Aspecte privind necesitatea realizării şi menţinerii unei stabilităţi financiare în cadrul

societăţilor de asigurări

Preocuparea de bază a fiecărei societăţi de asigurare este aceea de a-şi menţine şi întări
stabilitatea financiară a activităţii pe care o desfăşoară. De aceea ea trebuie să-şi organizeze
activitatea astfel încât să-şi poată compensa integral, pe seama primelor încasate, toate obligaţiile
asumate faţă de asiguraţi, bănci şi stat. În acest scop, ea trebuie să-şi stabilească cu maximum de
profesionalism nivelul primelor pe care le va practica, astfel încât fondul de asigurare, constituit în
acest mod, să fie suficient pentru despăgubirile datorate.

Eventuala diferenţă nefavorabilă, dintre nivelul despăgubirilor datorate şi primele de

asigurare cuvenite, duce la un dezechilibru şi poate fi acoperită din:
- venituri din plasamente;

- fondul de rezervă;

- credite bancare etc.

Există şi situaţii când starea de dezechilibru se repetă, se agravează şi dobândeşte dimensiuni

imprevizibile; în astfel de momente societatea de asigurări poate ajunge în încetare de plăţi.

Pentru a evita astfel de situaţii, societăţile mai au la îndemână o soluţie: reasigurarea.

Reasigurările au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume din existenţa unor riscuri

foarte mari, care pot genera la rândul lor daune extrem de mari. Societăţile de asigurări, care nu au
capacitate financiară suficient de mare, nu pot suporta aceste daune numai pe contul lor putând
ajunge la faliment.
Reasigurările oferă capacitatea necesară asigurătorului direct, pentru acoperirea riscurilor pe
care, altfel, nu le poate suporta singur.
Pentru prevenirea unei asemenea stări de lucruri, societatea de asigurări trebuie să determine
cu atenţie, bine fundamentat, primele de asigurare, pe baza datelor statistice pe mai mulţi ani, cu
privire la frecvenţa producerii riscurilor, la intensitatea şi amploarea de distrugere a acestora.
Deşi datele statistice prezintă informaţii preţioase, în practică se înregistrează uneori abateri
însemnate. Dacă abaterile sunt favorabile, societatea de asigurări înregistrează rezultate financiare
pozitive, fapt ce conduce la consolidarea echilibrului sau financiar. În caz contrar, pierderile
înregistrate afectează capacitatea de plată a societăţii de asigurări, fapt ce-o determină să caute şi să
găsească soluţii pentru refacerea echilibrului financiar.
În acest scop se pot folosi următoarele soluţii:

a) extinderea şi diversificarea masei de bunuri cuprinse în asigurare (creşterea capacităţii de

asigurare);
b) majorarea primei nete;

c) recurgerea la reasigurare.

În orice domeniu de asigurare există riscuri care, ca urmare a numărului, dimensiunilor şi

naturii lor, nu pot fi acoperite în întregime de o singură societate de asigurări.

Prin extinderea masei de bunuri cuprinse în asigurare, societatea de asigurări îşi măreşte
corespunzător suma primelor de asigurare încasate, adică fondul de asigurare.
Realizarea stabilităţii financiare a societăţii de asigurări presupune, cuprinderea în asigurare
a unor cantităţi (mase) diferite de bunuri din fiecare categorie şi multe categorii de persoane.

Dacă portofoliul societăţii de asigurări este format din riscuri diferite ca mărime, stabilitatea
rezultatelor sale financiare se poate obţine prin redistribuirea riscurilor de valori mari către alte
societăţi de asigurări, adică să recurgă la reasigurare. În situaţia în care portofoliul societăţii de
asigurări este format numai din riscuri de valori mici şi, eventual, mijlocii, realizarea stabilităţii
financiare nu reclamă recurgerea la reasigurare.
Fiecare societate de asigurări este interesată ca portofoliul său să fie cât mai diversificat,
respectiv, să cuprindă bunuri care fac parte din grupe diferite şi asigurate împotriva unor riscuri
variate. În acest fel, dacă se produce un risc, acesta, să nu afecteze toate bunurile cuprinse în
asigurare, ci numai o parte dintre ele. Aşa de exemplu, cutremurele de pământ afectează diverse
categorii de bunuri, dar cu deosebire clădirile de locuit; inundaţiile produc daune caselor de locuit,
bunurilor gospodăreşti şi culturilor agricole; grindina distruge culturile agricole, rodul viilor, fructele
livezilor; epizootiile afectează o anumită specie de animale; incendiile provoacă pagube
gospodăriilor populaţiei, întreprinderilor, instituţiilor etc.

Diversificarea portofoliului de asigurări constă în faptul că o societate de asigurări care a preluat

riscuri în mai multe ramuri de asigurare, niciodată nu va înregistra daune maxime în toate ramurile
şi la toate riscurile.
 În acelaşi timp, trebuie avută în vedere şi dispersarea teritorială a riscurilor, care cuprinde
aria geografică pe care sunt situate bunurile preluate în asigurare. Societatea de asigurări este
interesată ca bunurile asigurate să fie răspândite pe un teritoriu cât mai întins posibil. Este cunoscut
că nici cele mai devastatoare calamităţi ale naturii nu cuprind întreaga suprafaţă a ţării, ci numai
anumite zone ale sale. Inundaţiile, furtunile, uraganele, cutremurele etc, pot afecta zone întinse ale
ţării, dar cu intensităţi şi pagube diferite.
Asigurarea bunurilor dintr-o anumită zonă geografică la mai multe societăţi de asigurări, în
cazul unui sinistru de mari proporţii, va face ca daunele provocate să fie mult mai uşor de suportat
de către mai multe societăţi de asigurări, decât ar putea să o facă o singură societate.

Fiecare societate de asigurări trebuie să fie preocupată în permanenţă ca portofoliul său să

corespundă unei bune stabilităţi financiare, adică să fie diversificat şi dispersat.
Împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurări se poate face pe două căi, şi anume
prin:

a) coasigurare

b) reasigurare.

Coasigurarea constă în asigurarea de la început a unui bun, de o valoare mai mare, la mai
multe societăţi de asigurări, în anumite cote. În caz de daună fiecare societate de asigurări participă
corespunzător la compensarea daunei.

Coasigurarea se practică în Franţa, Marea Britanie şi în alte ţări. Actualmente, ea se practică

şi în ţara noastră.
Reasigurarea este operaţiunea financiară prin care are loc divizarea, egalizarea răspunderilor
între mai multe societăţi de asigurări-reasigurări, dispersate geografic. Prin reasigurare se urmăreşte
menţinerea unui echilibru financiar între primele de asigurare încasate şi despăgubirile (sumele
asigurate) datorate.
Reasigurarea constă practic în cedarea de către asigurător, unor alte societăţi de asigurări (de
reasigurări), a unei părţi din riscul preluat, care depăşeşte reţinerea (capacitatea) proprie. În timp ce
la coasigurare, redistribuirea riscurilor se produce în faza contractării asigurării propriu-zise, la
reasigurare redistribuirea riscurilor are loc după perfectarea contractului de asigurare, adică ulterior.
Ea este însă avută în vedere de asigurător, încă de la început, chiar din momentul contractării
asigurărilor.

Prin reasigurare, reasiguratul protejează:

 asiguraţii împotriva riscurilor preluate în asigurare;

 acţionarii reasiguratului împotriva unor reduceri considerabile a capitalului subscris şi
vărsat. Reasigurarea garantează acţionarilor un dividend constant sau chiar în continuă
creştere;
 finanţele statului, deoarece se realizează o anumită stabilitate în plata de impozite şi
taxe la bugetul statului;
  personalul reasiguratului prin păstrarea locurilor de muncă.

Reasigurarea a apărut în evul mediu ca o măsură de îndreptare a unor acţiuni imprudente ale
acelor asigurători care încheiau asigurări de transport maritim în zone extrem de riscante (din cauza
piraţilor şi condiţiilor grele de navigaţie - uragane, furtuni, stânci etc). În acea vreme, asigurătorii nu
dispuneau de suficiente informaţii, în funcţie de care să judece fiecare risc maritim acceptat. Ca
urmare, după perfectarea contractelor, la întâmplare, căutau să scape de angajamentele care erau
excesiv de riscante, cedându-le altor societăţi de asigurări (de reasigurări).

Cu timpul reasigurarea a devenit o formă complementară a asigurării, pierzându-şi caracterul

de instrument de îndreptare a erorilor de judecată comise de asigurători.
Abia în secolul al XlX-lea reasigurarea a luat o mare amploare în Europa, impulsul fiind dat
de revoluţia industrială.
Revoluţia industrială din secolul al XlX-lea a favorizat introducerea progresului tehnic, la
început în Marea Britanie şi apoi în alte ţări de pe continentul nostru. Atelierele meşteşugăreşti şi
micii întreprinzători individuali au fost înlocuiţi de către marile întreprinderi industriale, organizate
sub forma societăţilor anonime; ca urmare au început concentrarea şi centralizarea capitalului.

În aceste condiţiuni au crescut considerabil dimensiunile riscurilor oferite spre asigurare.

Asigurătorii se reorganizează pe baze noi, constituindu-se în societăţi comerciale şi încep să

folosească datele statistice pentru dimensionarea primelor de asigurare, diversificându-şi riscurile

preluate în asigurare.
În Marea Britanie, coasigurarea se practica pe scară largă, în timp ce reasigurarea a fost
interzisă o perioadă de timp (1746-1864) pentru a evita operaţiunile speculative. Numai coasigurarea
însă nu putea rezolva multiplele probleme cu care se confruntau societăţile de asigurări în perioada
de ascensiune a capitalismului.
Printr-o lege adoptată în 1746 de Marea Britanie, reasigurarea în această ţară a devenit ilegală;
ca excepţie se admitea numai situaţia când asigurătorul devenea insolvabil, dădea faliment sau
deceda, iar prima de asigurare devenea fără valoare, fiind insuficientă.

În anul 1864 a fost revocată legea din 1746, prin care se interziceau reasigurările. Activitatea
de reasigurări a evoluat însă foarte încet şi greoi, datorită faptului că o perioadă de peste o sută de
ani reasigurările au fost interzise.
Cu toate acestea, în alte ţări din Europa, reasigurările s-au dezvoltat continuu. De exemplu,
în Danemarca reasigurările se practicau din anul 1775, în Norvegia din anul 1840.
 În anul 1863 s-a înfiinţat prima societate de reasigurări din Elveţia, denumită „Swiss
Reinsurance Company iar în 1867, în Marea Britanie, a luat fiinţă societatea „Reinsurance Company
Ltd."
 În Statele Unite ale Americii legiferarea reasigurărilor a avut loc mai lent. Prima societate de
reasigurări a luat fiinţă abia în anul 1890 sub denumirea de „Reinsurance Company of America".
Treptat s-au dezvoltat şi retrocesiunile.

Cele mai multe societăţi de asigurări erau preocupate să realizeze mai degrabă profituri mici,
dar stabile, decât profituri mari şi nesigure din operaţiuni speculative.

Stabilitatea acestor rezultate se putea obţine pe calea reasigurării, care cuprinde forme şi
tehnici diversificate de realizare.

Iniţial, reasigurarea se practica de către societăţile profilate pe contractarea de asigurări

directe, care simţeau nevoia imperioasă a ameliorării portofoliilor lor. Mai târziu, s-au constituit
societăţi specializate în operaţiuni de reasigurări, fără însă ca societăţile de asigurări să renunţe la
acest gen de operaţiuni.
Ţările în care reasigurarea a dobândit o amploare tot mai mare au fost: Germania, Marea
Britanie, Franţa, Elveţia, Italia etc.
Treptat, piaţa naţională a reasigurărilor devine prea îngustă pentru a absorbi întreaga ofertă
de cedare în reasigurare, ceea ce determină societăţile de asigurări să-şi plaseze o parte din riscuri la
societăţi de reasigurări din străinătate.
Cu cât este mai largă participarea societăţilor de reasigurări la redistribuirea riscurilor, cu atât
mai accentuată este dispersarea riscurilor în plan geografic.
În ultima perioadă de timp, reasigurările ocupă un loc foarte important în viaţa economică şi
socială din întreaga lume, datorită dezvoltării asigurărilor, precum şi volumului şi valorii bunurilor
industriale, transporturilor, turismului, comerţului internaţional etc. Concomitent s-a înregistrat o
diversificare a reasigurărilor şi retrocesiunilor.

Contractul de reasigurare – trăsături, conţinut şi principii

Contractul de reasigurare cuprinde liberul consimţământ, acordul de voinţă al părţilor în

legătură cu cedarea/primirea în reasigurare.
Contractul de reasigurare reglementează raporturile juridice dintre reasigurat şi reasigurator,
care derivă din contractul de asigurare.

Contractul de reasigurare constituie acordul de voinţă între două părţi, denumite

„reasigurat" şi „reasigurator" prin care reasiguratul cedează o parte din primă şi din riscuri către
reasigurator, care în schimbul primei de reasigurare încasate şi a riscurilor preluate se obligă să
plătească reasiguratului despăgubirile cuvenite în cazul producerii riscului potrivit condițiilor din
contractulde asigurare.

Asiguratul nu este participant la contractul de reasigurare şi el nu are dreptul să obiecteze

împotriva încheierii contractului de reasigurare.

Contractul de reasigurare prezintă următoarele trăsături:

a) contractul de reasigurare este condiţionat (presupune) de existenţa unui contract de asigurare

iniţial, încheiat între asigurat şi asigurător;

b) contractul de asigurare şi cel de reasigurare există (funcţionează) în acelaşi timp;

c) contractul de reasigurare este un contract separat, încheiat între reasigurat (asigurătorul

iniţial) şi reasigurător. Reasigurătorul despăgubeşte pe reasigurat numai în limita răspunderii
pe care şi-a asumat-o. Chiar dacă reasiguratorul dă faliment, obligaţiile asigurătorului
(reasiguratului) faţă de asiguraţi rămân aceleaşi;

d) reasigurătorul urmează soarta reasiguratului;

e) contractul de reasigurare nu are o formă standard, ci se ţine seama de interesul, natura şi

mărimea riscului, domeniul de activitate. Separarea relaţiilor dintre asigurat şi asigurător, pe
de o parte, şi între reasigurat şi reasigurator, pe de altă parte, este consacrată prin diferite
reglementări. Conform acestor reglementări, asiguratul nu poate emite pretenţii faţă de
reasigurator, afară de situaţia când o astfel de solicitare este menţionată expres în poliţa de
asigurare;

f) contractul de reasigurare nu se poate încheia pentru o valoare (sumă) mai mare decât cea
pentru care s-a încheiat contractul iniţial de asigurare;

g) există posibilitatea recurgerii la retrocesiune.

Asiguratul iniţial nu este parte la contractul de reasigurare. Ca urmare, în cazul producerii

riscurilor asigurate, reasigurătorul este răspunzător pentru partea sa de risc, numai în faţa societăţii
cedente şi nu în faţa asiguratului care primeşte despăgubirile de la asigurătorul său. În cazul în care
reasiguratorul dă faliment, societatea cedentă nu este exonerată de obligaţia de a plăti întreaga sumă
ce rezultă din poliţa de asigurare.
 În practica internă şi internaţională nu există o formă standard a contractului de reasigurare.
In funcţie de criterii, cum sunt: interesul reasiguratului, natura şi dimensiunea riscurilor, domeniul în
care se încheie contractul etc, s-au conturat anumite tipuri de contracte.

Contractul de reasigurare cuprinde:

 denumirea şi sediul reasiguratului şi reasigurătorului;

obiectul asigurării

 limita maximă a răspunderii;

 cota de participare a reasiguratorului;

 reţinerea proprie (în asigurare) a reasiguratului;

 modul de decontare şi plata a primelor şi daunelor;

 durata contractului şi termenul de preavizare în caz de reziliere;

 nivelul rezervelor de prime şi daune inclusiv dobânda aferentă

lor; clauze „ad-hoc" privind avizarea riscurilor subscrise;

 avizarea daunelor, arbitrajul, lichidarea obligaţiilor reciproce în cazul rezilierii etc.

În cele mai multe contracte de reasigurare este stipulată clauza conform căreia reasiguratorii
pot efectua în orice moment controlul asupra tuturor operaţiunilor - de subscriere, avizare, decontare,
lichidarea daunelor etc. - ce privesc contractul respectiv.

După caracterul lor, în practica internaţională, contractele de reasigurare pot fi:

-obligatorii
-facultative
-mixte.

Prin contractul obligatoriu de reasigurare, reasiguratul se obligă să includă în reasigurare

toate asigurările pe care el le încheie, în condiţiile prevăzute în contract, fără posibilitatea de alegere
a unui singur risc sau a unor grupuri de riscuri, iar reasiguratorul se obligă să le accepte întocmai
(ad-literam), atât riscurile „bune", cât şi pe cele „rele". La acest tip de contract răspunderea
reasigurătorului începe odată cu răspunderea reasiguratului, chiar dacă reasiguratul nu a fost avizat
de către reasigurător în legătură cu încheierea reasigurării. Contractul de reasigurare obligatoriu
prezintă avantaje atât pentru reasigurat, cât şi pentru reasigurător. Astfel, reasiguratul are
posibilitatea să subscrie, în limitele fixate de el însuşi, la acele riscuri pe care le poate ceda în
reasigurare, în condiţiile stabilite în mod anticipat. Reasigurătorul are certitudinea că reasiguratul nu
poate selecta riscurile, în sensul de a le reţine numai pe cele pe care le apreciază ca fiind mai
favorabile şi de a le ceda pe cele nefavorabile.

Date fiind avantajele pe care le prezintă, contractul obligatoriu de reasigurare este cel mai mult
utilizat.
Contractul facultativ de reasigurare se caracterizează prin următoarele:

 reasiguratorul examinează separat fiecare risc care necesită un plasament financiar;

 societatea de asigurări este obligată să pună la dispoziţia reasiguratorului

 toate materialele informative despre riscul în cauză pentru ca acesta să decidă că îl acceptă
sau nu şi în ce condiţii;
 reasiguratorul are posibilitaăea fie să accepte riscul parţial sau integral, fie să îl respingă.

Contractul facultativ de reasigurare prezintă următoarele dezavantaje:

a) necesită un efort semnificativ de gestionare, ceea ce reclamă costuri administrative

ridicate, atât pentru reasigurat, cât şi pentru reasigurator. Reasiguratorul analizează toate elementele
oferite de reasigurat pentru fiecare risc în parte, atât în momentul încheierii contractului, în timpul
derulării, ca şi în cazul reînnoirii lui;
b) este necesar un anumit timp pentru a se plasa un risc. Reasiguratul nu are posibilitatea să
încheie imediat o reasigurare ce are ca obiect riscuri de valori, mari până când nu sondează piaţa de
reasigurări spre a vedea ce şanse de cedare în reasigurare există pentru răspunderile care depăşesc
posibilităţile sale financiare. Foarte adesea asigurătorul trebuie să contacteze câţiva reasiguratori spre
a vedea dacă aceştia acceptă să preia unele riscuri;
 c) reasigurătorul nu poate oferi imediat acoperirea solicitată pentru riscurile care depăşesc
capacitatea sa de absorbţie deoarece aceasta trebuie să asigure mai întâi plasamentul sumei pe care
doreşte să o reasigure;
d) comisioanele acceptate de reasigurători pentru reasigurarea facultativă tind să fie mai mici
decât pentru reasigurările obligatorii.
Totuşi, acest contract este avantajos pentru reasigurat, deoarece îi oferă posibilitatea selectării
riscurilor pe care le cedează în reasigurare.
Contractele mixte de reasigurare apar ca o îmbinare între contractele obligatorii şi cele
facultative, în sensul că obligă numai una din părţile contractante să accepte riscurile prevăzute în
contract. De regulă, pentru reasigurat funcţionează principiul facultativităţii, fapt ce îi permite să
selecteze riscurile, iar pentru reasigurător cel al obligativităţii, ceea ce înseamnă că acesta din urmă
trebuie să accepte toate riscurile cedate de reasigurat.

Contractul de reasigurare şi activitatea de reasigurare în general se desfăşoară pe baza unor

principii ferme. Principiile respective trebuie bine cunoscute de către părţile contractante şi
respectate întocmai, cu toate că unele nu sunt formulate expres în contract, fiind invocate în caz de
litigiu.

Aceste principii sunt următoarele:

Existenţa unui interes reasigurabil. Acesta este un principiu indispensabil şi în cazul

contractului de reasigurare. Temeinicia şi validitatea contractului de reasigurare sunt condiţionate de
existenţa interesului reasigurării.

Obiectul pe care reasiguratorul îl reasigură este obiectul asigurat iniţial.

Interesul reasigurat se naşte din raporturile unei persoane cu privire la un anumit bun
cuprins în asigurarea iniţială.

Interesul asigurabil al unui asigurător original (sau al unui retrocesionar) este limitat la
dimensiunile pierderilor pe care le poate suporta conform poliţei (poliţelor) subscrise.
Calculul interesului reasigurat şi răspunderea depinde de:

suma asigurată (limita despăgubirii);

obiectele (bunurile) asigurate;
riscurile acoperite.
 Relaţiile dintre părţi se bazează pe „cea mai bună credinţă". Acesta este un principiu
universal care se aplică strict şi cu o rigurozitate deosebită în asigurări şi reasigurări.

Raţiunea acestui principiu provine din natura activităţii de asigurare ce se desfăşoară pe plan
naţional şi internaţional, din distanţele mari din punct de vedere geografic dintre părţi, din faptul că
părţile se pot afla la prima afacere.
Potrivit acestui principiu, informaţiile pe care părţile şi le oferă reciproc sunt luate ca atare şi
sunt considerate ca fiind adevărate, sincere.
Societatea cedentă trebuie să-i furnizeze reasigurătorului informaţii detaliate şi exacte asupra
portofoliului său, atât în timpul negocierilor preliminare, cât şi pe perioada de valabilitate a
contractului.
În practica internaţională, contractele de reasigurare se încheie prin intermediul brokerilor.

Contractul de reasigurare este un contract de despăgubire.

Principiul despăgubirii este o parte integrantă a oricărui contract de reasigurare, chiar dacă
asigurarea originală nu este întotdeauna un contract de despăgubire (de exemplu, asigurarea de
viaţă).
În practică se obişnuieşte ca reasigurătorul să despăgubească societatea cedentă cât mai
repede şi numai după ce aceasta a plătit despăgubirea corespunzătoare cuvenită asiguratului său.
Dacă răspunderea reasiguraţilor scade ca urmare a exercitării dreptului de subrogare (de regres),
reasiguratorul are, la rândul său, dreptul, expres exprimat, de a revendica reducerea corespunzătoare
a răspunderii sale.

Caracteristicile juridice ale contractului de reasigurare sunt următoarele:

a) are un caracter consensual. Pentru constituirea şi existenţa sa valabilă este necesară

simpla exprimare a voinţei juridice, neînsoţită de vreo formă de publicitate judiciară.
 b) este un contract sinalagmatic (bilateral). Prin semnarea contractului de reasigurare,
părţile semnatare îşi asumă obligaţii, dar obţin şi drepturi reciproce interdependente.

c) contractul de reasigurare este cu executare succesivă. Potrivit acestei caracteristici,

contractul de reasigurare nu se realizează printr-o sigură prestaţie, ci prin mai multe prestaţii
consecutive efectuate de către părţile contractante. Reasiguratul plăteşte prima de reasigurare în
ratele stabilite, iar reasiguratorul plăteşte indemnizaţii pe toată durata reasigurării dacă se produc
riscurile stipulate în contract;
d) are caracter oneros. Prin contractul de reasigurare, reasiguratul plăteşte prime de
reasigurare şi eventual primeşte despăgubiri dacă se produc riscurile, iar reasiguratorul poate plăti în
cazuri de daune despăgubiri mai mari decât primele încasate. Reasiguratul are avantajul că prin
contractul de reasigurare este protejat în cazul unor eventuale daune mai mari decât capacitatea sa
financiară. La rândul său, reasigurătorul este avantajat, deoarece prin încasarea primelor de
reasigurare îşi măresc veniturile care se pot fructifica prin efectuarea unor plasamente rentabile;

e) contractul de reasigurare are caracter aleatoriu. La baza încheierii acestui

contract se află incertitudinea, nesiguranţa, imprevizibilitatea şi intensitatea procedurii
evenimentelor reasigurate. Este vorba de evenimente viitoare şi incerte. Aceasta înseamnă că
rezultatele financiare ale părţilor sunt strâns legate de incertitudinile respective;

f) este un contract de adeziune. Iniţiativa încheierii contractului de reasigurare

aparţine reasiguratului, iar reasiguratorul poate adera la contract. Sunt şi contracte care se negociază,
unele cu participarea brokerilor de reasigurări;
g) în contractul de reasigurare sunt prezente elemente de de extranietate. Extranietatea
este o caracteristică deosebit de importantă a reasigurării. Reasigurarea are un pronunţat caracter
internaţional, părţile aflându-se în ţări diferite şi, prin urmare, se aplică legislaţia uneia dintre aceste
ţări sau legislaţia unei alte ţări.

Forma contractului de reasigurare

Sub aspectul juridic nu există condiţii obligatorii privind o anumită formă a contractului de
reasigurare.
În cele mai multe ţări este obligatoriu ca toate contractele de asigurare şi de reasigurare să fie
încheiate în formă scrisă, fără să se facă referiri speciale în legislaţiile lor la contractele de
reasigurare sau uneori se menţionează şi validitatea acestora în forma orală.

Majoritatea covârşitoare a contractelor de reasigurare sunt în formă scrisă.

Forma scrisă a contractului face posibilă determinarea cu precizie a:

- momentului încheierii contractului,

 - întrării lui în vigoare,

- începutului răspunderii reasiguratorului,

- încetării răspunderii reasiguratorului,

- drepturilor şi obligaţiilor părţilor etc.

Spre deosebire de contractul de asigurare, concretizat în poliţa de asigurare emisă de

asigurător, contractul de reasigurare se regăseşte rareori sub forma unei poliţe de reasigurare, forma
uzuală sub care se întâlneşte fiind aceea de contract nestandardizat ale cărui clauze sunt foarte
diverse în funcţie de interesele părţilor şi specificul conţinutului său.

Indiferent de tipul şi forma contractului de reasigurare, este obligatoriu ca el să conţină

următoarele clauze:
- denumirea părţilor contractante

- sediul lor (adresa exactă)

- tipul contractului

- riscurile acoperite

- limita valorică şi teritorială a răspunderii

- cota de participare a reasiguratorului

- omisiuni şi erori

- data intrării în vigoare a contractului

- durata valabilităţii lui

- cazurile de forţă majoră

- nivelul
 - modalitatea de plată şi de decontare a primei de reasigurare

- rezervele de prime

- daunele în suspensie

- reţinerea societăţii cedente

- comisionul

- brokerajul

- regularizarea contului

- fondul de rezervă

- modul de plată a despăgubirii

- riscuri excluse

- reglementarea diferendelor dintre părţile contractante etc.

Contractului de reasigurare i se aplică legea ţării semnării contractului de asigurare;

această lege poate fi a uneia din părţile semnatare, a ţării în care se produce riscul sau a altei ţări.
 10.3. Forme de reasigurare

Societatea reasigurată îşi stabileşte forma de reasigurare pe care o va practica, în funcţie de:

- tipurile de asigurare pe care le practică;

- categoriile de riscuri asigurate pe care le subscrie;

- obiectele asigurării;

- interesul său privind gradul de protecţie dorit prin reasigurare.

Diversificarea asigurărilor, dezvoltarea economico-socială, extinderea comerţului şi

transportului internaţional, precum şi progresul tehnic au determinat constituirea şi folosirea unor
forme diferite de reasigurare.
După modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi reasigurător, contractele de
reasigurare se clasifică astfel:

- Contracte de reasigurare proporţională:

■ cotă-parte;

■ excedent de sumă asigurată;

■ proporţională mixtă;

■ pe bază de pool.

- Contracte de reasigurare neproporţională:

■ excedent de daună;

■ oprire de daună.

REASIGURAREA
 PROPORŢIONALĂ
NEPROPORŢIONALĂ

Cotă-parte Excedent de Excedent Oprire de

sumă de daună

asigurată daună

Proporţională Pe bază de
mixtă pool

Fig. 10.1. – Formele reasigurării

 10.3.1. Contracte de reasigurare proporţională

Reasigurările proporţionale constau în aceea că răspunderile ce revin reasiguratului şi

reasigurătorului se stabilesc sub forma unui raport, a unei proporţii faţă de suma totală asigurată.
Proporţional cu partea preluată de fiecare din suma asigurată se repartizează şi:

- primele de reasigurare

- eventualele daune care se produc.

Reasigurarea proporţională a fost prima formă de reasigurare utilizată şi ea s-a dezvoltat din
sistemul coasigurării, prin care mai mulţi asigurători împărţeau între ei în proporţii convenite o parte
a asigurării directe. Reasigurarea proporţională a devenit foarte populară datorită faptului că este
simplă, comodă şi necesită un volum redus de muncă administrativă. În acelaşi timp, ea se
pretează la toate categoriile de afaceri şi se aplică la toate tipurile de protecţie.

Reasigurarea proporţională se prezintă sub mai multe variante, şi anume:

a) reasigurare cotă-parte;

b) reasigurare excedent de sumă asigurată;

c) reasigurare proporţională mixtă, respectiv cotă şi excedent;

d) reasigurare proporţională pe bază de pool de reasigurare.

a) Reasigurarea cotă-parte se caracterizează prin aceea că participarea reasiguratului se

stabileşte într-o cotă fixă din suma asigurată, prevăzută în contractul de asigurare, iar reasigurătorul
preia o parte din aceasta sumă, tot sub forma unei cote procentuale fixe.

Presupunând că reasiguratul reţine o cotă de 40% din suma asigurată, iar diferenţa de 60% o
cedează în reasigurare, reasigurătorii preiau fiecare în parte câte o anumită cotă procentuală din
riscurile prevăzute în contractul de reasigurare.
În cazul reasigurării cu contracte obligatorii, reasigurătorii participă cu cote-părţi la toate
contractele reasiguratului. Partea din primele de asigurare, la care are dreptul reasigurătorul, se
calculează prin aplicarea cotei fixe acceptate, la întregul volum de prime încasat de reasigurat, iar
participarea acestuia la acoperirea eventualelor daune se va stabili prin aplicarea aceleiaşi cote, la
totalul daunelor înregistrate.
La reasigurarea cu contract facultativ, reasiguratul şi reasigurătorul participă cu cote părţi
din suma asigurată numai la riscurile acceptate în mod expres de ei, pe baza analizei caz cu caz a
propunerilor primite din partea reasiguratului.

Reasigurare cotă parte

Suma 900
asigurata (mii 800

u.m.) 700

600

500

400

300

200
100
0
Nr.
contract 1 2 3 4 5 6 7 8
Cedat in
asigurare reasigurare
Retinere proprie
 Fig. 10.2. Reasigurarea cotă-parte

Reasigurarea cotă-parte se practică mai ales de către societăţile de asigurări nou înfiinţate,
care nu au capacitatea ca, din riscurile subscrise, să reţină sume importante şi nici nu dispun de un
serviciu de reasigurare puternic, care să poată utiliza forme de asigurare mai eficiente.

Deşi prezintă unele inconveniente, reasigurarea cotă-parte este frecvent folosită în unele ţări
chiar şi de către societăţi de asigurări mai vechi (de pildă, în Germania, în special în asigurarea
automobilelor). Ea se mai foloseşte în ramurile în care s-au înregistrat rezultate negative, din care
cauză reasigurătorii ezită să mai accepte riscuri în reasigurări, pe baza vechilor formule.

Societatea de asigurări-reasigurări „ASTRA" S.A. foloseşte acest tip de contract la

reasigurările: „aviaţie" (casco şi răspundere civilă), „maritimă" (cargo şi casco), „incendii" şi
„echipamente de calcul şi tehnologie înaltă16".
Reţinerea proprie a reasiguratului este stabilită în cote procentuale, care diferă de la un risc

la altul.

Reasigurarea proporţională cotă-parte se foloseşte, de regulă în următoarele situaţii:

- în cazul în care reasiguratul începe afaceri într-un domeniu în care încă nu există date
statistice;
- reasigurătorul poate accepta această reasigurare pentru fiecare risc;

- când reasiguratul solicită asistenţa financiară;

- în vederea reducerii muncii administrative şi reducerii cheltuielilor;

- când unele daune pot conduce la variaţii neeontrolate ale ratei daunelor de la o perioadă la
alta.
Reasigurarea cotă-parte prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje.
 Printre avantaje pot fi menţionate:

- necesită cheltuieli de administraţie reduse pentru reasigurat, deoarece calculele privind

stabilirea drepturilor şi obligaţiilor financiare ale părţilor sunt simple;
- reasiguratul nu are posibilitatea să selecteze riscurile, ceea ce face ca şi portofoliul
reasigurătorului să fie mai dispersat şi diferenţiat - la fel ca şi cel al reasiguratului - deoarece
cuprinde participarea la toate asigurările încheiate de reasigurat.
Datorită acestor avantaje, reasigurarea cotă-parte este foarte mult folosită.

Ca dezavantaje pot fi amintite:

- îl obligă pe reasigurat să cedeze în reasigurare toate asigurările contractate, inclusiv pe cele

prin care îşi asumă răspunderi de un volum mai mic, care nu ar necesita neapărat reasigurarea,
astfel că o parte importantă a primelor de asigurare încasate va fi cedată reasigurătorilor;
- nu permite transformarea portofoliului eterogen din punctul de vedere cantitativ în portofoliu

omogen (deci nu realizează nivelarea riscurilor).

Reasigurarea cotă-parte este utilizată, de regulă, de către societăţile de asigurări şi reasigurări

înrudite.

b) Reasigurarea de excedent de sumă asigurată este o variantă a reasigurării proporţionale,

caracterizându-se prin aceea că reasiguratul stabileşte anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea
sa proprie, denumită plin de conservare şi tot ceea ce depăşeşte această reţinere, adică excedentul,
până la limita maximă a sumei asigurate, îl cedează reasigurătorului (reasigurătorilor).
Din punct de vedere valoric, plinul de conservare variază ca mărime de la o ramură de
asigurare la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, al aceleiaşi categorii de risc, de la un obiect
asigurat la altul.
Prin urmare, societatea cedentă reasigură numai acele sume pe care nu doreşte să le
menţină pe contul său.

Această reasigurare este de tip proporţional, deoarece prima aferentă fiecărui risc este cedată
reasiguratorilor în aceeaşi proporţie în care este cedată în reasigurare suma asigurată a riscului
respectiv, iar daunele se recuperează de la reasiguratori pe baza aceluiaşi calcul procentual.
 Reasigurarea excedent de sumă asigurată

700

600

500
Suma 400

asigurata (mii
300
u.m.)
200

100

1 2 3 4 5 6 7 8

Nr. contract

de asigurare

Fig. 10.3. Reasigurarea excedent de sumă asigurată

Reasigurarea excedent de suma asigurată se aplică, de regulă, la asigurările de bunuri (clădiri,

construcţii şi echipamente industriale, maşini, produse, mărfuri etc), deoarece suma asigurată poate
fi determinată cu exactitate, iar reţinerea proprie (plinul de conservare) a reasiguratului poate fi
diferenţiată în funcţie de natura şi frecvenţa riscului asigurat (incendiu, explozie, avarii, cutremur
etc).
Presupunând că, în cazul asigurărilor de clădiri, reasiguratul stabileşte reţinerea proprie la
suma de 40 milioane lei la fiecare din contractele de asigurare, în diferent că acestea ar fi de 100,
150 sau 200 de milioane lei, excedentul de sumă asigurată va fi de 60, 110 şi 160 de milioane lei.
Dacă un reasigurător acceptă să preia 10% din excedent, el va prelua: 6 milioane, 11 milioane şi 16
milioane lei.
 Excedentul de sumă asigurată poate fi stabilit şi în scară, adică excedent I, II sau III, cu
precizarea că excedentul II şi III sunt formate din sumele ce depăşesc „plinul de conservare" şi
excedentele anterioare.

Contractele excedent II sau III nu sunt prea agreate de reasiguratori, deoarece prin asemenea
contracte se acoperă numai partea de „vârf” a riscurilor cu sume asigurate mari, care nu au o
frecvenţă mare şi nu asigură echilibrul care trebuie să existe între volumul de prime şi răspunderea
maximă.

Reasigurarea excedent de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine rolul reasigurării, adică
omogenizarea răspunderii reţinute de reasigurat. Ea prezintă pentru reasigurat avantajul că riscurile
mici, cuprinse în cadrul reţinerii proprii (plinul de conservare), nu vor fi reasigurate, iar pentru
reasigurator, certitudinea că reasiguratul este primul interesat în selectarea riscurilor.
 Nivelul reţinerii proprii în raport cu răspunderea maximă a reasiguratorilor este un prim
indiciu al calităţii riscurilor cedate în reasigurare. Acest lucru rezultă din faptul că la stabilirea
reţinerii proprii reasiguratul va ţine seamă de probabilitatea producerii riscurilor, de mărimea daunei,
de mărimea medie a sumelor asigurate şi a resurselor financiare de care dispune.

În cazul riscurilor mai „bune", plinul de conservare va fi mai mare decât la cele mai „puţin
bune".

Societatea românească de asigurări-reasigurări „ASTRA S.A" aplică această reasigurare

la reasigurarea cargo maritim şi la reasigurarea casco maritim.
Un neajuns al reasigurării excedent de sumă asigurată este volumul mare de operaţiuni
şi calcule ce trebuie efectuate, deci volumul mare de muncă. Astfel, pentru fiecare contract (risc) se
calculează atât raportul dintre reţinerea proprie a reasiguratului şi suma asigurată, cât şi raportul
dintre suma care intră sub incidenţa contractului excedent de sumă asigurată, pentru a se stabili
procentual partea din suma asigurată ce va fi acoperită de reasigurat şi partea acoperită de
reasiguratori.
Trăsăturile reasigurării excedent de sumă asigurată sunt următoarele:

- este structurată în plinuri de conservare care reprezintă suma maximă pe care societatea de asigurări
cedentă înţelege să o reţină pe cont propriu;
- societatea cedentă are posibilitatea să selecţioneze riscurile, dezavantajând reasigurătorii, deoarece
aceştia preiau riscurile mai puţin profitabile, de regulă de valori mari, care cu greu le pot asigura un
portofoliu echilibrat;
- modul de administrare este mai laborios şi cheltuielile de administrare a contractului sunt mai mari
atât pentru societatea cedentă, cât şi pentru reasigurători;
- prin acest tip de reasigurare, asigurătorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei automate
de reasigurare. Răspunderea reasigurătorului începe automat şi simultan cu cea a societăţii cedente,
imediat ce este depăşită reţinerea sa proprie.

c) Reasigurarea proporţională mixtă (cotă-parte şi excedent de sumă asigurată) este o

variantă de realizare a reasigurării proporţionale, care apare ca o îmbinare între reasigurarea cotă-
parte şi reasigurarea excedent de suma asigurată. Această reasigurare se caracterizează prin aceea că
reasiguratul subscrie în reasigurare riscuri individuale, din care reţine pe cont propriu o anumită cotă,
iar restul îl cedează în cadrul secţiunii cotă-parte. Partea care depăşeşte limita răspunderii pentru
participarea pe bază de cotă-parte se reasigură în cadrul secţiunii excedent de sumă asigurată.
 Reasigurarea proporţională mixtă îi avantajează pe reasigurătorii care participă la secţiunea
cotă-parte, deoarece aceştia vor avea un portofoliu la fel de dispersat ca şi cel al reasiguratului, şi îi
dezavantajează pe reasiguratorii participanţi la secţiunea excedent de sumă asigurată.

Drept urmare, de regulă, la contractul mixt reasigurătorii participă atât la secţiunea cotă-parte,
cât şi la secţiunea excedent de sumă asigurată.
Datorită neajunsurilor pe care le prezintă reasigurarea mixtă este mai puţin utilizată pe piaţa
internaţională a reasigurărilor.

Reasigurarea proporţională mixtă

1200000

1000000

800000
Suma

asigurata (mii 600000

u.m.)
400000

200000

1 2 3 4 5 6

Nr. contract de asigurare

Fig. 10.4. Reasigurarea proporţională mixtă

 d) Reasigurarea pe bază de pool

Această formă de reasigurare se întâlneşte pe diferite pieţe de reasigurări.

Mai multe societăţi de asigurări convin să creeze o uniune, un pool de reasigurare în vederea
acoperirii unor riscuri deosebite, sau a unui complex de riscuri din anumite ramuri de asigurare.

Pool-urile se constituie prin participarea cu capital a mai multor societăţi, luând astfel naştere
o societate (entitate) de sine stătătoare, care are ca obiect de activitate reasigurarea unei anumite părţi
din riscurile subscrise de aceste companii.

Poolul respectiv este administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare

primite din partea societăţilor de asigurări şi le repartizează membrilor poolului pe baza cotelor
subscrise la care aceştia s-au angajat, sau proporţional cu volumul afacerilor cedate (volumul de
prime).

Dacă membrii poolului nu au acoperit întreaga valoare a contractelor oferite în reasigurare,

diferenţa se plasează în afara poolului.
 Un pool poate avea ca activitate reasigurarea unor anumite riscuri specifice sau a anumitor
afaceri dintr-o categorie determinată (de exemplu, incendiu, asigurări de aviaţie, asigurări de viaţă,
diferite catastrofe naturale etc).

Cauzele care au condus la crearea poolurilor de reasigurări sunt următoarele:

■ necesitatea acoperirii unor riscuri speciale de proporţii foarte mari, cu o frecvenţă şi o intensitate
încă necunoscute (de exemplu riscurile nucleare etc);
■ existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea conduce la daune excesiv de mari (riscul de război);
■ evitarea cedării unui volum important de prime de asigurare către societăţi de asigurări dintr-o
altă ţară sau zonă geografică.
În funcţie de convenţia dintre societăţile membre, poolul poate păstra pe cont propriu o

reţinere fixă din afacerile pe care le primeşte, devenind în acest fel un reasigurator cu drepturi
proprii.
Reasigurările de tip pool pot fi administrate în moduri diferite în funcţie de natura acestora.
Potrivit principiului de organizare şi funcţionare a poolului, toţi membrii depun toată prima sau
numai o parte a ei pentru o categorie specială de reasigurări într-un fond comun şi împart daunele
totale în aceeaşi proporţie sau într-o proporţie agreată. Cheltuielile şi profiturile se împart în
acelaşi mod.
În majoritatea cazurilor, aranjamentele pool se bazează pe forma reasigurării proporţionale,
însă în ultima vreme se întâlnesc aranjamente de tip excedent de daună (cu deosebire la riscurile
catastrofă).
Deoarece operaţiunile de reasigurare se efectuează în mod centralizat, această formă de
reasigurare conduce la diminuarea cheltuielilor de administraţie. Neajunsurile poolului constau în:

- posibilitatea apariţiei unui cumul al riscurilor, deoarece pool-ul îşi desfăşoară activitatea într-
o zonă relativ extinsă;
- conduce la scumpirea costului reasigurării ca urmare a faptului că restrânge sfera de
concurenţă.

10.3.2. Contracte de reasigurare neproporţională

Paralel cu reasigurările proporţionale s-au dezvoltat treptat şi reasigurările neproporţionale.

Dezvoltarea reasigurărilor neproporţionale s-a datorat temerii că unele contracte de valori

mari nu vor putea fi plasate integral în reasigurarea pe baze proporţionale.

 În cadrul reasigurărilor neproporţionale lipseşte relaţia directă între volumul primelor
încasate de societatea de asigurări directe şi cel cedat reasiguratorului, cât şi cea dintre mărimea
daunelor totale suportate de reasigurat şi mărimea despăgubirilor plătite de reasigurator.

Reasigurările neproporţionale se deosebesc esenţial de reasigurările proporţionale, datorită

următoarelor principii:
- când se produc daunele, reasigurătorul nu împarte soarta cu reasiguratul. În funcţie de
condiţiile concrete stabilite în contractul de reasigurare, reasigurătorul, dacă daunele sunt mai mici,
poate să nu participe deloc la despăgubiri sau, contribuţia sa poate fi foarte mică, în comparaţie cu
mărimea daunelor:
- reasigurarea neproporţională se bazează pe repartizarea rezultatelor, care în cele mai multe
cazuri este foarte selectivă, în timp ce, la reasigurarea proporţională, are loc o împărţire a valorilor
asigurate, a primelor de asigurare şi a daunelor, potrivit unei proporţii stabilite.

Prin urmare, la contractul de reasigurare neproporţională, reasigurătorul participă numai la

acoperirea daunelor care depăşesc o anumită limită valorică stabilită de reasigurat, reţinută de
acesta în răspundere proprie.
Reasigurarea neproporţională este de dată relativ recentă, însă în ultimii ani folosirea ei s-a
extins considerabil. Reasigurarea neproporţională se practică pentru incendii, explozii, aviaţie,
catastrofe naturale (uragan, furtună, cutremur, ciclon etc.) accidente etc.

Reasigurările neproporţionale sunt mai simple deoarece răspunderile, ce revin

reasiguratului şi reasiguratorului, se stabilesc plecând de la volumul probabil al daunelor care s-
ar putea produce.

Folosirea acestui tip de reasigurări a fost determinată de cumularea rapidă a riscurilor

asigurate, care a pus sub semnul întrebării posibilitatea acoperirii lor prin reasigurarea proporţională.
Avantajul deosebit al reasigurării neproporţionale îl constituie costurile foarte mici de
administrare, reclamând un volum de muncă mai mic, iar gestionarea contractului este foarte
uşoară.

În condiţiile actuale, societăţile de asigurări şi reasigurări mai importante, care dispun de un

portofoliu mare şi diversificat de asigurări şi de un volum corespunzător de prime, apelează, pentru
divizarea riscurilor, într-o măsură sporită la reasigurarea neproporţională.
 La reasigurările neproporţionale, repartizarea răspunderii între reasigurat şi reasiguratori se
face în funcţie de volumul probabil al daunei, şi nu în baza unui raport proporţional faţă de
suma asigurată. La acest tip de reasigurare, răspunderea reasiguratului este limitată, pentru
fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorilor cade partea de daună care depăşeşte răspunderea
reasiguratului.
Răspunderea reasiguratorului apare numai după ce dauna a depăşit nivelul prestabilit până
la care se află reţinerea reasiguratului. Această limită se poate exprima în formă absolută, ca o
linie monetară, sau sub formă relativă, cu o cotă din rata daunei.

Reasigurările neproporţionale au două variante, şi anume:

a) reasigurarea excedent de daună

b) reasigurarea oprire de daună.

a) Reasigurarea excedent de daună constă în aceea că răspunderea reasiguratului este limitată

pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel) denumit prioritate, franşiză sau prag, iar
răspunderea reasigurătorilor vizează partea de daună care depăşeşte prioritatea.

In schimbul primei de reasigurare, reasigurătorul acceptă să plătească societăţii cedente toate

daunele înregistrate, ca urmare a unui eveniment din categoria riscurilor incluse în contract, care
depăşesc o anumită limită monetară, precis stabilită denumită prioritate (layer) şi care se află exclusiv
în răspunderea societăţii cedente.
Acest tip de reasigurare a apărut mult mai târziu decât reasigurarea proporţională, mai precis
la sfârşitul secolului al XlX-lea, ca o necesitate determinată de faptul că oferă o protecţie împotriva
unor daune foarte mari.
Dacă răspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă din dauna probabilă,
răspunderea reasiguratorilor este fie limitată la o anumită sumă fixă din daună, fie nelimitată.

Când contractele de reasigurări sunt de valori mari, răspunderile reasigurătorilor se pot stabili
în mod diferenţiat, în funcţie de nivelul daunei.
Dacă se produce riscul asigurat, dauna se acoperă de reasigurat sau de reasigurat şi
reasigurători, în funcţie de cuantumul pagubei înregistrate. .
Reasiguratul încheie contract de reasigurare, separat, pentru fiecare nivel de sumă
reasigurată.
Mărimea priorităţii depinde de capacitatea financiară a reasiguratului de a compensa singur
o parte mai mică sau mai mare din daunele înregistrate, de structura şi volumul portofoliului său.
Reasigurarea excedent de daună se foloseşte cu deosebire în cazul în care în urma
producerii unui risc asigurat, se pot înregistra pagube foarte mari (catastrofe naturale, accidente mari,
cutremure de mari proporţii şi intensitate, răspunderea armatorului pentru deversarea ţiţeiului în
mare, accident grav la o centrală atomoelectrică etc).
Reasiguratul trebuie să manifeste o grijă deosebită la dimensionarea priorităţii, pentru a nu-şi
afecta echilibrul financiar şi fără să-şi sacrifice un mare volum de prime.
În perioade de inflaţie, plata daunelor se efectuează în monedă depreciată, deoarece
lichidarea daunelor se face uneori cu mare întârziere.

Unii reasiguratori sunt puşi la adăpost, deoarece nivelurile anterioare de daune sunt
considerate un fel de franşize.

Valoarea daunei Reasigurare excedent de dauna (mii

u.m.)

800

700

600

500

400

300

200

100

1 2 3 4 5 6 7 8

Nr. contract de asigurare

Fig. 10.5. Reasigurarea excedent de daună

 Pentru reasigurat, reasigurarea excedent de daună, prezintă avantajul că-i permite să-şi
limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc, în funcţie de capacitatea sa de plată, iar
pentru reasigurători, că necesită un volum relativ redus de cheltuieli de administraţie. Pentru
reasigurat acest tip de reasigurare reclamă un mare volum de muncă, în vederea evidenţierii
răspunderilor ce revin reasigurătorilor pe niveluri de daune; această reasigurare nu realizează
suficient omogenizarea portofoliilor reasigurătorilor.

b) Reasigurarea oprire de daună este o altă variantă a reasigurărilor neproporţionale, care

se caracterizează prin aceea că reasiguratul îşi asumă răspunderea de a acoperi, din daunele produse
în cursul anului, o sumă echivalentă cu un procent din volumul primelor încasate, iar reasigurătorii
să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel.

La reasigurarea oprire de daună, participarea reasigurătorilor la acoperirea daunei este dependentă

de raportul dintre daune şi primele de asigurare, adică de rata daunei înregistrate. Acest raport
este, de regulă, subunitar, deoarece societatea de reasigurări suportă, pe lângă despăgubirile de
asigurări, şi cheltuielile de administraţie. La întocmirea contractului de reasigurare oprire de daună,
sarcina principală a reasiguratului constă în limitarea daunei pe care înţelege să o suporte,
pornind de la rata acesteia.
Astfel, conform unui contract de reasigurare oprire de daună, reasiguratul îşi asumă răspunderea de
a compensa toate daunele până la un nivel al ratei daunei de 55%, faţă de primele de asigurare
încasate, iar răspunderea reasiguratorilor intră în acţiune numai pentru daunele care depăşesc 55%
până la, de pildă, 100% faţă de primele încasate de reasigurat. Aceasta înseamnă că la o rată a daunei
de 100%, reasiguratul va acoperi daunele care reprezintă 55% faţă de prime, iar reasiguratorii vor
acoperi diferenţa de 45%.

Pentru a nu-şi asuma angajamente excesiv de mari, la încheierea contractului este necesar ca
reasiguratul să manifeste prudenţă şi să precizeze şi mărimea absolută a opririi de daună, şi nu
numai mărimea relativă, în raport cu primele încasate. Aceasta, deoarece este posibil ca volumul
primelor efectiv încasate să depăşească pe cel al primelor estimate, fapt ce atrage după sine majorarea
automată a răspunderii reasiguratului.

De asemenea, şi reasigurătorii sunt interesaţi ca răspunderea lor să fie stabilită şi ca

mărime absolută, şi nu numai ca procent faţă de primele încasate de reasigurat. În acest caz,
reasiguratorii vor suporta dauna care depăşeşte prioritatea (stabilită ca diferenţa între 100% şi 55%
din primele încasate, dar nu mai mult decât suma convenită. Ceea ce depăşeşte această limită rămâne
în sarcina reasiguratului.
 În cazul contractelor de reasigurare oprire de daună, un rol important îl joacă buna
credinţă a reasiguratului, în ceea ce priveşte informarea corectă a reasiguratorilor despre mărimea
reală a daunelor înregistrate şi a primelor încasate. Încălcarea acestei reguli de bază are drept
consecinţă transferarea asupra reasigurătorilor a unei părţi din obligaţiile ce revin de drept
reasiguratului.

Reasigurarea oprire de daună

Volumul
primelor
încasate în
Plaja de interventie a
anul de
asigurare reasiguratorului

Dauna in sarcina

reasiguratului

Fig. 10.6. Reasigurarea oprire de daună

 Pentru reasigurat, reasigurarea oprire de daună este forma ideală de reasigurare,
deoarece permite societăţii de asigurări directe să nu-şi asume răspunderi excesive, fapt ce ar putea
duce la compromiterea echilibrul financiar.
Reasigurarea oprire de daună, este puţin folosită în practică, ea venind în completarea altor
forme de reasigurare.
Reasigurarea oprire de daună este avantajoasă pentru reasigurat, deoarece îi facilitează,
la un anumit nivel, obţinerea unor rezultate favorabile prin „oprire de daună".

Reasigurătorii au unele reţineri faţă de această formă de reasigurare de teamă ca nu cumva

ea să fie folosită ca mijloc de corectare a unor erori de gestiune şi de transfer a răspunderii
reasiguratului asupra reasiguratorilor.

În cazul reasigurărilor neproporţionale, o problemă deosebit de importantă o constituie

stabilirea nivelului primelor cuvenite reasigurătorilor. Aceasta, deoarece prima de reasigurare
pe care reasiguratul o cedează reasiguratorilor nu este proporţională cu angajamentele asumate de
aceştia (volumul daunelor de acoperit), ci este mult mai mică. Explicaţia rezidă în faptul că
posibilitatea producerii daunei maxime (limita prevăzută în contract) sau chiar a daunei medii (care
se situează peste nivelul priorităţii) este mult mai redusă decât probabilitatea producerii daunelor
mărunte, care se încadrează în prioritate şi rămân în totalitate în sarcina reasiguratului17.

În practica reasigurărilor poate fi folosit un tip sau altul de contract de reasigurare, în funcţie
de mai multe aspecte: ramura de asigurare, felul riscurilor, suma asigurată, de experienţa dobândită
de către societăţile de asigurări şi reasigurări etc.

Concomitent cu cedarea unei părţi din riscurile asumate, reasiguratul cedează în mod automat
şi primele de asigurare aferente acesteia.
Prima de reasigurare cedată, în cazul contractului proporţional, este cea stabilită la asigurarea
originală. Majorarea sau diminuarea primei de asigurare originale, în cursul valabilităţii contractului
de asigurare, afectează în mod corespunzător şi prima de reasigurare.

În momentul încheierii unui contract de reasigurare proporţională, cele două părţi

contractante (reasiguratul şi reasigurătorul) stabilesc, între altele, elementele care determină costul
reasigurării, şi anume: comisionul de reasigurare şi cota de participare a reasiguratului la
beneficiul reasiguratorului. La încheierea unui contract neproporţional se stabileşte, de
asemenea, prima care urmează să fie plătită reasigurătorului.
 Pe măsură ce reasiguratul încasează prima de asigurare de la asiguraţi, el decontează prima
de reasigurare cuvenită reasigurătorilor.

Reasigurătorii se angajează, la rândul lor, prin contractul de reasigurare, să plătească

reasiguratului un comision de reasigurare. Plata comisionului este justufucată prin faptul că
realizarea asigurării necesită anumite cheltuieli, pe care le suportă reasiguratul din primele încasate
de la asiguraţi.
Mărimea comisionului de reasigurare se calculează în funcţie de mărimea primelor încasate,
de cuantumul mediu al daunelor etc. determinate pe baza datelor statistice din mai mulţi ani. Cu cât
comisionul de reasigurare va fi mai mare, cu atât costul reasigurării pentru reasigurat va fi mai mic.

De asemenea, reasigurătorul se angajează, prin contractul de reasigurare, să plătească

reasiguratului, pe lângă comision, şi o cotă din profitul realizat în urma reasigurării. Se
precizează că reasiguratul poate să participe numai la împărţirea profitului realizat de reasigurător,
nu şi la eventuala pierdere înregistrată de acesta.
Profitul reasigurătorului este constituit din partea din venituri care depăşeşte nivelul
cheltuielilor.

Veniturile sunt constituite din:

- primele de reasigurare încasate în anul curent;

- rezervele de prime de la sfârşitul anului precedent.

Cheltuielile cuprind:

- daunele plătite şi cheltuielile pentru daune efectuate de reasigurator;

- comisioanele plătite societăţii cedente pentru anul curent

- alte cheltuieli şi taxe (brokerajul, în cazul în care contractul s-a încheiat cu participarea unui
broker; nivelul brokerajului poate varia între 2- 10% din prima netă);

- cheltuielile de anchetă, expertiză şi procedură;

- cheltuieli de management;
 - taxe administrative;

- supracomisioane;

- rezerva de prime neîncasate la sfârşitul anului curent (circa 40%);

- daunele în suspensie la finele anului în curs.

Modul de calcul a cotei de profit care revine societăţii cedente se stabileşte în contract de către
părţi, de comun acord. Părţile pot stabili o cotă fixă, putându-se folosi metoda mediei ultimilor „n"
ani, de regulă ultimii trei ani.
Dacă reasigurătorul realizează, de pe urma contractului de reasigurare, pierdere în loc de
profit, reasiguratul se angajează ca, în anii următori perioadei care s-a încheiat cu pierderi, acestea
să fie deduse din profitul realizat de reasigurător şi astfel numai rezultatul net să fie supus
repartizării.
 Reasigurarea este frecvent utilizată pentru omogenizarea riscurilor sub aspect cantitativ şi
pentru dispersarea acestora în plan geografic. Totuşi, nu întotdeauna aceste obiective se realizează
în mod corespunzător, deoarece subscrierea în reasigurare se face pe două căi:

a) pe baza ofertelor primite direct de la societăţile de asigurări

b) pe baza ofertelor primite de la curtieri.

În ambele cazuri nu se face o analiză temeinică a riscurilor primite în reasigurare. Drept

urmare, de multe ori un reasigurător îşi asumă răspunderi pentru unele riscuri indirecte, adică prin
intermediari. De aceea, un reasigurător ajunge să participe la unele riscuri exagerat de mari, fenomen
numit risc de cumul.

În vederea corectării unor asemenea fenomene, reasigurătorul recurge la retrocesionarea

(fig. 10.7) unei părţi din riscurile acceptate de el în reasigurare, folosind în acest scop fie sistemul
cotă-parte, fie poolul de retrocesiune. În acest fel, retrocesiunea devine un mijloc de echilibrare a
rezultatelor financiare.

Din prezentarea formelor reasigurării, rezultă că practica naţională şi internaţională cunoaşte

o mare diversitate de instrumente şi metode care se pot aplica diferitelor tipuri de riscuri şi situaţii
cu care se confruntă societăţile de asigurări şi cele de reasigurări.