Enciclopedia Armelor – Nautilus

George GMT5 aprilie 2015 - 8:54Armament strategic, Arme americane, Arme de Razboi, Istoria
Armelor, Istorie, Submarine

Episodul XCIV

“In anul 1866 a aparut in apele marine un obiect lunguiet, in forma de fus, uneori fosforescent, mult mai
mare si mai rapid decat o balena. A fost intalnit de catre diferite vapoare cand in apele Oceanului Pacific,
cand in apele Oceanului Atlantic. Ziarele au dat de veste tuturor, societatile stiintifice si oamenii de rand
au devenit curioase peste masura. S-au incins dispute, daca animalul este o balena sau o caracatita
uriasa ori un sarpe de mare urias” –asa isi incepe vizionarul si, poate, clarvazatorul Jules Verne,
binecunoscutul roman “20000 de leghe sub mari” publicat pentru prima data in perioada 1869-1970.

Un roman incitant de aventuri in care apar minuni tehnologice cu mult inaintea vremurilor de-atunci si
chiar de astazi. Dupa 85 de ani, Nautilusul lui Jules Verne, acel obiect in forma de fus, mult mai mare si
mai rapid decat o balena, o minune tehnologica nemaintalnita pana atunci ce putea naviga in imersiune
saptamani intregi, chiar luni, nevazut, neauzit, dar letal prin capacitatile sale ofensive, avea s-apara cu-
adevarat in marile si oceanele lumii. Rod al geniului uman cu un mare impact strategic si factor credibil
de descurajare, submarinul nuclear, caci despre el este vorba, s-a impus in arsenalul naval al marilor
puteri ale Lumii. Temut si respectat, submarinul cu propulsie nucleara s-a nascut in SUA la jumatatea
anilor *50, acesta s-a numit USS Nautilus/SSN-571 si a servit 25 de ani in US Navy.

A fost prima nava submarina din lume ce folosea pentru propulsie forta atomului, nu de mult stapanita,
imblanzita si militarizata de catre om, atom al carui forta distrugatoare s-a revelat omenirii doar cu 10
ani in urma (1945, Hiroshima si Nagasaki). Atomul si energia nucleara devenisera in mod clar, viitorul in
panoplia mijloacelor de distrugere. Aparitia unei astfel de nave submarine a generat o cursa a inarmarii
fara precedent, marile puteri implicate in Razboiul Rece, SUA, URSS, Marea Britanie si Franta (pentru
inceput, aveau sa le urmeze China si India), constientizand faptul ca energia nucleara a schimbat pentru
totdeauna modul de ducere a razboiului naval, submarinele (ulterior si navele de suprafata) dobandind
autonomie in imersiune practic nelimitata, singura limitare fiind rezistenta personalului uman si nevoile
acestuia.

Mai mult decat atat, se eliminau o parte dintre vulnerabilitatile submarinelor de pana atunci propulsate
Diesel-electric, si-anume nevoia permanenta de reincarcare a bateriilor, folosirea oxigenului in propulsie
(ajuta la procesul de ardere a combustibilului) si necesitatea de a se realimenta in vederea maririi razei
de actiune. Odata cu aparitia reactoarelor nucleare pentru submarine, autonomia nelimitata, discretia
acustica, rezistenta, viteza si manevrabilitatea in imersiune, independenta fata de conditiile atmosferice
precum si marea lor putere defensiva si ofensiva (rachete si torpile, inclusiv capabile sa duca ogive
nucleare, cu lansare de la sute/mii de km distanta de tinte, chiar din locuri considerate altadata
inaccesibile, precum banchiza polara), au facut ca uzualele submarine Diesel-electrice sa devina
oarecum perimate, chiar daca si-acestea au suferit dea lungul anilor modernizari ce le-apropie astazi de
capacitatile unui submarin cu propulsie nucleara.

Submarinele nucleare se impart in doua clase, SNLRB –submarin nuclear lansator de rachete balistice
si SNA –submarin nuclear de atac, ambele fiind minuni tehnologice subacvatice si redutabile forte de
descurajare in slujba marilor puteri nucleare (SUA, Rusia, Franta, Marea Britanie, China, India, iar in
viitor, Brazilia), ce pot pandi din adancuri luni de zile fara a fi detectate, fara a depinde de conditiile
atmosferice si, deosebit de important, fara a avea nevoie de aer drept carburant (reactoarele nucleare
folosite de catre aceste nave sunt anaerobe, n-au nevoie de oxigen pentru a se realiza arderea) –ceea ce
inseamna ca submarinul poate sta in imersiune foarte mult timp si, daca n-ar exista oameni la bord,
practic nelimitat. Si daca adaugam la toate acestea una dintre principalele “arme” de aparare ale unui
submarin dintotdeauna, si anume discretia si viteza, obtinem tabloul complet al importantei strategice si
operationale ale acestei platforme extraordinare.

Desi s-au experimentat mai multe tipuri de reactoare nucleare destinate submarinelor, pana la urma
rezultate notabile au dat doar doua dintre aceste tipuri, si-anume: reactorul cu neutroni rapizi –racirea
este asigurata prin metal lichid (de obicei se foloseste sodiul. A fost folosit pentru prima data in istorie de
catre US Navy pe submarinul “Seawolf”, intrat in serviciu in anul 1957, acesta fiind cel de-al doilea
submarin nuclear american operational. Acest submarin avea sa fie si el dotat cu un reactor racit cu apa
la inceputul/jumatatea anilor *60, iesind din serviciu pe data de 30 martie 1987) si reactorul racit cu apa
–la acest reactor, apa incetineste neutronii pentru usurarea reactiei in lant necesare propulsiei (a fost
folosit pentru prima data in istorie de catre US Navy pe USS Nautilus/SSN-571, eroul articolului de fata).
Astazi, uzual in lume este reactorul nuclear racit cu apa, acesta fiind considerat mai sigur decat cel racit
cu metal lichid.

Astazi, navele submarine si de suprafata ale US Navy (portavioane, fregate, crucisatoare, distrugatoare si
submarine) folosesc drept combustibil U-235 imbogatit la un nivel minim de 93% (Highly Enriched
Uranium/HEU/Uraniu Puternic Imbogatit, in concentratie de peste 20%. Intre 3/5/12/20% -Low Enriched
Uranium/LEU/Uraniu Usor Imbogatit, precum cel folosit la reactoarele nucleare destinate cercetarii,
acestea avand 3%-5%-12% concentratie uraniu imbogatit. Slightly Enriched Uranium/SEU/Uraniu Slab
Imbogatit, in concentratie de 0,9%-2%, se foloseste de regula la inlocuirea uraniului natural in unele
reactoare cu apa grea, precum CANDU. Uraniul Natural/Natural Uranium/NU se pare ca este folosit pe
navele marinei SUA si nu numai, concentratia minima, foarte probabil, trebuind sa fie de 0,72%), ceea ce
permite ca durata de utilizare a combustibilului nuclear sa fie foarte mare. Inca de la aparitia lor in 1955,
US Navy a catalogat/impartit reactoarele in functie de destinatia lor: Submarine Fleet
Reactor/SFR/Reactor Flota Submarina; Large Ship Reactor/LSR/Reactor Nave Mari, fiind pentru prima
data implementat pe portavioane.
 GRAFICA REACTOR NUCLEAR -NAUTILUS

De regula numerotarea/notificarea reactoarelor se face prin litere si cifre in functie de destinatia lor,
numarul de unitati produse si fabricantul acesteia/acestora. Reactoarele destinate diverselor tipuri de
nave ale US Navy au urmatoarele notificari: A-Aircraft Carrier/Portavion; F-Frigate/Fregata; C-
Cruiser/Crucisator; D-Destroyer/Distrugator; S-Submarine/Submarin. Aceste initiale sunt urmate de
numarul reactorului prototip/dezvoltat, spre exemplu 1/2/3. La final urmeaza fabricantul, dupa cum
urmeaza: C-Combustion Engineering; G-General Electric; W-Westinghouse Electric Company; X-
Unassigned, disponibil, in cercetare, concept viitor. Iata si cateva exemple elocvente pentru cele
mentionate anterior: S1C/S-Submarine Reactor/1 –reactor prototip nr.1/C-dezvoltator/fabricant
Combustion Engineering; S2G/S-Submarine Reactor/2- reactor prototip nr.2/C-dezvoltator/fabricant
General Electric; A2W/A-Large Ship Reactor/2 –reactor prototip nr.2/W –dezvoltator/fabricant
Westinghouse.

Aparitia reactoarelor nucleare destinate propulsiei navelor submarine sau de suprafata a schimbat
“imaginea” principalelor Flote Militare ale Lumii. URSS/Rusia a construit 247/248/250 de submarine
nucleare si patru mari nave de suprafata cu propulsie nucleara (crucisatoarele din Clasa Kirov, 5 unitati
planificate, patru unitati construite, de 28000 de tone. SUA au operat 9 astfel de nave. La acestea
adaugandu-se 9 spargatoare de gheata cu propulsie nucleara. Prima astfel de nava a fost “V.I.Lenin” de
16000 de tone si 135 m lungime, in 1959, care, alaturi de suratele sale, a servit in Atomflot), intre anii
1958-2003, inclusiv 456/468 de reactoare nucleare pentru acestea. La sfarsitul Razboiului Rece, marile
puteri nucleare detineau peste 400 de submarine nucleare, operationale sau in diferite etape de
constructie, URSS/Rusia si SUA avand fiecare peste 100 de exemplare in serviciu, lor adaugandu-li-se
Marea Britanie si Franta, fiecare cu mai putin de 20 de exemplare, si China, cu doar 6 exemplare. Astazi,
cel mai probabil, marile puteri putin detin 120 de submarine nucleare, operationale sau in diferite etape
de constructie. Numai in 2007, Rusia a retras aproximativ 40 de unitati din serviciu, toate apartinand
Flotei Pacificului, insa intentiona ca pana in 2012 toate submarinele dezafectate, peste 200 din cele
247/248/250 construite, insa asta nu s-antamplat, totusi multe nave au fost totusi dezafectate la
Severodvinsk. Rusia, foarte probabil, are astazi in uz opt SNLRB si 13 SNA, insa are in plan construirea a
opt nave submarine noi, noile nave avand durata de viata extinsa la 35 de ani, fata de 25 de ani la
generatiile anterioare.

US Navy a operat dea lungul timpului 219 nave cu propulsie nucleara pana in anul 2010, construind 526
de reactoare nucleare care au “parcurs” 240 de milioane de km fara incidente majore, timp de 50 de ani.
In 1962, spre exemplu, US Navy opera 26 de submarine nucleare, alte 30 aflandu-se in constructie (pana
in 2007, conform unor surse, SUA produsesera 200 de submarine cu propulsie nucleara si 23 de nave de
suprafata cu propulsie nucleara, dintre acestea 14 au fost portavioane iar 9 au fost crucisatoare). Insa, la
inceputul secolului XXI, US Navy opera 82 de nave cu propulsie nucleara, precum 11 portavioane (cel
mai “fortos” si temut ambasador al puterii americane in lume), 71 de submarine (18 SNLRB si 53 SNA),
toate acestea insumand 103 reactoare nucleare. In 2013 mai erau in serviciu 10 portavioane din Clasa
Nimitz (CVN 68-77), fiecare nava avand durata de viata estimata la cel putin 50 de ani, realimentarea cu
combustibil nuclear si revizia reactoarelor facandu-se o data la 25 de ani de serviciu.

Ii urmeaza noua clasa de portavioane nucleare, numita Clasa Gerald R.Ford (2 unitati in constructie, 10
unitati planificate, o clasa superba de adevarate super-portavioane, 100000-110000 de tone, 337 m
lungime, 76 m inaltime, peste 75 de aeronave ambarcate, patru arbori port-elice. Interesant este faptul
ca noul portavion, primul din aceasta clasa, numit Gerald R.Ford/CVN-78 dispune de doua reactoare
nucleare A1B, produse de catre…Bechtel Marine Propulsion Corporation. B-Bechtel Marine Propulsion
Corporation. Ahhh, da, Bechtel, v-aduceti aminte de contract, ca despre autostrazi nu mai vorbim! Noile
reactoare vor inlocui reactoarele A4W/Westinghouse ce doteaza portavioanele din Clasa Nimitz, ce
dezvolta 104 MW/130000-140000 CP, fiecare portavion avand doua exemplare). In 2014, US Navy opera
86 de nave cu propulsie nucleara, dintre acestea, 75 sunt submarine.

China opereaza aproximativ 12 submarine cu propulsie nucleara, foarte probabil 7 SNA si 4-5 SNLRB,
insa vine tare din urma. In februarie 2013, China Shipbuilding Industry Corp a primit finantare din partea
statului pentru demararea cercetarilor pentru realizarea pe plan local a navelor cu propulsie nucleara,
fiind avute in vedere portavioane, crucisatoare, submarine si spargatoare de gheata. Ambitiile nucleare
ale Chinei sunt de mult timp o certitudine, oricum Marina Chineza si-a dezafectat primul submarin
nuclear realizat in tara in anul 2013, dupa aproape 40 de ani de serviciu, fiind vorba despre unicul
submarin din Clasa Xia/Type 092 (primele astfel de nave din dotarea PLA Navy au fost submarinele
din Clasa Han/Type 091, primul submarin de atac cu propulsie nucleara din dotarea Marinei Chineze, de
4500-5500 de tone, 98 m lungime, 5 unitati produse, in serviciu intre anii 1974-2001. PLA Navy a
operat/opereaza urmatoarele clase de submarine: 4 clasa JIN/Type 094 –SNLRB, capabile de a lansa cel
putin 12-24 rachete JL-2, avand 133 m si 8000 tone. JL-2, este varianta navala cu lansare de pe
submarine a DF-31, avand autonomie de 8000 km, putand fi echipata cu o singura ogiva nucleara,
dar dispune si de capacitate MIRV,3-4 ogive, cu putere cuprinsa intre 25-1000 KT; unul de tipul XIA/Type
092, SNLRB, de 6500 tone, capabil de a lansa 8-12 rachete JL-1A cu o autonomie de aproximativ 2500 km
si ogiva nucleara de maxim 300 KT -Clasa Xia/Type 092/Daqingyu, o singura unitate produsa, in serviciu
intre 1981/1983-2003, 6500-7000 de tone, 140 echipaj, adancime operational 300 m, 120 m lungime,
reactor nuclear de 90 MW racit cu apa, posibil dezvoltat cu sprijin sovieticChina. Exista informatii ca
aceasta racheta a fost inlocuita cu varianta mai moderna, JL-2, dar China nu a confirmat aceasta
schimbare; peste 4unitati din clasa SHANG /Type 093, SNA –submarin nuclear de atac, o copie locala
probabil, a celor sovietice din clasa VICTOR III. Acesta este echipat cu rachete de croaziera si torpile
capabile sa poarte incarcatura nucleara, precum YJ-83, avand aproximativ 7000 tone; peste 12 unitati
din clasa YUAN/Type 041A, echipat cu torpile si rachete si croaziera cu raza scurta de actiune; 5 din clasa
SONG; 12 din clasa KILO/10 Project 636 si 2 Project 877 EKM –ce ar fi echipate cu rachete de croaziera
3M-54 KLUB, cu autonomie de 300 km, dar China nu a confirmat acest lucru. Aceasta racheta poate fi
echipata si cu ogiva nucleara cu putere mica).

Franta are in uz un portavion cu propulsie nucleara (Charles de Gaulle) si 10 submarine ce tin de Force
Oceanique Strategique/Forta Oceanica Strategica/FOST (6 SNA din Clasa Rubis si 4 SNLRB din Clasa
Triomphant. Alte doua SNA din 6 planificate, Clasa Suffren, aflandu-se in constructie. Ele vor inlocui in
viitor submarinele din Clasa Rubis. Primul astfel de submarin,botezat Barracuda, este preconizat a intra
in serviciu cel mai devreme in anul 2017, alte patru urmandu-i in 2019, 2021, 2023 si 2025, daca totul
merge bine si fondurile alocate sunt suficiente. Exista optiune pentru inca 6 unitati a caror constructie ar
trebui sa debuteze in perioada 2026-2027 la DCNS Cherbourg, insa acest lucru nu-i cert din cauze
financiare. Deja, la nivelul anului 2011, costul programului de cercetare-dezvoltare-constructie sarise la
8,6 miliarde de euro/12,32 miliarde de dolari, la paritatea de atunci, asta dupa ce galicii preconizasera ca
intreg programul sa nu coste mai mult de 7,9 miliarde de euro/11,13 miliarde de dolari).

Marea Britanie are 12 submarine nucleare in uz, 4 SNLRB din Clasa Vanguard si 8 SNA (4 Clasa Trafalgar
si 2-4 Clasa Astute -7 planificate. Oricum, Royal Navy a operat dea lungul timpului 8 clase de submarine
nucleare, iata care au fost acestea: Clasa Dreadnought, o singura unitate, HMS Dreadnought/S-101, in
serviciu 1960-1980, 3566 de tone in imersiune, realizat cu sprijinul SUA. Acest submarin, ca si cele din
clasele Valiant -2 unitati produse si Churchill -3 unitati produse, a avut drept “tatic” submarinul american
din Clasa Skipjack, primul submarin din lume la care carmele de adancime au fost dispuse pe lateralele
chioscului, ceea ce-a imbunatatit substantial manevrabilitatea in imersiune. Totusi, navele britanice
difera de cele americane, si-asta fiindca insularii n-au adoptat aceasta configuratie pentru carmele de
adancime.

Totodata, Clasa Skipjack a fost prima clasa de SNA ale US Navy dotata cu reactorul nuclear S5W al celor
de la Westinghouse, de 78 MW/15000 CP, durata de viata: initial, 5500 de ore de functionare la putere
maxima/ulterior, 10000 de ore de functionare la putere maxima, greutatea camerei reactorului
ajungand la 650 kg. Aceasta clasa de submarine a fost si prima ce-a avut design in forma de lacrima,
imbunatatind substantial performantele hidrodinamice, parte din instalatiile de la bord, precum cele din
camera motoarelor si turbinele de vapori au avut “dubluri”, reducand substantial riscul unor tragedii
odata cu defectarea unuia dintre aceste sisteme; Clasa Swiftsure, 6 unitati produse, SNA; Clasa Trafalgar,
SNA, 7 unitati produse, 4 ramase active; Clasa Astute, 7 planificate, 2-4 active, SNA, 7400 de tone in
imersiune, 97 m lungime; Clasa Resolution, primele submarine britanice lansatoare de rachete balistice
de tip Polaris, SNLRB, 8 unitati produse, 4 ramase in uz, 8400 de tone in imersiune, 130 m lungime, 10,10
m latime, pescaj 10,10 m, 16 rachete balistice, echipaj 135; Clasa Vanguard, SNLRB, 4 unitati produse,
15900 de tone in imersiune, 150 m lungime, 12,80 m latime, pescaj 12 m, 16 rachete balistice Trident II
D5 MIRV dotate fiecare cu 8 ogive nucleare W88 –raza maxima de actiune cuprinsa intre 8000-12000
km, posibil si mai mult).

Interesant este faptul ca, cel putin in cazul submarinelor nucleare americane (sunt convins ca si
ceilalti“nucleari” procedeaza, in mare, la fel), controlul sanatatii echipajului este drastic monitorizat, si-
asta datorita prezentei la bord a energiei nucleare, posibil factor de iradiere si contaminare nucleara. La
bordul submarinelor americane exista cabinete medicale bine dotate cu aparatura medicala, aici
facandu-se periodic echipajului analize de sange, urina si altele. Semestrial, echipajele submarinelor
nucleare se prezinta la un minutios control clinic si biologic la clinicile specializate ale US Navy, aici
efectuandu-se si examinarea psihiatrica si psihologica a acestora –daca exista o suspiciune cat de mica
cu privire la sanatatea psihica a vreunui membru al echipajului unei astfel de nave, acesta este imediat
oprit din activitate si evaluat drastic cap-coada, decizandu-se daca mai este sau nu apt sa serveasca pe
nava (nu se glumeste cu asta, medicul/medicii care-i da/dau avizul are/au o foarte mare
responsabilitate). Oricum, conform statisticilor oficiale ale US Navy, radiatia la care este expus echipajul
unui SNA sau SNLRB este extrem de mica, cu mult sub doza minima de siguranta.

Expunerea medie anuala la radiatia emisa de un reactor nuclear de la bordul unui astfel de submarin
este, in medie, de 0,06 mSv de persoana (0,01 mSv este asociat/echivalent fumatului unei tigari. Dozele
ce depasesc 0,5-1 Sievert/Sv produc imbolnavire, iar dozele ce depasesc 3 Sv produc deces in lipsa
tratamentului specializat, un exemplu ar fi transplantul de maduva osoasa), asta la nivelul anului 2013,
cu muult sub maximul atins in 1958, acesta fiind de 1,03 mSv anual (mSv –
Millisievert/Microsivert,subdiviziune a Sievert/Sivertulu/Sv, o miime de Sievert, ce reprezinta doza
minima de radiatii acumulata de o persoana timp de un an de zile. Este masurata in Rad/Radiation-
absorbed dose -1 Rad=10 mSv. 1 mSv reprezinta doza produsa prin expunerea la 1 miligray/mGy de
radiatie. 10 mGy=1 Roentgen/R. 1 Sievert/Sv=100 Rad. 1Gray/Gy=100 R. Spre exemplu, dupa un timp de
la producerea accidentului la Fukushima/Japonia a fost detectat un nivel de radiatii de 10000 de
microsiverti pe ora, acesta fiind fatal pentru organismul uman, zonele cele mai expuse radiatiilor fiind
tiroida, pielea, stomacul, intestinele si oasele –maduva osoasa este atacata frecvent in caz de iradiere.

Expunere a la o doza de peste 20 Gray/Gy, fie si pentru o perioada scurta de timp, provoaca dereglari ale
sistemului nervos, convulsii si coma, decesul survenind in cateva ore sau cateva zile, depinde de marimea
dozei de radiatii. In cazul expunerii la doze cuprinse intre 6-20 Gy apar tulburari gastrointestinale,
precum varsaturile, diareea, greata si deshidratarea, decesul survenind dupa o saptamana, maxim doua,
pana in 10% din pacienti supravietuiesc, si-asta daca au noroc de ingrijire si tratament la cele mai inalte
standarde. Iradierea produce cancer, cu deosebire cancer limfatic-ganglionar/tiroidian/de piele/la
stomac/la intestinul subtire sau intestinul gros/osos –daca maduva osoasa absoarbe intre 3-3,5 Gy, rata
mortalitatii este de 50% in 30 de zile. Radiatia produce grave malformatii la fat, exemple despre astfel de
atrocitati avem cu nemiluita de la Hiroshima, Nagasaki, Cernobal, Fukushima, si tin sa va spun ca-s
groaznice, orori greu de descris. Stiam unde poate duce radiatia nucleara, insa pe masura ce m-am
documentat cu privire la aceasta si-am vazut fotografii cu ororile produse, sincer, m-am ingrozit…

Sa ne fereasca D-zeu de-un razboi atomic sau de accidente nucleare, fiindca urmarile sunt catastrofale!
Si daca ne gandim ca astazi exista 58 de reactoare nucleare in Franta, 19 in Marea Britanie, 17 in
Germania, 16 in Suedia, 9 in Spania, 7 in Belgia, 6 in Cehia, 4 in Finlanda, 4 in Ungaria, 4 in Slovacia, 2 in
Romania, 2 in Olanda, 2 in Bulgaria, unul in Grecia, unul in Lituania si unul in Slovenia, nu putem decat
spera ca acestea sunt sigure in exploatare si intretinute corespunzator. Stim insa cum este cu Kozloduiul
castravetian…). Parte din aceste date provin din lucrarea “Explozia nucleara si riscurile ei”,publicata pe
Internet de catre Prof. Nicolae N.Tomoniu, caruia ii multumesc, indirect, pentru datele furnizate in
lucrarea domniei sale.

In sfarsit, dupa ce ne-am “iradiat” cu-atatea informatii, este timpul sa ne-ntoarcem la Pestele” nostru
nuclear, submarinul american, USS Nautilus/SSN-571. Povestea sa este interesanta, insa inainte de-a
“naviga” cu acesta, trebuie sa mentionam faptul ca n-a fost nicidecum primul…Nautilus. Au mai existat
in istoria US Navy inca 4 nave ce-au purtat numele de Nautilus, iata care au fost acestea: USS Nautilus,
1799-1812, un schooner, vas cu panze militarizat, armat cu 12 tunuri, cel mai probabil la origine a fost o
brigantina –vas cu doua catarge. Nava a fost lansata in 1799, fiind cumparata de catre US Navy in 1803.
A fost capturata de catre Royal Navy pe data de 6 iulie 1812 in timpul razboiului dintre Regatul Unit al
Marii Britanii si Irlandei cu colonia (pe-atunci), America de Nord. Nava avea 188 tone greutate, 26,67 m
lungime, 7,21 m latime, 103 oameni in echipaj, armament: initial 12 tunuri cu teava lunga de calibrul 57
mm/din anul 1811, in uzul Royal Navy, rebotezata HMS Emulous, 12 tunuri de calibrul 138,70 mm cu
teava lisa, realizate din fonta. In 1817 Royal Navy a vandut nava; USS Nautilus, 1838-1847/1848, un
schooner de 23 m lungime si 5,80 m latime inchiriat de US Navy de la “Coast and Geodetic Survey”
pentru cercetari hidrografice in razboiul cu Mexicul (1847).

Nava a fost ulterior returnata proprietarului; USS Nautilus/SS-168, 1 iulie 1930-30 iunie 1945, submarin
din Clasa Narwhal, crucisator-submarin Diesel-electric, inspirat de submarinele germane din WW I, Type
U-139 si Type U-151. Nava avea 3900-4000-4023 de tone in imersiune, 113 m lungime, 10,14 m latime,
pescaj 5,16 m, 6 tuburi lanstorpila de calibrul 533 mm/2 tunuri pe punte de calibrul 152 mm, echipaj 88.
Despre aceasta nava ce-a luptat in Pacific, intr-un articol viitor. Au mai existat si alte nave rebotezate
Nautilus, precum: USS H-2/SS-29, submarine Clasa H, 1913-1930; USS Nautilus II/SP-559, un yaht cu
motor rechizitionat, nearmat, folosit drept vas de patrulare si escorta in apele din apropierea portului
New York, 1917-1919, greutate 23 de tone, lungime 18,44 m, latime 3,51 m, pescaj 94 cm, echipaj 8. A
fost returnat proprietarului pe data de 14 februarie 1919; USS O-12/SS-73, submarin Clasa O, 19
octombrie 1918-17 iunie 1924, plasat in rezerva la Philadelphia Navy Yard. In data de 24 martie 1931 a
fost inchiriat si rebotezat Nautilus , fiind reechipat de catre Simon Lake in vederea participarii la o
expeditie civila spre tinuturile arctice, insa povestea sa intr-un articol viitor.
In sfarsit ajungem la USS Nautilus/SSN-571, acesta fiind comandat pe data de 2 august 1951 concernului
General Dynamics Corporation, fiind pus pe cala la Santierul Naval General Dynamics Electric Boat
Division din Groton/Connecticut pe data de 14 iunie 1952 de catre presedintele Harry S.Truman. Avea sa
fie lansat la apa pe data de 21 ianuarie 1954, intrand in uzul US Navy un an mai tarziu, pe data de 17
ianuarie 1955. Tot pe data de 21 ianuarie 1954, printr-o ceremonie fastuoasa, a fost botezat USS
Nautilus/SSN-571 de catre Prima Doamna a Americii, Mamie Eisenhower (sotia presedintelui SUA de-
atunci, Dwight.D.Eisenhower), fiind lansat la apa pe Thames River dupa 18 luni de la demararea
constructiei navei. A ramas in uz timp de 25 de ani, trecand la odihna ca piesa de muzeu, incepand cu
data de 3 martie 1980.

Interesant este faptul ca americanii au trecut la realizarea unui reactor nuclear pentru Marina inca din
anii *40. Ideea realizarii de sisteme de propulsie nucleare pentru nave a aparut in 1939 insa, izbucnirea
WW II, Pearl Harbour, Razboiul din Pacific, Razboiul din Europa si dezvoltarea armei atomice au amanat
crearea unor astfel de reactoare nucleare, ideea fiind reluata abia in anul 1947 cand au fost demarate
studiile de fezabilitate si proiectarea-dezvoltarea acestora sub girul capitanului Hymann G.Rickover (pe-
atunci, ulterior v-a ajunge la gradul de amiral, fiind supranumit “Parintele Marinei Nucleare”. Inginer
militar stralucit, acesta a initiat si supervizat realizarea primului submarin cu propulsie nucleara din
lume). In 1949, pentru US Navy, devenise o certitudine faptul ca submarinul cu propulsie nucleara poate
fi realizat pana la jumatatea anilor *50.

Primul reactor nuclear pentru submarine combina o tehnologie veche cu una noua, respectiv tehnologia
turbinelor cu aburi cu cea a fisiunii nucleare. Principala problema in dezvoltarea noului reactor, a noii
tehnologii, era tinerea sub control a reactiei de fisiune nucleara in vederea producerii cantitatii optime
de energie termica, dar si modalitatea optima de transfer a energiei termice rezultate in urma fisiunii
catre un boiler capabil sa genereze aburul necesar turbinei, aspect tehnic fara de care submarinul
nuclear, dar si viitoarele centrale nucleare, era inutil. Este vorba despre combustia controlata si, se pare,
atat germanii cat si francezii (astia inainte de WW II), o considerau mai usor de realizat decat o explozie
nucleara, ceea ce era total eronat. Aparitia primului reactor destinat submarinelor a fost, oarecum, legat
de preocupari civile, principiul de functionare fiind acelasi cu cel al unui reactor nuclear civil.

Interesant este faptul ca inca de la sfarsitul WW II, generalul Leslie E.Groves, cel care condusese
programul de realizare a bombei atomice, a cerut sfatul lui Arthur H.Compton, Enrico Fermi, Ernest
O.Lawrence si J.Robert Oppenheimer (savanti care cu doar cateva luni in urma participasera la luarea
deciziei de utilizare a primei bombe atomice impotriva Japoniei) in legatura cu posibile aplicatii civile ale
fisiunii nucleare. Raspunsul savantilor a fost unul precaut, acestia considerand ca dificila evaluarea unei
tehnologii abia aparute al carei scop era eminamente militar (deocamdata), efectele folosirii acesteia pe
timp mediu si lung asupra organismului uman nefiind inca bine cunoscute (pe timp scurt deja erau
cunoscute, s-a vazut la Hiroshima si Nagasaki). Totusi, cercetatorii au identificat doua domenii civile de
aplicabilitate a fisiunii nucleare, precum producerea controlata a energiei si utilizarea radiatiilor si
radioizotopilor in stiinta si industrie.
Acestia aveau in vedere realizarea unor mari uzine de generare a energiei nucleare, viitoarele centrale
atomo-electrice, acestea urmand sa cuprinda: un reactor nuclear (pana atunci i se spunea “pila
atomica”, insa de la sfarsitul anilor *40 s-a impus denumirea de “reactor”) in care reactia in lant de
fisiune controlata sa genereze in combustibil atat caldura cat si produsi secundari ai reactiei; un fluid de
racire, lichid sau gazos, pentru extragerea caldurii si transferul acesteia, prin intermediul unui
schimbator de caldura, unei mase de apa care se vaporizeaza, transformandu-se in abur; si, in sfarsit, un
sistem clasic cu abur care actioneaza o turbina (binecunoscuta turbina cu aburi folosita de multi ani pe
nave si nu numai) legata la un alternator sau un ax motor, in functie de utilizarea dorita –producerea
electricitatii (centralele atomo-electrice, la care caldura generata de materialul fisionabil se transforma
in energie electrica. In astfel de centrale, reactorul nuclear inlocuieste cazanul conventional, acesta
constituind sursa de caldura intr-o central electrica clasica) sau propulsia (nave de suprafata si
submarine).

O mare problema in realizarea unor astfel de reactoare o constituia caldura imensa generata ca efect
secundar al producerii plutoniului, problema identificata inca din timpul razboiului la primele reactoare
americane dezvoltate pentru realizarea bombei atomice. O alta problema o constituia siguranta
operatorilor, si-asta fiindca pe langa temperatura inalta generata de reactorul in functiune se produc si
radiatii intense, dintre acestea unele persista si slabesc lent, numai dupa ce reactia in lant a incetat.
Pentru cercetatori, protectia operatorilor, civili sau militari, impotriva acestor radiatii si necesitatea de a
evita orice contaminare radioactiva in zonele accesibile ale instalatiei nucleare si, bineanteles, in zona
inconjuratoare (fie ca era vorba de mediu, fie ca era vorba despre compartimentele submarinului,
problema se punea in acelasi fel), a fost o problema extrem de delicata si, pentru militari, avea sa duca la
esecul proiectului avionului cu propulsie nucleara, fie c-a fost vorba de americani, fie c-a fost vorba de
sovietici. Ca urmare, pentru siguranta, elementele combustibile in care are loc reactia in lant trebuiau
obligatoriu inchise in “teci de protectie”, acestea impiedicand radioelementele produse prin fisiune sa
patrunda in fluidul de racire si sa-l contamineze (asa s-antamplat la Fukushima, apa de racire a fost
contaminata, aceasta scurgandu-se in mare. Cercetatorii au descoperit pesti contaminati radioactiv in
jurul centralei).

O alta masura de siguranta obligatorie este controlul de la distanta a reactoarelor nucleare, perfect
valabila si la submarinele si navele cu propulsie nucleara. Controlul se face de catre operatori, acestia
regland producerea energiei cu ajutorul unor bare de control, acestea fiind confectionate din materiale
ce absorb neutronii, care prin gradul de patrundere in miezul reactorului regleaza intensitatea reactiei in
lant. Pe navele ssi submarinele cu propulsie nuclear, ca si la centralele atomo-electrice, barele de control
sunt aplicate/declansate automat in caz de functionare anormala a reactorului/reactoarelor, insa
acestea pot fi coborate si manual prin apasarea unui buton de avarie/urgenta. Oricum, pentru
submarine, aparitia reactorului nuclear a constituit un avantaj tactic enorm, acestea nu necesita oxigen
si produc o densitate de energie extraordinar de mare pe unitatea de greutate (vechile motoare Diesel
aveau nevoie de oxigen pentru a putea produce produce energie).

Calcule ale expertilor americani au relevat faptul ca-n privinta centralelor atomo-electrice, in ciuda
incertitudinilor tehnice, pretul kilowattului-ora nuclear ar putea fi competitiv sau chiar mai ieftin, cu cel
al electricitatii produse pe baza de carbune sau petrol, combustibilii fosili uzuali pe-atunci, ale caror
costuri de extractie si transport, basca rezervele ce nu erau/sunt deloc inepuizabile, erau destul de
ridicate. In contrapartida, rezervele de uraniu erau relativ ridicate, la acestea adaugandu-se si cele de
toriu, un alt element ce se gaseste in natura ce poate produce energie prin reproducere (rezervele de
toriu ale planetei sunt estimate a fi de 3-4 ori mai mari decat cele de uraniu). Ca si Uraniul-238/U-238,
toriul/Th nu este fisionabil insa, atunci cand este bombardat cu neutroni da nastere, prin transmutatie,
izotopului U-233, ce nu se-ntalneste in natura, acesta fiind un exploziv si un combustibil nuclear similar
plutoniului si uraniului-235. Nu este foarte clar daca exista reactoare nucleare ce folosesc U-233, insa
procesul de transmutatie este binecunoscut, existand suspiciuni cu privire la Iran c-ar utiliza acest
proces/procedeu.
Bineinteles, datorita faptului ca la sfarsitul anilor *40 americanii erau avansati in productia si cercetarea
nucleara, basca armamentul nuclear, au trecut la cercetarea si dezvoltarea combustiei nucleare
controlate. Programul de cercetare-dezvoltare al reactoarelor nucleare a fost condus de catre United
States Atomic Energy Commission/Comisia pentru Energia Atomica a Statelor Unite/USAEC, acesta fiind
finantat in intregime din bugetul federal. Bineanteles, Marina si Aviatia SUA nu puteau ramane
indiferente la posibila realizare a unor surse de energie revolutionare cu perspective atractive in ceea ce
priveste propulsia navelor si a aeronavelor, acestea, teoretic, putand functiona practic la infinit fara a fi
nevoie de realimentare. Cum Razboiul Rece incepea sa se-ncinga, perspectiva unor nave sau aeronave
prezente permanent in actiune era deja un vis frumos pentru strategii celor doua categorii de forte,
Marina si Aviatia.

Ambele categorii de forte au demarat propriile programe de dezvoltare a unor reactoare nucleare, insa
succes avea sa aiba cel al Marinei, programul de cercetare pentru bombardierul cu motor nuclear al
USAF dovedindu-se pana la urma un fiasco, fiind abandonat dupa 15 ani de cercetari si cheltuirea unor
fonduri substantiale. Insa, programul de dezvoltare a unui submarin nuclear avea sa constituie un succes
rasunator, si-asta datorita vizionarului si stralucitului inginer US Navy, capitanul Hyman George Rickover,
viitor Amiral, cel ce ulterior v-a intra in istorie drept “Parintele Marinei Nucleare”.

Astfel, in 1949, dupa doi ani de eforturi sustinute, cu memorii peste memorii trimise Congresului si
cereri nenumarate de sprijin din partea superirilor sai, s-a hotarat infiintarea unei sectii speciale in
cadrul USAEC, o sectie navala mai bine spus, care sa proiecteze si sa construiasca un motor nuclear
destinat echiparii unui submarin. Tot in aceasta perioada, la inceputul lui 1949, s-a obtinut terenul
necesar construirii unui mare centru de testare, de 2310 km/patrati, la Arco, in estul desertului Idaho,
facilitate ce este cunoscuta ca Idaho Nuclear Engineering and Environmental Laboratory/INEEL, loc de
nastere si dezvoltare al reactoarelor nucleare destinate US Navy, peste 50 de reactoare fiind realizate
aici, inclusiv cel al USS Nautilus (initial, la inceputul anilor *50, aceasta facilitate mai era cunoscuta drept
National Reactor Testing Station/NRTS).
S-a dat prioritate realizarii unui reactor cu neutroni rapizi cu care se putea incepe cercetarea privind
reproducerea combustibilului nuclear. Aici aveau sa fie realizate, pe sol, un prototip de motor nuclear
pentru submarine si un reactor pentru testarea materialelor, acesta din urma destinat testarii
materialelor in conditii de functionare reale, identificandu-se astfel cele mai convenabile dintre ele
pentru viitoarele centrale atomo-electrice. In data de 20 decembrie 1951, reactorul cu neutroni rapizi de
la Arco producea prima cantitate de electricitate generata pe baza energiei nucleare. Energia produsa,
extrasa prin intermediul sodiului topit/lichid, era transferata cu ajutorul unui schimbator de caldura,
unui generator cu abur ce actiona o turbina de 100 kW/136 CP, insa electricitatea obtinuta era
insuficienta pentru propulsia unui submarin, aceasta abia ajungea pentru sistemul de iluminare al salii
reactorului (4 becuri de cate 200 W fiecare, total 800 W. Reactorul a fost utilizat pentru cercetare fiind
dezafectat in decembrie 1963, dupa 12 ani de functionare, si inlocuit cu un reactor nou -EBR-II,
dezafectat in 1994, dezvolta 62,50 MW -acest prim-reactor fiind proiectat de catre o echipa condusa de
catre Dr.Walter Zinn de la Argonne National Laboratory. Argonne a participat la realizarea primului
reactor al lui Enrico Fermi, destinat Proiectului Manhattan de realizare a primei bombe atomice din
lume, fiind disimulat la acea vreme ca Metallurgical Laboratory/Laborator Metalurgic). Insa, acest prim-
reactor numit Experimental Breeder Reactor-1/EBR-1 era doar inceputul, fiindca pe data de 17 iulie
1955, orasul Arco avea sa devina primul din lume iluminat cu ajutorul energiei nucleare, asta datorita
unui reactor derivat din EBR-1, numit Borrax III.
EBR 1

In martie 1953 incep testele cu prototipul primului reactor destinat submarinelor, asta dupa ce
coordonatorul acestui program, capitanul H.G.Rickover, a contractat firma Westinghouse Electric
Corporation pentru a-l construi si testa in cadrul Westinghouse Bettis Atomic Power Laboratory din
Pittsburgh/Pennsylvania, fondat in anul 1949 (creatia lui Rickover), centru de cercetare-dezvoltare al
Guvernului SUA operat, astazi, de catre Department of Energy/DOE din cadrul Bechtel Marine
Propulsion Corporation (o subsidiara a Bechtel Corporation). De fapt, Rickover ceruse celor doua mari
companii americane din domeniul energetic, Westinghouse si General Electric/GE, sa elaboreze cate un
prototip de reactor nuclear pentru submarine, caietul de sarcini stipuland ca amandoua sa foloseasca
uraniu cu un inalt grad de imbogatire, drept moderator urmand a folosi apa obisnuita, insa primul urma
sa fie racit cu apa sub presiune (apa presurizata), iar cel de-al doilea urma sa foloseasca pentru racire
sodiul lichid (desi ambele reactoare au dat rezultate, primul fiind instalat pe USS Nautilus/SSN-571, iar
cel de-al doilea pe USS Seawolf/SSN-575, Rickover si US Navy aveau sa opteze in final pentru primul
reactor, cel racit cu apa presurizata, asta la submarinele construite ulterior. Oricum, ambele companii au
avut de castigat, impartindu-si constructia motoarelor, experienta castigata cu realizarea acestora
impunandu-le, nu mult dupa aceea, pe piata centralelor nucleare civile).
 Thermal Reactor nr 45 in teste

Acest prim-reactor nuclear destinat submarinelor a purtat numele de Submarine Thermal Reactor/STR.
Pe data de 30 martie 1953 acest reactor a fost pus pentru prima data in actiune, demonstrand
viabilitatea conceptului, anuland dubiile Guvernului SUA si ale factorilor de conducere ai US Navy, ca
realizarea unei nave submarine cu propulsie nucleara n-ar fi posibila. Totusi, Rickover mai avea de
depasit multe probleme de ordin tehnic, cea mai importanta fiind dimensiunea si greutatea reactorului,
si-asta fiindca spatiul in interiorul unui submarin este limitat, astfel ca noul reactor avea de indeplinit
doua conditii fundamentale: trebuia sa produca, prin fisiune, cateva zeci de mii de kilowati de energie
mecanica; si, totodata, trebuia sa faca acest lucru in limitele stricte de dimensiuni si greutate impuse de
instalarea motorului in interiorul submarinului.

La toate acestea se adauga crearea unor standarde stricte de siguranta, conformitate tehnica si
procedurala, legate de exploatarea unui reactor nuclear,toate acestea necesitand instruirea si
certificarea operatorilor selectati din randul personalului US Navy (la sfarsitul lui 1955, exista deja
Nuclear Power School in Goose Creek/Carolina de Sud, scoala militara tehnica destinata instruirii
personalului militar ce urma a servi pe navele si submarinele cu propulsie nuclear, dar si personal civil ce
urma a lucra in laboratoarele de cercetare nuclear, infiintat prin eforturile lui Rickover. Din 1966 avea sa i
se-adauge o noua facilitate destinata instruirii prin simulare, numita Nuclear Power Training Unit/NPTU
in Charleston, instructia facandu-se, astazi, la bordul a doua submarine cu propulsie nucleara scoase din
serviciul activ si folosite ca nava-scoala, reactoarele fiind dezafectate navele nu-s capabile sa navigheze,
USS Daniel Webster/SSBN-626, Clasa Lafayette si USS Sam Rayburn/SSBN-635, Clasa James Madison,
SLBM).

Pana la urma, acest prim-reactor numit S1W (a fost destinat cercetarilor si formarii operatorilor, fiind
activ intre anii 1951-1989, durata unui curs fiind de 6 luni. Cursantii erau alesi pe spranceana si atent
verificati medical si informativ. La putere maxima a ajuns pe data de 30 martie 1953) a fost reproiectat,
fiind denumit S2W (reactorul continea o bucata de uraniu de marimea unei mingi de golf. Temperatura
maxima a combustibilului nuclear ajungea la 340°C, insa media era de 288°C la 600 de ore de
functionare, echivalent a 24-25 de zile de mars. Puterea dezvoltata era de 10 MW/13400 CP, durata de
viata fiind de 900 de ore de functionare la intreaga putere. Mai este cunoscut in evidente drept
Submarine Thermal Reactor Mark II/STR MK 2, doar un singur astfel de reactor a fost construit, acesta
dotand primul submarin cu propulsie nucleara din lume, USS Nautilus. Avea sa-i urmeze S3W, de 7300
CP, durata de viata fiind de 2500 de ore de functionare la intreaga putere, doua exemplare
construite. Oricum, noul motor nuclear era revolutionar, insa turbina cu abur producea caldura ce
crestea substantial temperatura in interiorul submarinului, astfel ca acesta a fost dotat de un sistem de
aer conditionat eficient pentru a nu produce discomfort echipajului. Totusi, USS Nautilus, datorita
reactorului si a turbinei cu abur, era cam zgomotos, fapt reclamat de catre echipaj si constientizat de
catre US Navy, insa n-aveau ce face. Oricum, nivelul de zgomot avea sa scada la urmatoarele generatii
de reactoare si submarine, silentiozitatea fiind astazi un atuu important al unui SNA), si folosea
elemente de combustibil din Uraniu-235/U-235 cu un grad inalt de imbogatire, cu teci de zirconiu, pe-
atunci un metal nou, revolutionar, deosebit de rezistent la temperaturile inalte ale apei de racire sub
presiune (acesta a fost primul PWR/Pressurized Water Reactor/Reactor cu Apa sub Presiune din lume, la
acesta apa incetinind neutronii, facilitand reactia in lant necesara dezvoltarii puterii de propulsie. Acest
tip de reactor este considerat mai sigur, mai rezistent si mai fiabil decat cel cu neutroni rapizi, la care
racirea este asigurata de un metal lichid).

Din acest proiect ce se v-a remarca prin siguranta in timpul exploatarii, au derivat nu numai reactoarele
pentru submarine nucleare, ci si cele destinate centralelor atomo-electrice americane. Interesant este
faptul ca in anul 1953, presedintele Dwight D.Eisenhower a refuzat US Navy fondurile necesare finantarii
cercetarilor ce urmau sa duca la primul reactor nuclear destinat portavioanelor. Insa, atunci cand exista
cap si vointa nimic nu-i imposibil, Rickover n-avea sa renunte la acest proiect, portavionul nuclear avea
sa se nasca (este vorba despre USS Enterprise/CVN-65, primul portavion cu propulsie nucleara din lume,
in serviciu intre anii 1962-2012, 8 reactoare nucleare A2W, fiecare generand 26,10 MW/35000 CP.
Despre acesta cu alta ocazie, insa a fost o nava extraordinara. Aveau sa-i urmeze: A4W/A1G -140000
CP/104,40 MW; C1W -40000 CP/29,80 MW; D2G -35000 CP/26,10 MW; S5W -15000 CP/11,20 MW; S5G
-17000 CP/12,70 MW; S6W -35000 CP/26,10 MW;S8G -35000 CP/26,10 MW; S9G -40000 CP/29,80 MW.
S9G, PWR, doteaza submarinul nuclear de atac, USS Virginia/SSN-774,acesta avand nevoie de
schimbarea combustibilului nuclear la fiecare 33 de ani de functionare, o astfel de nava costa doar…6
miliarde de dolari).

Cu ajutorul oamenilor influenti din industrie si din cadrul Comitetului Mixt pentru Energia Atomica,
acesta a obtinut autorizatia din partea Congresului pentru a-si transforma proiectul militar intr-unul civil,
si-anume prima centrala nuclear civila din lume. El a cerut companiei Westinghouse sa construiasca
uzina (reactorul mai bine spus, inclusiv echipamentele de comanda si control), partea conventionala a
acesteia (cladiri, infrastructura, utilitati) cazand in sarcina unei firme private, numita Duquesne Light
Company/DLC, aceasta urmand sa cumpere aburul produs de reactor la un pret ridicat pentru a-i
subventiona functionarea. Pe data de 2 decembrie 1957, la doar 15 ani de la inaugurarea pilei atomice a
lui Fermi, prima centrala nucleara civila din lume ce functiona pe baza de uraniu imbogatit si apa
presurizata intra in functiune la Shippingport/Pennsylvania, puterea instalata fiind de 60 MW(e)/(e) –
putere electrica (spre exemplu, in SUA, la nivelul anului 1979, 1 MW/e era suficient pentru consumul
casnic a 400 de persoane/1000 de persoane in cazul Frantei. Centrala a fost inchisa in decembrie 1989,
aceasta costand 72,50 milioane de dolari in perioada 1954-1958. Centrala a avut un singur reactor
PWR). Oricum, constructia unor astfel de centrale a mers pe rapid inainte, spre exemplu, in 1963,
americanii aveau deja 3 astfel de unitati operationale, cu puteri de 100-200 MW(e).
 NAUTILUS -LANSAREA LA APA 21 IANUARIE 1954

Revenind la eroul nostru, USS Nautilus/SSN-571, era un submarin in adevaratul sens al cuvantului, cu
mult peste performantele submarinelor Diesel-electrice de pana atunci, reactorul nuclear generand
energie ce-i permitea sa ramana mai mult de o luna in adancuri, basca ca putea naviga pe toate marile si
oceanele lumii, acoperind distante colosale. Aceasta nava deosebita avea sa schimbe pentru totdeauna
razboiul naval. El a intrat in dotarea US Navy pe data de 30 septembrie 1954 sub comanda ofiterului-
comandant (Commanding- officer/CO/Comandant de Nava. In US Navy, ofiterul-comandant este titlul
oficial al comandantului de nava, insa echipajele se adreseaza acestuia, uzual, cu titlul de
“Comandant”), Eugene Parks Wilkinson (viceamiral la data retragerii din activitate), insa a ramas inca
cateva luni amarat la cheu in portul Groton/Connecticut, in vederea acomodarii echipajului cu nava,
echiparii si efectuarii de teste suplimentare. Avea sa plece in primul sau mars inaugural pe 17 ianuarie
1955, la aproape patru luni de la data acceptarii in uz, odata cu celebra comanda a comandantului
Wilkinson data la ora 11.00, “Underway on nuclear power” (Inainte pe energie nucleara) si, in perioada
1955-1957, avea sa parcurga aproximativ 110000/115798/115900 km cu aceiasi incarcatura de uraniu
(surse US Navy mentioneaza 115798 km).

Oricum, pe data de 22 aprilie 1955, dupa teste riguroase la suprafata si-n imersiune, USS Nautilus a fost
acceptat de catre US Navy, iar pe data de 27 noiembrie 1955, nava deja parcursese 46300 km pe energie
nucleara. Pe 2 decembrie 1955 i s-au instalat noi sonare si noi echipamente, insa abia pe data de 11 mai
1956, US Navy a declarat nava apta pentru “serviciu fara restrictii”, iar in februarie 1957 a fost pentru
prima data schimbat miezul de uraniu, asta dupa ce nava parcursese 115798 km (foarte probabil), dintre
care mai mult de jumatate in imersiune. Pentru a acoperi aceasta distanta un submarin conventional,
Diesel, ar fi necesitat 7570000 litri de combustibil…Avea s-atinga pe data de 16 decembrie 1960, mai
mult de 324100 de km parcursi pe energie nucleara, atingand peste 250000 mile marine/463000 km
parcursi cu ajutorul reactorului la 25 martie 1963. Din 1966, datorita faptului ca aparusera submarine cu
mult mai avansate tehnologic decat USS Nautilus, aceasta nava a fost folosita si ca nava scoala.
Cabina echipaj

Submarinul avea urmatoarele caracteristici: greutate: 3500-3533 de tone la suprafata/4092 de tone in

imersiune; trei punti; lungime 98,40 m; latime 8,50 m; pescaj 7,90 m; propulsie asigurata de un reactor
nuclear S2W, PWR,10 MW/13400 CP, doi arbori port-elice; doua turbine cu abur, fiecare producand
35000 CP; un motor auxiliar ce producea 325 CP; echipaj 105 oameni (unele surse mentioneaza 104-111
oameni in echipaj, nu si evidentele US Navy), 13 ofiteri si 92 marinari; viteza maxima: la suprafata, 33-34
km/h, chiar 41 km/h cu reactorul la putere maxima/in imersiune, 37 km/h, chiar 42 km/h cu reactorul la
putere maxima; armament 6 tuburi lanstorpile. Se zice ca in compartimentul torpilelor, zgomotul era
foarte mare din cauza reactorului si a generatoarelor cu abur, astfel ca o conversatie nu se putea face
decat prin strigate.

Totodata, generatoarele de aburi de la bord produceau caldura ridicand temperatura din habitatul
submarinului, din aceasta cauza nava a dispus de un sistem de aer conditionat proiectat special. Mare
parte a interiorului submarinului era ocupat de reactor, conductele de racire, generatoarele cu aburi si
diverse sisteme mecanice, electrice si electronice. Datorita generatoarelor cu aburi, echipajul dispunea
de un comfort relativ in ciuda spatiului limitat, acestia avand la dispozitie o cantitate mare de apa dulce
pentru gatit si uz personal (la submarinele Diesel-electrice aceasta era limitata).
Camera radarului

In acest prim voiaj in care a utilizat propulsia nucleara (17 ianuarie 1955), nava a navigat de la Groton la
Puerto Rico (stat insular asociat SUA situat in nord-estul Marii Caraibelor, la est de Republica
Dominicana. Aici, US Navy, dispunea de o mare baza aero-navala, Roosevelt Road Naval Station, situata
in orasul Ceiba, baza fiind inchisa in anul 2004. Tot in Puerto Rico, in jurul capitalei, la Naval Air
Station/NAS San Juan -baza era situata in preajma aeroportului din San Juan, s-a aflat si sediul central al
US Naval Forces Southern Command/USNAVSO/Comandamentul Sud al Fortelor Navale ale SUA, acesta
fiind relocat din anul 2004 la NAS Mayport/Florida), acoperind distanta de 2557-2558 km in doar 89,80
ore, navigand doar in imersiune, stabilind totodata recordul pentru cea mai mare viteza atinsa in
imersiune de catre un submarin (nava a navigat in imersiune, la viteza maxima, timp de o ora. Oricum, in
perioada 1955-1957, nava a participat la numeroase teste de anduranta, precum cele legate de viteza in
imersiune, adancimea de scufundare, functionarea echipamentelor de la bord in variate conditii, teste
legate de functionarea reactorului,teste legate de depozitarea alimentelor la bord, chiar si teste legate
de viata submarinistilor in conditii de patrula indelungata , basca prezenta unei surse de radioactivitate
la bord–practic, acesti oameni au fost primii submarinisti nucleari din lume. In mai 1957, Nautilus a
participat la primele sale exercitii militare cu Flota Pacificului, in cadrul Operatiunii Home Run, prilej
pentru Flota sa faca cunostinta direct cu capacitatile de lupta si supravietuire ale unui submarin nuclear,
dar si de a pune la punct strategii/moduri de lupta impotriva unei astfel de nave. Bineanteles, si
submarinistii si-au imbunatatit modul de lupta impotriva navelor de suprafata si a aeronavelor de
patrulare anti-submarin, un schimb de “experienta” reciproc. Ehh, Delfinul nostru ar fi bun pentru
“scoala” vanatorilor de submarine, insa cum este inert si-asa va ramane, doar de decor, merg si roboteii,
insa nu-i totuna).
 Compartimentul torpilelor

A fost o premiera absoluta, ridicand la superlativ capacitatile de lupta submarina ale US Navy, si facand
ca strategiile de lupta anti-submarin de pana atunci sa devina, peste noapte, perimate (aeronavele de
patrulare si lupta anti-submarin, chiar si sonarele de pe nave, aveau dificultati sa-l localizeze cu precizie
atunci cand naviga in imersiune la mare adancime, basca faptul ca se scufunda rapid, putand naviga cu
viteza mare in imersiune. Se zice ca pe la inceputul anilor *70, Marina Sovietica de suprafata nu-l putea
localiza pe Nautilus, singurele nave ce-l puteau “vana” fiind submarinele. Exista pe-atunci o vorba printre
marinarii americani, un submarin nuclear nu poate fi gasit si distrus decat de un alt submarin nuclear).

Nautilus pe mare- 1955

Faima submarinului, de-acum parte componenta a Flotei a VI-a din Mediterana cu comandamentul la
Napoli/Italia, si increderea in noua tehnologie, avea sa creasca in curand, odata cu primul sau voiaj
arctic, tinutul gheturilor vesnice fiind tabu pana atunci pentru principalele flote submarine ale lumii, insa
de-atunci a devenit loc de patrulare si panda reciproca intre marile puteri, cu deosebire URSS/Rusia si
SUA. Nautilus avea sa plece in primul sau voiaj arctic, din Groton/Connecticut pe data de 19 august
1957, insa voiajul n-a avut succes datorita faptului ca stratul de gheata era foarte gros si n-a permis ca
nava sa poata iesi la suprafata in siguranta (ideea era de a se vedea daca o astfel de nava era capabila sa
faca inconjurul Pamantului. Marina SUA intentiona chiar sa trimita si unitatea Skate/SSN-578, Clasa
Skate, reactor PWR, S3W, ce tocmai urma a intra in uz, intr-un astfel de voiaj alaturi de USS Nautilus,
insa intentia nu s-a concretizat). Oricum, a fost totusi o premiera, si-asta fiindca nava a fost prima din
lume ce-a navigat 2561,31 km pe sub calota polara, nava indreptandu-se ulterior spre Oceanul Atlantic
pentru a participa la manevrele NATO, de unde a plecat in vizita de cutoazie si prezentare, in porturi
britanice si franceze, nava fiind inspectata de catre ofiteri din marinele celor doua state, acestea
pregatindu-se si ele de era nucleara in cadrul Fortelor Navale.S-a reinters la Groton pe data de 28
octombrie 1957 unde a intrat in revizie, efectuand doar misiuni in apropierea coastelor litorale pana in
primavara anului urmator.
Desi primul voiaj arctic nu s-a concretizat pe deplin, USS Nautilus avea sa-ncerce a doua oara in cadrul
Operatiunii Sunshine,ordinele strict secrete prevedeau ajungerea la Polul Nord si, foarte probabil,
aceasta misiune avea si un rol strategic, determinand distante, latitudini si longitudini, rute de mars,
posibil chiar si cartografierea hidrografica a zonei arctice. Submarinul a plecat pe data de 25 aprilie 1958
de pe Coasta de Vest cu oprire la San Diego, San Francisco si Seattle, in cea de-a doua incercare de
cucerire a Polului Nord. A intrat in Marea Ciukotsk/Oceanul Arctic (mare periferica a Oceanului Arctic
traversata de cercul polar, 595 kmp, fiind navigabila doar 4 luni pe an. Adancimea este mai mica de 50
m, pe 56% din intreaga sa suprafata) pe data de 19 iunie 1958, insa a fost nevoit sa se intoarca la Pearl
Harbour datorita stratului gros de gheata ce plutea la suprafata, facand navigatia periculoasa in aceste
ape, unde a si ajuns pe data de 28 iunie, 10 zile mai tarziu, asteptand conditii prielnice pentru o noua
incercare.
Sala de mese

Asteptarea n-a durat mult, astfel ca nava a plecat din nou pre Pol pe data de 23 iulie 1958, din baza
navala de la Pearl Harbour, indreptandu-se spre nord, cap compas Insulele Aleutine si Stramtoarea
Bering (92 km latime, apele avand adancime mica, cuprinsa intre 30-50 m. Aici nava a intalnit gheata ce
se intindea si 18 m sub nivelul marii, facand extrem de dificila navigatia, basca pericolul reprezentat
pentru nava si echipaj). A ajuns pe data de 1 august in Valea Marii Barrow, aflata in sudul Marii Ciukotsk,
unde a intrat in imersiune la adancimea de 36,57 m, navigand spre Polul Nord geografic. Doua zile mai
tarziu, pe data de 3 august 1958, ora 23:15 minute, comandantul secund de pe USS Nautilus, capitanul
William Robert Anderson, anunta echipajul prin sistemul de interfonie de la bord ca nava se afla sub 16
m de gheata la Polul Nord geografic (90° Nord), intrand in istorie odata cu prima nava ce-a reusit s-
ajunga acolo (pentru a nu se lovi de calota glaciara si pentru evitarea obstacolelor submarine formate de
gheata imersata, nava a fost dotata la varful chioscului cu o camera TV submersibila, insa a utilizat si
sonarele de adancime. Asa au reusit, curajul, cutezanta si daruirea, alaturi de echipamente adecvate, fac
minuni).

Camera de comanda

De la Polul Nord geografic nava s-a indreptat cu intreg echipajul, 116 oameni, spre nord-estul
Groenlandei, navigand in imersiune timp de patru zile pe sub calota polara (96 de ore), parcurgand
3389,20 km, incheind cu succes prima misiune a unui submarin nuclear in tinutul gheturilor vesnice. Iesit
la suprafata pe data de 7 august 1958, capitanul Anderson trimite un mesaj radio laconic Presedintelui
SUA de-atunci, Dwight D.Eisenhower, anuntand reusita: “Nautilus 90° Nord”. De-aici s-a indreptat spre
baza aero-navala a Royal Navy din Insula Portland, Canalul Englez/Marea Britanie (baza s-a inchis in anii
*90 din cauza restrangerilor bugetare, facilitatile militare fiind dispersate la alte baze, in prezent portul
are doar uz civil, zona avand important potential turistic.
Aici, nava si echipajul au primit prin intermediul ambasadorului SUA in Marea Britanie, J.H.Whitney,
prima distinctie Presidential Unit Citation/PUC emisa vreodata pe timp de pace, stabilind cursul spre
casa, ajungand la New London/Connecticut pe data de 29 octombrie 1958. La inceputul lui 1959, USS
Nautilus intra in revizie completa la Portsmouth Naval Shipyard/PNS/Santierul Naval Portsmouth, New
Hampshire (acesta fiind localizat in oraselul Kittery aflat la limita sudica a statului Maine. Aici este astazi
casa submarinelor nucleare de atac din Clasa Los Angeles – USS Miami/SSN-755, USS Topeka/SSN-754 si
USS Pasadena/SSN-752), ce apartinea US Navy, unde ramane in perioada 28 mai 1959-15 august 1960,
plecand in data de 24 octombrie spre New London, unde s-a alaturat Flotei a VI-a din Mediterana. In
1962, USS Nautilus a participat la exrcitiile comune ale NATO si-a efectuat teste de evaluare pentru
imbunatatirea modului de ducere a razboiului submarin (sa nu uitam ca sovieticii intrasera si ei in era
submarinelor nucleare, prima lor astfel de nava, Kit/Balena, Project 627, cod NATO,
“November/Noiembrie”, intrase nu de mult timp in uz. In 1962,sovieticii aveau s-ajunga si ei la Polul
Nord).

In toamna lui 1962, nava a fost implicata in Blocada Cubei. Dupa ce a participat la exercitii comune cu
Flota SUA in cursul anului 1963, nava intra din nou in revizie la Portsmouth, unde ramane in perioada 17
ianuarie 1964-2 mai 1966, revenind la Flota din Atlantic. Pana in august 1967 a executat misiuni speciale
pentru Command Submarine Force Atlantic/COMSUBLANT/Comandamentul Fortelor Submarine din
Atlantic, ce-si are cartierul general in Norfolk/Virginia (la acea vreme, COMSUBLANT il avea drept
comandant pe contraamiralul Arnold F.Schade). In 1970, USS Nautilus este atasat Flotei a II-a, ce opera
atat in Oceanul Atlantic cat si-n Oceanul Pacific, aceasta fiind desfiintata in septembrie 2011, navele si
personalul fiind redistribuit celorlalte Flote.

USS Nautilus avea sa-si incheie cariera operationala in cadrul Flotei a VI-a din Mediterana, participand cu
aceasta la misiuni si exercitii in Oceanul Atlantic si Oceanul Indian insa, in 1979, efectueaza ultimul sau
voiaj. Mai exact, in primavara anului 1979, USS Nautilus face ultimul sau voiaj plecand din
Groton/Connecticut catre Mare Island Naval Shipyard din Vallejo/California, unde a si ajuns pe data de
26 mai 1979, in vederea dezafectarii. A fost ultima sa calatorie, nava fiind scoasa din inventarul US Navy,
oficial, pe data de 3 martie 1980, dupa o cariera de 25 de ani si aproape 926000 de km parcursi pe
energie nucleara (a parcurs aproximativ 170000 de km cu a doua “pastila” de uraniu, si circa 277800 de
km cu cea dea treia “pastila”). Drept recunoastere a meritului si locului sau in istoria navala si a utilizarii
atomului, USS Nautilus devine piesa de muzeu, gasindu-si binemeritata odihna acolo unde s-a nascut,
Groton/Connecticut. Nava a ajuns aici, la remorca, pe data de 6 iulie 1985, iar pe data de 11 aprilie 1986
este deschis pentru vizitatori, comemorand 86 de ani de la aparitia submarinului in dotarea US Navy
(prima astfel de nava din dotarea US Navy, s-a nascut tot la Groton, insa asta-i o alta poveste, insa
aceasta nava a fost USS Holland/SS-1, tip Holland VI).

VICE-AMIRAL EUGENE P.WILKINSON

USS Nautilus a fost dotat cu urmatoarele utilitati: magazie frigorifica pentru alimente perisabile; magazii
pentru alimente uscate, neperisabile; cabine destinate echipajului (inclusiv popota ofiterilor); bucatarie,
aici pregatindu-se hrana pentru intreg echipajul, din randul acestuia facand parte si bucatari
profesionisti; o sala de mese destinata marinarilor de la bord; o sala de baie in care erau dispuse si
toaletele; o infirmerie si un mic laborator de dozimetrie pentru personal si habitat destinat masurarii
radioactivitatii. Oricum, primul echipaj recrutat pentru a opera submarinul nuclear a avut dubii cu privire
la siguranta acestuia, oamenii temandu-se ca din cauza reactorului nuclear vor deveni infertile.

Ca urmare, Marina i-a dotat cu o insigna speciala si un mic detector personal de radiatii in forma de
stilou, aceste echipamente individuale fiind obligatoriu a fi purtate in permanenta; un mic depozit de
piese de schimb uzuale si consumabile; camera speciala destinata acumulatorilor, sub ultima punte;
trape de urgenta dispuse la partea superioara a cocii, inca una fiind dispusa lateral fata imediat in
spatele hidroplanului drept (aceasta servea si la incarcarea torpilelor), o usa de acces in interiorul navei
dispusa la partea laterala dreapta a chioscului, deasupra puntii.
 Camera radio

Camera de control se afla pe puntea doi, la fel camera radio si camera radarului. Ofiterul de punte avea
in grija periscopul si tinea la curent comandantul cu tot ceea ce insemna evolutia navei, inclusiv in
legatura cu datele culese de diversi senzori. Nu se cunosc date despre tipul si performantele senzorilor,
insa nava a avut in dotare, cu certitudine, urmatorii senzori, cel mai probabil spre sfarsitul carierei,
datele sunt insa subtiri si incomplete, posibil chiar eronate: AN/BQR-2, sonar cilindric pasiv, probabil ca
putea detecta un submarin aflat la 12-19 km distanta, insa coordona si atacul cu torpile; AN/BQS-4,
sonar activ; AN/BQR-4, sonar activ/pasiv, precursor al AN/BQR-7 (sonar pasiv de raza lunga, putand
detecta un submarin de la 35 km distanta cu o precizie de 5°); DUUG-2, sonar multibanda, LF/MF/HF de
origine franceza (2-7,35/ 7,35-27/27-80 kHz), fabricat de catre Thomson-Sintra, activ-pasiv de
interceptare/detectare a emisiei radio, posibil numit de catre US Navy, AN/WLR -9/12/17; telefon
submarin AN/WQC-2/Gertrude. Categoric au fost si alti senzori, insa n-am gasit nimic despre acestia, si-
asta fiindca urmasi ai acestora se afla astazi in dotarea submarinelor US Navy.

Torpila Mark 37
Camera torpilelor se afla la prova submarinului, acesta avand sase tuburi lanstorpile calibrul 533 mm. In
interiorul corpului presurizat, in spatele camerei torpilelor, se aflau rafturile de depozitare a torpilelor,
cel mai probabil rezerva interna era de 24 de torpile, si zona de lucru a armurierilor (acestia incarcau si
intretineau torpilele). Armurierii “locuiau” in preajma camerei torpilelor, acestia avand un compartiment
propriu dotat cu 10 paturi si-o toaleta. Submarinul a avut in dotare, foarte probabil, torpile Mark 16-
6/16-8/37-1/37-3.

Mark 16 deriva din torpila Mk. 14 (a aparut in anul 1931, fiind torpila standard a US Navy pe perioada
WW II, chiar si multi ani dupa. Mk.14 ramas in serviciu, cu modernizarile de rigoare, pana in anul 1980),
aceasta torpila avand mai multe variante, fiind in serviciu pe submarinele US Navy intre anii 1943-1975.
Torpila avea urmatoarele caracteristici: torpila anti-nava cu lansare de pe submarin, intrata in serviciu
incepand din anul 1945; calibrul 533 mm; peste 1700 de exemplare produse; greutate 1,81 tone;
lungime 6,20 m; ghidaj giroscopic (posibil incepand de la varianta Mk.16 Mod 3); propulsie motor cu
turbina, combustibil Navol –hidrogen-peroxid concentrat; raza maxima de actiune 10060 m; viteza
maxima 85,60 km/h; ogiva de contact; exploziv Torpex/TPX, 338 kg (Mk.16 Mod 0 –greutate 1,76 tone,
contine 572 kg de TPX, raza de actiune 6,40 km la viteza de 85 km/hsi este considerata a fi una dintre
cele mai puternice torpile utilizata vreodata de US Navy. Mk.16 Mod 1 are 435 kg de TPX sau HBX/High
Blast Explosive, 1,79 tone greutate, raza de actiune 10,50 km la viteza de 85 km/h; Mk.16 Mod 3 era
propulsata de 176-177 litri de hidrogen-peroxid, avea 1,81 tone greutate, lungime 6,20 m, ogiva
continand 427 kg de TPX, raza de actiune 12,52 km la viteza de 85,60 km/h, ghidaj gyroscopic; Mk.16
Mod 7 avea ogiva ce continea 338 kg de HBX, autonomie de 10,58 km la viteza de 85,56 km/h, greutate
1,81 tone). Nicio torpila Mk.16 n-a fost utilizata in WW II, cu toate ca 60 de unitati au fost gata pana la
incheierea conflictului, acestea fiind produse la Naval Torpedo Station/Newport, Naval Ordnance Station
Forest Park/Illinois si Naval Research Laboratory din Washington D,C. Versiunea finala a fost Mk.16 Mod
8, retrasa in anul 1975.

Mark 37 este o torpila cu doua viteze si ghidaj acustic (sistem Doppler, localizare acustica in functie de
ecou), dezvoltata de catre Westinghouse Electric Corp, Ordnance Research Laboratory/Pennsylvania
State University si Harvard Underwater Sound Laboratory/Cambridge. Dezvoltarea torpilei a inceput in
anul 1946, insa creionarea ei debutase inca din 1942 drept Project 4, torpila fiind produsa la Naval
Ordnance Station Forest Park/NOSF din Illinois (o parte a NOSFa fost transformata in mall, in anul 1971,
facilitatile de productie intrand in conservare, acestea fiind in responsabilitatea Naval Reserve Center.
Avea insa sa fie definitiv inchisa in anul 2007. Uite ca si la americanosi se poarta…mall-urile). Modelul
Mk.37 Mod 0 a fost retras din US Navy, insa varianta modernizata, Mk.37 Mod 3 se afla si astazi in uz.
Totusi, torpila este oferita la export in cadrul Military Assistance Program/Programul de Asistenta
Militara, varianta Mk.37 Mod 0 fiind inca operata de unele state, peste 3300 de unitati produse in
diverse variante. Mark 37 Mod 0 are urmatoarele caracteristici: intrata in serviciu 1957; greutate 648 kg;
calibrul 533 mm; lungime 3,42 m; ogiva exploziva continand 150 kg de HBX; autonomie: 9,14 km la
viteza de 48 kmh/21,49 km la viteza de 31 kmh; propulsie electrica pe baterii, argint-zinc,capacitate de
stocare 36 kw; ghidaj acustic, pasiv-activ (torpila a fost modernizata la standard Mod 3 in anul 1967,
autonomie 8,68 km), achizitia tintei facandu-se de la 274/640/822 m distanta, frecventa 60 KHz; torpila
avea capacitatea de a opera la adancimi presetate de: 60,96/45,72/30,48/12,19 m, sub 60,96 m
adancime ghidajul activ era oprit (se pare ca devenea activ la 274 m distanta de tinta, posibil si mai
putin, conform unor surse).

Mark 37 Mod1/2 avea urmatoarele caracteristici: intrare in serviciu: Mod 1 -1960-1962/Mod 2-1967;
greutate 766 kg; lungime 4,08 m; ogiva exploziva continand 150 kg de HBX/Torpex; ghidaj prin fir; Mod
1/2, achizitia tintei se facea de la 640-900 m distanta, activ-pasiv; propulsie: Mod 1/2 –motor electric pe
baterii, capacitate de stocare 36 kw; autonomie: Mod 2-8,68 km. Mark NT 37, ultima dezvoltata, iesita,
se pare, din uzul US Navy in anii *90 (variante modernizate sunt inca in serviciu altor state, existand
supozitii c-ar fi capabile sa opereze si la adancimi cuprinse intre 250-330 m), avea urmatoarele
caracteristici: torpila antisubmarin, intrare in serviciu 1965/1968/1973/1984, variante C/D/E/F; motor
termic cu piston Otto, 90 CP, rezerva interna de combustibil 98 litri, rezervorul fiind presurizat; doua
elice contrarotative; ghidaj activ-pasiv; viteza mare la adancime; autonomie: 16,40 km la viteza de 66
kmh/16,45 km la viteza de 66 kmh/37 km la viteza de 44 kmh/foarte probabil exista si variante care:
ating viteza maxima de 61 km/h, posibil Mk.37C Mod 2;Mk.37C/D/E, au autonomia de 20 km la viteza
de 64,82 kmh, ghidaj prin fir, activ-pasiv, ogiva de 150 kg; Mk.37D/E (posibil ci C upgradat)are
programare digitala, pilot automat, putand fi operata si-n rada porturilor, unde apele au adancimi relativ
mici, design revizuit ce reduce zgomotul si creste viteza in ape mici, circuite integrate ce-au inlocuit
tuburile vidate si releele, putere de detectie crescuta: activa cu peste 50%-90%, pasiva cu peste 100%-
200% .

Despre USS Nautilus ar mai fi de spus un singur lucru, acest submarin a marcat, fara niciun dubiu,
istoria navala. Submarinele nucleare de astazi, indiferent carui stat apartin, ii datoreaza existenta.

WW

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.ussnautilus.org/nautilus/

gizmodo.com/the-worlds-first-nuclear-submari…

americanhistory.si.edu/subs/…/subsbeforenuc/…

www.history.com/…/nautilus-travels-under-nort…

militaryhistory.about.com/od/…/ussnautilus.htm

science.howstuffworks.com/nuclear-submarine…

www.historia.ro/…/uss-nautilus-primul-submarin-propulsie-nucleara-istor…

www.navy.mil/navydata/cno/…/nautilus.html
nuclear-energy.net/…nuclear…/nautilus-nuclear…

www.ne.anl.gov › … › Legacy › Historical News

www.militaryfactory.com/…/detail.asp?…Nautil…

www.alternatewars.com/…/Nuclear/US_Naval_…

https://books.google.ro/books?isbn…

www.tomoniu.ro/opinii/societate/explozia-nucleara.htm

fas.org/man/dod-101/sys/ship/…/reactor.html

www.eoearth.org/article/Arco,_Idaho

www.navweaps.com/…/WTUS_PostWWII.htm

www.naval-technology.com/…/featurethe-worl…

https://slowlorisblog.wordpress.com/…/u-s-s-na…

webberswarships.ca/styled-61/index.html

www.alternatewars.com/…/US_Torpedoes.htm

istoria primului submarin nuclear, nautilus primul submarin nuclear, primul submarin
nuclear. Bookmark.

Coreenii au ales

Solutii autopropulsate pentru sistemele AA Viforul ?

31 Comments:

1.

sorin

5 aprilie 2015 at 9:45

Cu actuala tehnologie cred ca este foarte posibil ca un submarin cu propulsie clasica, de ultima
generatie, in genul suedezului A26, sa fie capabil sa vaneze un submarin cu propulsie nucleara.

Reply
 o

Focar

5 aprilie 2015 at 12:33

deloc, 7 zile autonomie e nimic

Reply

George GMT

5 aprilie 2015 at 14:11

Un sub de atac nuclear atinge si 50km/h in imersiune, cum sa-l vaneze unul care are AIP?! Pe de alta
parte tehnologia folosita de americanii (chiar si de rusi) este superioara…

Reply

sorin

6 aprilie 2015 at 12:09

Ma gandeam ca in Marea Neagra sau Marea Baltica, de exemplu, un submarin in genul lui A26, navigand
silentios, datorita senzorilor sai de detectie si aparaturii radar, poate detecta din timp un submarin cu
propulsie nucleara, fara sa fie detectat de acesta, iar cand subamrinul vizat intra in raza de actiune a
armamentului de bord sau de bord, il ataca.Stiu ca un submarin cu propulsie conventionala este inferior
la capitolele autonomie sau viteza de navigatie fata de unul cu propulsie nucleara insa ma gandeam ca la
silentiozitate si echipament de detectie acesta poate fi la acelasi nivel cu un submarin cu propulsie
nucleara.

Reply

2.
Adrian

5 aprilie 2015 at 9:46

bre nu pune doua bombe nucleare cu doua reactoare nucleare

in Fukushima fiind un dezastru natural si incidentul fiind exagerat nivelul de radiati nu este asa de mare
comparativ cu doza normala
iar in Chernobyl nu stiu ce dracu incercau sa faca dar oricum este un reactor vechi si de atunci si pana
acum lucrurile sau schimbat reactoarele moderne fiind mult mai sigure
ps Iran tocmai a aceptat un deal cu SUA prin care renunta la mii de centrifuge inchiderea unui centru de
imbogatire o limita cat pot sa inbogateasca in schimbul ridicari sanctiunilor

Reply

Focar

5 aprilie 2015 at 12:31

Iran-ul va opri vechile centrifuge, iar pe cele noi le va lasa lucrind, peste citiva ani ei vor detona bomba…

Reply

Adrian

5 aprilie 2015 at 13:37

mai usor bre matale si Bibi de cand tot o dati cu Iranu si bomba
ala pe la congresul american si matale aici
All uranium enriched beyond 5% will either be diluted or converted to uranium oxide. No new uranium
at the 3.5% enrichment level will be added to Iran’s current stock.
No new centrifuges will be installed or prepared for installation.
50% of the centrifuges at the Natanz enrichment facility and 75% at the Fordow enrichment facility will
be left inoperable. Iran will not use its advanced IR-2 centrifuges for enrichment.
Iran will not develop any new uranium enrichment or nuclear reprocessing facilities.
No fuel will be produced, tested, or transferred to the Arak nuclear power plant. In addition, Iran will
share design details of the reactor.
The IAEA will be granted daily access to Natanz and Fordow, with certain sites monitored by 24-hour
cameras. The IAEA will also have access to Iran’s uranium mines and centrifuge production facilities.
Iran will address IAEA questions related to possible military dimensions of the nuclear program and
provide data expected as part of an Additional Protocol.

Reply

3.

5 aprilie 2015 at 11:45

Stimate autor, relativ la capitolul iradiere, va asigur GRESITI. Eu am incasat 55 Gy in 27 de zile si nu am

crapat inca. Efecte adverse exista, insa nu la nivelul descris de catre dvs.

Reply

ww

5 aprilie 2015 at 16:48

@a. Îmi pare sincer rau s-aud c-ati fost expus la radiatii! Bine ca sunteti ok. Sursa informatiilor este
lucrarea profesorului N.Tomoniu,mentionata in articol. Ma indoiesc ca dumnealui a gresit!

Reply

5 aprilie 2015 at 16:51

Eu am hartiile in care scrie negru pe alb cat si cand am incasat. De crapat, inca n-am crapat.

Reply

4.

nick
5 aprilie 2015 at 12:51

un articol foarte fain. Oare înstelaţii din SRI si DGIA au revizuit planurile de apărare ale centralei de la
Cernavoda, având în vedere ca daca Ivan ajunge în bugeac, poate evacua în timp record pe americanii de
la MK în contextul unui accident nuclear, si papa si dobrogea si ieşirea noastră la marea neagră.

Reply

wandoo N

5 aprilie 2015 at 13:33

@ nick. Stai tu linistit. Planurile exista dar sunt secrete asadar nu avem de unde sa stim daca exista. Dar
stiu cu siguranta din sursa sigura ca rusii nu vor ataca centrala.Motivul e ca romanii au ingropat undeva
un mare ventilator ,un goliat al ventilatoarelor si daca rusii totusi fac ceva rau centralei noastre dragi,
romanii dau drumu la ventilator si trimit noru radioactiv tocmai la Moskva.

Reply

ardar

5 aprilie 2015 at 13:39

Sistemul de securizare a respectivei centrale a fost intocmit de catre dl. Dan Lucinescu. Fiti sigur ca omul
acesta a facut treaba de cea mai buna calitate.

Reply

dany

5 aprilie 2015 at 13:58

Pe internet este prezentata unitatea speciala 72 destinata special pentru paza si interventie la
Cernavoda, probabil la interventie sunt angrenate si subunitati de jandarmi din Medgidia(detasamentul
7) si Constanta, mai mult ca sigur in planurile de interventie a batalioanelor de parasutisti de la Buzau
este cuprinsa si Cernavoda (care batalioane probabil acum se numesc altfel)….

Reply

wandoo N

5 aprilie 2015 at 17:38

@ dany. Creca omu s-a referit la site securizat cu AA impotriva vreunei rachete ratacite ,ajunsa pe
mainile rebele . Nu impotriva unui potential atac terorist cu sanse de reusita doar pentru spetznaz.

Reply

5.

nick

5 aprilie 2015 at 12:53

Pe cand un articol privind istoria cercetării nucleare în romania?

Reply

ww

5 aprilie 2015 at 16:51

@nick. S-ar putea face daca am avea surse.

Reply

a
5 aprilie 2015 at 17:48

S-a exploatat uraniu pe rupte in anii ’50. Aprox. 18.000 tone minereu. Un raport datat 1962, intocmit pt.
uzul lui Gheorghiu-Dej, arata ca am trimis la rusi uraniu cat sa ajunga pt. nevoile Romaniei, la nivelul de
consum al acelor ani, pentru aproape 1.000 de ani (ciudata aceasta estimare), la un pret de nimic,
netinand cont de concentratie. Hrusciov greu a lasat din mana Sovromcuartit, desi investitiile in
cercetare si exploatare au fost facute exclusiv de catre partea romana. Sovieticii au plecat inclusiv cu
planurile zacamintelor, a.i., mai tarziu, cand Ceasca a ordonat repornirea activitatii, am luat-o de la zero
cu prospectiunile geologice: alti bani, alta distractie. Minereul era carat din cariera cu camioanele,
acoperite de o prelata, fara nici o protectie. Sus, pe prelata, statea de paza un soldat roman. In cabina
statea soferul insotit de un NDVD-ist. Cabina era protejata de restul utilajului de catre o foaie de Pb.
Soldatii care au asigurat paza au dezvoltat toti neoplazii. Neoplazii sunt cu duiumul si astazi in
respectivele zone miniere, de pilda la Sucevita e plin. Cat despre procesul de productie, avem facilitati
industriale la Pitesti, Turnu Severin, Feldioara. De pilda, fabrica de apa grea de la Turnu Severin a fost o
tinta favorita la inceputul anilor ’90 pt. „binevoitori” de afara, fiind vizata distrugerea ei. A existat atunci
o campanie de presa agresiva care arata, chipurile, ca in jurul intreprinderii era un spatiu selenar pe o
raza de 20 km. Tot felul de imbecilitati. Este de amintit interesul pe care Romania l-a manifestat in anii
’80 fata de programul nuclear pakistanez, precum si faptul ca dupa ’90 tara noastra a fost nevoita sa
renunte la stocul de plutoniu, la ”sugestia” americanilor.

Reply

wandoo N

5 aprilie 2015 at 18:04

@ a ia mai zi frate , nu te opri ! pare ca esti un insider cu de toate la el..dezlantuite , esti unde trebuie!

Reply

5 aprilie 2015 at 18:23

Nu va faceti sperante ca veti afla prea multe. Treaba cu plutoniul, poate fi pusa in legatura cu interesul
aratat de Ceasca fata de tehnologia nucleara pakistaneza si cu programul local de dezvoltare a unor
rachete, insa pana la un punct. Ceasca a stiut foarte clar pana unde poate sa isi intinda plapuma: a aflat
acest lucru cand…a fost trantit motorul de MIG23 de la Bacau. Si atunci ce e cu acest interes fata de
tehnologia nucleara? Nu era altceva decat un as in plus pentru negociere cu parteneri externi. Exact ce
au facut si iranienii: au cheltuit ca nebunii pentru dezvoltarea unui program nuclear, pentru ca in final sa
il inchida. Si atunci ce ce s-au ales? Cu eliminarea sanctiunilor si reintrarea pe piete externe,
normalizarea fluxurilor de capital, accesul la noi tehnologii, dezvoltarea locala a noi industrii si, nu in
ultimul rand, normalizarea relatiilor cu americanii. Si nu uitati: bomba nu o poti DEZINVENTA. Cu alte
cuvinte, vor ramane cu tehnologia, cu oamenii si cu facilitatile industriale in conservare. Restul
(amenintare nucleara, scandal etc.) e cancan.

Reply

typhoon

5 aprilie 2015 at 18:38

@a
adevar graiesti !
in 2009 au fost evacuate 53 de kg de uraniu puternic imbogatit de la reactoarele de cercetare de la
magurele si pitesti.
cu destinatie rusia ! plata transporului a fost facuta de americani.
acuma am doua intrebari pt dv. ca va vad cam dezghetat si in tema,
ce parere aveti despre furtul de uraniu din STEI jud. BIHOR ? unde alte 73 de kg au disparut fara urma.
mai are azi romania capacitatea de a fabrica arme nucleare ?

Reply

5 aprilie 2015 at 19:17

Acel uraniu evacuat in 2009 e alta poveste, nefiind legat de programul nuclear al lui Ceasca. Am stat la
coada pentru a scapa de acel combustibil nuclear uzat, ars in reactoarele noastre. Folosesc termenul „a
scapa” deoarece tara noastra nu are capacitatea industriala pentru a procesa combustibil nuclear uzat,
refolosibil la producerea ogivelor nucleare. Despre uraniul ciordit nu stiu nimic. A fost o stire de presa,
imi aduc aminte. Au patit-o si altii (americanii) si cu totii stim unde a ajuns acel uraniu. Romania nu a
avut si nu are capacitatea de a produce armament nuclear, cum au, de pilda, Germania si Japonia.
Va rog sa aveti in vedere un lucru: presupunem ca ne apuca nebunia sa il producem. Ce si cum facem? In
primul rand, ne trezim cu guvernul zburat. Sa trecem peste asta si sa presupunem ca nu zboara si se tine
tare, nu o incaseaza precum Gaddafi. Cade finantarea externa. Comertul se prabuseste. Cererea de
produse romanesti la export devine inexistenta. Sa zicem ca trecem peste asta, mancam iarba precum
pakistanezii si continuam cu bomba. Cati ani ne ia ca sa o fabricam? Iranul se chinuie din anii ”60, cu
embargo pe cap. Si ei sunt 70 de milioane si au petrol cu duiumul. Producem bomba, facem si testul, alt
scandal, nu mai vindem nimic la export dupa efectuarea testului. Aici apare alta problema: prototipul ar
avea cam dimensiunile unui automobil si trebuie miniaturizat ca sa incapa intr-o racheta. Trecem si de
aceasta etapa. Facem silozuri subterane, amenintate tot timpul de o prima lovitura, facem si vehicule
transportoare. Ne mai trebuie insa si avioane de bombardament. Le facem si pe alea. Si unde ajungem?
Nici iarba nu mai gasim de mancare, nici vorba de lucerna sau alte delicatesuri.
Vreau sa intelegeti ca tara noastra nu a avut in vedere construirea de armament nuclear. Din momentul
in care se ia decizia si pana in momentul in care obtii o bomba gata de lansare avem de-a face cu o
perioada extrem de critica in care toti sunt cu ochii pe tine si preseaza. Si cum faci ca sa o obtii, totusi?
iarasi exemplul cel mai bun il gasim in Iran: pentru inceput, negi totul; intre timp construiesti; vin aia pe
tine; accepti inspectii; negociezi, te retragi; apoi ameninti; construiesti din nou; iar te retragi, continuind
insa cu dezvoltarea unor componente auxiliare (detonatoare, racheta purtatoare etc.). Si toti, in aceasta
perioada sunt cu ochii pe tine si nu te lasa sa respiri.
Obtii bomba si esti mort de foame, cu o economie distrusa, cu o populatie innebunita, gata sa iti faca
felul. Ceea ce vreau sa spun e ca armamentul nuclear nu mai este un castig real, de care o tara sa se
poata folosi cu adevarat. Personal, nu prea vad pe nimeni intr-atat de nebun incat sa utilizeze inca o
data armamament nuclear. Am vazut ce s-a intamplat in ’45 cand au fost utilizate cele doua pocnitori. Ce
erau alea in comparatie cu ceea ce se gaseste in ziua de azi in arsenalele unor tari? Aaaa, inca un lucru:
ganditi-va ca si altii au dezvoltat armament nuclear si au ajuns, in cele din urma, sa renunte la el: Africa
de Sud, Ucraina, Belarus, Kazahstan. Armamamentul nuclear nu asigura securitatea unei tari, ci este
strict o unealta ce poate fi folosita pentru negocieri. Nimic mai mult. Scoateti-va din cap faptul ca
Romania a dorit acest timp de armament. Ceasca a dorit sa ajunga doar la acel „point of no return” si
nimic mai mult.

Reply

sorin

5 aprilie 2015 at 19:55

Konstantin Sivkov, preşedintele Academiei pentru Probleme Geopolitice din Rusia, a afirmat recent că,
dacă tensiunile vor creşte, Rusia ar putea ataca SUA în două regiuni strategice. Este vorba despre
vulcanul Yellowstone, din statul american Wyoming, şi Falia San Adreas.
http://www.gandul.info/international/planul-rusilor-pentru-distrugerea-completa-a-dusmanului-
american-atacarea-yellowstone-si-a-faliei-san-andreas-14107362
Am impresia ca rusul asta ignora reactia militara a SUA la un asemenea atac.

Reply

5 aprilie 2015 at 20:20

Moamaaa, ce pompos suna: Academia pentru Probleme Geopolitice din Rusia. Mai duca-se la…origini.
Imi creeaza scarba.

Reply

Vlad

5 aprilie 2015 at 20:39

Asta cu bomba in Yellowstone e pentru oamenii cu 8 clase care nu stiu nimic despre lumea in care
traiesc. Bombele alea nu vor face nimic. E fix propaganda pt ponderea destul de mare din populatie care
crede tot ce zic „expertii” doar pt ca isi zic experti.

Reply

radu2

5 aprilie 2015 at 21:46

Mda, bomba de la Yellowstone e din categoria aia cu avionul SU-24 echipat cu nu stiu ce sistem de
razboi electronic nemaivazut care a scos din functiune radarele si computerele la nu stiu ce distrugator
AEGIS american cand a intrat el in Marea Neagra. Si aia au fugit taras garbit (in timp ce avionu rusesc
zbura pe deasupra si simula tot felu de atacuri) pana la Constanta unde juma din personalul de la bord
si-a dat imediat demisia pe motiv ca le e frica sa-si riste viata in halu ala hehe.
Nu poti sa negi ca au ceva imaginatie si rusii hehe, si probabil gasesc destui care sa mai si creada
„bombe” din astea.

Reply

Razvan Mihaeanu

5 aprilie 2015 at 21:55

Mai degraba e din categoria transformarii Marii Negre in „Yellowstone” de metan-hidrat (hidrometan)…
http://en.wikipedia.org/wiki/Storegga_Slide

Reply

radu2

5 aprilie 2015 at 21:39

Sincer, chiar crede cineva la modul serios ca daca Romania chiar ar fi vrut (ori ar vrea) sa produca
armament nuclear s-ar fi discutat ceva public la modul serios ori ar aparea detalii prin presa ori pe net,
ori nu stiu ce declaratii oficiale?
Mai ales la noi unde nu prea se discuta public nici macar despre modelul bocancilor hehe

Teorii din astea ale conspiratiei (care sunt greu daca nu imposibil de confirmat) exista peste tot insa, deci
si la noi. Am vazut de la armele astea nucleare si alte asemenea pana la deja celebrele aerodine ale lui
Coanda sau armele cu plasma care au topit tancurile si avioanele sovietice in 1968 hehe. Parca tot aici
mai citisem odata despre niste declaratii ale generalului Stanculescu din nus ce carte cum ca un alt
general venise din India cu niste eprubete cu nus ce virusi periculosi, ascunse in buzunarul de la haina.
De fapt daca ma gandesc bine sunt cam suspecte incercarile astea de a inchide cumva institutele de
cercetare din domeniu asta, de la noi hmm….

Teoretic arma biologica poate fi chiar mai periculoasa decat aia nucleara si ca fapt divers noi am si
folosit-o cu succes in istorie cel putin odata (Vlad Tepes, care a fost un geniu militar).
Au existat de fapt si pandemii globale in istorie care au facut prapad. In Europa marea epidemie de
ciuma neagra a patruns odata cu niste corabieri italieni fugiti pe mare din Crimeea dintr-o cetate
asediata de mongoli. Mongolii adusesera cu ei (fara voia lor, bineinteles, dar daca tot aparuse or fi zis ca
nu e rau sa se foloseasca cumva de necazu ala) si ciuma care bantuia deja Asia si au aruncat cu
catapultele niste corpuri ale unor bolnavi peste zidurile cetatii si de la aia s-a raspandit apoi boala si la
cei din cetate. Aprox. doua treimi din populatia Europei ar fi murit in urma epidemiei aleia. Se spune ca
cei ce au scapat au scapat si datorita faptului ca lumea era mai putin atunci, oamenii traiau mai izolati si
epidemia nu a putut ajunge chiar la toti. Astazi insa, la ce conexiuni si globalizare exista.
La fel, in America majoritatea populatiei din America Centrala si de Nord a fost ucisa de epidemii. De
asta multe filme SF din alea apocaliptice merg pe scenariu asta, cu nus ce virus care distruge omenirea.
Ah, si sa nu uit de armele climaterice si psihotronice hehe, ultimu racnet in materie

Ca razboiu psihologic deja e peste tot, am vazut ca avem combatanti inclusiv pe aici, care posteaza cu
norma tot felul de chestii de ii invata cineva sa le spuna

Reply

5 aprilie 2015 at 21:55

Au existat in 1989 niste acuzatii la adresa Romaniei, formulate de catre Ungaria, cu privire la intentia
tarii noastre de a dezvolta armament atomic/nuclear a carui tinta sa fie Ungaria. Totul e insa
propaganda. Fiecare isi urmareste interesele, atat cat doreste sau poate sau i se permite.

Reply

6.

Alex

5 aprilie 2015 at 21:19

@WW Un articol excelent, jos palaria. Acum doua mici rectificari:

1. Un schooner este similar din punctul de vedere al constructiei cu o brigantina, dar cu un deplasament
mai mare si cu o arie de velatura mai mare. Deci USS Nautilus ori era un schooner or ori era o brigantina.
In 1812, SUA deja era independenta de niste decenii bune, deci cred ca termenul corect ar fi fost fosta
colonie. Acum despre calibrul tunurilor. La vremea respectiva calibrul tunurilor era exprimat in greutatea
loviturii/ghilelei si nu in diametrul tevii tunului. Nu cred ca au existat „tunuri lungi de 57 mm”; cred ca
aici s-ar putea sa faci aluzie la un „12 pounder long gun” care cred ca are un diametru in jur de 120 mm.
Cred ca HMS Emuous benficia de „18 pounders”.

2. Pe vremea cand Nautilus opera in Mediterana Commandamentul flotei a-VI-a era la Gaeta, un strop
mai la nord de Napoli.
Este posibil o incercare de a face ceva similar cu USS Halibut? Cred ca ar fi u teren de studiu foarte
fascinant, domintat cat de cat de Hyman Rickover, dar mai ales de un domn pe nume John Pina Craven.

Reply

7.

ww

6 aprilie 2015 at 8:15

Multumesc Alex pentru rectificari,încă mai am de invatat. Asa este,ai mare dreptate,am „săpat” si mai
adânc. Observatiile tale au fost notate,pentru conformitate in articole viitoare. Sunt tipicar de fel,asa ca-
mi notez orice îmi poate fi de folos. Multumesc încă o data,scuze cititorilor pentru greseli,nu-s
intentionate!