012 - Resilient Vulnerability. Comunicare susținută în cadrul The 4th National
Puppetry & Animatronics Summit, 5-8 iulie, Melbourne.
TAYLOR M.A.P., SUSILAWATI., 2012 - Remoteness and Accessibility in the Vulnerability
Analysis of Regional Road Networks. Transportation Research Part A: Policy and
Practice 46 (5): 761–71. doi:10.1016/j.tra.2012.02.008.
TSEKERIS T., SOULIOTOU A.-Z., 2014 - Graph-Theoretic Evaluation Support Tool for
Fixed-Route Transport Development in Metropolitan Areas. Transport Policy 32:
88–95. doi:10.1016/j.tranpol.2014.01.005.
TUDORA D., 2012 - Vulnerabilitatea Fizico-Geografică a Sistemului de Transport Rutier în
Moldova. În Coeziune Teritorială și Disparități în Moldova. Disparități Induse de
Infrastructura de Transport - Disfuncții și Măsuri de Ajustare, I:106–13. Iași: Editura

Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
TUDORA D., EVA M., 2014 - A Geographical Methodology for Assessing Nodality of a
Road Network. Case Study on the Western Moldavia. Acta Geographica Slovenica
54 (1). doi:10.3986/AGS54107.
TURNER B.L., K ASPERSON R.E., MATSONE P.A., MCCARTHY J.J., CORELL R.W.,
CHRISTENSENE L., ECKLEY N., 2003 - A Framework for Vulnerability Analysis in
Sustainability Science. Proceedings of the National Academy of Sciences of the
United States of America 100 (14): 8074–79. doi:10.1073/pnas.1231335100.
VESPIGNANI A., 2010. Complex Networks: The Fragility of Interdependency. Nature 464
(7291): 984–85. doi:10.1038/464984a.
WALKER B., HOLLING C.S., CARPENTER S.R., KINZIG A., 2004 - Resilience,
Adaptability and Transformability in Social–ecological Systems. Ecology and
Society 9 (2): 5.
WANG D., IP W.H., 2009 - Evaluation and Analysis of Logistic Network Resilience with
Application to Aircraft Servicing. IEEE Systems Journal 3 (2): 166–73.
doi:10.1109/JSYST.2009.2017395.
WANG J.Y.T., 2015 - ’Resilience Thinking’ in Transport Planning. Civil Engineering and
Environmental Systems 32 (1-2): 180–91. doi:10.1080/10286608.2015.1014810.
137
CAPITOLUL 5
PERFORMANȚA SISTEMULUI DE CANALIZARE ÎN

VACUUM DIN PERSPECTIVA UNEI INFRASTRUCTURI
REZILIENTE
Iulia Carmen (CIOBOTICI) TERRYN
1. INTRODUCERE
Dezbaterile din jurul politicilor din domeniul infrastructurii de furnizare a

apei și de colectare și tratare a apei uzate, accentuează nevoia de a promova
„reziliența” pentru sistemele de apă și apă uzată, tendință mai accentuată în
economiile avansate.
Reziliența infrastructurii a fost definită de diverși autori (Holling, 1973;
Walker et al., 2004; Wu și Wu, 2013) ca abilitatea unui sistem de a reduce
magnitudinea și durata unor evenimente cu efect distrugător prin abilitatea de a
anticipa, absorbi, adapta și a se recupera rapid în urma acestor evenimente.
Colectarea apei uzate reprezintă o problemă majoră în mediul rural. În
contextul schimbărilor climatice și al unor potențiale dezastre naturale, focalizarea
asupra unei infrastructuri reziliente de colectare a apelor uzate este redusă. Studiul
evaluează, din perspectiva atributelor rezilienței, două sisteme de canalizare
alternative: sistemul clasic (gravitațional sau sub presiune) și sistemul de canalizare
în vacuum. Reziliența în domeniul infrastructurii de colectare a apei uzate din
cadrul acestui studiu este definită ca abilitatea sistemului de a furniza și menține un
nivel acceptabil al serviciului de colectare a apei uzate, în condiții de avarie,
generate de evenimente cu efect distrugător. În lumina acestei definiții și în
contextul infrastructurii de colectare a apelor uzate, reziliența constă în furnizarea
de servicii care să aibă abilitatea de a se adapta și răspunde unor evenimente
neprevăzute sau potenţiale, generate de alunecări de teren, cutremure, distrugeri
parțiale ale infrastructurii de transport etc., cât și unor constrângeri determinate de
schimbările climatice. Astfel, un sistem de colectare a apelor uzate rezilient creează
condițiile unei siguranțe pro-active în funcționarea sistemului de canalizare,
implicând menținerea acesteia la parametri apropiați de cei normali. Reziliența
reprezintă abilitatea intrinsecă a sistemului de a-și ajusta funcționarea
corespunzătoare unei etape anterioare, din timpul sau imediat următoare unei
perturbări, astfel încât sistemul să poată funcționa atât în condiții de operare

normale cât și excepționale.
Prezentul studiu privește reziliența sub aspect tehnic și economic (Bruneau et
al., 2003). Dimensiunea tehnică se referă la funcționarea sistemului fizic – sistemul
de colectare a apelor uzate –, în timp ce dimensiunea economică face referire la
capacitatea de a reduce în mod direct și indirect pierderile economice rezultate ca
urmare a unor evenimente cu efect distrugător. Atributele tehnice ale rezilienței
abordează patru proprietăți ale sistemului: robustețea, redundanța, caracterul
inovativ și rapiditatea. Robustețea de referă la abilitatea sistemului de a rezista
pertubațiilor fără a se degrada sau a-și pierde funcționalitatea. Redundanța se referă
la substituibilitatea aspectelor în cadrul sistemului în situația în care evenimentul
perturbator diminuează gradul de funcționalitate a unor componente critice.
Caracterul inovativ face referire la capacitatea de a mobiliza resurse pentru a
satisface prioritățile stabilite și atinge scopul pentru care sistemul a fost creat.
Rapiditatea se referă la abilitatea de a realiza funcțiile rapid pentru a reduce
pierderile.
Studiul explorează implicațiile de mediu și investiționale ale trecerii către o
infrastructură de colectare a apelor uzate rezilientă, atât din perspectiva amprentei
carbonului prin reducerea emisiilor directe și indirecte de gaze cu efect de seră, dar
și din punctul de vedere al presiunii unor factori naturali și antropici și a impactului
și riscului asociat asupra altor structuri ale infrastructurii generale (infrastructura de
transport, infrastructura de alimentare cu apă, infrastructura de locuire, etc.).
Nivelul incertitudinii în industria apei uzate referitoare la amprenta
carbonului este inacceptabil în condițiile angajamentelor pentru nivel de emisii de
CO2 zero. Această incertitudine este generată de lipsa unui cadru legislativ, a unor
standarde de monitorizare şi conformare referitoare la emisiile de gaze rezultate ca
urmare a colectării şi tratării apelor uzate, a unor sisteme de monitorizare a
emisiilor fugitive complexe şi costisitoare.
Obiectivul este de a evalua capacitatea sistemului de canalizare de a se adapta
la schimbările climatice (Leichenko, 2011), care, printre altele, pot mări
posibilitatea de apariție a unor ploi torențiale, și, în consecință, inundarea căminelor
de vizitare aferente colectoarelor de canalizare în sistem clasic, imposibilitatea de
funcționare a stațiilor de pompe și inundarea unor zone urbane/rurale. Sistemele de
canalizare trebuie să facă față efectelor potențiale ale schimbărilor climatice, care
pot afecta grav procesul de planificare urbană.
Proiectarea unor sisteme de colectare a apelor uzate reziliente are ca principal
obiectiv menținerea eficienței funcționării chiar în cazul unor condiții limitative de
funcționare a sistemului, care ar putea crește vulnerabilitatea acestuia. Apariția unor
condiții de funcționare extreme generate de modificarea condițiilor climatice,
PERFORMANȚA SISTEMULUI DE CANALIZARE ÎN VACUUM 139
cutremure, alunecări de teren, pot avea ca efect reducerea rezilienței și la

imposibilitatea de absorbție a perturbațiilor care anterior au putut fi controlate.
2. MATERIALE ŞI METODE
Cercetarea s-a bazat pe analiza progresului tehnologic în domeniul colectării

apelor uzate în relație cu conceptul de reziliență în domeniul ingineriei. Literatura
de specialitate, standardele tehnice, legislația, website-urile unor producători de
echipamente de colectare a apei uzate, participarea la o serie de workshop-uri au
fost utilizate pentru a obține informații referitoare la cele mai recente progrese în
tehnologii de colectare a apei uzate, precum și la riscurile asociate funcționării unor
sisteme alternative de colectare a apei uzate.
3. REZULTATE ŞI DISCUŢII
3.1. Sistemul de canalizare clasic versus sistemul de canalizare în vid
3.1.1. Reziliența sistemului de canalizare clasic

Cel mai frecvent sistem de canalizare este cel clasic, care în funcție de
elevația terenului este gravitațional sau sub presiune. În funcție de tipul de ape uzate
colectate sistemul de canalizare este separativ, colectând doar apa uzată menajeră
sau unitar, care colectează și apa pluvială rezultată din ploi sau topirea zăpezilor.
Sistemul de canalizare clasic este utilizat pentru a colecta apa uzată de la
diferite tipuri de consumatori și de a o transporta gravitațional sau prin intermediul
uneia sau mai multor stații de pompare către o stație de epurare a apelor uzate
(Buchanan et al., 2010; EPA, 2013). Colectoarele sunt proiectate astfel încât panta
și dimensiunile să fie adecvate pentru a menține debitul necesar autocurățirii, prin
urmare, cel puțin la nivel teoretic, este posibilă evitarea depunerilor de suspensii
solide din apa uzată. Instalarea colectoarelor necesită excavații adânci (2-6 m).
Sistemul prezintă câteva avantaje, dintre care cel mai important este
reprezentat de oportunitatea de a colecta apa uzată de la comunități urbane mari,
unde alte soluții sunt mai greu aplicabile. În ciuda externalităților pozitive asociate
cu importante beneficii de mediu și sociale, sistemul prezintă și externalități
negative reprezentate de exfiltrațiile de apă uzată și emisiile de gaze cu efect de seră
la nivelul stațiilor de pompare și al căminelor de vizitare.
În general, sistemul de canalizare clasic (unitar sau separativ) necesită lucrări
de reabilitare pentru a aduce infrastructura existentă la un standard de performanță
acceptabil. Dacă pentru sistemul de canalizare clasic unitar, în perioada de ploi
abundente, rețeaua de canalizare poate fi inundată, iar sistemul nu poate colecta și

trata debitul excedentar, în perioada fără precipitații capacitatea de transport a
colectoarelor de canalizare scade, conducând la procese de degradare aerobă și
anaerobă a materiei organice din apa uzată și emisii de gaze cu efect de seră și alte
gaze de canalizare.
Problemele tehnice majore ale infrastructurii de colectare a apelor uzate sunt
în special legate de colectoarele de canalizare, element majoritar al infrastructurii de
colectare a apei uzate. Numeroși factori sunt relevanți pentru stabilitatea tehnică a
infrastructurii de colectare a apelor uzate, incluzând vechimea conductelor,
materialul din care colectoarele de canalizare sunt realizate, lungimea, adâncimea și
gradientul de pozare a conductelor, factori de mediu cum ar fi structura solului,
vegetația arborescentă, precum și daunele cauzate de îngheț, infiltrarea apei freatice
și exfiltrarea apei uzate, a gazelor de canalizare și a unor procese conexe de
dezvoltare urbană. Sistemele de colectare a apelor uzate au efecte nocive asupra
calității apei și asupra ecosistemelor prin evacuarea în apele uzate a materiei
organice, a unor sedimente, agenți patogeni, elemente toxice, metale grele, pesticide
și alți poluați. Față de efectele nocive asupra ecosistemelor, sistemele de canalizare
prezintă și alte efecte adverse prin emisiile de gaze toxice (hidrogen sulfurat) și gaze
cu efect de seră, care contribuie la procesul de încălzire globală, proces ce se
așteaptă să aibă un efect distrugător asupra infrastructurii de colectare a apelor uzate
prin precipitații mai abundente și creșterea frecvenței episoadelor cu caracter
torențial. Abundența precipitațiilor va contribui la depășirea capacității de transport
a colectoarelor de canalizare și stațiilor de pompare, ceea ce va conduce la
inundarea străzilor, cu afectarea infrastructurii rutiere, descărcarea apelor uzate în
subsolul clădirilor, afectând structura de rezistență a acestora. Descărcarea apei
uzate netratate în mediu atât la nivelul by-pass-urilor stațiilor de pompare a apei
uzate în sistem unitar, dar și al stațiilor de epurare ape uzate va avea impact asupra
sănătății populației (zone de îmbăiere, consum de apă, consum de pește). În această
situație infrastructura, deteriorată, învechită fizic și moral periclitează funcționarea
rețelei de canalizare.
Creşterea exigenţei asupra condiţiilor de locuit solicită, în multe cazuri,
retehnologizarea reţelei de canalizare în vederea reducerii riscului de inundaţie a
lucrărilor subterane (pasaje pietonale, stații de metrou, subsoluri ale clădirilor).
Influenţa pierderilor de apă uzată asupra infrastructurii rutiere se manifestă
prin producerea de mari dificultăţi traficului rutier și pietonal în condiţiile în care, în
timp, numărul şi tonajul vehiculelor a crescut considerabil.
Reţeaua de canalizare în multe municipii și orașe este realizată în procedeu
unitar, colectând atât apele uzate menajere, cât și pe cele pluviale. Infrastructura de
colectare a apei uzate a rămas, de multe ori, subdimensionată, deoarece capacitatea
de transport a scăzut ca urmare a colmatării colectoarelor, deteriorării conductelor
de canalizare, creșterii debitelor de apă pluvială. Pierderea de apă uzată din reţea
duce la periclitarea funcţionării reţelei de distribuţie a apei potabile, prin
posibilitatea infiltrării apei uzate în rețeaua de apă, poluarea stratului acvifer şi la
distorsionări în funcţionarea staţiei de epurare.
Principalele cauze care produc reducerea fiabilităţii conductelor de canalizare
sunt funcţionarea la debite şi presiuni variabile, funcţionarea la presiuni exterioare
mari şi variabile din împingerea pământului, încărcarea din trafic, încărcări din
solicitări dinamice ale pământului, variaţia de temperatură a apei uzate transportate,
agresivitatea solului din exterior şi a apei din interior, coroziunea care distruge
peretele tubului, cu sau fără depunerea de produse de coroziune, reducerea
capacităţii de transport prin creşterea rugozităţii din cauza coroziunii sau
depunerilor pe pereţii tuburilor, degradarea în timp a structurii materialului din care
sunt realizate conductele.
3.1.2. Reziliența sistemului de canalizare în vacuum (vid)

Raportat la sistemul de canalizare clasic, gravitațional sau sub presiune,
sistemul de canalizare în vid este o soluţie eco-inovativă pentru managementul
apelor uzate datorită reducerii impactului de mediu, considerând înalta securitate a
sistemului în ceea ce priveşte exfiltraţiile, mirosul și reducerea consumului de
energie, în consecinţă internalizând externalităţile (costurile non-monetare
determinate de producerea poluării).
În acord cu Standardul European DIN EN 1091 „Sisteme exterioare de
canalizare în vacuum”, ROEDIGER VACUUM GmbH (ROEDIGER, 2013) şi
AIRVAC Inc. (AIRVAC, 2013), Water Environmental Research Foundation
(Buchanan et al., 2010b), sistemele de canalizare în vacuum/vid se bazează pe
principiul utilizării diferenţei de presiune în conductele de canalizare sub vacuum
pentru a colecta apa uzată şi a o transporta la o staţie de vacuum (Figura 1), şi apoi
gradual către o staţie de epurare centralizată sau într-un sistem de canalizare
existent.
Condiţiile generale pentru utilizarea sistemului de canalizare sunt mai puţin
restrictive, sistemul putând fi implementat cu succes în condiţiile unui sol instabil,
alunecări de teren, nivel ridicat al pânzei de apa freatică, ecosisteme sensibile, arii
protejate, etc.
Dacă sistemul se pretează pentru terenuri cu pante reduse, acesta are, în
schimb, o capacitate redusă de a transporta apa uzată la elevaţii mari, de aceea în
zonele cu pante mari este mai eficientă adoptarea sistemului gravitațional sau a unei
combinații între cele două sisteme.
Figura 1. Model sistem de canalizare în vacuum (Sursa: Roediger, www.roediger.com)
Spre deosebire de sistemul clasic de colectare a apelor uzate, unde energia

este utilizată în mai multe puncte ale sistemului pentru funcţionarea staţiilor de
pompare, în cazul sistemului de canalizare în vid, energia este utilizată într-un
singur punct al sistemului pentru generarea vacuumului şi pomparea apei uzate din
staţia de vacuum într-un sistem de canalizare gravitaţional şi de aici în staţia de
epurare, reducând numărul de racorduri la reţeaua electrică. În cazul întreruperii
curentului electric, sistemul poate funcționa cu ajutorul unui generator electric pe
combustibil lichid.
În comparaţie cu sistemul de canalizare clasic, în etapa de construcţie,
sistemul de canalizare în vacuum contribuie la reducerea costurilor de construcţie
prin reducerea lăţimii şi adâncimii şanţurilor de îngropare a conductelor,
diametrelor reduse ale conductelor, eliminării staţiilor de pompare şi a căminelor de
vizitare. Într-o altă ordine de idei, comparativ cu sistemul clasic de canalizare, în
ceea ce priveşte mentenanţa, sistemul promite reducerea costurilor, dar şi o reducere
a impactului de mediu, datorită înaltei securităţi a sistemului în ceea ce priveşte
pierderile de apă uzată în reţea şi a eliminării mirosurilor şi implicit a degajării de
gaze cu efect de seră și a altor gaze de canalizare.
Chiar dacă, sistemul de canalizare în vid este fezabil în teren plan, eficiența
sistemului creşte odată cu numărul de conexiuni. Un număr de minim 200 de
conexiuni sunt necesare, încât întreaga investiţie în sistem, incluzând staţia de
vacuum (Figura 2 și Figura 3), camerele de colectare, sistemul de monitorizare,
colectoarele de canalizare, să justifice costurile de investiţie şi să garanteze că
investiţia se amortizează.
Figura 2. Schema de principiu a staţiei de vid (Adaptat după Roediger, www.roediger.com)
Figura 3. Model fizic simplificat de funcţionare a staţiei de vacuum
Deoarece reţelele de canalizare în vid pot fi îngropate imediat sub

adâncimea de îngheţ (1,1-1,5 m), costurile de instalare pot fi mai mici cu cca. 25%
faţă de sistemul clasic de canalizare. Din punct de vedere economic, sistemul de
canalizare în vid s-a dovedit a fi cu 23,9% mai ieftin decât sistemul de canalizare
gravitaţional, în timp ce sistemul de pompare este doar cu 1,7% mai ieftin decât
sistemul de canalizare gravitaţional (Panfil et al., 2013).
Staţiile de vid mari au, în general, costuri electrice pe conexiune mai mici. S-
au raportat costuri lunare de energie pe conexiune ce variază de la 1,66-3,34 $
(Buchanan et al., 2010).
Pentru ca orice sistem de canalizare să fie eficient şi să furnizeze beneficii
economice şi ecologice, sunt stabiliţi indicatori specifici relevanţi pentru
performanţă.
În Tabelul 1 este prezentată o analiză comparativă pentru a sublinia avantajele
competitive ale sistemului de canalizare în vid în comparaţie cu sistemul alternativ
clasic de colectare a apelor uzate şi cu sistemul de canalizare a efluentului.
3.2. Reziliența sistemelor de canalizare din perspectiva externalităților de mediu
În termeni financiari, au fost aproximate externalitățile generate de infiltrarea

apei uzate în sol și pânza de apă freatică ca rezultat a unor avarii atât în rețeaua de
canalizare clasică cât și pentru cea în vacuum și au fost calculate costurile evitate ca
urmare a reducerii acestor daune aduse mediului. Calculul consumului biologic de
oxigen la cinci zile (CBO5) și al materiilor în suspensie (SS) descărcate în mediu ca
urmare a aprecierii numărului posibil de avarii și cantității totale de apă uzată
exfiltrată pentru cele două sisteme alternative de colectare a apei uzate, a pus în
evidență o reducere semnificativă a impactului asupra mediului al colectării apei
uzate în sistem vacuumatic. Cantitățile de CBO5 și SS (Tabelul 2) au fost calculate
și multiplicate cu valoarea penalității impuse (Hotărârea de Guvern nr. 328/2010) ca
urmare a depășirii concentrației maxime permise a fi evacuate în mediu fără epurare
(Ciobotici Terryn, et al., 2014).
Tabelul 2. Cuantificarea penalităților rezultate ca urmare a exfiltrării apei uzate din

rețeaua de canalizare (Ciobotici Terryn et al., 2014)
Cantitatea (kg/an) x valoarea penalității (€/kg)
Indicator de calitate
Sistem de canalizare în vacuum Sistem de canalizare clasic
CBO5 0,003 x 0,046 = 0,00014 € 0,050 x 0,046= 0,0023 €
SS 0,003 x 0,006= 0,000018 € 0,057 x 0,006 =0,00034 €
Sistemul de canalizare în vid utilizează energia electrică doar la nivelul stației

de vacuum pentru crearea presiunii negative în rezervor de către pompele de vid și
pentru a evacua apa uzată acumulată în rezervorul de vacuum într-o rețea de
canalizare gravitațională sau stație de epurare. Tehnologia este prietenoasă mediului
datorită reducerii consumului de energie.
Tabelul 1. Analiza comparativă a sistemului de canalizare gravitaţional şi a sistemului de canalizare în vid
Sistem de Șanţuri/ Conducte - Diametru Staţii de pompare Controlul mirosului Mentenanţa Reziliența
canalizare excavaţii materiale conducte vs. Staţii de vid sistemului
Variază de Azbest (asociat Variază de la Câteva staţii de Viteză redusă a apei uzate în Riscuri de poluare a Robustețea,
la 1,10 la cu probleme de 120 la 600 mm; pompare; Costuri reţea (7 l/s); asociată cu solului în condițiile Redundanța
6m sănătate, fisuri, Costuri ridicate asociate cu mirosul pătrunzător de la spălării conductelor și , Caracterul
Costuri exfiltrări), fontă pentru achiziţie realizarea staţiile de pompare şi de la căminelor de vizitare; inovativ și
ridicate (coroziune), conducte și racordurilor colmatare; Costuri ridicate de Rapiditatea
Sistem pentru fontă ductilă instalare electrice la fiecare Blocarea căminelor de mentenanţă şi reparaţii; = reduse
gravitaţional săpare (coroziune, staţie de pompare; vizitare; Nu există sistem de
1
(unitar şi tranşee şi fisuri, Consum însumat Generarea de acid sulfuric și monitorizare;
separativ) sprijiniri exfiltrări), ridicat de energie; gaze cu efect de seră din Dificil de controlat
beton armat Costuri asociate cu cauza vitezei reduse de exfiltraţiile de apă
(fisuri, înlocuirea pompelor curgere a apei uzate prin uzata;
exfiltrări) colectoarele de canalizare și Riscuri pentru personal
PAFSIN, PVC, stagnării apei în căminele de (emisii de gaze de
PEID vizitare şi staţii de pompare canalizare)
La PVC, PEID Max. 250 mm 1 sau 2 staţii de vid Fără mirosuri; Riscuri scăzute de Robustețea,
maximum în funcție de Sistem perfect închis; producere a poluării; Redundanța
1,5m; numărul de Timp de retenţie scurt al apei Economii în asigurarea , Caracterul
Costuri consumatori în reţea; costurilor de inovativ și
Sistem de
scăzute de racordați la rețea; Camere de colectare complet mentenanţă şi reparaţii; Rapiditatea
2 canalizare în
construcţie Consum redus de închise; Sistem de monitorizare = ridicate
vid
energie, doar la Controlul mirosului la staţia (telemetrie) pe
nivelul stației de de vid ‒ gazele din reţea sunt lungimea colectoarelor
vacuum extrase și epurate (biofiltru) de canalizare
Costurile asociate consumului de energie pentru soluția clasică de colectare a

apelor uzate depășesc cu 0,016 euro/m3 apă uzată transportată soluția de colectare a
apei uzate în vid. Motivul este reprezentat de înalta eficiență a sistemului în vacuum
și reducerea timpului de funcționare a stației de vacuum (2,5-3 ore/zi) (Ciobotici
Terryn et al., 2014). Tehnologiile eco-inovative sunt foarte eficiente energetic și
reduc impactul asupra mediului, sistemul de canalizare în vacuum contribuind la
reducerea amprentei carbonului.
Cantitatea de energie utilizată în operarea sistemului de canalizare este
determinată de cantitatea de apă uzată colectată și transportată în vederea tratării,
de configurația terenului și de tipul de sistem de canalizare adoptat. Evaluarea
emisiilor indirecte este calculată având la bază consumul de energie și aplicarea
unui factor de emisie exprimat în kg CO2 /kWh, care are la bază tipul de
combustibil fosil utilizat pentru producerea energiei.
Beneficiile îmbunătățirii calității mediului, ca urmare a reducerii poluării
contribuie la îmbunătățirea calității sănătății publice și au efecte pozitive asupra
bunăstării comunităților locale (Rashid și Hayes, 2011).
Prin adoptarea tehnologiilor eco-inovative, infrastructura de canalizare în
vacuum poate fi transformată într-o reţea inteligentă cu capacitatea de a monitoriza
punctual funcţionarea şi deteriorările apărute, fără a implica costuri suplimentare
asociate cu realizarea de excavaţii extinse şi întreruperea serviciului, optimizând
cheltuielile de capital şi operaţionale, impactul social şi cel de mediu. Astfel,
sistemul de monitorizare indică avariile ce pot apărea în orice moment al
funcţionării sistemului pe traseul reţelelor de canalizare și permite intervenția
rapidă.
3.2.1. Analiza externalităților sistemului de canalizare clasic

În timpul procesului de colectare, apa uzată este supusă atât unor condiţii
anaerobe, cât şi unor condiţii aerobe, incluzând mixare, infiltrare, diluție, stagnare,
încălzire, răcire, volatilizare, procese în cadrul cărora descompunerea materiei
organice are loc în prezenţa microorganismelor (Listowsky et al., 2011). Gazul de
canalizare este un nume generic pentru producerea gazelor şi a agenților
aeropurtați care adesea însoțesc apa uzată, rezultate ca urmare a reacțiilor de
descompunere a materiei organice, asociate cu colectarea şi tratarea apelor uzate,
conţinând compuşi reduşi ai sulfului şi gaze cu efect de seră. Componenții majori
ai gazului de canalizare sunt: protoxidul de azot (N 2O), hidrogenul sulfurat (H2S),
metanul (CH4), dioxidul de carbon (CO2 ) şi alte substanțe chimice,
microorganisme, vapori de apă. Prezenţa şi concentrația fiecăruia dintre acești
componenți poate varia în timp, în funcție de compoziția apei uzate, viteza de
deplasare a apei prin rețea, temperatură şi pH.
Producţia de gaz metan (CH4) este rezultatul proceselor de descompunere

anaerobă a materiei organice în reţeaua de canalizare. Metanogeneza depinde în
principal de concentraţia materiei organice (carbon organic) în apa uzată, măsurată
în consumul biochimic de oxigen după 5 zile (CBO5) sau consumul chimic de
oxigen (CCO-Cr). CBO5 exprimă cantitatea de oxigen necesară microorganismelor
biologice aerobe pentru a degrada materia organică prezentă în apă, la temperatura
standard de 20°C și timpul standard de cinci zile, fiind astfel un indicator al
procesului de nitrificare (STAS 6560-82 şi SR ISO 6060/96). CCO-Cr reprezintă
concentraţia masică de oxigen echivalentă cu cantitatea de bicromat de potasiu
consumată pentru oxidarea în mediu acid a materiilor organice dizolvate şi în
suspensie prezente în apa uzată (SR ISO 6060-96).
Principalii factori care afectează metanogeneza sunt timpul de retenţie a apei
în rețea, pH-ul apelor uzate, temperatura, prezența bacteriilor sulfat reducătoare şi a
celor metanogene (Guisasola et al., 2008).
Apa uzată conține uree și materii fecale cu conținut ridicat de proteine (ce au
în compoziție azot), care în timpul transportului prin rețele este convertit din azot
organic în amoniac, ca urmare a procesului de hidroliză. Producţia de protoxid de
azot (N2O) şi monoxid de azot (NO) este asociată cu descompunerea compuşilor ce
conţin azot (proteine, uree, etc.) în prezenţa bacteriilor nitrificatoare
(Nitrosomonas) care oxidează amoniacul formând nitraţi (faza aerobă), în timp ce
bacteriile denitrificatoare reduc nitraţii, tranformându-i în azot gazos, care este apoi
eliberat în atmosferă (faza anoxică). N 2O şi NO pot fi eliberate în ambele etape,
chiar dacă procesul este asociat în special cu denitrificarea (Listowsky et al., 2011).
Hidrogenul sulfurat (H2 S) rezultă ca urmare a proceselor de descompunere a
materiei organice în condiţii anaerobe sau din reducerea sulfiţilor şi sulfaților
minerali (Lahav et al., 2006).
Dioxidul de carbon (CO2) este generat atât de procesul de descompunere a
materiei organice în timpul proceselor anaerobe, cât şi ca rezultat al consumului de
energie în timpul procesului de pompare a apei uzate.
Dacă pentru sistemul de canalizare convenţional, rata de generare a CH 4 ar
varia între 5-12mg/l (Guisasola et al., 2008; Foley et al., 2009), în ceea ce priveşte
rata de emisie a N2O în atmosferă, gradul de incertitudine este ridicat, întrucât
generarea N2O este o funcţie a condiţiilor de proces mai mult decât a compoziţiei
apei uzate (procese de nitrificare şi denitrificare). Stadiul de nitrificare are loc în
condiţii de concentraţie redusă a oxigenului şi încărcătură organică ridicată. Stadiul
de denitrificare are loc în condiţiile creşterii concentraţiei de oxigen și ale unei
concentraţii reduse de materie organică exprimată în CBO 5. În ceea ce priveşte
producţia de N2O în reţeaua de canalizare au fost raportaţi factori de emisie care
variază de la 0,85 g/N2O/persoană/an la 3,5 g N2O/persoană/an, valoarea similară
indicată de Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice (IPCC) pentru
tratamentul primar şi secundar al apei uzate fiind de 3,2 g/N 2O/persoană/an (Short
et al., 2013). De Haas și Lant (2009), au stabilit următorii factori de emisie pentru
procesul de tratare apelor uzate: 0,26 kg CO 2 -e/zi/PE pentru CO2, 0,80 kg CO2 -
e/zi/PE pentru CH4 și 0,30 kg CO2 -e/zi/PE pentru N2O.
Hidrogenul sulfurat este principalul contaminant din gazele de canalizare,
prezent în concentraţii ce variază de la 100 la 1 000 ppm. În mod normal,
concentraţia variază cu temperatura, însă sunt înregistrate și variații diurne și
nocturne datorate proceselor anaerobe asociate timpului de retenție a apei uzate în
sistemul de canalizare (Cabezas et al., 2005). Fred (2000) a constatat concentraţii
mai mici de 1 ppm pentru reţeaua de canalizare şi staţii de pompare în Helsinki,
însă concentraţii mai mari au fost măsurate în aval de reţeaua de canalizare sub
presiune (250 ppm).
Normativul referitor la condiţiile de evacuare a apei uzate în sisteme de
canalizare urbană sau direct în staţii de ape uzate (NTPA 002), stabileşte o valoare
maximă admisă în reţeaua de canalizare de 1 mg/s H2 S (1 ppm). Normativul nu
conţine valori admisibile pentru CH 4 sau N2O.
3.2.2. Analiza externalităților sistemului de canalizare în vid

Potenţialul de formare şi reducere a gazelor de canalizare în sistemul de
canalizare în vacuum este redus atât datorită perioadei reduse de staționare a apei în
căminele de colectare, vitezei ridicate de transport, aerării apei uzate, evitării
proceselor anaerobe cât și utilizării unei tehnologii de epurare a emisiilor.
Fiind un sistem închis de canalizare, o problemă potențială referitoare la
funcţionarea sistemului de canalizare în vid este reprezentată de mirosurile create
la nivelul staţiei de vacuum. Deoarece aerul este absorbit prin sistem, gazele de
canal sunt extrase (Buchanan et al., 2010b). Aerul evacuat ce părăseşte rezervorul
este însă tratat în biofiltru, care poate absorbi cele mai multe dintre gazele
produse și reduce mirosul, în situația în care consumul de apă este redus și prin
urmare apa uzată generată stagnează mai mult timp în căminele de colectare sau
în rezervorul de vacuum. Biofiltrul este realizat sub forma unei cuve din beton
armat, montată sub cota terenului amenajat. Aceasta cuvă este echipată cu
instalații hidraulice de filtrare a aerului, piese de trecere etanșe pentru conducte,
etc.
Gazele acumulate în rezervor sunt evacuate forţat în biofiltru, odată cu
pornirea pompelor de vacuum. Automatizarea pompelor se face cu panou de
comandă și control, în funcție de nivelul presiunii în conducte, respectiv de nivelul
apei în rezervorul de aspirație, dat de senzorii de presiune și de nivel (oprire,
pornire și alarmare optică și acustică la diverse niveluri – minim, maxim, avarie).
În biofiltru, gazele împreună cu particule de apă sunt dizolvate într-un
biofilm, microorganismele din biofilm absorb și metabolizează compuşii gazoşi
prin procesul de oxidare, convertindu-i, cel puţin la nivel teoretic, în dioxid de

carbon, apă și biomasă. În general, tocătura de lemn este utilizată și avantajoasă ca
material de umplutură, datorită porozităţii mari și coloniilor de microorganisme
existente pe suprafața ei. Materialul filtrant absoarbe mirosurile și compuşii volatili
din fluxul de aer.
Apa drenată din biofiltru nu trebuie să pătrundă în sol, fiind drenată în
sistemul de canalizare. În cazul în care conexiunea la sistemul de canalizare nu se
poate efectua, drenajul se poate face în rezervorul de vacuum sau într-o cameră
colectoare.
Teoretic, din procesul de biofiltrare ar trebui să rezulte CO 2 şi H2O. CO2 este
emis după epurarea aerului în biofiltru, însă trebuie să se ia în considerare faptul că
acesta are un potenţial de încălzire globală de 25 ori mai mic decât CH 4 (IPCC,
2014). N2O este de 298 mai eficient în absorbţia radiaţiei solare decât CO2
(IPCC, 2007).
Prin urmare, reducând emisiile de gaze de canalizare în atmosferă, sistemul
de canalizare în vacuum, reduce amprenta ecologică a sectorului transportului
apei uzate.
4. CONCLUZII
Atributele tehnice ale a rezilienței au abordat patru proprietăți ale sistemului:

robustețea, redundanța, caracterul inovativ și rapiditatea.
În comparație cu sistemul clasic de canalizare, robustețea sistemului de
canalizare în vacuum se referă la abilitatea sistemului de a rezista pertubațiilor fără
a se degrada sau a-și pierde funcționalitatea. Redundanța se referă la
substituibilitatea sursei de energie în cadrul sistemului în situația în care sistemul se
confrunta cu o cădere a tensiunii. Caracterul inovativ face referire la capacitatea
sistemului de canalizare în vid de a funcționa în condiții de avarie, datorită presiunii
negative din sistem, generată de pompele de vacuum, și a reducerii la minim a
pierderilor de apă uzată pentru a satisface prioritățile stabilite și atinge scopul pentru
care sistemul a fost creat. Rapiditatea se referă la abilitatea de a realiza funcțiile
rapid, pentru a reduce pierderile de apă uzată și intervenția rapidă datorită
sistemului de monitorizare care indică zona ce prezintă avarii.
Atingerea unei economii reziliente și cu emisii reduse de carbon, depinde de
modelele de strategii adoptate la nivel național și local, care accelerează sau
împiedică această reorientare, de oferta de tehnologii eco-inovative reziliente, de
poziţionarea faţă de frontiera tehnologică, precum şi de condiţiile geografice şi de
mediu. În ceea ce privește oferta, promovarea rezilienței implică adoptarea
inovației, în consecință, dezvoltarea și implementarea unor noi tehnologii și
abordarea unor noi strategii de management a apei uzate. Impactul deciziilor de
dezvoltare urbană trebuie evaluat atât din perspective economice, cât şi sub
aspectul protecţiei mediului, social și al rezilienței sistemului. Sustenabilitatea
implică consum minim de materie primă şi energie, pe cât posibil regenerabilă, şi
generarea unei cantităţi minime de deşeuri şi emisii de-a lungul tuturor fluxurilor
diferitelor etape ale ciclului de viaţă al sistemului de canalizare.
Procesul de planificare poate indica opțiunile de proiect care prezintă cele mai
multe beneficii prin raportare la costurile investiției și la cele operaționale, fără a
eluda conceptul de reziliență, care ar trebui să devină operațional și în România.
BIBLIOGRAFIE
BERKES F, FOLKE C., 1998 - Linking sociological and ecological systems for resilience
and sustainability. In: Berkes F, Folke C, editors. Linking Social and Ecological
Systems. Management Practices and Social Mechanisms for Building Resilience.
Cambridge: Cambridge University Press; 1998. p. 1–25.
BRUNEAU, M., CHANG, S., EGUCHI, R., LEE, G., O’ROURKE, T., REINHORN, A.,
SHINOZUKA, M.,TIERNEY, K., WALLACE, W., VON WINTERFELT, D., 2003. A
Framework to Quantitatively Assess and Enhance the Seismic Resilience of
Communities, EERI Spectra Journal, Vol.19, No.4, pp.733-752.
BUCHANAN J.R., DEAL N.E., LINDBO D.L., HANSON A.H., GUSTAFSON D.G., MILES
R.J., 2010 - Vacuum sewer systems, On line at:
www.werf.org/c/DecentralizedCost/C4_Vacuum_Sew ers.aspx.
CABEZAS J., MARTINEZ A., JONES K., RATHIBANDLA S., BOSWELL, J., 2005 -
Performance Evaluation of Biofilters for Wastewater Lift Station Emissions,
Lucrarea #1252 în Proceedings of the 98th A&WMA Conference, June 21-24,
Minneapolis, MN.
CIOBOTICI TERRYN I.C., LAZAR I., NEDEFF V., LAZAR G., 2014. Conventional vs.
vacuum sewerage system in rural areas - An economic and environmental approach.
Environmental Engineering and Management Journal 13 (8), 1847-1859. Disponibil
la: http://omicron.ch.tuiasi.ro/EEMJ/.
FOLEY J., YUAN Z., LANT P., 2009 - Dissolved methane in rising main sewer systems:
field measurements and simple model development for estimating greenhouse gas
emissions Water Science & Technology. 60 (11), 2963–2971.
FRED T., 2003 - Hydrogen sulfide survey for wastewater pumping stations in Helsinki
Water, Nionde Nordiska Avloppskonferences, Stockholm in Andersson Chan,
Hanæus, J., (2006), Odorous wastewater emissions, Vatten 62, 227-236.
GUISASOLA A., SHARMA K.R. KELLER J., YUAN.Z., 2009 - Development of a model for
assessing methane formation in rising main sewers, Water Research 43, 2784-2884
DE HAAS, D., LANT, P. 2009. Energy and greenhouse footprints of wastewater treatment
plants in South-East Queensland. www.urbanwateralliance.org.au.
LEICHENKO R. 2011. Climate change and urban resilience. Current Opinion on
Environmental Sustainability 3, 164–168.
LISTOWSKY A., NGO H.N, GUO, W.S, VIGNESWARAN S., SHIN H.S, MOON H., 2011 -
Greenhouse gas (GHG) emissions from urban wastewater system: Future assesment
framework and methodology.
PANFIL C., MIREL I., SZIGYARTO I., ISACU M., 2013 - Technical, economical, social and
ecological characteristics of vacuum sewage system, Environmental Engineering and
Management Journal, 12, 1017-1022.
RASHID M.M., HAYES D.F., 2011 - Needs- based sewerage prioritization: Alternative
conventional cost benefit analysis, Journal of Environmental Management, 92, 2427-
2440.
SHORT M.D., DAIKELER A., PETERS G.M., MANN K., ASHBOLT N.J, STUETZ R.M.,
PEIRSON W.L., 2013 - Municipal gravity sewers: An unrecognised source of nitrous
oxide. Science of the Total Environment. 468-469 (2014), 211-218.
WALKER B., HOLLING C. S., CARPENTER S. R., KINZIG A., 2004 - Resilience,
adaptability and transformability in social–ecological systems. Ecology and
Society 9(2): 5. [online] URL: http://www.ecologyandsociety.org/vol9/iss2/art5/ .
*** IPCC. 2007. Contribution of Working Group I to the Fourth Assessment Report of the
Intergovernmental Panel on Climate Change. Solomon, S., Qin, D., Manning, M.,
Chen, Z., Marquis, M., Averyt, K.B., Tignor, M. and Miller, H.L. (eds), IPCC,
Cambridge, United Kingdom and New York, NY, USA.
*** ROEDIGER, 2013 - Roediger Vacuum GmbH, Disponibil la: http://www.roevac.com/
*** ROMANIAN GOVERNMENT, (2010), Government Decision No. 328 of 31 March 2010
updating the specific contribution amount for management of water resources, tariffs
and penalties with inflation index, published in Romanian Official Monitor, Part I,
No. 279 of 29/04/2010.
*** ROMANIAN GOVERNMENT, (2005b), Decision No. 352 of 21 April 2005 amending
and supplementing Government Decision no. 188/2002 approving the rules on the
conditions for discharge of wastewater into the aquatic environment. NTPA Standard
002-2005 on wastewater discharge conditions in the local sewerage networks and
directly in treatment plants, published in Romanian Official Monitor, No.
398/11.05.2005.
152
CAPACITATEA DE REZILIENȚĂ A ARIILOR METROPOLITANE DIN ROMÂNIA 153
PARTEA a III-a
CAPITOLUL 6
CAPACITATEA DE REZILIENȚĂ A ARIILOR

METROPOLITANE (TEORETICE) DIN ROMÂNIA
Alexandru BĂNICĂ
Ionel MUNTELE
1. INTRODUCERE
„Orașele au nevoie să-și construiască nu numai reziliența față de impactul

fenomenelor climatice ci față de toate tipurile de șocuri și crize”
(Konrad Otto-Zimmermann, ICLEI)
Reziliența este un concept emergent, extrem de mult utilizat într-o multitudine

de domenii, în ultima vreme, deși uneori este perceput ca fiind neclar sau excesiv de
polisemantic. Dacă în majoritatea abordărilor el este doar o metaforă (Pendall et al.,
2009) sau un cadru general (Folke, 2006; Ahern, 2011), pentru a ajunge să fie cu
adevărat eficient, ar trebui să devină, în mai mare măsură, un instrument integrat,
gata de a fi utilizat de autorități/decidenți la diferite niveluri spațiale pentru a evalua
variația în spațiu a principalelor trăsături capabile de a induce capacitate de
pregătire, recuperare și adaptare în cazul confruntării cu un șoc sau o criză. În multe
abordări, reziliența măsoară capacitatea unui sistem de a absorbi perturbațiile și de a
se reorganiza astfel încât, deși suferă schimbări, este capabil să-și mențină aceeași
funcționalitate, structură, identitate și aceleași mecanisme de control (Walker,
2004). Reziliența spațială se referă la relația dintre variațiile spațiale ale anumitor
variabile din interiorul și din afara sistemului de referință și reziliența respectivului
sistem, privită trans-scalar în timp și în spațiu (Cumming, 2011).
Orașele de astăzi nu sunt entități izolate, ci sisteme complexe integrate în
cadrul unor regiuni urbane/arii de influență urbană, astfel că de ele depind de
resursele materiale și umane ale unor areale mai întinse și se confruntă cu probleme
care iau naștere la scări mai largi (Bogunovich, 2009). Doar într-un astfel de context
poate fi analizată capacitatea de reziliență, care nu constituie doar simpla rezistență
la șocuri, ci abilitatea ariilor urbane de a anticipa, de a se pregăti, de a răspunde și a
se recupera în urma unei anumite perturbații, care se manifestă asupra elementelor

sale de bază (Foster, 2007).
Vulnerabilitatea urbană, respectiv lipsa de reziliență a spațiului urban în fața
unor evenimente adverse este condiționată de anumiți factori generali printre care:
natura sinergică a orașului în raport cu părțile sale componente, dar și cu aria sa de
influență, lipsa de redundanță (în sensul de capacitate de back-up) a sistemelor sale
de transport, energie și dranaj, concentrarea teritorială a funcțiilor-cheie și a
densităților de populație, localizarea în ariile expuse, segregarea socio-spațială,
degradarea mediului, lipsa de coordonare instituțională și, nu în ultimul rând,
contrastul dintre oraș/arie metropolitană ca un sistem funcțional unitar și limitele
sale administrative, care pot constitui un obstacol în calea anumitor acțiuni (Lavell,
1996).
Pentru a îmbunătăți capacitatea de reziliență a acestor sisteme, este necesară
dezvoltarea, în manieră echilibrată, a patru componente esențiale ale sistemului:
fluxurile metabolice, dinamicile sociale, spațiul construit și rețelele de guvernanță
(Resilience Alliance, 2007).
Ultimele două decenii au reprezentat o perioadă de reajustări majore pentru
cele mai multe dintre fostele țări comuniste din Europa. Multe orașe au trebuit să se
confrunte atât cu dezavantajul de a fi slab pregătite pentru a participa la o economie
bazată pe concurență și pe o piață liberă, cât și cu necesitatea adaptării la noile
provocări ale lumii moderne (modificările climatice, globalizarea sau criza
economică mondială).
Înainte de 1989, în România, ariile funcționale urbane au avut o manifestare
limitată din cauza controlului strict al planificării teritoriale, a politicilor
concentraționiste care accentuau diferențele dintre oraș și mediul rural, inclusiv în
cazul localităților situate în imediata vecinătate a orașelor, la care se adaugă efectele
specifice de degradare a mediului, generate de proasta gestiune a zonelor industriale
(mai ales a celor poluante).
Premisele avute în vedere la înființarea ariilor funcționale urbane în România
postcomunistă au fost liberalizarea pieței funciare (ceea ce a indus modificări
majore în modul de utilizare a terenurilor), accesul la „motorizare” al populației și
tendința de axializare și exurbanizare a funcțiilor urbane de care au beneficiat
fostele comune suburbane și cele cu o poziție favorabilă în relație cu rețelele de
transport. Astfel au apărut câteva diferențieri spațiale evidente: emergența mai
timpurie a unei arii funcționale urbane extinse în jurul Bucureștilor și a unor orașe
mari din vestul României, evoluția contradictorie în cazul anumitor arii urbane
marcate de fenomenul de dezindustrializare și implicit de migrația masivă a forței
de muncă.
Pentru ariile metropolitane conturate, o importanță majoră au avut-o fluxurile
de capital extern (cazul Jucu de la Cluj, a celor din jurul capitalei etc.), extinderea
unor ansambluri edilitare și comerciale de mari dimensiuni în arii cu un raport

favorabil între prețul funciar și poziţie (ex. zona Florești-Baciu la Cluj, Valea
Lupului la Iași, centura nordică și sud-estică a capitalei etc.). Formarea oficială a
ariilor metropolitane a fost luată în considerare abia din 2001, când a fost
promulgată Legea nr. 351/06.07.2001, care le definea ca parteneriate voluntare între
orașele mari (capitala și orașele de gradul I) și localitățile înconjurătoare până la o
distanță de 30 km. De fapt realizarea acestor asociații a fost foarte dificilă,
întâmpinând multe obstacole (unele pornind tocmai de la caracterul lor „voluntar”),
astfel că, până în anul 2013, doar 8 astfel de zone metropolitane erau funcționale. Pe
de altă parte, ceea ce avem în vedere în lucrarea de față sunt așa numitele „realități
metropolitane” (Istrate și Alupului, 2012), i.e. co-evoluția dinamică a metropolelor
potențiale și a ariilor lor de influență de care sunt indisolubil legate prin relații
social-economice complexe.
Figura 1. Cadrul conceptual al evaluării rezilienței ariilor metropolitane
Concret, ne referim la disparitățile spațiale evidențiate de diferențe ale

capacității de reziliență a metropolelor (în sens larg) și a ariilor polarizate de
acestea, prin luarea în considerație a diferitelor provocări cărora trebuie să le facă
față, fie că acestea sunt de ordin general (schimbările climatice, hazarde
tehnologice, crize economice, îmbătrânirea demografică, migrațiile, degradarea

mediului natural), fie specifice spațiilor urbane (dependența economică, polarizarea
socială, creșterea diferențelor urban-rural, decăderea valorilor civice) (Figura 1).
Demersul de față nu este o evaluare a performanței entităților spațiale
analizate în a face față perturbațiilor, ci a capacității ariilor metropolitane de a face
acest lucru.
De fapt se are în vedere un set de condiții de bază, care să reflecte capacitatea
locuitorilor și a instituțiilor de a organiza, a determina mijloacele de acțiune, de a
acumula resursele necesare și de a acționa în relație cu o anumită problemă (Foster
și Barnes, 2011).
Astfel, trebuie avute în vedere, descoperite și ierarhizate trăsăturile legate
direct de diversificarea internă, infrastructura de refacere după manifestarea
fenomenelor cu caracter de hazard, deschiderea spre inovare, sănătatea/echilibrul
mediului natural și infrastructura de comunicații, care pot spori această capacitate.
2. METODOLOGIE
2.1. Indicatori ai rezilienței
O parcurgere a literaturii de specialitate de ordin teoretic și metodologic

demonstrează încă, în ciuda abundenței lucrărilor de profil, o lipsă a unei viziuni
coerente asupra rezilienței urbane și regionale, care, de obicei, este pusă în relație cu
o problemă specifică ce constituie principala amenințare pentru sistemul analizat.
Un număr mare de indicatori, care au fost luați în considerație sunt orientați spre
reziliența economică (Briguglio et al., 2008; EKOS/EDAW, 2009), reziliența
urbană (Crabtree, 2012; UNHABITAT, 2012), reziliența comunitară (Alnuddin și
Routray, 2012) sau reziliența față de dezastre (Cutter, 2010; Orencio și Fujii, 2013).
Cei mai mulți dintre aceștia au fost agregați la diferite nivele spațiale, de la cel
național la cel regional sau local, de la scara orașului la cea a ariei metropolitane,
combinând metode statistice de standardizare și metode de ponderare, în funcție de
importanța relativă a diferiților indicatori parțiali, mai curând subiective. Sunt chiar
autori care au cumulat indicatorii, dându-le tuturor aceeași pondere în cadrul
indexului final (Tabelul 1).
Indexul Capacității de Reziliență (Resilience Capacity Index – RCI) propus de
Kathryn Foster de la Institutul Regional Buffalo (New York) este unul dintre cei
mai integratori, mai compleți și mai relevanți indicatori analizați și a constituit
modelul adaptat pentru demersul aplicat realităților românești în prezentul studiu.
RCI se bazează pe 12 indicatori parțiali care sintetizează aspecte care influențează
pozitiv capacitatea regională de refacere după un stres. Ei sunt grupați pe trei
categorii care reflectă tot atâtea dimensiuni diferite ale potențialului adaptativ
regional: economică, socio-demografică și cea axată pe conectivitatea comunitară.

Anumiți indicatorii de mediu și unii referitori la guvernanță au fost în primă instanță
luați în considerare, dar au fost ulterior eliminați din cauza lipsei lor de relevanță
statistică. Chiar și în aceste condiții, RCI permite realizarea unor comparații și
identificarea corelațiilor slabe sau puternice între regiunile metropolitane.
Tabelul 1. Indicatori ai rezilienței (de interes pentru acest studiu)

Sursa Descriere / Nivel Indicatori incluși Agregare
spațial
Indicele capacității de reziliență (RCI)
Institutul RCI reflectă punctele 3 dimensiuni ale capacității Scorul Z mediu
Regional forte și punctele slabe de reziliență (12 indicatori): pentru cei 12
Buffalo, la nivel regional în Regional Economici indicatori care
Universitat privința unui răspuns (Egalitatea veniturilor, primesc ponderi
ea de Stat eficient la un stres Diversificarea economică, egale.
din New viitor și permite Suportabilitatea regională,
York liderilor regionali să Mediul de afaceri), Socio-
(http://brr.b compare profilul demografici (Accesul la
erkeley.edu capacității de educație, Populația fără
/rci/) reziliență a propriei dizabilități, Populația în
regiuni cu cel al altor afara sărăciei, Asigurați
arii metropolitane / social) și Conectivitatea
arii metropolitane, socială (Infrastructura civică,
nivelul regional. Stabilitatea metropolitană,
Locuințe în proprietate
privată, Participarea la vot).
Indicele rezilienței față de dezastre (pentru comunitățile din ariile litorale)
Orencio și Un indice ale cărui Indicatori cu pondere Comparații de doi
Fujii, 2013 componente au fost ridicată: gestionarea câte doi indicatori în
determinate prin mediului și a resurselor cadrul Procesului
sintetizarea naturale, mijloace de trai Analitic Ierarhic
elementelor care durabile, protecția socială și (AHP) pentru
induc reziliență la regimul de amenajare. Alți selectarea celor mai
dezastre (indicatori indicatori: sănătatea și relevanți indicatori și
rezultați) și prin bunăstarea populației, pentru ponderarea
adaptarea modelului instrumentele financiare și indicatorilor
integrat al reducerii protecția fizică, măsuri rezultați. Indicatorii
riscului comunitar structurale și tehnice. de proces au primit
(ICBRR)/ local. ponderi egale.
Indexul orașului durabil
Crabtree, Un indicator compozit Indicatori: energie, Toate categoriile de
2012 care evaluează politicile transparența, management, indicatori au fost
municipale și activitățile justiția de mediu, spații scalați de la 1 la 5.
în măsură să mărească disponibile, educație, apă,
vizibilitatea practicilor deșeuri, transporturi,
sustenabile în orașe și să economia locală.
promoveze durabilitatea
și reziliența la nivel
local în Israel/ local,
orașe, regional.
Indexul rezilienței urbane

Programul O abordare integrată a Are în vedere toate Deocamdată la
Indexul sistemului urban care hazardele, riscurile, stadiul stabilirii
Rezilienței are în vedere o vulnerabilitățile și măsurile unor indicatori
Urbane al multitudine de de pregătire dintr-o comuni, universal
UNHABI- hazarde și de actori perspectivă integratoare a aplicabili unor
TAT, 2012 implicați, considerând gestionării și planificării contexte foarte
reziliența ca fiind urbane. Indexul este testat pe diferite, care
capacitatea de a un număr de 10 orașe-pilot. urmează a fi
rezista și a se recupera integrați.
rapid în urma unui
eveniment catastrofal/
orașe, țări.
Reziliența comunitară ‒ Indexul factorului de reziliență (IFR)
Ainuddin și Un index agregat care Au fost selectați indicatori Indicatorii au fost
Routray, măsoară reziliența care pot fi grupați în 4 scalați între 0 și 1,
2012 comunitară într-o arie categorii: reziliența socială, apoi ponderați după
supusă frecvent reziliența economică, criterii subiective. În
cutremurelor reziliența instituțională și final au fost
(Balucistan) / local. reziliența fizică. reprezentați ca
procent al valorii
luate în considerație
ca nivel al rezilienței
pentru fiecare
indicator.
Indexul rezilienței economice
EDAW- Un indicator al Șase domenii finale: Indicatorii au fost
AECOM, robusteții economiilor Diversitatea socială, standardizați și
Raportul locale care evaluează Calitatea forței de muncă, scalați de la 1 la
privind capacitatea a 13 regiuni Spiritul de antrepriză, Piața 100, dându-li-se
regiunea urbane din Anglia de a muncii, Scară și proximitate, ponderi în funcție
urbană face față recesiunilor Bunuri și infrastructură. de importanța lor
Sheffield, sau crizelor economice/ relativă.
2011 metropolitan,
regional.
Indexul rezilienței la dezastre
Cutter, Evaluează condițiile de Cinci domenii, 36 de Variabilele au fost
Susan et bază care conduc la variabile grupate în anumite scalate și
al., 2010 reziliența comunitară. categorii: reziliența socială, normalizate
Scopul este de a oferi reziliența economică, utilizându-se
un indicator compozit reziliența instituțională, schema minim-
care să atragă atenția reziliența infrastructurii și maxim de
publicului interesat capitalul comunitar. rescalare.
asupra reducerii Agregarea s-a făcut
pierderilor în caz de prin însumarea
dezastru și de a oferi o mediei scorurilor
posibilitate de măsurare sub-indicilor care
utilă în procesul de au primit ponderi
luare a deciziilor/ local, egale.
regional.
Indexul Rezilienței economice

Briguglio Indexul propus Domenii: Stabilitatea Simpla medie a
et al., 2008 măsoară efectele macroeconomică, indicele de variabilelor mai
absorbirii șocurilor și eficiență microeconomică, întâi în interiorul
politicile de Indicele guvernanței, Indexul fiecărui domeniu,
contracarare a dezvoltării sociale. apoi a celor patru
șocurilor în diferite domenii.
țări/ național.
Indexul rezilienței orașelor
Rockfeller În cadrul Cadrului 12 indicatori împărțiti în 4 Datele nu sunt
Foundation Rezilienței Orașelor, categorii: Sănătate și agregate, indicatorii
/ ARUP Indicele de reziliență a bunăstare, Economie și sunt utilizați ca
orașelor include 12 societate, Sisteme și servicii atare de decidenți.
indicatori-cheie care urbane, Decizii și abordări
descriu atributele strategice.
fundamentale ale unui
oraș rezilient / orașe.
2.2. Metodologie. Indexul spațial al capacității de reziliență (ISCR)
Demersul de față are în vedere propunerea unui indicator care să reflecte

capacitatea de reziliență la diferite scări și care să poată fi aplicat atât în cadrul
ariilor rurale cât și a celor urbane.
De fapt acesta este construit astfel încât să evalueze relațiile trans-scalare
local-regional stabilite pe baza unei reziliențe spațiale diferențiate pe baza unei
dihotomii comune, dar încă neclare, între ariile metropolitane și cele
nemetropolitane.
Prima etapă a fost definirea și delimitarea ariilor de interes pentru studiul de
față, după anumite criterii care să țină cont de cerințele oficiale pentru ariile
metropolitane, dar și după unele condiții adiționale, care pot deveni utile pentru
identificarea și a altor posibili poli pentru viitoare arii metropolitane.
Au fost luate în considerare ariile funcționale ale tuturor orașelor care
depășesc (sau au depășit într-o anumită perioadă în istoria lor recentă) 50 000 de
locuitori și unitățile administrative înconjurătoare pe o rază de maximum 20 km de
la limita spațiului construit al „metropolei”, cu care relațiile social-economice sunt
mai puternice (dacă ne referim la fluxurile navetiste sau la accesibilitatea unor
servicii comune) (Figura 2).
Excepție de la prima dintre condiții face municipiul Miercurea-Ciuc, care nu
are și nu a avut vreodată o populație mai mare decât pragul stabilit, dar a fost inclus,
dat fiind faptul că, în județul Harghita, constituie singurul pol important cu
semnificație reală în plan local și microregional.
Figura 2. Ariile de influență urbană teoretică (arii metropolitane) din România
Disocierea diferitelor domenii ale rezilienței și acordarea de scoruri poate

transforma demersul științific de față într-un instrument necesar pentru autoritățile
responsabile de amenajarea metropolitană și regională, putând îmbunătăți
capacitatea locală și regională de guvernanță, crescând transparența decizională
(Foster și Barnes, 2011). Indicele capacității de reziliență spațială a fost agregat
utilizând date la nivel local (comunal) pentru cele trei domenii, pentru fiecare fiind
adaptați/imaginați patru indicatori care să ilustreze reziliența economică (egalitatea
veniturilor, diversificarea economică, bunăstarea relativă și indicele de inovare),
gradul de pregătire pentru situații de criză al (sub)sistemului social-demografic
(stabilitatea metropolitană, accesul la educație, accesul la servicii sanitare și
populația aflată în afara sărăciei) (Tabelul 2).
În final, cea de-a treia dimensiune include resursele de mediu și capacitatea de
asociere și de promovare a atașamentului față de propriul spațiu, aici fiind agregați
alți patru indicatori considerați relevanți pentru teritoriul României: indexul ariilor
verzi, expansiunea imobiliară și locuințele în proprietate privată, participarea la vot
și infrastructura civică. Cei 12 indicatori au fost re-scalați folosindu-se schema
minim-maxim. Apoi a fost aplicată Analiza pe Componente Principale (ACP)
pentru a grupa indicatorii pe domenii și pentru a-i pondera în funcție de relevanța
lor în cadrul modelului (Figura 4).
Cei 12 indicatori incluși în cele trei dimensiuni reprezintă o adaptare în spațiul
românesc a celor propuși în indicatorul original (RCI), fiecare având un anumit grad
de relevanță în ceea ce privește ilustrarea capacității de reziliență la nivel spațial:
Tabelul 2. Indicatori incluși în Indexul Spațial al Capacității de Reziliență (ISCR)

(INS = Institutul Național de Statistică, BEC – Biroul Electoral Central, CLC – Corine Land Cover)
Categorie Numele Indicativ Pondere Perioada Sursa
indicatorului
Capacitatea Egalitatea I1_Vman 1 2002-2011 INS
economică veniturilor
regională Diversificarea I2_div_eco 0,7 2002-2006 INS
(IE) economică
Bunăstarea I3_reg_afford 0,8 2002-2011 INS
relativă
Indexul de I4_entrep 1 2006-2012 INS
antrepriză/inov
ație
Capacitatea Stabilitatea I10_regstab 1,2 1992- INS
socio- metropolitană 2002,
demografică 2002-2012
(ISD) Frecventarea I5_Iedu 1 2002- INS
învățământului 2011
Accesul la I8_san 1 2006-2012 Ministerul
servicii Sănătății,
sanitare INS
Populația în I7_npoor 1,3 2002-2012 INS
afara sărăciei
Resursele de Indexul I6_green 0,3 2006-2007 CLC 2006,
mediu și spațiilor verzi INS
conectivitate Expansiunea I11_constr 0,7 1990-2007 INS (Baza
a comunitară imobiliară și de date
(IEA) proprietatea TEMPO
privată online )
Participarea la I12_vote 0,25 2012 BEC
vot
Infrastructura I9_asoc 0,75 2008-2012 Ministerul
civică Dezvoltării
Regionale
Egalitatea veniturilor
Acesta este un indicator calculat în funcție de veniturile medii pe tipuri de
activități economice, raportate la populația totală, luând în considerare și
remitențele externe ale emigranților, veniturile din asistență socială și veniturile
echivalente din activități de subzistență (în special în mediul rural unde veniturile
monetare sunt foarte limitate uneori, dar sunt înlocuite cu producția proprie).
Egalitatea veniturilor reflectă capacitatea comunităților de a se recupera în cazul
manifestării unui hazard făcând apel la propriile resurse (bani economisiți, bunuri
etc.) – fiind legat de redundanță.
Diversificarea economică
Reperul acesta a fost obținut prin adaptarea indicelui Simpson, luându-se în
considerare 11 domenii care țin de activitățile agricole, industriale și de servicii care
includ ponderi de peste 3% din numărul total de angajați din fiecare unitate
teritorială. Diversificarea este un indicator al capacității comunităților de a
valorifica opțiuni multiple fără a depinde de o singură activitate. În mod cert
indicatorul are directă legătură cu diversitatea și duplicarea – caracteristici ale
sistemelor reziliente.
Bunăstarea relativă
Calculat în funcție de procentul din venituri cheltuit pentru plata utilităților de
bază (apă, canalizare, electricitate, încălzire), acest indicator ține cont și de dotarea
locuințelor cu bucătărie și baie. Rezultatul reflectă diferențierile în ceea ce privește
posibilitățile populației de a câștiga destui bani, astfel încât să economisească,
respectiv să consume în alte scopuri, dar este și o indicație privind accesul la
utilități publice, care poate contribui la creșterea calității vieții.
Indicele antreprenorial/ de inovație

Procentul de manageri/antreprenori și numărul total de angajați din totalul
populației active (în vârstă de muncă) reflectă inițiativa locală și inovația, care
induc posibilități mai bune de restabilire și recuperare în cazul confruntării cu un
dezastru. Este un indice deosebit de reprezentativ pentru o reziliență reală.
Stabilitatea metropolitană
Indicatorul include rata generală de creștere a populației având în vedere
sporul migratoriu și bilanțul natural în două perioade intercensitare (1992-2001,
2002-2011). Rezultatul reflectă atașamentul locuitorilor față de propriile localități,
dar și vitalitatea populației, ambele aspect fiind importante atunci când este
necesară o capacitate de recuperare sporită.
Frecventarea învățământului
Indicatorul acesta este obținut ca medie ponderată a valorilor procentuale ale
populației peste 25 de ani care a absolvit studii universitare, liceale, școală
secundară sau primară. Accesul la educație îi face pe oameni să fie mai informați și,
teoretic, mai capabili să reacționeze prompt atunci când are loc un dezastru.
Populația mai educată este, de asemenea, mai ușor de reconvertit spre alte domenii
de activitate dacă o anumită perturbație face ca unele activități economice să nu mai
poată fi desfășurate.
Accesul la servicii sanitare

Indicatorul include procentul din populație a angajaților în activități medicale,
dar și numărul de farmacii (ca unități sanitare de proximitate esențiale în plan local)
în raport cu populația totală. Accesul la spitale și servicii sanitare de proximitate
poate diminua numărul de victime în caz de dezastru. De asemenea, o populație mai
sănătoasă este și o populație mai rezilientă.
Populația în afara sărăciei

Indicatorul a fost calculat ca pondere a populaţiei cu venituri superioare
valorii de 60% din venitul median la nivel naţional 4. Comunitățile sărace sunt de
asemenea și mai puțin reziliente, având în vedere că trăiesc în locuințe precare, le
lipsesc resursele materiale și financiare, oamenii sunt mai puțin informați și mai
puțin capabili de a reacționa în situații de criză.
Indexul spațiilor verzi

Este un indicator agregat care adiționează valoarea ponderată corespunzătoare
pentru spațiile verzi urbane, păduri, mlaștini, zone cu tufișuri, pajiști, arii agricole,
ape, incluzând, de asemenea, valori adiționale pentru ariile protejate. Ariile
oxigenante și în care carbonul atmosferic este fixat sunt importante ca „variabile
lente” ale rezilienței spațiale. Ele reprezintă resurse vitale pentru teritoriu și trebuie
conservate în cât mai mare măsură.
Expansiunea imobiliară și proprietatea privată

Indicatorul include numărul de case în proprietare privată construite recent,
din numărul total de locuințe ale unităților administrative analizate. Expansiunea
necontrolată a spațiului urban afectează mediul natural și funcționalitatea orașelor.
Totuși, acolo unde există rezerve importante de spațiu iar expansiunea urbană nu se
face fără o planificare prealabilă, construirea/reconstruirea de locuințe indică și
capacitatea comunităților de reînnoire, dezvoltare și acțiune. Locuințele deținute în
proprietate privată îi fac pe oameni mai interesați de menținerea calității și
securității acestora sau de a le repara/reconstrui cât mai rapid, dacă este cazul.
Participarea la vot
Indicatorul include rata de participare la alegerile parlamentarele din
decembrie 2012. Oarecum limitat prin caracterul lor punctual/momentan (de aceea
primind o pondere foarte mică în indicatorul final), reflectă totuși gradul în care
comunitățile se implică în luarea deciziilor, ca indicator al guvernanței teritoriale.
4
La limită, poate fi calculat și ca procent din populația totală care cheltuiește lunar mai mult decât venitul
minim garantat.
Poate uneori duce în eroare, deoarece rate ridicate ale participării la vor se suprapun
uneori prezenței unor minorități sau prezenței populației sărace, mai ușor
manipulabile.
Infrastructura civică
Are în vedere numărul de asociații intercomunale care includ localitățile din
ariile studiate raportat la numărul total de localități ale unităților de referință (zone
metropolitane). Reflectă capacitatea autorităților și a comunităților locale de a se
asocia, de a crea rețele și de a depune proiecte intercomunitare, ca o măsură a
abilității lor de a se menține, a se recupera sau de a inova și a-și îmbunătăți
condițiile de viață.
Figura 3. Analiza pe componente principale pentru integrarea indicatorilor în ISCR
Majoritatea indicatorilor sunt adaptări la spațiul românesc (și la datele

statistice existente) ale indicilor aplicați în Statele Unite ale Americii de K. Foster și
colaboratorii săi, care au propus indexul capacității de reziliență pentru ariile

metropolitane. Unul dintre indicatori lipsește, totuși cu desăvârșire în abordarea
noastră (asigurații medical – indicator considerat, deocamdată, impropriu pentru
realitățile României), acesta fiind înlocuit de indicele verde care nu apare în
modelul american.
Analiza statistică a demonstrat faptul că indicatorii economici și cei social-
demografici se corelează în mare măsură, ei corelându-se de asemenea și cu valorile
indexului final. Din contra, ca și în cazul modelului original aplicat în Statele Unite
ale Americii de Kathryn Foster, indicii de mediu și cei legați de spiritul comunitar
se corelează mai puțin, sau se corelează negativ. O explicație vine și din lipsa de
eficiență a guvernanței locale, integrarea deficitară a chestiunilor de mediu în
politicile de dezvoltare, slaba capacitatea de stabilire a unor rețele de comunicații
eficiente și lipsa spiritului participativ al populației în luarea deciziei în plan local.
Indicatorii corespunzători celor trei categorii și indexul final au fost
normalizați utilizând scorurile Z. Scopul final al aplicării indicelui spațial al
capacității de reziliență (ISCR) și al observării diferențierilor și corelațiilor din
cadrul celor trei domenii, a fost acela de a ierarhiza ariile metropolitane potențiale,
de a compara spațiul metropolitan cu cel ne-metropolitan, precum și a evalua
capacitatea diferențiată a ruralului și urbanului de a face față provocărilor actuale
și a se adapta.
3. REZULTATE
Aplicarea indicelui spațial al capacității de reziliență (ISCR) în cazul ariilor

metropolitane (Figura 4), oferă o imagine sugestivă asupra poziționării acestora în
vederea unui potențial răspuns în situații de stres sau în caz de criză majoră. Cei mai
dinamici poli regionali care induc efecte de metropolizare sunt capitala, București și
orașul Cluj-Napoca. Ambele oraşe beneficiază de pe urma investițiilor, a inovației,
a unei economii diversificate, a unei situații financiare avantajate, a unor resurse
umane înalt calificate, a unei infrastructuri superioare restului teritoriului etc. și
astfel sunt, în același timp, motoare în construcția abilităților locale de reacție și
adaptare.
Capacitatea de reziliență poate fi difuzată spre ariile metropolitane învecinate
sub forma dezvoltării regionale policentrice. Câteodată policentrismul are și efectul
opus: creează un „deșert” în privința capacității de reziliență a ariilor metropolitane
apropiate. Este cazul Bucureștilor, dar și a unor perechi de arii metropolitane în
competiție pentru polarizarea regională, în cele mai multe cazuri unul dintre centre
fiind avantajat, iar celălalt rămânând în umbră (Timișoara-Arad, Galați-Brăila).
Acest fapt este și mai evident în cazul scării regionale, unde este creată o slabă
capacitate de reziliență, în contrast cu regiunile Centru, Sud-Est și Sud-Vest, care

înregistrează valori ridicate.
Figura 4. ISCR – scorurile Z pentru ariile teoretice de influență urbană
Dacă adăugăm și ariile ne-metropolitane (Figura 5), „efectul de graniță” iese

și mai bine în evidență: cele mai mici valori ale indexului corespund frontierelor cu
țările care nu sunt membre ale Uniunii Europene, respectiv regiunilor istorice
Moldova și Oltenia care moștenesc întârzieri istorice și se confruntă cu sărăcie
profundă, având de asemenea carențe în ceea ce privește conexiunile pe rețeaua
rutieră și accesibilitatea la rețele edilitare.
Pot fi remarcate, de asemenea, unele județe cu contraste interne evidente în
ceea ce privește capacitatea de reziliență: județul Sibiu deține o arie metropolitană
dezvoltată și rezilientă, dar un mediu rural extrametropolitan depopulat și în
involuție, în contextual emigrării fostei populații de etnie germane (sași), înlocuită
adesea de comunități rrome sărace. Pe de altă parte diferențe reduse între ariile
metropolitane și cele nemetropolitane dovedesc fie un management eficient și
echitabil al resurselor și o dezvoltare pe baze sănătoase a unor orașe mici cu rol de
poli locali (Suceava, Brașov), fie incapacitatea orașelor de rang superior, marcate de
industrializarea forțată din timpul comunismului, de a deveni poli de dezvoltare,
având ele însele o capacitate redusă de reziliență (Vaslui, Bârlad, Alexandria).
Toate aceste aspecte sunt mai vizibile dacă aprofundăm analiza și încercăm să
identificăm diferențele din interiorul ariilor metropolitane și nemetropolitane.
Efectele de metropolizare sunt mai evidente în acest caz: București și Cluj, dar și
Timișoara, Brașov sau Constanța reușesc să difuzeze capacitatea de reziliența
teritoriului din jur. Pe de altă parte, în alte cazuri, și efectele de periferizare sunt de
asemenea mai vizibile: ariile nemetropolitane rurale din exteriorul arcului carpatic
par să fie în mai mică măsură conectate cu polii urbani și mai puțin reziliente, în
ansamblu, la provocările actuale, în unele cazuri orașele mari absorbind cea mai
mare parte a energiilor și a resurselor din cadrul regiunii (de exemplu Craiova în
regiunea istorică a Olteniei). Excepțiile nu lipsesc: Suceava, Prahova sau Argeș sunt
județe mai echilibrate, din acest punct de vedere, și mai omogene.
Figura 5. ISCR aplicat ariilor metropolitane și nemetropolitane
Este important de subliniat faptul că a fi în apropierea unui oraș nu este o

garanție pentru un mediu curat, o comunitate bine închegată sau o dezvoltarea
economică pe baze sănătoase, și nici pentru o capacitate de reziliență superioară. În
fapt sunt multe cazuri de orașe nemetropolitane care au o performanță superioară
față de localitățile din cadrul unor arii metropolitane.
Totuși, cele mai mari valori ale indicelui spațial al capacității de reziliență
(ISCR) corespund ariilor metropolitane care au reușit să-și asume pe deplin rolul de
poli regionali (nu doar capitala, București, dar și Cluj-Napoca, Timișoara, Brașov,
Constanța sau Iași), și care reprezintă nuclee de dezvoltare beneficiind de o
concentrare prioritară a investițiilor și inovației, de o economie diversificată, de
alocări financiare, de resurse umane instruite/înalt calificate, de o infrastructură
(mai) extinsă, mai densă, mai funcțională, astfel ele fiind mai adaptabile
provocărilor actuale globalizate. Orașele ar trebui să integreze reziliența (nu atât
conceptul, cât mai ales principiile sale) în politicile lor de amenajare a teritoriului,
ținând cont de contextul în care se află la scară locală (a ariei lor de influență) și
regională (ținând cont atât de ariile metropolitane cât și de cele ne-metropolitane din
cadrul regiunii).
3. CONCLUZII
Reziliența este un concept multifațetat, care include elemente diverse de ordin

social și economic, de infrastructură și legate de cadrul natural sau de rețelele
comunitare (Cutter, 2010; Ainuddin, 2012). El permite practicienilor responsabili
de amenajarea urbană și dezvoltarea regională nu numai să conceptualizeze
adaptabilitatea, ci să o și operaționalizeze în cadrul unui proces de gestionare
integrativa a teritoriului.
Indicele Spațial al Capacității de Reziliență (ISCR) este o adaptare a Indicelui
Capacității de Reziliență (RCI) propus de Kathryn Foster și Institutul Berkley la
realitățile românești din perspectiva necesității integrării spațiale a ariilor
înconjurătoare (a hinterlandului) și a polilor urbani centrali, ținând cont de
procesele care au loc în plan local, regional și național și de factorii care pot spori
sau diminua reziliența la toate aceste scări. Ca o consecință a periferizării,
segregarea teritorială și vulnerabilitatea generală rămân probleme majore, în ciuda
progreselor realizate în vederea adaptării politicilor la reglementările existente în
prezent în cadrul Uniunii Europene. Imaginea generală obținută prin aplicarea
ISCR este aceea că teritoriul României este segregat de-a lungul unor fracturi care
au o strânsă legătură cu profilul periferic al țării în ansamblu. Orientarea spre
valorile Occidentale este evidentă, dar autoritățile naționale nu par a avea o
strategie clară pentru o extrem de necesară armonizare a unităților teritoriale la
nivel regional sau pentru integrarea acestora cu regiunile statelor vecine (cu unele
excepții, care merită o analiză separată). Acest fapt contribuie, în final, la scăderea
capacității lor de reziliență în ansamblu.
Atât în ariile eficient polarizate, cât și cele exterioare acestora, factorii sociali
și economici sunt cele mai importante aspecte ce condiționează reziliența spațială.
Pentru prezentele politici teritoriale este esențială promovarea unei creșteri a
capacității de asociere, a guvernanței locale și a performanței de mediu, condiții de
bază pentru a susține o capacitate de adaptare pe termen lung.
Aplicarea indexului a scos în evidență faptul că ariile controlate de poli
urbani nu au întotdeauna o capacitate mai mare de reziliență față de ariile
periferice. Cum ariile metropolitane nu se pot baza pe moștenirea trecutului pentru
a reuși în viitor (Swanstrom, 2008), nici o capacitate de reziliență ridicată nu
garantează că, în viitor, respectivele entități spațiale vor fi în mod necesar mai
performante. Capacitatea de reziliență nu este o precondiție și nici o garanție că

respectivele teritorii vor gestiona cu succes viitoarele crize cu care se vor
confrunta, dar implică faptul că ariile în cauză dețin factorii și condițiile necesare
pentru o performanță superioară celorlalte, în cazul necesității refacerii post-
traumatice după o catastrofă sau după acțiunea îndelungată și destructivă a unui
fenomen cu caracter de stres.
Este cu totul necesară o reiterare a indexului, pentru o integra mai bine
indicatori care reflectă rolul factorilor mediu, precum și a celor referitori la
capacitatea de guvernanță. Astfel, cei 12 indicatori vor trebui reevaluați și
completați, pentru o integrare mai completă a trăsăturilor generatoare de reziliență,
încât rezultatul final să poată fi un instrument decizional și de planificare teritorială
eficient, în vederea înscrierii pe un traseu favorabil dezvoltării durabile și
adaptative a orașelor și a ariilor lor înconjurătoare. În același timp este necesară
validarea modelului prin evaluarea unor tendințe pe termen lung și a performanței
reale a regiunilor urbane în cazul manifestării unor crize majore.
BIBLIOGRAFIE
ABBOTT J., 2009 - Planning for Complex Metropolitan Regions: A Better Future or a More
Certain One? Journal of Planning Education and Research 2009, 28: 503
ADGER W. N., 2000 - Social and ecological resilience: are they related? Progress in Human
Geography 2000, 24: 347.
AHERN J., 2011 - From fail-safe to safe-to-fail: Sustainability and resilience in the new
urban world. Landscape and Urban Planning 100 (2011) 341–343.
AINUDDIN S., ROUTRAY J. K., 2012 - Earthquake hazards and community resilience in
Baluchistan, Nat Hazards (2012) 63:909–937.
BOGUNOVICH D., 2009 - From planning sustainable cities to designing resilient urban
regions, Sustainable Development and Planning IV, vol. 1, WIT Transactions on
Ecology and the Environment, vol. 120, WIT Press.
BRIGUGLIO L., CORDINA G., FARRUGIA N., VELLA S., 2008 – Economic vulnerability and
resilience: Concepts and measurement series, WIDER Research Paper, vol. 2008/55.
CRABTREE M., 2012 - Measuring Urban Resilience and Sustainability Policies in Israeli
Cities, Presentation, Resilient Cities Forum, Bonn, 2012.
CHELLERI L., 2010 - From the «Resilient City» to Urban Resilience.A review essay on
understanding and integrating the resilience perspective for urban systems,
Documents d’Analisi Geografica 2012, vol. 58/2, 287-306.
CUMMING G. S., 2011 - Spatial Resilience in Social-Ecological Systems, Springer, ISBN:
978-94-007-0306-3 (Print) 978-94-007-0307-0 (Online).
CUTTER S., BURTON C., EMRICH C. T., 2010 - Disaster Resilience Indicators for
Benchmarking Baseline Conditions, Journal of Homeland Security and Emergency
Management, vol. 7, Issue 1, art. 51.
JABAREEN Y., 2012 - Planning the resilient city: Concepts and strategies for coping with
climate change and environmental risk. Cities,
http://dx.doi.org/10.1016/j.cities.2012.05.004.
FOLKE C., 2006 - Resilience: The emergence of a perspective for socio-ecological systems
analyses, Global Environmental Change 16 (2006) 253-267.
FOSTER K., 2007 - A Case Study approach to understand regional resilience, Working
Paper 2007 – 08 Institute of urban and Regional Development, University of
California, Berkley.
FOSTER K., BARNES W., 2011 - Regional problem solving: A fresh look at what it takes,
National League of cities. Center for Research and Innovation.
ISTRATE D.-I.; ALUPULUI, C., 2012 - Metropolisation and the metropolitan space: the
practice of horizontal partnerships at local level, CES Working Papers, 532: 540.
LAVELL A., 1996. Degradación ambiental, riesgo y desastre urbano. Problemas y
conceptos: hacia la definición de una agenda de investigación. În Fernandez M.A.
(ed.), Ciudades en Riesgo, La RED-USAID, Lima, Peru, pp. 21-59.
ORENCIO P., FUJII M., 2013 - A localized disaster-resilienceindex to assess coastal
communities based on an analytic hirarchy process (AHP), International ournal of
Disaster Risk Reduction 3 (2013) 62-75.
OTTO-ZIMMERMANN K., 2011 - Resilient Cities. Cities and Adaptation to Climate Change.
Proceedings of the Global Forum 2010, Springer Dordrecht Heidelberg London New
York.
PENDALL R; FOSTER K.; COWELL M., 2010. Resilience and Regions: Building
Understanding of the metaphor, Cambridge Journal of Regions, Economy and
Society, 3(1): 71-84.
RUSU R., MOLDOVAN C., PETREA, D., 2012 - Premises for shaping metropolitan areas in
Romania, Romanian Review of Regional Studies, vol. VIII, nr. 2, 2012.
SWANSTROM T., 2008 - Regional resilience: a critical examination of the Ecological
Framework, Working Paper 2008-07, Berkley Institute for Urban and Regional
Development.
WALKER B.; HOLLING C.S., CARPENTER S. R., KINZIG A., 2004 - Resilience, Adaptability
and Transformability, in Social–ecological Systems, Ecology and Society, Ecology
and Society 9(2): 5. [online] URL: http://www.ecologyandsociety.org/vol9/iss2/art5/
*** EKOS/EDAW, 2009 - Index of Economic Resilience, Sheffield City Region Report.
Reference 208632.
*** Resilience Alliance, 2007 - Urban resilience. Research Prospectus, CSIRO, Australia –
Arizona State University, USA – Stockholm University, Sweden.
*** UN-HABITAT, 2012 – Urban Resilience Indexing Programme,
www.unhabitat.org/publications.
REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRNSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 171
CAPITOLUL 7
REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI

POST-SOCIALIST. EXEMPLUL MUNICIPIULULUI IAȘI
Lucian ROȘU
1. INTRODUCERE
Reziliența reprezintă un concept introdus recent în cercetările științifice

specifice analizei geografice, chiar dacă anumite componente (diversitatea,
redundanța, modularitatea, senzitivitatea, capacitatea de adaptare sau de integrare)
ori termeni adiacenți (vulnerabilitate, risc, expunere) sunt bine înrădăcinaţi în
literatura de specialitate a multor discipline. Abordarea este pretabilă în cazul
sistemelor naturale (la origine provenind din biologie, de altfel), acolo unde
schimbarea este un proces omniprezent (Drăgan, 2011), reziliența putând fi definită
ca fiind „capacitatea unui sistem de a răspunde la perturbații sau disturbanțe ce
includ evenimente stocastice (incendii, inundații, furtuni, despădurii și altele)”. O
abordare mai complexa a conceptului rezilienței, din perspectiva teoriei sistemelor o
definește drept: „cantitatea de schimbare pe care sistemul o poate absorbi
continuând să se mențină în interiorul aceleași stări (domeniu de atracție), gradul de
auto-organizare de care sistemul este capabil și abilitatea sistemului de a-și construi
și îmbunătăți capacitatea de învățare și adaptare”(Quinlan, 2003).
Abordarea conceptului, inițial concentrată spre problematica sistemelor
naturale, a fost realizată și aplicată mult mai târziu (Levin, 1998) și în științele
socio-umane, devenind astfel parte a cercetărilor umaniste. Preluarea acestui
concept de către geografia umană oferă o gamă largă de definiții și interpretări care
au oferit o imagine mai clară conceptului, mai ales în studiile regionale și de
planificare teritorială (Martin, 2012). Astfel, una din definițiile cele mai utilizate în
literatura de specialitate este următoarea: abilitatea unei economii regionale de a
opune rezistență, absorbi sau trece peste un șoc economic extern regiunii (Simmie și
Martin, 2010).
Translarea conceptului spre domeniul planificării urbane a fost una naturală,
astfel încât, în momentul de față, conceptul de reziliență urbană este des utilizat, atât
în literatura de specialitate, cât și în discursurile factorilor de decizie. Inițial apărut
ca o preluare a definiției din domeniul științelor naturale (capacitatea de a răspunde
și de a se recupera în urma unor amenințări sau atacuri cu un minimum de

prejudiciu asupra sănătăţii, economiei sau securităţii orașului – Wilbanks, 2007), cu
precădere având ca puncte de plecare amenințările teroriste, schimbările climatice,
vulnerabilitățile sau riscurile la care se supun/sunt supuse orașele, treptat conceptul
a fost dus la un alt nivel, iar acum are o gamă largă de accepțiuni și moduri de
abordare. Din acest punct de vedere, cele mai multe cercetări evidențiază legătura
care există între morfologia urbană, planificarea urbană și suportul ecologic. Cert
este că, schimbările din ultimele secole au produs o avalanșă de modificări ale
mediului urban, ajungându-se la incertitudinea care planează asupra înțelegerii
acestui proces dar mai ales asupra consecințelor deciziilor luate (Ernstson et al.,
2010). Acest lucru se traduce prin faptul că planificarea spațiului urban pentru un
viitor predictibil nu este suficientă, iar uneori poate fi distructivă.
Așadar, paradigma rezilienței urbane face parte din încercările academice de a
evalua abilitatea unui oraș în contextul transformării structurilor economice, sociale
și politice impuse de exigențele unui viitor tot mai incert şi impredictibil (Pelling,
2003). Cu toate acestea, această stare de lucruri rareori a fost discutată în contextul
vieții cotidiene și a transformărilor constante ale mediului urban, situaţie care stă la
baza unei delimitări conceptuale neclare (Gallopín, 2006). Într-adevăr, reziliența
urbană este văzută ca o componentă a evaluării riscului și a vulnerabilităților
(privită din perspectiva instituțională a structurilor de guvernanță socială pe diferite
sectoare de activitate) și prin prisma transformărilor mediului urban. Toate aceste
elemente necesită o înțelegere a interacțiunilor manifestate în interiorul orașelor.
Din punct de vedere conceptual, reziliența urbană poate fi definită, în mod
general, ca „abilitatea unui oraș sau a unui sistem urban de a se opune șocurilor sau
atacurilor succesive de orice natură” (Agudelo-Vera et al., 2012). Datorită
complexității funcțiilor sistemului urban, mai potrivită pare următoarea definiție:
„Gradul în care orașele sunt capabile de a tolera modificări înainte de se reorganiza
în jurul unui noi set de structuri și procese (…), o societate flexibilă și capabilă să se
adapteze în fața incertitudinii fiind, de asemenea, capabilă să valorifice
oportunitățile viitoare” (Resilience Alliance, 2007). Această definiție schimbă
premisele inițiale ale conceptului, astfel încât nu este obligatoriu ca un sistem să
revină la starea inițială sau una de echilibru, ci mai degrabă că el are posibilitatea de
a se adapta și transforma într-o stare care îi va permite să funcționeze optim și să
supraviețuiască în condițiile unor schimbări viitoare (Folke et al., 2010). Un
cercetător sau un specialist în domeniu, în momentul în care doreşte să utilizeze
termenului este obligat să clarifice limitele conceptului, pentru o mai bună diagnoză
a rezilienței urbane. Întrebarea esențială rămâne „Reziliența cui ? Față de ce?”
(Carpenter et al., 2001), dar alte limite precum cele de natură spațială și temporală
necesită o clarificare corespunzătoare.
REZILIENȚA URBANĂ ȘI TRANSFORMĂRILE ORAȘULUI POST-SOCIALIST 173
Lipsa unui suport empiric la nivel micro-scalar pentru a explica matricea

teoretică a conceptului de reziliență urbană (Figura 1) a devenit evidentă în
contextul trecerii dinspre abordarea conceptuală spre valențele aplicative oferite de
contextul geografic al unui areal oarecare supus schimbărilor structurale puternice
în ultimii ani.
Figura 1. Componentele rezilienței urbane (Sursa: Resilience Alliance, 2007)
În această situație se regăsește și majoritatea orașelor post-comuniste din

Europa de Est și Centrală, din acest punct de vedere, ele fiind exemplele cele mai
concludente (transformări și orientări ale societății și economiei planificate către o
democrație parlamentară, cu economie liberală). În contextul unui proces de
restructurare care a fost asociat cu șocuri politice majore și reforme economice,
aceste state oferă spațiul ideal pentru studiul modalității în care orașul post-
comunist a reușit să își revină și să se alinieze noii ideologii, deja încetăţenită, și cu
manifestări vizibile îndelungate în Vestul Europei.
Lucrarea de față își propune, așadar, să evidențieze o serie de relații care
există între reziliența urbană și schimbările spațiului construit apărute în orașul
post-comunist. Pentru a contura obiectivele acestei cercetări și spațiul de lucru
propus, se dorește explorarea intervențiilor istorice în interiorul spațiului construit,
analiza practicilor socio-economice și, mai ales, evidențierea mutațiilor socio-
spațiale din interiorul acestuia, cu o particularizare asupra centrului istoric al
municipiului Iași, acolo unde remodelarea spaţiului urban a fost semnificativă
(comparativ cu alte centre urbane cu tradiţie).
Câteva dintre caracteristicile comune ale orașelor post-comuniste creează
premisele unui model urban autonom:
- orașele care au experimentat regimul comunist au o densitate ridicată

(indiferent că vorbim de densitatea populației urbană sau de densitatea
clădirilor), fiind planificate pentru a fi orașe compacte, cu limite urbane bine
definite (Tammaru, 2001), detașându-se de modelul vest-european (care a
experimentat mai degrabă fenomenul de periurbanizare și extindere pe
orizontală);
- utilizarea haotică a spațiului construit, cu apariția de clădiri înalte (crearea
cartierelor-dormitor) și spații civic-administrative de dimensiuni mari
(parcuri sau piațete slab amenajate amplasate în mijlocul cartierelor),
asigurând cadrul activităților recreative esențiale pentru cea mai mare parte a
locuitorilor;
- absența facilităților de bază specifice unui oraș modern, lipsa diversității și
imposibilitatea de a alege ca și prezența masivă a cartierelor-dormitor și a
zonelor industriale;
- desfășurarea pe un spațiu restrâns a activităților economice private,
comerțului și a altor servicii, acestea fiind abia vizibile în peisajul economic
al spațiului urban.
Aplicarea conceptului de reziliență urbană la orașul post-comunist poate avea
ca punct de plecare asemănarea acestuia cu un sistem urban care se expune constant
(atât intern cât și extern) la schimbări (economice, politice, transformări urbane).
Pentru a deveni reziliente, orașele trebuie să se adapteze imperativului
competitivității urbane, manifestat la scară regională/internațională. Din acest punct
de vedere, orașele din Estul Europei au fost și sunt supuse la o serie de provocări
complexe, având parte de schimbări structurale de mare amploare, globalizarea
fiind factorul determinant care a condus la aceste transformări urbane ireversibile.
Peisajul urban structurat în perioada comunistă este supus intens schimbărilor și
transformărilor, fiind ajustat de tranziția multiplă (politică, culturală, economică și
socială) către economia de piață (Sỳkora, 2009). Totuși, relictele comuniste sunt
vizibile, reorganizarea peisajului urban fiind departe de a fi completă. Tranziția
post-comunistă este considerată a fi un set de procese sociale și urbanistice care
includ transformări în organizarea urbană a spațiului construit, în utilizarea spațiului
urban precum și apariţia segregării sociale (Sykora și Bouzarovski, 2012). Mai mult
decât atât, spațiul urban construit este mai rezistent la schimbări decât procesele
economice sau sociale (în absența unor evenimente distructive) (Hirt, 2006),
schimbările fiind greu de observat de la un an la altul, dar remarcabile pentru o
perioadă lungă de timp (25 de ani).
În ultimele decenii, cercetările academice care au avut în prim plan orașele
post-comuniste au devenit din ce în ce mai frecvente, nefiind deloc surprinzător că
schimbările profunde la care au fost supuse acestea au suscitat un interes major.
Astfel, contribuțiile științifice pot fi încadrate în 3 categorii distincte (deseori

întrepătrunse):
- Administrarea și guvernanța urbană;
- Problemele și procesele sociale;
- Schimbările apărute în morfologia urbană.
Din punctul de vedere al fluxului științific referitor la transformările orașului
post-comunist, este foarte discutabilă concentrarea unui număr foarte mare de
cercetări asupra problematicii orașelor din primul palier ierarhic (orașele-capitală de
cele mai multe ori). Aceste orașe sunt, cu siguranță, reprezentative pentru cadrul
regional și european (studiile fiind justificate prin rolul cheie pe care îl joacă în
sistemele urbane), dar, pe de altă parte, aceste orașe (aparținând deseori unor
sisteme urbane monocefale) constituie o excepție în interiorul sistemului urban,
având structuri, morfologii și comportamente urbane distincte față de orașele din
palierele inferioare. Pe de altă parte, orașele care fac parte din palierul urban
secundar (Parkinson et al., 2012) sunt cele care concentrează cea mai mare parte a
populației din mediul urban în Europa Centrală și de Est. De asemenea, sunt şi
orașele care se aseamănă cel mai mult din punctul de vedere al elementelor
specifice tranziției post-comuniste. În privința acestor aspecte, nevoia de cunoaștere
a transformărilor la care au fost supuse este mult mai importantă decât pentru
orașele-capitală. Din acest punct de vedere, mediul academic face pași timizi pentru
a cerceta spațiul urban al acestor orașe de dimensiuni medii, cele mai reprezentative
pentru locuitorul tipic al spațiului urban post-comunist.
Astfel, demersul care urmează are ca studiu de caz spațiul urban al Municipiul
Iași, oraș localizat în nord-estul României, unul din primele patru orașe ale ţării ca
dimensiuni demografice – 290 422 locuitori („Rezultate | Recensământ 2011”,
2015), sau 357 192 locuitori (INS, Baza de date Tempo-Online, 2015). Acest oraş,
aflat într-o tranziție post-comunistă evidentă (asemenea majorităţii orașelor din
interfața estică a Uniunii Europene), a fost puternic modelat de evenimentele
politice, în special de cele din ultimii 50 de ani.
2. ETAPE ÎN EVOLUȚIA URBANISTICĂ A MUNICIPIULUI IAŞI
Pentru a observa și identifica transformările spațiului construit, o scurtă

descriere a evoluției istorice a orașului este necesară.
Prima atestare documentară certă a oraşului datează din anul 1408. Poziția sa
actuală este condiționată factorii geografici: existenţa unui contact geomorfologic,
prezența râului Bahlui și a teraselor acestuia, intersecţia unor mari rute comerciale,
favorabilitatea şi pretabilitatea solului pentru agricultură (Ungureanu, 1977).
Dezvoltarea rapidă a orașului până la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o perioadă
tumultoasă pe plan regional (şi chiar european) s-a datorat intersecției a două mari
rute comerciale, situaţie care a facilitat iniţial procesul de urbanizare, prin apariția
unor funcţii tipice pentru perioada medievală (prezența unei vămi în 1408, existenţa
unei curţi domneşti în 1434). Din primele secole de dezvoltare urbană se păstrează o
serie de construcţii, multe cu funcție religioase (Biserica Armeană, Biserica Sfântul
Nicolae Domnesc, Mănăstirea Golia, Mănăstirea Trei Ierarhi, Sinagoga Mare, Casa
Dosoftei etc.), cu un rol deosebit în creionarea peisajului urban.
Odată cu acordarea statutului de capitală (1564), importanţa sa crește
semnificativ, populaţia sporind substanţial între 1564 și 1770 (cu 233%) ca şi
suprafața (cu 531%) (conform surselor prelucrate de Stoleriu, 2008). Restricțiile
manifestate în evoluţia oraşului au fost mai degrabă impuse de favorabilitatea
cadrului natural, care a imprimat o tendinţă de extindere tentaculară, plecând de la
nucleul axat pe amplele terase ale Bahluiului, unde se întâlneau și axele de
comunicație (Figura 2). Pe de altă parte, datorită instabilității politice accentuate
din acele timpuri (invazii, războaie, incendii, foamete, răscoale) centrul oraşului a
fost într-o modificare continuă, fiind ajustat de fiecare dată când un eveniment
important avea loc (incendiu, război, inundații). Aceasta explică slaba conservare a
unor ansambluri urbanistice distincte, cu excepţia câtorva relicte, de regulă
impunându-se stilul arhitectonic al perioadelor mai recente (secolele XIX-XX).
Începând cu secolul al XVIII-lea, orașul şi-a impus statutul de principal centru
politic, cultural şi economic al principatului, fapt fundamentul pentru apariţia
orașului modern. Inserţia unor facilităţi moderne (spitale, școli, aducțiuni cu apă),
apariţia breslelor meşteşugăreşti și intensificarea activităților comerciale (interne și
externe), în paralel cu creșterea demografică și extinderea spațială l-au transformat
în cel mai important centru urban Moldovei istorice (Barbu și Ungureanu, 1987). La
începutul secolului XIX, contextul politic (ocupaţia austriacă a Bucovinei, anexarea
Basarabiei de către Rusia ţaristă) nu a fost de natură să modifice semnificativ
importanța orașului, aria sa de polarizare devenind tot mai largă. Pe de altă parte,
structura internă a fost profund marcată de transformarea orașului într-un centru
cultural și universitar, după pierderea statutului de capitală în 1862. S-au pus astfel
bazele statutului la care aspiră orașul – acela de capitală culturală a României, prin
prezenţa multor instituţii de importanţă naţională sau regională (religioase,
administrative, culturale etc.).
Secolul al XIX-lea a reprezentat perioada cea mai importantă din punctul de
vedere a dezvoltării oraşului modern. Dacă în prima parte a acestei perioade se
reconfirmă atractivitatea orașului (imigrarea masivă a evreilor la începutul
secolului, stabilirea în număr mare de „sudiţi” italieni, germani, francezi etc., rapid
asimilaţi), în cea de-a doua jumătate a secolului XIX apar şi evoluţii negative, cu
efect pe termen lung. Printre acestea putem enumera: emigrarea progresivă a
evreilor, marginalizarea orașului în cadrul sistemului urban românesc, tot mai
centrat în jurul capitalei naţionale, dar mai ales consecinţele celor două războaie
mondiale care au condus la distrugerea masivă a spaţiului construit.
Impunerea sistemului politico-economic centralizat și emergența planificării
comuniste, în perioada postbelică, reprezintă un punct de cotitură pentru orașul
actual, cu efecte profunde, vizibile, dificil de adaptat conform exigenţelor actuale.
Centrul istoric, modificat profund (cu stilul arhitectural specific unei societăți
totalitare) sau aflat parţial într-o avansată fază de degradare, este martorul cel mai
fidel al acestor transformări. Arhitectura specifică regimului totalitar a invadat cea
mai mare parte a orașului, în detrimentul clădirilor de patrimoniu sau al cartierelor
tradiţionale. Inserția planificării urbane comuniste pe toate palierele spațiului urban
a schimbat structura și funcționalitatea internă a orașului. Centrul istoric își pierde
din importanță (demolarea multor clădiri de patrimoniu, naționalizarea și ocuparea
unor ansambluri urbanistice tradiţionale de către grupuri sociale vulnerabile), în
favoarea cartierelor noi (de tip dormitor cel mai adesea), care deplasează în această
direcţie centrul puterii comuniste (cea mai mare parte a populației fiind localizată
aici).
Figura 2. Evoluția teritorială a Municipiului Iași (După Stoleriu, 2008)
Concepţia specifică planificării urbane comuniste a jucat un rol important în

degradarea fizică și socială a centrului istoric. Demolarea unor clădiri simbol,
construirea în locul lor a unor clădiri încărcate cu simbolistică și reprezentare
politică (Casa de cultură a studenților, Casa Pătrată, Hotel Unirea etc.) precum şi
lucrările de remodelare urbană (lărgirea și geometrizarea Pieței Unirii, regularizarea

traseului unor străzi, utilizarea în exces a pietrei cubice, construcția unor axe rutiere
de mare anvergură, necesare manifestărilor specifice regimului), au contribuit la
transformarea aproape completă a spaţiului construit moştenit (în pofida
distrugerilor din timpul războiului).
Perioada post-comunistă (începând cu anul 1990) a dus la o tranziție lentă
spre o societate axată pe principiile economiei de piață, pentru care noţiuni precum
accesibilitatea, proximitatea, creșterea calității vieții sunt capitale (Stoleriu, 2008).
În timp ce extinderea spațiului periurban se manifestă ca un proces natural (datorat
creșterii mobilității rezidențiale), reconversia moştenirii din perioada comunistă
reprezintă un proces foarte greoi dar, în același timp, pare a recupera din avantajele
pierdute. Reziliența orașului față de modificările profunde operate de către regimul
totalitar oferă perspective și implicații pe termen lung. Administrarea rezilientă
întărește capacitatea orașului de a se adapta la schimbări prin funcții noi, inovative,
dar, de asemenea, creează oportunități pentru apariția și dezvoltarea unor modele
funcționale absente anterior. Dezvoltarea oraşului ca hub de IT este, poate,
principala transformare și adaptare a orașului la dinamica globală în ultimii 25
de ani.
3. SPAȚIUL CONSTRUIT AL MUNICIPIULUI IAȘI – SCURTĂ

RADIOGRAFIE A PREZENTULUI
Imaginea de ansamblu pe care o avem cu toții asupra municipiului Iași este,

de fapt, un rezultat al transformărilor la care a fost supus orașul în ultimele cinci
secole, fiecare perioadă punându-și amprenta asupra structurii urbane pe care o
etalează orașul în momentul de față. Spațiul construit prezintă o serie de condiții
specifice care determină o serie de probleme în funcționarea sistemică, dar lasă loc
unei serii de soluții pentru un viitor durabil. Totuși, moștenirea cea mai vizibilă este
dată de inserția clădirilor în stilul arhitectural specific perioadei totalitare. De fapt,
apariția cartierelor-dormitor (în care este concentrată încă aproximativ 80% din
populația orașului Iași) este principalul și cel mai vizibil agent al funcționării
interne a orașului. Impunerea unor limite stricte spaţiului construit (intravilan),
suprapopularea și inducerea impresiei de urbanizare forțată precum și amplasarea
unor grandioase zone industriale au determinat construcția unei noi imagini de
marcă a orașului considerat cândva capitala culturală a României.
Principala transformare a fost, aşa cum a fost subliniat deja, reprezentată de
construcția cartierelor-dormitor, imaginate pentru populația nou-venită în oraș
(angajată în fabricile gigant ale orașului). Astfel, zona central-sudică a orașului
(Figura 3) a fost într-o reconstrucție intensă (începând cu anii 1960), apariția peste
noapte a unor noi ansambluri rezidenţiale colective (într-un interval de circa 15 ani)
ducând la o transformare defectuoasă a orașului și la organizarea spațială bazată pe
principiile planificării comuniste. Densitatea ridicată a populaţiei alături de apariția
fluxurilor cotidiene unidirecționale și trasarea politicilor locale la nivel național au
dus la crearea a ceea ce numim astăzi orașul post-comunist.
Figura 3. Inserția planificării comuniste în cadrul Municipiului Iași
Schimbările asupra spațiului construit sunt vizibile, dar adaptarea la sistemul

economiei de piaţă este mult mai greu de realizat în planul peisajului urban. Câteva
din transformările vizibile din perioada de tranziţie sunt următoarele:
a. Declinul industriei și apariția, într-o primă fază, a zonelor industriale
dezafectate (brownfield) urmată de reconversia acestora în spaţii destinate
comerțului cu amănuntul (retail). Cartierele industriale și-au diminuat
continuu capacitatea de producție, lăsând să se extindă spațiile dezafectate.
Modul în care acestea au fost trecute în altă categorie de utilizare ține
foarte mult de specificul guvernanței urbane și sprijinirea politicilor de
reconversie. În momentul de față multe dintre aceste areale sunt într-un
avansat proces de degradare (Fabrica de Țigarete, Fortus, Țesătura), dar
presiunea imobiliară puternică impune un interes economic major pentru
aceste spaţii. Tocmai din acest motiv, valorificarea acestor vaste spaţii prin
crearea de noi structuri funcţionale, pliate pe contextul actual și corelate cu
organizarea internă a orașului poate deveni o adaptare eficientă la
economia de piață.
b. Presiunea demografică din cartierele-dormitor a condus la apariția

fenomenului invers, de despresurare demografică și, odată cu creșterea
mobilității rezidențiale, la apariția și dezvoltarea rapidă (de cele mai multe
ori necontrolată) a zonelor rezidențiale periurbane. Modificările asupra
spațiului urban sunt vizibile din punct de vedere morfologic la exteriorul
intravilanului (limita cartierelor rezidențiale), dar din punct de vedere
social devin tot mai importante (creșterea spațiului locativ, ameliorarea
calității vieții etc.).
c. Poate cea mai importantă adaptare a orașului la cerințele impuse de
sistemul economiei de piaţă este diversificarea activităţilor economice,
formarea și conturarea clasei de mijloc, cu activități din zona sectorului
terțiar care au dus la schimbarea (greoaie) a identității urbane a cartierelor
comuniste. Apariția centrelor de cartier (aglomerări economice) și
impunerea principiilor economiei libere (accesibilitate, centralitate,
proximitate etc.) au dus la transformarea orașului monocentric, bazat pe
activități culturale într-un oraș polinuclear, cu un centru de afaceri și
birouri care tinde să reprezinte inima orașului precum și dezvoltarea unor
centre administrative sau comerciale de cartier care diminuează polarizarea
centrală a acestor activităţi.
d. Schimbarea stilului de viață reprezintă o altă adaptare și transformare a
contextului comunist. Totuși, unele dintre experiențele negative ale
orașului vestic au fost preluate (dependență auto, consumism excesiv) pe
când altele (lupta pentru schimbările climatice, inițiativa civică, spiritul
antreprenorial ) se manifestă cu timiditate.
În ultimii 25 de ani schimbările prin care a trecut orașul au fost foarte ample,
condițiile impuse de economia neoliberală accelerând anumite procese (excluziunea
şi dezafilierea socială, sărăcia etc.) ceea ce a creat o serie nouă de vulnerabilități,
asumate, dar încă insuficient controlate. În cadrul acestor faze pe care orașul le-a
experimentat pot fi identificate etapele modelului ciclurilor de adaptare, Iașii
aflându-se în momentul de față în plin proces de reorganizare urbană (după ce a
cunoscut procesele de creștere rapidă, conservare și colaps relativ). Și dacă procesul
de reabilitare a imaginii orașului va avea succes, atunci atractivitatea urbană va
determina trecerea spre alt ciclu de adaptare, respectiv procesul de creștere durabilă.
4. STUDIU DE CAZ ASUPRA CENTRULUI VECHI AL

MUNICIPIULUI IAȘI
Dacă transformările din perioada comunistă au fost mai bine evidențiate în

cartierele-dormitor, totuși, municipiul Iași este, din păcate, şi un exemplu negativ al
transformărilor spațiului construit din centrul orașului. Mare parte a centrelor din
orașele din Europa Centrală și de Est au avut aceeași soartă (Brno, Ostrava,
Katowice, Plovdiv, Novi Sad, sunt doar câteva exemple), doar unele orașe au reușit
să păstreze relativ intact centrul istoric (Cracovia, Cluj-Napoca, Timișoara etc.), ce-i
drept în contextul unor efecte mai puţin dramatice ca urmare a ultimei conflagraţii
mondiale. Intervenția comunistă asupra centrului vechi al Iaşilor (cu precădere după
cutremurul din 1977) a generat un amestec eterogen de clădiri vechi, abia vizibile,
dominate de clădirile cu arhitectură tipic comunistă (Figura 4), oferind o imagine
mai degrabă dezagreabilă. Prezența clădirilor monument istoric (biserici şi mănăstiri
din secolele XV-XVIII de ex.) alături de construcțiile rigide specifice perioadei
comunistă) sau de clădirile din sticlă și oțel fără personalitate arhitecturală autentică
(apărute în ultimii 20 de ani), dar cu eficiență ridicată a spațiului util, creează adesea
o imagine de kitsch urban.
În mod logic, tranziția la care este supus un centru istoric debutează cu
declinul funcției rezidențiale și emergența funcțiilor terțiare (bancare, comerciale).
Nu este şi cazul centrului vechi al Municipiului Iași, acolo unde sunt concentraţi pe
un spaţiu relativ restrâns mai mult de 10 000 de locuitori, cu valori ale densităţii
populației comparabile cu cele din cartierele de tip dormitor. Repartiția spațială a
populației din interiorul centrului este haotică, cu concentrări mari în ansamblurile
de tip blocuri cu zece etaje. Acest model este evident o consecință a planificării
centralizate, decizia de amplasare a acestor construcții fiind luată la nivel politic
(Benedek, 2006). De fapt, 35% din clădirile centrului vechi sunt blocuri colective
construite imediat după cutremurul din 1977, iar alte 20% dintre clădiri reprezintă
construcții rezidențiale individuale, apărute în lipsa unor reglementări legislative
privind conservarea arhitecturii centrului vechi. Reprezentativitatea clădirilor
simbol este una redusă (6% clădiri monument de interes național și 20%
monumente de interes local), cele mai frecvente fiind monumentele religioase,
demonstrând atașamentul locuitorilor față de religie, rolul cultural-spiritual, dar și
contextul istoric specific.
Centrul istoric al Municipiului Iași (Figura 4) prezintă aşadar o structură
urbană eterogenă în principal datorită politicilor de planificare centralizată. Efectul
imediat s-a concretizat în ștergerea identității urbane anterioare dar tranziția post-
comunistă contribuie la recrearea unei noi identități, prin emergența proiectelor
urbanistice majore și prin redescoperirea energiei interne care creează imaginea de
ansamblu a unui oraș modern.
Tranziția a adus modificări substanțiale în centrul istoric prin reorganizarea în
jurul altor necesităţi, altor seturi de reguli și unor procese care demonstrează
reziliența orașului ca și dezvoltarea oportunităților pentru un viitor mai puțin
vulnerabil. Emergența ansamblului urbanistic Palas a recreat astfel parţial
identitatea urbană a Municipiului Iași, conturând un stil de viață centrat în jurul
activităților specifice orașului modern și demonstrând flexibilitatea planificării

strategice a orașului, devenit tot mai rezilient, continuând cu succes schimbările și
tranziția post-comunistă.
Figura 4. Inserția planificării comuniste în spațiul construit al centrului vechi al

Municipiului Iași
Încercările tardive de a aplica un plan de reconstrucție urbană au condus la

derularea unor proiecte menite să valorizeze cele câteva clădiri simbol ale orașului.
Amenajarea unui spațiu pietonal de-a lungul axei culturale Palatul Culturii – Piața
Unirii, refacerea Străzii Lăpușneanu sau finalizarea reabilitării Teatrului Național
reprezintă câteva realizări notabile în schimbarea imaginii centrului vechi. Totuși,
lipsa unei strategii pe termen lung împreună cu tergiversarea finalizării PUG-ului
reprezintă în continuare impedimente majore în impunerea unui mediu urban mai
rezilient.
Pe de altă parte, prezența unor grupuri informale care formează o societate
civică tot mai activă și mai puternică, absolut necesară unui oraș de talia Iașilor
oferă perspective pentru antrenarea locuitorilor în activități menite să creeze o
imagine de marcă benefică. Astfel, daca greutatea imaginii de marcă a centrului
vechi ar bascula de la prezența unor clădiri simbol (lipsite de animație urbană) la
activități și festivaluri urbane menită să aducă locuitorii și societatea civică mai
aproape de orașul în care locuiesc, atunci interacțiunea dintre factorii de decizie și
societatea civilă ar fi mai puternică și ar contura într-o mai mare măsură
dimensiunea rezilienței necesare orașului.
5. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Într-un context urban în care schimbările sunt datorate condițiilor politice și

economice (mai puțin celor tehnologice sau culturale), orașul Iași este într-un
proces de schimbări interne permanente, cu apariția de noi forme și funcții,
concentrarea şi gruparea activităţilor, etc. Procesele sociale, manifestate diferenţiat
din perspectivă scalară spaţio-temporală modifică aceste transformări urbane, de la
nivelul alegerilor individuale la structurile de mari dimensiuni, toate cu efecte
asupra întregului sistem urban. Cu siguranță relația dintre recuperare, adaptare și
transformare este una non-lineară iar experiențele intervențiilor politice de-a lungul
timpului demonstrează nevoia de a crea un mediu flexibil pentru a stimula abilitatea
orașului de a se adapta altor șocuri (im)previzibile.
Reziliența este prezentată frecvent ca o reacție împotriva riscului, creatoare a
unei serii de tensiuni pentru factorii de decizie, mediul politic și practicienii din
domeniul planificării urbane, mai ales în condițiile în care cei din urmă au ca
obligație realizarea unor planuri concrete și cuantificabile ale rezilienței (Beilin și
Wilkinson, 2015). Această situaţie este generată de preocuparea tot mai intensă a
societății pentru fenomenele de risc și de nevoia de control a elementelor evoluției
urbane. Cuantificarea riscului aduce viitorul orașului în prezent făcându-l
predictibil, guvernabil și mai facil de planificat.
Administrația locală, întregul sistem de decizii face eforturi pentru a adapta
orașul la diferite procese globale cu impact major asupra orașului. Totuși, aceste
eforturi sunt strâns legate de elemente care țin de particularităţile geografice (poziția
marginală a Iașilor în contextul Uniunii Europene), de evoluţiile economice
(efectele crizei jucând un rol important) precum și alte schimbări creatoare de
probleme sociale specifice perioadei actuale (excluziune socială, sărăcie,
gentrificare, etc.). Aceste provocări dau măsura abilității factorilor de decizie și a
planificatorilor de a întrevedea alte situații asemănătoare, de a reacționa rapid și de
a elimina alte probleme care pot apărea, fiind de fapt o balanță între politicile de
planificare și impactul problemelor specifice oraşului.
Așadar, planificarea urbană joacă rolul esenţial în transformarea municipiului
Iași într-un oraș rezilient. Contextul istoric și politic al ultimelor decenii a
demonstrat că forțele transformatoare ale orașului pot fi devastatoare, iar
schimbările și revenirea la o stare de normalitate este un proces practic imposibil, cu
repercusiuni grave asupra spațiului urban. Gândirea rezilientă însă, alături de
planificarea strategică și asigurarea unei morfologiii urbane adecvate contextului
geografic sunt absolut necesare pentru adaptarea durabilă (Jabareen, 2013). Spațiile
urbane adaptabile și gândirea flexibilă a întregului aparat decizional indică abilitatea
și posibilitatea de a face față schimbărilor fără pierderea identităţii inițiale.
În concluzie, reziliența urbană trebuie văzută nu ca o formă de supraviețuire

în faţa schimbărilor, ci mai degrabă ca o modalitate de transformare a amenințărilor
într-un avantaj printr-o politică de planificare flexibilă și adaptată la nevoile curente
ale orașului. Transformarea graduală a structurilor sistemului urban (stil de viață,
infrastructură, spațiu construit sau centre de afaceri) trebuie stimulată pentru a
obține durabilitate și pentru a face față provocărilor viitoare.
MULȚUMIRI
Această lucrare a fost elaborată și publicată sub auspiciile Institutului de Cercetare
a Calității Vieții, Academia Română ca parte a proiectului co-finanţat de Uniunea
Europeană prin Programului Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-
2013 în cadrul proiectului Pluri și interdisciplinaritate în programe doctorale și
postdoctorale Cod Proiect POSDRU/159/1.5/S/141086.
BIBLIOGRAFIE
AGUDELO-VERA C. M., LEDUC W. R. W.A., MELS A. R., RIJNAARTS H. H. M., 2012 -

Harvesting Urban Resources towards More Resilient Cities, Resources, Conservation
and Recycling 64: 3–12.
BARBU N., UNGUREANU AL., 1987 - Geografia Municipiului Iași. Iași: Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
BEILIN R., WILKINSON C., 2015 - Introduction: Governing for Urban Resilience, Urban
Studies 52 (7): 1205–17.
BENEDEK, J., 2015 - Social sustainability in the historical district of Cluj, Social changes and
social sustainability in historical urban centres the case of Central Europe, 147. Accessed
April 19.
CARPENTER S., WALKER B., J. ANDERIES M., ABEL N., 2001 - From Metaphor to
Measurement: Resilience of What to What?, Ecosystems 4 (8): 765–81.
DRĂGAN M., 2011 - Reziliența sistemului regional Munții Apuseni, Teză de doctorat,
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
ERNSTSON H., SANDER E. VAN DER LEUW, CHARLES L. REDMAN, DOUGLAS J. MEFFERT,
GEORGE DAVIS, CHRISTINE ALFSEN, AND THOMAS ELMQVIST, 2010 - Urban
Transitions: On Urban Resilience and Human-Dominated Ecosystems, Ambio 39 (8):
531–45.
FOLKE C., CARPENTER S. R., WALKER B., SCHEFFER M., CHAPIN T., ROCKSTRÖM J., 2010
- Resilience Thinking: Integrating Resilience, Adaptability and Transformability,
Ecology and Society 15 (4): 20.
GALLOPÍN, G. C., 2006 - Linkages between Vulnerability, Resilience, and Adaptive Capacity.”
Global Environmental Change 16 (3): 293–303.
HIRT S., 2006 - Post-Socialist Urban Forms: Notes From Sofia, Urban Geography 27 (5): 464–
88. doi:10.2747/0272-3638.27.5.464.
JABAREEN Y., 2013 - Planning the Resilient City: Concepts and Strategies for Coping with
Climate Change and Environmental Risk, Cities 31: 220–29.
MARTIN R., 2012 - Regional Economic Resilience, Hysteresis and Recessionary Shocks,
Journal of Economic Geography 12 (1): 1–32.
PARKINSON M., MEEGAN R., KARECHA J., EVANS R., JONES G., SOTARAUTA M.,
RUOKOLAINEN O., ET AL. 2012. “Second-Tier Cities and Territorial Development in
Europe: Performance, Policies and Prospects.” Luxembourg: ESPON.
PELLING M., 2003 - The Vulnerability of Cities: Natural Disasters and Social Resilience.
Earthscan.
QUINLAN A.N., 2003 - Resilience and Adaptive Capacity: Key Components of Sustainable
Social-Ecological Systems, IHDP–UPDATE–Newsletter of the International Human
Dimensions Programme on Global Environmental Change. Edition 2: 2003.
SIMMIE J., MARTIN R., 2010 - The Economic Resilience of Regions: Towards an Evolutionary
Approach, Cambridge Journal of Regions, Economy and Society 3 (1): 27–43.
STOLERIU, O., 2008 - Evoluţia uman-geografică şi urbanistică a oraşului Iaşi în perioada
postbelică, Terra Nostra, Iași.
SYKORA L., BOUZAROVSKI S., 2012 - Multiple Transformations: Conceptualising the Post-
Communist Urban Transition.” Urban Studies 49 (1): 43–60.
SỲKORA L., 2009 - Post-Socialist Cities, International Encyclopedia of Human Geography 8:
387–95.
TAMMARU T., 2001 - Suburban Growth and Suburbanisation under Central Planning: The Case
of Soviet Estonia, Urban Studies 38 (8): 1341–57.
UNGUREANU, IRINA, 1977 - Rolul Factorilor Antropic in Morfogeneza Actuala a Teritoriului
Municipiului Iași, Analele Univ. AI Cuza din Iași 23 (IIb): 122–24.
WILBANKS, T., 2007 - The Research Component of the Community and Regional Resilience
Initiative (CARRI), Presentation at the Natural Hazards Center, University of Colorado-
Boulder. November 1.
*** RESILIENCE ALLIANCE,. 2007 - Urban Resilience Research Prospectus: A Resilience
Alliance Initiative for Transitioning Urban Systems Towards Sustainable Futures.”
Australia/USA/Sweden: CSIRO/Arizona State University/Stockholm University.
*** REZULTATE | RECENSAMANT 2011., 2015 - Accessed February 25.
http://www.recensamantromania.ro/rezultate-2/.
186
REZILIENȚA INFRASTRUCTURII URBANE DE BAZĂ ÎN ORAȘELE DIN ROMÂNIA 187
CAPITOLUL 8
REZILIENȚA INFRASTRUCTURII FIZICE URBANE DE BAZĂ

ÎN ORAȘELE DIN ROMÂNIA
Alexandru BĂNICĂ
Ionel MUNTELE
Mihail EVA
1. INTRODUCERE
1.1. Conceptul general de reziliență aplicat infrastructurii critice urbane
O caracteristică esențială a vieții urbane este faptul că locuitorii, angajați în

activități economice, nu sunt direct implicați în asigurarea propriilor alimente, a
apei, energiei, medicamentelor sau adăpostului, pentru că acestea sunt asigurate de
oraș (City Resilience Index, 2014). Pentru a deveni funcționale social, economic și
ecologic, orașele au nevoie de rețele complexe de infrastructuri, capabile să
satisfacă toate necesitățile în orice moment, în ciuda unui mediu perturba(n)t aflat
într-o continuă schimbare, în care amenințările la adresa siguranței s-au multiplicat.
În al doilea rând, trebuie să facă față solicitărilor de a furniza și intermedia inputuri
materiale, energetice și informaționale. Elementele infrastructurii edilitare sunt
esențiale pentru asigurarea fluxurilor metabolice ale orașului, furnizând servicii care
asigură suportul prosperității economice și al calității vieții (Ouyang et al., 2012).
Conceptul de reziliență, unul versatil, în același timp extrem de cuprinzător,
dar și neclar, este util în descrierea sistemelor și elementelor fizice sau virtuale din
mediul urban ale căror distrugere sau indisponibilizare pot avea un impact major
asupra securității individuale și comunitare, a securității sistemului economic
național sau regional, dar și asupra sănătății publice. Reziliența infrastructurii fizice
urbane de bază este un segment al rezilienței urbane (Collier et al., 2013), fiind
asociată capacității infrastructurii „dure” sau a sistemelor fizice de a face față
perturbațiilor majore, dar include și abilitatea instituțiilor și societăților care
gestionează aceste elemente, care constituie infrastructura ușoară („soft”) de a face
față momentelor de criză (Omer et al., 2014).
O infrastructură rezilientă răspunde la două cerințe esențiale: pe de o parte
buna proiectare și execuție – care îi conferă rezistență, încredere și redundanță –, iar
pe de altă parte bună organizare – responsabilă de abilitatea și capacitatea de a
răspunde, a se recupera și a se adapta în urma unor evenimente cu caracter

perturbator. Cele două cerințe integrează două accepțiuni diferite și complementare
ale conceptului de reziliență: cea tehnică („inginerească”) și cea ecologică, care ar
trebui avute în vedere de orice abordare privind infrastructura urbană (Ning et al.,
2013). Reziliența tehnică este legată de robustețe (capacitatea a absorbi șocurile
exterioare și de a rezista) și elasticitate (posibilitatea de a se reface, de a reveni la
normalitate). Suprapunându-se semnificației inițiale a rezilienței, în această
accepțiune este vizată înțelegerea mecanismelor prin care componentele sistemelor
de infrastructură fac față unor situații extreme sau rezistă unor presiuni pentru o
perioadă lungă de timp (uzarea în timpul funcționării, ciclul de viață al
componentelor). Această perspectivă mecanicistă este utilă prin faptul că stă la baza
instrumentalizării rezilienței prin stabilirea de standarde și norme de dimensionare
și funcționare a elementelor infrastructurii. Definită în acest sens, reziliența
infrastructurii este capacitatea de a reduce magnitudinea sau durata unor evenimente
disruptive (NIAC, 2010), pornind de la premisa că există doar o stare normală, de
echilibru, la care elementele de infrastructură se vor reîntoarce după eveniment și că
disturbanțele sunt cunoscute (RAMSES, 2013).
Reziliența ecologică (cu varianta, reziliența social-ecologică) transpune sensul
modern al rezilienței, legat de capacitatea sistemelor de a persista prin diversitatea
funcțională a elementelor determinante (Tyler și Moench, 2012) și printr-o
capacitate superioară de adaptare, re-organizare, învățare, în condițiile existenței
unor multiple stări posibile de echilibru.
Standardele inginerești sunt realizate pentru a proteja integritatea fizică a
infrastructurii, dar nu sunt suficiente pentru o rezilență superioară a sistemului.
Gestionarea adecvată este cel puțin la fel de importantă ca și proiectarea unui sistem
rezistent și/sau elastic. Un astfel de management are în vedere necesitatea găsirii
unor resurse suplimentare pentru sistem, față de cele strict necesare funcționării
„normale” și menținerii unor instituții critice în cadrul cărora decidenții să aibă o
abilitate deosebită de gestionare a informației. Este esențială, în acest sens,
integrarea în procesul decizional al schimbării, nesiguranței și adaptabilității, pentru
a face trecerea de la o viziune aparent sigură și durabilă, care poate eșua (fail-safe),
bazată pe teoria sistemelor aflate în echilibru, la una care integrează disturbanțele,
schimbarea și chiar eșecul ca făcând parte din evoluția normală a unor sisteme care,
prin definiție, sunt departe-de-echilibru (safe-to-fail) (Ahern, 2011).
În multe dintre abordări (Rockefeller și Arup, 2014; Arup et al., 2013),
infrastructura fizică de bază cuprinde patru categorii majore de elemente esențiale
funcționării oricărui spațiu urban: clădirile (fondul edilitar), energia, apa și
mobilitatea (rețelele de transport) (Figura 1). Aceste elemente au fost luate în
considerare și în cadrul abordării de față. În alte studii, fie sunt excluse locuințele
(Guthrie și Konaris, 2012), fie sunt incluse, în plus, serviciile de urgență,
telecomunicațiile, dotările sanitare (RAMSES, 2013; Chapman et al., 2013) și chiar

cele din domeniul educației (Hellstrom, 2007). În sens mai larg reziliența
infrastructurii se referă la capacitatea unei comunități sau a unor instituții de a
răspunde și a se reface (CSIRO, 2007).
Figura 1. Sisteme și servicii interdependente care stau la baza vieții urbane

(După ARUP, RPA, Siemens, 2012)
Unele dintre problemele actuale cu care se confruntă elementele de

infrastructură urbană critică sunt legate de modificarea structurii populației, a
consumului și a funcțiilor urbane, rata rapidă de periurbanizare, inclusiv în arii
supuse unor riscuri, absența sau insuficiența investițiilor de menținere/întreținere,
dar și cu conflictele/disfuncțiile care pot apărea ca urmare a lipsei coordonării și
integrării funcționale ale diverselor rețele constituente.
Pusă adesea în relație cu problematica schimbărilor climatice (Chapman et al.,
2013; Palutikof et al., 2015), reziliența infrastructurii presupune capacitatea de a
face față, de a contracara și a se reface în urma unor evenimente care sunt legate de
deteriorarea, pe termen lung, a elementelor fizice ale infrastructurii, dar și de
daunele produse de evenimente catastrofale, care apar prin impactul unor hazarde
extreme, cu probabilitate scăzută de apariție, dar având consecințe grave. Efectele
asupra infrastructurii pot fi directe (perturbații în cascadă, blocarea anumitor funcții
ale unor elemente-cheie prin indisponibilizarea anumitor noduri, sisteme sau
operații), indirecte (efectul de domino și consecințele financiare pentru autorități,
societate și economie necesitând gestionarea acestor situații prin parteneriate
public-private) sau legate exclusiv de exploatarea infrastructurii respective care
poate duce, în timp, la deteriorări, întreruperi sau distrugerea unor elemente (prin
impactul lent al unor stresori) (US Government’s Printing Office, 2003; Hellstrom,
2007).
Sunt esențiale, în contextul abordării de față, existența dependențelor de ordin
geografic dintre elementele infrastructurii critice urbane – proximitatea și
interconectivitatea (Murray și Grubesic, 2007) unor elemente precum cablurile
electrice, conductele de apă și gaz, în apropierea drumurilor – și conexiunea fizică
între elemente – furnizarea de apă sau gaz depinde de existența alimentării cu
electricitate și de sistemele de control și informaționale. Această interdependență
este cea care contribuie și la vulnerabilizarea rețelelor la care facem referință (și
care sunt esențiale pentru transferul și distribuția resurselor la mari distanțe), la
propagarea disfuncționalităților, uneori cu estomparea limitelor dintre cauză și
efect, ceea ce poate duce la compromiterea acțiunilor planificate pentru răspuns.
Complexitatea și conectivitatea emergente ale sistemelor cu multe componente se
pot ușor transforma în „vulnerabilitate indusă de complexitate” (Gheorghe și
Vamanu, 2004).
Caracteristicile esențiale care dau capacitate de reziliență infrastructurii critice
urbane (după Siemens AG, 2013, Rockfeller și ARUP, 2014, cu modificări) pot fi
grupate în 5 factori esențiali (compoziți) care vor constitui și osatura de analiză
integrată a unor indicatori specifici în cadrul studiului de față:
Robustețea și rezistența – presupun sisteme fizice bine concepute, construite
și gestionate astfel încât să poată face față intemperiilor fără daune insurmontabile
și fără o pierdere semnificativă a funcțiilor, absorbind presiunile exterioare (seisme,
vânturi puternice, precipitații torențiale, furtuni, temperaturi mari sau foarte reduse
etc.) sau se pot reface rapid dacă evenimentele perturbante le-au afectat
funcționalitatea. Aceasta presupune ca ele să fie construite din materiale rezistente
la șocuri (naturale sau artificiale), la impactul apei sub diferite forme fizice și la
temperaturi extreme. Analiza senzitivității – componentă a vulnerabilității – ar
trebui, de aceea, să facă parte din procesul de planificare la scară redusă sau largă.
În egală măsură trebuie să se aibă în vedere expunerea la hazarde diverse –
amplasarea instalațiilor, pe cât posibil, în arii ferite și găsirea de soluții tehnice
adecvate (amplasarea subterană sau supraterană a rețelelor, în funcție de condiții)
materialelor și funcțiilor îndeplinite de elementele de infrastructură, pentru a se
asigura funcționarea chiar în condiții critice.
Redundanța, abundența de resurse („resourcefullness”) și diversitatea.
Sistemele cu componente numeroase și diverse (specii, actori, surse de cunoaștere)
sunt mai reziliente decât cele cu câteva componente. Existența unor capacități și
resurse suplimentare latente este esențială pentru a face față presiunilor extreme sau
pierderilor conjuncturale. Echipamente de rezervă (back-up) pot fi utilizate pentru a
asigura continuitatea serviciilor în cazul manifestării unui eveniment disruptiv.
Uneori concentrarea asupra eficienței economice poate reduce redundanța și deci

reziliența sistemului. În relație cu conectivitatea și proximitatea, redundanța
înseamnă prezența alternativelor în a îndeplini o anumită funcție sau a unor trasee
de rezervă pentru distribuția sau pentru alimentarea unor sisteme vitale ale
infrastructurii. Serviciile ar trebui asigurate pe un număr mai mare de căi, utilizând
distribuția (difuzia) resurselor și echipamente multifuncționale. Dacă o cale este
obturată este important să existe o alta prin care să se permită funcționarea
serviciului respectiv.
Caracterul incluziv și integrativ, coordonarea și responsivitatea sunt
condiționate de existența unor legături multiple, stabile, sincronizate și care includ
toate componentele cu caracter funcțional aparținând sistemelor infrastructurii
urbane critice. Infrastructura critică este „critică” nu doar pentru că este, în general,
importantă, ci pentru ca elementele sale sunt conectate strategic astfel încât
concentrează întreaga vulnerabilitate a societății în câteva puncte esențiale ale
sistemului (Hellstrom, 2007). O monitorizare integrată, care să asigure în timp real
bucle de feedback scurte și control în cât mai multe puncte ale sistemului,
asigurând, de asemenea, transparența datelor privind performanța și ajustarea rapidă
pentru menținerea sau recuperarea funcționalității, stă la baza unor decizii eficiente
și responsabile, și a includerii în procesul decizional a tuturor elementelor
sistemelor. Aceasta este și o formulă esențială pentru reducerea disparităților
spațiale. Coordonarea în interiorul sistemului și între sisteme presupune faptul că
informațiile sunt împărtășite, amenajarea este strategică și colaborativă, iar
răspunsurile sunt integrate pentru beneficiul comun.
Flexibilitatea și capacitatea de a învăța și de a inova presupun revizuirea
continuă a modului de a acționa în privința infrastructurii critice, prin adaptarea la
circumstanțe mereu în schimbare. Colaborarea și înțelegerea bunelor practici
contribuie la ajustări benefice, prin adaosuri și îmbunătățiri care înseamnă inovații
tehnologice în sistemul luat ca ansamblu (Hellstrom, 2007). Flexibilitatea
presupune, pe de altă parte, capacitatea de schimbare în manieră durabilă, prin
inovare și adaptare, ca răspuns la schimbările din mediu, prin introducerea de noi
cunoștințe sau tehnologii în funcție de necesitățile sistemului, dar integrând totodată
și practicile tradiționale locale („traditional knowledge”), care ar putea să fie cel
mai bine adaptate necesităților.
Gestionarea durabilă a conectivității, modularității și a proximității trebuie să
țină cont că sistemele bine conectate se pot reface mai repede în urma unor
perturbații, însă, în același timp, conexiunile prea bune pot duce la răspândirea
rapidă a disturbanțelor. Conectivitatea este un parametru critic fără de care funcțiile
de bază ale infrastructurii urbane nu sunt îndeplinite. Organizarea sistemelor de
transport este esențială pentru asigurarea unei bune accesibilități spre ariile de
interes și pentru difuzia inovației și deci a dezvoltării în ariile proxime. Existența
unor comunicații, respectiv a unor fluxuri susținute, a unei mobilități sigure care să
susțină conectivitatea dintre locuri, oameni și servicii stă la baza unui mediu urban
rezilient (Rockefeller și ARUP, 2014). Sistemele de transport și tehnologiile de
informații și telecomunicații (ICT) sunt fundamentale pentru a asigura
conectivitatea intra-urbană, intra-metropolitană și inter-urbană. Gradul de acoperire
a rețelelor de transport, calitatea serviciilor și suportabilitatea acestora din punctul
de vedere al veniturilor sunt componente esențiale ale dezvoltării urbane. În egală
măsură transporturile, atât cele de călători cât și cele de marfă, au nevoie de o
infrastructură de rulare cu o anumită capacitate, sigură și eficientă. Trebuie însă să
se țină cont și de impactul social-economic (efectul de tunel, mărirea unor
disparități sociale) și de mediu (poluarea, fragmentarea habitatelor) al construirii de
noi rute. În sens mai larg, pot fi incluse aici toate categoriile de telecomunicații:
radio, internet, telefonie etc., toate capabile să micșoreze distanțele și să creeze
fluxuri și proximități urbane chiar în spațiile mai îndepărtate. Complementar,
trebuie ținut cont de necesitatea funcționării autonome, descentralizate, modulare a
unor subsisteme de infrastructură, prin capacitatea de a supraviețui variațiilor
fluxurilor exterioare de materie, energie sau informație sau chiar izolării temporare
de celelalte subsisteme. Comunitățile autonome (orașe mici, cartiere ale unor orașe
mari) „modulare” se caracterizează printr-un anumit grad de independență în ceea
ce privește asigurarea necesarului de apă, energie sau alimente, integrând astfel la
nivel local asigurarea utilităților și a necesităților curente. Aceste trăsături se îmbină
uneori cu o economie locală solidă și, la rândul ei, modularizată care nu exclude
rețelele deschise, dar își asigură totuși sisteme proprii, circulare, formând adesea
clustere industriale, rețele multiple integrate trans-sectorial, cu un accent pe
valorificarea resurselor proprii într-un mod eficient. Crearea unor astfel de sisteme
este o formă de pregătire și planificare pentru momentele când sistemul ar putea să
fie indisponibilizat temporar (Ahern, 2011).
1.2. Infrastructura fizică urbană de bază în Romania postcomunistă ‒

între vulnerabilități și reziliență
După 1989, orașele din România au suferit transformări multiple, fiind supuse
unor procese și fenomene adesea contradictorii, aleatorii și în totală neconcordanță
cu necesitățile lor funcționale. Evoluțiile social-economice demonstrează înscrierea
în modelul general al statelor foste comuniste care au fost marcate de tranziția de la
un sistem centralizat la o economie de piață. La nivelul orașelor acestea s-au
transpus în dezindustrializare, șomaj, creșterea diferențelor sociale, periurbanizare,
emigrare în arealul rural sau în alte țări, dar și terțiarizare, inovare și modernizare.
Dinamica sistemului social-economic nu și-a găsit întotdeauna expresie în
modificări și inovații la nivelul rețelelor publice edilitare sau al rețelelor de
transport. Trăim în „orașele de ieri” (Resilience Alliance, 2007), în sensul în care

trăsăturile prezente – clădiri, șosele, rețele, dar și alte elemente ale spațiului urban –
reflectă procese decizionale din trecut, în acest caz din perioada comunistă.
Infrastructura critică urbană fizică a suferit, pe de o parte, un proces de
„îmbătrânire” și degradare (insuficient suplinită de reînnoiri și modernizări), iar, pe
de altă parte, nu a fost adaptată modificărilor funcționale, noilor densități de
populare ale orașelor, expansiunii urbane (adesea necontrolată) sau nevoii de
înscriere în noile reglementări în privința protecției factorilor de mediu valabile la
nivelul Uniunii Europene sau la nivel mondial.
Reabilitarea și modernizarea locuințelor și a sistemelor de utilități existente
devine, în acest context, un aspect extrem de important, în condițiile în care multe
dintre orașele și ariile rurale proxime au avut rețele mai vaste de infrastructură, dar
care, fie s-au diminuat prin scoaterea parțială din uz, fie s-au deteriorat. În plus,
înainte de 1990 și imediat după, multe dintre rețele au fost supradimensionate –
luându-se în calcul falsa premisă a creșterii demografice în spațiul urban – au fost
proiectate, fără a se ține cont de ciclul de viață al materialelor sau au fost ineficient
gestionate de autoritățile locale (WB, MDRAP, MFE, 2013).
Vulnerabilitățile infrastructurii și serviciilor publice de bază în România sunt
legate de accesul populației la serviciile publice (apă curentă, canalizare, încălzire
centralizată, iluminat public), de calitatea acestora (număr ore de acces la apă caldă,
accesibilitatea transportului public) sau de rezonabilitatea serviciilor (costul
acestora) (ibid.). Aceste probleme ale infrastructurii fizice se transferă asupra
calității serviciilor, a calității vieții și chiar asupra siguranței cetățenilor din orașe.
De aceea este necesară o abordare dinamică și integrată a aspectelor ce țin de
structura de bază a spațiului urban, o creștere a rezilienței la hazarde, crize și stres
prin adoptarea de practici care să răspundă simultan necesităților de preîntâmpinare
și înlăturare a efectelor negative și de adaptare pe termen lung. O oportunitate
pentru crearea, de exemplu, a unor sisteme de alimentare cu apă și canalizare sau
pentru extinderea celor existente au reprezentat-o investițiile finanțate din fonduri
structurale europene sau guvernamentale (IPP, 2013). Se păstrează un gradient est-
vest privind accesul la rețelele de apă și canalizare (extremele fiind Regiunile Sud-
Est – 79%, respectiv Nord-Vest – 98%).
Aplicarea în spațiul românesc a conceptului de reziliență, raportat la
infrastructura fizică urbană critică este în sine un demers cu caracter de noutate, în
general abordările actuale neavând în vedere o perspectivă holistică asupra
rezilienței în acest domeniu. Studiul rezilienței infrastructurii urbane în Romania se
axează, până în prezent, pe abordări, în general, sectoriale sau orientate spre un
anumit tip de reziliență, raportată la un anumit hazard, clar delimitat. O serie dintre
aceste lucrări se referă la vulnerabilitatea, respectiv reziliența fizică și socială a
clădirilor la riscul seismic (Armaș, 2008; Atanasiu și Leon, 2006, Mărmureanu et
al., 2002), altele la reziliența generală a structurilor de habitat (Drăgan, 2011) sau la
diferite aspecte ale rezilienței peisajelor urbane (Crăciun și Bostenaru, 2014). În
ceea ce privește spațiul public, se remarcă stadiul incipient al preocupărilor legate
de abordarea integrată a problemelor infrastructurii urbane prin filtrul rezilienței,
termenul fiind cvasi-necunoscut mai ales în spațiul administrației naționale și al
orașelor, deși există numeroase preocupări privind eficientizarea spre exemplu a
serviciilor publice de asigurare a utilităților (Iorga și Ercuș, 2011). În contextul
efectelor deja resimțite ale schimbărilor climatice asupra funcționării mediului în
general, în spațiul românesc și, în special, asupra spațiilor urbane, sunt necesare
abordări multiscalare și multicriteriale, care să aibă în vedere infrastructura fizică
critică urbană și care să țină cont de multiplii actori din cadrul orașelor (Bree,
2012).
Menținerea unor structuri moștenite dinainte de 1989 poate fi considerată o
formă de „reziliență rea”, de inerție a unor structuri perimate din prea puțină
receptivitate la necesitățile de schimbare în vederea adaptării la noile realități
social-economice și analizată ca atare în literatura de specialitate referitoare la
România (Rufat, 2009; Rufat, 2012). Faptul că sistemele tehnologice sunt supuse în
mare măsură unei dependențe de calea trasată anterior (path dependency) face ca
anumite aspecte care țin de nesiguranță să fie ignorate, ceea ce duce la un fals
sentiment de securitate și la limitarea oportunităților de adaptare viitoare (Klein,
2011). Ca urmare este necesară o schimbare de paradigmă în abordările științifice și
politico-administrative în ceea ce privește infrastructura critică urbană, ținând cont
de multiplicarea hazardelor și de necesitatea luării deciziilor pentru păstrarea
perfomanței minime a structurilor și rețelelor, în condiții de incertitudine, de
ciclicitate a adaptabilității elementelor esențiale ale sistemului-oraș, de necesitate a
integrării intra- și inter- sistemice și trans-sectoriale.
2.1. Contextul general al cercetării
Aspectul central al acestui demers este găsirea unor modalități de evaluare a

capacității de reziliența a ariilor urbane prin utilizarea datelor statistice disponibile
în realizarea unor indicatori ai rezilienței. În mare parte, aceștia reprezintă, în multe
cazuri, o adaptare a indicatorilor sustenabilității, domeniu căruia i se circumscriu
(Milman și Short, 2008), pentru a ilustra, pe de o parte, performanța în confruntarea
cu situații critice concrete, deja manifestate, și, pe de altă parte, capacitatea generală
de a înfrunta orice astfel de presiune și de a face fața în orice situație (capacitatea de
reziliență). Indicatorii rezilenței infrastructurii critice urbane sunt de două categorii:
de rezultat – ținând cont de persistență, rezistență și robustețe a sistemelor sau de

proces care monitorizează evoluția după implementarea unor măsuri (RAMSES,
2013). O combinație între cele două tipuri este cea mai în măsură să dea o imagine
clară asupra dimensiunii rezilienței unui sistem, dar unii autori recomandă ca
indicatorii bazați pe proces să fie primii analizați (Harley, 2008).
Deși au existat multe încercări de a crea un număr de indicatori ai rezilienței
infrastructurii urbane în fața dezastrelor, cei mai numeroși și mai consistenți au fost
furnizați de proiectele axate pe infrastructura urbană. Totuși multe dintre aceste
proiecte se concentrează asupra rezilienței la nivel național (ex. Milman și Short,
2008) sau la microscară – cu aplicații în cazul unor areale foarte reduse ca
suprafață. (ex. Jha et al., 2013). În fapt, reziliența este fundamentată pe
„modificările relațiilor odată cu schimbarea scării de analiză, între autonomie pe de
o parte și conectivitate pe de altă parte” (Allan și Bryant, 2011). Studierea relației
dintre oraș și aria proximă, prin prisma serviciilor esențiale pentru locuire, nu poate
fi realizată decât prin integrarea unor indicatori diverși, diferiți și complementari la
cel puțin două scări diferite: scara urbană și cea ariei de influență urbană sau, în
sens larg, arie metropolitană. Scopul demersului este de a permite luarea unor
decizii pe baza unor informații solide, de încredere, a unei monitorizări eficace, care
să semnaleze difuncționalitățile și să anticipeze viitoarele condiții (SCOPE, 1997),
permițând, de asemenea, compararea unor arii geografice diferite.
2.2. Metodologia propusă
Abordarea de față are în vedere propunerea unui index care să reflecte

reziliența infrastructurii critice urbane în cazul a două tipuri de unități spațiale,
unele oficiale – cele 41 municipii reședință de județ din România la care se adaugă
București, altele, ariile metropolitane, care se configurează deocamdată doar ca
realități spațiale de facto, cele mai multe neavând și o personalitate juridică.
Formarea ariilor metropolitane în România a fost luată în considerare în mod
oficial din 2001, fiind stabilite prin Legea nr .351/06.07.2001 parteneriate voluntare
între orașe mari (capitala și orașele de rangul I) și localitățile înconjurătoare pe o
distanța de 30 kilometri. Procesul de realizare a unor astfel de asociații a fost unul
dificil, numai câteva fiind, în prezent, cu adevărat funcționale. Prezentul studiu nu
are în vedere aceste asociații oficiale, ci așa numitele „realități metropolitane”
(Istrate și Alupului, 2012). Pentru trasarea acestor arii metropolitane teoretice/arii
de influență urbană (Bănică și Muntele, 2013) s-a ținut cont de unitățile spațiale de
pe o rază de 20 km față de limitele intravilanului orașului central cu care relațiile
social-economice sunt puternice prin fluxurile de forță de muncă și prin serviciile
specifice urbane (Figura 2).
Figura 2. Ariile metropolitane teoretice luate în considerare
Evaluarea situației actuale a infrastructurii fizice urbane și periurbane,

explicată de dinamicile din perioada comunistă și de transformările, uneori brutale,
alteori lente și insidioase, din ultimii 20 de ani, poate fi realizată prin aplicarea unor
indicatori considerați relevanți în funcție de datele statistice oficiale disponibile. În
vederea realizării acestei analize au fost utilizate:
- date provenind de la Institutul Național de Statistică din România (INS) – în
special datele de la ultimele două recensăminte și șirurile de date
cronologice corespunzătoare Bazei TEMPO;
- date ale Institutului pentru Politici Publice – provenite, de cele mai multe
ori, din chestionare cu fișe individuale de localitate adresate autorităților
locale privind performanța fiecăruia în domeniul serviciilor publice – celor
41 de municipii reședință de județ;
- date spațiale de la Agenția Națională pentru Cadastru și Publicitate
Imobiliara (ANCPI) pentru calcularea indicilor legați de dinamica
suprafețelor construite;
- date de la Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice
(MDRAP) privind cheltuielile publice totale și cele pentru servicii și
locuințe, date privind locuințele construite pentru tineri, metodologia
MDRAP de calcul al necesarului anual de căldură pentru încălzirea
locuințelor;
- baza de date privind indicii de fragmentare a peisajului, expuși în raportul

Agenției Europene de Mediu (EEA, 2011), integrând la nivel comunal și
apoi la nivel metropolitan datele privind de fragmentarea antropică majoră și
medie indusă de infrastructura de transport (în principal cea rutieră și
feroviară). Pentru identificarea fragmentelor de peisaj a fost utilizată harta
digitală a utilizării terenurilor (Corine Land Cover, 2006) și cea a serviciilor
de navigație oferite de TeleAtlas la nivelul anului 2006. Integrarea datelor s-
a făcut prin suprapunerea caroiajului 1 x 1 km peste ariile metropolitane și
calculul pentru fiecare unitate a suprafeței medii a „parcelelor” de peisaj și a
deviației standard, pentru a surprinde nivelul de variație dimensională a
fragmentelor identificate;
- datele spațiale/hărțile ROWATER (Agenția Națională „Apele Române”)
privind ariile expuse inundațiilor.
Pe această bază au fost imaginați un număr de 28 de indicatori ‒ direcți,
referitori strict la infrastructură, și indirecți, care reflectă transformările social-
economice și de mediu legate de funcționarea acestei infrastructuri ‒, calculați fie
pentru orașe, fie pentru zonele metropolitane, fie pentru ambele. Indicatorii au fost
standardizați și normalizați prin aplicarea unor scoruri Z, după care au fost cumulați
pe fiecare domeniu, ținându-se cont de semnificația lor din perspectiva rezilienței,
respectiv a vulnerabilității. Valorile normalizate au fost analizate utilizându-se
programul XLStat ‒ pentru a surprinde corelațiile statistice dintre toți indicatorii
considerați ‒ și incluși într-o analiză pe componente principale.
Conceperea și validarea indexului rezilienței infrastructurii critice (fizice)
urbane (IRICU), adaptat la cerințele spațiului românesc, care integrează indicatorii
parțiali, reiterabili și care pot servi la monitorizarea și evaluarea continuă a stării și
dinamicii spațiului construit și a sistemelor fizice critice urbane, este ultimul
element important al prezentului demers. Integrarea s-a realizat însă după modelul
indexului capacității de reziliență (Foster, 2011), prin însumarea scorurilor obținute
pentru fiecare domeniu al rezilienței, fără a se face, în acest stadiu, o ponderare.
3.1. Indicatori ai capacității de reziliență a infrastructurii fizice urbane și

metropolitane
Este esențială urmărirea pe o perioadă cât mai lungă a evoluției unor

indicatori de calitate a serviciilor și a performanței economice a acestora. Pot fi
evidențiate cazuri de sisteme care presupun costuri foarte mari pentru unele
autorități locale (alimentarea cu apă, canalizarea) sau care au devenit nerentabile și
chiar falimentare (serviciile de asigurare centralizată a agentului termic). Aplicarea

indicatorilor depinde, în mare măsură, de contextul urban și provocările specifice
ale fiecărei zone metropolitane (același indicator poate reprezenta aspecte diferite
pentru două orașe diferite). Indicatorii propuși ai rezilienței infrastructurii critice
urbane au fost grupați pe cele cinci domenii ale rezilienței enunțate mai sus:
a. Robustețea și rezistența (ROBUST)

Cele două caracteristici de bază ale sistemelor reziliente au fost evaluate, în
acest caz, ca lipsă a vulnerabilității manifestate, respectiv printr-un procent mai
scăzut al pierderilor de apă (PAR) sau de agent termic (PET) în rețea, printr-un
număr relativ mai redus de disfuncționalități raportate în privința iluminatului
public, respectiv printr-un procent mai redus de locuințe sau de alte clădiri de
interes administrativ și social-economic, amplasate în perioada de referință în arii
expuse riscului de inundații (IEI). Dacă avem în vedere numărul de avarii produse
și pierderile înregistrate pe rețeaua de alimentare cu apă (PAR), exfiltrațiile
raportate au atins valori între 73% în 2009 la Botoșani, 68% în Piatra-Neamț, 56%
în Tulcea și 55% în Bacău. Dintre municipiile care au reușit să mărească
performanța și robustețea rețelelor, prin diminuarea pierderilor, se numără Giurgiu
(de la 57% la 26%) sau Iași (de la 68% la 28%), în timp ce, în alte cazuri, pierderile
au crescut ca pondere (Drobeta-Turnu Severin ‒ de la 14% la 48%, Târgoviște ‒ de
la 11% la 40%) sau Piatra-Neamț (de la 54% la 68%) (IPP, 2013). În același sens,
unele cifre raportate se înscriu în categoria anomalii (outliers) și pot fi exagerări sau
erori de apreciere ale autorităților locale (5% pierderi raportate la Târgu Jiu sau
Tulcea, 7% la Baia Mare). După aceste estimări, cele mai eficiente din punctul de
vedere al robusteței sistemului de alimentare cu apă sunt municipiile Baia Mare,
Focșani și Vaslui.
Chiar în condițiile retehnologizării unor centrale electro-termice orășenești,
pierderile de energie termică în sistem (PET) rămân ridicate și în creștere – 32%
fiind media municipiilor reședință de județ din Romania, cu valori extrem de mari la
Brașov (64%), Reșița (63%) sau Târgoviște (57%). Există și cazuri în care, prin
inovație și retehnologizare, aceste pierderi au fost diminuate: Zalău (de la 34% la
6%), Giurgiu (de la 33% la 26%), în timp ce două municipii declară că nu
înregistrează pierderi (Alba Iulia și Baia Mare). Numărul de sesizări ale
disfuncționalităților iluminatului public urban (DIP) indică o altă fațetă a robusteții
sistemului energetic specific și variază de la circa 3 000 în Ploiesti și Satu Mare, la
valori mai mici de 50 în Slobozia sau Târgu Mureș. Indicatorul aduce în prin plan,
ca fiind vulnerabile, și orașele Târgu Jiu și Focșani, iar ca reziliente, cu excepția
celor amintite, Sibiu și Craiova.
La scară metropolitană, expunerea intravilanelor la posibilitatea unor
inundații (IEI) oferă o situație la fel de contrastantă: suprafețe întinse inundabile,
dintre care o parte construite în apropierea cursului Dunării (Brăila, Călărași,

Giurgiu sau Galați) sau arii urbane și de influență urbană pe cursuri de apă
neregularizate (Satu Mare, Focșani, Buzău). La polul opus, cele mai puțin expuse
sunt ariile metropolitane cu suprafețe mai reduse și situate în arii în care pericolul
de inundații este limitat (Botoșani, Sibiu, Petroșani).
b. Redundanța, abundența de resurse („resourcefullness”) și diversitatea

(RESURS)
Abundența și diversitatea resurselor naturale, umane și financiare este
esențială pentru gestionarea situațiilor de criză care pot apărea în cadrul ariilor
metropolitane. Pentru dobândirea și menținerea rezilienței, disponibilitatea unor
cantități excedentare și a unor rezerve mari poate deveni extrem de utilă în anumite
momente, când perturbațiile produc pierderi și indisponibilizări ale unor elemente
importante ale sistemului urban și periurban. Indicatorii imaginați, care se
încadrează în acest domeniu, au în vedere: înlocuirea clădirilor rezidențiale, prin
demolarea celor vechi și construire de noi locuințe (IIL), capacitatea de rezerva
pentru producerea apei potabile (CPA) și cheltuielile publice în domeniul utilităților
de baza și al locuințelor (ICS) ca atribute ale rezilienței, dar și procentul de
intravilan din cadrul ariei metropolitane (IOR), ponderea cheltuielilor familiale
pentru achitarea utilităților curente din totalul veniturilor (CUG) sau gradul de
fragmentare a peisajului (FP_I) ca elemente ce pot vulnerabiliza teritoriul.
În numeroase orașe-reședință de județ, indicele de reînnoire al spațiilor
locative (IIL) – respectiv raportul dintre locuințele construite și cele demolate, în
special în ultimii 15 ani ‒ are valori ridicate, indicând o expansiune notabilă a
rezidențialului, dar și faptul că, în cazul manifestării unor fenomene de hazard
(seismic, de exemplu), există o mai mare probabilitate ca respectivele construcții să
reziste. Dintre aceste arii metropolitane se remarcă ariile de influență ale unor poli
secundari la nivel național precum Slobozia, Bistrița și Focșani, dar și cele ale unor
metropole regionale (Constanța sau Iași). Trebuie ținut însă cont și de faptul că anii
1990 au fost marcați de o diminuare a calității lucrărilor în acest domeniu, pe fondul
lipsei unor reglementări stricte. Aceasta diminuează nu doar confortul, ci și
rezistența clădirilor expuse astfel, în mai mare măsură, fenomenelor de risc –
seisme, inundații etc. Faptul este în strânsă legătură cu fenomenul de extindere
necontrolată a habitatului urban, uneori în arii cu totul nefavorabile locuirii, expuse
la hazarde și dispunând de o infrastructură de bază precară. De aceea, la nivelul
orașelor analizate și la nivel metropolitan, a fost introdus un indicator al gradului
de ocupare cu intravilan (IOR și IZM) – ceea ce înseamnă o diminuare a rezervelor
de spațiu util pentru extinderi viitoare sau pentru conservarea altor folosințe
(inclusiv protejarea unor arii naturale). Acest indicator demonstrează o relativă lipsă
a terenurilor disponibile în aria metropolitană a capitalei, dar și în arealul proxim al
unor orașe din spațiul extracarpatic ‒ Suceava, Ploiești sau Pitești, adăugându-se,
dacă avem în vedere doar ponderea intravilanului din orașe, Bacăul și Brăila. În aria
montană se observă, din contră, existența unor resurse semnificative de teren, în
special la Sibiu, Miercurea-Ciuc sau Reșita dintre ariile metropolitane, în timp ce
orașele-reședință situate relativ periferic (Tulcea, Alexandria) sau secundare ca
putere de atracție (Slobozia) au, de asemenea, rezerve importante de teren utilizabil.
Un indicator al redundanței sistemelor de alimentare cu apă a orașelor studiate
este capacitatea de rezervă pentru producerea apei potabile (CPA) și arată o
situație avantajată pentru orașe în care, fie resursele de apă disponibile sunt mari, fie
există capacități construite în trecut (mai ales în perioada comunistă) pentru utilizări
industriale, rămase astăzi nefuncționale (Sfântu Gheorghe, Târgu Mureș, Giurgiu
sau Călărași), în timp ce unitățile administrative care folosesc la maximum
capacitățile disponibile sau chiar au nevoie de capacități din exterior sunt capitala,
dar și Satu Mare, Slobozia sau Iași.
Dacă avem în vedere cheltuielile publice pentru servicii de alimentație
publică și locuințe din totalul cheltuielilor autorităților locale, se remarcă o situație
contrastantă între Slatina (31%), Giurgiu, Constanța și Deva (20-25%), pe de o
parte, și Bacău, Zalău și Craiova (sub 10%), pe de altă parte. La polul opus, un
indicator al lipsei de capacitate de reziliență socială la nivel metropolitan, ponderea
cheltuielilor pentru utilitățile curente pe gospodărie (CUG), este o măsură a
securității economice, reflectând gradul în care veniturile pot asigura și plata altor
cheltuieli sau economisirea, după achitarea facturilor. Indicatorul are valori mari în
arii de influență urbană predominant agricole: Călărași, Slobozia, Alexandria,
Giurgiu, dar și în Suceava. Faptul că o parte dintre proprietarii de locuințe urbane
nu au veniturile necesare pentru a face fața creșterii costurilor serviciilor și
întreținerii acestora, contribuie la degradarea generală a fondului de locuințe
(CCASP, 2015)
Nu în ultimul rând, infrastructura critică urbană contribuie la fragmentarea
peisajului, astfel diminuând capacitatea de reziliență a ecosistemelor naturale, fapt
care poate fi pus, de exemplu, în legătură cu scăderea alarmantă a efectivelor faunei
sălbatice la nivelul continentului european (EEA, 2011). De asemenea, zgomotul și
poluarea cauzată de trafic amenință bunăstarea oamenilor, diminuând calitățile
estetice și recreative ale peisajului. Valorile indicatorului final (gradul de
fragmentare a peisajului - FP_I) indică faptul că cele mai fragmentate cu elemente
de infrastructură sunt, în special, ariile de convergență sau de contact, precum
Constanţa (unde se suprapune și funcția portuară), Pitești, Târgu Jiu, Târgoviște,
Galați sau Oradea, în timp ce Drobeta-Turnu Severin, Zalău sau Miercurea-Ciuc se
caracterizează printr-o mai mare omogenitate a peisajului.
c. Caracterul incluziv și integrativ, coordonarea și responsivitatea (INTEGR)

Presupune, pe de o parte, indicatori care reflectă performanța guvernanței
urbane în ceea ce privește infrastructura critică urbană și, pe de altă parte, caracterul
incluziv, ne-discriminant social, al politicilor legate de locuințe și de utilitățile de
bază pentru categoriile considerate vulnerabile (reziliența socială).
Tariful la apa potabilă (TAP) este, în unele cazuri, diferențiat între
consumatorii casnici și cei industriali (avantajându-i pe cei din urmă cu până la
1 leu/mc). Costul cel mai mare se înregistrează la Buzău (5,07 lei la utilizatorii
casnici), Piatra-Neamț și Suceava, iar cele mai mici tarife sunt la Cluj-Napoca,
Slobozia și Târgu Jiu. Raportat la veniturile estimate ale populației, se mai
diferențiază, în afară de cele amintite, ca aflându-se într-o situație dezavantajată,
Târgoviște și Călărași, în timp ce Brașovul, Sibiul, Bacăul sau Bucureștii au un
raport bun între costurile acestui serviciu și veniturile medii ale populației.
În strânsă legătură cu indicatorul anterior, dar și cu eficiența generală a
instalațiilor de producere a energiei sau cu politicile locale în domeniu, costurile
serviciului de furnizare a agentului termic (TET) se individualizează prin valori
relativ ridicate în unele municipii, unde și veniturile generale sunt mai mici
(Alexandria ‒ 289,45 lei/Gcal, sau Giurgiu ‒ 255,04 lei/Gcal) sau doar ceva mai
ridicate față de medie (Sibiu – 255,39 lei/Gcal). La polul opus, cu un tarif redus, se
remarcă Alba Iulia, Constanța, București – toate cu venituri medii peste media
orașelor mari din România –, cu tarife între 125,58 și 144,31 lei/Gcal. Putem
interpreta diferența dintre tariful aplicat agenților economici și cel destinat
consumatorilor casnici ca o formă de subvenționare a economiei locale, relativ
insesizabilă în județe precum Arad, Oradea sau Mehedinți, dar care ajunge la valori
de 458,18 lei/Gcal la Botoșani și 427,44 lei/Gcal la Zalău.
La nivel metropolitan, accesul populației la rețele de încălzire în sistem
centralizat este, mai ales pentru spațiul periurban, un indicator al minimizării
disparităților sociale și al modernizării edilitare. Este motivul pentru care orașele cu
capacitate de polarizare și de difuzie a inovației au arii de influență în care populația
este racordată într-un procent mai mare (peste 80% pentru capitală, Cluj-Napoca,
Galați sau Timișoara), în timp ce reședințele cu un periurban puternic ruralizat și
nemodernizat nu depășesc 40% (Alexandria, Vaslui, Giurgiu, Călărași).
Accesul la utilitățile care ar trebui să fie ubicue (electricitatea) indică
diferențieri care denotă segregare și vulnerabilitate socială în cazul unor arii
metropolitane (Vaslui, Râmnicu Vâlcea, Alexandria sau Satu Mare), în timp ce
confortul minimal al locuințelor (ICML) arată faptul că prezența bucătăriei și a băii
în interiorul locuinței reprezintă, pentru zonele metropolitane, un semn de
omogenitate socială, vizibilă în Slobozia, Miercurea-Ciuc sau Târgu Mureș, însă nu
și în ariile încă puternic ruralizate din aria proximă a orașelor Giurgiu, Râmnicu
Vâlcea sau Tulcea.
Emigrația externă masivă, în special după 2001, a afectat gradul de utilizare a

infrastructurii de locuit, ceea a dus, uneori, la degradarea imobilelor rezidențiale, în
unele cazuri chiar fără să fie finalizate și date spre folosință. Pe de altă parte,
resursele financiare din exterior au fost utilizate adesea exclusiv pentru construirea
de locuințe, uneori supra-dimensionate și sub-locuite. Din contră, programele de
construire de locuințe pentru tineri constituie o modalitate de adaptare a
infrastructurii la noile cerințe ale sistemului social. Dacă avem în vedere numărul
de locuințe construite pentru populația tânără (ILT) (0-40 de ani) a municipiilor
reședință de județ, situația este contrastantă între orașe precum Piatra-Neamț,
Focșani, Bistrița, unde a fost impulsionata astfel menținerea forței de muncă tinere
și altele precum Brașov, Pitești sau Cluj-Napoca, unde autoritățile s-au bazat pe alte
strategii de impulsionare a atragerii tinerilor.
Accesibilizarea mijloacelor de transport public (PMA) pentru persoanele cu
handicap este o cerință a legislației actuale și o condiție pentru diminuarea
vulnerabilității generale a populației. Se remarcă o serie de orașe care au reușit
modernizarea întregului parc de autobuze publice (Buzău, Suceava, Giurgiu,
Bistrița sau Sibiu), dar și unele care au investit extrem de puțin în acest domeniu
(Călărași, Drobeta-Turnu Severin sau Arad).
d. Flexibilitatea și capacitatea de a învăța și de a inova (INOVA)

Orașele și, în special, cele care au capacitatea de a forma arii metropolitane
funcționale, sunt capabile să furnizeze și masa critică de instituții, agenți economici
și furnizori de cunoaștere, care să producă și să difuzeze inovația/inovarea.
În cadrul îmbunătățirii condițiilor de locuire, siguranța locuințelor și
eficientizarea energetică sunt aspecte esențiale ce privesc toate orașele mari din
România. Totuși, reabilitarea termică, de exemplu cea inițiată printr-un program
național în 2002, a fost realizată lent, cu eforturi financiare considerabile (inclusiv
din partea populației), dar s-a desfășurat extrem de neomogen (uneori chiar la scara
aceluiași imobil) și nu a diminuat alte vulnerabilități existente: privind căile de
acces, ariile de recreere și terenurile de joacă, sistemele de colectare a deșeurilor,
siguranța generală (Luca, 2009) și, nu în ultimul rând, deficiențele structurale (riscul
seismic). Orașele cu un procent mare de locuințe, care au intrat în programul
național de reabilitare termică raportat la necesarul anual de căldură pentru
încălzirea locuințelor (conform metodologiei de calcul al performanței energetice a
MDRAP), sunt Slatina, Bistrița și Piatra-Neamț. Acest indice al eficienței
energetice a locuințelor (IEE) are valorile cele mai reduse în cazul unor orașe
precum Buzău, Pitești sau Galați, care nu au utilizat aproape deloc această
oportunitate.
Calitatea și extinderea infrastructurii de transport – în special a celei rutiere în
spațiul metropolitan ‒ reprezintă un factor important de conectivitate și reziliență.
Acesta afectează accesibilitatea generală ducând la izolare relativă. Comunicațiile

deficitare în spațiul intra-metropolitan și, uneori, chiar în interiorul orașelor, reduc
intensitatea mobilității centripete-centrifuge și, implicit, capacitatea de polarizare a
orașului central. Trebuie, în egală măsură, avută în vedere dinamica ponderii
străzilor modernizate din lungimea totală a rețelelor rutiere urbane pentru perioada
postcomunistă. Totuși, dacă ținem cont de valoarea anuală a numărului de kilometri
de străzi modernizate, valorile pot fi înșelătoare din cauză că cifrele mari nu
reprezintă întotdeauna o măsură a performanței, ci adesea o dovadă a calității
deficitare a lucrărilor și a repetării lor la intervale scurte de timp. De asemenea,
procentul de străzi modernizate din total trebuie corelat cu extinderea intravilanului
– aglutinarea unor arii cvasi-rurale ducând uneori la scăderea bruscă a valorilor
indicatorului (Alba Iulia, Bistrița, Constanța, Zalău sau Târgoviște). Cele mai
dinamice din punctul de vedere al modernizării rețelei rutiere sunt municipiile Cluj-
Napoca, Arad și Ploiești.
În egală măsură, transportul public, de multe ori considerat nerentabil, s-a
diminuat până la cvasi-dispariție în unele orașe și arii metropolitane sau este
asigurat în continuare prin mijloace inadecvate, vechi, lipsite de un minimum de
confort și poluatoare, fapt care mărește dependența de autoturismele personale
(amplificându-se astfel poluarea) sau contribuie la scăderea mobilității. În 60%
dintre orașele reședință de județ, transporturile publice au fost delegate (privatizate)
fără ca aceasta să atragă neapărat după sine modernizarea mijloacelor și
îmbunătățirea serviciilor. Dintre localitățile cu un grad ridicat de înnoire a parcului
auto de transport public (IIT) pot fi menționate Iași, Piatra-Neamț sau Târgoviște,
cu diferențe de peste 75% între momentul 1990 și 2013.
Diversitatea surselor de energie și lipsa dependenței de variațiile rezervelor de
combustibil sau de prețul acestora este esențială pentru un sistem de electricitate
rezilient. În acest sens, energia regenerabilă reprezintă o alternativă ofertantă,
valorificată recent în spațiul românesc. La nivelul arilor metropolitane, instalațiile
de producere a energiei electrice din surse regenerabile ‒ care reprezintă astăzi o
inovație producătoare de beneficii, în special unor sisteme extralocale ‒ se pot
transforma, în viitor, într-un vector al dezvoltării durabile, prin asigurarea
modularității și autonomiei energetice. Dacă avem în vedere „explozia” acestor
investiții, în special după 2008, putem remarca valorificarea deosebită în estul
Românei (Bănica și Istrate, 2014), în special pe baza energiei vântului și a celei
solare. Indicele energiei regenerabile (IER) obținut raportează produsul dintre
capacitatea instalată și un coeficient de diversificare a tipurilor de energie
valorificată la populația ariei metropolitane. Valorile cele mai ridicate le
înregistrează aria de influență potențială a municipiului Tulcea – cu o populație mai
redusă și cu numeroase instalații eoliene în funcțiune – urmată de cele ale Reșiței și
Bacăului, dar și de cea a Constanței (cu cea mai mare capacitate instalată, dar și cu
o populație numeroasă). Pe de altă parte, investițiile în acest sector sunt cvasi-nule

în ariile metropolitane ale orașelor Târgu Mureș, Slatina, Mediaș sau Alexandria.
e. Gestionarea conectivității și a proximității (PROXIM)

Oraşele au un efect de polarizare și devin nuclee și relee de transmitere a
inovației, permiţând comunităţilor învecinate să se bucure de prosperitatea pe care o
generează. Acest tip de dezvoltare a rețelelor și serviciilor publice pornește de la
orașele centrale ‒ precum Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca, Constanţa sau Sibiu-,
care, în funcție de dimensiuni și forța lor economică, pot deveni relee de transmisie
și pot face posibilă extinderea unor sisteme de utilități funcționale în aria lor de
influență – de exemplu apă sau canalizare –, ceea ce e mai ușor și mai eficient
economic decât crearea unor noi sisteme (WB, MDRAP, MFE, 2013). Pe de altă
parte, ar trebui luată în considerare și oportunitatea unor subsisteme modulare cu
funcționare autonomă, care să permită menținerea lor activă, chiar dacă în alte părți
ale sistemelor respective au loc avarii sau acestea sunt afectate de diferite fenomene
cu caracter de hazard.
La nivelul ariilor metropolitane se diferențiază, cu ponderi de peste 90% ale
populației cu acces la rețele de apă potabilă (ARA), cei mai dinamici poli urbani de
dezvoltare din ultimii ani: Timișoara, Constanța, Cluj-Napoca, Brașov, Sibiu și, în
mod evident, capitala, în timp ce alte orașe, cu tendințe mai reduse de
metropolizare, par a nu reuși nici să fie relee de difuzie a modernizării în teritoriu:
Vaslui, Alexandria, Giurgiu sau Slobozia (sub 65% acces la sisteme centralizate de
apă). Complementar cu precedentul indicator, gradul de acoperire cu rețele de
canalizare (ASC) arată o extindere extrem de uniformă a spațiului metropolitan cu
colectoare de canalizare (raportată la lungimea căilor rutiere) în Bistrița, Giurgiu,
Oradea sau Sfântu Gheorghe, în timp ce Focșani, Botoșani, Deva sau Reșița au
rețele parțial disfuncționale, care acoperă insuficient intravilanul.
Extinderea iluminatului public (PIP), pe un număr cât mai mare dintre străzile
municipale și în aria periurbană, este, pe de altă parte, în măsură sa creeze vecinătăți
mai sigure, proximități reale din punct de vedere social, în timp ce lipsa acestui
serviciu creează discontinuități spațiale intra-urbane și intra-metropolitane. Media la
nivelul orașelor reședință de județ a crescut de la 92% la 95%, orașele deficitare din
acest punct de vedere fiind Alba Iulia (59%), Slatina (69%) sau Botoșani (76%), în
timp ce unele așezări urbane au ajuns, în ultimii ani, la o acoperire de 100%
(Drobeta-Turnu Severin, Oradea sau Târgoviște). Costul iluminatului public, pe de
altă parte, variază între 75 lei/an la Pitești (serviciu privatizat) și 8,38 lei/locuitor/an
la Târgu Mureș (serviciu gestionat de primărie).
Accesul la un tip de servicii precum transporturile aeriene (ASA) poate
reprezenta un atu important pentru polii urbani, inducând creșterea conexității și
accesibilității la nivel trans-regional și trans-național. O situație avantajată o au
orașele cu aeroporturi importante, cu un număr mare de curse și pasageri: în primul

rând București, apoi Cluj-Napoca, Timișoara și Iași. Pe de altă parte, orașele situate
la distanțe mari față de un aeroport important sunt uneori marcate de izolare și lipsă
de deschidere internațională (Miercurea-Ciuc, Sfântu Gheorghe, dar și Galați sau
Brăila).
În privința coerenței spațiului construit (formă, mărime și densitate), aceasta
este strâns legată de utilizarea eficientă a energiei și de performanța rețelelor
urbane. Este acceptat de mulți cercetători faptul că un oraș compact este și mai
rezilient/durabil (Jenks, 1996; de Roo și Miller, 2000; Schwarz, 2010; Bobylev et
al., 2013). În acest sens au fost calculați și aplicați, atât la nivel metropolitan, cât și
la nivelul orașului-reședință, doi indicatori de formă legați de gradul de
compactitate al corpului principal de intravilan (CILP), respectiv al tuturor
fragmentelor de intravilan (CI). Pentru ariile metropolitane se remarcă prin
compactitate – care încurajează interacțiunea, creează proximități durabile și
diminuează consumul de energie pentru transport și asigurare a utilităților – Galați,
Călărași, Brăila sau Tulcea, pentru toate fragmentele de intravilan, sau Brăila,
Sfântu Gheorghe, Alba Iulia și Slobozia pentru municipiile centrale, în timp ce
Pitești, Bacău, Piatra-Neamț sau Târgu Mureș, mai puternic periurbanizate, au un
grad mai mare de dispersie la nivelul reședinței, fapt sesizabil și în cazul
Bucureștilor.
Dacă avem în vedere și accesibilitatea localităților din aria metropolitană
teoretică (DmU) la un oraș de peste 50 000 de locuitori, pe rețeaua rutieră existentă,
situația cea mai dezavantajată o prezintă Miercurea-Ciuc a cărei arie de influență,
situată într-o zonă montană, este extrem de segregată și disipată, astfel încât, în
medie, distanța minimă este de 41,64 km. Cu valori mici ale accesibilității urbane
relative se regăsesc și Constanța, Târgu Jiu, dar și capitala – București – cu o arie
metropolitană foarte întinsă. Pe de altă parte, localitățile situate în arii de
convergență, chiar depresionare și intens urbanizate, se remarcă printr-o foarte bună
conectivitate (Deva-Hunedoara, Târgu Mureş, Bacău).
3.2. Indexul capacității de reziliență a infrastructurii fizice urbane

(IRICU). Diferențieri spațiale
Normalizarea indicatorilor a permis abordarea lor dintr-o perspectivă unitară

și compararea performanței/capacității de reziliență a diferitelor unități analizate la
nivel urban și metropolitan. Astfel, pot fi observate corelații semnificative, care
dovedesc anumite resorturi comune. De exemplu, un intravilan mai compact este, în
multe cazuri, și unul mai expus la riscul inundațiilor, în timp ce intravilanele
dispersate par a ține mai mult cont de necesitatea evitării acestui risc (corelații
semnificative de peste 0,550 coeficient de corelație între IEI și CI, respectiv CLIP
atât pentru orașe, cât și pentru zonele metropolitane). Entităţile metropolitane cu

acces la încălzire centralizată au adesea arii periurbane compacte, bine legate de
orașul central și sunt avantajate în ceea ce privește accesul la alte utilități precum
apa sau canalizarea (ZM_AIC și ZM_ARA coeficient de corelaţie de 0,888) și de
prezența unei populații cu venituri peste medie (-0,634 coeficient de corelație între
AIC și CUG). Tariful ridicat al unor utilități se explică prin existența unor pierderi
mari în rețea (coeficientul corelație între TET și PET este 0,551), în timp ce tariful
la apă potabilă crește, în unele cazuri, cu cât accesul la apă este mai redus, din cauza
cheltuielilor mai mari de întreținere a sistemelor de apă potabilă (coeficient de
corelație -0,521 între TAP și ARA). Se observă, de asemenea, o relație puternică
între orașe și zonele metropolitane în ceea ce privește densitatea spațiului construit
(IOR, IZM) și gradul de compactitate (CI, CLIP) al perimetrului urbanizat.
Gruparea indicatorilor conform celor cinci factori luați în considerare și
analiza pe componente principale au permis extragerea unor concluzii utile privind
relațiile dintre variabile și gradul în care ele exprimă (și explică) un indice general
al rezilienței infrastructurii critice urbane (IRICU).
Ies în evidență corelațiile semnificative dintre indicatorii proximității și cei ai
caracterului integrativ și integrator al guvernanței locale (0,411 ‒ coeficient de
corelație). Cei din urmă explică în cea mai mare măsură scorul final al IRICU
(0,590) și constituie aspectul esențial al performanței actuale în reziliența
infrastructurii urbane. Se observă, de asemenea o legătură relativ puternică între
nivelul de robustețe și resursele de care dispun unitățile analizate.
Tabelul 1. Matrice de corelație intre domeniile rezilienței și indexul final

ROBUST RESURS PROXIM INTEGR INOVA IRICU
ROBUST 1
RESURS 0,237 1
PROXIM -0,147 -0,140 1
INTEGR -0,057 0,057 0,411 1
INOVA -0,012 0,106 0,149 -0,017 1
IRICU 0,482 0,386 0,557 0,590 0,434 1
Totuși, analiza pe componente principale (PCA) indică faptul că reziliența

generală a infrastructurii este cvasi-colineară cu indicatorul integrat al inovației,
indicând faptul că, în final, capacitatea de a învăța și a moderniza infrastructura
fizică urbană și eficiența guvernanței, în acest domeniu, vor fi atribute esențiale, în
special pentru viitorul respectivelor orașe și arii metropolitane.
Figura 3. Distribuția, conform primilor doi factori, a indexului final și a componentelor

sale principale
Realizarea unui indice general, ca sumă a celorlalți cinci indicatori parțiali,

este o ocazie de ierarhizare a orașelor și a ariilor metropolitane aferente din punct de
vedere al performanței și al capacității generale de a gestiona o infrastructură de
bază rezilientă și de a se confrunta, în manieră durabilă, cu provocările din prezent.
Situația generală pare a fi extrem de mozaicată, capitala și polii regionali
beneficiind de accesibilitatea și resursele administrative, umane și materiale
necesare pentru a reduce vulnerabilitățile, mărind robustețea sistemului, inovând și
gestionând, în manieră durabilă, elementele construite (Cluj-Napoca, București,
Constanța).
Cu toate acestea, multe dintre metropolele regionale se confruntă cu dificultăți
legate de capacitatea relativ scăzută de înnoire/modernizare a sistemelor de
infrastructură, care se corelează cu o lipsă de robustețe a acestora (Brașov), cu
atingerea unor limite ale resurselor locale (Timișoara) sau cu dificultatea de a
asigura o coerență și minimă omogenitate de dezvoltare în interiorul ariilor
metropolitane (Iași). Din contra, unele arii metropolitane secundare în plan național
(Bistrița, Sibiu, Târgu Mureș, chiar Galați) utilizează mai eficient resursele
disponibile și sunt capabile de integrarea elementelor care țin de infrastructură în
cadrul unor politici mai coerente. Lipsa conexității și a accesibilității, la nivel
național și regional, este rareori o oportunitate (ca în cazul orașului Tulcea, datorită
potențialului natural valorificat, în special în domeniul energetic, prin investițiile în
turbine eoliene), în alte cazuri izolarea este însoțită de lipsa resurselor financiare și
de gestionarea deficitară a problemelor locale. Situațiile cele mai dezavantajate le
regăsim în cadrul ariilor metropolitane teoretice ale unor orașe, care au deficiențe
majore atât în ceea ce privește menținerea funcțională, cât și în limitarea pierderilor
sistemelor de utilități (Satu Mare, Suceava, Focșani), care au investit resurse mai
puține în retehnologizări, înnoiri și extinderi de rețele (Deva, Râmnicu Sărat), care
au o izolare relativ ridicată la nivel național și regional și o capacitate limitată de a
difuza inovația în plan local (Botoșani, Zalău) sau care nu au reușit să inducă un
caracter incluziv serviciilor esențiale urbane, astfel disparitățile sociale preexistente
adâncindu-se (Satu Mare, Râmnicu Vâlcea, Vaslui, Târgoviște).
Figura 4. Indexul capacității de reziliență a infrastructurii fizice urbane (IRICU) în

ariile urbane și metropolitane din România
4. CONCLUZII
Reziliența infrastructurii provine din robustețe, eficiență și conservarea

resurselor, din asigurarea unor capacități de rezervă (redundanța), din micșorarea
pierderilor și asigurarea securității elementelor esențiale, din minimizarea costurilor,
din diminuarea dependenței de rezervele exterioare și din diversitatea opțiunilor
sistemului, din capacitatea decidenților de a învăța și a-și adapta deciziile
contextului funcțional prezent. Este strict necesară gestionarea rentabilă economic,
incluzivă social și atentă la limitările mediului natural. O infrastructură de bază
rezilientă presupune reducerea vulnerabilităților, dar și a disparităților sociale-
economice pre-existente, pentru a permite creșterea standardului de viață, nu doar
simpla supraviețuire.
Studiul de față a încercat să surprindă co-evoluția dinamică a orașelor cu
funcție centrală la nivel național sau județean și a ariei lor polarizate prin prisma
conceptului de reziliență, aplicat în cazul locuințelor și a sistemelor de apă, energie
și transport urban și metropolitan. Cei 28 de indicatori avuți în vedere, grupați în
cinci domenii esențiale ale rezilienței, surprind atât procesul (performanța în
reziliență), cât și rezultatul și capacitatea generală prezentă a sistemelor
interconectate de infrastructură de a face față diferitelor provocări ale stresului
îndelungat (la o funcționare normală) și ale perturbațiilor majore (evenimentele
deosebite, care pot conduce la disfuncționalități sau daune). Nu este în toate cazurile
vorba de indicatori ai rezilienței infrastructurii urbane, uneori sunt formulați și
incluși indicatori ai rezilienței induse de infrastructura critică urbană societății,
economiei și dezvoltării urbane și metropolitane, fapt semnificativ în contextul
funcționării sistemice a orașelor.
Integrarea treptată a indicatorilor pentru obținerea unui index final (IRICU) a
permis evaluarea și ierarhizarea orașelor românești și a ariilor lor periurbane
(metropolitane), iar rezultatul ar putea fi aplicabil, în formă adaptată, și altor
orașe, cel puțin celor din Europa Centrală și Estică. Deși rezultatul final avantajează
marile metropole, cu resurse mai importante și capacitate superioară de a accesa
fonduri și a inova, există și cazuri de orașe importante, care nu reușesc să își
adapteze infrastructura de bază la noile cerințe social-economice, așa cum există și
poli secundari care par a răspunde mai eficient la oportunitățile prezentului.
Indicatorii care țin de aspectul integrator al guvernanței locale în domeniul analizat
și cei care sunt legați de buna gestionare a proximității și conectivității introverte și
extroverte explică, în cea mai mare măsură, un comportament rezilient pentru ariile
analizate.
Aspectele care limitează abordarea de față provin, pe de o parte din lipsa
anumitor date statistice, ca seturi de date cronologice, din calitatea uneori precară a
datelor, acoperirea insuficientă și gradul slab de comparabilitate. Faptul denotă o
anumită precaritate a procesului decizional, care nu se bazează pe evaluări

obiective, ci pe măsuri punctuale și rapide pentru rezolvare individuală a situațiilor
de criză. Pe de altă parte este vizibilă necesitatea rafinării rezultatelor și a
completării pachetului de indicatori, fapt pe care metodologia analitică și
transparentă aleasă îl permite.
BIBLIOGRAFIE
AHERN J., 2011 - From fail-safe to safe-to-fail: Sustainability and resilience in the new
urban world. Landscape and Urban Planning 100 (2011) 341–343.
ALLAN P., BRYANT M., 2011 – Resilience as a framework for urbanism and recovery,
Journal of Landscape Architecture 6(2), p. 43.
ALLEN W. B., LIU D., SINGER S., 1993 - Accessibility Measures of United-States
Metropolitan-Areas, Transportation Research Part B- Methodological 27 (6): 439–
49. doi:10.1016/0191-2615(93)90016-4.
ARMAȘ I., 2008 - Social vulnerability and seismic risk perception. Case study: the historic
center of the Bucharest Municipality/Romania, Nat Hazards (2008) 47:397–410.
ATANASIU G.M., LEON F., 2006 - Evaluating the vulnerability of existing infrastructure
exposed to dynamic/ seismic loading, Computational technologies. 2006. V. 11.
Special issue. P. 68-76.
BĂNICĂ AL., ISTRATE M., 2014 - Renewable Energy Emergence– Opportunities for a
Resilient Workforce in Romania, Scientific Annals of “ Alexandru Ioan Cuza”
University of Iaşi, Volume LXI, no. 1/2014, Geography series 2014, (online version)
2284-6379 e-ISSN.
BĂNICĂ AL., MUNTELE I., 2013 - Romanian Functional Urban Areas, On-line Proceedings
of the Resilient Cities 2013 Congress: Article 2.
BERCHE B., VON FERBER C., HOLOVATCH T., HOLOVATCH Y., 2009 - Resilience of
public transport networks against attacks. European Physical Journal B, 71(1), 125-
137.
BOBYLEV N., HUNT D.V.L., JEFFERSON I., ROGERS C.D.F., 2013 - Sustainable
Infrastructure for Resilient Urban Environments. In: Advances in Underground
Space Development –Zhou, Cai& Sterling (eds), Copyright 2013 by The Society for
Rock Mechanics & Engineering Geology (Singapore),Research Publishing.
BREE, L. VAN, 2012 - Roadmap for a climate resilient Romania, Presentation for Romanian
Ministries and World Bank, June 25-27, 2012, București.
CHANG, S.E., 2009. Infrastructure Resilience to Disasters. În 2009 Frontiers of Engineering
Symposium. pp. 1–4.
CHAPMAN L., ANTUNES AZEVEDO J., PRIETO-LOPEZ T., 2013 - Urban heat & critical
infrastructure networks: A viewpoint, Urban Climate 3 (2013) 7–12.
COLLIER M. J., NEDOVIC´- BUDIC Z., AERTS J., CONNOP S., FOLEY D., FOLEY K.,
NEWPORT D., MCQUAID S., SLAEV A., VERBUR P., 2013 - Transitioning to
resilience and sustainability in urban communities, Cities 32 (2013) S21–S28.
CRĂCIUN C., BOSTENARU D., 2014 - Planning and Designing Sustainable and Resilient
Landscapes, Springer.
DE ROO, G., MILLER, D., 2000 – Introduction – Compact Cities and Sustainable
Development, in Compact Cities and Sustainable Urban Development – A critical
assessment of Policies and Plans from International Perspective, de Roo G. and
Miller, D (eds.), Ashgate, Aldershot 1 – 13.
DRAGAN M., 2011 – Reziliența sistemului regional Munții Apuseni, Teză de doctorat,
Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Geografie, coord. Pompei
Cocean.
FOSTER K. A., 2011 - Resilience Capacity Index, Data, maps and findings from original
quantitative research on the resilience capacity of 361 U.S. metropolitan regions,
online at http://brr.berkeley.edu/rci.
FRANCIS R., BEKERA B., 2014 - A metric and frameworks for resilience analysis of
engineered and infrastructure systems, Reliability Engineering and System Safety
121 (2014) 90–103.
GHEORGHE A.V., VAMANU D.V., 2004. Complexity induced vulnerability. International
Journal of Critical Infrastructures 1, 76–84.
GOPALAKRISHNAN K., PEETA S., 2010 – Sustainable and Resilient Critical Infrastructure
Systems. Simulation, Modeling, and Inteligent Engineering, Springer.
GUTHRIE P., KONARIS T., 2012 – Infrastructure resilience, Reposr produced for the
Government Office of Science, Foresight project ‘Reducing Risks of Future
Disasters: Priorities for Decision Makers’, UK.
HARLEY M., HORROCKS L., HODGSON N., VAN MINNEN J., 2008 - Climate change
vulnerability and adaptation indicators. ETC/ACC Technical Paper.
HELLSTROM T., 2007 – Critical infrastructure and systemic vulnerability: towards a
planning framework, Safety Science 45 (2007) 415-430.
HOLLING C.S., 1973 - Resilience and stability of ecological systems. Annu Rev Ecol Syst,
1973; 4:1–23.
IORGA E., ERCUȘ L., 2011 - Serviciile publice municipale - bilanţ la 3 ani de mandat,
Institutul pentru Politici Publice, București.
ISTRATE D.-I., ALUPULUI C., 2012 - Metropolisation and the metropolitan space: the
practice of horizontal partnerships at local level, CES Working Papers, 532: 540.
JENKS M., BURTON E., WILLIAMS K., 1996 - The compact city: Ustainable urban form. E
and FN Spon, London, UK.
JHA, A., MINER, T, STANTON-GEDDES, 2013 – Building Urban Resilience. Principles,
Tools, and Practices, The World Bank, Directions in Development, Environment and
Sustainable Development.
JINGNAN H., LU X. X., SELLERS J. M., 2007 - A Global Comparative Analysis of Urban
Form: Applying Spatial Metrics and Remote Sensing, Landscape and Urban
Planning 82 (4): 184–97.
KLEIN R.J.T., 2011 - Adaptation to climate change: more than technology. In Climate:
Global Change and Local Adaptation, edited by I. Linkov and T.S. Bridges, pp. 159–
170. Berlin: Springer-Verlag Berlin.
K RONENBERG, T., KUCKSHINRICHS, W., 2011 – Demography and Infrastructure. National

and Regional Aspects of Demographic Change, Springer
LUCA O., 2009 - Urban Regeneration Process in Romania, Theoretical and Empirical
Researches in Urban Management, no. 1(10)/2009
MĂRMUREANU GH., WENZEL F., IONESCU C., MĂRMUREANU A., 2002 - The
Vulnerability and Resilience of large Urban Systems (Megacities) to Strong Vrancea
Earthquakes, în Capitolul 7:Earthquake Risk Assessment din volumul “Earthquake
Loss Estimation and Risk Reduction“ (2002) Editori:.D.Lungu, F.Wenzel,P.
Mouroux, I.Tojo, ISBN:973-85112-9-1, Independent Film, p. 391-405.
OMER, M; MOSTASHARI, A., LINDEMANN, U., 2014 – Resilience Analysis of Soft
infrastructure Systems, Procedia Computer Science 28 (2014) 873 – 882.
OUYANG M., DUENAS-OSORIO L., MIN X., 2012 - A three-stage resilience analysis
framework for urban infrastructure systems, Structural Safety 36–37 (2012) 23–31.
PALUTIKOF J, BOULTER S., BARNETT J., RISSIK D., 2015 – Applied Studies in Climate
Adaptation, Wiley Blackwell.
RAMASWAMI A., WEIBLE C., MAIN D., HEIKKILA T., SIDDIKI S., DUVALL A., PATTISON
A., BERNARD, M., 2012 – A Social-Ecological-Infrastructural Systems Framework
for Inter linary Study of Sustainable City Systems, Journal of Industrial Ecology.
RINALDI S.M., PEERENBOOM J.P., KELLY T.K., 2001 - Identifying, understanding, and
analyzing critical infrastructure interdependencies. IEEE Control Systems Magazine
2001; 21(6): 11–25.
ROCHAS C., KUZNECOVA T., ROMAGNOLI F., 2014 – The concept of system resilience
within the infrastructure dimension: application to a Latvian case, Journal of Cleaner
Production (2014) 1-11.
RUFAT S., 2009, Bucarest entre inertie et résilience, în Vallat C., Le Blanc A., Pérennité
urbaine 1 – Traces, Paris, L’Harmattan, 92-101.
RUFAT S., 2012, Existe-t-il une « mauvaise » résilience ?, in Djament-Tran G. et Reghezza
M. (dir), La résilience urbaine. Les villes face aux catastrophes, Paris, Editions Le
Manuscrit, p.195-241.
MILMAN A., SHORT A., 2008 ‒ Incorporating Resilience into Sustainability Indicators: An
Example for the Urban Water Sector, Global Environmental Change, 18(4): 758-767.
MOLYNEAUX L., WAGNER L., FROOME C., FOSTER J., 2012 ‒ Resilience and electricity
systems. A comparative analysis, Energy Policy, 47(0), pp. 188-201.
MURRAY A., GRUBESIC T., 2007 – Overview of Reliability and Vulnerability in Critical
Infrastructure, dans Murray A, Grubesic T (ed.) – Critical Infrastructure Reliability
and Vulnerability, Springer.
NING, X., LIU, Y, CHEN, J., DONG, X, LI, W, LIANG, B., 2013 – Sustainability of urban
drainage management: a perspective on infrastructure resilience and thresholds,
Front. Environ. Sci, Eng, 2013, 7(5), 658-668.
SCHWARZ N., 2010 ‒ Urban Form revisited—Selecting Indicators for Characterising
European Cities, Landscape and Urban Planning 96 (1): 29–47.
TYLER, S, MOENCH, M., 2012 – A framework for climate resilience, Climate and
Development, 4:4, 311-326.
YOHA, G., 2010 – Risk assessment and risk management for infrastructure planning and
investment, in the Bridge, 40 (3), 14-21.
*** CCASP, 2015 -Centrul de Cercetare în Administraţie şi Servicii Publice ‒ Rapoarte,
www.ccasp.ase.ro.
*** CSIRO, Arizona State University, and Stockholm University, 2007 ‒ Urban resilience
research prospectus: A resilience alliance initiative for transitioning urban systems
towards sustainable futures. CSIRO, Canberra.
*** EUROPEAN ENVIRONMENTAL AGENCY (EEA), 2011 ‒ Landscape fragmentation in
Europe, Joint EEA-FOEN report, EEA Report, no. 2/2011, Copenhagen.
*** INSTITUTUL PENTRU POLITICI PUBLICE www.ipp.ro Acesat: 16.04.2015
*** INSTITUTUL PENTRU POLITICI PUBLICE (IPP), 2013 ‒ Serviciile publice municipale –
bilanț la un an de nou mandat și provocări în contextul regionalizării, București.
*** INSTITUTUL PENTRU POLITICI PUBLICE (IPP), 2011 ‒ Serviciile publice municipale ‒
bilanţ la 3 ani de mandat, Bucuresti.
*** NATIONAL INFRASTRUCTURE ADVISORY COUNCIL (NIAC), 2010 ‒ A framework for
establishing critical infrastructure resilience goals, Final report and recommendations
by the Council, October 19, 2010.
*** OVE ARUP & PARTNERS INTERNATIONAL LIMITED, 2014 ‒ City Resilience Index.
Research Report Vol. 1. Desk study, April 2014.
*** RECONCILING ADAPTATION, MITIGATION AND SUSTAINABLE DEVELOPMENT FOR
CITIES (RAMSES), (2013), Project funded from the European Community’s Seventh
Framework Programme under Grant Agreement No. 308497, D2.1b: Synthesis review
on resilient infrastructure indicators.
*** RESILIENCE ALLIANCE, 2007 – Urban resilience. Research Prospectus, CSIRO,
Australia – Arizona State University, USA – Stockholm University, Sweden.
*** SCIENTIFIC COMMITTEE ON PROBLEMS OF THE ENVIRONMENT (SCOPE), 1997 ‒
Sustainability Indicators: Report of the Project on Indicators for Sustainable
Development B. Moldan & S. Billharz eds., 1997, Wiley, UK.
*** SIEMENS AG, 2013 ‒ A Toolkit for Resilient Cities, Raport Infrastructure, Technology
and Urban Planning, Siemens 2013 www.siemens.com/urban-resilience.
*** THE ROCKEFELLER FOUNDATION, ARUP, 2014 – City Resilience Framework, April
2014.
*** THE WORLD BANK (WB), MINISTERUL DEZVOLTĂRII REGIONALE ȘI
ADMINISTRAȚIEI PUBLICE (MDRAP), MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE
(MFE), 2013 - Orașe competitive. Remodelarea geografiei economice a României,
Romania Regional Development Program.
*** US GOVERNMENT’S PRINTING OFFICE, 2003 ‒ US National Strategy for the Physical
Protection of Critical Infrastructures and Key Assets, Washington DC.
CORIDOARE VERZI PENTRU REZILIENȚĂ URBANĂ ȘI DURABILITATE 215
CAPITOLUL 9
CORIDOARE VERZI: PENTRU REZILIENȚĂ URBANĂ ȘI

DURABILITATE ÎN ZONA METROPOLITANĂ IAȘI
Mesalina-Dumitriţa PICIORUŞ (BOGHINCIUC)
1. INTRODUCERE
Aglomerările urbane, prin concentrarea oamenilor şi a activităţilor, reprezintă

o resursă importantă (prin ele însele), dar şi o ameninţare pentru integritatea
mediului. Ele sunt nuclee de creştere economică, de locuri de muncă și
competitivitate, fiind și o sursă majoră de noi tehnologii şi bunăstare. Orașele se
confruntă însă cu probleme importante: dezvoltare urbană haotică, segregare
economică şi socială, degradarea calităţii factorilor de mediu (consumul de resurse
naturale, producerea de deşeuri, poluarea apei, aerului şi solului). Mai mult, în
termeni de interacţiuni spaţiale, oraşele au o arie de influenţă mult mai extinsă decât
cea reprezentată de spațiul periurban proximal (Comisia Europeană, 1996).
În anul 2007, demografii estimează pentru prima oară că populația Globului a
devenit predominant urbană. Diferite prognoze, incluzând cele ale Organizației
Națiunilor Unite, anticipează continuarea tendinței pe tot parcursul acestui secol, cu
o populație urbană ajungând la 70% până în anul 2050. Într-o realitate din ce în ce
mai urbană, devine evident că în secolul al XXI-lea provocarea pentru dezvoltare
durabilă revine orașelor (Ahern, 2011).
Spațiile verzi urbane și, în general, terenurile libere, neconstruite, cu rol
ecologic, recreativ, estetic, sanitar, cultural, social sau de control al expansiunii
urbane, constituie o componentă-cheie a rezilienței urbane și a durabilității orașelor.
Totuși, o problemă importantă a vieții urbane o reprezintă lipsa zonelor verzi
în multe din regiunile intens urbanizate. Expansiunea urbană necontrolată și
densitățile mari au condus, în multe cazuri, la o separare, din ce în ce mai evidentă,
a locuințelor de zonele de recreere și reducerea suprafeței parcurilor și a zonelor de
joacă. În cele din urmă, deteriorarea peisajelor și a ariilor naturale din jurul orașelor,
odată cu avansarea periferiilor cu densități urbane scăzute către zonele rurale
înconjurătoare, este asociată cu diverse impacturi adverse asupra vieții sociale,
activității fizice și mentale a oamenilor (EEA, 2009), asupra calității factorilor de
mediu și a activităților umane.
Dezvoltarea necontrolată a orașelor este însoțită de creșterea consumului de

energie și a suprafețelor de teren neconstruit, necesitând, concomitent, dezvoltarea
infrastructurii de transport. Această situație determină creșterea emisiilor de gaze cu
efect de seră și deteriorează mediul natural (EEA, 2006), în special prin
fragmentarea peisajului. Printre consecințe se numără schimbările climatice,
creșterea gradului de poluare a aerului și a nivelului de zgomot. Se reduce, în
același timp, dimensiunea și viabilitatea populațiilor de faună sălbatică prin
diminuarea suprafeței habitatelor și facilitarea răspândirii speciilor invazive și este
afectată calitatea estetică și recreativă a peisajului (Jaeger et al., 2008).
În acest context, interesul pentru găsirea de soluții, care să răspundă acestor
provocări și pentru analize, care să demonstreze eficiența lor, este în creștere. Acest
studiu expune posibilităţile conceptului de coridor verde pentru proiectarea și
amenajarea de spații verzi conectate în cadrul unor rețele verzi, care să conducă la
rezilienţă urbană și dezvoltare durabilă, și propune operaţionalizarea conceptului în
context românesc. Baza teoretică și aplicativă pentru coridoare verzi fiind în curs de
dezvoltare, studii aplicate unor realităţi cât mai numeroase şi diverse contribuie la
validarea principiilor teoretice specifice. Un sistem de coridoare verzi pentru
dezvoltare durabilă în Zona Metropolitană Iași (ZMI) reprezintă un nou studiu de
caz pentru literatura de specialitate, studiu care vizează o metropolă est-europeană
cu un model de mobilitate desuet, spații verzi insuficiente și distribuite neuniform,
spații publice puțin atractive, obiective culturale și naturale valorificate
necorespunzător.
1.1. Reziliență și dezvoltare durabilă
Primele idei despre durabilitate în urbanism și amenajarea teritoriului au tins

spre o concepție statică, durabilitatea fiind considerată condiție permanentă, o formă
urbană stabilă care, odată atinsă, poate persista peste generații. Această concepție
este asociată cu perspectiva deterministă asupra lumii și ideea de echilibru specifice
perioadei moderne a secolului al XX-lea. Din perspectiva non-echilibrului,
paradigmă alternativă conturată în ultima jumătate a secolului a secolului al XX-lea
(ce coincide mai mult sau mai puţin cu apariţia ideii de durabilitate), sistemele
naturale şi cele culturale sunt în mod inevitabil variabile, nesigure şi predispuse la
schimbări neaşteptate, prin urmare un peisaj, un teritoriu de condiție statică, nu
poate fi durabil într-un context de perturbare și schimbare impredictibilă. Teoria
rezilienței oferă o nouă perspectivă sau o posibilă nouă soluție acestui paradox al
durabilității (Ahern, 2013). Reziliența este definită drept capacitatea unui sistem de
a răspunde schimbării sau perturbării fără a-și schimba starea de bază (Walker și
Salt, 2006).
În lucrarea „From fail-safe to safe-to-fail: sustainability and resilience”,

Ahern (2011) propune cinci caracteristici ale unui sistem urban rezilient:
 Multifunţionalitate
În oraşele viitorului, din ce în ce mai compacte, specialiştii în planificare şi
proiectare vor fi provocaţi să identifice noi modalități de a asigura servicii
ecosistemice durabile într-un spaţiu limitat. Multifuncţionalitatea se poate obţine
prin combinarea funcţiilor, suprapunerea sau decalarea în timp. Inerent, se ajunge la
eficiență economică şi spaţială, şi se beneficiază de susţinerea actorilor sociali și ai
celor afiliați multiplelor funcţii îndeplinite. Multifuncţionalitatea asigură
diversitatea de răspuns pentru funcţiile asigurate.
 Redundanţă şi modularitate
Redundanţa şi modularitatea se obţin atunci când elemente sau componente
multiple asigură funcţii identice, similare sau de rezervă (back-up). Redundanţa şi
modularitatea dispersează riscul în timp, spaţiu şi în cadrul mai multe sisteme. Un
serviciu sau o funcţie urbană majoră furnizată de o entitate sau o infrastructură
centralizată este mai vulnerabilă la dezechilibru. Când aceeaşi funcţie este asigurată
de un sistem modular sau descentralizat, aceasta este mai rezistentă la perturbaţii.
Redundanţa şi modularitatea sunt strategii de evitare a centralizării şi de pregătire și
planificare în avans pentru momentul în care în sistem se va produce un
dezechilibru.
 Diversitatea biologică şi socială

Biodiversitatea, împreună cu diversitatea socială, fizică şi economică
reprezintă strategii importante şi eficiente pentru a întări rezilienţa urbană.
Diversitatea de răspuns în sistemele biologice se referă la diversitatea speciilor în
cadrul grupurilor funcţionale care au răspunsuri diferite la perturbări şi stres (ex.
temperatură, poluare, boli). Astfel, cu un număr mai mare de specii îndeplinind
funcţii similare, serviciile ecosistemice furnizate de oricare grup funcţional – de ex.
descompunătorii – au şanse mai mari să fie asigurate într-o gamă mai largă de
condiţii, iar sistemul va avea o mai bună capacitate de a se recupera în urma unui
dezechilibru.
În același mod, orașele cu un nivel mai ridicat de diversitate economică și
socială pot răspunde într-un mod mai complex și mai adecvat în vederea adaptării la
schimbări și perturbații socio-economice. De exemplu, un oraș dezvoltat din punct
de vedere social-economic poate asigura servicii sociale și programe culturale care
să-l mențină vibrant din punct de vedere economic, echitabil și atractiv pentru
oamenii care locuiesc și lucrează acolo, în ciuda turbulențelor economice și sociale.
În schimb, comunitățile mai puțin diverse social fac, de cele mai multe ori, eforturi
pentru a se echilibra în urma perturbațiilor și dau dovadă de lipsă de reziliență

orientându-se spre alte condiții, deseori mai precare ca cele anterioare.
 Reţele multiscalare şi conectivitate

Reţelele sunt sisteme ce asigură funcţii prin intermediul conectivităţii. Când
un peisaj urban este înţeles ca un sistem care îndeplineşte funcţii, conectivitatea este
cel mai adesea parametrul critic – şi lipsa conectivităţii este frecvent cea mai
importantă cauză a disfuncţionalităţilor sau a încetării anumitor funcţii.
Conectivitatea multiscalară este importantă în planificarea funcţiilor care se vor
desfăşura la scări multiple: de exemplu, trasee pietonale, ce se conectează cu trasee
de autobuz. În mediul urban, conectivitatea sistemelor construite este, în general,
ridicată, pe când cea a sistemelor naturale este, de obicei, foarte redusă, acestea
fiind adesea fragmentate – elemente de peisaj urban separate și izolate, cu impacturi
semnificative asupra anumitor procese ecologice bazate pe conectivitate (ex.
dispersia și deplasarea speciilor). Fără îndoială, conectivitatea generează, în primul
rând, o formă urbană durabilă ‒ construită în jurul unor rețele verzi și albastre care
susțin biodiversitatea, procesele hidrologice, transportul nemotorizat, moderarea
climatului, identitatea comunitară și îmbunătățiri estetice.
 Planificare și proiectare adaptativă

Planificarea și proiectarea adaptativă consideră „problema” luării deciziilor
având cunoștințe insuficiente despre schimbare și perturbări incerte, ca oportunitate
de „învățare prin practică” (learn-by-doing). Din perspectiva unui model adaptativ,
planurile și proiectele urbanistice pot fi înțelese ca ipoteze despre cum va influența
o politică sau un proiect un anumit proces sau o funcție a peisajului, iar politicile și
proiectele de planificare implementate devin „experimente” prin care experți,
profesioniști și factori de decizie pot acumula noi cunoștințe prin monitorizare și
analiză.
1.2. Coridoare verzi – pentru reziliență urbană și orașe durabile
Coridoarele verzi, concept pentru dezvoltare durabilă ce câştigă popularitate

şi este uzitat cu regularitate în limbajul curent şi în politica de planificare din S.U.A.
şi la nivel internaţional, îndeplinește toate cele cinci criterii de mai sus în demersul
de planificare pentru orașe capabile să se recupereze rapid în urma dezechilibrelor.
Coridoarele verzi („greenways”), un concept nou cu multe semnificații,
reprezintă o reţea de spaţii liniare concepută, planificată şi gestionată pentru
scopuri multiple, incluzând conservarea biodiversităţii, recreere, valoare culturală,
estetică sau orice alt scop compatibil cu utilizarea durabilă a teritoriului (Ahern,
1995) (Figura 1).
Figura 1. Sistem de coridoare verzi – configuraţie spaţială (Sursa: Turner, 2004)
Aplicabilitatea coridoarelor verzi rezidă în spectrul larg de posibilităţi de a

echilibra raportul dintre dezvoltarea socio-economică şi capacitatea de suport a
sistemelor biotice şi abiotice.
La originea conceptului, cea mai mare parte a literaturii despre coridoare verzi
consideră a fi noţiunile de centură verde (greenbelt) şi aleile-parc („parkway”), ce
au conectat pentru prima dată spaţii deschise (zone neconstruite) începând cu
secolul al XIX-lea în SUA, respectiv Marea Britanie. Primele menţionări ale
termenului de coridoare verzi (greenways) ‒ coridoare lineare în interiorul țesutului
urban, având în primul rând scop recreativ ‒ apar în perioada 1960-1985. Pe
parcursul evoluției sale până în astăzi, conceptul de coridor verde devine din ce în
ce mai complex şi are un spectru din ce în ce mai larg de obiective (Searns, citat de
Vasconcelos, 2006, p. 88). Această evoluţie îşi are originile în necesitatea de a face
faţă efectelor din ce în ce mai complexe şi mai extinse ale actualelor modele de
dezvoltare şi creşterea gradului de conştientizare a necesităţii protejării capitalului
natural.
Apelând la unele repere formulate în literatura de specialitate (Little, 1990;
Ahern, 1995; De Vasconcelos, 2006), redăm mai jos ideile-cheie prezente în
diferitele definiţii ale coridoarelor verzi, prin raportarea la cele cinci caracteristici
ale orașelor reziliente.
Coridoarele verzi sunt multifuncţionale, bazate pe o compatibilitate spaţială şi
funcţională asumată sau negociată cu anumite utilizări ale terenului. Prin urmare,
planificarea coridoarelor verzi poate avea obiective multiple: ecologice, economice
(turism, recreere), sociale, culturale şi estetice. Datorită acestei caracteristici, este

deosebit de important în procesul de planificare a coridoarelor verzi să se
stabilească obiectivele viitorului proiect. Din moment ce nu toate obiectivele pot fi
optimizate, sunt necesare schimburi şi compromisuri, care să reflecte percepţiile şi
valorile culturale, sociale şi de mediu. Odată implementate ca soluţii cu obiective
multiple, coridoarele verzi acumulează un potențial sporit de rezistenţă în timp.
Coridoarele verzi sunt compuse, prin definiţie, din vegetaţie (dar și din
anumite elemente faunistice) și susțin biodiversitatea. În cele mai multe cazuri ele
sunt instituite pentru conservarea ariilor naturale. Coridoarele verzi vor fi incluse în
strategiile care contribuie la susţinerea proceselor naturale vitale. În zonele
urbanizate această idee este cu atât mai importantă, din moment ce orașul reprezintă
un mediu mult mai artificializat decât împrejurimile lor. Mai mult, în mediul urban,
coridorul verde este un loc unde natura şi oamenii se întâlnesc. Situate de multe ori
în proximitatea locurilor de muncă şi a locuinţelor, joacă un rol important în vieţile
oamenilor şi influenţează societatea ca întreg: suplimentează facilitățile pentru
recreare și sport, pot fi un instrument educațional (prin intermediul panourilor
informative, contact direct cu natura și obiective culturale etc.), facilitează echitatea
socială și, prin urmare, coeziunea socială (fiind zone cu acces liber, neîngrădit,
deschise tuturor și care oferă o multitudine de servicii comunității, ajută la
minimizarea disparităților, a excluziunii sociale și evită polarizarea), contribuie la
îmbunătățirea stării de sănătate prin contactul cu natura, pot fi un mijloc de
revitalizare urbană etc.
Conexiunea este o caracteristică cheie ce defineşte coridorul verde şi îl
integrează în contextul mai larg al peisajului, deseori la diferite scări spaţiale. Ca
sisteme integrate, coridoarele verzi asigură conexiunea între elementele peisajului
pentru a forma un sistem conectat, în mod obişnuit configurat de caracteristicile
naturale şi antropice ale terenului. Prin urmare, coridoarele verzi favorizează
anumite tipuri de circulaţie, în timp ce parcul public tradiţional este, în esenţă, un
concept static (Turner, 1998). Datorită configuraţiei spaţiale, coridoarele verzi oferă
avantaje distincte în termeni de circulaţie şi transport, de la materiale, specii,
nutrienţi, seminţe, apă, până la oameni. Coridoarele verzi reprezintă rute pentru
circulaţie şi transport.
Configuraţia spaţială a coridoarelor verzi este liniară. Astfel, ele valorifică
particularitățile şi oportunităţile inerente sistemelor de spaţii libere liniare existente,
atât naturale cât şi antropice, având deci la bază o abordare adaptativă în procesul
de planificare. Coridoarele verzi constituie nucleul unei strategii spaţiale distincte,
bazată pe caracteristicile şi avantajele particulare ale sistemelor liniare integrate. Ca
urmare ele sunt parte integrantă a procesului, mai larg, de planificare teritorială.
2.1. Zona de studiu
Zona Metropolitană Iaşi (ZMI), în componenţa căreia intră al doilea oraş ca

mărime al ţării5, se caracterizează printr-o serie de aspecte nedurabile. Creşterea
numărului de autoturisme, favorizată de mentalităţi – mașina fiind considerată,
adesea, un simbol al statutului social ‒ şi de trecerea la o dezvoltare spaţială
policentrică, conduce la depăşiri ale concentraţiilor maxime admise ale diferiţilor
poluanţi în aer şi la ambuteiaje; expansiunea intravilanului în detrimentul spaţiilor
deschise, spaţii verzi insuficiente și, pe alocuri, degradate, impact negativ al
populaţiei asupra ariilor naturale protejate, calitatea scăzută a apelor de suprafață
etc. sunt câteva dintre disfuncţionalităţi. În acest context, se pot obţine o multitudine
de rezultate pozitive prin măsuri practice orientate în direcţia potrivită, care,
însumate, să reducă nedurabilitatea urbană sau chiar să contribuie la durabilitate
(Comisia Europeană, 1996). Amenajarea unei rețele de coridoare verzi reprezintă
una dintre aceste măsuri.
Figura 2. ZMI ‒ localizare politico-administrativă
5
Populaţia după domiciliu la 1 ianuarie 2015 - baza de date TEMPO, Institutul Național de Statistică.
Din punct de vedere politico-administrativ, ZMI se află în partea de nord – est

a României, în Regiunea de Dezvoltare 1 Nord-Est, în partea central-estică a
judeţului Iaşi (Figura 2). Din punct de vedere fizico-geografic, ZMI se situează în
Podişul Moldovei, la contactul dintre Câmpia Colinară a Jijiei și Podișul Central
Moldovenesc. Populația ZMI reprezentă circa 50% din cea totală a judeţului Iaşi
(772 348 locuitori în anul 2011).
Concentrarea a 50% din populaţia judeţului pe doar 14,5% din teritoriul
acestuia are drept consecinţă o valoare ridicată a densităţii populaţiei în ZMI.
Schimburile de populație dintre oraș și zonele rurale învecinate, pe fondul mutațiilor
economico-sociale, au drept rezultat fenomenul de periurbanizare.
2.2. Materialele studiate și datele utilizate în cercetare
Fondul cartografic utilizat la scară intraurbană este cel furnizat de Primăria

municipiului Iași, valabil pentru anul 2007. La nivel supralocal s-au folosit limitele
comunelor realizate de colectivul Departamentului de Geografie din cadrul
Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Pentru planificarea unui sistem de coridoare verzi în ZMI au fost necesare
numeroase date spaţiale la nivel microteritorial. În acest scop au fost avute în vedere
datele deja existente (Open Street Map, Corine Land Cover 2006) şi completarea
bazei de date prin: observaţii pe teren pentru inventariere şi cartare, extragerea
celorlalte informaţii necesare de pe baza cartografică existentă, aerofotograme sau
imagini satelitare.
2.3. Metode
Tehnicile SIG au fost utilizate pentru: digitizarea și compilarea datelor,

gestionarea, analiza și modelizarea acestora, cartografie avansată.
Prioritizările presupuse de demersul științific au fost realizate prin Procesul de
Ierarhizare Analitică („Analytical Hierarchy Process”) (AHP). Acesta constă în
realizarea unor comparații succesive între elementele considerate, luate două câte
două, pentru a determina importanța relativă a fiecăruia în atingerea unui anumit
obiectiv.
Datele utilizate au fost culese prin observații în teren, inventariere (obiective
naturale și culturale, servicii, unități economice), documentare multiplă (literatura
științifică din domeniu, planuri urbanistice generale, rapoarte periodice ale unor
instituții, site-uri web specializate, baze de date geospațiale 6, aerofotograme7, hărți
topografice).
6
Open Street Map, Corinne Land Cover 2006, ASTER Global Digital Elevation Model, Sistemul Român de
Taxonomie a Solurilor 2003, Limitele Siturilor Natura 2000 din România.
Baza de date completă a fost prelucrată în vederea realizării unei reţele de

coridoare verzi, utilizând un model bazat pe sistemele informaţionale geografice
care are la bază principiul cererii şi ofertei. Metoda este propusă de Conine et al.
(2004), adaptată la specificul local și la datele disponibile (zonele de cerere și ofertă
– puncte de interes de-a lungul unui coridor verde – au fost selectate și ierarhizate în
funcție de prioritățile din strategiile de dezvoltare a ZMI și de informațiile
existente). Sofware-urile utilizate pentru prelucrarea diferitelor tipuri de date au fost
Excel și ArcGIS 9.3.
2.4. Metodologia de lucru
Identificarea configurației sistemului de coridoare verzi din zona de studiu s-a

realizat utilizând metoda propusă de Conine et al. (2004).
Metoda, implementată într-un mediu SIG, a presupus în primul rând
identificarea scopului și obiectivelor sistemului de coridoare verzi. Pornind de la
scop și obiective și în funcție de datele disponibile au fost identificați factorii
relevanți pentru identificarea localizării optime a coridoarelor.
S-au calculat scoruri de pretabilitate pentru fiecare factor în parte (Tabelul 1),
scoruri ce au fost introduse în tabelele de atribute ale stratelor tematice
corespunzătoare fiecărui factor (Figurile 3-10). Stratele au fost suprapuse pentru a
totaliza scorurile, rezultând harta pretabilității pentru coridoare verzi (Figura 11).
Tabelul 1. Factorii utilizați în determinarea pretabilității pentru localizarea coridoarelor verzi
Scoruri de capabilitate și definirea categoriilor Valoarea -
rang /
Factori
0,00 0,25 0,50 0,75 1,00 Ponderea
factorului
1 Mărimea 0 1,2 4,6 10,8 24,5
fragmentului de - - - - - 0,38
peisaj (km2) 1,2 4,6 10,8 24,5 45,75
moderat
2 Solurile nepretabile pretabile 0,29
pretabile
3 Distanța față de
> 1km 0,5-1km <0,5km 1,00
cursurile de apă
4 Tip de proprietate privată publică 0,48
5 Zonele naturale în interior în exterior 0,97
6 Ariile de atrac-
tivitate ale în interior în exterior 0,53
spațiilor verzi
7 Înclinarea 11,5-
>15% 8-11,5% 5-8% <5% 0,81
terenului 15%
8 Densitatea 1 000 8 000 15 000
5
populației 0-5 - - - 0,59
- 1 000
(loc./km2 ) 8 000 15 000 44 000
7
Aerofotograme ortorectificate 2006.
Figura 3. Scorurile de pretabilitate Figura 4. Scorurile de pretabilitate

acordate factorului Fragmentarea acordate factorului Sol
peisajului

acordate factorului Distanța față de acordate factorului Proprietatea
cursurile de apă asupra terenului
Figura 7. Scorurile de pretabilitate Figura 8. Scorurile de pretabilitate acordate

acordate factorului Zone naturale factorului Aria de influență a spațiilor verzi

acordate factorului Înclinarea terenului acordate factorului Densitatea populației
Figura 11. Harta pretabilității Figura 12. Harta adecvării
Figura 13. Harta cererii/proximității Figura 14. Mozaic final pentru

delimitarea coridoarelor verzi
Figura 15. Propunerea de sistem de coridoare verzi în ZMI
Următoarea etapă a constat în evaluarea accesibilității (Figura 12), harta

pretabilității fiind intersectată cu rețeaua de căi de comunicație din zona de studiu
(au primit punctaj zonele intersectate de rețea). Pentru stabilirea proximității
(Figura 13), au fost stabilite zonele în care există potențiali utilizatori de coridoare
verzi (puncte înspre și dinspre care aceștia pot circula de-a lungul unui coridor
verde), cărora le-a fost atribuită o arie de influență (punctată în tabelul de atribute în
funcție de importanța respectivei zone de cerere pentru scopul rețelei de coridoare
verzi).
Hărțile rezultate în urma evaluării accesibilității și proximității au fost
suprapuse cu harta pretabilității pentru a rezulta mozaicul final (Figura 14) pe baza
căruia să fie identificat traseul coridoarelor folosind funcții specifice din programul
ArcGIS 9.3. La final au fost evaluate rezultatele (Figurile 15 și 16).
Scopul rețelei de coridoare verzi este îmbunătățirea calității vieții locuitorilor
prin beneficiile asociate amenajării de coridoare verzi în funcție de oferta teritorială
a zonei de studiu.
Conceptul de sistem de coridoare verzi propus să îndeplinească obiectivele de

mai sus (Figura 16) include realizarea unei centuri verzi în jurul municipiului Iași,
favorizată și structurată de suprafețele împădurite din împrejurimile orașului.
Asigurarea conexiunilor între arii împădurite izolate din jurul municipiului asigură
beneficii de ordin ecologic speciilor native și, complementar unor alte măsuri de
direcționare a urbanizării, controlează evoluția formei urbane în contextul unei
periurbanizări haotice.
Figura 16. Conceptul sistemului de coridoare verzi în ZMI
În continuare, viziunea planului de coridoare verzi corespunzătoare Zonei

Metropolitane Iași asigură conexiuni verzi între centură și oraș ‒ locul central al
sistemului teritorial analizat. Trecând prin așezările periurbane și locuri foarte
frecventate de cetățeni, prin zone naturale sau conectând obiective ce configurează
identitatea locală și/sau cu valențe turistice, conexiunile dintre centură și oraș sunt
prelungiri ale zonelor verzi urbane în peisaj, un peisaj care încadrează zonele
construite şi nu riscă să fie încadrat de fragmente ale unei aglomerări urbane

haotice.
Topografia ce dă imaginea unui amplu amfiteatru natural și sensurile
fluxurilor în interiorul sistemul metropolitan au configurat planul de coridoare
verzi: centura și axe verzi ce converg spre oraș. Aceste extensii verzi sunt plantate
(aspect definitoriu), primesc un pronunțat caracter pietonal și/sau integrează piste
pentru bicicliști; preiau rețeaua de drumuri agricole, pot fi esplanade de-a lungul
cursurilor de apă, străzi de promenadă mărginite de copaci, bulevarde sau alei-parc;
devin spații publice de calitate.
S-a urmărit în același timp realizarea de trasee de tip de buclă pentru a evita
întoarcerile pe aceeași cale, în cazul coridoarelor cu valențe turistice, și, pe cât
posibil, joncțiuni cu rețeaua de piste pentru biciclete existentă.
Au fost identificate următoarele aliniamente plecând de la modelul enunțat:

- Centura verde (notată cu A în Figura 16) este o fâșie lată de spații deschise
permanente, care încadrează municipiul Iași și o parte dintre localitățile
metropolitane, și unde urbanizarea nu este permisă astfel încât aceste zone (terenuri
agricole, păduri, arii naturale) rămân nedezvoltate. Conține un mix de terenuri
publice și private. În cazul desemnării oficiale, servește de zonă tampon între oraș și
mediul rural, limitând extinderea urbană și protejând terenurile agricole de
presiunea efectelor urbanizării, în timp ce asigură spații deschise ușor accesibile
locuitorilor.
Suprafețele împădurite, în mare parte izolate (în afara corpului compact din
sud-estul ZMI – Pădurea Bârnova ‒ Repedea), dispuse cvasi-circular în raport cu
orașul și incluse în centura verde vor beneficia din punct de vedere ecologic prin
asigurarea conectivității pentru speciile forestiere ale căror habitate sunt
fragmentate.
Se pot contura, de asemenea, centuri secundare în jurul localităților cu o
dinamică semnificativă a construcțiilor (satul Rediu în nord-vestul ZMI sau
Bârnova și Cercu în sud-estul ZMI).
- Coridorul râului Bahlui (notat cu B în Figura 16) este poziționat central în
ZMI, una dintre puținele rezerve de terenuri libere din orașul Iași. În imediata
vecinătate există o mare diversitate de zone funcționale ce pot fi conectate printr-un
coridor verde: locuri de muncă (S.C. Antibiotice Iași, Carrefour, Iulius Mall, alte
unități comerciale și bancare din zona Podu Roș, precum și societățile comerciale
de pe malul drept între Complexul T. Vladimirescu și Podul Metalurgiei), grădinițe,
școli, facultățile Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, parcuri de joacă,
obiective de agrement (ștrandul municipal, pista pentru biciclete, Sala de Atletism

Grădinari), precum și monumente istorice (Podul de Piatră sau Biserica
Lipovenească) (Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, 2010). Coridorul
propus se suprapune importantelor fluxuri de persoane pe direcția est-vest din ZMI
și străbate zone cu densități semnificative ale populației. Alături de caracterul
urban, aceste atuuri pot avea un important rol în favorizarea deplasărilor
nemotorizate pe această direcție, coridorul fiind avantajat și de înclinarea redusă a
terenului și de existența unei piste pentru biciclete. Coridorul verde de-a lungul
râului Bahlui poate deveni „magistrala” pietonală și velo a ZMI. Dirijat de-a
lungul unui curs de apă, există premisele pentru realizarea unor viitoare amenajări
recreative și de divertisment, în special la nivelul ansamblurilor rezidențiale de mare
densitate.
Acest coridor este conceput în special pentru cererea de transport alternativ și
recreere, însă lungimea considerabilă a cursului de apă ce intră în componența
coridorul sugerează că acesta ar putea asigura o protecție suplimentară râului,
funcționând ca zonă tampon între apă și oraș.
În condițiile unei localizări centrale în țesutul urban, a oportunităților limitate
de recreare și agrement în natură din acest moment în oraș, potențialul râului trebuie
superior valorizat.
În dreptul platformei industriale din estul Iașilor, în fază de reconversie
funcțională, există resurse de spațiu pentru lățirea coridorului, astfel ca acesta să
stea la baza strategiei de regenerare urbană a zonei. Această lățire, raportată la
prelungirea coridorului spre localitățile Tomești și Dancu, permite includerea în
coridor a „triunghiului roșu” descris de CET, depozitul de deșeuri de la Tomești și
stația de epurare Dancu, zonă ce necesită renaturalizare, ecologizare, inclusiv
schimbarea imaginii percepute de către populație.
- Coridorul Copou-Breazu-Rediu (notat cu C în Figura 16) orientat NV-SE
include zone verzi urbane, patrimoniul natural și cultural de marcă al municipiului
Iași și suprafețe împădurite de la marginea orașului și din comuna Rediu.
Acest tronson ar putea avea o importantă funcție turistică străbătând zona
culturală, istorică și turistică a municipiului Iași. Coridorul C include cea mai mare
parte dintre elementele vizuale cel mai bine cotate ale orașului (monumente de
arhitectură; elemente culturale). Coridorul verde propus drenează o posibilă
„Platformă de aur” a obiectivelor turistice din orașul Iași (ce include elementele de
mai sus) care concentrează obiectivele într-o zonă centrală, relativ redusă ca
dimensiuni, extinsă NV-SE (Groza, Coudroy de Lille și Paftală-Ciubotorița, 2010).
Numeroasele locuri de muncă generează importante fluxuri de persoane de-a
lungul acestui coridor și justifică adiționarea de amenajări pentru transport
alternativ; acestea pot să constituie în același timp trasee cicloturistice. Coridorul
poate avea importante valențe recreative. Prioritatea pe acest aliniament este dată
însă de contribuția la crearea cadrului care să fructifice efectul concentrării

teritoriale a obiectivelor turistice.
- Coridorul râului Nicolina (notat cu D în Figura 16), determinat de
configurația râului Nicolina și a zonelor împădurite de-a lungul acestui râu, prezintă
premisele unei funcționalități similare coridorului de pe râul Bahlui. Configurat în
cea mai mare parte de râul Nicolina, poate fi, în primul rând, un coridor recreativ,
completând suprafețele de spații verzi și oportunitățile recreative existente.
Orientarea nord-sud favorizează fluxuri nemotorizate în municipiul Iași pe această
direcție, dar și cele dinspre localitățile comunei Ciurea spre oraș. Amenajarea
coridorului va contribui la menținerea și ameliorarea calității apei, la protecția
zonelor ripariene și a acviferelor.
- Coridorul Ciric-Aroneanu-Dorobanț (notat cu E în Figura 16) străbate una
dintre zonele cu cel mai important potențial recreativ din ZMI pe marginea lacurilor
Ciric, Aroneanu și Dorobanți, precum și peisajul viticol specific dealului Șorogari.
De asemenea, traseul include și cele câteva elemente de patrimoniu cultural ale
comunei Aroneanu.
Prin elementele pe care le conectează, coridorul deține în primul rând
premisele pentru funcție recreativă (prelungirea zonei de agrement din jurul
lacurilor Ciric în comuna Aroneanu, cu perspectiva includerii acesteia din urmă în
sistemul de zone de agrement al municipiului Iași). În plus, conectarea cu
aliniamentul de pe râul Bahlui va facilita accesul locuitorilor din localitățile Dancu,
Holboca, Tomești spre zona de agrement Ciric.
Tot din perspectiva patrimoniului existent, a funcției pentru agrement și
recreere și a celor două pensiuni din satul Șorogari în curs de construire, coridorul
va fi și un important traseu pentru turismul de sfârșit de săptămână și va constitui
motorul diversificării profilului economic al comunei Aroneanu. Traseele propuse,
amenajate cu piste pentru biciclete și însoțite de campanii eficiente de promovare a
transportului nemotorizat pot contribui la un transport mai durabil, putând fi
utilizate de către navetiști și pentru deplasări intra-urbane.
- Coridoarele Bârnova (notate cu F în Figura 16) au fost gândite să asigure
conexiuni între zone naturale (în special zone împădurite), să controleze evoluția
limitelor localităților periurbane, să încetățenească un model de mobilitate durabilă.
De asemenea, cadrul natural și un patrimoniu cultural bine reprezentat alături de arii
naturale cu valoare științifică recomandă realizarea de coridoare verzi turistice și
pentru recreere. Coridorul cu funcție principal turistică este dat de bucla Păun-
Bârnova-Iași, unde concentrarea obiectivelor culturale, istorice și peisagistice este
maximă și dispunerea spațială a acestora relativ liniară. Principalul impediment în
realizarea unui coridor pe acest aliniament este intersectarea cu DN 24, pentru care
sunt necesare soluții tehnice. În schimb, în partea de vest a comunei Bârnova s-a
impus conectarea „peticelor” împădurite, coridoarele rezultate fiind în principal
ecologice. Pe tronsoanele orientate de la nord spre sud, rețeaua de coridoare verzi

de pe teritoriul comunei Bârnova poate asigura și funcție de transport alternativ, în
special pentru populația din satele Todirel, Cercu, Vișan. Segmentele din
proximitatea localităților Bârnova, Cercu, Todirel pot avea și un important rol de
limitare a dispersiei spațiale necontrolate a acestor localități.
- Coridorul Vulturi-Cârlig (notat cu G în Figura 16) va asigura conexiuni
ecologice. Prin bucla din jurul localității Cârlig poate avea un rol însemnat în
controlul extinderii acestei localități.
CONCLUZII
Sistemul rezultat de coridoare verzi al Iașului este configurat de o centură

verde care conectează zonele forestiere înconjurătoare și axe verzi ce leagă centura
cu orașul și încorporează elemente caracteristice tuturor tipurilor de coridoare verzi:
ecologice, recreative, peisagistice, istorice şi culturale, coridoare verzi cu funcţie de
control al dezvoltării urbane și pentru transport alternativ.
Implementarea unui sistem de coridoare verzi va contribui la asigurarea unui
nivel superior de durabilitate în Zona Metropolitană Iași, prin scăderea cererii de
transport datorită amenajării de zone naturale atractive pentru recreere în apropierea
zonelor de locuit (reducerea necesității de deplasare spre zone verzi extraurbane).
De asemenea, distribuția modală a cererii de transport poate fi modificată în
favoarea modurilor nemotorizate prin oferta de rute atractive amenajate pentru
deplasare pietonală sau cu bicicleta. Încurajarea transportului nemotorizat va avea
drept rezultat și o reducere a emisiilor în atmosferă; coridoarele reprezintă spații
verzi suplimentare ce își vor aduce aportul la purificarea atmosferei. Traseul propus
va mări suprafața de spații verzi și va asigura o accesibilitate mai bună celor
existente, va optimiza distribuția spațială a „verdelui urban” și va facilita dispersia
și migrația speciilor în timp ce direcționează expansiunea urbană.
Orașele durabile sunt orașe capabile să integreze rapid efectele
dezechilibrelor, inerente entităților ce includ sisteme naturale și sociale a căror
evoluție este guvernată de imprevizibil. Reziliența este deci o condiție necesară
dezvoltării durabile.
Coridoarele verzi, soluția propusă pentru un nivel superior de durabilitate în
Zona Metropolitană Iași, contribuie la reziliență prin îndeplinirea unor funcții
esențiale care oferă sistemului urban multifuncționalitate, caracter adaptativ,
modular, multiscalar și asigurarea conectivității și diversității biologice și sociale.
BIBLIOGRAFIE
AHERN J., 1995 ‒ Greenways as a planning strategy. Landscape and urban planning,
Volumul 33, pp. 131-155.
AHERN J., 2011 – From fail-safe to safe-to-fail: sustainability and resilience in the new
urban world. Landscape and Urban Planning, Volumul 100 (4), p. 341–343
AHERN J., 2013 ‒ Urban landscape sustainability and resilience: The promise and
challenges of integrating ecology with urban planning and design. Landscape
Ecology, 28, p. 1203–1212.
CONINE A., XIANG W.-N., YOUNG J., & WHITLEY D., 2004 ‒ Planning for multi-purpose
greenways in Concord, North Carolina. Landscape and urban planning (68), p. 271-
287.
DE VASCONCELOS DA SILVA P. R., 2006 ‒ Greenways, a Path Towards Urban
Sustainability. disertație, Lisboa.
GROZA O., COUDROY DE LILLE L., PAFTALĂ-CIUBOTĂRIŢA M., 2010 ‒ Spatial
Coordinates in Building the Brand Image of Regional Metropolises. The Case of Iaşi
Municipality, pp. 3-14 in Journal of Urban and Regional Analysis, vol. II, 1.
JAEGER, J. A., BERTILLER, R., SCHWICK, C., MULLER, K., STEINMEIER, C., EWALD, K.
C., 2008 ‒ Implementing Landscape Fragmentation as an Indicator in the Swiss
Monitoring System of Sustainable Development (MONET). Journal of
Environmental Management, nr. 88, p. 737-751.
LITTLE C., 1990 ‒ Greenways for America. The Johns Hopkins University Press, Baltimore.
TURNER T., 1998 ‒ Landscape Planning and Environmental Impact Design. London: UCL.
TURNER T., 2004 ‒ Greenway planning in Britain: recent work and future plans. Landscape
and Urban Planning, 76 (1-4), p. 240-251.
WALKER B., SALT D., 2006 ‒ Resilience thinking: sustaining ecosystems and people in a
changing world. Island Press, Washington, DC.
*** COMISIA EUROPEANĂ, 1996 ‒ Report of the Expert Group on the Urban Environment.
Luxemburg: Office for Official Publications of the European Communities
*** EUROPEAN ENVIRONMENT AGENCY (EEA), 2006 ‒ Urban sprawl in Europe The
ignored challenge., raport EEA, nr. 10/2006, Copenhaga.
*** EUROPEAN ENVIRONMENT AGENCY (EEA), 2009 ‒ Ensuring quality of life in
Europe's cities and towns., Copenhagen.
SURSE INTERNET (perioada consultării: ianuarie 2008 - august 2015):

http://www.iasi.insse.ro/main.php?id=28
http://statistici.insse.ro/shop/
http://www.geofabrik.de/data/download.html
http://www.eea.europa.eu/data-and-maps
http://gdem.ersdac.jspacesystems.or.jp/
www.mmediu.ro
CONCLUZII.-PERSPECTIVE 235
PARTEA a IV-a
CONCLUZII. PERSPECTIVE
REZILIENȚA – BENEFICII, DIFICULTĂȚI ȘI OPORTUNITĂȚI

ÎN APLICAȚII LA NIVEL TERITORIAL
Alexandru BĂNICĂ
Ionel MUNTELE
O polifonie care nu a devenit, speră autorii, excesiv de redundantă sau

disonantă, volumul de față include capitole relativ independente, studii ale
rezilienței din perspective diferite, cu suprapuneri parțiale și chiar cu unele
contradicții inerente, dar care, în ansamblul lor, pot constitui un material fertil
pentru ca acest concept să devină mai consistent științific, mai vizibil şi mai
funcţional în spațiul public, politic-administrativ, instituțional.
Demersul de față cuprinde o parte introductivă teoretică, relativ extinsă,
departe de a fi exhaustivă, și două părți cu caracter „operațional”, dintre care una
mai eterogenă, cu aplicații în diferite domenii, care se sprijină la nivel conceptual pe
termenul de reziliență, iar cealaltă, mai unitară, orientată spre problematica spațiilor
urbane și a capacităților acestora de a absorbi perturbațiile, de a se transforma și a se
adapta în consecință.
Primul capitol este o trecere în revistă a modificărilor de conținut ale
conceptului de reziliență pornind de la înțelesul originar al acestuia până la sensurile
multiple pe care le-a căpătat de-a lungul timpului, de la accepțiunea clară, dar
relativ limitată din domeniile tehnice, la sensul îmbogățit din psihologie și apoi din
biologie, și, în fine, până la accepțiunea mai cuprinzătoare din domeniile sociale și
economice.
Fundamentele teoretice sunt axate pe teoria generală a sistemelor, în care
reziliența se inserează indisolubil, pornind de la premise sistemice, care includ
problematicile pragurilor funcționale, ale senzitivității (sensibilității),
vulnerabilității sau riscului. Teoria rezilienței se conectează direct, prin esența sa,
cu noțiunile centrale ale sistemicii: echilibru/dezechilibru, stabilitate,
autoorganizare sau dezvoltare (durabilă) (Figura 1), dar oferă, în același timp,
completări și detalieri ale unor perspective prin adăugarea unor noțiuni precum cele
de ciclu adaptativ și panarhie, sau înglobând în sfera sa termeni-cheie precum

robustețe, absorbtivitate, adaptabilitate sau transformabilitate.
Deși interacțiunile la nivel conceptual pe care se bazează pot deruta, reziliența
se construiește ca o teorie unitară și ca o nouă paradigmă în abordarea dezvoltării,
axată pe principii coerente, în funcție de care pot fi construite judecăți de valoare
sau pot fi imaginate căi de operaționalizare (diversitatea și redundanța, gestionarea
conectivității și modularității, flexibilitatea și valorificarea inovației, protecția prin
menținerea mecanismelor de autoreglare). Utilitatea conceptului rezultă tocmai din
larga lui aplicabilitate în gestionarea riscurilor și în dezvoltarea teritorială adaptativă
și durabilă, în reducerea vulnerabilităților și creșterea gradului de funcționalitate a
ariilor urbane sau rurale.
Figura 1. Cadrul conceptual de analiză a rezilienței
Interesul deosebit pentru aplicare în spațiul românesc a conceptului este

relativ recent. Deși integrat în manieră organică în discursul psihologiei (și al
psihiatriei) sau în cel al biologiei, transferul termenului de reziliență în numeroase
alte domenii nu este lipsit de riscuri, tocmai din cauza caracterului profund
polisemantic (ceea ce poate crea neclaritate și, uneori, lipsă de consistență) sau, din
contra, a tendinței de limitare „utilitaristă” a conceptului la abordări sectoriale
orientate spre anumite hazarde/perturbații clar determinate și care țin cont de
problematici înguste, excesiv de specializate. În mod special, pentru științele care
integrează spațiul ca pe o componentă de bază a domeniului lor de studiu
(geografie, arhitectură și urbanism etc.), termenul de reziliență este o imensă șansă
pentru o perspectivă în același timp integratoare (trans-scalară) și dinamică asupra

realităților analizate. Numărul mare de indicatori și indici imaginați în diverse
domenii și de metode de evaluare a rezilienței, prezentate succint și fără pretenții de
exhaustivitate în capitolul introductiv, reflectă preocupări consistente pentru
descoperirea unor modalități cât mai realiste de analiză – diagnoză și prognoză –
pentru investigarea capacității de reziliență din perspectivă științifică, dar și sub
aspectul stringent al necesității informării/difuzării spre sfera politică, publică și
instituțională a vulnerabilităților specifice, a resurselor interne și externe ariei de
referință și a măsurilor de creștere a adaptabilității acesteia.
Partea a doua a volumului cuprinde un număr de patru capitole în care
reziliența devine un concept de sprijin în domenii distincte, precum analiza
proceselor demografice, a sistemului energetic, a transporturilor și a sistemelor de
canalizare, cu referință la nivel general sau prin intermediul unor studii de caz
specifice pentru spațiul românesc. Chiar dacă reziliența este utilizată uneori doar
pentru a susține o nouă abordare generală – dar fără a-i fi trasate căile specifice și
concrete de aplicare – sau este operaționalizată folosind metodologii specifice
domeniilor de referință, fără adaptări speciale, conceptul se dovedește totuși util
pentru că reliefează aspecte esențiale ale funcționării (sub)sistemelor respective și
este un filtru în vederea perceperii într-o lumină diferită a dinamicilor celor mai
diverse și sesizării oportunităților (de exemplu, sub forma unor politici benefice sau
a adoptării unor inovații esențiale).
Aplicarea conceptului de reziliență în analiza geodemografică este realizată
prin corelarea mecanismelor adaptative ale populației cu actualele realități
economice și sociale impuse de tranziția la economia de piață și la o societate
bazată pe libertăți democratice.
După finalul clasicei paradigme a tranziției demografice, România s-a
confruntat cu anumite tendințe care induc evidente vulnerabilități, în special legate
de îmbătrânirea populației, care a avut ca efect major declinul demografic după
1992. Se adaugă fenomenul migrației internaționale a forței de muncă, sub diverse
forme, care a produs modificări semnificative ale dimensiunii disparităților
regionale clasice ale nivelului de dezvoltare, ceea ce a produs, implicit, diferențieri
în ceea ce privește capacitatea de reziliență. Regiunile inserate mai dinamic în
contextul globalizării sunt avantajate, în raport cu regiunile marcate de exod rural,
dezindustrializare și emigrație internațională. Această veritabilă hemoragie a
forțelor vitale a antrenat efecte grave pe termen lung.
Concluziile acestui prim capitol cu caracter aplicativ, care utilizează
mijloacele clasice de cercetare ale geografiei populației, converg spre existența unor
ajustări ale structurilor demografice, atât din perspectivă teritorială, cât și
temporală, dovadă a unor diferențe în ceea ce privește vulnerabilitatea teritoriului și
capacitatea sa de reziliență. Disparitățile, uneori enorme, între regiunile care câștigă
prin reziliență și celelalte, mai numeroase, deficitare sub acest aspect și incapabile
de a-și utiliza atuurile, fac necesară reconfigurarea structurilor teritorial-
demografice și implementarea unor politici coerente în spiritul coeziunii teritoriale.
Capitolul al treilea, care are în vedere sistemul energetic românesc, este o
abordare la nivel teoretic, dar și cu referințe punctuale, într-un domeniu tehnic,
dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte din cea a rezilienței generale, care poate fi
obținută prin creșterea fiabilității întregului, prin rezistența sa superioară la șocuri,
prin flexibilitatea și adaptabilitatea sa la cerințele într-o continuă schimbare. Pe de
altă parte, este analizată reziliența specifică, creată de modul în care tehnologiile cu
un impact mai redus asupra mediului – i.e. valorificarea energiei regenerabile, în
special cea eoliană și solară – se inserează în teritoriu putând contribui, la rândul
lor, la creșterea rezilienței sau, în anumite cazuri, precum cel analizat, al grupului
CEZ, pot crea vulnerabilități. În acest context nu doar analiza la nivel general, ci și
integrările multiscalare și trans-scalare sunt esențiale pentru sesizarea punctelor de
inflexiune, care generează vulnerabilități și a elementelor ale căror rezistență și/sau
flexibilitate trebuie mărită, inclusiv prin asigurarea unor capacități de rezervă. În
același timp, pot fi adâncite referințele privind necesitatea asigurării unor legături cu
mediul local, cu comunitățile în care investițiile se inserează, pentru ca acestea să
poată profita direct și durabil de beneficiile inovației tehnice.
În domeniul transporturilor integrarea sistemului de reziliență, chiar dacă de
dată recentă, s-a făcut într-o manieră susținută din perspective multiple. Ca și în
cazul sistemului energetic (care implică, evident, tot o formă de transport),
transporturile fac parte din infrastructura critică de bază, iar evaluarea rezilienței
presupune volens-nolens analiza rețelelor, a viabilității conexiunilor și a nodurilor
care asigură funcționalitatea acestora. Pornind de la o analiză conceptuală a
rezilienței ca paradigmă ce integrează incertitudinea în raport cu guvernanța
teritorială și dezvoltarea durabilă, sunt evidențiate caracteristici sistemice intrinseci
ale rețelelor de transport (senzitivitate, adaptabilitate și transformabilitate), în
strânsă relație cu evaluarea prin prisma conceptului „concurent” de vulnerabilitate.
Partea cea mai importantă a demersului constă în analiza propriu-zisă a
posibilităților de operaționalizare a conceptului, care sunt studiate din trei
perspective: științifică (care îi dă consistență și îl transformă în instrument de lucru),
strategică (utilitatea sa în stabilirea priorităților decizionale și a perspectivelor de
evoluție a sistemelor de transport) și instituțională (integrarea conceptului în modul
de funcționare a instituțiilor).
Din perspectivă științifică, sunt trecute în revistă și exemplificate
metodologiile care evaluează dimensiunea tehnică, respectiv cea ecologică și
indicatorii specifici ai rezilienței utilizați în cazul rețelelor de transport (gradul
mediu, diametrul rețelei, densitatea grafului, scorul de modularitate, coeficientul de
grupare etc.).
La nivel strategic și instituțional se constată apariția tot mai pregnantă a

conceptului analizat în cadrul unor documente cu caracter de planificare la nivelul
Uniunii Europene, și al mai multor țări extraeuropene. Singura referință mai
consistentă la spațiul românesc are în vedere documentele strategice din domeniul
transporturilor, unde se constată diferențe mari, între unele care integrează atât
reziliența cât și vulnerabilitatea (POS Infrastructură) și altele, care nu includ încă
nicio referință de acest fel (PATN – secțiunea căile de comunicaţie, Master Planul
General de Transport al Românei etc.). Capitolul este o bună referință privind
stadiul actual al operaționalizării conceptului de reziliență în domeniul
transporturilor și ‒ deși nu are un caracter propriu-zis aplicat (lipsește un studiu de
caz) ‒ poate reprezenta o bază de pornire pentru aplicații concrete la orice nivel
teritorial.
Din același domeniu al infrastructurii fizice de bază, rețelele de canalizare
sunt analizate în capitolul al cincilea prin prisma accepțiunii inginerești a
rezilienței, asociată cu robustețea, rezistența și elasticitatea, necesare atât în condiții
de operare normale cât și excepționale, dar care capătă o dimensiune în plus prin
integrarea conceptului de inovație. Astfel, reziliența este privită sub aspect tehnic
(funcțional) și economic (reducerea pierderilor economice) în cazul unor
evenimente excepționale distrugătoare. Exemplul luat în discuție – cel al canalizării
în vacuum ‒ oferă posibilitatea unei reflecții asupra beneficiilor și dezavantajelor
față de sistemul clasic și asupra modului în care această soluție eco-inovativă poate
contribui, în sine, la creșterea capacității de reziliență a infrastructurii teritoriale de
bază. Avantajele față de sistemul clasic sunt evidente și constau în reducerea
exfiltrațiilor, reducerea consumului de energie, siguranța funcționării în condiții mai
instabile de mediu, eficiența energetică, monitorizarea strictă și posibilitatea
intervenției rapide în caz de avarie, toate, atribute ale unei capacități de reziliență
superioare. În susținerea acestei afirmații, analiza cost–beneficiu indică
superioritatea sistemului în vid, netă în ceea ce privește fiabilitatea și siguranța
sistemului ca și beneficiile pentru mediu (inclusiv reducerea amprentei carbonului
din colectarea apei uzate, importantă în condițiile schimbărilor climatice), dar
semnificativă și economic. Din acest ultim punct de vedere există și anumite
limitări: canalizarea în vacuum este un sistem fezabil doar pe teren plat și în
condițiile existenței unui număr minim de circa 200 de conexiuni pentru
amortizarea investițiilor. Însă, atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, eco-
inovația analizată devine o soluție viabilă, o investiție în măsură să reducă riscurile,
reprezentând o formă de modernizare ecologică, care întrunește, în sine, atribute
esențiale ale rezilienței tehnice (redundanța, caracterul inovativ sau rapiditatea
îndeplinirii funcțiilor) și care mărește, în consecință, capacitatea de reziliență a
comunităților beneficiare.
Partea a treia include, de asemenea, un număr de patru capitole, care au un

pronunțat caracter aplicativ, constituind încercări de operaționalizare a conceptului
de reziliență în studii referitoare la mediul urban – fie în accepțiunea largă a ariilor
metropolitane, fie în sensul restrâns al orașelor propriu-zise. Cele patru „eseuri” (în
sensul, larg, de „încercări”) se axează fie pe indicatori ai capacității de reziliență,
aplicați la nivelul ariilor metropolitane sau al infrastructurii critice urbane, fie au în
vedere delimitarea, prin filtrul rezilienței, a unor caracteristici structurale și
funcționale ale municipiului Iași, având în vedere evoluția de până în prezent a
spațiului construit sau scenariile viitoare de inovare, luând în considerare posibilele
coridoare verzi ca premise ale asigurării (bio)diversității și conectivității în spațiul
urban.
Primul dintre capitolele acestei părți referitoare la sistemele urbane (și al
șaselea din cadrul volumului) are ca scop principal evaluarea și prezentarea
gradului de robustețe și adaptabilitate al ariilor metropolitane din România (în
sensul larg de arii de influență urbană teoretică) la provocările lumii actuale.
Indicatori diverși, demografici, social-economici sau care țin de utilizarea
terenurilor și de mediu au fost integrați într-un index spațial al capacității de
reziliență (ISCR). Acest index este o variantă adaptată la realitățile românești a
indicelui capacității de reziliență propus de Kathryn Foster de la Institutul Regional
Buffalo (New York), care are în vedere capacitatea generală a ariilor de referință de
a face față perturbațiilor de orice tip și care ar putea deveni un instrument util pentru
diferențierea similarităților/disimilarităților spațiale în ceea ce privește capacitatea
de reziliență, pentru a identifica entitățile urbane cel mai bine adaptate/adaptabile și
care ar putea deveni poli regionali, capabili să difuzeze stabilitatea și dezvoltarea,
modernizând teritoriul înconjurător. Scopul final al abordării este de a oferi câteva
linii directoare pentru o amenajare urbană durabilă, prin căutarea unui echilibru
funcțional între orașele centrale cu rol de metropolă și periferia rurală, ținând cont
de principalele efecte sociale, economice și de mediu. Este cu siguranță necesară
reiterarea indexului obținut, includerea și a altor componente, care dau reziliență
teritoriului urban și periurban (în special unele care să aibă în vedere factorii de
mediu sau performanța guvernanței locale), așa cum este necesară și urmărirea
evoluției pe termen lung a valorilor indicatorilor incluși, caz în care rezultatul
demersului poate deveni un instrument util de diagnoză (poate și de prognoză)
teritorială.
Schimbând scara analizei geografice, al șaptelea capitol al volumului se are
în vedere reziliența spațiului urban, făcând referință la situația unui oraș important
al Românei – municipiul Iași. După un excurs teoretic general privind reziliența
urbană, identificarea trăsăturilor specifice ale transformărilor orașelor post-
comuniste este un prilej de reflecție asupra perturbațiilor intense și a pragurilor
funcționale depășite, cu un accent asupra „rezilienței rele” analizate mai pe larg de
Samuel Rufat (2009, 2012), i.e. rezistența la schimbare/modernizare/înnoire a unor

structuri perimate și disfuncționale. Dacă din punct de vedere social și economic
transformările au fost mai evidente, în ceea ce privește morfologia urbană a
spațiului construit trăim încă în „orașele de ieri”.
Studiul de caz referitor la metropola regională Iași este un demers de
sintetizare (ținând cont de vasta literatură de specialitate existentă) a caracteristicilor
evoluției urbanistice a municipiului, care marchează praguri și stadii ce ar putea fi
gândite ca faze în cadrul ciclului adaptativ.
Modificările spațiului construit propriu-zis în perioada post-comunistă
reflectă, într-o oarecare măsură, transformările social-economice: declinul industriei
și apariția peisajelor industriale degradate (brownfields), „motorizarea” populației,
creșterea disparităților sociale și asaltul periurban asupra spațiilor cu potenţial
rezidenţial (periurbanizarea), terțiarizarea și diversificarea funcțională, care a
transformat orașul într-unul polinuclear, în contrast cu modelul monocentric
dinainte de 1989.
Centrul istoric al orașului ilustrează în mod convingător transformările
funcționale, iar analiza realizată, la nivel general, reflectă procesul lent de
modernizare a spațiului construit, cu reabilitarea clădirilor istorice și refacerea
căilor de comunicație rutiere și pietonale.
Uneori însă procesul n-a fost instrumentat și pus în operă ca urmare a unor
deliberări raționale ale autorităților locale și ale specialiștilor în domeniu, și nu a
ținut cont de necesitățile populației, de imaginea ansamblului și de necesitatea
trasării unor strategii coerente pe termen lung. Reziliența urbană nu presupune
exclusiv transformări și adaptări ale spațiului construit, ci pornește, poate în primul
rând, de la crearea unor rețele active de actori locali interesați și implicați în
procesul decizional. Interacțiunea comunității locale cu agenții economici și
autoritățile publice este o premisă de menținere a controlului în cadrul sistemului
reprezentat de oraș și de impunere de jos în sus (bottom-up), conform principiului
subsidiarității, a unor decizii optime pentru comunitate, ceea ce constituie și o bază
pentru asigurarea unei capacități adaptative reale a tuturor componentelor spațiului
urban.
În mod evident, demersul prospectiv orientat spre reziliența urbană ar putea fi
adâncit prin analiza unor indicatori relevanți (sociali, economici, de mediu,
instituționali) pe un interval cât mai lung de timp, care ar oferi argumente noi pentru
ilustrarea momentelor de inflexiune și a discontinuităților spațiale și temporale
creatoare de vulnerabilități urbane. O analiză de tip sociologic ‒ dar concepută și pe
principii spațiale, ținând cont de diferențierile vizibile la microscară ‒ ar putea, de
asemenea, constitui o referință concretă și un suport în argumentarea importanței
guvernanței locale ca factor esențial al rezilienței urbane.
Revenind la analiza la scară națională a diferențelor dintre orașe și a celor

dintre ariile metropolitane teoretice, capitolul al nouălea se referă la capacitatea de
reziliență a infrastructurii urbane critice, care cuprinde categorii majore de
elemente esențiale funcționarii oricărui oraș: clădirile (fondul edilitar), energia, apa
și mobilitatea (rețelele de transport).
Unele dintre problemele actuale cu care se confruntă elementele de
infrastructură urbană critică din România sunt legate de modificarea structurii
populației, a consumului și a funcțiilor urbane, de rata rapidă de periurbanizare,
inclusiv în arii supuse unor riscuri, de absența sau insuficiența investițiilor de
menținere/întreținere, dar și de conflictele/disfuncțiile care pot apărea ca urmare a
lipsei coordonării și integrării funcționale a diverselor rețele constituente.
Aplicarea în spațiul românesc a conceptului de reziliență, raportat la
infrastructura fizică urbană critică, este în sine un demers cu caracter de noutate, în
general abordările actuale neavând în vedere o perspectivă holistică asupra
rezilienței în acest domeniu. Conceperea și validarea unui index al rezilienței
infrastructurii fizice critice aplicat spațiilor urbane, care să integreze un număr mare
de indicatori parțiali (direcți, referitori strict la infrastructură și indirecți, care
reflectă transformările social-economice și de mediu legate de funcționarea acestei
infrastructuri), a avut la bază cinci categorii de bază de factori ai rezilienței: (1)
robustețea și rezistența, (2) redundanța, abundența resurselor și diversitatea, (3)
caracterul incluziv și integrativ, coordonarea și responsivitatea (4) flexibilitatea și
capacitatea de a învăța și de a inova, respectiv (5) gestionarea conectivității și a
proximității. Obținerea indexului capacității de reziliență a infrastructurii fizice
urbane (IRICU), prin integrarea indicatorilor parțiali, care este, practic, o
aprofundare într-un domeniu urban mai restrâns a indicelui spațial al capacității de
reziliență (ISCR – vezi capitolul 6), permite evaluarea și ierarhizarea orașelor
românești, comparații între orașe, între orașe și ariile periurbane (metropolitane), iar
rezultatul ar putea fi aplicat, în forma adaptată, și altor orașe, cel puțin celor din
Europa Centrală și Estică, servind la monitorizarea și evaluarea continuă a stării și
dinamicii spațiului construit și a rețelelor urbane. Evident, ca și în cazul ISCR,
indexul poate fi reiterat, îmbunătățit, readaptat, completat, iar, pentru o validare
reală, este necesară calcularea și verificarea lui pe baza unor date disponibile pentru
o perioadă de referință cât mai lungă.
Ultimul capitol cu caracter aplicativ nu mai este doar o diagnoză, ci încearcă
să formuleze prognoze sau cel puțin propuneri concrete, aplicabile în ceea ce
însemna problematica extrem de actuală a coridoarelor verzi. Spațiul de referință
este din nou municipiul Iași, dar și zona metropolitană centrată pe acesta, scopul
fiind propunerea unui sistem de coridoare verzi interconectate, care să contribuie la
dezvoltarea urbană generală pe baze sustenabile. Excursul teoretic inițial pune
accent pe relația dintre conceptul emergent de reziliență și cel consacrat de
dezvoltare durabilă. Pornind de la caracteristicile rezilienței, premisa firească de la

care se pornește este aceea că spațiile verzi interconectate răspund în totalitate
principiilor acesteia asigurând simultan multifuncționalitate, redundanță, diversitate
prin intermediul unui proces de planificare adaptativă de construire a unor rețele
multiscalare care sporesc conectivitatea. Prin utilizarea Sistemelor Informaționale
Geografice (SIG) și a unor modele statistice au fost identificați factorii esențiali, în
funcție de care pot fi propuse traseele cele mai favorabile pentru coridoare verzi
(mărimea fragmentului de peisaj, solurile, distanța față de cursuri de apă, tipul de
proprietate, existența ariilor cu vegetație, atractivitatea spațiilor vezi, înclinarea
terenului sau densitatea populației). Aceștia au fost integrați pentru obținerea unei
hărți a pretabilității, la rândul ei intersectată cu reprezentările cartografice ale
accesibilității și proximității, pe această bază fiind creat decupajul final al
favorabilității pentru trasarea culoarelor verzi principale și secundare. Sistemul de
coridoare verzi propus constă într-o centură care conectează zonele forestiere din
jurul orașului și mai multe axe verzi, care o leagă de centru, asemenea spițelor unei
roți. Sunt încorporate toate funcțiile specifice acestor amenajări urbane - ecologice,
recreative, peisagere, istorice sau culturale în directă legătură cu rolul de căi de
transport alternative. Realizarea de fapt a unei astfel de propuneri ar crește
accesibilitatea spațiilor verzi, ar reduce gradul de utilizare a mijloacelor auto intra-
urbane și spre periurban, încurajând deplasările ne-motorizate, deci reducerea
emisiilor atmosferice, făcând spațiul urban mai agreabil, ameliorând calitatea vieții
locuitorilor și reducând, implicit, asaltul periurban al spațiilor rezidențiale. Și în
acest caz, ca și în cel al rețelelor de canalizare (Cap. 5), avem în vedere beneficile
eco-inovației, care poate crea spații urbane în același timp mai bine adaptate
schimbărilor climatice (aici pe fondul aridizării climei în estul României nu este
deloc lipsită de interes și de importanță discuția despre creșterea ponderii spațiilor
verzi și a conectării acestora), dar și mai atractive și benefice pentru propriii
locuitori și pentru susținerea activităților turistice.
Toate aceste abordări distincte și uneori contrastante sunt conectate printr-o
multitudine de legături, unele evidente, altele mai subtile, dar nu mai puțin reale.
Astfel, ceea ce îi lipsește în omogenitate volumul suplinește prin diversitate.
Desigur, limitările fiecărui „eseu” sunt evidente, dar explicabile, dată fiind noutatea
demersului, vastitatea problematicilor abordate și dificultățile reale de formulare și
adaptare a unor metodologii potrivite scopului.
Ca referință la întregul volum, unul dintre elementele-cheie ale sale este
recurența aspectelor spațiale, respectiv spațiul apropriat (teritoriul) și spațiul ca
ansamblu de interrelații (geosistemul). Din această perspectivă, conceptul de
reziliență este una dintre multiplele „porți de intrare” în problematica teritoriului,
putând contribui, în același timp, la o mai bună înțelegere a relațiilor din cadrul
geosistemului.
Dincolo de perspectivele întrezărite prin aplicațiile incluse deja în prezentul

volum, rolul rezilienței în geoștiințe poate crește într-o măsură și mai mare, prin
valorificarea unor direcții importante și ofertante. Astfel, integrarea în analiza
spațială a aspectelor trans-scalare, pornind de la ideea că ierarhiile care se
stabiliesc în cadrul geosistemului nu sunt structuri statice ci tranzitorii, menținute de
interacțiuni între niveluri diferite, duce la înlocuirea analizelor multiscalare
„clasice” cu modele care pot urmări atât simultaneitatea desfășurării fenomenelor
la mai multe scări, cât și relațiile între procese care au loc la scări spațiale și/sau
temporale diferite. În consecință, în amenajarea teritoriului, este importantă
adaptarea și dirijarea ritmurilor și intensității intervențiilor de planificare în
funcție de dinamica fazelor ciclurilor adaptative, care au loc simultan, la niveluri
diferite (trans-scalar). În același sens, studiile de caz cu caracter monografic sau
vizând posibilitățile de dezvoltare durabilă a unei entități teritoriale individualizate
pot căpăta noi valențe și pot fi îmbogățite prin integrarea unor referințe la panarhie
și la celelalte mecanisme specifice rezilienței.
Reziliența este un concept ofertant pentru analiza rețelelor spațiale, a
modalităților de conectare a teritoriilor, a fluxurilor materiale, energetice și
informaționale, a rețelelor sociale și economice, a rețelelor ecologice, din această
perspectivă progresele metodologice induse de reziliență părând a fi cele mai
convingătoare până în prezent. Reziliența este, de asemenea, organic integrată în
evaluarea riscurilor (deși poate mai puțin convingător, la prima vedere, dată fiind
„concurența” cu conceptul, consacrat, de vulnerabilitate a cărui contrapondere
pozitivă este considerată a fi, de către unii autori). De egală însemnătate este și
faptul că integrând două aspecte esențiale ale gestionării situațiilor de urgență ‒
reducerea expunerii și creșterea gradului de organizare a sistemelor teritoriale ‒
reziliența poate deveni ocazia unei reale schimbări de paradigmă în abordarea
incertitudinii la nivel teritorial, printr-o modalitate proactivă și „anti-fragilă”
(N. N. Taleb) a strategiilor de prevenire, răspuns și adaptare.
În domeniul analizei peisajelor geografice – care capătă din ce în ce mai
multă aplicabilitate prin integrarea unor tehnici moderne de modelare și de
vizualizare simultană a unor realități diverse (GIS, teledetecție) ‒ conceptul de
reziliență devine util mai ales în explicarea coerentă a discontinuităților geografice
și a fragmentării peisajelor și a rolului acestora în modelarea structurilor
teritoriale. În același fel, reziliența poate da o mai mare greutate și analizelor legate
de discontinuitățile sociale, care pot fi judecate din dubla perspectivă a avantajelor
modularității și păstrării diversității (în cadrul comunităților, segregarea poate duce
la conservarea unor structuri tradiționale viabile și valoroase) sau a beneficiilor
interconexiunilor și participării nediscriminate a populației locale la luarea
deciziilor.
Trebuie însă avute în vedere și anumite capcane sau dezavantaje ale utilizării
termenului de reziliență în absența unui real fundament teoretic și operațional.
Existența unui prea mare număr de interpretări date rezilienței face acest concept
relativ vag și imprecis, iar polisemia îl face adesea inoperant, mai ales în lipsa unor
repere metodologice clare. Acest fapt este vizibil în aplicarea politicilor legate de
reziliență, care sunt axate pe un anumit hazard sau pe o anumită tendință (reziliența
la inundații, reziliența la secetă, reziliența climatică etc.) din cauza profilului și
mandatului limitat al organizației sau al programului, care are în vedere
operaționalizarea rezilienței.
Adesea văzută ca o abordare instituțională în măsură să armonizeze diferitele
modalități de gestionare a riscului la hazarde naturale și antropice, ca un substitut al
„bunei gestionări” a riscurilor și dezastrelor, reziliența este uneori asociată unor
politici slab definite și fără o operaționalizare tehnică, concretă, realistă. În această
accepțiune, reziliența și managementul riscului sunt termeni interșanjabili, utilizați
nediscriminat, motiv pentru care conceptul la care facem referință este adesea
acuzat că nu oferă nimic nou și încarcă inutil o agendă deja saturată în privința
tematicilor. Acestea sunt tot atâtea capcane-consecință ale lipsei de coerență și
minimă „normare” la nivel conceptual și metodologic.
Lucrurile sunt însă abia la început. Ne aflăm – nu doar în România, ci și la
nivel internațional ‒ într-o fază inițială, „de creștere”, în care posibilitățile
conceptului sunt multiple, în care reziliența se risipește în domenii numeroase și
încearcă, expansiv, să acapareze tot mai mult din aria de acoperire a conceptelor
concurente (fie că e vorba de vulnerabilitate, fie de dezvoltare durabilă). Cu
siguranță maturizarea și ajungerea în faza „de conservare” va însemna o mai bună
regularizare și instalare a conceptului într-o arie științifică poate mai restrânsă –
care va include, cu siguranță și domeniul analizei teritoriale ‒ dar pe fundamente
mai stabile, mai clar definite și normate, putând avea astfel o aplicabilitate mai
fermă și mai eficientă.
Din aceste considerente, credem că demersul de față nu este decât o
introducere în ceea ce poate reprezenta conceptul de reziliență pentru spațiul
românesc, în vederea unor viitoare aprofundări și, poate, a găsirii unor posibilități
mai convingătoare de operaționalizare. Considerăm însă că, pentru acest moment în
care reziliența este încă un concept care se caută pe sine, este utilă păstrarea
polifonismului, polimorfismului și a unor perspective multiple în măsură să ofere un
material fertil care, în timp, se va decanta – putând sta la baza formulării unor
modele și metodologii de lucru coerente, unitare și general aplicabile, în diferite
contexte teritoriale. Momentul nu este însă unul apropiat, pentru că demersurile de
acest tip sunt dificile: reziliența depinde foarte mult de context, de dinamicile de
detaliu, de modificările subtile și de producerea „lebedelor negre”, acele întâmplări
cu caracter aleatoriu, neașteptat, impredictibil și distructiv (uneori, e adevărat, în

sens creator), care pot duce la transformări bruște și brutale.
Avem convingerea însă că reziliența poate sta la baza unei noi paradigme în
gestionarea teritoriului, nu neapărat înlocuind mai demult consacratul concept de
dezvoltare durabilă, ci completându-l în mod benefic și dinamizându-l.
Despre volum
Din opiniile referenților științifici:
*
”Studiul elaborat de un colectiv de autori, coordonaţi de două cadre didactice
cu realizări şi potenţial remarcabile, aduce în literatura geografică românească
puncte de vedere asupra unuia dintre cele mai vehiculate concepte: rezilienţă. Deşi
în alte domenii ştiinţifice acest concept este de multă vreme utilizat, multe din noile
interpretări ale acestuia îi fac tot mai vizibilă dimensiunea operaţională. Ambiţia,
declarată din titlu a autorilor, este de a demonstra că rezilienţă şi teritoriul merită a
fi analizate din punct de vedere conceptual de o manieră operaţională, iar de aici la
identificarea unei metodologii de abordare nu este decât un pas.
Trăim într-o lume a proiectelor, într-o lume în care producţia de cunoaştere
solicită, în mod necesar, depistarea valenţelor teoretice şi aplicative ale noilor, dar şi
mai vechilor concepte. Rezilienţă reprezintă un concept redescoperit şi amplificat,
mai ales de ştiinţele mediului. Acestea au profitat de consecvenţa redusă a
geografiei în a-şi promova propriile concepte (geosistemul), pentru a lansa un
concept identic ca şi conţinut, dar relativ diferit ca formă: sistemul social-ecologic.
Noul concept a atras utilizarea altor concepte suport ca cel de rezilienţă, care, se
pare, nu numai că aduce un plus de claritate în cercetarea sistemelor complexe, dar
pare a oferi elemente fundamentale pentru creşterea eficienţei în exploatarea
raţională şi durabilă a resurselor acestora (...).
(...) felicit colectivul de autori pentru această iniţiativă, producătoare de
cunoştinţe teoretice şi aplicate, care se poate transforma într-un impuls pentru
geografi la a continua şi aprofunda cercetările pentru individualizarea clară a
limitelor unui asemenea concept, pentru a evita excesele de limbaj fără acoperire
ştiinţifică riguroasă, pentru a face ca geografia să fie tot mai mult respectată de
politicieni, de alte ştiinţe şi de practicieni. Aportul de originalitate, maniera
sistemică de analiză şi impactul anticipat al unui asemenea studiu sunt atuuri care
recomandă această lucrare pentru publicare”. (prof. univ dr. Ioan Ianoș,
Universitatea din București)
**
”Volumul intitulat Reziliență și teritoriu. Operaționalizare conceptuală și
perspective metodologice reprezintă o contribuție așteptată, apreciată și cu siguranță
binevenită în geografia românească contemporană, un adevărat exercițiu de
geografie modernă, pe care iată, școala geografică ieșană îl propune și îl realizeză
cu brio și de această dată. Coordonatorii volumului, consacrați cercetători în
domenii geografice distincte, adesea contradictorii, sub pretextul declarat al
studierii rezilienței și a formelor sale de manifestare spațială, dovedesc importanța

complementarității conceptuale și metodologice oferite de geografia umană și
geografia mediului, de exemplu, în realizarea unui studiu de calitate și cu
aplicabilitate imediată ce transcende sfera academică, teoretică spre cea comunitară
– ca un adevărat model ce poate fi implementat în procesul de concepere al
programelor de prevenție. Mai mult decât atât, lucrarea de față reprezintă un semnal
de alarmă explicit, îndreptat către guvernanți și administrațiile locale pentru care
prevenirea ar trebui să ocupe un loc important în agendele de lucru.(...)
Lucrarea este realizată în trei părți distincte după un model comun ce poate fi
urmărit cu ușurință și care demonstrează capacitatea autorilor de a defini
problematica asociată rezilienței din perspective specifice, de a dezvolta și prezenta
metodele de cercetare și a le aplica în diferite studii de caz, care pot sta la baza
formulării/discutării unor politici adecvate.” (conf. univ. dr. Sorina Voiculescu,
Universitatea de Vest din Timișoara)
***
”Lucrarea se înscrie pe linia unor preocupări ştiinţifice relativ recente privind
conceptul de reziliență, furnizând un material convingător pentru ca acesta să
devină mai consistent științific, mai vizibil şi mai funcţional în spațiul public,
politic-administrativ, instituțional, prin deschiderea unei perspective integratoare,
dinamice, favorabile analizei geosistemice. (...) lucrarea preia critic bibliografia
internaţională şi românească privind conceptul de reziliență, pornind de la înțelesul
originar al acestuia, punctând modificările de conținut căpătate de-a lungul timpului
în diferite domenii, până la accepțiunea mai cuprinzătoare din domeniile social și
economic. Alături de partea teoretică, lucrarea include și una cu caracter
”operațional”, cu aplicații în diferite domenii care se sprijină, la nivel conceptual, pe
termenul de reziliență, orientată, în special, spre problematica spațiilor urbane și a
capacităților acestora de a absorbi perturbațiile, de a se transforma și a se adapta în
consecință. Sunt astfel supuse analizei domenii precum procesele demografice,
sistemul energetic, transporturile și sistemele de canalizare, cu referință la nivel
general sau prin intermediul unor studii de caz specifice pentru spațiul românesc sau
referitoare la mediul urban (fie al orașelor propriu-zise, fie al ariilor
metropolitane).” (prof. dr. Adrian Grozavu, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”
din Iași)
View publication stats

2015 Banica Muntele REZILIENA 8 11

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2015 Banica Muntele REZILIENA 8 11

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See

Book · December 2015

Air quality View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

I. Bănică, Alexandru (coord.)

Alexandru Bănică Ionel Muntele

EDITURA TERRA NOSTRA

Prof. univ. dr. Ioan Ianoș Universitatea din București

Această lucrare a fost publicată cu sprijinul financiar al proiectului „Sistem integrat

Ema CORODESCU, n. 1992: Masterandă, specializarea Geomatică în cadrul

Mihail EVA, n. 1987: Doctorand în cotutelă internațională în cadrul Universităților

Dumitrița-Mesalina PICIORUȘ (BOGHINCIUC), n. 1982: Consilier la Agenția

Lucian ROȘU, n. 1987: Doctorand la Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Facultatea

Iulia Carmen TERRYN (CIOBOTICI) n. 1973: Doctorandă în domeniul ingineriei

Capitolul 1 Reziliența ‒ repere conceptuale. Implicații la nivel teritorial 15

Capitolul 2 Sistemul demografic românesc – între vulnerabilitate şi 73

Capitolul 3 Reziliența sistemului energetic românesc prin valorificarea 103

Capitolul 4 Reziliența rețelelor de transport – de la un concept abstract la 117

Capitolul 5 Performanța sistemului de canalizare în vacuum din 137

Capitolul 6 Capacitatea de reziliență a ariilor metropolitane (teoretice) 153

Capitolul 7 Reziliența urbană și transformările orașului post-socialist. 171

Capitolul 8 Reziliența infrastructurii fizice urbane de bază în orașele 187

Capitolul 9 Coridoare verzi: pentru reziliență urbană și durabilitate 215

Capitolul 10 Reziliența – beneficii, dificultăți și oportunități de aplicație 235

Ca dat specific uman, aspirația profundă și permanentă pentru cunoaștere a

dezvoltare durabilă) nu sunt ‒ și nu vor fi – preocupări de masă, dar ceea ce va

mai dependentă de organizări excesiv de conservator-lente și astfel restrictive, sau

urbane sau conectivități reziliente) de scenarii ale evoluției cu reziliență integrată,

din extrapolări nerealiste și deci inacceptabile, opacizând obiectivul principal și

REZILIENȚA ‒ REPERE CONCEPTUALE.

Lucruri care nu s-au mai întâmplat niciodată

Utilizat în tot mai multe domenii și din ce în ce mai des, termenul de

funcționalitatea ‒ asigurată prin mecanismele de autoreglare specifice ‒ și astfel

Exigențele acestei realități față de cercetarea sistemică fac ca o accepțiune

- variabilitatea mediilor naturale, care creează, de asemenea, diferențe în ceea

2.1. Originea conceptului

Originea termenului se regăsește în știința rezistenței materialelor (McAslan,

„Reziliența determină persistența relațiilor în cadrul unui sistem și este o măsură

2.2. Sensuri și accepțiuni actuale ale rezilienței

Faceți lucrurile pe cât de simplu este posibil,

Există o multitudine de accepțiuni ale rezilienței, unul dintre cele mai

2.2.1. Accepțiunea tehnică

2.2.2. Accepțiunea psihologică

2.2.3. Accepțiunea ecologică

Spre deosebire de reziliența tehnică, această accepțiune presupune existența

• gradul în care un sistem este capabil de a-și menține auto-organizarea, spre

Figura 1: Reziliența ecologică (Sursa: Adger, 2000)

• gradul în care sistemul își poate construi și mări propria capacitate de a

2.2.4. Accepțiunea în cadrul științelor sociale și economice

administrative învechite, resursele umane incompetente, tare și carențe ale

2.2.5. Accepțiunea geosistemică/social-ecologică

Tendința actuală a studiilor legate de reziliență indică o diminuare a

3. FUNDAMENTELE TEORETICE ALE CONCEPTULUI DE REZILENȚĂ

3.1. Reziliența și teoria sistemică

Ansambluri de relații interdependente, sistemele nu sunt entități fixe sau

relații. Spre deosebire de perspectivele analitice, care reduc entitățile la proprietățile

Figura 2: Diagrama sistemului social-ecologic (Sursa: Chapin et al., 2009)

Aceste variabile se manifestă în cadrul mecanismelor de control ale celor

3.2. Echilibru și praguri funcționale

Fiecare criză internă și externă poate fi folosită

Caracterizat de o permanentă mobilitate internă, geosistemul păstrează

încadreze între anumite limite de toleranță care reflectă capacitatea de autoreglare a

Figura 3. Mișcarea sistemului între domenii de stabilitate diferite

În funcție de numărul variabilelor de control ale sistemului, modelul poate fi