Contribuții ale Părinților capadocieni la formularea doctrinei Sfintei Treimi

Dr. Constantin Ghioancă

costelghioanca@yahoo.com

Introducere
Părinții capadocieni, Vasile cel Mare (330-379), Grigorie de Nyssa (335-384) și
Grigorie de Nazianz (329-390) au influențat dezvoltarea mai multor subiecte teologice
importante pentru cel de-al patrulea secol d.Hr., (învățături despre liturghie, despre
monahism), însă o contribuție notabilă a lor a fost, și rămâne, cea referitoare la formularea
doctrinei despre Sfânta Treime. Opiniile lor asupra acestui subiect, atât de sensibil și complex
în același timp, s-au conturat în contextul polemicii cu ereziile vremii (arianismul,
macedonianismul, apolinariansimul).1
Scopul nostru în această lucrare este să prezentăm succint principalele contribuții ale
Părinților capadocinei la formularea doctrinei Sfintei Treimi, așa cum au fost ele cristalizate
în contextul polemic amintit mai sus.

1. Punctul de plecare: Ipostasurile divine

Considerăm că pentru a înțelege în mod adecvat contribuțiile capadocienilor la
formularea doctrinei despre Sfânta Treime este important să luăm aminte la ”punctul de
plecare” în abordarea lor. Venind din tradiția homoieusiană, capadocienii au avut în atenție
cele trei ipostasuri, mai degrabă decât unitatea substanței divine. Formula lor este „o singură
ousia în trei ipostasuri”, însă accentul cade pe ultimul termen. Astfel, „esența doctrinei lor era
că Dumnezeirea există simultan în trei moduri de a fi, sau ipostasuri.”2 Această contribuție
cheie a capadocienilor poate fi interpretată ca o fuziune între conceptul niceean potrivit căruia
Fiul este homoousion cu Tatăl și ideea origenistă privitoare la faptul că Tatăl, Fiul și Duhul
Sfânt sunt trei ipostasuri difreite.3
Acest nou mod de gândire a fost posibil tocmai datorită faptului că, dacă a existat o
perioadă în care ousia și hypostasis se refereau la același lucru (la substanță, esență), treptat

1
Spre exemplu, Vasile cel Mare scrie Contra lui Eunomium. Primele trei cărți sunt scrise de el, iar următoarele
două, deși îi sunt atribuite tot lui, au fost scrise probabil de către Didimus cel Orb. Cartea I argumentează că
agenesia (nenașterea) nu este caracteristica esențială a Dumnezeirii; cartea a II-a apară ideea că Logosul este
homoousion; Cartea a III-a apără divinitatea Duhului Sfânt. Subiectul acesta va fi abordat mai în detaliu într-o
altă lucrare a lui Vasile cel Mare, De spiritu sancto, cf. Frances M. Young, From Nicaea to Chalcedon; A guide
to the Literature and its Background, SCM Press Ltd, Londra, 1983, 109.
2
J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines, A & C Black, Londra, 1977, 264.
3
Tony Lane, The Lion Book of Christian Thought, Lion Publishing, Illinois USA, 1992, 35.

1
hypostasis a ajuns să fie identificat cu ideea de persoană (prosopon în limba greacă), adică
ideea de rol specific și de individualitate.
Vasile cel Mare atrage totuși atenția asupra faptului că în viziunea multor persoane cei
doi termeni se referă încă la același lucru, de unde rezultă și confuziile implicite: „În privința
dogmelor mistice, mulți nu reușesc să facă deosebirea între ceea ce este comun ousia din
«semnificația ipostasurilor». Ei cred că nu este nici o diferență dacă spunem ousia sau dacă
spunem hypostasis.”4 Luând în calcul aceste aspecte, Părinții capadocieni se văd nevoiți să
găsească alte moduri de a explica formula „o ousia în trei ipostasuri”. Punctul de plecare
rămâne ipostasul, însă s-a ajuns ca pentru identificarea fiecărei Persoane din Dumnezeire să se
folosească alți termeni tehnici (tropos tes huparxeos), adică ”modurile de origine” ale fiecărei
Persoane: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, iar Duhul purcede.5 Ne vom opri și noi în
rândurile următoare asupra acestor explicații și clarificări.

2. Explicații privitoare la unicitatea ousiei și pluralitatea ipostasurilor

Există mai multe moduri prin care cei trei Părinți capadocieni încearcă să explice
faptul că Dumnezeu este Unul și că există, totuși, în trei Persoane. Una dintre aceste explicații
are în vedere ideea că Tatăl este principiul sau izvorul Dumnezeirii.

2.1. Tatăl: Principiul Dumnezeirii

Doctrina despre Sfânta Treime nu poate să fie înțeleasă dacă nu se stabilește mai întâi
că Tatăl este principiul dumnezeirii. Sigur, acest lucru nu înseamnă că putem să-l ”explicăm”
pe Dumnezeu. Să nu uităm că Părinții capadocieni au o perspectivă apofatică cu privire la
cunoașterea lui Dumnezeu. Grigore de Nazianz era de părere că noi putem spune că
Dumnezeu este, însă nu putem spune ce anume este El6, iar Grigorie de Nyssa clarifică și el:
„Urmând învățăturile Sfintei Scripturi am aflat că [firea lui Dumnezeu] este dincolo de nume
sau rostirea omenească. Spunem că fiecare nume divin, fie el născocit de tradiția omului sau
primit prin tradiția Scripturilor, reprezintă concepția noastră despre firea divină, dar nu ne
transmite sensul firii înseși.”7
Chiar și așa, neînțelegând misterul Sfintei Treimi, putem afirma câteva aspecte clare
din viziunea capadocienilor. Garanția unității Sfintei Treimi era în Tatăl. Pentru Vasile cel

4
Vasile cel Mare, Epistole, 38.1 (PG 32:325) apud Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină; O istorie a dezvoltării e;
Nașterea tradiției universale (100-600), Editura Polirom, Iași, 2004, 233.
5
Pelikan, Tradiția creștină, 234.
6
Young, From Nicaea to Chalcedon, 114.
7
Grigorie de Nyssa, Tres dii, apud Pelikan, Tradiția creștină, 236.

2
Mare, Tatăl era „o putere care există fără să fie născută sau să aibă un început”, în care atât
Fiul, cât și Duhul Sfânt, fiecare în felul lui, își au originea. Grigorie de Nazianz merge până
într-acolo încât îl numea pe Tatăl „mai-mare” în sensul că „egalitatea și ființarea” egalilor,
Fiul și Duhul Sfânt, veneau de la El. Iar Grigorie de Nyssa îl identifica pe Tatăl cu „izvorul
puterii, pe Fiul cu puterea Tatălui, iar pe Duhul Sfânt cu Duhul puterii”.8 Mai mult, Grigorie
de Nazianz aduce și alte lămuriri:
„Cine este, deci, acest Tată care n-a început să fie Tată? – Este cel care n-a încetat să existe. Căci
cel ce a început să existe a început și să fie tată. Deci nu e Tată mai pe urmă, că n-a început. El e
Tată prin excelență, pentru că n-a fost și fiu. Precum și Fiul e Fiu, pentru că n-a fost și Tată. Nu
putem spune la fel despre noi, care suntem totodată tați și fii, fără să avem o calitate mai mult
decât cealaltă. Și noi suntem din două ființe, nu din una, ca să ne împărțim și să fim mai puțin
oameni și poate nici oameni, ci niște făpturi cum nu voi, părăsind pe unii (pe părinți), fiind părăsiți
de ei, în așa fel că nu mai avem decât niște relații lipsite de realitate? – Dar cuvintele „născut” și
„s-a născut, zice acela, nu introduc un început al nașterii? – Ce vom răspunde, decât? Dar era
născut de la început. Și aceasta ne îngăduie să scăpăm ușor de obiecțiile tale curioase și legate de
timp.”9
Totuși, în ciuda faptului că Tatăl rămâne pentru capadocieni principiul Dumnezeirii,
nu ar trebui să se înțeleagă prin acest lucru aspectul subordinaționismului.10 Este adevărat că
„până la Niceea teologii descriau relațiile în interiorul Sfintei Treimi într-un mod
subordinationist, adică Tatăl era considerat izvorul dumnezeirii, deci având o oarecare
întâietate asupra Fiului și Duhului Sfânt”. Totuși, în contrast cu Arie, teologi precum Clement
Alexandrinul, Origen, Irineu de Lyon „propun mai degrabă o ierarhie divină funcțională în
interiorul Sfintei Treimi decât o ierarhie ontologică”.11 Capadocienii se înscriu și ei, deci, pe
culoarul unui subordinaționism ortodox.
Precizăm și faptul că înțelegerea Tatălui ca izvor al dumnezeirii conduce la așa-numita
”teorie a relațiilor”. Această teorie este considerată cea mai importantă contribuție a lui
Grigore de Nazianz la doctrina Sfintei Treimi.12. Într-adevăr Grigorie de Nazianz afirmă: „De
aceea, rămânând în hotarele noastre admitem nenașterea și o naștere și pe cel purces din Tatăl,

8
Pelikan, Tradiția creștină, 236.
9
Grigorie de Nazianz, A Cincea Cuvântare Teologică, Gallay, 95-96, apud Jean Laporte, Părinții Greci ai
Bisericii, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2009, 204-205.
10
Kelly, Early Christian Doctrines, 265.
11
Sfântul Atanasie de Alexandria, De Decretis Nicaenae Synodi. Despre decretele conciliului de la Niceea
(325), Introducere și traducere din grecește, comentarii și note explicative Lucian Dîncă, Editura Galaxia
Gutenberg, Târgu - Lăpuș, 2015, 5.
12
Laporte, Părinții Greci ai Bisericii, 208.

3
cum spune undeva Dumnezeu Cuvântul (Ioan 15,26)”13 Jean Laporte aduce lămuriri asupra
teoriei relației:
„Relația este una din categoriile lui Aristotel, pros ti („relativ la”). Persoanele
dumnezeiești nu se deosebesc între ele decât prin faptul că sunt în „relație” una cu alta într-o fire
comună, iar relațiile dintre ele se identifică cu propria lor origine. „Aceste „relații” sunt singurele
lor caracteristici individuale, dar sunt importante pentru că sunt deosebiri sau categorii în
Dumnezeu, în care totul este adevăr. În Dumnezeu, o Relație este o Persoană” Tatăl și Fiul se
deosebesc și se află într-o „relație de naștere”. Și Spiritul Sfânt este distinct și se află într-o „relație
de purcedere” față de Tatăl și de Fiul, o relație misterioasă, diferită de naștere”.14
Teoria relației poate să fie înțeleasă mai profund dacă analizăm și conceptul de
perihoreză a Persoanelor divine.

2.2.Perihoreza Persoanelor divine

Mai departe, alături de ideea că Tatăl este izvorul Dumnezeirii, capadocienii explică
sintagma „o singură ousia în trei ipostasuri” făcând trimitere la noțiunea de întrepătrundere
între Persoanele Sfintei Treimi (așa-numita perihoreză a Persoanelor divine).15 Alistar
McGrath explică acest concept în următorul mod:
„Termenul grecesc perichoresis – care se găsește adesea fie în forma lui latină (circumincessio)
sau în engleză (întrepătrundere mutuală) – a ajuns să fie folosit la scară largă în secolul al VI-lea.
Are în vedere modul în care cele trei Persoane ale Trinității se relaționează unele la altele.
Conceptul perihorezei permite ca să se mențină individualitatea celor trei persoane, în vreme ce
insistă asupra faptului că fiecare Persoană este părtașă la viața Celorlalte două.”16
Așadar, după cum înțelege și teologul Miroslav Volf, fiecare dintre cele trei Persoane
rămân distincte, însă subiectivitățile lor se suprapun așa încât „fiecare persoană divină
acționează ca subiect, și în același timp celelalte persoane acționează ca subiecte în el.”17
Observăm, deci, că ideea de perihoreză explică destul de bine unicitatea (și unitatea) ousiei în
raport cu multiplicitatea ipostasurilor divine.

2.3.Analogia dintre universal și particulariile sale

Alături de aspectele deja menționate, pentru a explica modul în care aceeași substanță
poate să fie prezentă în trei Persoane, capadocienii fac apel la analogia dintre universal și

13
Grigorie de Nazianz, Cuvântarea teologică 31, 29,2, apud Laporte, Părinții Greci ai Bisericii, 210.
14
Laporte, Părinții Greci ai Bisericii, 212.
15
Kelly, Early Christian Doctrines, 264.
16
Alister E. McGrath, Historical Theology; An Introduction to the History of Christian Thought, Blackwell
Publishing, Marea Britanie, 1998, 64.
17
Miroslav Volf, After Our Likeness, The Church As The Image Of The Trinity, Wm. B. Eerdmans, Grand
Rapids, USA, 1998, 209.

4
particulariile sale. Kelly evidențiază că din acest punct de vedere fiecare ipostas divin este
ousia sau esența Dumnezeirii determinată de caracteristicile ei specifice. Spre exemplu,
pentru Vasile cel Mare, aceste caracteristici specifice (idioma) sunt: paternitatea (patrotes),
filiația (huiotes) și puterea sfințitoare (hagiasmos). Ceilalți capadocieni le identifică prin:
nenăscut (agenesia), născut (genesis) și purcederea (ekporeusis). Înțelegem deci că distincția
dintre Persoane este fundamentată în originea Lor și relațiile mutuale ale acestora”18
Desigur, analogia dintre universal și particularii face apel la elemente de filozofie, însă
„mergând chiar dincolo de această identificare a ousiei cu universalul platonic, Grigorie de
Nyssa încerca să-și dea răspuns propriilor întrebări spunând că, de fapt, nu este tocmai corect
să vorbim despre Petru, Iacov și Ioan ca despre „trei oameni”, de vreme ce „om” este un
termen care desemnează natura lor comună…”19
Așa stând lucrurile, nu este de mirare că Părinții capadocienii au fost criticați pentru
faptul că a asemăna ousia divină cu universalul care se manifestă în particularii eșuează în
triteism. Totuși, pentru capadocieni esența divină (ousia) nu era ceva abstract, ci o realitate cât
se poate de concretă. Ei credeau în simplitatea și indivizibilitatea acestei esențe, astfel că
plecând și de la premisa aristoteliană (doar ceea ce este material este divizibil din punct de
vedere cantitativ) ei erau reticenți să discute despre Dumnezeire în termeni numerici,
cantitativi. Cu alte cuvinte, ei au folosit numerele în discuții despre Dumnezeu, într-un mod
reverențios și „au transferat accentul de pe simpla unitate numerică pe o unitate a naturii”.
Astfel, acuzația de triteism este nefondată.20 Sub nicio formă Vasile cel Mare și ceilalți doi nu
ar fi vrut să fie acuzați de o astfel de erezie precum triteismul (ei înșiși luptau împotriva
ereziilor). De exemplu, Vasile cel Mare afirmă:
„Vom spune că raportul dintre ceea ce-i comun și particular este același ca și dintre „ființă”
(ousia) și „ipostază” (hypostasis sau „Persoană”) pentru că fiecare dintre noi participăm la ființă
prin ceea ce avem în comun, în schimb însușirile individuale sunt specifice fiecăruia în parte. De
aceea și aici termenul ființă este comun tuturor persoanelor Treimii, cum e cazul cu sfințenia, cu
dumnezeirea și cu orice s-ar mai putea înțelege, pe când însușirile specifice la are fiecare separat:
cea de părinte, de fiu sau de putere sfințitoare”21
Mai mult decât atât, Vasile cel Mare este creditat că ar fi scris chiar și un tratat:
Împotriva celor care ne acuză pe nedrept că spunem că sunt Trei Dumnezei.22 Chiar și așa, în
ciuda tuturor acestor eforturi putem să tragem concluzia că nu toate explicațiile date de către

18
Kelly, Early Christian Doctrines, 265.
19
Pelikan, Tradiția creștină, 235.
20
Kelly, Early Christian Doctrines 268.
21
Vasile cel Mare, Lettre, 214, n.3-4, Belles-Lettres, 204-206, apud Laporte, Părinții Greci ai Bisericii, 150.
22
Pelikan, Tradiția creștină, 235.

5
Părinții capadocieni au fost cele mai convingătoare. Într-adevăr, deși analogia dintre universal
și particularii are avantajele ei, ea nu surprinde totuși suficient de adecvat chintesența
doctrinei Sfintei Treimi.
Ar mai fi de menționat că, pentru capadocieni, unitatea Persoanelor divine derivă și din
unitatea acțiunilor acestora (energeia): „Acțiunea divină începe de la Tatăl, continuă prin Fiul
și este completată prin Duhul Sfânt”.23 Aceeași energie (acțiune) le caracterizează pe cele trei
Persoane, într-o perfectă armonie.

2.4. Duhul Sfânt: homoousios cu Tatăl și Fiul

Capadocienii au jucat un rol important și în ce privește stabilirea divinității depline a
Duhului Sfânt, o decizie care a fost prezentată formal în cadrul Conciliului de la
Constantinopol din anul 381.24 Părinții studiați de noi au avut curajul să afirme că Duhul Sfânt
era și El homoousios cu Tatăl și Fiul. Sigur, aceste adevăruri au fost rostite și ele tot într-un
context polemic. Pe lângă confruntarea cu arienii, a fost și confruntarea cu macedonienii care
afirmau divinitatea Fiului, însă considerau că Duhul Sfânt este o creatură. Vasile cel Mare a
afirmat divinitatea Duhului, fără a-l numi în mod explicit Dumnezeu, însă Grigore de Nazianz
a făcut acest pas și l-a numit Dumnezeu.25
În Cuvântarea teologică Grigorie de Nazianz afirmă: „După cum nu a fost un timp în
care Fiul nu a existat, tot așa nu a fost un timp în care Spiritul nu a existat, fiindcă, în primul
caz, Tatăl nu ar fi veșnic Tatăl, și, în al doilea caz, dumnezeirea nu ar fi „sfântă”: „Cum ar
putea avea sfințenia, dacă ar fi existat fără Spiritul Sfânt?”26 De asemenea, o altă dovadă este
și faptul că Duhul Sfânt este slăvit împreună cu Tatăl și Fiul în Sfânta Treime, potrivit
mărturisirii baptismale.27
Mai mult, Laporte este de părere că „principala contribuție a lui Grigore de Nyssa a
fost insistența pe identitatea naturii divine [a Duhului Sfânt], mai mult decât afirmarea simplei
egalități.”28

3. Implicații
În rândurile de mai sus am indicat succint principalele contribuții ale Părinților
capadocieni la formularea doctrinei despre Sfânta Treime, așa cum au fost ele formulate în

23
Kelly, Early Christian Doctrines, 267.
24
McGrath, Historical Theology, 65.
25
Lane, Christian Thought, 34-35.
26
Grigore de Nazianz, Cuvântarea teologică 31, Laporte, Părinții Greci ai Bisericii, 206.
27
Laporte, Părinții Greci ai Bisericii, 207.
28
Ibidem, 170.

6
context polemic-apologetic,29 iar în partea finală a lucrării ne propunem să reflectăm la o serie
de implicații care rezultă din opiniile exprimate de către teologii studiați.
Să ne amintim că „Vasile făcea distincția între ousia și hypostasis, sau natură și
persoane. Grigorie de Nyssa distingea între „cauză” și ceea ce este „cauzat”, dând însă acestor
expresii toate implicațiile sale metafizice: ne referim la distincția sa între „ce” și „cum”, și
exemplul său cu arborele („ce” – specia, un stejar, de exemplu, și „cum” – plantat, altoit,
semănat, din butași).30 De asemenea, reținem că Grigorie de Nazianz contribuie la așa-numita
”teorie a relațiilor”. Toate aceste puncte de vedere susțin sintagma deja consacrată: „o ousia în
trei ipostasuri”.
Jesson observă că „această formulă nu mai afirmă o prioritate temporală a substanței
asupra personalității și unitatea Dumnezeirii nu mai neagă diversitatea Persoanelor
trinitariene.”31 Deci, o primă implicație majoră este aceea că se poate vorbi despre diversitatea
Persoanelor divine fără a fi acuzați de triteism. Zizioulas evidențiază și el semnificația unei
asemenea abordări:
(a)Persoana nu mai este un adjunct al ființei, o categorie pe care o adăugăm la o entitate
concretă odată ce am verificat mai întâi ipostasul său ontologic. Este ea însăși ipostasul ființei. (b)
Entitățile nu își mai urmăresc ființa lor în ființa însăși – aceasta înseamnă că ființa nu este o
categorie absolută în ea însăși – ci în persoană, exact în ceea ce constituie ființa, ceea ce înseamnă
că împuternicește entitățile să fie entități.32
Înțelegem așadar că prin contribuțiile Părinților capadocieni se recuperează și se
prefigurează o perspectivă personalistă asupra doctrinei despre Sfânta Treime. Aceste aspect
va avea la rândul său relevanță în dezvoltarea teoriilor personaliste de dată recentă.
Perspectivele capadocienilor servesc atât reflecțiilor personaliste filosofice, cât și celor
teologice, tocmai datorită faptului că viziunile lor sunt o combinație de filozofie și teologie,
după cum indică și Pelikan: „Această surprinzătoare și frustrantă combinație între
terminologia filozofică pentru definirea relației dintre Unul și Trei, pe de o parte, și un refuz
de a merge până la capăt cu speculația, pe de altă parte, era tipică pentru teologia Părinților
capadocieni, devenind totodată o tradiție urmată de istoria ulterioară a doctrinei trinitare.”33

29
După cum afirmă Ioan G. Coman, „unele din paginile cele mai strălucite și mai glorioase ale Sfântului
Atanasie, ale Sfântului Vasile, ale Sfântului Grigorie de Nazianz, ale Sfântului Grigorie de Nyssa [...] au fost
provocate de arianism sau de derivatele lui”, cf. Ioan G. Coman, Probleme de filozofie și literatură patristică,
Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, 63.
30
Laporte, Părinții greci ai Bisericii, 208.
31
Nicholas A. Jesson, Where two or three are gathered: Miroslav Volf’s Free Church ecclesiology, University
of St. Michael’s College, Toronto, 2003, 9.
32
Ioannis Zizioulas, Being as Communion: Studies in Personhood and the Church, St Vladimirs Seminary Press,
Crestwood, NY., 1997, 39.
33
Pelikan, Tradiția creștină, 237.

7
 În altă ordine de idei, Ioan I. Ică Jr. identifică și efecte secundare produse de opiniile
capadocienilor. În prefața cărții O istorie teologică a Bisericii, de Ghislain Lafont, teologul
face câte observații interesante:
În fața acestei interpretări [arianiste] care anula realitatea mântuirii ca îndumnezeire și unire reală
a omului cu Dumnezeu, Sinodul de la Niceea (325) a afirmat prin termenul metafizic homoousios
(de o ființă, consubstanțial) identitatea divină a lui Hristos, Fiul veșnic al Tatălui, „născut, iar nu
făcut”. Ulterior Părinții Capadocieni vor afirma prioritatea ontologică a „Treimii imanente”,
vorbind doar despre Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt, Trei Ipostase ale unei Unice Ființe. Efectul
secundar al acestei mutații de perspectivă de pe „timp” pe „ființă” a fost conceperea metafizică
abstractă a Persoanelor Treimii în funcție de esența divină și detașarea lor de istoria concretă a
mântuirii. În epoca post-niceeană, atât în patristică (greacă și latină), cât și în scolastică, s-a produs
astfel o detașare a triadologiei de hristologie și soteriologie care își pierd caracterul trinitar:
Treimea devine o speculație tot mai abstractă, iar creația și mântuirea apar străine de Treime;
misterul pascal nu mai are nici o legătură cu misterul trinitar; legătura dintre „oikonomia” și
„theologia”, dintre „istorie” și „ființă” se rupe, „ființa” absoarbe „timpul”, ontologia suspendă
istoricitatea, speculația teologică înghite istoria biblică.34
Observația profesorului Ică este notabilă, însă putem avea în vedere și reversul: o
accentuare a Ființei Unice în detrimentul celor Trei Ipostase poate să fie și ea reducționistă.
Persoanele Dumnezeirii tind ele să devină o speculație tot mai abstractă. Așadar, până la urmă
este important să fie menținut echilibrul, așa cum este el sintetizat în formula: o ousia în trei
ipostasuri!

Concluzii
Punctul de plecare pentru Părinții capadocieni, în formularea ideilor privitoare la
Sfânta Treime, îl constituie accentul pe cele trei ipostasuri. Așa ceva a fost posibil, dat fiind
faptul că s-a ajuns să nu se mai considere că ousia și hypostasis sunt unul și același lucru. Mai
degrabă, hypostasis era deja identificat cu persoana (prosopon).
Dar cum se poate, totuși, ca Dumnezeu Unul să existe în trei Persoane? Capadocienii
recurg la mai multe explicații, printre care faptul că Tatăl este principiul sau izvorul
Dumnezeirii. Tatăl este nenăscut, Fiul este născut, iar Duhul purcede. În acest mod sunt
descrise relațiile din sânul Dumnezeirii de către Părinții capadocieni. Mai mult, conceptul de
perihoreză ne ajută să înțelegem că fiecare Persoană participă pe deplin la viața Celorlalte,
păstrându-și fiecare în parte subiectivitatea Sa. Capadocienii au recurs la explicarea relațiilor
din cadrul Sfintei Treimi făcând apel și la analogia dintre universal și particularii, însă

34
Lafont, p 13-14.

8
anumite aspecte nu sunt cele mai relevante, motiv pentru care Părinții au fost acuzați uneori
de erezia triteismului.
Mai mult, am văzut că pentru capadocieni, unitatea Persoanelor divine derivă și din
unitatea acțiunilor acestora (energeia). O altă contribuție notabilă a părinților capadocieni
constă în afirmarea faptului că Duhul Sfânt este homoousios cu Tatăl și Fiul.
În studiul nostru am notat și câteva implicații care decurg din reflecțiile Părinților
capadocieni asupra doctrinei Sfintei Treimi: o primă implicație majoră este aceea că se poate
vorbi despre diversitatea Persoanelor divine, fără a fi acuzați de triteism; de asemenea, prin
contribuțiile Părinților capadocieni se recuperează și se prefigurează o perspectivă
personalistă asupra doctrinei despre Sfânta Treime și chiar o viziune personalistă asupra
ecleziologiei.

9
 Bibliografie

Coman, Ioan G., Probleme de filozofie și literatură patristică, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
Grigorie de Nazianz, A Cincea Cuvântare Teologică, Gallay.
Grigorie de Nazianz, Cuvântarea teologică 31.
Grigorie de Nyssa, Tres dii.
Jesson, Nicholas A., Where two or three are gathered: Miroslav Volf’s Free Church
ecclesiology, University of St. Michael’s College, Toronto, 2003.
Kelly, J. N. D., Early Christian Doctrines, A & C Black, Londra, 1977.
Lane, Tony, The Lion Book of Christian Thought, Lion Publishing, Illinois USA, 1992.
Laporte, Jean Părinții Greci ai Bisericii, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2009.
McGrath, Alister E., Historical Theology; An Introduction to the History of Christian
Thought, Blackwell Publishing, Marea Britanie, 1998.
Pelikan, Jaroslav, Tradiția creștină; O istorie a dezvoltării doctrinei; Nașterea tradiției
universale (100-600), Editura Polirom, Iași, 2004.
Sfântul Atanasie de Alexandria, De Decretis Nicaenae Synodi. Despre decretele conciliului
de la Niceea (325), Introducere și traducere din grecește, comentarii și note
explicative Lucian Dîncă, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu - Lăpuș, 2015.
Vasile cel Mare scrie Contra lui Eunomium. Primele trei cărți sunt scrise de el, iar
următoarele două, deși îi sunt De spiritu sancto,
_________Epistole, 38.1 (PG 32:325).
_________ Lettre, 214, n.3-4, Belles-Lettres.
Volf, Miroslav, After Our Likeness, The Church As The Image Of The Trinity, Wm. B.
Eerdmans, Grand Rapids, USA, 1998.
Young, Frances M., From Nicaea to Chalcedon; A guide to the Literature and its
Background, SCM Press Ltd, Londra, 1983.
Zizioulas, Ioannis, Being as Communion: Studies in Personhood and the Church, St
Vladimirs Seminary Press, Crestwood, NY., 1997.

10