__________________________________________________________________

INTIM de CULTURĂ de DARIE DUCAN, Nr. 1, octombrie/noiembrie/decembrie 2010

____________________________________________________________________________________________________________________

Din sumar:
O cultură sufocată de pungi * Dialog cu baritonul
Dan Iordăchescu despre acustica infinitului *
Chestiuni legate de douămiism
 Dariada, nr 1-2010
Sumar:

10.Problema lupilor
1.Editorial. O cultură sufocată
nemotivaţi/24
de pungi/3
11.Natura şi cultura/25
2.Mujdei cu apă minerală sau
supraestimarea cărţilor bune/5
12.Proză. Tu-vă muma-n
cur!/26
3.Calea personală a
optzecismului/7
13.Noua poezie basarabeană/31
4. Vinovat de iubire, un
14.O antologie a douămiismului
roman transcendental/8
poetic .../32
5.Interviu. Dialog cu baritonul
15.Multele presei culturale/34
Dan Iordăchescu despre
acustica infinitului/10
16.Anchetă Dariada. Chestiuni
legate de douămiism/37
6. Poeme de Darie Ducan/16
17.Nimic, de Mircea
7.Bolile culturii
Cărtărescu/40
contemporane/18
18.Poeme pentru Dana lipsei/41
8. Teatru. Patria sturionului
negru/19
19.Aşteptarea istorică/43
9.Poeme/ Bob Dylan/22
20.Dreptate pentru Ligeti la el
acasă/46

_____________________________________________________________________________
Copyright© Darie Ducan 2010, Tehnoredactare Nicolae Băciuţ
Fotografii: coperta 1, Andra Simionescu
Foto interviu: Cristian Enăchescu
Adresa redacţiei: lumealuiacum@yahoo.com
www.darieducan.blogspot.com
_______________________________________________________________________________________

2
 chiar  la  mobilitatea  ei  cât  de  cât 
acceptabilă.  Oamenii  de  cultură  sunt  fie 
radicali,  fie  lingăi,  fie  tăvari  fie  curve 
stilate,  ceea  ce  se  uită  grav  în  zilele 
acestea  e  însă  faptul  că  acum  nu  e 
momentul  decât  pentru  un  anumit 
impuls  radical,  apoi, după  ce  se  vor  mai 
linişti  apele,  putem  fi  înapoi  ce  am  fost 
fiecare, ne putem îmbrăca în chiar pereții 
garderobei  dacă  ne  place.  Când  politica 
meschină  şi  măruntă  a  unor  oameni  pe 
care  nici  nu  îi  numesc  pentru  a  nu‐i 
invoca  supraimpozitează  drepturile  de 
autor  –  eu  nu  am  de  ce  mă  teme,  ce,  eu 
sunt autor?Întrebați critica! – dar aruncă 
în  ochi  un  praf  de  un  milion  de  euro, 
mărunțiş  față  de  cum  spoliază  ei  viața 
culturală  şi  viitorul  acestei  țări, 
diversionist,  astfel  încât  culturii  nu  îi 
mai  rămâne  decât  să  se  facă  singură,  să 
funcționeze  ca  o  flacără  de  veghe,  cum 
altfel,  ce,  doar  voiam  ditamai  focul  de 
tabără  al  Vestei,  ce  e  de  făcut?  Poate 
voiam  să  prăjim  la  el  şi  berbecuți,  ca 
Dinescu,  alungatul  de  pe  scena 
democrației,  când  poate  şi  datorită  lui, 
măcar  puțin,  siropul  ăsta  de  tuse  numit 
democrație  românească  există  încă  din 
_____________________________________
Editorial zorii  primei  scene.  Astfel  numai,  doar 
astfel  e  democrație  în  România,  prin 
dictarea de către cei mulți.  

suntem  într‐o  birocrație  de  sinucideri 

Ne  temem  bine  în  cultura  română,  în  controlate  şi  mai  ales  dictate.  Acest 
general,  de  boli  închipuite,  suntem  guvern  şi‐a  angajat  o  armată  de  inşi 
prețioşi,  ne  temem  de  tot,  până  şi  de  dictando  care  trec  pe  la  uşa  caselor  de 
răzbunarea  cojii  de  copac  pentru  câtă  artişti şi le scriu testamentele, după ce îi 
hârtie  umplem  şi  umplem,  ne  temem,  obligă la dictare.  
măcar  ipohondria  să  fie  un  straşnic    Ei  pot  dicta,  iată  deci,  dictatura 
proiect pentru artă!, dar ne aflăm într‐un  poporului,  testamentele  lor  trimişilor 
moment  de  intersecție  dintre  politică  şi  statului  care  docili,  inteligenți  şi  cu 
cultură  atât  de  drastic  încât  atentează  haine  curate,  notează  ca  nişte  scribi  de 

3
frica stăpânului care oricând poate pune  se  asigure  că  nu  le  spargem  cu  dinții. 
mâna pe bardă şi să‐i împartă în două ca  Suntem  parcă  în  stomacul  carpatin‐
Moise  apele.  Desigur,  la  cât  țin  de  vagabondului urs. Ne asfixiem şi ne mai 
economie toate, e vorba de Moise Guran.   rămâne  numai  frumoasa  obsesie  a  unei 
Adevărul  e  că  şi  oamenii  de  cultură  se  Nefertiti de nylon, izolează termic, fonic, 
îmbată deseori cu apă rece, fac cultură de  nemuriror  şi  rece,  da,  putem  urla  în 
bătaie  mică,  uneori  şi  ea  necesară,  dar  pungă  dacă  ne  vine  şi  să  dăm  drumul 
totuşi  ocazională,  nu  legică,  nu  serială,  urletului  într‐o  pădure  încă  netăiată 
proiectele  țin  deseori  de  cărți,  de  pentru  „broşuricile  voastre  băşinoase”(a 
sculpturi,  de  filme.  Ce  rămâne  în  urma  se  revedea  Filantropica),  poate 
proiectelor?  Antologii,  reviste?  Nu  cărți,  Luceafărul  să  se  înalțe  în  pungă  sau  să 
nu  opere,  ci  cultură  sezonieră,  toamnă‐ „coboare  în  jos”,  la  pachet,  fast‐food, 
iarnă şi primăvară‐vară.   past  mood,  ca  să  le  placă  şi 
E  adevărat  că  nici  nu  suntem  într‐un  hiperamericanizaților  din  cultura 
secol în care cineva să rescrie  română,  fetițe  şi  băieței  sensibili  şi 
Decameronul  sau  Odiseea,  dar  parcă  drogați  de  împrejur,  de  înspre,  nu  de  în 
prea  ne  împiedicăm  în  birocrația  aceasta  sau  întru.  Această  Nefertiti  de  nylon 
a  ambalajului  care,  e  adevărat,  contează,  trece  prin  cultura  română  contemporană 
dar  care  e  spre  deosebire  de  substanța  ca  o  nălucă,    ne  îmbrățişează  şi  ne  pune 
unei  opere  de  artă    exact  chipul  omului  plasa  în  cap  în  cele  mai  frumoase 
față  de  cel  al  lui  Dumnezeu,  tinde,  momente  petrecute  cu  ea.  Ce  joc 
seamănă,  dar  nu  este.  Suntem  exact  ca  periculos a devenit cultura! A ajuns mult 
urşii  vagabonzi  din  Braşov(  ce  țară  de  mai  rău  decât  prostituția  şi  e  mai  jenant 
vis!)  care  se  asfixiază  înghițind  din  să  spui  că  eşti  profesor  decât  să  spui, 
tomberoane  pungi  de  plastic,  ambalaje,  dacă  te  întreabă  cineva  ce  meserie  ai, 
aşa  suntem  noi  în  lumea  mărcilor  „sunt  implicat  într‐un  proiect”.  Această 
înregistrate, până la a fi mai important că  meserie  e  cea  mai  gravă  din  cultura 
sunt  înregistrate  decât  că  sunt  mărci.  Ne  română.  Eşti  agent  cultural,  ce  eşti 
sufocăm cu proiecte şi cu iluzia că multe  omule?  Doctor?  Poet?  Nu,  eşti  implicat 
dintre ele înseamnă ceva durabil, mai rar  într‐un  proiect.  Ce  dulci  iluzii  de  băieți 
însă cărți cu adevărat importante, mai rar  trişti,  puberi  şi  evazivi,  ce  fete  cu  uterul 
ediții  critice(cu  câteva  excepții  lăudabile  colivă  dar  culturnice,  proiecte,  proiecte, 
cum  ar  fi  Eugen  Simion  la  Academie   birocrație,  aceasta  e  tristețea  culturii 
sau,  mai  nou,  la  Editura  Eikon,  opere  noastre  în  special  tinere,  nu  că  există 
complete  Coşbuc,  Rebreanu,  împlinind  proiecte  imprecise,  ci  că  ele  nu  au  nicio 
un  areal  bistrițean),  trăim  un  finalitate  precisă  şi  controlată, 
Shakespeare  fărâmițat  şi  dus  de  furnici  observabilă.  Există  pungi  multe  în 
prin  zeci  de  mii  de  cotloane.  În  fâsâitul  cultura  română,  nu  însă  şi 
infernal,  stresant  şi  trist  al  atâtor  pungi  contraprezervative,  unele  care  să  ne 
prin  care  trebuie  să  respirăm  nu  băgăm  apere de noi.   
de seamă că ele ne sunt toate trase pe față 
de  acest  guvern,  să  ne  sufoce.  De  ce  mai  DARIE DUCAN
multe?  De  ce  zeci,  una  peste  alta?  Ca  să 

4

Pentru a defini poezia se caută şi s-au
căutat dintotdeauna expresii. Nu se vor
găsi potrivite aproape
niciodată tocmai pentru că
poezia nu e fixă. Pentru a
defini anumită poezie
însă, o carte de poezie,
pentru a delimita ceva de
altceva, se potrivesc
senzaţiile. Sunt chiar
indicate nu ca un criteriu
literar, ci ca o atenţie
umană. Din păcate cam
începe să devină un
criteriu literar
popularitatea literară a
unei cărţi în rândul celor
ce cu binevoitoarea aură
de staroste literar îi pun la cale un
destin. Regele dimineţii, Editura Tracus
Arte 2010, de Alexandru Muşina, după o
tornadă de cronici favorabile şi
regulamentare, ca măsurate la croitor, a
obţinut premiul Uniunii Scriitorilor al
anului 2009 la secţiunea Poezie. Nu vom
judeca aici instinctul de cârd al criticii, l-
am putea numi unanimitate, l-am putea
numi domino-domine , ci ne vom uita
către carte, motivul atenţiei noastre. În
acest volum, autorul pare că merge pe
un drum foarte drept şi care virează într-
o secundă spre altceva de unde totul
rămâne în lucru, rămâne o simfonie
neterminată dintr-o autostradă cu taxă.
Autorul mizează foarte mult pe angoasa
ontologică şi pe dogma
suficienţei/insuficienţei, când cu graţie,
când cu mici glume cotidiene reciclate la
alt etaj. Chiar dacă se întâmplă să fie un
fragment memorabil sau unul prost, are
şi menuetul limitele lui, nu îl poţi face
simfonie în accepţiune modernă!, din
carte rămân
poeme memorabile, nu însă şi
construcţia ei, unde se văd şi diferenţe
de stil, poemul Fiul iernii din capitolul
Arhipelagul fiind un Ion
Gheorghe mai puţin
expresionist, iar restul
mulţumindu-se cu un
optzecism de (co)notaţie
nu de fiecare dată
sclipitor. Fidelitatea faţă
de optzecism e prea
stânjenitoare acum, când
unii vorbesc chiar şi de
moartea douămiismului,
dar preţiozităţile de
lectură prin încadrarea
strictă nu pot împiedica
cititorii de poezie să fie
mişcaţi de unele poeme ca
I-am spus, Într-un muzeu, Regele dimineţii,
Case, E mîţa pisică? Etc. Dar ele într-o
instanţă critică au partea lor de
importanţă. Până la urmă rămâne şi
întrebarea. Ce e mai important pentru
un autor: să rămână fidel generaţiei sale
sau să îşi găsească drumul particular
fără brevetul şi girul ei? Poate fi acuzat
cineva de rămânere? Poate fi acuzat
cineva de plecare? Soluţia de „prag de
casă” literar nu mulţumeşte pe nimeni.
Putem doar constata existenţa unei cărţi
cu originalitate medie şi atât. Frumoasă
dar nu mare. O carte care se fereşte de
propria ei substanţialitate dându-ne
senzaţia că după multe poeme de tuşă
vine marele poem. Dar el nu vine.
Arhipelagul, Micile daruri şi După dragoste,
cele trei capitole ale cărţii prezintă în
ordinea lor o dogmă prin titlurile
poemelor omonime dar ea e prea greu
sustenabilă pentru un întreg volum.
Când toţi spun că tu ai scris o simfonie

5
uriaşă şi de fapt ai scris o sonată
bunicică problemele sunt una de gen,
una de raportare a criticii la propriile ei
convulsii fie laudative fie distructive şi
una a calităţii, „bunicică”. E adevărat că
uneori aşteptând o mare carte de la un
autor care a dat cândva cărţi
interesante(Budila expres), când va scrie
una crezi că e aceea. E paranoia criticii să
creadă tot ce apare e scris pentru ea şi de
aici se nasc astfel de exagerări care nu ţin
de critică ci de iluziile ei, de aşteptările
ei. Poezia Un deal cu meri înfloriţi este o
simplă şi frumoasă iluzie despre moarte
prin aproape şi a aproapelui ajunşi sub
spovedania unor meri. La nivelul
rezultatului aceste poeme sunt
remarcabile chiar dacă la nivel tehnice
sunt rudimentar-minimaliste. Aceasta
poate fi şi o calitate şi un defect,
diferenţa e de valabilitate nealterată a
spectrelor pe care cititorii le pot deduce-
conduce. Dacă temperarea nostalgiilor e
un scop tehnic atunci încă o dată aceste
poeme ale lui Alexandru Muşina au un
dozaj echilibrat dar facil, emoţionează ca
aforism dar nu ca destin.
Fragmentarismul acesta face din poeme
schiţe sau cioburi de poeme, şlefuite dar
tot cioburi, de aceea întregul e întreg
doar cu anumite eforturi de lectură. Nu
aş putea nici pe departe să afirm că
această carte aduce ceva nou în literatura
română, dimpotrivă, dar nici că e o carte
slabă nu pot afirma. Adevărul se
răsfoieşte pe undeva pe la mijloc, unde
infatuarea critică încă nu a ajuns şi nici
efectul de turmă dar unde totuşi a ajuns
poezia şi şi-a depăşit statutul arhaic,
trecând chiar şi de prima ei modernitate.
Trebuie să remarc, că tot mă aflu într-un
punct apropiat, faptul că multe poeme
luate individual ar fi putut fi scrise chiar
în anii 70, dar nu ca prim pas conştient
al optzecismului ci ca „greşeli” izbutite(
I-am spus, Într-un muzeu, aceasta din
6
urmă având o esenţă nichitastănesciană.)
iar acest fapt arată încă o dată labilitatea
criticii, nu eventuala mediocritate a
autorului, care, evident, nu e un
mediocru, autorul nu a afirmat că
aceasta e o mare carte, el doar a scris-o
lăsându-i soarta liberă şi probabil
mirându-se şi el de aşa grozăvie. Cartea
acesta are câteva poeme izbutite, câteva
poeme remarcabile înconjurate de
rumeguş, dar pentru acele câteva poeme
merită să existe. Dacă ai nenorocul să
citeşti cartea după ce te agasează critica
lăudând-o, ba mai mult, dacă ea
agasându-te te determină să o citeşti,
cartea ţi se va părea umilitor de proastă,
ori nu e deloc aşa şi e vina criticii că nu
se vede ridicolă şi strică soarta unei cărţi
bune supraestimând-o. Pentru laudă
poţi cere iertare? Pentru excesul de cerc
academic( poate şi în parte!) mai mult ca
pentru cartea propriu-zisă? Senzaţia pe
care o poţi avea citind întâi reacţiile şi
apoi citind cartea e aceea de usturime
precum ai bea apă minerală după ce ai
mâncat mujdei. Te irită mai mult ce a
făcut critica dintr-o carte onestă, te irită
zdruncinarea podului prin paşii regulaţi
de soldaţi. Această carte ar fi trebuit să
fie un pahar de apă sinceră şi nu să
devină ocean din lipsa altor cărţi pentru
Premiile USR, măcar că au fost cărţi
bune în 2009. E adevărat, cartea e
aceeaşi. De n-ar fi snobismul, de n-ar fi
lumea bună, de n-ar fi domino-ul literar
al adevărurilor girate pentru că doar alţii
le-au girat la rândul lor. Încă avem rar
de tot o independenţă a crezului artistic.
Dintre toate celelalte a creaţiei rămâne
principala, lucru care e, de altfel, şi
calitatea primă a acestei cărţi încercate
de experienţe rare în viaţa noastră
literară: a da Cezarului mai mult decât
merită Cezarul şi a nu impozita nici
măcar umbra lui Brutus.
 ea se integrează perfect între celelalte
poeme, să le zicem nobile, ca un jurnal de
cartier sufletesc, ca o notaţie de cronicar
Uneori, când vrei să scrii despre cărţi care
quijotesc, pentru că, fără să exagerăm, e
îţi plac, amâni mereu acest lucru ca să nu
mult quijotism în cartea aceasta.
spargi parcă intimitatea bucuriei de a le fi
Fragmente ca: "Paznicul depozitului/s-a
citit. E un egoism care nu are de a face
sinucis încă de iarna trecută-/ca şi cum şi-
atât cu ideea de cultură pe
ar fi plătit chiria la
cât e din fundamentul uman
timp."(Aerostate râde) pun
. O astfel de carte fericită e
cititorul la limita dintre
Aerostate plângând, Editura
afirmaţie, exclamaţie şi
Tracus Arte 2010, a lui
întrebare. În acest flagrant de
Traian T. Coşovei. Şi dacă nu
optici cade orice tehnică
am şti nimic despre poet,
stearpă, aici se vede exact
dacă ar fi un anonim cu
ordinea directă. Dacă în alte
lustru, un cuminte la el
volume se mai vedeau uşoare
acasă, această carte tot l-ar
linii dictando ale
face un poet care îşi
optzecismului, azi, cu această
flagelează îngerul păzitor cu
carte Traian T. Coşovei scrie
un snop de coarde de harpă.
pe foi albe goale mai drept
Neofiţii poeziei nu vor
chiar decât ar fi orice linie
înţelege niciodată de ce spun asta, nici nu
pretrasată. O generaţie ca optzecismul şi,
e nevoie. Cei însă care îl ştiu aprecia vor
un curent, în fond, nu sunt lucruri de care
vedea în poet un "călit" în propriile sale
să te dezbari, dar la o anumită vârstă ele
nostalgii viitoare mai mult decât "câinit"
constrâng dacă nu găseşti drumul tău. Nu
în tehnicism optzecist prea abstract
numai că drumul poeziei de acum a
deseori. Aceasta e, de altfel, paradoxal şi
acestui poet e foarte special, dar el implică
cea mai degajată şi cea mai bine construită
încă un paradox esenţial: acela că deşi
carte de poeme a lui Traian T. Coşovei, de
echilibrul e natural precum apa, nostalgia,
un sentimentalism amar care aproape ne
tonul sunt temperamentale în observaţie,
face să îl citim cu revelaţia realului şi
latine. Schimbările de decor, prozaice şi
uimirea hazardului. Personajul omonim,
uimitoare, tonifică textul nu prin
Aerostate e acel Briareu al jumătăţii
bruscheţe formidabilă, ci prin cromatică:
distanţei dintre decapitarea tuturor
"Asta în timp ce soarele asfinţeşte şi
pârghiilor unui realism bătut şi a
bătrânul Aerostate/ plânge din vechime
pârghiilor unei nostalgii tâmpe. Echilibrul
cu letopiseţe şi didahii."(Răsplata) Venind
ţine contradicţia în prim plan şi face din
dintr-o generaţie prea puţin gravă pentru
ea aproape o calitate dogmatică. Aerostate
poezia sa de acum, poetul bucură, deşi n-
plângând ar putea fi contradicţia
a fost niciodată un clovn, prin puterea
plângând, adică omul plângând. Ar putea
marilor actori care reuşesc să joace atât
fi citadinismul ajuns la saturaţie şi trăit în
comedie cât şi dramă, rectificând a juca cu
marginile elementarului său. Sfâşietoarea
a trăi. Personajul său poate fi un fel de
nostalgie a unor poeme dar şi
Holly Golightly sau Mopete de Mircea
direcţionarea sevrajului spre doze
Ivănescu, însă nu atât de năucitor şi
homeopatice fac din această carte una
obsesiv ca în romanul lui Capote şi nici
foarte izbutită. Deşi o mai puţin reuşită
atât de matematic şi strict ca la Ivănescu.
parte a cărţii este cea a poemelor în proză

7
Profeţia schiţei o ştiu doar marii artişti,
minimalismul personajelor care iau
amploare în cititor prin apelul la decor le
face mai obsesive. Exact acelaşi lucru îl
face şi Traian T. Coşovei, doar îşi
schiţează personajul ca el să apară şi să
nască obsesii în cititorii quijoteni. Pe cei
cărora nu li se usucă creierii de atâta
citanie nu îi va atinge cu nimic. Aerostate
e un bătrân, Aerostate e călit în ale vieţii,
lipsa lui de convenţional, apare când te
aştepţi mai puţin în câte un poem!, e
vădită într-un Bucureşti la jumătatea
drumului dintre Gore Pirgu şi Ştefan
Gheorghidiu, dar trece pe alt trotuar când
îi vede, al treilea. Vibrând de dializa între
azi şi ieri, poezia sa arată o lume care nu e
închisă, dar o lume a închiderii, o lume
unde orice zâmbet dă într-o stradă
înfundată la capăt cu câte o Dacie sau o
Ladă dezafectată. Într-un poem,
simbolicul câine Kemal, ogar afgan, îşi
spune povestea ca pe o doină dinspre
oameni. În astfel de momente poetul e
atât de natural şi de profund încât
tristeţea personală pe care ţi-o provoacă
se salvează prin impersonalul revelaţiei
care se ridică odată cu ea. La incidenţa
acestora cititorul nu poate rămâne decât
cu impresia că e intermediarul maieuticii
lucrurilor din jurul lui şi care,
tridimensional, îl ating ca să îl facă
prepoziţie, conjuncţie a lor. Omul are o
axă între central şi periferic şi propriile lui
sentimente îl împing pe ea în faţă şi în
spate. Cu toate că o axă e o prestabilire şi
cu toate că îl bănuim pe autor de
programatism, de arhitectură mai mult
decât de decor!, el reuşeşte să rămână
natural tocmai datorită delirului său
sentimental in absentia. Mari goluri se
petrec şi ele se camuflează şi se înţeleg ca
poezie. Aerostate e un personaj care dă
contur tocmai unei lipse. O carte excelentă
şi una dintre nu multele notabile de câţiva
ani încoace. O obsesie. O vină.
8
VINOVAT DE IUBIRE,
UN ROMAN TRANSCENDENTAL
Atunci când un poet scrie un roman are
două şanse, să fie ori unul bun ori unul
dezastruos. În general mediocritatea nu are
legătură cu noul. La Editura Jurnalul
Naţional- Curtea Veche Publishing a apărut
Vinovat de iubire, primul roman al lui
Adrian Păunescu, un roman scris în 1990 şi
publicat abia acum, aşadar naşterea i se
contabilizează acum. Puţini ştiu că poetul a
scris, din când în când, şi proză, uneori chiar
remarcabilă, mai puţin în Cărţile poştale ale
morţii(1970) şi mai mult în culegerea de
proze scurte Măştile însângerate(2001). Dar
una e totuşi proza scurtă şi alta e, evident,
construcţia unui roman, foarte bine
controlată aici şi echilibrată exact atât cât să
nu fie explicită şi indecisă cât îi stă bine unei
opere de artă care vrea să nască
problematici. Povestea lui Andrei Ionescu şi
a doctorului său, plecând de la un jurnal,
schimbul de identităţi şi vinovăţia, terapia
prin somn şi ceilalţi adjuvanţi ai lui
Pharmakon fac din Vinovat de iubire un
roman care dacă ar fi fost publicat cu 20 de
ani în urmă sau mai bine, ar fi fost culpabil,
fără îndoială, de aderarea la afacerea
Meditaţia Transcendentală. Poate că numai
sexualitatea afişată ostentativ şi animalic
până la ieşirea din limite, într-o oglindire
brută-timid, scoate romanul din uşoara urmă
de misticism, controlată exemplar, însă, spre
deosebire de alţi prozatori, limbajul referitor
la sex şi în genere nu e deloc vulgar, din
contră, e chiar ferit până şi de excesele
păunesciene inerente, cu precădere de clişee
şi repetativitate. Ironia, umorul, gravitatea
sunt creionate prin cu totul alte mijloace
decât ne-a obişnuit Adrian Păunescu chiar şi
în prozele sale din tinereţe. Citadinismul,
sanatoriul de la munte, prezenţele feminine
amplifică farmecul bizar al acestui roman de
consum, în sensul bun şi mai ales în sensul
american al termenului, pentru că, oricât de
român ar fi Adrian Păunescu, acesta e, prin
scriitură, mişcare şi senzaţional, mai mult un
roman american decât unul românesc, prin
concizie şi frază, prin aproape totul. Rămâi
uimit cum pluteşte în mintea ta de lector
nebunia că ar fi fost scris întâi în engleză şi
tradus apoi în română de autor însuşi, deşi,
evident, nu e aşa. Acest lucru, luat ca
premisă subiectivă, desigur, i-ar face bine
autorului, un evazionism minim dar necesar
în ceea ce îl priveşte şi, mai ales, elementar
pentru a ne arăta o altă faţă a uriaşului său
talent. Romanul pare până la un punct un
colaj de imagini de sex antologice, a se
vedea iubirea într-un teasc la strivit struguri,
la sat, cea dintr-un chioşc de ziare sau cea
din garaj, de pe capota unui Plymouth, de
fragmente din ani diferiţi,
dar ele se încheagă excelent
şi fac romanul foarte uşor
de citit, cu anumite revelaţii
despre natura umană,
despre cum o frântură de
temă patetică precum aceea
în care un om se simte
vinovat de toate femeile pe
care le-a iubit poate deveni
sindrom al realului
controlat şi cinic şi labil,
nefăcând însă rabat de la
sine, potenţând textul
aparent rece prin câte un
detaliu care implică tocmai
memoria de artist, l-aş
numi balzacianism minim
şi chirurgical, concizie de
punctator.
Ieşind pe piaţă după jurnalul fostei sale soţii,
Constanţa Buzea, acest roman poate părea că
are relaţia cărţii pe care fiica profesorului
Dasgupta a scris-o ca replică la romanul lui
Eliade, Maitreyi, mai ales că unele scene
comunică – în acest roman nenominal!- cu
jurnalul poetei. Nu ne interesează raporturile
directe cu viaţa personală dar nu putem să
ignorăm posibilitatea polemică a unei
legături, dincolo de frumuseţea şi valoarea
intrinsecă a textului. Nu poţi să nu rămâi
impresionat de detalii ca imaginea
calendarului realizat după verificarea anuală
în iesle de doi care vor să se iubească pe
furiş sau senzorialismul ieşirii sufletului din
trup ca adaptarea ochiului la lumina redusă a
9
unei camere. Imaginile sunt, într-adevăr,
camerale, amplificate potabil de măreţia
temelor. O calitate undeva între scriitor şi
lector e aceea care face romanul să poată fi
citit şi într-o tehnică numită popular „printre
rânduri”, nu din superficialitate, ci din
dorinţa de descoperire a unor noi delicatese
estetice, ca acest complot senzorial: un
personaj, Ioana Pivniceru, avea o aluniţă
într-o zonă intimă. Sanda, alt personaj(într-o
legătură semantică!) la două pagini mai
încolo mănâncă alune. Se sare aici calul
semanticii şi se descalecă în estetic. Doctorul
şi pacientul, relaţie de inspiraţie pur
socratică, după cum afirmă
chiar unul dintre ei, au
„împărţit un spaţiu psihic
împreună” şi căderea
comunismului schimbă
relaţiile ca într-o Atlantidă
a psihismului, doctorul
fiind vinovat că a fost
doctor în vremea aceea,
unii spun că ar fi fost
medicul dictatorilor, cel
mai bun aşadar şi cel mai
vinovat acum. Da, Adrian
Păunescu e toate
personajele, dar abia la
sfârşit se vede asta, fiind
un punct vulnerabil al
romanului faptul că autorul
lasă posibilitatea pildică de
paralelism al vieţii sale
publice cu personajele sale. Vulnerabilitatea
e nu una de construcţie, ci una de impact
scontat/avut. Un fapt care arată buna
închegare a substanţei romaneşti e
insesizabilitatea curgerii timpului de la o
acţiune la alta, dispersate, neutre. Pentru
aceasta autorul ascunde cu o perfidie, care
aici îşi ia marjă de calitate,toate cârligele
filmice ale romanului. Vinovat de iubire
respectă o reţetă de roman dar se şi abate de
la ea cu personalitate. În orice caz
cursivitatea romanului şi fluxul îl fac mai
mult decât un roman de debut, o proză de
contrapunct şi începând cu care Adrian
Păunescu există hotărât în literatura română
ca prozator.
 Interviu
Dialog cu baritonul Dan
Iordăchescu despre acustica
infinitului
-Ce înseamnă muzica, acum, pentru
dumneavostră, după o viaţă de muzică şi
mai ales când numai alte planete v-au
mai rămas unde nu aâi fost să cântaţi şi
să încântaţi oameni? Acum, cu toate că ea
este producţia trupului nostru, cu toate că
noi emitem prin corzile vocale mi-am dat
seama că Dumnezeu e cel care trebuie să
fie redescoperit prin ea. L-am redescoperit
pe Dumnezeu gândind întâi că nu există, ca
ipoteză de lucru, dar în clipa aceea am fost
obligat, ca pământean, să-l găsesc. L-am
redescoperit într-un univers fără spaţiu şi
timp. Asta înseamnă că nu are existenţă,
nici nu se află undeva dar noi trebuie să îl
avem în noi pentru ca tot ce e bun, ceea ce
ni s-a fixat în minte, dar mai ales ceea ce
am hotărât că e rău, ce am ales ce e rău, să
îndepărtăm iar binele să-l asimilăm, să-l
adoptăm.
-Cumva să-l negăm ca să-l recâştigăm?
Ca o descărcare a bateriilor tocmai ca să le
umpli din nou?
-Exact, exact, cum spuneţi. Eu l-am
redescoperit pe Dumnezeu şi în felul ăsta am
redescoperit universul, mi-am dat seama că
acest univers caruia nu-i cunoaştem limitele,
are secrete pe care nici plecaţi de aici nu le
vom afla!, ei bine el nu poate exista fără o
coordonare supremă, acum câteva miliarde de
ani a disparut ceva în univers şi acum ne vin
nouă informaţii, imagini telescopice, a rămas
o gaură neagră sau ceva acolo. E exact cum se
comportă corpul omenesc, în clipa în care
ceva nu-i convine, în clipa când ceva deviază,
noi, ţăranii înainte, sau acum doctorii, ne
extirpează o tumoră, un furuncul, ceva ce nu
mai ţine de sănătatea corpului uman, aşa e şi
cu sănătatea universului, dar altfel eu nu l-aş
gândi pe Dumnezeu, căruia îi zic Tatăl meu
ceresc, mie Domine Deus nu îmi explică
nimic, e numai o identitate cum le-am dat
tuturor, şi lui Adam, şi Evei, e o explicaţie
numai pentru că noi am ajuns azi să fim şi să
10
stăm de vorbă unul în faţa celuilalt, însă e o
prezumţie prea îndepărtată de realitate ca să
ne explice. Eu în muzică am avut totdeauna o
discuţie cu Tatăl meu ceresc, transcendentală,
s-a impus, nu s-a impus, n-am acceptat-o din
nevoie!, s-a dovedit către mine că există ceva
care îmi explică acţiunea cântului sau acţiunea
de a fi în mijlocul publicului, pentru că eu nu
cânt pentru mine decât acasă la vocalize, la
pian sau în baie, unde sonoritatea e mai amplă
-Complementar dumneavoastră sau parte
din dumneavoastră?
-Parte din mine. Complementar şi
suplimentar eu sunt al oamenilor, ceea ce
înseamnă că dacă sunt mai mult al lor îmi
aparţin mai puţin mie însumi. Îmi rămâne doar
vocaţia atunci când cânt, şterg munca,
sudoarea, sacrificiile, ele sunt pur particulare.
Ceea ce trebuie să ştie ceilalţi e că noi, artiştii,
nu trăim normal, noi nu trăim precum ceilalţi,
pe acestă planetă sau unde o fi, dacă se mai
cântă undeva în universul acesta, ţi se dă
vocaţia şi apoi misiunea, aceasta e ordinea,
nimeni nu îşi explică, nici marii filosofi, unul
dintre cei contemporani, într-un scaun cu
rotile, Hawking. Acest om era un foarte mare
credincios şi acum vorbeşte despre inexistenţa
spiritului divin, eu aş spune că ne întoarcem la
Descartes şi dărâmăm lumea.
-Dacă avem punctul arhimedic putem să
îl completăm pe Descartes prin însuşi
antemergătorul său.
-Desigur. Rotirea, simetria universului,
evoluţia planetară, mers al constelaţiilor nu
matematică, ci micronică, aici e ceva, nu spun
cineva, nu există fiinţă.
-Nu „ce e adevărul, cine e adevărul”,
vorba Bibliei. Spuneaţi foarte frumos „
dacă s-o mai cânta undeva în univers”, ei
bine, vă întreb, dragă domnule
Iordăchescu, ce acustică are infinitul?
-După părerea mea acustica supremă,
perfectă, sublimă.
-E limitat?
-Nelimitat, au descoperit japonezii şi
americanii că planeta în învârtirea ei produce
sunete dar nu ţârâite, ci sunete muzicale.
-Imperceptibile.
-Ele au putut fi
percepute doar că
nouă ne par atât de
banale încât suntem
tentaţi să nici nu le
băgăm în seamă. Şi
mai important este că
ele, aceste sunete, se
integrează în ritmurile
astrale.
-Totuşi, dacă infinitul are o acustică nu
înseamnă că e mărginit?De ce se loveşte
sunetul să se audă? De el însuşi sau de
astre?De Dumnezeu?
-E nemărginit pentru că nu are timp şi
spaţiu. Sunetele pot fi captate de ingineria
avansată, dar mai ales de noi înşine - cel din
faţa mea îmi stabileşte rolul de cântăreţ. La
opt luni, după povestirile alor mei, când nici
vorbă nu era despre cântul meu viitor, îmi
povestea bunica mea Maria, la Hlipiceni, când
am spus „mama”, am cântat „mama”, când am
spus „tata” am cântat cu altă intonaţie, i-am
dat alte armonici, eu cânt de 80 de ani practic.
A trecut mult de atunci şi totul trece. În
secunda următoare, ce am spus eu acum va fi
trecut, domnule Ducan.
-Ne naştem trecut. Ne vom naşte trecut.
Noica remarcase foarte bine expresiile
româneşti ca „ a fost să fie”
-Este superbă. Pfuu, o minune.
-E o întreagă filosofie aici. Poate şi de aici
e ideea lui Iorga şi, altfel spus, a lui
Eminescu, aceea că un popor fără trecut nu
are nici prezent şi viitor.Vedeţi, acest dicton
a devenit azi un clişeu, or, de fapt clişeul e
tocmai expresia „ a fost să fie”. Clişeu
lingvistic e explicaţia, sinteza e clişeu
metafizic.
11
-Dar nu are nimeni în lume aşa ceva, e ca
dorul. Nostalgie, nostalgy nu e dor.
-Dorul implică şi viitorul, nu se rezumă la
trecut. Dorul e o nostalgie-atacant, o
nostalgie ofensivă.
-Viitorul apropiat, dar viitorul mare, e
colosal ce remarcaţi dumneavoastră.
-Noica a remarcat, nu eu. E, într-adevăr,
o mişcare de timpi acolo, o combustie când
nu ştii ce eşti.
-Vedeţi de ce lui Noica
trebuie să-i duc eu flori?
Mariei Tănase, cu care am
trăit împreună o vreme în
aceeaşi casă şi care era
mai în vârstă ca mine cu
17 ani, dar era minunată.
-Aţi format un cuplu?
Aţi fost iubiţi?
-Am trăit împreună, nu
pot să spun mai mult!, lui Enescu, lui
Brâncuşi, pe care l-am cunoscut în 1957, în
atelierul său, la Paris, când el venea foarte
amărât de la ambasadă, unde, conform unor
dispoziţii, şi Constanţa Crăciun a fost de vină,
ceea ce mi-a şters bunele opinii despre ea,
când au aflat că ea şi C.C.-ul au hotărât să-l
refuze zicând „ nu dorim să avem în România
nişte pietre şi lemne decadente” Atunci îşi
luase cetăţenia franceză şi a donat atelierul
statului francez.
-Parcă direct sfinxul din Oedip a zis „nu
dorim să avem în România nişte pietre şi
lemne decadente”, în faţa lui Oedip
Brâncuşi.
-Exact, e frumos ce spuneţi. Era o forţă a
naturii. Dar a naturii sale.
-Cum era Brâncuşi?
-Afectat, dar avea o gingăşie deşi era
bolnav, încovoiat, cu mâinile aproape
atârnânde. Mi-a arătat o variantă a
domnişoarei Poganny, am stat la o masă în
atelierul său, dar se ridica din când în când şi
mângâia piatra, clădea mângâind, şlefuia cu
mâna...
-...umaniza.
-Şi pe David, la Florenţa am pus mâna şi
avea piele. Avea piele. L-am rugat pe
Brâncuşi să mă lase să ating sculptura şi am
rămas uluit, trăia, am atins-o pe gât abia, pe
faţă nu îndrăzneam. Mi-a zis: „eşti tânăr, ai 27
de ani, să vii aici!” , „vin la anul, i-am zis eu,
mi s-a aprobat o bursă”, atunci, trist, mi-a
spus: „ nu mă mai vezi copile, eu ştiu că mă
duc undeva unde va fi mai bine, nu mă mai
vezi.” Şi aşa a şi fost, în mai 1958 m-am dus şi
nu l-am mai găsit, locuiam la hotel Derby, în
acelaşi hotel cu George Vraca, mare artist,
Dumnezeule, ce mare artist, era trimis la Paris
să se vindece de acel cancer teribil de care
suferea, la institutul Pasteur, i-a amânat puţin
moartea.
-Naşterea presupune o foarte mare
intimitate cu viitorul, cu destinul unui
om.Cât de intimă rămâne muzica atunci
când ea cu precădere publică?
-O întrebare foarte interesantă, nu mi-a mai
pus-o nimeni până acum. Sunt convins că am
cântat din pântecul mamei, că mişcările mele
aproape imaginau mişcările în faţa publicului,
mama era o desăvârşită cântăreaţă şi, înainte
să mă nasc eu, a venit în Bucureşti, la Ateneu,
să îl asculte pe Titta Ruffo, în 1930, pe marele
bariton şi l-a ascultat cu evlavie, a fost
încremenită pe scaun. Eu eram în ea, a fost
primul meu contact cu muzica, cu vocea unui
bariton. De ce nu m-am născut tenor sau
12
altceva? Apoi s-adus la cabină la el şi i-a cerut
un autograf, l-aţi văzut pe hol.
-E sublim ce îmi spuneţi, m-aţi dus până în
prenaştere, ne aflăm în timp egal
schopenhauerian, prenaşterea şi postumitatea
sunt din acelaşi aluat. Intimitatea prenatală a
artei e deja destin dat, e deja ce va fi, iată,
domnule Iordăchescu, felul în care „ a fost să
fie”
Cum vedeţi raportul poporului român în
cântecul său cu intimitatea? Vă întreb
pentru că simt o mai mare intimitate a unei
doine decât a unui cântec cult.
-Cred că e o chestiune subiectivă, mie îmi
plac enorm doinele, am cântat „Du-te dor cu
Murăşu”, doină a lui Tiberiu Brediceanu, la
Ubud, in Bali, la San Francisco, balada
Gornistul, de Paul Constantinescu, în locuinţa
căruia trăiesc pentru că soţia lui a vrut asta şi
pe care cu ajutorul lui Corneliu Coposu am
obţinut-o. În oraşe şi sate din întreaga lume,
peste tot am mers. Misiunea a fost vie pentru
că am iubit la nebunie ceea ce făceam.
Brâncuşi îmi spusese ceva fabulos la întâlnirea
aceea, mă întrebase „Tu când cânţi pe scenă
eşti Dan sau Germont?” „Sunt Germont, Dan
rămâne în culise”
-Vedeţi, de aceea Dan, în slavă, înseamnă
„dăruitul”.
Da, am căutat nu să mă alipesc personajelor
mele, ci să fiu ele, aproape să am chiar
amintirile lor de dinainte de spectacol. Să fiu
ele.
Trecând de la folclor la operele culte, ce a
însemnat pentru dumneavoastră momentul
Oedip, în care l-aţi interpretat pe Creon?
Care vi se pare că era în acel an 1958
reacţia publicului la o astfel de operă?
-În 1958 l-a cântat la premiera românească,
pentru că eram la Paris, Gogu Enăceanu pe
Creon, apoi l-am reluat in 1961 la Festivalul
Enescu, pe Creon, dar nu a rezistat mult pe
afis , nu era lumea încă obişnuită cu astfel de
muzică, eram un puşti pe atunci, am zis că
aceasta va fi muzica secolului XXI, veţi
vedea, eu vă voi transmite sms-uri din infinit,
că aşa va fi. Ohanesian era extraordinar, a
ridicat sala în picioare, nu vom mai avea aşa
un om, eu îl apreciez pe Ignat, dar Ohanesian
l-a interpretat exact aşa cum l-a scris Enescu,
magistral. Îngheţa sala, nu altceva, ne înzeia.
Eram alături de Elena Cernei, Jocasta, şi nu
mai respiram, ne bloca. Era şi gând şi simţire a
personajului.
-E adevărat că unul dintre motivele
nemaimontării era finalul, socotit prea
mistic?
-Evident, era politica lui Dej, o ştim prea
bine. Eu însă eram destul de des plecat,
ultimul Creon l-am cântat la Atena cu
Ohanesian, Iliescu, Elena Cernei, Zenaida
Pally. Vai, ce nume emblematice, să nu vă aud
spunând de „monstru sacru”, că urlu, nu
putem asocia monstrul cu sacrul, să mă ierte
cei care au inventat treaba asta.
-Poate au inventat-o fiindcă artiştii îl au şi
pe Dumnezeu şi pe Diavol în ei.
-Nu, artiştii, dacă sunt mari artişti, îl au
numai pe Dumnezeu în ei, scena e a lui
Dumnezeu, culisele sunt ale Diavolului.
-Regizorii?
-Probabil, dar ei sunt liantul.
De ce credeţi că această operă nu se pune
în scenă, măcar în România, cu libret
românesc – nu a mai fost de ani de zile!-
câtă vreme există o traducere a libretului
13
lui Edmond Fleg, a lui Emanoil Ciomac şi
girat de Enescu însuşi?
-Libretul lui Ciomac e excepţional, ad
literam şi ad ideam. Nu se mai joacă pentru că
există acum o părere a actualei conduceri, de
la Ludovic Spiess sau mai veche, că o operă
mare nu se poate cânta decât în limba ei de
origine, iar Enescu şi-a scris Oedip în
franceză. Până şi Mozart cu atâtea recitative se
cântă în italiană.
-Bun, dar opera românească are poate o
singură capodoperă, Oedip, nu are zeci, nici
măcar două-trei, măcar aceasta ar trebui să
o vedem în română, mai ales că Enescu a
autorizat în scris varianta tradusă a
libretului, cea a lui Ciomac. Nu e un
snobism favorabil doar străinilor din sală?
Măcar la Bucureşti să se joace Oedip în
limba română cred ce că ar fi corect.
-S-ar putea să fie un snobism, însă aşa se
obişnuieşte.
Dacă v-ar spune cineva: în două zile
jucăm Oedip la Salonic, urcaţi pe scenă în
rolul lui Creon? Aţi putea?
-De ce nu? Creon e un personaj negativ. M-
ar îndemna din nou să îl gândesc, să văd la 80
de ani cum aş putea.
-Ar fi diferit de cel din anii 1950-60!
-Indiscutabil, s-au adăugat experienţe, răul îl
văd mai bine.
-Aţi putea fi rău mai bine?
-Da, mai afurisit. Dar în bine.
Sunteţi şi un maestru al liedului. Ce v-a
impresionat cel mai mult în toată literatura
liedului pe care aţi interpretat-o? Vă întreb
dorind să fie această întrebare şi o aluzie la
remarcabilele serii de opere Enescu pe care
Electrecord le face de câţiva ani, printre
care şi integrala liedurilor enesciene,
realizată de dumneavoastră.
-Integrala a fost realmente cântată cu cântec.
Ea conţine şi câteva lieduri separate, cele pe
versurile lui Carmen Silva, ori Dumitru
Popescu Dumezeu, a refuzat din motive
politice includerea lor, înainte de 1989, „cum
să cântăm o regină?”, apoi m-a primit primul
ministru, i-am explicat că nu poate fi integrală
fără liedurile lui Carmen Silva. M-a chemat la
el, am ajuns, s-a ridicat şi a venit spre mine şi
mi-a întins mâna. Apoi a pus mâna pe telefon,
după ce i-am spus ce aveam să-i spun şi l-a
sunat pe Dumitru Popescu...” dar nu se poate,
e o regină...!” „ „Ce regină? Acolo e o poetă
care îşi exprimă sentimentele. Nu mai
comenta şi dă-le drumul, acolo e o poetă!”
Liedul e cel care mi-a permis să mă
dezvolt în operă, a fost esenţial deşi nu
credeam că va fi. Cu liedul am ajuns eu în
oraşele mici ale lumii. Unele se traduceau,
altele trebuiau explicate, de pildă Gornistul, al
lui Paul Constantinescu, care e aproape
fabulos şi extrem de variat. Apoi liedurile lui
Enescu, ultimele două cicluri, care sunt
extraordinar de grele, cea mai grea muzică pe
care am cântat-o. Dar la început eu nu voiam
să cânt lied. Mi-a spus maestrul meu, în 1953,
Constantin Stroescu, că aş putea cânta şi i-am
zis nu, eu cânt numai
opere adevărate, nu
cântecele. A zis, da?,
bine, vedem noi.
Apoi, curând mi-am
dat seama că acolo, în
lieduri e tot universul
unei opere, e urcat pe scenă ştiam că
macheta, dar ea poate
fi vie, e o cântare
iniţiatică liedul, dar
apoi poate fi mare artă, mare de tot. E şi
desăvârşire. Totul pleacă de la lied şi se
întoarce la lied.
În ce constă rezistenţa dumneavoastră
admirabilă, iată, deja peste 60 de ani de
suflet dăruit scenei, de schimb de chimii cu
auditoriul? Iubirea de muzică naşte
credinţa sau credinţa face artistul devotat şi
un împătimit al muzicii?
Am rezistat şi datorită liedului, să ştiţi.
Rezistenţa mea constă în puterea interioară şi
în dăruire.Prin Schumann, Schubert, prin
curiozitatea mea nativă de a cunoaşte şi
descoperi lumea. Misterele, înţelegerile,
sensurile. Muzica e unul dintre marile mistere.
Acest fapt mi-a dat un lirism şi în viaţă. Prin
muncă a venit vocaţia, prin sacrificii avenit
misiunea. Am cântat cu artişti ca Ricardo
Mutti, la conducere, Luciano Pavarotti,
oameni admirabili, în 331 de oraşe ale lumii,
până şi în Ciudad de Bolivar, până şi în
Fălticeni. Această mişcare m-a ţinut în viaţă.
14
-Exact aşa a făcut şi Enescu.
-Mă bucur că remarcaţi asta. Nu peste tot
aveau operă, uneori şi în cinematografe, şi în
altfel de săli, prin lied am putut să duc muzica
aşa departe.
Care e punctul unde artistul ştie că se
depăşeşte pe sine şi că interpretarea e de
fapt o recreare a unei opere
muzicale?Dumneavoastră la ce vârstă v-aţi
daţi seama că începeţi să fiţi?
Să nu se considere acest lucru emfatic, dar
nu la conservator, niciun profesor nu mi-a
spus „tu trebuie să faci aşa”, ci „gândiţi-vă
acasă, discerneţi şi asimilaţi dacă
dumneavoastră găsiţi de cuviinţă.” Era mare
lucru această libertate atunci. Să trec prin
mine tot, nu să mi se
impună, nu copiind, ci
adaptând, am înţeles să
cânt. Când am ieşit pe
scenă, prima dată, când au
fost puţine aplauze, că aşa
e la început. Când am
sunt. Simţeam.
Pentru că sunteţi şi
profesor vă întreb care
este relaţia dumneavostră cu studenţii?
Cum îi vedeţi? Câtă dăruire au? Şi-au
greşit grav secolul sau meseria?
Eu cred că da, mulţi şi-au greşit secolul.
Puţini fac această profesiune dintr-o pasiune
vădită. Ei o fac cu gândul să devină mari şi
celebri şi să câştige mulţi bani. Se pierd, să
ştiţi, nenumărate talente, vin la mine, şi dacă îi
sună pe mobil, răspund „N-am ce face, mă
mai ţine!” Eu aici în casă am sfărâmat trei
telefoane mobile. Nu spun cine, că e om cu
activitate scenică acum.
După atâtea drumuri şi concerte în afara
României, care ar fi fost să fie (sau care ar
fi) a doua ţară-casă, dacă n-ar fi(fost) să fie
România?
Grecia, Grecia. Eu cred în ea. Aştept
moartea şi reîncarnarea, cred în reîncarnarea
spiritului. Poate în anul 10004 sau poate voi
reînvia în alt cântăreţ sau în trupuşorul unei
privighetori. Mi-aş dori să fac tot muzică.
 Aţi fost invidiat? Povestiţi-mi sentimentul
invidiei atunci când alţii îl au la adresa
dumneavoastră.
Nu e un sentiment simplu şi uşor de
suportat. E complex exact ca un rol negativ. E
şi foarte interesant de studiat. Dar într-un rol
mai mult decât în viaţă.
Ştiu că în anii 80 aţi fost în Mexic
împreună cu Marin Sorescu. Evocaţi-ni-l,
vă rog, în câteva cuvinte.
-Marin Sorescu era un om foarte vesel şi
deschis. Când vorbea despre România se
deschidea şi era luminos, jovial, când trebuia
să vorbească despre sine era tăcut şi parcă se
întrista. Era un om admirabil. Să vi-l arăt într-
o poză( Face!) Uite-l pe Marin Sorescu, şi
ochii îi râd. Era un dulce, era oltean.
-E ca Olteneasca lui Paul Constantinescu.
-Eram la Guadalajara.
-În Mexic în Guadalajara.
-Am călătorit împreună. Era un om pe care îl
preţuiam mult.
La ce obiect v-aţi gândi prima dată când
vi s-ar spune sintagma „România, ieri”?
Dar „România, azi”?
România ieri ar fi leul de aur, moneda din
vremea lui Ferdinand şi de apoi, din anii 30.
România, azi, ar fi ce am văzut eu într-un
muzeu francez, o spânzurătoare din vremea
Ioanei D’Arc.
-Dacă era şi Ioana D’Arc se salva
spânzurătoarea. E trist, dar e adevărat.
Nouă ne înverzeşte ştreangul pentru oxigen.
-Din păcate mergem în rău în mai rău, ne
facem rău singuri. Suntem chiar noi duşmani
noştri.
-Poate ar trebui să ne desfacem din nou în
daci şi romani ca măcar unii să ne apere de
ce am ajuns.
-Politica împotriva poporului e cel mai trist
lucru cu putinţă.
Ca să ne reabilităm optimismul, dragă
domnule Iordăchescu, vă cer o dovadă că
Dumnezeu există. Şi vreau o dovadă că e
român!
Eu sunt dovada că e român, poftim, m-a
trimis aici, nu altundeva, sunt mândru de asta.
Poate că eu sunt dovada. Apoi ţara noastră, ea
e, înainte de mine o dovadă. Tărtăria,
Hamangia, toate aceste lucruri din trecut şi
15
mai cu seamă din viitor sunt acte de cetăţenie
română...
-Vă ştiu ca fiind o voce publică mereu
săritoare în apărarea artiştilor în aceste
vremuri grele. Există pericolul ca urletul
lor să fie mai mult memorabil ca opera lor?
Întreb pentru că observ, inclusiv în ceea ce
priveşte scriitorii în „cursa” pentru Nobel,
combativitatea trece înaintea operei.
-Faceti referire la Obama?
-Si la alti nobelarzi, ca sa nu le zic
nobelicoşi.
-Şi cărora li se acordă acest distins premiu
pentru pace şi ei au războaie de dus. Sunt
foarte trist de ceea ce se întâmplă la noi în ţară
acum. Caut un refugiu care va fi ori la Salonic,
ori la cripta mea din Bellu... dacă ştiam că va
fi atât de trist în ţara asta nu reveneam aici
după 1992, când am revenit din Grecia, că mi
se terminase contractul de şase ani. Dacă nu
voi putea trăi în demnitate după ce am adus
ţării acesteia atâtea cuvinte frumoase voi
vedea unde va fi acest refugiu. Acum lucrurile
sunt clare, se merge spre dictatură, eu în 1986
am plecat din dictatură, eu nu pot trăi încă
una. Cred că fiecare artist are bătaia sa de mai
mică sau mai mare durată, dar cred eu că o
operă făcută bine duce în spate omul. Cred
foarte mult în puterea cântecului. Eu pe scenă
nu am voie să greşesc, cum cânt aşa e, ca o
sentinţă, scriitorul mai poate şterge, eu nu pot
schimba, desigur, pot să revăd, dar deja aceea
e o altă interpretare. Nu poţi corecta natura şi
de aceea e bine să o faci bine de la început.
Ce l-aţi sfătui pe un tânăr muzician
român care caută să plece în alte ţări
pentru a-şi urma arta ca să nu se
reprofesionalizeze din profet în ţara sa în al
milionulea nimeni?
-Cu tristeţe spun. Să plece, să plece unde îi e
lui bine artistic. Să nu aştepte de la nimeni, să
îşi facă, dacă nu face el pentru el nu va face
nimeni. Să plece şi să se întoarcă. Nu imediat,
cândva, când îi e bine şi când e apreciat. Arta
nu ţine de loc, ci de suflet într-un trup, trupul e
şi el o miniatură de loc, un chip al lui
Dumnezeu. Să plece să poată face artă.
POEME –DARIE DUCAN La bătrâneţe o cană cu apă.

Se caută de vreme bună, de câteva

glaciaţiuni
Cutiile negre, cutiile negre-ale porcului.
Îndoială
Nici, nici
Am atâta îndoială încât
cred că eu am fost Dumnezeu,
Eşti o femeie ciudată,
numai Dumnezeu s-ar putea îndoi atât,
Dintre toate ale mele
e singurul care ar îndrăzni dintre oameni.
Aceea de neclasificat,
Se-mparte fosforul chibritului în două
Nici val în stânga,
Să aibă pasărea şi drum de-ntors.
Nici val în dreapta,
Iar Moise să fii e totuşi cam mult,
Nici dragoste mare,
Poem convulsionar
Nici minimă,
Nici uşor de renunţat la,
Aş cerşi mâini pentru tine ca să
Nici mobilizare să te,
cerşesc spline pentru
Moise nu poţi fi,
ca să nu fugi fiindcă te dor când fugi.
Rămâi popor sfânt
De jur-împrejurul mortului
Prin multele-ndoieli din tine
mi-aş respira creta-n paloare ca să rămân
Sau prin multele furnici ce te-mpart
în viaţă
moartă.
după ce ai căzut şi ai decăzut de pe
acoperişuri.
Când treci prin viaţa mea
În mine se-ntâlnesc secetele ca într-o sală
Nu doar marea, ci şi peştii se-mpart,
de aşteptare,
În urma ta le cad coastele-n lături.
sunt sala de aşteptare a secetelor
măcar pentru geneza igrasiei,
Trântă
măcar pentru ce speri să ude-n jur un
timbru
Şi noi eram atât de săraci, vai, atât de
şi să salvezi balenele din el, uitând de tine.
săraci,
Mă vor coase cu semne de carte şi cât sunt
că în trânta noastră pe trupuri
de rănit
În cinstea nunţii ciocneam
voi înţelege că nu sunt de-o seară.
Cu sucurile gastrice.
Pe partea cealaltă a cuielor în care mă baţi
Eram mulţumiţi. Sunam fericit.
o femeie bătrână pune sub fiecare
castroane cu apă, poate cuiva îi e sete.
Femeile n-au niciodată oră fixă
Rar spre deloc
Femeile n-au niciodată oră fixă,
Au numai secol fix lună
Stresul e mama noastră,
De lună când ies trăsuri
Am apărut că se lua curentul,
Dintre picioarele lor şi
Dintr-un lapsus în lapsus,
Din ele nimeni nu iese,
Cu lapsus pre lapsus călcând,
Garaje de carne au devenit,
Pâine şi circ, exact ce
Cu baltă de lapte în care
Îţi lipseşte după bărbierit.
Numai plin de moartea ta de te scapi te
În copilărie mă speriau,
găseşti,
Azi naşte fiecare câte un mic
Toate păsările tulburate se lasă siluite
Televizor sport la care se vede
De muşte şi direct arşiţa le dă

16
Pământ fraged. În altul mecanica
Femeile n-au niciodată oră fixă, Ar fi mai obiectivă decât fără cravată.
Ele trăiesc şi mor cu rujul
Din jurul ţigării şi noi Şerpi ibovnici au înghiţit chei
Ne căţărăm pe nervii lor optici Şi când năpârlesc dau jos lumină.
Ca să ne observe şi ne prind avalanşele
acolo. Da, mă am de lămurit,
Am murit, mamă, am murit dar oare m-aş putea vinde de lămurit?
Înecat cu propriul meu viitor.
Daţi-mi voi pe mine atâţia bani
Modalitate sigură Cât să mi-i pun pe ochi

Există o soluţie în cale Şi să se devalorizeze ei de ani-lumină.

Sfânta treime de avarie a lumii
Trebuie să nu îţi uiţi mama,
Trebuie să te uiţi,
Din viciile voastre am doar veni, vidi,
Din calităţile voastre
Eu mereu mă simt dator şi nu sunt,
Se vinde peste tot numai piele plesnită
De prea măreţie.
Satură-te cu un om mic,
Cu un om căruia îi dă sângele
Înainte să fie,
Mulţumeşte-te şi cu puţin,
Când baţi un cui scoate destin.
Din viciile voastre eu am doar veni, vidi,
Nu impart sarea pe masă în bogaţi şi săraci
Şi nu bătătoresc drum între ele,
Cinismul îmi stă treaz deopotrivă
mirosim a sete şi a încă e bine,
Cât sarea nu află nu ştie nici Dumnezeu.
Cântec despre străzile-vedetă
Un poem despre străzile-vedetă,
Un poem despre străzile mici
Care n-au cu ce se droga,
Străzile mici dau în străzi mici,
Mori de ulcer dacă n-ai cu ce te droga,
Uită-te şi tu pe unde umbli,
Şi-n coate ai ulcer ce până-n faţă sapă
Şi curge până la ceas.
Dacă n-ai avut bani de cuie
Ţi-ai făcut-o singur, îţi vor spune,
Dacă n-ai avut bani de cruce, te-ai avut.
Suceşte-ţi gâtul pe o stradă mică,
Să ţi-o pui fular când ţi-e frig,
n-ai să îl simţi, n-ai să mai ceri de
mâncare.

Ţărm

Nu ţărm de mare, ci ţărm de moare,

Atât mai vreau să îmi daţi,
Ca pensie un ţărm de moare,
Pleonasm voit ca să fiu sigur că nu-l ratez,
Din două şanse pe una cu puterea vieţii
Oricum ar fi tot o-nţeleg.

Interogativ

Da, mă am de lămurit,
dar oare m-aş putea vinde de lămurit?

În altul m-ar durea

Mai puţin aliajul.

17
 Bolile culturii contemporane
Boala înrudirii versus luarea prea
personală a lucrurilor, aceste două
boli ca mamă şi tată
În cultura contemporană, şi nu numai, originalitea
prea evidentă e motiv de organizaţie ETA contra
ta, a nu fi original nici măcar cât să fie onorabil e
motiv de indiferenţă, aproape şi ea separatistă. În
general mediocritatea place. Dar place acelora care
vor dar nu pot să o depăşească. Aceia o vor ridica
în slăvi, o vor aplauda cu palmele tare (păcat că nu
aplaudă în cerc, s-ar simţi pălmuiţi!), o vor susţine
pentru că ştiu că nu reprezintă niciun pericol
pentru ei. De multe ori a-i da cezarului ce este al
cezarului înseamnă a-i da găuri, înseamnă a trece
cultura în spatele intereselor personale. E adevărat,
şi pe undeva există o doză de bine, cinismul n-a
ocolit niciodată cultura, ba mai mult, cultura s-a
chiar bazat pe cinism ca pe o temelie de esenţă.
Una dintre bolile fundamentale ale culturii
contemporane, tratată de toţi ca bolă, deci e boală!
Nu?, este înrudirea, boală de care nu te mai scapă
decât negarea, decât cinismul maxim,decât uitarea
de om. A te dezbăra merită aplauze numai pentru
că prietenia poate uneori lăsa loc subiectivităţii.
Bun, dar să ataci pe cineva numai fiindcă eşti
catalogat prieten cu el? Să-i dai în cap? Da, exact.
Să-i faci cadou un sicriu ca să ia act de el critica
literară? Şi tot ea, cea mai neobiectivă şi acră
dintre traci, te va simţi drept, curat, antologabil.
Această boală se manifestă fie în legătură cu
ciumaţii veşnic(i) ai culturii, fie la cei contextuali
şi, prin definiţie valoroşi. Cum să hotărăşti cine e
lider de generaţie? Cum l-a lăudat Alex Ştefănescu
pe Matei Vişniec ca important reprezentant al
generaţiei optzeci, cum a primit un ghimpe-
dedicaţie de la Mircea Cărtărescu, unde el însuşi,
M. Cărtărescu se numea din generaţia lui Matei
Vişniec. Aceste lucruri până şi prin ton sunt
prieteneşti şi, aici, numai pentru un novice ele sunt
cuţite în zona intimă(dedicaţie) şi publică( de către
critic). Bolile adevărate sunt prieteniile, faptul că
unii nu răspund la atacuri, faptul că unii numai
atacă din frustrare, aceasta este una dintre bolile
culturii contemporane. Dar oare numai ale culturii
contemporane sau ale culturii dintotdeuna? Unele
sunt prietenii de nevoie, prietenii profit sau non-
profit, cu mari scriitori care încă n-au auzit de
existenţa dialogului deşi toată viaţa s-au bătut
pentru ea. Unele sunt prietenii sincere, toate sunt
vini deoarece unii consideră, clasicizându-i pe
18
nevreme- şi făcându-le şi o laudă prin asta – că ei
trebuie să stea ca în raft, drepţi, fără prietenii, fără
a fi oameni. Mărginiţi de copertă. Dar până şi în
cărţi ei discută. Ei bine ce facem atunci? Unde e
visul visat în vis visat? Sau mai exact spus care e
visul de gradul unu? Eşti dintr-o tabără, din aceea?
Deci nu eşti cu noi. Eşti scriitor mureşean, te
ignorăm în bloc pentru că în acea zonă există
numai Cist şi Bold, restul nu există. Se lucrează
categorial, unii citesc, cum spunea emfatic
Călinescu, dar era Călinescu!, literaturi, nu cărţi
sau autori. Şi ei mai ales citesc pricipial. Citesc cu
ochii pe şinele fixe ale cărţii, ei nu se pot mişca
altundeva decât unde le e şina. Dar nu ei
locomotiva, ci ei ultimul vagon. Ei abia dacă
tampoanele(ideal!).
O altă boală la fel de gravă e luarea prea
personală a lucrurilor, a afirmaţiilor, a sentinţelor,
a opiniilor, a observaţiilor. Orice opinie e un atac.
Dacă eu lipsesc dintr-o antologie înseamnă că a
avut cel care a făcut-o ceva cu mine şi îl ard data
viitoare când am ocazia. I-arăt eu! Această a doua
boală, e strâns legată de prima, e şi paranoia, e şi
realitate, unii chiar sunt ciumaţi sau ciumaţi prin
uitare(dar întreb de pe margine, dacă uitarea dă
ciumă, pe Camus cine l-a scris?Ebrietatea unei
culturi întreabă.), alţii sunt doar frustraţi fiindcă nu
au fost înzestraţi cu suficient talent cât să nu
umble prin canalizările culturii, să scormonească
în rahat şi să vadă ce a mâncat cutare, aha, a
mâncat urzici, n-are bani de carne, deci nu i se mai
vând cărţile, deci n-are un chior în pungă, deci ăla
e! Şi în alte silogisme de acest fel lăutăresc, dar
fascinant pentru un observator.Dar dincolo de
frustrarea micimii, unde luarea personală a
lucrurilor e înţeleasă, există şi frustrarea mărimii,
când eşti prea mare să te ignore şi atunci te atacă, e
o frustrare sublimă, e, aş putea spune, frustrarea
lui Dumnezeu sau, într-o altă formulare, aceea că
şi a fi e o frustrare, prin reducţie sau amplificare
logică. Stilismul, e adevărat, apropie mult de
paranoia. Dacă o cronică de carte e prea rece de ce
e prea rece?, dacă e prea caldă, spre coaptă, ce
urmăreşte ăsta de-mi scrie un cartof? Dacă nu e de
ce nu e? Dacă e de ce e aşa şi nu altminteri? De ce
a pus-o pe ultima pagină? De ce mă compară cu
ăla?Ce poliţă mai are de plătit? Şi cui? Aceste
întrebări mic legitime îi dau mai multe pagini de
literatură bună, să zicem, celui ce nu şi le pune.
Dar şi impresia mic-existentă celui ce şi le pune,
aceea că există. Până una alta, aceste două boli,
pentru început, aceste boli ca mamă şi tată fac casă
bună şi, vorba cuiva, ne fac să avem încă trecut.
 Teatru urechile  lumii,  ca  pe  un  zvon,  ca  pe 
folclor,  ne  vom  cuibări  acolo  şi‐i  vom 
Patria sturionului negru ajunge  creier  căpătând  sens.  Toată 
lumea va duce o maternitate‐n urechi, ca 
(monolog) pe  o  pungă  de  icre,  toată  lumea  va 
înțelege  că  a  fi  egali  de  la  natură 
(Încăpere întunecoasă. Beznă. Multe mese  înseamnă  a  fi  auzit  egal  de  natură.  Aşa 
cu pahare cu lapte pe ele, luminoase. Intră  că  expulzia  –  expulzarea  ‐  fetală  are  loc 
personajul, reținut şi stă în picioare în  direct  în  urechi  şi  se  va  opri  în  timpan. 
mijlocul scenei.)  Rabelais ar da oricât să‐l fi cunoscut şi el 
  pe J. J. Rousseau. Pe timpan învățăm să 
   Bună ziua, doamnelor şi domnilor, mă  trăim  ca  pe  luciul  apei,  ca  pe  pupila 
bucur că ne‐am găsit, dar ceva e straniu  cuiva.  Păşim  acolo.  Şi  nu  ne  udăm. 
la voi, văd cum ceva e straniu la voi ‐ şi  Păşim acolo. Şi nu ne scufundăm. De ce 
totuşi  nu  sunteți  cu  toții  uzi.  Ce  s‐a  aveți  fețe  plouate  în  acestă  țară 
întâmplat?  Plouă  aici?  Plouă  în  acestă  superficială  până  şi  la  ploaie?  Din 
încăpere  unde  ne‐am  adunat?  Plouă  de  adevăr?  Din  teamă?  Da,  văd  nişte 
trei  zile?  Plouă  de  la  Ilie?  Plouă?  Nu  bătrâni în sală, aşa e, ploaia consultă cu 
plouă?  Sunteți  femei  şi  bărbați?  Fete  şi  stetoscopul,  dar  aici şi ploaia e  vândută 
copii.  Vă  văd  cu  asiduitate,  cu  la  fir‐  ca  să  poată  lua  şpagă‐,  aici  e 
repetivitate,  cu  teamă.  Cu  spaimă.  Mă  pieptănată  cu  țesela,  precum  caii  de 
uit  la  voi  şi  citesc  pe  fețele  olac,  e  pusă  birocratic  în  borcane  şi 
dumneavoastră  eticheta  interioară  a  întreținută cu câte o broască. Ea cică nu 
hainelor,  cea  din  zona  cefei:  „725  o  lasă  să  se  evapore.  Când  i  se  dă 
ORIGINALS,  100%  COTTON,  drumul  apar  diferențe  între  firele  de 
GARNITURE  NON  COMPRISE,   ploaie, altoi, nuanțe, dialecte, sunet pur, 
MADE IN INDIA, size M”. Atât de trişti  plesnet  de  bâtă  în  baltă  după  tonul  dat 
sunteți  că  ea  v‐a  devenit  mimică  prin  cu  o  uşoară  lovire  a  unei  monede  de 
prăbuşirea  muşchilor  feței.  A  fost  o  zi  argint. Când i se dă drumul apar noduri 
tristă  azi  pentru  voi?  Eu  sunt  partea  ei  pe  firele  de  ploaie,  la  întoarcerea  în 
tristă? Eu sunt grătarul de bocanci? Toți  circuit, apar ganglioni, întrebări nepuse, 
din sală, bărbați, ce faceți voi, plecați în  rămase în gât, îşi creează stomacuri şi se 
orb  prin  lume,  traşi  de  un  câine  macină  în  toate  aceste  digestii 
spermatic.  Da,  are  grijă  de  voi  să  nu  vă  particulare  ale  firelor  de  ploaie.  Atâtea 
trântiți  de  vreun  stâlp.  El  trage  unde  semitonuri  ciudate,  parcă  am  respira 
trebuie,  la  carne.  Voi,  femei  din  sală,  culoarea motorinei. Mă uit la voi şi văd 
mame?  Mamele,  mamele  voastre.  cum mă ascultați cuminți, exact ca peştii 
Femeile  ne  duc  în  pântec  sau  în  cântec,  muți, poate chiar voi acum sunteți nişte 
se  poate  să  fie  şi  o  greşeală  de  tipar  peşti care nu înțeleg de ce dobitocul ăsta 
repetată la infinit şi să fie de fapt cântec  ce vă vorbeşte spune că vorbele lui sunt 
nu pântec  şi, deci, să  ne ducă în  cântec,  apă  pentru  voi  care  ați  fost  aruncați  pe 
în  slavă,  şi  din  el  să  ne  nască  direct  în  mal de un val prea puternic. Să vă spun 
eu de ce toate astea? Pentru că sturionii, 

19
de‐aia,  pen`că  ei!  Pen`că  e    migrează  în  sunt  întâmplarea  dintre  ploaia  ce‐ți  vine  în 
Dunăre  ca  să‐şi  depună  beizadelele.  Ei,  contrapunct şi dorința ta de viață...aşa îi zic 
ei,  peşti  fără  oase,  peşti  fără  caracter.  peştelui şi sunt convins că aşa îi veți zice 
Hei,  domnule  „Liberty  Knitwear  Styled  şi  voi  în  nopțile  în  care  veți  fi  uzi  şi  va 
in  Italy  M  size  Medium”  vă  rog  să  nu  veni dând din înotătoarele lui teribile pe 
mai stați aşa încordat că împiedecați apa  sub pat, ca o foire de frunze în nopțile în 
să se usuce pe dumneavoastră. Peştii au  care  plouă  cu  stâlpi  de  apă  şi  atât  de 
diverse  mărimi  şi  sensuri,  de  la  fâțe  la  plictisitor  şi  rutinier  că  apar  scorburi  în 
rechini.  (Beznă  totală  şi  continuă.)  Da,  dungile  de  ploaie  şi  apare  răşină. 
ploaia e vândută la fir. Un fir de ploaie,  Trebuie  să  vă  duceți  noaptea  în 
un fir de garoafe, e o ciclicitate, nu poate  pijamale,  oricum,  în  papuci  de  casă,  în 
unul fără celălalt, dar mai ales cu fiecare  ce  aveți,  să  o  curățați  ca  să  nu  moară 
fir de ploaie trăieşte un peşte. Cum v‐ar  peştii.  Dacă  mor  vă  vor  bântui  şi  mai 
părea dacă pe fiecare fir ar urca câte un  tare, în a doua lor moarte, a voastră cine 
peşte să pape ploaia?  Dar nu, nu îi poți  ştie  a  câta?!  Aici  în  sală,  printre  voi, 
păcăli.  Tocmai  pentru  că  sunt  muți  printre  scaune,  curge  Dunărea,  aici 
peştii  ştiu  mai  bine  ca  noi  totul.  Ia  dă  printre  voi.  Dunărea  e,  de  fapt,  numai 
drumul  unui  duş  în  ploaie!  Peştele  ce  un intermediar între voi. Dar şi între voi 
crezi  că  va  păpa?  Crezi  că  el  nu  simte  şi  ploaie.  Vă  gândiți  voi  vreodată  ce 
care  e  adevărul?  Simte  foarte  bine.  Noi  greu  cad  icrele?  Ce  greu  se  lasă  în 
suntem  acuma  în  raza  lor  de  acțiune,  pământ? În acel mâl nisipos? Peştele nu 
cum  a  cui?  Nisetru,  cegă,  păstrugă!  are sentimente materne, el e cinic, nu are 
Da...ei  prind  firele  de  ploaie  şi  se  ridică  sentimente materne pentru că nu a avut 
pe ele la cer. Pe ei foamea îi ridică la cer,  nici  plăcerea  directă  a  sexului.  E  ca  un 
nu moartea. Şi pe voi, dacă stăm bine să  judecător,  e  un  cămătar  de  profesie 
ne  gândim,  foamea  de  moarte.  Dacă  nu  român,  e  părul  de  pe  picioare  cotat  la 
va  şti  că  nu  suntem  de  ploaie  şi  ne  vor  bursă. Fiecare să caute modul lui de a‐şi 
înghiți  pe  toți,  depinde  pe  ce  fir  de  dilua  apa  de  la  a  părea  de  ploaie.  Cum 
ploaie  am  fost  înşirați?  Dacă  nu  vor  şti  crede, convingerea îi aparține. Doamnă, 
peştii? Dacă nu vor şti că suntem din alt  mimica  dumneavoastră  depune 
aluat decât ploaia? Asta mă obsedează şi  piuneze,  dar  nu‐i  nimic,  vă  înțeleg,  vor 
mă  ucide,  noapte  de  noapte  când  mă  rugini de traseul peştelui şi îşi va prinde 
zvârcolesc  transpirat,  duc  mâna  la  cu ele pe peretele morții lui un poster cu 
frunte, constat şi zic: asta e, a venit clipa.  marea.  Cu  autograf.  Aceşti  peşti  vin, 
Asta  e.  E  peştele  meu  păzitor.  (Rugă,  cinic,  să  îşi  depună  farfuriile  noastre  de 
incantație  disperată).  Vino,  vino  peştele  cină în Dunăre. Dar, oameni buni, tineri, 
meu scobit ca unghia pe uterul mamei, vino  copii,  bătrâni,  contabili,  intermediari, 
şi  înghite‐mă.  Pe coastele tale mă  voi sui la  ciorchine de bule de aer în care nu scrie 
cer,  în  moartea  cerului.  Vino.  E  momentul  nimic, ajunşi vin respirabil, ştiu, sunt un 
tău,  e  momentul  în  care  să  începi  să  fii.  E  pretențios, ştiu, sunt un idiot, dar aceşti 
vremea  să  ieşi  din  muțenie.  Sunt  80%  apă.  peşti pun în pericol viețile noastre. Nu e 
În timp ce urci pe ploaie în contrapunct îmi  nici  o fericire  aici,  domnilor,  muncim la 
arunc hainele de pe mine, să nu te sufoce, eu  puritatea apelor, e jalnic, nici deşertului 

20
nu i‐ar fi sete de ea. În orice caz dacă ne‐ Da! (Urlă, răcneşte.) Ca schelet unii peşti 
am  urca  pe  coastele  peştilor  noştri  au  cuvântul  „cuprins”.  V‐ați  uitat  la 
păzitori, vreau să zic cei în al căror lanț  mine şi la cei din sală. I‐ați văzut uzi, i‐
trofic  au  în  grijă  ploaia  ce  ne  udă  pe  ați pândit. Dar ce se întâmplă? (Priveşte 
fiecare  în  parte,  am  putea  totuşi  ajunge  la public uimit.) V‐au crescut înotătoare 
la cer. Dar nu (Urlă!)nu, nu, nu se poate,  la toți, dați din ele şi nu ştiți, ați împuțit 
sunt peşti fără oase, peşti fără scară în ei,  apa  de  ploaie.  V‐au  crescut  solzi  sub 
de  evacuare.  Peşti  care  când  se  văd  cămaşă,  Doamnă,  vă  jenează  geanta  la 
demoralizați se confundă pe ei înşişi cu  solzi....Tinere,  nu  se  poartă  piercing  în 
ganglionii  ploii.  Peşti  cu  probleme  de  primul  rând  de  solzi,  e  periculos.  Nici 
personalitate,  peşti  evazivi.  Vin  în  nu vedeți ce icrărie ați depus sub scaune 
Dunăre,  dragilor,  oamenilor,  aceşti  (Disperat!).  Au  început  scaunele  să 
peşti,  numai  că...cum  să  vă  spun  eu  mucegăiască  şi  pe  porii  lor  de  mucegai 
vouă ( O pală de lumină!) e atât de trist,  vă  zbateți  în  apa  care  seacă  pe  zi  ce 
a  plecat  Dunărea  să‐şi  depună  trece,  a  conductei  sparte  în  vis.  Oameni 
altundeva malurile. De aceea se mută ei  buni,  vă  văd...vreți  să  ştiți  ce  e  în  mine, 
în  ploaia  ce  suntem,  ontologic  până  la  foarte  bine.  Vreți  sinceritatea  mea 
urmă.  Ne  vor  umple  conturul  până  la  maximă,  ca  în  fața  lui  Dumnezeu?  Deşi 
glezne.  Oasele  lor  ar  fi  putut  fi  o  scară  se  trage  din  pescari  mai  cred  în  El.  Mă 
spre pat, o scară spre locul unde mereu  vreți total, compact şi absolut? 
nu ajung nici inundațiile, dar nu, nu au  Da, dați din branhii, vă văd, foarte bine. 
oase. Fiecare îşi ştie bine firul de ploaie,  Vă dau voie să mă vedeți şi pe interior, 
e  semnalizat  ca  instalațiile  de  beculețe  vă beau ochii (Râde‐plânge şi ia ultimul 
de  brad.  Nu  avem  cum  să  nu  dispărem  pahar  cu  lapte,  nevărsat,  plin  1/3  şi  îl 
cumva. Nu avem cum. Nici dacă ne‐am  bea).  Vizionare  plăcută!  (Calm). 
mumifica    în  pânză  de  umbrelă,  nici  Popcorn? Coca‐cola? 
dacă  i‐am  înghiți  spițele,  nici  dacă  am   
găsi  o  radieră  pentru  ploaie,  nici.  Aici                                                          
peştii au „nici” în loc de oase. Nu putem  (Cortina) 
fugi,  deci,  tocmai  prin  cel  ce  ne  vrea 
răul.  (Urlă  şi  se  plimbă  nervos  şi 
speriat.) Dar ei nu ne vor răul, ei nu ştiu 
că  ne  fac  rău.  Ei  sunt  cinici,  ei  sunt 
chirurgia boxerului. Nu, ei nu ştiu. Gata! 
Gata cu toate! (Ia paharele cu lapte şi le 
varsă  pe  rând  pe  jos,  apoi  spârgând  şi 
paharele  de  perete.)  Lapți,  icre,  lapți, 
icre,  cufureală,  bordeluri,  asta  e, 
bordeluri  platonice,  sau  nu,  nu,  sunteți 
ochi de peşti morți şi scoşi, asta sunteți. 
(Se  uită  la  laptele  căzut,  îl  calcă  în 
picioare.)  Ochii  peştilor  scoşi  pe  care 
scrie „va urma”, pe care scrie „cuprins”. 

21
Poeme /Bob Dylan Adăpost pe timp de furtună

(fragment)

Eram în altă viaţă şi ea-n sânge era,

Noroiul era drum şi bezna premia,
La ce eram sălbatic,
Fiinţa fără rost,
Venit-a şi-a zis “Intră!
Şi pe timp de furtună-ţi voi da adăpost.”

De voi mai poposi, poţi sigur să fii

Voi face totul pentru ea pe de rost,
Într-o lume cu moartea cu ochi de oţel
Şi bărbaţi căutând căldură;
Şi-a zis “Intră!
Şi pe timp de furtună-ţi voi da adăpost.”

Niciun cuvânt nu am riscat din gură

Dar totul a rămas nedezlegat
Până atunci, căci a fost
Scorbură-n scop
Să-mi zică “Intră!
Şi pe timp de furtună-ţi voi da adăpost.”
Câte drumuri mai are un om de bătut
Până să-şi mai încapă în corp?
Fantasmele Johannei
Da’ câte mări pescăruşii mai au de trecut
Până somnu-n nisipuri şi-l storc?
(fragment)
Câte bombe ne mai definesc cardinal
Pân’ să-şi fie lor fapt letal?
Din mansarda de-alături ledurile somează
Răspunsul, prieteni, e scorbură-n scop,
Pe când din a noastră ţevile tuşesc,
Răspunsul e scorbură-n scop.
Din radio un country-n surdină ne-
agasează,
Câte bisuri să facă privind către cer
cu toate acestea, astea nu se opresc,
De ochi omul să-l vadă străpuns?
Am putea pe Louise şi iubitul ei, unu-n
Şi câte urechi, pâlnii dinspre eter,
altul
Să se-ntoarcă-auzindu-l în plâns?
Câţi morţi pe pământ mai avem de-mplinit
şi fantasmele Johannei care mi-au coborât
Până tortul suflat poate fi şi servit?
înaltul şi invadat mintea,
Răspunsul, prieteni, e scorbură-n scop,
Într-o parcare unde femei
Răspunsul e scorbură-n scop.
fac orbii de chei
Câţi ani, pe pământ, poate-un munte sufla
şi fetele nopţii îşi şuşotesc goliciunea
Până marea să-i intre-n plămâni?
pe linia portocalie. Paznicul de noapte
Da’ şi câţi ani pe pământ se poate amâna
întreabă lanterna dacă e mai nebun ca ele,
Pân’ ce-i voie să fii ca s-amâni?
şi nu ştie,
Da’ şi cât poate un om să se uite-ndărăt
Louise e bună, doar că e prea aici,
Fără să spună „nu văd”?
fragilă şi ca un ciob de oglindă
Răsunsul, prieteni, e scorbură-n scop,
Răspunsul e scorbură-n scop.
în care realitatea e absenţa Johannei,

22
Însă în oasele feţei ei mici
Fantoma electricităţii urlă, acolo, băltit,
unde aceste năzăriri ale Johannei
au făcut ce-au făcut şi m-au înlocuit.
Bătând la porţile raiului
Mamă, ia această însignă jos de pe mine,
Nu-i mai e de folos traiului,
Se face noapte, prea noapte ca să mai văd,
Mă simt de parcă bat la porţile raiului.
Bat, bat, bat la porţile raiului
Bat, bat, bat la porţile raiului
Bat, bat, bat la porţile raiului
Mamă, îngroapă-mi armele,
Nu mai pot trage în vuietul vaiului,
Acea cortină mare şi neagră de ceaţă
coboară,
Mă simt de parcă bat la porţile raiului.
Bat, bat, bat la porţile raiului
Bat, bat, bat la porţile raiului
Bat, bat, bat la porţile raiului.
Mixând confuzii
Am de mixat o droaie de confuzii,
Omule, îmi sunt propria crimă,
Ei bine, acolo sunt prea mulţi oameni
Şi sunt şi ei greu de împăcat, fără rimă,
Ei bine, pălăria mea e în mână,
Fato, merg pe unde duce calea
Şi sunt în căutarea unei femei
Al cărei cap mixează ca şi mine alea,
Ei bine, mi-e împuiat de întrebări capul,
Temperatura mea creşte repede, alert,
Ei bine, mă uit după-ntrebări,
Dar n-am pe cine să-ntreb şi, că nu-l am, îl
iert
Dar merg şi călătoresc
Şi picioarele mele sărace n-au stop,
23
Văzându-mi umbra
Sunt atârnat, sunt spânzurat în scop.
Noapte după noapte
Noapte după noapte ca paşi prin mintea
mea
Umbli noaptea-n noapte, nu ştii de ce vei
da,
Nu e unde să mergi, de und’ să vii acas’,
Totul în jur îţi pare ars, ars, ars,
Nu-i milă după în aşteptarea ta.
Noapte după noapte,
Noapte după noapte.
Noapte după noapte planuri să spargi
lumea,
Noapte după noapte un ghiuj pupă-o
copilă,
Cauţi o salvare şi găseşti nimic,
O inimă zdrobită, un baril de milă,
Încă o dinamită, noaptea după noapte.
Noapte după noapte,
Noapte după noapte.
Noapte după noapte pici mort la tine-n pat,
Noapte după noapte perechea sticlă-tu,
Noapte după noapte îmi vine să cad lat
Dar nu pot să o fac, ce am în loc de nu?
Aşa că ţin în frâu de fapte noaptea după
noapte.
Noapte după noapte,
Noapte după noapte.
Noapte după noapte,
Noapte după noapte.
 bună soluție. Măcar de erai în Hyde park 
te vedea toată lumea, dar nu, eşti un lup 
tânăr şi unsuros, eşti un  lup  cu ambiț şi 
Să  ieşi  acum  prin  cultura  română,  cum  vrei  în  altă  parte.  Nu  ai  motiv  dar  vrei. 
ar fi? Să ieşi aşa cum ai ieşi într‐un parc  Vrei ca să uiți că nu ai motiv. Vrei ca să 
cinic  unde  nicio  țâşnitoare  şi  nicio  uiți că ai colți puşi, să uiți că de fapt eşti 
fântână  arteziană  nu  au  apă  erectă  fără  un  blând,  că  eşti  un  pensionar  camuflat 
să  te  avertizeze  că  nu  vei  rămâne  tot  cu  într‐un  tânăr  şi  vrei  să  nu  se  afle.  Îți 
70  la  sută  apă  în  corp  dacă  îți  bucuri  plimbi,  primavera  lungu  masculină  ce 
privirea  cu  saltul  lor? Cum ar fi? Să ieşi  eşti tu, n’ importe pas le saison, verdele‐
prin cultura română, dar nu relaxat, ci să  cupru  peste  tot,  eşti  un  lup  nemotivat 
mergi  într‐o  zi  la  un  chioşc  de  ziare,  dar  nu  ți  s‐ar  face  a  oaie  mai  mult  de 
poate  şi  la  librăria  Muzeului  Literaturii  nemotivare  decât  de  lup,  nu?  Eşti  lup, 
de pe bulevardul Dacia, să cumperi toată  fâsâi  revistele,  pui  întrebări,  înconjori 
presa literară, un maldăr de hârtie şi un  luna plină a vezicii tale cu un aer atât de 
epitaf  pentru  fapte,  să  cumperi  o  floral  încât  numai  veneric  se  cheamă. 
foarfecă,  să  te  aşezi  în  parc  şi  să  citeşti.  Există  boli  venerice  transmisibile  şi  pe 
Să decupezi doar ce îți place. Cum ar fi?  hârtie,  altfel  de  ce  s‐ar  vinde  unele  cărți 
Să îți faci un coif ca domnul Quijote şi să  în  pungi  vidate,  închise,  fie  ele  chiar  de 
râzi berbeceşte şi sincopat ca să stârneşti  poezie?,  şi,  cum  tai  tu  de  zor  şi  fâsâi 
atenția.  Să  râzi  în  spume.  Poate  ca  în  ziarele în parc, scoțând din context totul, 
Cişmigiu.  Cum  ar  fi?  Să  îți  ascuți  atragi  atenția  şi  astfel  eşti  în  miezul 
foarfeca  pe  fierul  şlițului,  că  mai  jos  nu,  culturii,  minotaur  care  s‐a  nevrozat  şi  a 
dar  fier  totdeauna  e  la  şlițuri  fie  şi  la  format, de frică, în jurul lui labirintul de 
fermoar  sau  capse.  Să  râzi  turbat  cu  hârtie.  Frumos  este  să  profiți  de  prostia 
privirea  inteligentă  şi  să  se  oprească  prețioasă  a  celorlalți  şi  frumos  gest 
trecătorii  uitându‐se  ca  la  circ  şi  tu  să  pentru  talentul  tău,  acela  de  forfecar  al 
fluturi foarfeca în aer şi ea parcă făcând  țigărilor  fumate  cu  nara.  Tot  parcul  e 
spume în complicitate cu tine. Ați fi din  numai  tăieturi  de  ziare  din  ce  ți‐ai 
acelaşi  neam,  al  foarfecii.  Cântecul  decupat  tu  iar  toți  ceilalți,  cu  priviri 
censorului din Levantul ți  se  va părea  o  îmbăloşate  şi  cretine  caută  să  intuiască 
dulce  şi  neprihănită  gumă  Turbo  pe  frecându‐şi  capul,  după  extragerea 
lângă  ce  eşti  tu,  un  adevărat  cavaler  al  radicalului  de  cuşmă,  ce  ai  decupat 
foarfecii.  Cenzurezi  ce  îți  place,  tai  din  plăcându‐ți. Ah, maestrul numai fiindcă 
contextul  ziarului,  desigur,  râzi  sau  rîzi  e  nebun  e  maestru.  Ce  i‐a  plăcut,  ce  i‐a 
dar  mai  ales  rîzi,  drăceşte,  cu  spume,  plăcut?  Se  vor  întreba  toți.  A,  s‐a 
până devii unsuros, până devii chipurile,  decupat pe sine? Decuparea de sine nu e 
atât  de  unsuros  că  se  uită  mămăițele  la  mai  mult  decât  că  ți  s‐a  tăiat  buricul. 
tine  ca  la  săpunul  de  rufe.  N‐ai  niciun  Rousseau  ar  spune  că  eşti,  Călinescu 
motiv să nimic, dar vrei şi tu, vrei şi tu,  doar  poate,  eu  spun  că  adevărul  e  pe 
că  vor  şi  alții  ca  acea  cucoană  din  undeva  la  mijloc,  cineva  îşi  bate  joc  de 
Povestea poveştilor, ai tot vrea şi, cum e  măturători  în  țara  asta  şi  mai  sunt 
hotărât  să  vrei,  parcul  cinic  e  cea  mai  foarfeci bine ascuțite. Nu? Critica? 

24
În urmă cu ceva timp am căzut trăznit pe
gânduri pus în faţa unui fapt atât de mărunt şi
de banal în România de azi. La un
supermagazin, după ce plătesc şi nu mi se dă
restul complet avertizez casiera că mai trebuie
să îmi înapoieze 3 bani. Mă enervase nu atât
faptul că nu mi i-a dat cât acela că nici măcar
nu s-a scuzat că nu are piese de 1 ban, în
eventualitatea în care nu avea. Apare şi
întrebarea mea după ce mă îndepărtez scârbit:
acest fapt ţine de natura sau de cultura
poporului român? Sau e la intersecţia celor
două? Veţi zice că e
unul pur individual.
Oare? Banalitatea
acestui fapt, ca
premisă, nu îl arată ca aproape general când
numai excepţiile dau restul atât de mărunt?
Dacă ar ţine de educaţie ar ţine de cultură,
dacă ar ţine de o tradiţie a unei ţări în care s-au
tăiat sute de ani capete pentru civilizaţie,
implicit, ar ţine deja de o cultură atât de bine
altoită pe trunchiul viu al sufletului unui
popor încât i-ar fi (parte din) natură. Noi
niciodată n-am ştiut face educaţie decât în
spectre particulare. Şi când credem că am
făcut-o, am făcut-o fie cu forţa, fie cu tânga,
niciodată nu am ştiut să fim perverşi,
manipulatori în sensul bun şi durabil al
termenilor. Şi totuşi, dacă natura ar fi trebuit
să o determine pe vânzătoare să nu-mi dea
acei bani(dar oare nu şi cultura sărăciei?) ar fi
făcut-o dacă i-ar fi reţinut pentru ea, or i-a
lăsat în casa de marcat a magazinului. Şi i-o fi
luat după cumulate bisuri ale strategiei? Poate,
însă mă îndoiesc. A fura pentru alţii sau, mai
fin, a omite să înapoiezi, e un paradox al
nostru care are efectul unui placebo. Furtul
ţine loc de împlinire, chiar dacă furi pentru
altul şi n-ai un chior în pungă eşti fericit, eşti
satisfăcut. Ţi-ai depăşit condiţia de ins pasiv,
de om care suportă istoria minimă, trecând în
rândul celor care o fac şi, probabil o şi
hiperbolizează în fantasmagorii mic
dictatoriale. Mereu am avut strania impresie că
la noi osmoza dintre natură şi cultură se
pierde undeva în istorie mai tare decât orice
devenire a poporului român, că noi nu ne-am
format ca popor prin comasarea dacilor cu
romanii, ci prin comasarea naturii cu cultura
atât de tare încât până şi în banalităţi sincere  
25
ca aceasta cu restul nu le mai ştim deosebi.
Sau ne place să nu le ştim deosebi? Sau ne
convine să nu le ştim deosebi? De aici simt că
plonjăm fix în substanţa Crailor de Curtea
Veche unde viciul nu se poate departaja de
virtute exact din acelaşi motiv şi din chiar
acela care face stilul autorului inimitabil,
pentru că, la alt sertar al textului autorul însuşi
e sensul giratoriu al naturii şi culturii,
kilometrul lor zero. Nu ştiu cât de mateină e
această întâmplare, dar ştiu că şi dacă ar fi
numai cultură în ea, ea se află cu natura
aferentă şi chiar dacă
ar fi numai natură
tocmai prin raportarea
la inimitabilul
stilistic(de scriitori, de vieţaşi!) ea ar însemna
cultură. Şi ce vreau să spun cu asta: că femeia
aceasta, fără să ştie, concurează simbolic cu
sinuciderea lui Decebal la un concurs de
imagini reprezentative pentru românism?,
presupunând că Decebal poate fi inclus aici.
Da, spun că fără să ştie, face parte din istoria
mică a acestei ţări, dar din istorie, nu atât prin
levantinismul ei, cât prin alăturarea
extraordinară estetic, dar cinică, pentru că o
suportăm pe pielea noastră, dintre
levantinismul latent şi ratarea
proverbială(banii nici măcar nu se străduia să-i
fure, poate, pentru ea!), efectul placebo fiind
aici exact ca expresia populară „Ia cu pâine că
umple stomacul!” Dar, privit altfel, şi dezvăţul
de a da rest e o cultură, şi dezvăţul e o
educaţie, în orice caz nu, sau rareori, dezvăţul
de natură, ci dezvăţul de o natură impusă cu
forţa de un regim sau doar de politica
magazinului. E ceva mai trist în toată această
afacere: că nu istoria e atât de puternică pe la
noi încât să sară în ochi adevărurile(aţi
observat că noi nici nu avem statui mari!?), ci
eu, scriitor român, trebuie să observ banalităţi,
lucruri mărunte mărunte ca în ele să găsesc
esenţe. La noi esenţele nu sunt ceva mic din
ceva mare şi reprezentativ pentru acel ceva, la
noi esenţele sunt do-uri sub portativ ale unei
linii melodice cu mai puţin de o notă, adică
împosibilităţi controlate. Tot e un bine în
treaba asta:la noi natura şi cultura nu pot fi în
dezechilibru niciodată din simplul motiv că nu
sunt două.
 Proză
Într-un cartier păros al Madridului, unde
drumurile putrede şi rău-famate miros a carne
transportată recent ca în fiecare dimineaţă la 5,
când ceaiul probabil pune faţa pe pernă pentru
că la 5 p.m, în Anglia vecină şi departe se
trezeşte, dar nu aici, aici altceva zace, o stare
apăsătoare, normală, atunci deltele hormonilor
din oameni sunt la un punct la care încă pot, la
care încă au chef şi suferă în agonia despărţirii
de noapte, ca să nu sufere de despărţirea de
celălalt trup. De n-ar fi convenţia împovărării
cu altceva zău că mintea omului n-ar
problematiza nimic şi n-ar scrie literatură,
până la urmă singura garanţie că o limbă nu se
pierde. Dar aici vorbim de literatura limbii de
pantof de mers prin viaţă, de alergat cot la cot
cu destinul tău, până vi le juliţi şi încep să
cadă din ele celule moarte, ninsoare curată,
impersonalizarea voastră în unul, şi mai ales
în Acela.
Străzile spălate şi prespălate blugi,
răcoroase de detergenţi, cu brumă năclăită cu
rouă sârmoasă pe cioburile sticlelor sparte
după o noapte de petreceri de pomină se arată
ca după băi în lapte. Atunci, fără prea multe
explicaţii, Mihai Nesfântu, ageamiu coclit din
Galaţi, cândva făcător de găleţi şi momentan
pierde-vară-toamnă, ca o colecţie a hainelor
lui sărite de pe fix, prin Madrid, îşi dă cu un
pumn de apă pe faţă la mica lui chiuvetă din
bucătărie, după care se trezeşte urlând
„dumnezeii mă-tii”, nici el ştiind de ce şi îşi
căuta om să-i merite înjurătura proaspăt
declamată, înjurătura-coroană. Scoate un
sughiţ cât un furuncul de parcă l-ar fi pomenit
cineva, iese pe uşă trântind-o până la rama ei
de USA, global şi globalist după care coboară
scările în grabă, căci în lift se pişaseră câţiva
peste noapte şi puţea ca hoitul în a noua lună
de sarcină cu moartea sa. Ajuns în piaţa mare
de lângă Cinema Callao, lângă un pom verde,
vede o fată publică precum bicicletele,
parcurile şi metroul, o fată care când geme sub
tine ori pe nări, ori prin nas ori prin gură
26
scoate bon fiscal, în funcţie de ce are mai liber
la acea poziţie la care o supui dând un regat nu
pentru un cal, ci să fii unul. O ocheşte şi ea,
fardată ca o mânăstire îi răspunde ca printr-un
dangăt de limbă lungă şi crăpată, umplută în
crăpături cu relicve de la foştii, exact ca situl
Curţii Domneşti, îi face semn să se apropie.
Degetele ei se mişcă egal vulgar şi divin
precum coaja mărului când îl cureţi continuu
vrând să faci din ea opturi prelungi până în
podea. Mihai s-a uitat la lumea din jur, dar
încă nu era lume în jur, era numai jena lui de
străin, a înaintat şi a ajuns mai aproape de ea
decât ar ajunge limba clopotului de pereţii
acestuia fără să sune. Dumnezeul din el simţea
că el s-a apropiat mai mult de fată chiar decât
o făcuse fardul ei. De ce? Pentru că îi zâmbise
diferit, special, cum nu fac curvele de obicei,
vajnice motorizări sexuale, aparate de taxat,
metrorexuri acide şi triste în care tot ce
contează e nu cartela ci să ţi-o scoţi cât mai
repede şi să te cari. „ Next” e la ele mai
important ca numele oricărui bărbat şi parcă
aşa îi alintă pe toţi, ei da, ar crede că acesta
este numele pe care li-l dă ea ca alint, când
colo e exact invers. A început în română.
-Bună, ce faci? Aşa de dimineaţă?
-De unde ştii că sunt româncă?
-Eu ştiu tot, ţi-am văzut voroneţul. Nu a
înţeles prea bine ce i-a spus Mihai, doar
arătându-i faţa, a înţeles aluzia, dar, când
acesta a continuat : dar Putna ta? Vreau să îţi
ating Ştefanul cel Mare cu vârful curiozităţii
mele. Mihai devenise el însuşi mai vulgar şi
mai obscen, dar fata, deşi simte oamenii bine
ca o filosofie greacă, ca un decor al gării
fizionomia trenurilor întârziate sau, mai grav,
trecute, a acceptat jocul, pentru că nimeni nu o
mai sfinţise cu vorbe atât de frumoase, de
când cu atâta spermă de gargară uitase nu
doar gustul laptelui matern, ci şi pe acela al
apei din cristelniţa de botez.
-Vrei să îmi simţi Ştefanul? s-a emoţionat
fata, nu mai mare de 20 de ani, dar a
emoţionat-o mai tare faptul că Mihai a simţit
că e moldoveancă. Doi moldoveni se recunosc
oriunde, pentru că mereu între oricare doi
dintre ei se întâmplă să fie un pom.
-Da, vreau să îţi simt Ştefanul, viu şi
degrabă vărsătoriu de sânge nevinovatu.
 -Haha, ce texte de vrăjit curvele ai. Mă, aia
sunt eu, o curvă, o cârpă cu suflet, da nu mă
lua aşa că mă îndrăgostesc de tine şi noi n-
avem voie, auzi, n-avem voie că ne bate
Şoricu’. Cu lanţul de la bicicloanţa lui fiu-su,
Petronel. Da de ce-ţi dau pe cioc toate astea
ţie?
-Cine e Şoricu’?
-Peştele nostru, el se ocupă de noi. Copoii pe
aici îi zic Jamon, dar noi tot ca la noi am
rămas. Mă vrei sau nu? Nu risc altfel, hai
repede, mă încurci cu vorbele, mă faci să mă
simt bine. Aici sunt cal de bătaie nu om pe
care să-l iei cu „digrabă vărsăreţ di sângi”,
sângi nu mai scot di la paişpe ani. Nu mai am
poate nici o lecuţă. Mi l-a scos Şoricu’, cică să
fiu bună, să nu-i stric clienţii. Eu numai dau cu
mătura prin murdăria voastră, mă. Înţelegi?
Cum îţi zice?
-Mihai.
-Mihai?
-Nesfântu Mihai. Mergem atunci?
-I-auzi, Nesfântu. Da unde ti grăbeşti aşa di
parcă ai mâncat grebeniş?
-Ai zis să nu te mai iau cu vorbe că te
încurc.Atunci hai şi ne-om simţi bine.
-La 5 dimineaţa, atunci vă place vouă
cocoşilor, ştiu eu, v-am simţit pe toţi, cu exact
două ore înainte să plecaţi la serviciu, să vă
puneţi curu pe scaun şi să mângâiaţi pielea
tastaturii. Ea nu se gârboveşte, nu se îngraşă,
nu îi apar riduri, dar nici n-o fute nimeni s-o
urce pe pereţi de plăcere, să o rupă ca pe-o
toacă, de atâta sfinţenie, nu?
Amândoi au început să facă paşi pe sub nişte
palmieri încercuiţi de coşuri de gunoi şi de
haite de câini vagabonzi, exact cum ai pune
iod în jurul rănii, la ora aceea ei şi francezii
erau de găsit, mergeau destul de distant unul
de celălalt. Lui în pantaloni sexul îi atârna ca
limba unui clopot buf, ei, sub fusta aerisită şi
plină de suflete moarte se afla un clopot larg
fără limbă. Se minţea desori că are un clopot
care renunţă la fiecare limbă pe care o
primeşte pentru că nu sună suficient de
cristalin, aşadar e foarte greu să se facă
acordul între cele două materiale. Aliaj nu era
de găsit. Astfel trăia, astfel se minţea, blând şi
tenace. Şi-i mai trecea o zi. Şi-i mai trecea o
27
taină şi un suflet mai vătăma şi mai împăca în
sine, măcar pentru o halcă de vreme, când va
fi descoperit alcoolul de leac şi pierzanie,
alcoolul de alint căruia tu îi spui „ next”
tocmai scuipând sâmburele măslinei din el,
înjunghiată anterior mic-românesc, de-a
lungul, cu o scobitoare din solniţa mesei unde
se întâmplă să stai. Au ajuns în faţa blocului
mândru dar solitar, plin de oameni cinici, au
urcat şi au privit un hol imens şi strâmt cu uşi
pe ale căror clanţe era pusă pastă de dinţi,
tuburi întregi de temperă albă, ca de la o
ciulama de creiere sau de la un mixer ce a
bătut ninsoarea unui mileniu de singurătate.
Toate aveau jeturi de pastă de dinţi.
-Vezi, şi-au şi dat drumul mai devreme
numai auzind că vii? a zis Mihai făcând-o să
plângă pe loc, izbucnind în lacrimi antologice
ca bilele de rulmenţi. Iartă-mă, nişte copii
cretini or fi făcut asta, nu te supăra, am spus o
prostie. Mihai a luat-o în braţe dar nu putea
ţine pe limbă ce avea de zis, răsucind cuţitul şi
mai mult în rană. Dacă mai plângi ai să-i scoli
pe toţi pe coridor şi se vor înmuia clanţele, se
vor fleşcăi. Plânsul ei mai alarmant exact asta
a făcut, clanţele se lăsau în jos sub presiunea
unor mâini din interior ce ce apăsau(Oare ce
Dumnezeu deschide-n bărbaţi o uşă când nu li
se scoală, Dumnezeu el sau Dumnezeu ea?) şi
cu cât oamenii se sculau cu atât clanţele se
lăsau, aici intervine şi relaţia fiinţă-obiect
poate la fel de intimă ca a lui Mihai cu cârpa
lui vie, cârpa lui cu suflet. Au intrat în cameră
unde haine aruncate peste tot mimau mai mult
a băiat decât a bărbat, s-au aşezat pe pat şi el a
continuat să o liniştească preţ de câteva
minute, apoi i-a făcut un ceai cald. Nu i-a pus
zahăr zicându-i că are ea. La un astfel de
compliment, banal până la prăfuit deja, ea,
care nu a auzit până atunci decât „curva
dracului”, „marş de-aici!” sau „suge-o!” a
început să tremure şi să zâmbească până ce
fardul i se dizolva şi i se retrăgea în pori.
Parcă redevenise virgină, parcă râdea ea însăşi
de chiloţii ei anume negri ca să nu se
murdărească de la primele tracasări şi să
provoace silă.După ceaiul amar şi după câteva
minute bune de poveşti condimentate cu
năstruşnice complimente care o nelinişteau şi
pe care, cu toată răceala curvei, nu le putea
trece cu vederea, Mihai a muşcat-o de sânii
mari şi parcă înfofoliţi în toate mâinile ce i-au
atins de la Hristos încoace. Liane de mâini de
la cer până pe sânii ei curgeau ca iedera
aţoasă, ca pletele abisale ale ţigăncilor de
cărămidari, care de mici au înţeles beneficiile
extraordinare ale lutului, spre liniştea vârstei
lor, a treia. După ce a muşcat-o şi-a dat seama
că nu mai e pură, deşi ştia, îi privea faţa pe
care fermenta fard ca o portocală veche la
soare pe un drum izolat. Excese exotice îl
năruiau pe dinăuntru când i-a desfăcut
picioarele fibroase şi a intrat în ea, după vreo
zece minute în care fata nu a gemut dar a
plâns îngrozitor şi mocnit Mihai simţea deja
cum îşi dă drumul în ea, ca prăbuşirea
turnurilor gemene WTC în Noul York al
anului 2001, total şi acid, ca o replică, dar oare
la ce? Sincopat şi ca nişte păsări căzute îşi
schimonosea faţa şi elibera în ea parcă albul
ochilor, parcă duşmănie, parcă litanii şi păcură
încărunţită, parcă stenograme ale sinodului de
la Niceea, parcă timiditate de primă bere,
parcă moarte bătrână şi care nu mai ştie de
unde să se ia şi se uită vie. A mai alergat în ea
cam douăzeci, chiar treizeci de minute în timp
ce pe clanţe pasta de dinţi încolţea danturi şi
proteze care se auzeau mestecând ritmic şi
rece. Ea plângea bolborositor şi aprins,
carbogazos, borsec, dorna. Molfăind
prezervativul ca pe o şosetă, la scoatere, s-a
trezit că-şi vede splina în vârful lui mai subţire
şi puţin alungit. Şi-o ejaculase fără să-şi dea
seama. Dar mai rău era că nu l-a durut, că nici
nu a observat, că a eliminat-o ca pe un corp
străin, ca pe ceva în plus, exact ca pe un bacşiş
mic lăsat chelnerului pe farfuriuţă, pe uterul în
formă de farfuriuţă, pe ovarul în formă de
farfuriuţă, de scrumieră. A salvat-o cu grijă de
la înec, a clătit-o la chiuvetă şi a pus-o într-un
castron. S-a dus în baie şi se auzea pişându-se
în toată splendoarea, ca un cal de rasă, adică
cinic, da, ca un cal de rasă, adică bărbat. A
rugat-o pe fată prin uşa toaletei să pună ceva
muzică la aparatura lui. Ea i-a răspuns că nu
se pricepe dar că îi cântă ea dacă vrea. Cum,
ştii să cânţi? a întrebat prin uşă omul-cu-
pantalonii-în-vine. Da, ştiu să cânt, la câte am
înghiţit mi s-a dres vocea. Fata a început să
28
spună o muzică rarefiată şi stranie, ceva între
o muzică arabă pură şi o manea de pe la noi,
fără text. Mihai, înăuntru, era mai fericit aşa,
la tronul pe care stătea îi părea că are curte. A
terminat, a tras dunărea de lanţ şi a ieşit din
budă. Fata îl aştepta răsfoind o revistă şi
plângând.
-Gata, omu’ mai vine, da’ mai şi pleacă!
Fata plângea înfiorător.
-Nu îţi pasă că plâng?
-Ba da, a spus Mihai, ipocrit, mimând
preocuparea. Îmi pasă, dar ce să fac?
-Să spui cuvinte frumoase, ca la început, în
ultimele minute nu ţi-am auzit decât rahatul. E
şi el compliment?
-Eşti frumoasă, dar gata vrăjeala, partida s-a
terminat, banu jos acum.Hai, repede că mă
grăbesc, aşteaptă şi altele.
Cu ochii împăienjeniţi şi încercănaţi ca nişte
pungi de icre fata pe jumătate nu înţelegea şi
pe jumătate nu putea să creadă.
-Ce bani domnule? A bolborosit ea cu
aciditate belit-orgasmică.
-Banii pentru că ne-am tras-o. Hai, plăteşte,
25 normalu, 10 oralu’ şi restu’.
-Ce rest omule? Eu să te plătesc? Tu să mă
plăteşti. Tu ai venit la curve. Nu eu.
-Rahat, te-am lăsat să crezi asta. O lumină
plină de spori de revoltă lumina feţele celor
doi cu asiduitatea unui cuplu muncit în frecări
astfel încât numai foc mai putea naşte. Te-am
lăsat să crezi asta. Şi eu mă ocup tot cu asta
dar las impresia că sunt client.
-Eu îl sun pe Şoricu’.
-Nu te obosi, de aici nu pleci până ce nu îmi
dai lovelele. Marcă banu’ sau te urc pe pereţi,
de data aceasta nu din plăcere. Aţi ai dracu’ de
curve, toate vreţi numa-n cur da’ să nu plătiţi.
Pervertitele dracului. Teroriste. Fă, eu sunt
mai curvă ca tine, dar sunt deştept, uite aşa se
face treaba, eu sunt contracurvă. Eu sunt
securitatea voastră, ca să vedeţi că spionajul
sifilitic atinge cote maxime acolo unde verdele
banilor e spirochetă. Cum te cheamă, fă?
-Ileana. După ce şi-a spus numele a aprins o
ţigară eliminând fumul pe nări.
-Frumos nume, sublim, ca să zic aşa, de
basm.
 -Tu până şi complimentele le zici pe bani?
Să înţeleg că aparatul de taxat merge şi după
ce ai ieşit din mine?
-Păi normal, evident. Să îţi gătesc ceva de
mâncare până îmi dai tu banii?Nu prea te-ai
mişcat în pat, mai mult eu!
-Costă şi asta?
-Mâncarea? Nu, asta ţi-o fac cadou. Da, măi,
costă şi vorbitu’ frumos, că aşa vreţi voi fetele
tratate cu ranga, să fiţi minţite frumos.Că ne-
am întoarce-n peşteră de drag de voi şi voi ne-
aţi primi de drag de noi. Fă bine şi plăteşte.
-N-am cu ce că erai primu’ azi.
-Şi ce ţi-ai zis, îl fac pe derbedeu, fă, pielea
portmoneului nu-i pielea pulii.
-Nu te teme ticălosule, că oricum din oră în
oră sună Şoricu’ să vadă ce fac şi vine îndată
şi îţi plăteşte el futaiul cu proprii tăi dinţi de
aur. Întâi ţi-i scoate, apoi ţi-i dă.
-Zău? Dar am şi eu oamenii mei, stau la uşa
de vizavi. Nu-ţi încerca norocul că nu mai ieşi
vie. Ai grijă să ieşi măcar futută şi mâncată că
bani mai găseşti tu. Că 50 îmi datorezi.
-Cât, fraiere? Păi eşti mai scump ca mine şi
ce ai tu de arătat? O sculă? Bună, recunosc,
dar atât.
-Recunoşti, asta îmi place. Curvă, curvă dar
îi dai cezarului ce-i al cezarului.
-L-am făcut şi pe el, mă, în găurile de cuţite.
-Cam cultă pentru o curvă.
-Hm, cam cult pentru un curvar.
Mihai scoate din cuptor o tigaie cu o coajă
de ulei întărit, dă foc unui ochi de aragaz şi
înmoaie uleiul, apoi, după câteva minute în
care îi recită versuri de Apollinaire ca să-i
mărească nota iar ea îşi astupă urechile ca într-
un joc în care stă din nou să cadă, apucă splina
sa din castron, pusă deoparte, ia de te miri
unde un pumn de făină, o tăvăleşte prin făină
şi o aruncă în tigaie pe ochiul de aragaz pornit.
Ea nu observă manevrele sale de bucătar.
Lihnită însă de foame şi strivită pe nemâncate
de fluide bărbăteşti în stomac, după câteva
minute, singură se repede cu o furculiţă la
tigaie şi începe să guste şi, până să observe
Mihai, să o termine.
-Nici n-ai aşteptat să se răcească,
nesătulo.Te-ai ars?
29
-M-am ars cu tine, dobitocule blând.
-Da, într-un fel ai dreptate, ştii ce ai mâncat
acolo, nu?
-Căprioară?
-Nu.
-Pui nu putea fi. Vită nici atâta.
-Vrei un vin?Un gât?
-Vreau. Mihai a găsit două pahare cu picior,
culmea, cu picioarele înfăşurate în ciorapi de
aţă! A început să le umple cu un vin rose,
cotropitor. Un vin de Cordoba.
-Iepure?
-Nu. Era nici mai mult nici mai puţin decât
splina mea. Cea pe care am ejaculat-o în tine
de nu s-ar fi opus prezervativul exact aşa cum
de n-aş fi fost eu să te fac de bani mă făceai tu
pe mine. Încremenită, plânsă, distrusă,
ascultând o muzică inexistentă, a fugit direct
spre baie să vomite. N-ai să reuşeşti să
vomiţi!, a avut grijă Mihai să o asigure, iar
grija lui demoralizatoare mai demnă de scârbă
decât poate chiar gestul a secătuit-o de vlagă
şi a făcut-o să iasă din toaletă târându-se pe
brânci, ca din tranşee. Telefonul ei a început
să sune. E Şoricu, el e, vine să mă salveze! a
zis ea cu ultimele puteri, moment în care el a
înhăţat telefonul şi l-a izbit de perete. S-a făcut
ţăndări slinoase. Ca de şoric. Artificii de
ultimă salvare explodată.
-Îmi datorezi 50, să nu uiţi, scoate banii.
-Şoricu ţi-i putea da. Eu n-am, ţi-am zis că
erai primul fraier azi. Vreau să zic client.
-Nu pleci de aici până nu îmi dai 50 de euro.
Eu am fost cel activ, tu ai fost în pat pasivă ca
o balegă cu găuri.
-N-am bani omule, de unde vrei tu bani dacă
îţi spun că n-am. Caută-mă. Am o fustă de-o
palmă fără buzunare. Unde dracu’ să-i ţin. Mă
omori. Mai fă-mi ceva de 50 de euro ca să fim
chit.
-Păi aia e fato, mai fă-mi ceva, păi ţi-am
făcut, acum dă banu’, că io ţ’-am făcut nu tu.
-Îţi fac eu ceva de 50 e bine?
-Bun, ca să nu zici că-s zgârcoman. Cât e
oralu’ la tine?
-10.
-Bun, 5 porţii, hai. Cu finalizare.
-Dar te ţin forţele?
 -Fă, cearşaf dau drumu’, auzi? Cearşaf, de
care vrei cu dantelă sau fără?
-Bine! a spus fata aplecându-se ca la
spovedanie în faţa clanţei calde şi plină de
vene albastru curcubeu ca de motorină. I-o
înecă în peştera platonică superioară, în aia cu
care se şi vorbeşte. După multă muncă
autorizată, în altă parte ar fi spălat farfurii cam
tot atâta timp, dar restaurantul nu era ca aici şi
cu autoservire, s-a oprit obosită şi cu părul
ciufulit, oţărâtă, fericită, binedispusă de parcă
ar fi gustat pastramă de Dumnezeu. La final,
la ţigara de după au început să apară
întrebările.
-Auzi, dragule, la cine i se trece în cont
ţigara asta?
-Ţie.
-Păi de ce mie, că ţi-am făcut pofta de 50,
acum dă-mi drumu’.
-Păi şi orgoliul meu de a prinde o trufanda
ca tine unde să-l uit? Sub preş. Haide, nu
glumi.
-Om prost, ţi-am plătit, ce mai vrei?
-Cum ce vreau, curva naibii, sprijinitoare de
pod ce eşti tu, rolă de la Cinema Callao?Vii
aici, îmi mănânci splina, îţi fac poftele,
plăcerile şi te cari?
-Da, ti-am făcut de 5 ori un oral barosane,
te-am golit de banii ce ţi-i datoram, de ce să te
mai cordeşti acum cu mine? Eşti şui sau ce?
-Pizdoaco, ascultă aici, păi dacă pleci aşa eu
ce câştig? Mai stai o tură. Deşi a început să
zbiere din toţi bojocii, Mihai Nesfântu a
apucat-o de şunci, i-a smuls fusta de o palmă
dintr-o mişcare, s-a descheiat iute la şliţ şi a
pătruns-o în spate cu o fervoare de maximă
plăcere. Atât de bine nu e, cred eu, nici la
înviere, şi-a spus în gând, tartorul, drăcosul
fante de Galaţi deşi sărise la înviere în Dunăre
după cruce, dar nu înviase niciodată. În timp
ce o penetra frumos şi aproape ritualic, cum
scrie în cărţi şi cum se ştie în trupuri, fata a
întors capul întrebând:
-Bă băiatule, da noi ce facem, că şi io am
orgoliu. Şi io vreau să te fac pe tine de bani.
Cum facem? Că mereu unu’ pierde, de te fut
eu, de mă fuţi tu. Io ce-i zic lu Şoricu’ că am
făcut timpu’ ăsta. Dacă nu-i duc bani mă
30
omoară, mă trece cu şişu de la o ureche la
alaltă. Tu ce-i zâci lu’ al tău?
- Ai dreptate, nu ne-am găsit bine, dar fă, şi
dacă pleci tot mă ai în tine, până crăpi tot în
tine mă ai, că mi-ai mâncat splina, mă curvo,
tot a mea eşti. Prăjită mi-ai mâncat-o, prăjită
de mine. În tigaia mea, cu uleiul meu, pe
aragazul meu, în bucătăria mea, în casa mea,
măi toanto. E ca şi când ar trebui să-mi faci un
copil la nesfârşit şi nu mi l-ai făcea pencă el
nu să dezvoltă.
-Şi cât nu să dezvoltă tre să-l aştepţi. Şi tre
să te porţi frumos cu mine. Să ai grijă de mine
să nu pierd sarcina.
-N-o să se dezvolte, fă proasto.Ce-ai?
-Poate că o să să dezvolte.
După minute bune, de ordinul zecilor, în
care nu şi-au spus nimic, ci doar au tăcut, au
băut apă şi, din când în când s-au dus pe rând
să se pişe, au început să murmure ceva.
-Fato, tu n-ai cum să scapi de mine, dă-mă
dracu.
-Facem nuntă?
-Păi dacă tot futem unu’ la altu’ mitralieră şi
nu ştim cine moare om face.
-Şi peştii?
-Am tras apa! Un râs sfidător şi aproape
învirginător a umplut camera de tot raiul ce s-
a văzut vreodată. La un moment dat, când
extazul sincer şi băltit de mahala atingea până
şi obiectele, cănile, bocancii, tocurile şi topea
clanţele de se bloca lumea pe dinăuntru,
telefonul făcut ţăndări a început să sune şi,
fiind cu difuzorul pornit, cei doi au auzit
vocea lui Şoricu’:-
„Răspunde, curvo, unde eşti, boarfa naibii?
Îmi tragi clapa? Tu-vă muma-n cur de
rapandule. Pun eu laba pe tine” Atât şi a
închis. Cei doi au continuat să stea alături
fumând un pachet de ţigări întreg şi fixând
data nunţii. Şi cu ce bani?
-Vezi, proasto, dacă ne legalizau, puteam lua
alocaţie pentru ăsta micu’. Aşa, nema.
Zaragoza- Barcelona, august 2010

Ne-am obişnuit să privim poezia care se scrie în
Basarabia ca pe una arhaică, paşoptistă şi
depăşită de toate contextele actuale. În afară de
câţiva poeţi clasici şi valoroşi, totul ne pare
clasabil şi lipsit de
importanţă, totul ne pare fără
mari probleme şi însuşi faptul
că nu stă sub accentul
destinului ca destin, ci ca
rezistenţă, al "canonului", e
oarecum trist din punctul de
vedere al paradigmei
spectaculare. Editura
Institutului Cultural Român a
publicat, în 2009, antologia
Noua poezie basarabeană, un
reprezentativ mănunchi de
piese realizat de talentatul
dramaturg şi poet Dumitru
Crudu. Prima impresie pe care
o lasă această antologie e de
sincronizare a poeziei
basarabene cu ce se scrie în
graniţele României de azi. Chiar şi în revolta sa,
deşi antologia e dedicată lui Valeriu Boboc şi
tinerilor bătuţi în aprilie 2009 în Chişinău de
autorităţile comuniste, lupta nu mai e
proromânească, nici prorusă, lupta a devenit stil,
manieră şi nu ştim în lupta pentru ce s-a
transformat. În lupta ca luptă? În literatura ca
literatură? Sper să fie doar o temperare a
patriotismului pentru a fi radical departajaţi de
generaţia trecută, ceva mai moral decât
renunţarea completă la factorul politico-istorico-
social care în Basarabia e decisiv încă şi care,
pînă la urmă a obligat destulă vreme această
literatură la monocord. Această poezie din păcate
nu în bine o mimează, şi într-un fel îi e parte
poeziei româneşti, ci tocmai în latura ei
improprie, tocmai acolo unde se cade în
manierism şi unde nici nu se mai ştie în maniera
cui scriu toţi. Se cade în globalizare, în
imperialism de rezistenţă. Păcatul poeziei tinere
de la noi, şi al celei basarabene, se vede, e acela,
evident cu excepţii, că nu se poate departaja
stilistic de o anumită pastă generală, adesea
mediocră, spun adesea pentru că nu totdeauna e
omogenă. Interşanjabilitatea textelor fiind o
remarcă la suprafaţa acestei poezii. Dacă nu am
şti cine a scris poezia, ea ar putea fi a oricui
31
deoarece rareori stilul ţine loc de semnătură.
Aceasta e o problemă veche a literaturii, doar că
ea nu ştiu în ce măsură consfinţeşte o generaţie.
Generaţia pare că are ca principal punct comun
un păcat, astilistismul. Luate individual poemele
nu dau impresia aceasta, uneori se întâmplă să fie
lizibile, inteligente, de pildă unele poeme ale lui
Andrei Gamarţ, alteori vulgare, fulgurante şi
goale. Aşadar poezia tânără basarabeană e cu noi
mai mult în(tru) rău. Tot răul
spre bine, zice un proverb, dar e
lăudabilă apropierea de poezia
românească fără patetismul
caracteristic şi faţă de care
uneori sunt preferabile
inteligenţa şi eficienţa. Mă întreb
cât există aici. Poezie lapidară,
poezie-replică, ceva din Geo
Bogza cel de început, ceva din
Jebeleanu şi ceva din Marius
Ianuş. În Basarabia această
poezie politică mi-e teamă să nu
îşi piardă valabilitatea odată cu
împlinirea extrinsecă a spiritului
ei, globalizarea frustă, plânsă,
identitară oricum numai nu ca
naţie. Mi se pare că nu e deloc
durabilă prin antologare, poate
prin citare pe sărite, poeme de Leo Hristov,
Alexandru Vakulovski, Ştefan Baştovoi şi alţii.
Se constituie ca generaţie prin duşmanul comun,
acelaşi timp trăit şi acelaşi stil, astilismul, căci şi
astilismul e un stil. E un caz care ne
demonstrează, involuntar şi inconştient, că
sincronismul prea grăbit nu face generaţii mai
adânc săpate doar pentru că diferenţa dintre
vechi şi nou e mai mare, nu pare o replică de
negare, ci o dezvoltare anorganica şi ca
reacţiune. Ca şi cum principiul acţiunii şi
reacţiunii newtonian ne-ar obliga să ne aprindem
ţigara de la o grenadă pe care au aruncat-o toţi şi
nu şi-o asumă nimeni individual. Asumările
colective, generaţionale, ţin tot de un paşoptism,
frumos, "în cuget şi în simţiri" mai mult în cuget,
dar literatura scrisă nu are nici pe departe aceeaşi
valoare. Se iscă o ruptură de natură, nu una de
cultură. Adevărul e că după clasicismul
basarabean cam orice s-ar fi scris altfel se
constituia ca generaţie, dar la nivel logic-imediat,
nu organic, opusul e fundamentat, nu şi
simetric-opusul pentru că, dacă de pildă, poezia
veche, Grigore Vieru şi Nicolae Dabija, s-a
clasicizat, cei de azi sunt opuşi, dar nu sunt la fel
de valoroşi în opoziţia lor ca precedenţii. Şi nici
în esenţa lor. Cel puţin deocamdată.
O antologie a douămiismului
poetic, photoshop pentru
realitate sau revanşa realităţii
faţă de forţările direcţionale
În ultimul timp aş spune că s-a redeschis rana
douămiismului poetic prin simpla lui
reproblematizare. De ce
rană? Pentru că încă e viu.
De ce rană? Pentru că
patimile discuţiilor care îl
privesc îl fac viu chiar dacă
se individualizează prin
fiecare autor valoros al lui în
parte, acum, la circa zece ani
distanţă de când i-au dat
„colţii de lapte”. Se observă
trecerea în personal a unei
revoluţii sau pseudo-
revoluţii, încă nu putem şti
cum va fi fost văzut
douămiismul peste ani.
Începe douămiismul dialectic
să se discute, deşi el continuă
să fie. Ce a reaprins discuţiile
cumva provocator şi oarecum mai rece
întrucât programatismul generaţionist a
devenit un fel de flaşnetă nerespectată cu
adevărat de aproape nimeni, o fostă convenţie
privită de unii ca un banc vechi, e antologia
Poezia antiutopică. O antologie
douămiismului poetic românesc, realizată de
Daniel D. Marin şi publicată la Editura
Paralela 45, Piteşti, 2010. De altfel evoluţia
sau involuţia douămiismului în timp se(va)
vede(a) tocmai în diferenţele dintre antologii,
la un prim nivel, infinit mai mult decât dorinţa
de încropire a unei generaţii prin alăturări de
ordin stilistic. Antologia începe cu un
argument slab construit şi sumar de tot iar
denumirea „poezia antiutopică” nu are nicio
justificare, decât una care poate complica
inutil lucrurile şi să dea una aer preţios până la
ridicol statutului de antologie. Argumentul,
care ar trebui să fie foarte important, e unul
grăbit, lapidar- şi în sensul că dă cu pietre în
unii prin lipsă, sau autolipsă!-făcând
peisagistică de antologator, pastel şi nu
captând un sens teoretic sau mai adânc de
ordin poetic, adică practic. O antologie a
douămiismului fără Marius Ianuş, care s-a
deconvertit de la poezie, fără Dan Sociu, fără
Gelu Vlaşin, fără Elena Vladăreanu, Komartin
şi fără cei câştigaţi pe parcurs de poezia
contemporană, Aida Hancer şi alţii, îşi pierde
însuşi statutul de antologie de generaţie. Fără
ei şi fără alţii nu se numeşte douămiism, deşi
mulţi dintre cei antologaţi
sunt, de sine statător, poeţi
adevăraţi şi demni de luat în
seamă. Un serviciu mai mare
2000-ismului i l-a făcut
antologia Literatura tânără,
2007, editată la Cluj-Napoca
în urma Colocviului de atunci
al Tinerilor Scriitori, pe
atunci încă Naţional şi curat,
neconfiscat de tot felul de
caricaturi ale peisajului literar
şi făcători de calendare, Un
(spre Doi) Cristian şi alţii.
Antologia din 2007 nu pleca
tezist la un drum de
captare/reliefare şi bine făcea,
lăsa loc literaturii şi nu
selecţiei oarbe, chiar dacă nu era nici aceea
deloc una perfectă. Dacă ar fi reuşit să publice
Daniel D. Marin, aici ar fi trebuit să aibă
editura un cuvânt de spus!, o carte din care să
nu lipsească tocmai iniţiatorii douămiismului,
a ar fi fost o victorie, aşa nu reuşeşte decât să fie
o antologie care iese pe locul doi concurând
singură(cea din 2007 nu avea asemenea
pretenţii, dar utilitatea ei e mai mare şi
adevărul literaturii tinere din 2007 e, sau era,
mai aproape de realitate). Autorul antologiei
are mici probleme de încadrare şi de lucru cu
informaţia, de exemplu referindu-se la cartea
Jucăria mortului, a talentatului poet
Constantin Acosmei, spune: „ am ţinut cont de
data celei de-a doua reeditări, întrucât abia
prin acea reeditare autorul a putut fi cunoscut
şi asimilat ca douămiist.” Aşadar începem
Argumentul cu scuze, lipseşte cutare, lipseşte
cutare, dar...ţinem cu dinţii de tezismul acestei
antologii, facem chiar greşeala de a nesocoti o
ediţie, poate mai puţin difuzată, dar nu
contează, ediţie e, publică, deci, numai pentru
a ne satisface noi ambiţia şi a trage spuza pe
32
turta noastră. Scopul scuză orice, dar nu
scopul îţi dă ceva durabil. Această antologie e
ca un ciung care se oglindeşte zilnic îmbrăcat
în mire şi pune lumea să-l laude. Probabil se
inţelege că eu contest autoritatea de
antologator a lui Daniel D. Marin, nicidecum,
contest obiectivitatea sa şi realismul, faptul că
ţine mai mult la ambiţia să facă o antologie a
douămiismului decât una a poeziei adevărate
din care n-ar trebui să lipsească atâţia şi atâţia
poeţi adevăraţi: Gabriel Berceanu, Andrei
Novac, Robert Şerban şi, să nu vă mire, Tudor
Chirilă (mie mi-e totuna că lipsesc din această
antologie după cum probabil că a fi douămiist
nu înseamnă a debuta în jurul anului 2000, ci
altceva, mult mai savant şi mult mai tânăr
decât bătrâneţile mele!) Dar până la urmă nu
cred că autoritatea de antologator e cea care
împuterniceşte pe cineva la un astfel de
demers, ci intuiţia mai mare ca interesul şi în
orice caz mai mare ca părtinirea. După atâtea
scuze, Daniel D. Marin şi-a făcut onoarea
introducerii sale în antologie ca ultim pion. E
o modestie care laudă, ca o donaţie pe care, ca
să o faci, inviţi câteva care de reportaj tocmai
ca să nu ştie nimeni, în modestia ta. Până la
urmă astăzi oricine poate realiza o antologie
poetică mediocră cum e aceasta, neavând
intuiţia deschiderii – prezenta are probabil în
faţă manifestele vechi şi poezia actuală!- şi
greul ţine de subteranele contractelor şi ale
drepturilor de autor pentru atâtea felii de tort
decât de a alege poeţii care merită să fie într-o
asemenea carte reprezentaţi de textele lor. Ca
să încerc să fiu îngăduitor şi să văd partea
bună a demersului unui confrate poet fac
abstracţie de titlu şi de tezismul său douămiist
şi încerc să văd în ea o antologie a poeziei
tinere a momentului 2010, dar nu ar fi normală
nici încadrarea aceasta întrucât dacă
douămiistă nu poate fi pentru că lipsesc câţiva
poeţi emblematici ai douămiismului nici
general vorbind nu oglindeşte realitatea
poetică tânără de la noi. E într-un fel precum
cazul unui scriitor, Panait Istrati care, scriind
în două literaturi, n-a rămas solid în niciuna.
Nici în particular, nici în generalitate nu îşi
găseşte locul această selecţie de autori, de
multe ori textele selectate sunt remarcabile!, ci
în schizoidul antolo...gic. Probabil dacă în anii
33
30 ai secolului trecut Geo Bogza ar fi făcut o
antologie şi nu l-ar fi introdus în ea pe Arghezi
ar fi fost şi acest fapt problematic, şi chiar
pentru un poem ca Plugul, dar nu cred că
includerile şi excluderile sunt problema tinerei
generaţii de poeţi, ci înţelegerea că nimic nu
se cimentează acum prin clasamente sau
antologii(putea Daniel D. Marin să-şi pună la
selecţia poemelor lui din antologie şi o poză
călare, textele lui şi valoarea lui literară tot
aceleaşi rămâneau şi rămân). Într-o vreme
când Filiala Cluj-Napoca a USR se ocupa
admirabil de Colocviul Naţional al Tinerilor
Scriitori şi se realiza antologia pe care am
pomenit-o, nu ca model excelent, dar ca model
de mai bine, douămiiştii se mulţumeau să
existe printre ceilalţi tineri poeţi neetichetaţi
cu aceasă vină, şi sunt convins că mulţi se
mulţumesc în continuare cu calităţi naturale,
cum ar fi aceea de tânăr mai mult decât de
douămiist, sofiste. De ce vrea Daniel D. Marin
să facă din această carte o ierarhie artificială?
O fi această antologie un buletin sau, cum
ezitant afirmă autorul, un bilanţ, cât îi mai
prinzi? Sunt întrebări pe care le vreau
problematici. Ca să fie? Nu cred că e un
bilanţ, dar o antologie generaţionistă care
naşte mai multe certuri decât bucurii spune
câte ceva şi despre generaţie, despre căprării
în general, cu care nu am fost niciodată de
acord. Chiar dacă e o nereuşită, antologia are
un mare merit: acela de a fi uşor de găsit o
parte din poezia tinerilor, a unora dintre ei
doar cu noroc prin anticariate şi alţi coclauri.
E, ca să zic aşa, o antologie perfect utilă
amatorilor, celor care vor să ştie câte ceva
despre câţiva poeţi, fără mari pretenţii şi cu
multe iertări neconsfinţite încă prin acatiste.
Dar o carte care să conteze pentru studiul
serios al poeziei tinere nu e nici măcar prin
Argument sau prin cele câteva rânduri scrise
pe coperta a IV-a de Al. Cistelecan, darmite
prin conţinut. Poate doar preţul e cel care îi dă
contemporaneitate, ca structură, iar nu din
punctul de vedere al componenţei. În rest
Homer e probabil un douămiist redutabil care
vede mai bine ca Daniel D. Marin.
Multele presei culturale
În numărul 34 din 10 septembrie
a.c. un articol-ştire şochează şi nu
şochează prin conţinut. „Mircea
Cărtărescu în presa neerlandeză” de
Ana Chiriţoiu. Un articol normal
despre gloria externă a unui scriitor
român. Presa „neerlandeză”? Cum
adică „neerlandeză”? Da, măi, mi-a
spus securitatea mea, rezistenţa mea
cinică la multe, neerlandeză. Ei, bine,
bine, neerlandeză, neerlandeză dar de
unde? Neerlandeză adică olandeză?
Da, exact. Autoarea însă a considerat
probabil vulgar să spună presa
olandeză( şi cum să fii vulgar când
vorbeşti despre Cărtărescu?) lansându-
se în discuţie cu un cuvânt scos de la
naftalină, unul care există în
dicţionare, dar care pune probleme de
indentificare. România literară nu o
citesc şoferii, nu îmi doream nici să se
fi scris „Mircea Cărtărescu în presa
portocalei mecanice” dar până şi acei
şoferi dacă s-ar nimeni vreunul, au
dreptul să ştie măcar referentul acestui
articol fără dificultăţi etimologice.
Uneori sărim calul doar ca să ni se dea
geana peste ochi de infatuare culturală.
Ea aici e total ridicolă. „Presa
olandeză” nu e o înjurătură faţă de
care „presa neerlandeză” e o partită de
Bach, sunt unul şi acelaşi lucru, însă
ori unii uită că stilismul nu e o armă în
genul ştirii de presă, ori vor doar să
epateze mărunt scriind despre alţii. Se
îneacă-n mănuşi.Şi îi salvează faptul că
le cresc unghii.
34
Nu ajunge parcă faptul că şi
cultura e pe butuci în ceea ce priveşte
subvenţiile, că direcţiile judeţene de
cultură privesc incorigibila sumă de
cca. 0 lei şi care le este dată cu un fior
aproape blagian(rotunjit în sine a este
a, de ce zero n-ar fi zero înfoiat în
orgoliul lui de a, totuşi?)că trebuie să
vină unii intelectuali să şocheze ratând
o antologică ocazie de a tăcea. În
numărul 34 din 10 septembrie 2010 al
României literare, în editorialul său,
Patrimoniul cultural, Nicolae
Manolescu afirmă, bulversant şi parcă
exact invers faţă de ce ar trebui să facă
nici mai mult nici mai puţin decât
următoarele: "pentru prima oară, după
multă vreme, un guvern şi-a
recunoscut obligaţiile faţă de cultură.
Îmi pare rău pentru contestatarii
guvernului Boc, dar felul în care şi-a
asumat responsabilitatea în materie de
cultură îi face cinste. Ecourile în presă
ale evenimentului au fost sublime, dar
au lipsit cu desăvârşire. Chiar unii
dintre colegii noştri s-au arătat mai
preocupaţi de cozile de la
administraţia financiară(...)decât de
faptul că, în plină criză guvernul
deblochează un milion de euro anual
pentru subvenţionarea publicaţiilor
culturale." Ce n-a înţeles distinsul critic
e diversionismul acestei subvenţii cu
multe zerouri în condiţiile în care
intelectualilor li se iau 25 de procente
din salarii, profesorilor în plus(li se ia,
nu li se dă) ajutorul financiar pentru
navetişti, actorii, scriitorii, pictorii
aproape vor muri de foame. Aşadar
vom avea reviste, evident, reviste
trebuie, dar cu ce şi le vor cumpăra
oamenii? Un abonament al României
literare pentru un an, 52 de numere,
costă aproape 200 de lei. Atunci va face
odiosul şi criminalul guvern Boc ceva
pentru cultură, pentru "obligaţia" faţă
de ea, când intelectualul nu va simţi un
astfel de abonament anual, chiar la
România literară. Ar putea, e adevărat,
să îşi procure publicaţia şi din când în
când de la chioşc după cum ar putea să
şi mănânce din când în când, dar eu
ştiu că o publicaţie trăieşte prin
abonamente în primul rând şi abia
apoi prin vânzările colaterale. Şi omul
ar trăi mâncând când se mănâncă, nu
din când în când. Acest praf în ochi,
acest diversionism e umilitor dar
reacţia lui Manolescu nu mă miră
acum într-un moment când se clatină
lumile, când se clatină scaunele şi
singurul nostru lucru cert sunt cele 5
secole de literatură, din ele nimeni nu
poate tăia. Scăunistică literară putem,
în rest, face la nesfârşit.
Pe banda care circulă pe ecranele
televizoarelor, cea cu ştiri, ca o
panglică de la coroanele mortuare mai
apar şi veşti bune. De data aceasta una
care mă bucură nespus. Faptul că
Jurnalul Naţional, alături de care apare
toată literatura mare de limbă română,
Biblioteca petru toţi, în tiraje
semnificative, şi despre care am mai
scris, lăudând prefeţele, se va difuza şi
în Republica Moldova şi Italia. Italia ca
Italia, deşi cred eu că e important
exodul acesta şi chiar reiterând un fel
de neolatinism involutar, dar mergând
pe urmele multor români care locuiesc
şi muncesc acolo, e importantă
ajungerea cărţii româneşti în Basarabia.
Şi nu a cărţilor de colorat sau de
bucătărie, ci a literaturii adevărate care
a dat acestui popor un fundament de
cultură. Dacă nu vom aduce Basarabia
acasă, cum ar fi normal indiferent de
35
contextual politic, ducem puţin din
casă acasă( iar nu acolo!), pentru a fi la
zi noi cu noi. E o mare realizare şi un
act de cultură pe care, iată, îl fac nişte
privaţi cât Ministerul Culturii( unul
ideal) de activi şi implicaţi.
Foarte bine spunea cândva Marin
Preda că noi, românii, am construit ce
avem din fuga cailor. Astfel putem
vorbi şi despre literatură ca despre
ceva văzut pe stradă, da, e foarte multă
literatură pe stradă, şi nu anticari cu
cărţile zburătăcite de vânt, ci literatură
vie, tradusă în viu şi aşteptându-şi
mâna care să o noteze. Uneori îşi are
chiar presa ei culturală scrisă pe aer,
constatativa ei presă pe aer, Cultura pe
aer, Dilema pe aer, Luceafărul pe aer
etc. Aşa că de ce nu ar fi şi o plimbare
prin acest Bucureşti un roman, o
nuvelă, nu, nu, nu despre, ci în, da,
putem scrie uneori un roman mergând
pe stradă doar observând
literaturitatea din jur. Şi dacă
literaturitatea ar putea avea un plural
în literaturităţi, cum după unii pluralul
corect e ciocolăţi, îngheţăţi, via
ciocolăţuri, îngheţăţuri sau, mai liber,
ciocolax şi îngheţax, cuplul teribil al
copiilor, viitorul nostru, nu? De ce nu
ne-am apuca să scriem şi noi literatură
pe aer, literatură aeriană sau literatură
on air, un fel de roman doric, ionic sau
corintic, nu-i aşa? Am ieşit într-o zi pe
stradă să fac literatură şi, în faţa unui
coş imens de gunoi pentru hârtie,
mare ca un clopot al tocmai pervertirii
noastre spre profan, cum nu era foarte
multă lume prin preajmă, un mucos
tuciuriu şi nespălat ţinea de şase iar
tatăl său prăvălea gunoiul din „clopot”
într-un căruţ de cărat fier vechi.
Desigur, ordinea deşeurilor, selectarea
lor spre reciclare e un fapt care s-a
instalat nu lipsit de senzaţional la
români, dar chiar aşa, să jefuieşti un
coş de gunoi? Să pui pe cineva să îţi
ţină de şase ca tu să prăvăleşti hârtie
din el, să o încarci repede şi să fugi cu
cagula pe faţă? A jefui un coş de gunoi,
furt organizat, intri în mafia muştelor
care descompun gunoaiele, doar că tu
eşti specializat în hârtie. Tot
descompunător eşti şi de ai scrie pe ea.
Să jefuieşti un coş de gunoi cu hârtie,
nu să-i dai foc, să vezi doar să nu fie
nimeni prin preajmă şi să ştii cum să
acţionezi exact. Nu e aceasta literatură?
Nu e aceasta calofilie? Nu e acesta un
spirit excesiv de livresc al celor ce fac
literatură cu propria lor viaţă, al celor
care scriu literatură pe aer? Omul
aîncărcat căruţui cu lingouri date la
casat, cartoane, foi, reviste, şi-a chemat
puştiul şi duşi au fost cu a lor tainică
birje. A jefuit un coş de gunoi, dar a
plecat cu birja. Nu l-a văzut nimeni, nu
m-a văzut nimeni dar toată ziua m-am
întrebat ce o fi făcut omul asta când o fi
ajuns acasă? O fi dus hârtia la reciclat
în numele propriu al literaturii pe aer,
ca un antisistem ce se afla ori şi-o fi
tras un scăunel mai la masă şi s-o fi
apucat ă scrie la Dilema veche a unui
aer de Bucureşti, din alte vremuri,
când pe-aici încă literatură se mai
putea? Poate cu acesată literatură
apare o specie nouă literară: romanul
poliţist românesc. A se citi jelind.
Mâţe şi miauneli, economie de
piaţă liberă, cărţi cu preţuri fixe,
irevocabile
Revista Dilemateca, stimabilă,
onorabilă, ai ce citi. Numărul 50, iulie
2010. Dosar, Pisicile prozei româneşti,
de Anca Gâtin, nici cercetare cu vreo
utilitate istorică sau critică, sociologie a
iluziei, atât. Dacă un subiect ca acesta
36
n-ar părea erotic sau cam gay, l-aş taxa
ca de umplutură, dar el e doar
hipersensibil, arată dragostea
nepreţuită a oamenilor faţă de animale
prin spicuiri din literatură plină de
pungi de Whiskas, adică strică sensul
ideal, tot, al cărţilor, nu contează ce
relevanţă are că autorul x s-a referit în
pagina y dintr-un roman şi la pisici,
strict în trecere, trebuie tu să vezi un
sens de tuşă ca fiind mai mult decât
atât. Asta aş numi eu, în ceea ce
priveşte literatura, o pistă falsă, o
diversiune naivă, evident, nu poate fi
vorba despre mari diversiuni sau
abateri că doar ne referim la pisici., ci
lucruri care se văd, tezist, inovaţii de
optică literară, dar care, de fapt, sunt
ridicole prin preţiozitatea lor
academică. Probabil că autoarea chiar e
competentă, a obţinut un masterat cu o
lucrare despre imaginarul felin în
literatura românănă, problema e una
de întrebare, până la urmă: sunt mâţele
un criteriu?
***
În aceeaşi revistă fiecare carte despre
care se scriu cronici cu număr de
semne, aşadar niciun ah! sau oh!
subiectiv nu încape, ceea ce literar
vorbind e foarte bine, are lângă ea
preţul de vânzare în librărie. E bine,
cititorul ştie cu cât să o cumpere. Că o
fi, că n-o fi un preţ peste tot, doar
preţurile variază în economia de piaţă,
mă întreb dacă te încrezi şi mergi cu
bani ficşi la librărie şi nu mai ai 10 sau
15 bani, câte pagini îţi smulge
vânzătoarea de la sfârşitul cărţii
înainte să ţi-o dea, conform banilor tăi
inexacţi şi ca să cazi în dileme, „cum s-o
termina drăcia asta?” Preţul unei cărţi
e un regat pentru un cal.
Anchetă Dariada scriitor  monstruos  şi  leneş  care  face  regula  în 
literatura  română,  şi  aş  mai  adăuga  o  inerție 
destul  de  murdară  care  încurajează  şi  inerția 
Chestiuni legate de  societății  în  general.  În  schimb  s‐a  schimbat 
publicul. Mie unul mi se pare mult mai sincer. Şi 
douămiism  poate  acesta  este  şi  un  câştig  după  tururile  de 
forță douamiiste. 
  2. Cum  spuneam  mai  sus,  din  punctul  meu  de 
vedere  douamiismul  a  pierdut  deja  toate  astea. 
Întrebările: 
Este  deja  un  clişeu.  Nu  lipsesc  imitatorii  şi  ce 
  este şi mai rau, chiar şi câțiva dintre cei care au 
1.  Cât  de  cameral/aşezat  credeți  că  sună  lucrat  de  la  început  în  zona  douămiistă  s‐au 
douămiismul  azi  în  poezie,  plecând  de  la  transformat în propriile lor caricaturi. 
premisa  că  el  nu  a  murit,  aşa  cum  susțin  unii,  3. Sunt  convins  că  singura  care  contează  este 
prin  comparație  cu  avântul  şaizecist,  orchestral,  puterea  de  expresie,  dar  înțeleasă  ca  o  întâlnire 
şi puterea de schimbare/dezvoltare în paralel(de  între trei repere: adecvare, exactitate şi ritm. 
la un punct) a şcolii poetice spre optzecism? 
         4.Cam  tot.  Fără  avangardism  nici  măcar  nu 
2.  Care  este,  în  metru  contemporan,  rata  de  am  fi  ştiut  să  citim  cartea  de  telefon.  De          
suportabilitate,  marja  de  esență  a  altfel  probabil  că  adevarata  generație  2000  sunt 
douămiismului?  Unde  trebuie  să  ştie  să  spună  avangardiştii din anii 40. Dar sigur că exagerez, 
stop  ca  să  nu  îşi  piardă  din  vigoare  şi  mai  ales  dupa  o  vreme  şi  ei  au  avut  aventurile  lor 
suveranitate?  proletare. Ca şi multi dintre colegii mei. De fapt 
  nici  nu  este  atât  de  greu  să  vezi  că  sunt  lucruri 
3.Puterea teoretică sau de simbioză este cea care  foarte  diferite  din  punct  de  vedere  al  greutății 
credeți că îl încheagă?  între  cei  care  se  ascund  în  continuare  după 
  reflexele  douămiiste  şi  cei  care  au  depăşit  acel 
4.Cât  credeți  sau  ce  credeți  că  datorează  moment  şi  înțeleg  că  e  timpul  să  construiască 
douămiismul  avangardismului  literar  mai departe. De fapt oricând aş vrea să văd ceva 
românesc?  ce  face  Cristian  Cosma,  ori  Claudiu  Komartin 
  sau  Andrei  Ruse.  Fiecare  dintre  ei  are  publicul 
5.Vi se pare că se întrevede un curent poetic, sau  lui, şi ironia face că este foarte greu să îi faci să 
măcar  o  boare,  fie  şi  de  tranziție  spre  altceva,  lucreze  împreună.Sunt  şi  acestea  deformări 
douămiizecistă?  rămase din vremurile campaniilor douămiiste.  
 
  5.Uite, de curand, Gelu Vlasin a fondat la Telciu 
o  serie  de  ateliere  pentru  care  a  selectat 
Răspunsurile:  participanți  încă  nedebutați,  de  pe  rețeaua 
  literară, site‐ul lui. Am avut surpriza să particip 
  la  una  dintre  cele  mai  bine  organizate 
  manifestări  de  la  noi.  Şi  totul  a  pornit  de  la 
  selecția serioasă pe care Vlaşin a făcut‐o printre 
Răzvan Țupa  prozatorii  si  poeții  aflați  la  început.  Nu  cred  că 
  semănau  2  între  ei.  Şi  totuşi  s‐au  ascultat 
  conştiincioşi  şi  au  venit  cu  propriile  lor  idei.  E 
1. Eu  sunt  dintre  cei  care  din  2006  încoace  am  fascinant când se intamplă aşa. Mi se pare că bat 
susținut că douamiismul a murit. Cum spuneam  vânturi  puternice  în  mai  multe  direcții  şi  că,  în 
şi atunci cred că foarte puțin din ceea ce l‐a făcut  sfârşit,  putem  să  ne  aşteptăm  la  o  izbucnire  de 
pe  Marin  Mincu  să  anunțe  această  tendință  s‐a  creativitate.  Atât  din  punctul  de  vedere  al 
putut  continua.  Motivele  sunt  aceleaşi  posibilităților  de  expresie  cât  şi  al  peisajului 
dintotdeauna:  autori  care  au  dat  1‐2  cărți  şi  pe  literar,  terenul  este  desțelenit.  Nu  mai  este 
urma  s‐au  transformat  încet  încet  în  clişeul  de 

37
nevoie de un debut în grup. Cred că este timpul  Naum, şi el un poet esențial al acestei perioade, 
să  îşi  facă  treaba  personalitățile  individuale,  iar  fără de care scrisul unor Dan Coman sau Teodor 
lucrurile  sunt  destul  de  clare:  sunt  atâtea  de  Dună ar fi arătat, probabil, altfel. 
construit!    
  5.  Nu,  slavă  Domnului,  “douămiism”  sună  şi‐
  aşa  destul  de  prost,  despre  “douămiizecism”  ce 
Claudiu Komartin  să mai vorbim… 
   
1.Douămiismul  e  cameral,  da,  cu  excepția   
câtorva tentative triste de barzi ai declinului, de   
apocaliptici  înfocați.  Douămiismul  vine  după  Gabriel Berceanu 
grunge,  după  fusion,  după  industrial  şi   
experimentalismul post‐punk, e gălăgios, gregar  1.  Eu  am  citit  poezie  de  generație  la  şaizecişti. 
şi dizarmonic, în căutarea, de fapt, a liniştii.  Nu  am  să  explic  ce  înțeleg  eu  prin  poezie  de 
  generație.  Douămiismul  ăsta,  pe  care  nu  l‐am 
2.  Până  acum,  trei  poeți  tineri  (Baştovoi,  simțit  absolut  deloc,  cred  că  stă...  în  fund.  Aşa 
Urmanov,  Peniuc)  s‐au  călugărit,  iar  un  al  stă  el  în  poezie.  Dacă  douămiism  e  ce  îmi  spun 
patrulea  a  devenit  recent  un  fundamentalist  oamenii că e douămiism, tot în fund cred că stă. 
ortodox  deraiat...  G.V.  Bănescu  şi  G.  Vasilievici  Adică  –  nu  poate  în  picioare,  evident.  Nici 
s‐au  sinucis  în  2009,  respectiv  2010.  Este,  culcat, că nu‐i place. Într‐o rână. Şi nu stă mult, 
probabil,  cea  mai  agonică  generație  de  după  al  ci aşa, ca după o fugă şi înainte de alta.  
doilea război mondial. Curios, nu? S‐ar putea ca   
tocmai asta să‐i lege pe toți 2000‐iştii, care vin şi   
se  duc  în  şi  din  atâtea  direcții  deodată.  Sper  ca  2.18mm.  Ca  la  arme.  De  sinucidere.  Vai,  dar 
scriitorii  generației  mele  să  nu  se  trădeze  pe  ei,  acest  stop  trebuie  spus  în  alte  părți,  în  ecoul 
restul  oricum  se  duce,  se  pierde,  se  fărâmițează  inteligenței  poetice  a  numelor  de  rezonanță  ale 
cu  timpul.  Cred  că  peste  20  de  ani  se  va  scrie  generației.  În  triumful  instituționalizat  al 
(dacă  se  va  mai  obosi  cineva  să  o  facă)  cu  totul  autorilor  canonici  ai  generației  acestea.  Cum, 
altfel  despre  împlinirile  şi,  mai  ales,  care? Ei!  
neîmplinirile noastre. N‐ar fi exclus ca cei de pe  Darie,  acum  serios,  vigoarea  cui?  Suveranitate, 
atunci  să  ne  privească  ca  pe  o  nouă  “generație  nu  neg,  poate  este,  poate  suveranitate  se 
pierdută”. Şi ar avea, principial, dreptate.  numeşte  fala  năpârlitei  autoare  vagino‐scato‐
  romantică multiplicată. Tare multiplicată. 
3.Nici  una,  nici  alta.  Nu  a  existat  un  teoretician   
perseverent  al  2000‐ismului,  iar  tentativele  de   
definire  au  arătat  mai  degrabă  ceea  ce  nu  îi  3.Nici una, nici alta. Prieteniile unor domnişoare 
leagă, decât ceea ce îi leagă cu adevărat pe poeții  petrecute  cu  alte  domnişoare  petrecute.  Îl  leagă 
tineri ai acestui deceniu. Simbioză nici atât, doar  două‐trei  prietenii  reale,  obscure  cumva,  dar 
câteva  “colonii”  (fracturiştii,  utilitariştii,  grupul  reale. Ceva sectar poate, aproape de sentimentul 
de  la  constanța)  care  nu  au  supraviețuit  prea  atlantizilor treziți vreo douăzeci în adâncuri. Nu 
mut. Suntem cu toții pe cont propriu în aventura  avem  teorie.  Simbioză...  parcă  e  prea  mult.  Îl 
asta  cu  literatura,  aşa  cum  suntem  pe  cont  leagă  ceva  slugărnicii  consecvente  cu  ideea  de 
propriu şi‐n viață. În felul ăsta rămânem perfect  generație literară. Şi e, poate, şi firesc să fie aşa. 
coerenți  cu  scrisul  nostru,  nu‐i  aşa?  (“arză‐l‐ar  În rest, nu‐l leagă nimic. Maioneză la tub. Apeşi, 
focul”)…  face spârc şi iese ceva gălbui. Poate o fi bun. Dar 
  nu mă încumet. 
4.  O  anumită  parte  a  poeților  de  după  2000  au   
furat  pe  rupte  din  avangardă...  Mă  gândesc  în   
primul  rând  la  “fracturişti”,  şi  înainte  de  toți  la  4. Eu nu sunt douămiist. Nu scriu cum se scrie, 
tânărul,  pe  atunci,  Ianuş,  care  îi  datorează  evident  nu  cred  în  ce  se  crede.  Sunt  defazat  ca 
enorm  lui  Bogza.  Dar  să  nu‐l  uităm  nici  pe  formă,  ca  stil,  aşa  mă  simt.  Nu  mă  evidențiază 

38
acest  lucru,  ci  evidențiază  decalajul  în  sine.  Nu  vin  din beat‐ul  american,  care  şi  el  a  fost de 
ştiu  cui  datorează  şi  ce  datorează.  Dar  m‐aş  avangardă  la  vremea  lui. Cu  alte  cuvinte  prea 
bucura  să  fiu  sigur  cui  datorează  abjecțiile,  mari  influențe  de  la  avangarda  românească  nu 
goliciunea, pestilențialul, jegul. Nu sunt puritan.  sunt...  poate  pe  alocuri  Bogza  cu  spiritul  lui 
Dar,  dacă  ştiu  sigur  cui  le  datorează,  aş  ruga  rebel,  Voronca,  cu  figurile  lui  splendide  de 
frumos proprietarul să le ia binişor înapoi.  stil, Urmuz, Gherasim Luca, Naum...   
  5. Ca sa‐ti dau un raspuns trebuie sa ma laud si 
  nu vreau. 
5.Acum  nu  se  întrevede  nimic.  Eu  cred  că  va   
urma  o  vreme  de  clocot  social,  cu  urcuşuri  şi   
coborâşuri, dar cu o linie constant ascendentă. În  De la tonurile şi nuanțele răspunsurilor fiecăruia 
vremea  asta,  nu  va  fi  niciun  current,  nimic.  am  putea  porni  cel  puțin  100  de  discuții,  un 
Apoi,  va  veni  o  vreme  determinantă.  O  jale,  un  puzzle  enorm  de  care  sperăm  să  ne  putem  ține 
cataclism moral, politic, habar n‐am, dar cred că  cu  timpul,  un  puzzle  care  se  modifică  pe 
aşa  va  fi.  Şi,  după  acesta  abia,  se  vor  întrezări  parcurs,  întărind  ideea  că  nu  există  adevăr 
brusc  muulte  boare,  idei,  tendințe.  Şi,  poate,  literar, ci numai adevăruri literare, în egal dialog 
după o vreme de conservare şi fermentare, chiar  cu operele care le transportă. Le mulțumim celor 
va ieşi un curent.  care au răspuns invitației noastre la dialog, fiind 
Nu  sunt  Mama  Omida.  Dar  am  mai  trăit  şi  eu,  şi  foarte  trişti  de  cei  care  nu  au  făcut‐o, 
pe‐aici, printre oameni…  necultivând  dialogul,  dar  fiind  o  dată  în  plus 
  camerali,  să  înțelegem,  tot  în  sprijinul  poeziei 
  tinere,  fie  că  se  numeşte  douămiistă  sau  nu. 
Stoian George Bogdan  (Cronicar) 
   
   
1. Din păcate nu pot da un răspuns concludent la  Sondaj literar 
această  întrebare  întrucât  sincer  să  fiu  habar  n‐  
am  ce‐nseamnă  nici  douămiism,  nici  optzecism, 
 La  un  sondaj  de  opinie  realizat  pe 
nici  şaizecism.  Ştiu  că  pe  autorii  care  s‐au 
remarcat după anul 2000 îi cheamă ʺdouămiiştiʺ  blogul Lumea lui Acum, la întrebarea: În 
critica  literară,  dar  nu  ştiu  nimic  despre teoriile  ce  măsură  e  douămiismul  definit  în 
care stau la baza acestui ʺismʺ. Nu ştiu pentru că  poezia  de  până  în  2010?,  propus 
ele nu  există.  Iar  dacă  există  sunt  irelevante.  vizitatorilor  familiarizați  cu  literatura, 
Aşadar,  în  lipsa  unor  definiții  ale  celor 
din  120  de  intervievați,  s‐a  răspuns, 
trei ʺismeʺ, nu  văd  ce‐am  putea  discuta  despre 
raporturile dintre ele.   procentual, astfel: 
2. Ibidem. 
20 (16%)
3. Idem.  Încă în mică măsură
4. Aici aş  putea  da un  raspuns. Scriitorii  care  s‐
13 (10%)
au afirmat după două mii în România, mai ales  E bătut în cuie
poeții,  datorează  mult  avangardei,  dar  nu 
38 (31%)
neapărat  celei  româneşti. În  special  cei  care  se  Încă se pot petrece mari schimbări
numesc  ʺneoexpresioniştiʺ,  gen: Ştefan  Manasia,  37 (30%)
Dan  Coman,  Teo  Dună,  Claudiu  Komartin,  Nu are cheag
Ruxandra  Novac  vin  din  expresionismul  25 (20%)
german, care a fost un curent de avangardă, dar 
Nu ştiu, poezia vine din suflet
şi  din tarlalele  unor poeți  ca,  Virgil 
Mazilescu, Ion Muresan, Mariana Marin, Angela 
Marinescu, Ioan Es. Pop etc. care şi ei sunt un fel 
de  expresionişti.  Ceilalți,  gen:  Marius  Ianuş, 
Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Domnica Drumea, 

39

Nimic de totul
În peisajul cam aspru şi deseori gratuit al poeziei
româneşti, câte un nobil, mai publică, rar de tot, o
carte de poezie. De această dată e cazul unui
adevărat eveniment literar: nimic de Mircea
Cărtărescu, Humanitas 2010, ultimele sale
poeme(1988-1992), cu o motivaţie pe coperta a
patra plină de marketing şi de dulceaţă. Autorul
afirmă că „în graffitiurile acestea e mai mult
adevăr( chiar dacă mult mai puţină literatură) decât
în toată poezia mea anterioară”. În primul rând
valoric, acest volum trebuia publicat întocmai ca
Argoticele lui Nichita Stănescu, dar nu de la
începutul carierei, ci de la luarea de la început a
carierei, ocuparea prozei. Evident că Mircea
Cărtărescu e un scriitor prea valoros pentru un spirit
carierist, dar artefactul unor publicări de genul ăsta,
probabil cerşite de editură la moment aniversar,
arată tocmai solidul unei literaturi personale, şi, de
ce nu, o împăcare cu sine aproape tolstoiană, când
nu îţi mai pasă ce se mai spune despre o carte a ta şi
ce poeme apar. Cumva ce urmează e eliminatoriu
dacă nu cumva e doar adăugabil sau întreţinător,
poeme puse să şteargă praful de pe fostele, nu că s-
ar fi depus. Poeme anticorpi? Poeme de repunere în
balanţă a poeziei sale sunt acestea? E foarte
probabil, dar premeditatea nu e una drastic voită, ci
una de distanţare, de superioritate de mare autor
care îşi joacă ultima carte poetică pentru că oricum
ar fi el e poate cel mai bun al generaţiei sale.
Comparându-le cu poezia sa cunoscută, acestea
suportă compatibilităţi de ton cu primele volume,
dar şi cu mai recentul volum 50 de sonete, după
părerea mea pe nedrept considerat de unii ca fiind
nereprezentativ. Poemele acestui volum au în ele un
raport cinism-singurătate contrariant şi fabulos, pur
şi simplu sunt crâncen de singure, înnebunitoare şi
frumoase printr-o construcţie rece şi foarte
raţională, cu o uşoară urmă de T.S. Eliot măcar în
conceptul emoţiei pe care textul trebuie să o creeze,
nu să o capteze. Esenţial e că nu se simte niciun
filon programatic, deşi construcţia ne asigură că el
există. Poemele acestea, spre deosebire de celelalte
ale autorului, nu fac viaţa literară, ele o suportă cu
stoicism şi ea chiar e parte integrantă a lor, dar nici
jurnal, nici fragmentar generaţionist nu se pot numi,
nici autojurnalism, ci toate acestea. Şi în primul
40
rând poezie de sertar. Totuşi, unele poeme nu par
scrise atunci, adică până în 1988, cum susţine
autorul, ori sunt revăzute şi modificate. Un
argument simplu ar fi aria referenţială colaterală a
unor poeme, „Discovery”, „Animal Planet”(Dire
Straits), „iredentist” sau „rom” etc. Dar acest lucru
ţine de istoria literară , nu de critică şi sub aspect
valoric nu mută cu nimic timpii problematicii.
Conştient că oricum devreme ce le-a scris şi vor
rămâne cândva tot vor fi publicate, poetul le
publică, exact ca pe un bacşiş literar, pe masa
cititorului. S-ar putea însă foarte mult ca însuşi
acest bacşiş să fie mai mare decât chiar consumaţia.
Nu ştim, asta încă e prea devreme să putem
prevedea şi cu atât mai mult să putem hotărî.
Adevărul e că decupaje în manieră postmodernă
devin foarte sugestive nu neapărat pentru un poem
cât pentru o generaţie: „Cineva a scris BEATLES
pe zăpada de pe parbrizul unei maşini sub care stă o
jigodie îngheţată.”( So This Is Xmas).
Hipersensibilitatea, duhovnicia dintre zăpada de
afară şi flacăra aragazului din bucătărie (Când
ninge, când ninge şi ninge...) devin imagini din
această carte care nu mai sunt neapărat
generaţioniste în sens literar, ci descalecă în
generaţionism uman, cumva fiind corespondentul în
poezie al „imaginilor tari” din Orbitor despre viaţa
săracă şi ratată din ultimii ani ai vieţii în comunism.
Aici Mircea Cărtărescu scapă de încadrarea
generaţionistă şi de aceea e uneori mai bun, dar
nicidecum aceste texte nu sunt nişte „eseuri de
duminică”, sintagmă din care Noica făcuse cândva
un titlu, greu de salvat de preţiozitate şi ridicol, ci
sunt fuga lui individuală, cvartetul său ciudat, o
respiraţie camerală. El nu a fost niciodată
prizonierul disperat al generaţiei căreia i-a fost vârf
de lance, această carte arată foarte bine acest fapt, e
o cărare mult mai personală decât una care ar fi
putut să devină drum. Dar oare dacă, precum
etimologia şi aici acţionează neaşteptat destinul şi
„cărare” îşi are etimon tocmai latinescul
„carraria”,adică „drum de care”, deci de la mult se
ajunge la puţin(ca din latină spre română), de la
comun generaţionist la intimitate şi de la optzecism
de vârf, cărtărescian la „cărtărescianism”? Am
putea rămâne şocaţi că Mircea Cărtărescu ar putea
fi aici marele poet mai mult ca în primele şi
legendarele sale volume.(?) Dintr-un anumit punct
de vedere e aici mai mare, unul deloc
nesemnificativ, acela nu al rafinării lucide, ci al
dublei rafinări, degajarea scrierii, fiind scrise direct
ca poeme de sertar, şi rafinarea literară a
postpoeziei. Dicteul vital se simte aici ca o forţă a
slăbiciunii iar acesta face, conţinându-şi valoarea,
să ne gândim dacă volumul e un fel de Argotice sau
un fel de el însuşi. Titlul e cel care ne pune într-o
dificultate de regizor, de strateg, nimic nefiind
nimic, nimic nefiind ceva, ci fiind Totul, nu
întâmplător un volum devreme al autorului se
cheamă aşa. Adică este aşa.
Poeme pentru Dana lipsei Poem pentru Dana 
 
Poem de dimineata  În țara aceasta se împlinesc doar 
Neața Dana  Visele duşmanilor, 
e un fel de neața la oameni ca noi  doar noroiul citit ca o rochie pe o pulpa de 
e un fel de neața spusă cu gura închisă  piersica damă, 
când printr‐un geam plouă cu facsimile de  din apa minerală doar bulele 
bețivi numai pentru că astea cuprind mile  şi de orbi nici nu ne putem sinucide 
ce poem se face peste tot  făra cuțite traduse în Braille, 
din tastatură creşte busuioc de parcă ne   
sfințim la distanță  aici totul piere începând cu nimic, 
unul cu altul vorbind  cuvine‐se să fii cel dintâi, 
acum sunt în delir şi tu ți‐ai dat seama  cuvine‐se să fii cel dintâi  
ce ştii tu ce clopote sunt tenişii ăstia pe care‐ ce va trece cu talpa goală prin fire 
i încalț  şi care nu se va duce la fund datorită ei. 
şi ce limbă au drept şireturi   
o port prin noroaie   
şi tu te uiți la mine într‐o lume care se fute  Altul pentru Dana 
singură cu gaura porcului‐puşculiță   
unde nu e nimic  Trebăluiam amândoi printr‐o brichetă 
câte prisosuri  Şi vată de zahăr asfințea în gazul ei. 
câte beții  Hai, hai, spuneai, hai  să facem dragoste 
cineva şi‐a dat foc într‐o crâsmă  până nu se‐mpute de semicercuri aerul 
şi nu a ars pentru că nu băuse decât bere  Ce e de expirat şi la inspirat doar de venit cu 
 Dana tu mă înțelegi Dana  targa. 
 Dan în slavă înseamnă dăruitul fii tu  Mai mult treci printr‐o fază lăptoasă a 
dăruita  materiei, 
dacă înțelegi că se termina pământul fix cu  turnuri ale pisei îți dărâmi în interiorul 
mormintele noastre de care sunt murdare  sfârcurilor 
statuile  iar senzația mea că poate ți se întoarce 
şi pistruii lui dumnezeu  laptele mă lasă fără copilărie 
albaştri  şi mai ales fără ochi. Tramvaiele vara 
au trifoii piercing pe a treia foaie şi pe acolo  transportă maiouri mirosind a şerbet, bere 
intră tot răul în lume şi prin florile pe care  de trandafir contrafăcută, libertate gazată de 
au tras prezervative  cu miros de floare mai  pulpa funiei, blondă, 
tare ca ele  tu ți‐ai murdărit iarăşi fularul de lapți de 
e o nebunie când zic astea dar sunt deja mort  tren, 
pentru că au ajuns la tine  ai mângâiat broasca şi pe dumnezeul 
când vor pleca mai departe e sigur că nu voi  întâmplării, 
învia  în loc să aprinzi lumina ai adormit pe 
sunt mare pentru că fierb a toate sunt un  briceag şi eu te mai pot iubi doar până unde 
nenorocit pentru că nu duc războaie cu mine  porțelanuri chinezeşti te ning la intersecțiile 
poemul acesta nu are punctuație i‐am  dumelor de stat cu poezia lui evtuşenko, 
folosit‐o cuie la sicriu când m‐am dus  te plouă cu boris godunov şi te viscolesc cu 
şi capetele i se înroşeau a semn că moartea  oblomov în paturile desfăcuților de materie, 
geme  mateerie. 
a semn că dincolo o sămânță iese şi din cui. 

41
 Alt poem pentru Dana  Imn pentru Dana 
   
Roagă‐l pe titularul de drept al acestui fular  Tu eşti singura care şi‐a dat seama că eu 
cu care ne‐am spânzurat toți pe rând de toate  Noaptea jefuiesc cofetării. 
țevile acestui cămin să‐l deşire şi fiecare fir  Te trezeşti fără sâni şi când te duci să 
să‐l prindă de un fir de iarbă ce am ajuns, să  Controlezi casele de marcat  
fim siguri că şi aşa murim de surse de viață,  Îți țâşneşte din ele laptele lipsă 
să fim siguri că după moarte nu mai e nimic.  La comun cu vrăbii şi privighetori coclite 
  Prin defăimarea trandafirului. 
   
Ovație pentru Dana  Numai numărătoarea inversă adună 
  Celule moarte să facem un trup din ele, 
Chinezării de obor, pâine cu unt înrămată în  Să le facem grămezi să le prizăm 
dumnezeu în familiile sărace  Ale celuilalt fiecare prin selecție naturală 
Născute din ce a putut vârî  el în crăpăturile  Nara trage la ce predestinarea îi spune 
cutremurului din 77,  Întocmai cum cu ochiul şi plângi şi vezi. 
O dacie belită ridică piciorul la un câine şi   
socrate învață de la o cutie de coca‐cola   
rostogolită pe scări înainte, gălăgios înainte,  Tu în loc de bani îmi ceri prune 
în centrifuga untului topit mirungerea se   
face cu foame. Cel ce învață e absolut. Viitor  Tu în loc de bani îmi ceri prune 
e cel ce învață. În statuia lui lenin e pauza de  Pentru ce ne iubim, nu te‐am luat de prin 
masă a viermilor. Tăcerea e un puzzle  gări 
cvorum la legile naturii.  Şi nici de pe centură, nu te‐am urcat în 
  maşină din Obor 
  Demarând în trombă pe terciul de suflete al 
Aport  săracilor. 
   
Ai acrit prin prezența ta cositor şi l‐ai servit  Pur şi simplu exişti şi pentru că facem 
la toate nunțile terci grămadă,  dragoste 
soare în menopauza scândurii lui unde  Tu în loc de bani îmi ceri prune, multe 
dulce se varsă ecuația sulfului  prune 
ai servit în fața tuturor mesenilor  numai  Pentru că ştii că ele sunt ochii lui Dumnezeu 
trupul tău din moarte l‐ai supt prin creionul  Şi vrei să te vadă că îi respecți cuvântul ‐ 
celui ce cu sfială a scris cu gândul la tine   
toată viața lui contabilitate  O, da, da. O, da. Sâmburii lor transmit în 
 şi la bătrânețe şi‐a dat seama că trebuia să se  lemul tău de sicriu 
facă poet.  Mesajul „nu încă” precum pe scoarța 
  cerebrală „da, ieri”. 
Altădată, ştii bine, o să fii alte rezultante, 
altădată, ştii bine, 
îți vei ține nunta în betonieră, din oficiu ană, 
betonul, doar fiindcă e armat  
are şi el popotă, liniştea pentru că e ferată se 
simte ignorată de gloanțe. 
Îți vor turna ciorba ca să trăieşti exact în 
locul dizlocuit de tine. 

42
 Occident  Express.  Desigur  că  e  o  iluzie 
dar întrebarea e dacă iluzia se răsfrânge în 
lipsa trenului sau e iluzia orbirii? Această 
problemă enigmatică străbate tot textul şi 
acum,  la  momentulstingerii  aşteptării 
 În  toată  „aşteptarea”  tratată  fie 
latente, când omul pare că a întâlnit trenul 
tipologic  în  marea  literatură  fie  doar 
istoric,  pentru  care  a  meritat    să  se 
funcțional,  ceva  amplifică  raporturile  de 
schilodească  pe  fronturi.  Aşteptarea 
orice  fel:  nediferențierea  clară  dintre  ceva 
idealizată  şi  mai  cu  seamă  idealizantă  a 
aşteptat şi cineva aşteptat. Diferența dintre 
trenului  a  devenit  cu  timpul,  o  putem 
ceva  şi  cineva  e  doar  la  un 
observa  printr‐un  soi 
nivel  simplist  diferența 
de  deducție  flash‐
dintre  obiect  şi  om,  dar  la 
back,  o  adevărată 
un  nivel  mai  adânc  intră  în 
manie  astfel  încât  la 
discuție  tocmai  destinismul 
confruntarea  cu  ideea 
cuiva  de  a  fi  „ceva”,  mai 
că  el  va  veni  nici 
presus  de  obiectualitate. 
măcar  faptul  că  e  orb 
„Ceva”,  în  acest  silogism,  e 
nu  îl  va  putea 
superior lui „cineva” pentru 
impiedica  să  vadă.  De 
că îl exemplifică drept faptă, 
altfel  orbul  cu  luneta 
îl  impersonalizează 
şi,  în  general  orbul,  e 
favorabil.  În  teatrul  modern 
un  personaj  care 
aşteptarea  e  un  subiect  în 
străbate  toată 
sine, de la Cehov încoace ea 
literatura  vişnieciană 
are  rol  stilistic  şi  mai 
şi  care  implică  doar 
pregnant,  iar  începând  cu 
prin  asta  un  fel  de 
absurdul  devine  pur  şi 
aşteptare,  aceea  a 
simplu  o  natură.  Între  aceste  aşteptări 
minunii posibile, aceea a ultimei gravități 
unele  se  pot  cataloga  ca  fiind  infinite, 
nici  ea  suficient  de  gravă.  Fatalismul 
ideatice, metafore extrapolate iar altele ca 
aşteptării  vişnieciene  vine  tocmai  din 
fiind  istorice,  obsesii  ale  devenirii,  clişee 
naturalețea  sa,  a  absurdului  practic,  vine 
ale  generației,  frustrări  asezonate  cu 
din acea întretăiere de lumi, a visătorului 
nepierderea speranței, dorință de revanşă. 
şi  a  pragmaticului,  vine,  în  fond,  din 
O  astfel  de  aşteptare  implică  Matei 
marea  aşteptare,  sublimat  din  filosofie, 
Vişniec în piesa Occident Express, piesă a 
faptic, din viață. O aşteptare istorică apare 
reziduurilor  istorice  care  vin  să  îşi  ia 
şi în Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, 
revanşa  prin  himeră,  prin  fantomă,  prin 
dar  şi  în  recenta  piesă  Despre  senzația  de 
ceea ce înseamnă un tren de tradiție, prin 
elasticitate  când  păşim  peste  cadavre.  Tot 
faptul  că  el  tăia  în  două  o  Românie 
teatrul  lui  Vişniec  nu  am  greşi  dacă  am 
captivă  şi  că  aceasta  în  urma  lui  ea  se 
spune  că  e  o  continuă  contorsiune  de 
închega la loc. Un bătrân orb e dus în gară 
aşteptări  şi  de  gravitări  în  jurul  figurilor 
în  scaunul  cu  rotile  să  vadă  Orient 
aşteptării, dar spre deosebire de Godot, al 
Expressul,  care  devine,  conform  istoriei, 
lui  Beckett,  personajele  sale  au  motive  să 

43
aştepte,  au  un  soi  de  mecanism  suprarealistă  aici,  bătrânul  e  interesat  de 
determinist  şi  fatalist  care  nu  atât  le  face  fiecare  detaliu,  vrea  să  ştie  dacă  sunt  toți 
de  înțeles  dar  care  le  justifică,  asta  într‐o  oamenii la fereşti, e ca şi cum ar întreba – 
psihologie  deraiată  de  la  regulă,  nici  nu‐i  aşa  că  e  frumoasă?  Acest  erotism 
absurdă,  nici  reală,  ci  vişnieciană,  există  pulsatoriu între nebunie şi ideal e cel care 
chiar  un  timp vişniecian  al unei diacronii  îl  ține  în  viață,  aşteptarea  capătă  caracter 
textuale, orice vis suportă pe umerii săi o  homeopatic,  în  doză  foarte  mare 
întreagă  enciclopedie,  un  întreg  Larousse  dăunează, deraiază, pentru că deraiat aici 
de  fapte,  date  şi  oameni,  totul  e  integrat  e  omul,  nicidecum  trenul.  Fixitatea  lui  în 
istoric, uneori prea explicit, dar totdeauna  raportul  dintre  el  şi  istorie  e  mai  mare 
raportul  dintre  personaje  şi  lume  se  decât  chiar  a  şinelor  de  cale  ferată.  De 
personalizează.  Revenind  la  piesa  în  fapt, pe undeva, el e trenul tocmai pentru 
discuție,  Occident  Express,  mai  cu  seamă  că o ia în sens invers de la normalitate, nu 
un  lucru  arată  mania  bătrânului,  spre  Orient,  ci  spre  Occident,  ca  o 
excepționalitatea  dorinței  sale,  traseul  nu  întoarcere? Ca un retur? Din destinism ne 
atât  al  trenului,  cât  al  relației  sale  cu  el,  agățăm  şi  noi  sau  din  normalitatea  care 
dacă  atunci  când  aude  că  vine  şi  îl  doar nouă ni se pare extraordinară tocmai 
întreabă pe impiegatul Vasile dacă soseşte  datorită  complexelor  noastre  de  români, 
sau nu implică un patriotism bătrânesc şi  alias  orbire?  Ar  mai  însemna  ceva  toate 
distant ca o poveste veche iar când vrea să  acestea  dacă  nu  ar  fi  şi  puțin 
atingă  trenul,  relația  cu  el  devine  una  contradictorii?  Cu  siguranță  nu.  Evident 
erotică.  Acest  fapt,  victimă  a  declanşării  acest  text  îşi  depăşeşte  simpla 
mecanismului aşteptării ajunge chiar să îl  referențialitate  politică  a 
întinerească  pe  bătrân,  dar,  paradoxal,  să  contemporaneității  europene  în  primul 
nu  îl  facă  să  vadă.  Descrierea  până  şi  a  rând  prin  acest  timp  personal  al  unei 
vagoanelor  Pullman,  referiri  exacte  ne  aşteptări  impersonale.  Aşa  se  naşte 
arată  nu  minuțiozitatea  observației,  ci  a  erotismul,  aşa  se  naşte  dragostea,  poate 
maniei,  a  dublei  realități,  a  orbului  şi  a  aşa  se  naşte  un  popor  întreg,  din 
restului  lumii.  Orbul  vede  ce  nu  e,  iar  acuplarea tactilă, vizionară, a uimirii unui 
neorbii  nu  văd  ce  nu  e.  Există  poate  un  veteran de război orb cu trenul de care se 
tren  numai  pentru  orbi,  un  fel  de  tren  agață şi pe care l‐a aşteptat o viață. Nimic 
Braille!  Echilibrul acesta e ce poate  fi  mai  nu îți dă mai tare senzația de istorie care a 
frumos: o pildă a aşteptării. Personajul nu  uitat  şi  de  aşteptarea  căreia  meserie  îi  e 
e  privit  aşteptând,  ci  se  aminteşte  tocmai  să  nu  uite.  Cumva  de  la  Craii  de 
aşteptarea  sa  ca  aşteptarea  întregului  Curtea  veche  încoace  balcanismul  ne 
popor  român,  e  aşteptarea  americanilor,  prinde în literatură mai mult decât vestul. 
aşteptarea  unui  Godot  colectiv  şi  aparent  De n‐ar fi şi realitatea aşa am avea totuşi o 
eliberator,  fata  morgana.  De  ce  se  cade  scuză,  dar  tocmai  acest  traseu  invers  al 
totuşi  din  generalitatea  războiului,  chiar  trenului  e  o  corectură  istorică  făcută 
cu  urmări  personale  în  erotismul  față  de  naturii  nu  prin  critică,  nu  prin  infierarea 
tren  dacă  nu  chiar  tocmai  datorită  tarelor  sociale,  ci  pur  şi  simplu  prin 
urmărilor  personale?    E  de  fapt  o  mare  exemple,  prin  pilde  poetice  şi  amare. 
poveste  de  dragoste  postmodern‐ Concursul de doctorat, urinatul pe granițe 

44
al  bătrânului  a  cărui  vezică  nu  face  față  unde are loc piesa, e o aşteptare, bătrânul 
atâtor  alte  granițe  care  apar  peste  noapte  are  impresia  că  toți  călătorii  sunt  la 
în  Europa,  sunt  toate  scene  care  se  ferestrele trenului, aşteptând să îl vadă, o 
integrează  perfect  aşteptării  şi  mai  ales  clanță  de  tren  care  face  credibilă 
acomodării  cu  ea,  dovadă  sunt  ironia,  atingerea,  toate  aşteaptă,  toate  cerşesc 
degajarea, mereu în gravitate, ca şi cum ai  sens  şi  semnificație.  În  final  bătrânul 
purta  cămaşa  descheiată  până  la  ultimul  poate  fi  înduplecat,  crede,  devine 
nasture,  mormântul.  Piesa  e  foarte  vie  şi  aristocrat  pentru că toată gara,  chiar gara 
etnic  vorbind,  tot  balcanismul  şi  aşa‐zis  îi  mimează  trenul,  el  apare  în  vagonul 
micul‐europenism e prezent: sârbi, croați,  restaurant  improvizat  „ca  să  îl  vindece” 
macedoneni,  albanezi,  bosnieci,  unguri,  şi,  brusc,  devine  aristocrat.  Până  la  urmă 
un  paneuropenism  al  absurdului,  toți  aşteptarea  se  dovedeşte  a  fi  până  şi  în 
privind  spre  America şi  vorbind  clişeistic  iluzie  una  personală,  din  bătrân 
în  reclame,  în  mărci  de  produse,  întinereşte  prin  erotismul  față  de  tren, 
simboluri  rupte aparent de context, iarăşi  apoi  e  aristocrat  şi  cu  trenul,  imaginar, 
impersonal  personalizat  prin  localismul  vizitează  Europa  fluturând  din  clanța 
folosirii  lui,  Europa  în  partea  ei  săracă.  smulsă.  Apoi  urmează  probabil 
Oricând  Coca‐Cola,  Microsoft,  Kent,  T‐ bătrânețea,  viața  lui  e  retrăită  în  tren,  ca 
shirt,  Jeans  sună  altfel  unde  ele  un paralelism interior, la coborâre, când îi 
reprezintă...trenuri mai mici. Aşteptarea e  face  semn trenului,  îi  strigă:  ‐  Drum  bun! 
a bătrânului, nu  a tânărului  pentru  că cel  Drum  bun,  mă!  A  deveni  colocvial  cu 
tânăr  vede  că  au  venit  deja  americanii,  trenul  reprezintă  maxima  integrare  în 
chiar aceste cuvinte împrumutate sunt un  istorie,  „mă” dă sens de închegare întregii 
cod  al  eliberării.  Aici  apare  o  problemă:  poveşti, e un placebo despre cum se poate 
americanii  sunt  iluzia?  Nu,  sunt  o  fenta  aşteptarea  şi,  uneori,  şi  istoria  
alternativă  a  ei.  Bătrânul  nu  vede  pentru  atunci când are şine fixe şi nu poate trece 
că  e  orb  sau  pentru  că  e  bătrân  în  raport  pe  altundeva  decât  pe  unde  o  aştepți  tu. 
cu  tinerii?  Iarăşi  răspunsul  nu  poate  fi  Fatalitatea  aşteptării  e,  în  piesele  lui 
decât  ambiguu,  acest  fapt  potențând   Vişniec,  o  constantă  care  în  variațiile  ei 
mania  ca  scuză,  nu  ca  acuză,  scuza  fiind  păstrează  mai  mereu  o  ecuație:  că  totul  e 
invocată  pur  şi  simplu  pentru  lipsa  din  bine când pare că se termină cu bine. 
istorie.  E  această  aşteptare  o  mântuire   
polifonică,  una  pasională  a  bătrânului,  a  Bibliografie: 
întineritului  în  instinct  datorită  unui  Matei  Vişniec,  Occident  Express, 
placebo istoric, dar şi datorită fetei care a  Editura Paralela 45, Piteşti, 2009 
înțeles să îi hrănească propriile himere ca   
să  îl  vindece.  De  fapt  fata  e  codul  între   
aceste  două  lumi,  iluzorie,  a  bătrânului 
maniac,  şi  normală,  a  celorlați,  ea  la 
rândul  ei  e  o  figură  a  aşteptării,  a 
aşteptării vindecării lui, diferențele dintre 
ei  fiind  doar  de  ton  şi  intensitate.  Dar  şi 
impiegatul  aşteaptă,  gara  prin  definiție, 

45
Acest  text  se  vrea,  abia  în  al  doilea 
rând,  încă  un  caz  de  non‐profet  în  țara 
lui  al  unui  mare  artist,  Gyorgy  Ligeti, 
mare  compozitor  cunoscut  şi 
interpretat  în  lumea  întreagă  dar  în 
primul  rând  o  scrisoare  către  primăria 
municipiului  Târnăveni,  ora‐şul  meu 
natal,  locul  în  care  marele  compozitor 
ungur  evreu  a  venit  pe  lume.  Aşadar, 
stimată  primărie,  stimate  domnule 
primar,  stimate  conducere 
administrativă  a  municipiului  milițieneşti  de  cultură,  sterpe  năzăriri 
Târnăveni,  Gyorgy  Ligeti  e  poate  de  nimic.  Ce  există  ca  să  amintească 
singurul  nume  de  muzician  cu  măcar  trecerea  ca  naştere  a  acestui 
adevărat  important  care  s‐a  născut  în  mare muzician în Târnăveni, după unii 
oraşul  nostru,  singurul  important  la  un  compozitor  de  nivelul  lui  Bartok, 
nivelul  muzicii  internaționale,  muzicii  după alții un Schonberg  sau un Boulez 
grele,  muzicii  în  sensul  ei  clasic  spre  cu  o  personalitate  mare,  ce  există? 
contemporan. Totuşi, Gyorgy Ligeti nu  Nimic.  Nicio  placă  de  marmură  spre 
numai  că  nu  e  cinstit  în  niciun  fel  la  amintirea  sa,  ca  să  nu  mai  vorbim  de 
Târnăveni, dar aproape nimeni nu ştie  vreo  statuie.  Trebuie  făcute  şi  una  şi 
că  acest  mare  şi  unic  compozitor  al  alta.  Propun,  cu  realism  şi  cu 
secolului  XX  s‐a  născut  în  obiectivitate,  ştiind  nivelul  financiar 
Diciosânmărtinul  (nu‐mele  vechi  al  precar  al  oraşului,  realizarea  anuală  a 
oraşului)  anului  1926  şi  aproape  deloc  unei  burse  pentru  un  tânăr  artist  din 
nu s‐a ştiut în Târnăveniul anului 2006  Târnăveni  în  valoare  de  o  sumă 
că acest  artist  a murit  la Viena, deşi la  stabilită  în  consiliul  municipal,  sumă 
momentul morții faima sa era deja una  suficientă  pentru  studii  şi  întreținere 
mai  mult  decât  mare.  Comunitatea  pe durata unui an a artistului. Astfel s‐
maghiară  a  mai  amintit  din  când  în  ar  face  un  lucru  util  cu  memoria  mic‐
când,  spre  cinstea  ei,  de  compozitor,  locală  a  unui  mare  compozitor,  căci 
fiind interpretate unele piese ale sale în  memoria  universală  e  treaba  operei 
sinagoga  evreiască  devenită  casă  de  sale să vagabondeze înalt prin creierul 
cultură  a  maghiarilor.  Oricum  nu  şi urechile lumii. Un festival de muzică 
suficient,  dar  e  mai  mult  decât  nimic.  ar  fi  greu  de  realizat,  deşi  nu  ar  fi 
Mi se pare grav şi nu se poate trece cu  neapărat  o  idee  rea,  dar  plata  unei 
vederea  faptul  că,  de  o  perioadă  bună  burse  pentru  un  student  talentat, 
de  timp  nu  mai  există  cultură  indiferent de domeniul artistic, ar fi un 
organizată  în  Târnăveni,  ci  acte  efort care nu s‐ar simți la bugetul anual 

46
al  unei  primării,  amortizabil  imediat,  ostracizant  comunistă  de  care  nu  cred 
fie şi printr‐o parte din chiria locurilor  că  ne  vom  dezbăra  prea  curând,  cel 
de  parcare  obținută  de  primărie.  puțin nu cu mentalitatea asta. Desigur, 
Artistul  non‐profet  în  oraşul  său  e  non‐ Ligeti e cetățean de onoare al oraşului, 
profit  pentru  primăria  oraşului  său?  E  o  hârtie,  un  nimic  semnat  de  un 
valabil  acest  cinism?  Nu  cred,  numai  nimeni.  Cei  ce  ar  semna  acțiunile 
că  profitul  e  de  această  dată  unul  de  despre  care  vorbeam  ar  putea  însă  pe 
lungă  durată,  unul  de  bătaie  lungă,  această  cale  deveni  cineva.  Propun 
unul  de  ecou.  Profitul  va  fi  unul  mare  aşadar înființarea acestei burse Gyorgy 
care  va  ajuta  tinerii  şi  va  fi  pentru  Ligeti,  foarte  utilă,  mai  ales  în 
tineri.  Sunt  un  poet  născut  la  contextul  sărăcirii  oraşului  şi  din 
Târnăveni  şi  relația  mea  cu  actuala  punctul  de  vedere  al  sponsorilor 
conducere  a  oraşului  nu  e  una  bună,  privați,  care  puteau  ajuta,  în  lipsa 
dar  de  această  dată  aş  putea  să  fiu  inițiativei  locale,  existența  şi 
ascultat  pentru  că  e  spre  binele  dezvoltarea  unui  tânăr  artist  cu  şanse 
oraşului  o  inițiativă  care  ar  face  din  de a fi cineva dar  cu destin barat de o 
Ligeti un artist pe care să începem să‐l  bancnotă. Astfel câştigul e al oamenilor 
cunoaştem.  Nu  vreau  să  cred  că  şi  în  tineri  şi  memoria  e  a  unui  mare 
primărie  şi  şi  în  consiliul  local  sunt  compozitor  născut  la  Târnăveni,  unul 
cohorte  de  manelişti  care  nu  ştiu  dintre  puținii  oameni  pe  care  i‐am 
aprecia  muzica  emblematică  a  unui  putut  enumera  în  străinătate  când  s‐a 
secol, ci cred că sunt şi oameni deschişi  pus problema de unde vin. De la Ligeti 
şi  care  ar  face  ceva.  Deocamdată  mă  vin,  de  la  el  de  acasă.  Când  spui 
bucur  că  nu  s‐a  născut  George  Enescu  România  spui  Nadia  Comăneci  şi  eşti 
la noi în oraş pentru că nu l‐am fi ştiut  identificat  imediat,  când  spui 
prețui.  Sper  să  învățăm  să  îl  prețuim  Târnăveni  sunt  medii  în  care  eşti 
pe  Ligeti  şi  să‐l  aducem  aproape  de  identificat  prin  Gyorgy  Ligeti.  E 
noi,  dacă  vrem  deschidere  europeană  adevărat  că  în  alte  locuri  când  spui 
şi  dacă  nu  vrem  să  şomăm  în  forță  în  România  ți  se  pomenesc  şatrele  de 
ceea  ce  priveşte  spiritul.  Şi  până  la  țigani.  Ei  bine  Târnăveniul  nici  şatre 
urmă  nu  e  vorba  despre  o  fadă  nu  are  ca  la  carte,  adică  nici  măcar 
deschidere  europeană  care  să  pape  „răul”  de  a  fi  celebru.  E  invizibil. 
bani în numele unei prietenii, ci despre  Poftiți,  domnilor  responsabili  de  la 
o  deschidere  aspiritului,  de  ce  nu  de  conducerea  oraşului  una  dintre 
mândrie?  Opera  Marele  macabru,  strategiile  de  a  nu  mai  fi  invizibil, 
Atmosferele,  Concertul  românesc  pentru  strategia  Ligeti.  Nu  e  singura,  dar  e 
orchestră  sunt  doar  câteva  lucrări  care  una foarte bună şi solidă. 
circulă,  atât  discografic  cât  şi  în  sălile  Cu implicare, 
de  concerte,  iar  în  vreme  ce  se  scot  Darie Ducan  
ediții  discografice  integrale  Gyorgy  de Diciosânmărtin 
Ligeti, în Germania şi Franța, în oraşul 
naşterii  sale  aproape  nimeni  nu  ştie 
„cine e acesta şi ce tot vrea”, sintagmă 

47
48