Ptriarhul Sofronie a predate cheile ierusalimului califului . in 634 e ales patriarh.

Condamna
monotelismul inaintea sinodului ecumenic 7. Era de origine araba Sofronie. Potrivit tradiției
evreiești, ‘Umar ( Omar) a fost cel care a ridicat interdicția pusă de creștini pentru evrei și le-a
permis acestora să intre în Ierusalim.tot Omar a ars biblioteca din aalexandria.

Hakim, urmas al lui Omar darama , distruge Biserica mormantului deoarece il deranja ceremonia
organizata de crestini la Paste in anul 1009 dar si sinagigile din vecinatatea bisericii.Acesta i-a
persecutat sip e siiti sip e suniti.Biserica construita de Ctin nu a mai fost reconstruita la forma
initiala si nici la grandoarea, marimea initiala. Reconstruirea e initiata de cavalerii cruciati iar 50
de ani mai tarziu finalizata de regina Melisende urmasa a lui Balduin al 3 lea. În 1808, un
incendiu îi afectează grav structura, provocând căderea domului Rotondei şi sfărâmarea
decoraţiunilor exterioare ale Ediculei. Rotonda şi Edicula au fost reconstruite în 1809. Focul nu a
atins interiorul Ediculei şi nici decoraţiile din marmură ale Mormântului care, majoritatea, datau
de la restaurarea din 1555. Domul actual datează din 1870. Restaurări ample au început în 1959,
incluzând şi redecorarea Domului în perioada 1994-1997. Timp de secole, două familii
musulmane, vecine şi neutre, numite de Saladin, familiile Nuseibeh şi Joudeh, sunt custozii cheii
singurei uşi.

Richard inima de leu si saladin. Saladin nu s-aa atins de biserici. Richar a fost razboinic dar saladin
politician. Tratatuk de la jafa . sladin la invitat in ierusalim dar richrd refuza deoarece u vrea sa-l vada
daca nu0i al lui. Inainte de 1200. Frederic al 2lea . Tatarii 1244 chemati de trupele lui saladin intra in bis
mormentului , zdrobesc piatra de pe mormant , scot mormintele si dau foc trupurilor .

"Una dintre prejudecățile lumii noastre este nevoia de a pune etichere, de a clasifica totul; oamenilor
li se pare că au și înțeles ceea ce au clasat."
Octavian Paler

Parcă-i ieri când la Şcoală-am venit

Cu zâmbet cald şi cu pasul grăbit
Uniforme purtam şi codiţe aveam
Parcă-i ieri.parcă-i ieri, parcă-i ieri.

Anii repezi s-au scurs ca un stol de cocori

Ca un fulg ce se pierde în nori
Multe vise-am avut, unele le-am pierdut
Le-am pierdut, le-am pierdut, le-am pierdut.

Bun rămas banca mea, te-am umbrit îndeajuns

Scârţâiai când ieşeam la răspuns
Cu formule te-am scris şi cu versuri de vis
Şi nimic nu mi-ai zis, nu mi-ai zis.
Bun rămas îţi şoptim catalog zdrenţuit
Îndeajuns pân-acum te-ai tocit
Multe friguri ne-ai dat, multe lacrimi ne-ai luat
Catalog zdrenţuit, zdrenţuit.

Bun rămas profesori, ce ne-aţi fost ca părinţi

Şi lumina ştiinţei ne-aţi dat
Cu emoţie-n glas, Vă şoptim bun rămas
Bun rămas, bun rămas, bun rămas.

Şi colegilor dragi, bun rămas vă şoptim

Dintr-un trunchi înspre viaţă pornim
Şi cu dragoste-n glas, vă şoptim bun rămas
Tuturor bun rămas, bun răma

Descoperirea

Luminiţa Daniela Saviuc a studiat Arta primii 12 ani de şcoală, apoi am ajuns sa studiez Economia şi
Psihologia. „În 2007 am plecat în SUA, unde am locuit pentru 3 ani. Acolo am cunoscut pentru prima
dată oameni care m-au influenţat. Danny şi Lecsy, managerul şi supervisorul meu, au fost primele
persoane care m-au făcut să înţeleg că fiecare din noi are ceva foarte frumos şi dacă ne dorim cu
adevărat, putem să ne trăim viaţa într-un mod foarte fericit“, mărturiseşte ea.

Danny i-a dat să citească cartea „The 7 Habits of Highly Effective People“, care i-a dezvăluit lumea
dezvoltării personale. În 2010 a început să scrie la blogul personal şi aşa a descoperit Mindvalley,
companie la care a lucrat din 2011 până în 2013 şi al cărui lider, Vishen Lakhiani, i-a devenit mentor.

În 2012 venea prima confruntare directă cu publicul. Se întâmpla în faţa unei audienţe de peste 100
de persoane, în Thailanda. A urmat apariţia la Zentrepreneur în faţa a 100 de oameni de afaceri, apoi
discursul de la Awesomeness Fest de la Punta Cana, în Republica Dominicană (2013), în faţa unui
public de 350 de oameni. Desculţă, cu o rochie ca de păpuşă şi cu părul despletit, Luminiţa le-a
vorbit oamenilor despre cum să transforme rănile în înţelepciune. Preţ de 15 minute, asistenţa a
ascultat-o captivată pe tânăra din România, care le-a povestit detaşată cum a trecut peste abuzurile
suferite şi cum şi-a iertat agresorul - gest fără de care nu s-ar fi putut dedica progresului personal.

„O minte curată e tot ce ai nevoie pentru a crea o viaţă frumoasă şi fericită. Dacă faci curăţenie în
gânduri şi daca reuşeşti să creezi doar gânduri care să te ajute să creşti şi să te iubeşti pe tine, o să ai
o viaţă foarte frumoasă şi foarte fericită. S-a dovedit ştiinţific că avem 60.000 de gânduri pe zi şi că
75% din aceste gânduri sunt negative şi se repetă... Cum am putea fi fericiţi în aceste condiţii?“, arată
Luminiţa.

În timp ce învăţăturile ei fac înconjurul Internetului, iar utilizatorii telefoniei mobile primesc
sfaturile sale printr-o aplicaţie specială, Luminiţa şi-a luat răgazul de a reveni acasă, la Suceava,
pentru a-şi scrie cartea. „Am simţit că aici ar fi locul ideal, să îmi scriu cartea în linişte. Cred că
românii sunt nişte oameni foarte frumoşi, foarte deştepţi. Un lucru fascinant se întâmplă în
momentul în care noi ne schimbăm modul de gândire şi percepţia despre noi înşine. Atunci şi lumea
din jur se va schimba odată cu noi. E magic! Cum spunem noi în România: «Vorba dulce mult
aduce», nu?“, zâmbeşte Luminiţa.

INTERVIU: „O minte curată generează o viaţă frumoasă şi fericită“

- Ştim foarte puţin despre tine, deşi deţii deja un record mondial în mediul virtual. Ai scris cel mai
citit articol despre dezvoltare personală, cu peste 1,2 milioane de share-uri pe internet. Cine este
românca Luminiţa Daniela Saviuc?

Mereu mi s-a părut puţin dificil să răspund la întrebarea asta, din simplul motiv că eu personal mă
identific cu foarte multe lucruri, dar în acelaşi timp sunt conştientă că cine sunt eu nu are nici o
legătură cu aceste lucruri. Unul dintre cele 15 lucruri menţionate în articolul meu este etichetarea şi
cred că dacă aş spune că sunt X şi Y m-aş limita şi aş lăsa în urmă multe alte lucruri în care mă
regăsesc... Cred că răspunsul ar fi că sunt şi atât.

- Descrie-ne mediul în care te-ai format.

Primii 12 ani au fost foarte dureroşi din cauza modului in care tatăl meu m-a tratat. Cred că era o
persoană foarte nefericită şi pentru că nu a ştiut cum să îşi rezolve propriile lui drame personale şi
pentru că nu a ştiut cum să-şi vindece rănile interioare, a început să proiecteze asupra propriei lui
familiei tot ce era mai urât în el. Am crescut într-un mediu foarte toxic şi plin de violenţă şi această
violenţă a încetat în momentul în care tata a murit... A murit când aveam 12 ani. Eram în clasa a 5-a
şi îmi aduc aminte şi acum cât de liberă m-am simţit. Am trăit în frică foarte mulţi ani şi chiar dacă
violenţa şi abuzul fizic şi psihic a încetat odată cu moartea lui, pentru că erau atât de multe răni
nevindecate din cauza trecutului, am continuat să sufăr şi am continuat să trăiesc în frică pentru încă
foarte mulţi ani...

- Care sunt oamenii care te-au marcat şi care sunt cei care te-au influenţat

De marcat m-au marcat foarte multe persoane în copilărie şi nu numai, dar fara îndoială tata e pe
primul loc. Am interacţionat cu foarte mulţi oameni răutăcioşi de-a lungul vieţii şi când nu ştii cine
eşti cu adevărat, e foarte uşor să permiţi celor din jur să te facă să crezi că tu eşti cine spun ei că eşti
şi că valoarea ta ţi-o dau ei. Şi eu am căzut în capcana asta şi din această cauză am permis foarte
multor persoane să mă marcheze şi să mă facă să mă simt mică şi deloc valoroasă.

În 2007 am plecat în SUA unde am locuit pentru 3 ani şi acolo am cunoscut pentru prima dată
oameni care m-au influenţat. Danny şi Lecsy... Managerul şi supervisorul meu au fost primele
persoane care m-au făcut să înţeleg că este ceva foarte frumos în fiecare din noi şi că, dacă ne dorim
cu adevărat, putem să ne trăim viaţa într-un mod foarte frumos şi fericit. A continuat cu Vishen
Lakhiani, liderul companiei pentru care am lucrat în ultimii 2 ani şi Amir Ahmad Nasr, coleg la
Mindvalley şi un foarte bun prieten.

- Cum ţi-ai descrie călătoria personală? A fost sinuoasă? Te-a dus acolo unde trebuie?

A fost foarte sinuoasă... Cu siguranţă, simt că sunt exact unde trebuie să fiu şi că merg exact unde
trebuie să merg.

- De ce te-ai îndreptat spre discurs motivaţional?

Cred că era un pas necesar. Dacă nu creşti, dacă nu te dezvolţi, stagnezi şi daca stagnezi, esti ca şi
mort, chiar dacă inima ta încă bate. În 2007, managerul meu Danny mi-a dat să citesc o carte, The 7
Habits of Highly Effective People, şi asa a început totul. Nici nu ştiam de lumea asta până când nu
am citit cartea respectivă. Parcă o parte din mine care dormea de foarte mult timp a fost trezită de
cartea respectivă şi mă bucur că nu a mai vrut să doarmă şi m-a forţat să îmi schimb gândirea şi
modul de viaţă pentru a deveni persoana care sunt astăzi.

- Alegerile au determinat parcursul sau parcursul a născut alegerile?

Ambele. Mă gândesc că în primii ani de viaţă a fost parcursul. Când tata era în viaţă eram mult prea
mică să fac propriile alegeri, deşi dacă stau bine să mă gândesc realizez că şi atunci, chiar dacă eram
atât de mică, făceam foarte multe alegeri care au avut un impact asupra mea mai târziu... Iar după ce
el a murit, au fost tot mai multe alegeri....

- Au fost rele necesare, printre obstacolele întâlnite în cale?

Cu siguranţă. Chiar dacă tata a fost ce mulţi ar eticheta ca un tiran, realizez că majoritatea lecţiilor de
viaţă pe care le-am învăţat, le-am învăţat de la el. Au fost lecţii pe care le-am învăţat într-un mod
brutal, dar le-am învăţat şi mă bucur că nu am lăsat traumele trecutului să mă ţină pe loc şi să mă
facă să fiu un om poluat de ură, negativitate şi regrete.

- Te-au îmbogăţit greutăţile, te-au călit?

M-au îmbogăţit, m-au călit şi m-au făcut să realizez că nu sunt victime a ceea ce ni se întâmplă decât
dacă alegem să credem asta. Dacă începem să ne identificăm cu toate lucrurile oribile care ni se
întâmpla, da, atunci suntem victimele acelor experienţe şi ca rezultat viaţa devine foarte tristă şi
dureroasă.

- Care a fost gândul pe care l-ai avut permanent în minte?

Pentru foarte mult timp am crezut că era ceva în neregulă cu mine. M-am văzut ca fiind o victimă şi
când tu te vezi ca o victimă, lumea din jur te trateaza ca pe o victimă.

- Ai avut senzaţia că toate se întâmplă cu un rost?

E foarte greu să te gândeşti că suferinţa are vreun rost şi pentru mai bine de 25 de ani nu am putut să
văd rostul în ceea ce mi se întâmpla... Mi-a trebuit ceva timp până când să înţeleg că da, totul se
întâmplă cu un motiv şi dacă începi să accepţi şi să înveţi din fiecare experienţă pe care viaţa ţi-o
trimite, viaţa ta va deveni tot mai frumoasă şi mai frumoasă.

- Iluminarea, relevaţia când a venit?

Iluminarea încă nu a venit, nu în totalitate cel puţin. Am avut multe revelaţii şi cred că în timp,
punându-le pe toate cap la cap am reuşit să formez o revelatie mai mare, dacă pot să spun aşa.

- Care a fost experienţa-cheie? A fost un cumul, a fost un semnal?

Cred că am început să mă trezesc la realitate în momentul în care mi-am dat seama că fericirea mea
nu depinde de o anumită persoană - fostul meu prieten. Am fost împreună aproape 10 ani şi chiar
dacă relaţia noastră s-a cam sfârşit după primii 3 ani, ne-am chinuit unul pe celălalt pentru încă 7
ani. Relaţia cu el m-a învăţat foarte multe şi din multele experienţe dureroase pe care le-am avut cât
timp am fost împreună, la un moment dat a venit şi experienţa-cheie. Eram foarte ataşată de el şi
pentru că eu credeam că vom fi împreună până la adânci bătrâneţi, în momentul în care ne-am
despărţit pentru prima oară, mi-am dat seama că sunt in pericol din simplul motiv că eu depind de el
ca să fiu fericită şi că am nevoie de el să simt ca viaţa mea are un rost.

- Şi aşa s-a născut Purpose Fairy. Care este semnificaţia numelui, de ce l-ai ales?

Ştii ce e interesant? Fostul meu prieten m-a ajutat cu numele. El a venit cu ideea. Eu sunt de părere
că venim pe lume cu un dar anume, „a purpose to fulfill“, şi că numai dacă lucrăm cu acest dar şi
numai dacă îl împărtăşim cu restul lumii, vom fi cu adevărat fericiţi. În cazul meu, ştiu cu siguranţă
că darul meu e să înfrumuseţez lumea într-un mod sau altul. Fie că e în scris, fie că e prin pozele pe
care le fac sau printr-o simplă conversaţie. Cu toţii avem un dar unic si frumos care vrea să fie
împărtăşit cu restul lumii... şi de aici ideea de Purpose. Şi Fairy, pentru că eu una sunt o persoană
foarte copilăroasă. Îmi place să râd, să visez, să mă joc i sa mă simt liberă precum un copil. Nu prea
îmi plac regulile, limitele şi sunt de părere că este ceva magic în fiecare din noi... Şi cred că de aici
numele. Îmbinarea inocenţei cu menirea vieţii. Totul începe în copilărie şi se încheie la bătrâneţe
când te uiţi înapoi şi realizezi că ţi-ai îndeplinit scopul în viaţă şi că ai făcut-o într-un mod foarte
inocent, unic şi frumos.

- Glasul tău interior a devenit o voce puternică. Te miră acest lucru? Ce crezi că te-a ajutat să te
remarci?

M-a mirat la început când nu ştiam încă cine sunt, dar acum nu mă mai miră. Am lucrat foarte mult
la propria mea persoană. Am făcut atât de multă ordine şi curăţenie în viaţa mea şi mi-am promis eu
mie să-mi trăiesc viaţa într-un mod autentic şi să fiu cine sunt eu şi nu cine vrea lumea să fiu. Şi cred
că autenticitatea e ceva ce lumea apreciază.

Sunt de părere că în adancul sufletului suntem cu totii conectaţi şi dacă o persoană e autentică şi vrea
cu adevarat să facă bine şi să înfrumuseţeze lumea, cei din jur vor fi atraşi de acea persoană din
simplul motiv că se vor recunoaste pe ei înşişi în acea persoană. Suntem o oglindă şi când faci
lucrurile cu iubire şi din dorinţa de a scoate la suprafaţă ce e mai frumos în oameni, cred că nu ai
cum să nu fii apreciat. Şi modul în care eu scriu e foarte simplu. Ştii, Einstein are un citat în care
spune că dacă nu poţi să explici lucrurile într-un mod simplu înseamnă că tu nici nu înţelegi despre
ce vorbeşti. Şi cred că oamenii apreciază asta. Simplitatea şi modul în care comunic ce comunic şi
faptul că eu îi încurajez în permanenţă să fie propriii lor stăpâni şi să nu caute iubire, fericire şi
aprobare în jurul lor... Nu cred în idoli sau guru...

- Ce reacţii primeşti de la audienţă?

Primesc reacţii de tot felul şi cu cât citesc mai multe mesaje, e-mailuri şi comentarii de la oameni, cu
atât îmi dau seama cât de asemănători suntem cu toţii şi cum toată lumea vrea să se simtă iubită şi să
trăiască o viaţă liniştită şi fericită.

- Vorbeşte-ne despre cartea la care scrii.

Momentan lucrez la prima mea carte, ce va fi publicată anul viitor. O scriu în limba engleză, dar ştiu
că va fi tradusă în limba română la un moment dat şi asta mă bucură foarte mult. E o carte în care
vorbesc despre călătoria mea personală, lecţiile pe care le-am învăţat... cum am trecut peste toate
piedicile şi greutăţile vieţii şi împărtăşesc tot felul de modalităţi prin care fiecare dintre noi poate
face la fel. E o carte despre cum să te eliberezi de tot ceea ce te ţine pe loc în viaţă şi cum să creezi o
viaţă nouă, frumoasă şi mult mai fericită pentru tine şi cei dragi.

- Recomandă-ne o metodă de meditaţie, poate chiar pe cea pe care tu o practici.

Datorită companiei la care am lucrat în ultimii 2 ani, Mindvalley, am avut acces la foarte multe
meditaţii şi înca am şi îmi place să le diversific. Îmi place foarte mult să fac guided meditation... (nu
stiu cum sa spun in romana:) ) şi foarte mult îmi plac meditaţiile de la Kelly Howell: „Destiny-
guided meditation“ şi „Prayer - guided imagery“ sunt două dintre preferatele mele. Mă joc cu
Omvana App, unde ai tot felul de meditaţii, dar si cu Youtube.

- Cum să facem efectiv meditaţie? Cum scăpăm de miliardele de gânduri care ne vin în minte
inevitabil?

Dacă eşti la început şi nu ai mai meditat până acum, cred că cel mai bine ar fi sa incepi cu 5-10
minute pe zi. Îţi pui căştile în urechi şi cu muzica de relaxare stai în linişte. Tu cu gândurile tale. În
momentul în care ai să faci asta, ai să simţi că mintea ta face mult mai mult zgomot ca de obicei... E
normal. Important e să nu te opreşti şi în timp ai să observi că mintea începe să se liniştească şi ai să
ai tot mai puţine gânduri. Şi cu cât e mai linişte în mintea ta, cu atât îţi va fi mai uşor să creezi
propriile tale gânduri şi să te concentrezi pe lucrurile frumoase pe care vrei să le creezi.

- Cum se ajunge la acea relaxare a minţii, astfel încât să rămânem focusaţi pe un singur lucru?
Cum reuşeşti să-ţi goleşti complet mintea?

Cu cât meditezi tot mai mult, detaşat de propriile tale gânduri şi trăiri interiore, cu atât îţi va fi mai
uşor să devii prezent şi să te concentrezi 100% pe ceea ce faci. Când simţi că mintea ta o ia razna, ca
să revii în prezent şi să fii focusat 100% pe ceea ce faci, concentrează-te pe respiraţia ta. Controlează-
ţi respiraţia şi asta te va ajuta. Dacă îţi calmezi respiraţia, îţi calmezi şi mintea... De asemeni, natura e
un foarte bun profesor. Pe mine, natura mă ajută foarte mult să devin prezentă. Îmi place să mă uit la
copaci, la stele, la lună, la soare... să observ păsările cum zboară... Natura te poate învăţa foarte multe
şi cu cât petreci tot mai mult în natură, cu atât îţi va fi mai uşor să îţi goleşti mintea şi să fii prezent.

- Recomandă-ne câteva cărţi şi câţiva autori pe care nu trebuie să-i ratăm.

Wayne Dyer e autorul meu preferat. Omul asta e incredibil. O persoană atât de frumoasă, autentică şi
cu un suflet foarte frumos. Orice carte de la el vei citi cu siguranţă îţi va plăcea. Apoi este Viktor
Frankl cu „Man’s Search For Meaning“ şi Eckhart Tolle cu „Puterea Prezentului“. O carte
extraordinară pentru cei care sunt pregătiţi să o citească. Apoi orice carte de la Brene Brown, Don
Miguel Ruiz, Deepak Chopra, Bruce Lipton, Neville Goddard, Marianne Williamson, Louise Hay...

- Spune-ne 10 reguli de viaţă esenţiale, ca să înţelegem cum ne putem schimba.

1. Purifică-ţi gândurile
2. Asumă-ţi 100% responsabilitate pentru propria ta viaţă
3. Renunţă la tot ce e toxic în viaţa ta - gânduri, idei, prietenii, obiceiuri, oameni, etc.
4. Fii bun cu tine însăţi ca să poţi fi bun şi cu cei din jur
5. Apreciază fiecare experienţă şi fiecare persoană care vine în viaţa ta, bună sau rea
6. Construieşte-ti viaţa nu pe baza a ce ai trăit în trecut, ci pe baza a ce vrei să trăieşti în viitor.
7. Foloseşte-ţi imaginaţia şi îndrăzneşte să visezi. Trăieşte-ţi viaţa ca şi cum nu ar exista limite.
8. Petrece mai mult timp în natură
9. Fii autentic. Fii vulnerabil. Ai încredere în tine. Trăieşte-ti viaţa după propriile tale reguli, nu
după regulile învechite ale celor din jur.
10. Renunţă la frică şi permite-i iubirii să-i ia locul.

- Explică-ne ce înseamnă pentru tine sintagma „Gândul e sămânţa realităţii“. Care este sensul de
influenţă: gând-realitate sau realitate-gând? Este reciproc?

În cartea intitulată „The Biology of Belief“, Bruce Lipton spune că 95% din viaţa noastră e controlată
de inconştient şi 5% de conştient. Din momentul conceperii noastre şi până la vârsta de 6-7 ani,
spune Bruce Lipton, noi suntem ca o sugativă. Atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru, la tot ce
vedem şi la tot ce auzim, absorbim totul în căpuşorul nostru. În primii noştri ani de viaţă, noi
construim fundaţia pentru viaţa noastră. Nu putem spune că lucruri la care nu ne-am gândit apar din
senin, pentru că noi nu ne putem aduce aminte totul. Nu avem acces la tot ce este în mintea noastră.

Cum văd eu lucrurile, gândurile noastre creează realitatea şi dacă nouă nu ne place ce vedem trebuie
să ne uităm puţin în oglindă şi să ne dăm seama unde greşim şi ce trebuie schimbat. Am trăit mai
bine de 25 de ani gândindu-mă că eu nu am control asupra vieţii mele şi că tot ce se întâmplă în
lumea asta şi în viata mea e haotic. Şi atât timp cât am gândit aşa, aşa a fost. Nu suntem învăţaţi să
ne purificăm gândurile. Majoritatea oamenilor nu au idee ce înseamnă lucrul acesta şi cât de
important e să te concentrezi doar asupra lucrurilor pe care vrei să le ai în viaţa ta. Nu ne cunoaştem
pe noi înşine. Habar nu avem cine suntem şi de ce suntem în stare şi din această cauză ne gândim că
suntem victime şi că nu avem control asupra propriei noastre vieţi.

- Ce rol are fiecare persoană întâlnită în viaţa noastră? Acel rol pe care îl lăsăm să aibă? Este
predestinată această întâlnire?
Depinde cum privim lucrurile. Totul ţine de atitudinea noastră. Cartea mea preferată e Tao Te Ching,
scrisa de Lao Tzu acum mai bine de 2500 de ani. Şi în aceasta carte frumoasă, el vorbeşte despre
asta. Cum fiecare persoană, bună sau rea, îţi este ba profesor, ba student. Omul bun este profesorul
omului rău şi omul rău este lecţia omului bun. Dacă reuşeşti să priveşti fiecare persoană care vine în
viaţa ta, în acest mod, ai să ai foarte multe de câştigat şi ai să înţelegi că fiecare persoană, bună sau
rea, are ceva să te înveţe :) Şi da, cred că fiecare persoană pe care o întâlneşti, o întâlneşti pentru că
trebuie şi pentru că are o lecţie pentru tine... ceva ce tu trebuie să înveţi.

- Ce caut eu în viaţa mea? Gândul apare când suntem aglomeraţi, sufocaţi, hărţuiţi de cotidian şi
ne simţim copleşiţi. Cum ne facem loc în propria viaţă?

Ne facem loc făcându-ne loc... Renunţând la obiceiuri toxice ca bârfa sau la relaţii care nu duc
nicăieri... Ne facem loc petrecând mai mult timp cu noi înşine. Lăsând puţin la o parte nevoia asta
nebună de a ne plânge şi de a vorbi în permanenţă despre problemele noastre şi problemele cu care
se confruntă toată planeta. Trebuie să învăţăm să trăim viaţa pentru noi şi nu pentru alţii şi trebuie
să învăţăm să preţuim lucrurile simple, pentru că acolo vom reuşi să găsim liniştea şi pacea de care
avem cu toţii nevoie...

- Ni s-a întâmplat de multe ori să constatăm că un rău se dovedeşte a fi un bine. Ce s-a schimbat:
percepţia, cursul vieţii, momentul, noi?

Un lucru fascinant se întâmplă în momentul în care noi ne schimbăm modul de gândire... toată
lumea parcă se schimba cu noi. Lumea din jur e oglinda noastră. Îi vedem pe cei din jur cum ne
vedem pe noi înşine şi dacă noi ne schimbăm percepţia pe care o avem despre noi înşine, şi lumea
din jur se va schimba odată cu noi. E magic!

- Care trebuie să ne fie atitudinea în faţa răului care se manifestă prin oameni, prin atitudini de
neînţeles, prin gesturi negative gratuite?

Este un citat de la Plato foarte frumos care vorbeşte despre asta: „Be kind, for everyone you meet is
fighting a hard battle“. Dacă suntem răi cu alţii e pentru că suntem răi cu noi înşine. Când nu ştii cine
eşti, încotro te îndrepţi şi când percepi lumea în care trăieşti ca fiind ostilă şi rea, stai în defensivă.
Cauţi să te protejezi de rău şi cauţi să ataci. Toată lumea pare să fie inamicul tău, duşmanul tău... Şi e
trist pentru că singurul nostru duşman suntem noi înşine şi luptându-ne cu alţii, noi ne luptăm cu
propria noastra persoană.

Dacă te iubeşti pe tine însăţi şi dacă eşti împăcat cu propria ta persoană şi cu viaţa ta, indiferent de
cât de mulţi oameni răi vei întâlni şi indiferent de cât de multe rele ţi se vor întâmpla, ai să ştii cum
să le transformi în ceva bun.

E foarte important să accepţi ce ţi se întâmplă, să nu te împotriveşti răului pentru că luptând rău cu

rău creezi mai mult rău. Şi e foarte important să cauţi să înveţi din tot ce ţi se întâmplă, pentru că
dacă reuşeşti să faci asta, ai să devii o persoană foarte frumoasă, pe interior şi pe exterior, şi foarte
înţeleaptă. Şi lumea are nevoie de oameni de genul acesta :)

- Cât ne costă să fim buni, cât ne costă să fim răi?

Nu ne costă nimic să fim buni, dar ne costă foarte mult să fim răi. Cu cât suntem mai răi, cu atât
devenim mai urâţi, pe interior şi pe exterior... Răutatea creează foarte mult stres, frică... şi ne
îndepărtează unii de alţii. Nu ne costă nimic să fim buni şi de asta ar trebui să învăţăm să fim mai
buni, cu noi şi cu lumea din jur. Am fi cu toţii mult mai fericiţi şi lumea în care trăim ar deveni şi ea
mult mai frumoasă.

- Cum să acceptăm că „facerea de bine“ ne aduce mai mult rău?

În momentul în care începem să ne asumăm responsabilitate pentru propriile noastre gânduri, trăiri
interioare şi pentru propria noastră viaţă. cred că începem să înţelegem că „facerea de bine“ ne face
nou rău în final...

- Ce măsură trebuie să aplicăm în privinţa noastră, în primul rând? Să ne fim cei mai îngăduitori
prieteni sau cei mai atenţi critici?

Cum spunem noi în România? Vorba dulce mult aduce, nu? Cu cât ne criticăm mai mult, cu atât
devenim mai răutăcioşi şi în loc să ne concentrăm pe lucrurile frumoase pe care le facem, pe punctele
noastre forte, ne concentram pe slăbiciunile noastre... Şi începem să ne îndoim de capacităţile
noastre, începem să ne comparăm cu cei din jur şi în loc să ne trăim viaţa, stagnăm... Eu sunt cel mai
mare critic al meu, dar învăţ să renunţ la critică şi să mă încurajez în tot ceea ce fac. Să vorbesc cu
mine cum i-aş vorbi unui prieten foarte bun... Critica ne îndepărtează de noi şi de cei din jur, iar
îngăduinţa, iubirea, aprecierile şi încurajările ne apropie.

- Unde trebuie fixat standardul de evaluare? Cât de sus trebuie fixată stacheta evoluţiei?

Nu ştiu dacă este un punct anume până unde trebuie să evoluăm. Cred eu că important e să evoluăm
fără a fi preocupaţi cât de repede o facem şi cât de departe vrem să ajungem... Important e să ne
mişcăm, să îndrăznim să păşim în necunoscut şi să căutăm să fim azi mai buni decât eram ieri.
- Trăim prin ceilalţi sau trăim pentru noi?

Totul începe cu noi. Trăim pentru noi, dar în acelaşi timp trăim şi prin ceilalţi... Suntem toţi o
familie... Dacă mergi pe Lună şi te uiţi la planeta noastră îţi dai seama că suntem cu toţii o mare
familie, uniţi, sau cel putin aşa ar trebui să fie... We are all ONE.

- Dacă ne simţim nefericiţi fără motiv, cum detectăm problema care ne împiedică să ne bucurăm
de viaţă?

Totul începe cu tine. Dacă sunt probleme în viaţa ta şi dacă eşti nefericit oriunde mergi, e evident că
ceva trebuie schimbat... şi nu e mediul înconjurător ce trebuie să se schimbe, ci TU! Dacă înveţi să îţi
asumi responsabilitatea pentru tot ce se întâmplă în viaţa ta, ai să ai foarte multe de câştigat şi ai să
ştii cum să transformi ceva urât într-o experienţă frumoasă.

15 LUCRURI LA CARE TREBUIE SĂ RENUNŢI PENTRU A FI FERICIT

1. Renunţă la nevoia de a avea întotdeauna dreptate

Multe persoane nu suportă ideea de a greşi şi îşi doresc să aibă întotdeauna dreptate, chiar şi cu
riscul de a încheia o relaţie minunată sau provocând mult stres şi durere, pentru ei şi pentru alţii.
Pur şi simplu nu merită. Oricând simţi nevoia “urgentă” de a sări într-o discuţie despre cine are
dreptate şi cine greşeşte, întreabă-te următorul lucru: „Prefer să am dreptate sau prefer să fiu o
persoană blândă?“. Ce câştig dintr-un conflict verbal, în urma căruia cel din faţa mea părăseşte
„scena“ cu un gust amar şi un sentiment de dezamăgire?

2. Renunţă la nevoia pentru control

Fii dispus să renunţi la nevoia de a controla întotdeauna tot ce se întâmplă cu tine şi cu cei din jurul
tău: situaţii, evenimente, oameni etc. Indiferent că sunt persoane dragi, colegi de muncă sau pur şi
simplu străini pe care îi întâlneşti pe stradă, permite-le să existe. Permite tuturor lucrurilor şi
persoanelor să fie exact aşa cum sunt şi o să vezi ce bine te vei simţi. „Lăsând lucrurile să fie, totul
va curge lin, aşa cum trebuie“, spunea Lao Tzu.

3. Renunţă la vină
Renunţă la nevoia ta de a da vina pe alte persoane pentru ceea ce ai sau nu ai, pentru ceea ce simţi
sau nu simţi. Încetează să renunţi la puterile tale şi începe să îţi asumi responsabilitatea pentru
viaţa ta.

4. Renunţă la auto-înfrângere

Câţi oameni se rănesc singuri din cauza mentalităţii lor negative, poluate şi a auto-înfrângerii
repetitive? Nu crede tot ceea ce îţi spune mintea, în special dacă este ceva negativ şi care te auto-
distruge. Eşti mai bun de atât. „Mintea este un instrument superb dacă este folosit aşa cum trebuie.
Totuşi, folosită în mod greşit, devine foarte distructivă“, spunea Eckhart Tolle.

5. Renunţă la convingerile tale limitate

Renunţă la convingerile tale despre ceea ce poţi sau nu poţi face, despre ceea ce este posibil sau
imposibil. De acum înainte nu o să mai permiţi convingerilor tale limitate să te ţină captiv.
Deschide-ţi aripile şi zboară! „O convingere nu este o idee deţinută de minte, este o idee care ţine
mintea“, spunea Elly Roselle.

6. Renunţă să te mai plângi

Renunţă la nevoia ta constantă de a te plânge despre acele multe, multe, multe lucruri, oameni,
situaţii, evenimente care te fac nefericit, trist şi depresiv. Nimeni nu te poate face nefericit, nicio
situaţie nu te poate face trist decât dacă îi permiţi. Nu situaţia care declanşează acele sentimente
este de vină, ci modul în care alegi să le priveşti. Nu subestima niciodată puterea gândirii pozitive.

7. Renunţă la luxul de a critica

Renunţă la nevoia de a critica lucruri, evenimente sau oameni care sunt diferiţi faţă de tine. Cu
toţii suntem diferiţi, şi totuşi cu toţii suntem la fel. Toţi vrem să fim fericiţi, toţi vrem să iubim şi să
fim iubiţi şi toţi vrem să fim înţeleşi. Cu toţii vrem ceva, şi ceva este dorit de noi toţi.

8. Renunţă la nevoia de a impresiona celelalte persoane

Încetează să mai încerci atât de tare să fii ceva ce nu eşti doar ca ceilalţi să te placă. Lucrurile nu
funcţionează aşa. În momentul în care încetezi să mai încerci atât de tare să fii ceva ce nu eşti,
momentul în care renunţi la toate măştile tale, momentul în care te accepţi cu adevărat, o să
descoperi că oamenii se simt atraşi de tine, fără a depune niciun efort pentru asta.

9. Renunţă la ideea de a te opune schimbării

Schimbarea este bună. Schimbarea te va ajuta să mergi de la A la B. Schimbarea te va ajuta să faci

îmbunătăţiri în viaţa ta şi în viaţa celor din jurul tău. „Urmăreşte fericirea şi Universul va deschide
uşile pentru tine acolo unde nu existau decât pereţi“, spunea Joseph Campbell.
10. Renunţă la etichetare

Încetează să etichetezi acele persoane, lucruri şi evenimente pe care nu le înţelegi ca fiind ciudate şi
diferite şi încearcă să îţi deschizi mintea, puţin câte puţin. Minţile funcţionează doar atunci când
sunt deschise. „Forma cea mai înaltă de ignoranţă este atunci când respingi ceva despre care nu
ştii nimic“, spunea Wayne Dyer.

11. Renunţă la temerile tale

Frica este doar o iluzie, nu există, tu ai creat-o. Totul este în mintea ta. Dacă vei corecta interiorul,
exteriorul va fi exact aşa cum trebuie. „Singurul lucru de care trebuie să ne temem este frica
însăşi“, spunea Franklin D. Roosevelt.

12. Renunţă la scuze

De multe ori ne limităm din cauza numeroaselor scuze pe care le folosim. În loc să creştem şi să
lucrăm la a ne îmbunătăţi viaţa şi spiritul, rămânem blocaţi, minţindu-ne singuri, folosind tot felul
de scuze, scuze care în 99,9% din cazuri nu sunt reale.

13. Renunţă la trecut

Este greu. Se ştie. În special atunci când trecutul arată mult mai bine decât prezentul şi viitorul
pare atât de înfricoşător, însă trebuie să iei în calcul faptul că momentul prezent este tot ceea ce ai
şi tot ce o să ai vreodată. Trecutul după care tânjeşti, trecutul la care visezi, a fost ignorat de tine
atunci când a fost prezent. Încetează să te mai păcăleşti singur. Fii prezent în tot ceea ce faci şi
bucură-te de viaţă. Până la urmă viaţa este o călătorie, nu o destinaţie. E bine să ai o viziune clară
asupra viitorului, pregăteşte-te, dar întotdeauna fii în prezent.

14. Renunţă la ataşament

Acesta este un concept care pentru mulţi dintre noi este greu de înţeles, însă nu este ceva imposibil.
Devii din ce în ce mai bun odată cu trecerea timpului şi cu mult antrenament. Momentul în care te
detaşezi de toate lucrurile, devii atât de liniştit, tolerant, blând şi seren. O să ajungi într-un loc în
care o să fii capabil să înţelegi toate acele lucruri fără a mai suferi. O stare dincolo de cuvinte.

15. Renunţă să îţi trăieşti viaţa în funcţie de aşteptările celorlalţi

Mult prea multe persoane trăiesc o viaţă care nu le aparţine pentru a o putea trăi. Îşi trăiesc vieţile
în funcţie de ceea ce cred alţii că este bine pentru ei, trăiesc viaţa în funcţie de ceea ce spun părinţii
că este mai bun pentru ei, în funcţie de ce zic prietenii, duşmanii şi profesorii lor că este bine pentru
ei. Aceste persoane îşi ignoră vocea interioară, chemarea interioară. Sunt atât de ocupaţi făcându-
le pe plac celorlalţi, încât pierd controlul asupra propriilor vieţi. Uită ceea ce îi face fericiţi, ce îşi
doresc, ce au nevoie şi eventual uită cine sunt cu adevărat. Ai o singură viaţă, trebuie să o trăieşti,
să o deţii şi în special să nu laşi părerile altora să te împiedice în drumul tău.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un simplu Like, comunităţii noastre de
cititori de pe pagina de Facebook.

Care este adevarul despre CANCER?

1. In primul rand si foarte important, este bine de mentionat urmatorul aspect: toti oamenii au celule canceroase in
corpul lor, dar atat timp cat numarul lor este scazut, acestea nu afecteaza buna functionare a organismului. Acestea
nu apar in testele standard pana nu ating pragul de un miliard de celule. In momentul in care medicii le spun
pacientilor ca nu mai au cancer, acestia se refera tocmai la acest lucru: testele specifice nu mai pot detecta celulele
canceroase deoarece sunt intr-un numar foarte restrans.
2. Cand sistemul imunitar este puternic, celulele canceroase sunt distruse si nu se pot multiplica, asa ca nu vor
forma tumori.
3. Atunci cand o persoana este diagnosticata cu cancer inseamna ca are de asemenea deficiente la nivel
nutritional. Mai pe scurt, nu se hraneste corect, obiceiurile alimentare, stresul si mediul fiind factorii determinanti in
acest context.
4. Pentru a depasi aceste deficiente nutritionale, este foarte important sa-ti schimbi dieta si sa incluzi suplimente
pentru a-ti intari sistemul imunitar.
5. CHIMIOTERAPIA implica otravirea celulele canceroase care cresc intr-un mod extrem de rapid, dar din pacate
sunt distruse in aceeasi masura si celulele sanatoase de la nivelul maduvei spinarii, a tractului gastro-intestinal si de
asemenea pot cauza distrugerea unor organe importante ca: ficatul, plamanii, inima, rinichii, etc.
6. RADIOTERAPIA are un efect similar cu cel al CHIMIOTERAPIEI. Aceasta distruge celulele canceroase, dar in
aceeasi masura ataca si celulele, tesuturile si organele sanatoase.

7. Initial, tratamentul bazat pe radioterapie si chimioterapie va micsora tumoarea propriu-zisa. In schimb, o prelungire
a unui astfel de tratament va cauza mai multe pagube la nivelul organismului, iar in cele din urma nu va da rezultate,
nu va mai reusi sa distruga tumorile.

8. Cand organismul contine multe toxine cauzate de chimioterapie si radiatii, sistemul imunitar este fie "compromis",
fie distrus, asa ca bolnavul va fi expus numeroaselor infectii si complicatii ce pot surveni, cu usurinta.

9. Chimioterapia si radiatiile pot cauza mutatii la nivelul celulelor canceroase, acestea devenind mai puternice si
aproape imposibil de distrus. De asemenea, operatiile pot duce la raspandirea celulelor canceroase la nivelul altor
organe.
10. Cel mai bun lucru pe care-l poate face un bolnav de cancer este sa-si "infometeze" celulele canceroase,
privandu-le de alimentele care nu fac altceva decat sa le hraneasca (zahar, alcool, carne, branza, lapte, etc).
Cu ce se hranesc celulele canceroase?
a. ZAHARUL hraneste celulele canceroase. Daca bolnavul renunta la zahar, renunta la una dintre cele mai
importante surse de hranire a celulelor bolnave. Dar asta nu inseamna nicio clipa ca le poti inlocui cu indulcitorii
artificiali, existenti pe piata. De cele mai multe ori, acestia contin aspartam (indulcitor artificial), o substanta extrem de
nociva. Un substitut natural sanatos este mierea de Manuka sau melasa, dar si acestea trebuie consumate in cantitati
foarte mici. Sarea de masa de asemenea contine aditivi, asa ca o alternativa este sarea de mare sau sarea de Himalaya.
b. LAPTELE face ca organismul sa produca mucus in exces, in special la nivelul tractului gastro-intestinal. Cancerul
se hraneste cu mucusul produs de celule. Atunci cand se renunta la acest produs, inlocuindu-l cu laptele de migdale
(sau altele de origine, exista o gama variata de unde poti alege), celulele canceroase vor "muri de foame".
c. CELULELE CANCEROASE se dezvolta intr-un mediu acid. O dieta bazata pe carne este acida, asa ca este mai bine
sa se consume peste (daca nu poti trece la o dieta vegetariana) in favoarea carnei de vita sau de porc. Din pacate, de
cele mai multe ori carnea contine antibiotice, hormoni de crestere si paraziti extrem de daunatori, in special pentru
persoanele care sufera de cancer.
d. O dieta compusa din 80% legume crude si sucuri, cereale integrale, seminte, nuci si cateva fructe ajuta corpul sa-
si "creeze" un mediu alcalin, propice unui organism sanatos, unde celulele canceroase nu pot supravietui ( acestea
traiesc intr-un mediu acid!). Aproximativ 20% din mancare poate fi gatita (de exemplu fasolea). Legumele proaspete
suplimenteaza organismul cu enzime vii, care sunt usor absorbite, iar in aproximativ 15 minute este stimulata
producerea celulelor sanatoase.
Pentru a obtine enzime vii (acestea produc celule sanatoase) este indicat sa bei sucuri naturale (in special din
legume, inclusiv germenii de fasole) si sa mananci legume crude, de 2-3 ori pe zi. Enzimele sunt distruse la
temperaturi mai mari de 40 de grade.
e. Evitati cafeaua, ceaiul si ciocolata, acestea avand un continut ridicat de cofeina. Ceaiul verde este o alternativa
buna si are proprietati anticancerigene. Cel mai bine ar fi sa se consume apa purificata sau filtrata, pentru a evita
toxinele si metalele grele din apa de la robinet. Apa distilata este acida, evitati-o.
12. Proteinele animale sunt greu de digerat si necesita multe enzime digestive. Carnea nedigerata ramane in
intestine pana putrezeste, iar aceasta duce la inmultirea toxinelor.
13. Peretii celulelor canceroase au un strat solid de proteine. Atunci cand mananci mai putina carne (sau deloc) se
elibereaza mai multe enzime care ataca peretii de proteine ai celulelor canceroase si permite celulor organismului sa
ucida cancerul.

14. Exista suplimente care ajuta la "intarirea" sistemului imunitar (antioxidanti, vitamine, minerale) care determina
organismul sa ucide celulele canceroase. Alte suplimente ca vitamina E stimuleaza organismul sa distruga celulele
canceroase.

15. Cancerul este o boala a mintii, trupului si spiritului. O stare de spirit proactiva si pozitiva il va ajuta pe bolnavul de
CANCER sa supravietuiasca.

16. Furia, neiertarea si durerea determina organismul sa se dezvolte intr-un mediu stresant si acid (cancerul se
dezvolta in mediul acid). Invata sa fii o persoana iubitoare si iertatoare. Este necesar sa te relaxezi si sa te bucuri de
viata.
Celulele canceroase nu pot supravietui intr-un mediu oxigenat. Fa exercitii zilnic si respira adanc (pentru acest
lucru, ar fi bine sa consulti un profesor de yoga), in acest fel vei reusi sa oxigenezi mai bine celulele. Terapie cu oxigen
este foarte importanta in acest tratament.
gi Teican Geții au trăit în Muntenia, Dobrogea și Moldova pînă la Tyras ( tyrageții ), sau massageții. Hotarul dintre
Gaetia și Dacia era Alluta, dovadă că romanii s-au oprit acolo. Gaetia a fost aliata Romei în războiul ei cu Decebal. In
De Metatione Castrorum autorul antic a spus destul de clar că în rîndurile armatei lui Traian au luptat alături de
legiunile lui 900 de geți și 700 de daci. Deci autorul antic a făcut clar deosebirea între daci și geți. În incursiunea lui
Decebal în Gaetia și Moesia pe aliniamentul de înaintare a trupelor dace au fost relevate arheologic distrugeri prin
incendiere. Asta înseamnă că Decebal i-a considerat pe geți inamici nu făcînd parte din poporul lui. Burebista a fost
get din Cîmpia Romînă, și a unit pe daci și pe geți în același regat, pentru că geții și dacii aparțineau aceleiași națiuni.
cam cum am fi noi cei din provinciile istorice între noi. Ei bine, dacii l-au ucis pentru că vedeau în el un ocupant, nu
un rege. Așa cum în istorie moldovenii, muntenii și ardelenii s-au bătut între ei. Hai să ne asumăm istoria așa cum
este ea, nu cum ne-o dorim noi .
Intervenţia lui Mircea Cărtărescu a fost, cum era de aşteptat, memorabilă. El a început prin a vorbi despre ce
înseamnă Europa, la nivel conceptual: ”Europa reprezintă întâi de toate o tradiţie culturală. La baza întregii culturi
europene stau doi oameni care nu au lăsat nimic scris: Iisus şi Socrate – pe umerii cărora se înalţă toate bibliotecile
lumii. Aceasta e tradiţia în care trăim şi care ne-a învăţat să gândim. Gândim pe tiparele Bibliei şi pe cele ale
corpusului filosofiei greceşti. Sunt cele două elice ale ADN-ului nostru interior. Prin urmare, prima noastră tradiţie
culturală este cea europeană, iar a doua este cea a comunităţii în care trăim, comunitatea românească.”, a spus
Cărtărescu
Problema e – a observat scriitorul - că aceste concepte nu ajută foarte mult: „Conceptele estetice sunt slabe, se află
în bătaia tuturor vânturilor. Nu e suficient să arătăm cu orgoliu că aparţinem unei mari tradiţii culturale. Această
tradiţie trebuie să aibă în spate forţe de altă natură. Se spunea despre Gorki că e un mare scriitor că avea 14 divizii
de tancuri în spate. În acest moment, mulţi scriitori europeni sunt mari scriitori pentru că au economii care duduie în
spate (cum e cea germană sau cele nordice).” Totul stă în promovare, nu în valoarea artiştilor, iar promovarea se
face cu bani – a conchis Mircea Cărtărescu. ”Dacă vrem să fim europeni, nu trebuie să facem gargară europeană, să
spunem cuvinte frumoase despre Europa, ci să facem naibii ceva! Să facem ceva pentru artiştii români şi pentru
promovarea lor!”, a atras atenţia scriitorul.

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 din părinţii vornicul Papa Postelnicul şi
Stanca Cantacuzino. Constantin a crescut fără tată, deoarece acesta moare pe când avea
doar un an. Este crescut de mama, de bunica dinspre tata Păuna Greceanu şi de unchiul
său, Stolnicul Constantin Cantacuzino, pe care ajunge să-l iubească ca pe un tată.

Brâncoveanu, de-a lungul vieţii sale, deţine diferite funcţii de seamă ale ţării: aga, postelnic,
spătar şi logofăt. Moarte subită a lui Şerban Cantacuzino îl aduce pe Constantin Brâncoveanu în
rolul de domn al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714. Ţara cunoaşte o mare înflorire culturală şi
spirituală în această perioadă.

De asemenea domnul a avut o activitate diplomatică intensă. În anul 1695 primeşte titlul de
principe al Imperiului Habsburgic, iar mai apoi turcii îi recunosc domnia pe viaţă.

Trădarea

Însă toate aceste lucruri frumoase din viaţa lui Brâncoveanu aveau să se sfârşească în cel mai
cumplit mod cu putinţă. În anul 1711, Dimitrie Cantemir, care era domnul Moldovei, împreună
cu ţarul Rusiei Petru I se ridică împotriva Imperiului Otoman. În acelaşi timp spătarul Toma
Cantacuzino trece de partea ruşilor şi cucereşte Brăila. Toate acestea se întâmplă fără ştirea lui
Brâncoveanu.

Totuşi bătălia decisivă de la Stănileşti a fost câştigată de turci. Brâncoveanu erau compromis în
ochii otomanilor prin acest act de trădare. La acest eveniment s-au adăugat şi uneltirile unor
boieri care l-au făcut pe domnul Brâncoveanu să cadă în dizgraţie.

Acesta este mazilit în Săptămâna Patimilor din anul 1714. El şi familia sa sunt duşi la
Constantinopol. Toate bunurile familiei Brâncoveanu sunt confiscate. Din aprilie până la
sfârşitul lui iulie, membrii familiei Brâncoveanu sunt supuşi unor torturi cumplite precum:
întinderea pe roată, strângerea capului cu un cerc din metal, arderea cu fierul înroşit, înţeparea
mâinilor şi a picioarelor. Toate aceste fapte se petreceau în temniţa Edicule, Cele Şapte Turnuri
din Istanbul.

Execuţia
 Ziua execuţiei a fost 15 august, când Constantin împlinea vârsta de 60 de ani, iar creştinii
sărbătoreau, ca în zilele noastre, "Adormirea Maicii Domnului”.

Domnitorul, împreună cu cei patru fii şi ginerele său, Enache Văcărescu, au fost obligaţi să
meargă pe jos prin oraş până la locul de execuţie. Aceştia erau desculţi şi îmbrăcaţi doar în
cămăşi. La eveniment au fost invitaţi să asiste şi ambasadori din Europa creştină.

Del Chiaro însemna cuvintele lui Brâncoveanu: "Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut
în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele
nostru”.

Chinul şi drama din aceea zi întunecată nu a durat decât un sfert de oră. Mai întâi au fost
decapitaţi fiii şi ginerele pentru ca domnitorul să poată privi moartea celor dragi. Constantin,
Stefăniţă, Radu, Mateiaş şi Enache Văcărescu sunt ucişi fără milă. Apoi la urmă a fost decapitat
şi Constantin Brâncoveanu.

Trupurile lor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele au fost înfipte în prăjini şi au stat
trei zile la poarta Seraiului. Mai târziu puţin cadavrele au fost pescuite din mare şi duse la o
mânăstire bizantină. Trupul domnului Brâncoveanu a fost adus la Bucureşti pe ascuns şi a fost
îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Plăcuţa de deasupra marmantului a fost lăsată fără
inscripţie de teama turcilor. Însă pe candela de argint ce ardea desupra criptei avea gravate
cuvintele: "fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod...”

În anul 1992, brâncovenii sunt canonizaţi şi trecuţi în rândul sfinţilor, ca şi Ştefan cel Mare.

In zona Olteniei se inregistreaza cea mai veche locuire in bordeie din lume(18,000 ani inainte de
Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi tarnacop de miner descoperit vreo
data, cea mai veche activitate metalurgica a aramei din lume (8,000 ani inainte de Christos), cea
mai veche scriere din lume (tablitele de la Tartaria, judetul Alba 5-6.000 inainte de Christos).
Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, si tot de aici au plecat si s-au
format celelalte popoare indo-europene si nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii,
frygienii, scitii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmatii, elenii(ahei si dorieni), fenicienii,
etc.

Traco-dacii reprezinta cea mai veche si mai inalta cultura de pe Pamant, anterioara civilizatiei
Sumeriene, si totodata cea mai numeroasa (180 – 200 de triburi). Ei puteau fi gasiti in intreaga
Europa (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franta,
Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa……chiar si Burii din Africa de Sud sunt tot un
neam Dac, din care facea parte insusi Burebista.

Scrisul si odata cu el istoria, au aparut mai intai in spatiul tracic si abia mai tarziu in spatiul
greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea
mai veche agricultura din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor
erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de masurare a timpului.
Incepand cu anul 1995, dupa studii indelungate, insa intentionat tinute la subsol, o serie de
savanti americani de prestigiu au ajuns la concluzia ca Potopul descris in Biblie a avut loc pe
malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populatie neasteptat de dezvoltata, (oare cine?). De
altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greaca (ULIMP- Lumina sau Splendoare, in
limba traco-daca), nu era altceva decat muntele Bucegi pe care nu intamplator dainuie al doilea
Sfinx de pe Pamant. Istoricul Homer spunea ca numai tracii stiau sa lupte calare si cu arcul
incepand cu mileniul cinci inainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desavarsita, toate conventiile fiind incheiate

verbal si apoi pastrate cu sfintenie. Lipsa de acasa era semnalata printr-un bat lasat la poarta,
fiind mai mult decat suficient.

Traco-dacii erau singura civilizatie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o forma a
sa.

In jurul anului 1400 I.C, se construieste in Tracia nord-Dunareana, cea dintai scoala cu local
de sine statator de pe Terra, numita Androniconul, unde preotii Zamolxieni predau toate
disciplinele universitare incepand cu teologia (cultul Zeului Soare si al celor 12 constelatii).

Confom marturiilor ramase posteritatii ale lui Platon si Socrate, insusi Pitagora si-a completat
studiile la scoala Zamolxiana, si tot ei afirmau ca in acea vreme in Dacia existau cei mai de
seama medici ai timpului.

Istoricul Herodot, ii considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al

Carpatilor,(Moldova de astazi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, in Anatolia, unde au
fost cunoscuti ca Cimiry. Migrati ulterior catre Italia, Spania, Anglia si Irlanda au fost cunoscuti
sub denumirea de celti.

Zona Nord-Dunareana (Romania de astazi), a fost considerata din vechime drept un paradis
terestru.Un teren bogat in aproape toate bogatiile pamantului, cu terenuri agricole(Granarul
Europei de mai tarziu), pasuni intinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic
natural, o zona bine aparata contra majoritatii dezastrelor naturale…..etc. Ca un miracol unic al
istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungati din vatra stramoseasca si nici
deznationalizati.

Romanii pastreaza in continuare limba, portul, obiceiurile, traditiile stramosilor de acum 7.000
de ani. Analizele minutioase de sange, demonstreaza un alt miracol : in ciuda numeroaselor
invazii, inclusiv mult distorsionata ocupatie romana, ne-am pastrat puritatea genetica, specifica
stramosilor nostri.

Romania ramane un miracol, caruia i s-a prevazut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar
Singh scria in 1922, ca romanii vor deveni un popor indragit si respectat de toate popoarele
lumii.
Odată cu secolul al XIX-lea, influenţaţi de ideile răspândite în întreaga Europă, cei care
locuiau teritoriul actualei Romanii au încercat să se coaguleze într-un stat unitar şi să-şi
construiască o identitate proprie, cea românească. De atunci şi până acum, concepţiile
românilor despre ceea ce reprezintă ei în lume, despre ceea ce îi diferenţiază de ceilalţi,
modalităţile de a caracteriza ţara în care trăiesc şi pe ei înşişi au fost foarte diferite, de la teorii
etnocentriste până la lamentaţii penibile, de la considerarea teritoriului României ca fiind un
fost centru al lumii până la identificarea acestuia cu un „punct de frontieră al Europei”,
opiniile au fost diferite şi adesea contradictorii...însă ele au aparţinut unor oameni a căror
identitate era românească.

Ceea ce îmi propun în acest eseu este să relev modalităţile de a-i caracteriza pe români şi ţara în
care aceştia trăiesc a trei personaje care şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la această
problemă în diferite lucrări: Mircea Vulcănescu, Emil Cioran şi Constantin Noica. Alegerea lor
ca punct de reper este subiectivă, însă, cu siguranţă mulţi se identifică cu unele dintre punctele de
vedere ale filozofilor enumeraţi.

Într-una dintre variantele dedicaţiei Dimensiunii... către Emil Cioran, M.Vulcănescu scria: „Lui
Emil Cioran,/Celui dornic de schimbare la faţă,/ acest răspuns/ din perspectiva veciniciei
româneşti”. Astfel, cartea lui Mircea Vulcănescu se vrea a fi un răspuns la Schimbarea la faţă. El
se angajează în acest demers de studiere a sufletului românului de multe ori prin studierea
limbajului. Inspirat de lucrarea lui Vulcănescu, Constantin Noica, va analiza „sentimentul
românesc al fiinţei” urmând acelaşi procedeu, accentul căzând asupra limbajului.

Vom expune perspectivele autorilor de cele mai multe ori juxtapuse pentru a observa mai uşor
opiniile divergente sau similare.

Vulcănescu vs. Cioran – două viziuni adesea diferite

Pentru Mircea Vulcănescu, „un neam nu e niciodată o realitate închisă, sfârşită; ci o realitate vie.
El nu e numai o realitate naturală, ci şi o realitate etică ; destinul unui neam nu e dat odată pentru
totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e
plină de neamuri care s-au stins şi sunt şi neamuri care şi-au trădat destinul. Pentru fiecare din cei
care avem temeiuri să ne simţim români, neamul se-nfăţişează ca o chemare”.[1]Fiind adusă în
discuţie ideea de destin, să aflăm şi care este părerea lui Cioran cu privire la destinul romanilor:
„-În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme,
incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra”[2].

În opinia lui Vulcănescu, munca şi meritele înaintaşilor ne pot fi îndemnuri, chezaşi şi-n oarecare
limite pot chiar suplinicarenţa noastră[3]; în schimb,românul stabilit la Paris considera că
„înaintaşii noştri nu ne-au iubit destul, de au vărsat aşa de puţin sânge pentru libertate” [4]. După
cum uşor putem observa, părerile celor doi par a se situa la poli diferiţi.

Mircea Vulcănescu susţine că „sufletul românilor se caracterizează printr-o serie de veleităţi de a

fi în anumite feluri, printr-o serie de tentaţii, printr-o serie de reprezentări divergente despre sine,
printr-o serie de sentimente de lipsa de actualitate care s-ar simţi întregite prin alunecarea în
direcţia felului de a fi al anumitor altor popoare, pe care cu un cuvânt am încercat să le
caracterizăm sub numele de ispite: ispita Romei, care a generat istoria culturală modernă a
României, ne-a dat cronicarii, unirea religioasă şi şcoala latinistă; se întâlneşte azi la Blaj, cu
nesfârşitul său şir de canonici; ispita greco-bizantină îl întâmpină pe bucureştean de cum iese la
Mogoşoaia; ispita slavo-bizantină ne-a dat mânăstirile; ispita fondului nostru trac – pe Lucian
Blaga, Vasile Pravan, Nae Ionescu, autohtoniştii; ispita franceză - paşoptismul funciar al întregii
noastre culturi; ispita germană ne-a dat reacţiunea junimistă; ispita rusească – poporanismul şi, în
parte, semănătorismul. Aceste ispite nu sunt caractere dominante, pentru că ele nu se manifestă
ca existenţe depline, ci numai ca veleităţi, ca tendinţe de a depăşi şi de a ieşi din tine pentru a te
întregi prin adaosul unei realităţi din afară, care te subjugă şi în care recunoşti parcă o identitate
formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare![5]. Suntem siguri că pe Cioran nu l-ar fi
mulţumit niciun fel de „întoarcere” atât timp cât afirma:„Trecutul României nu mă flatează deloc
şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atât timp, în
aşteptarea libertăţii”[6].

Cioran şi-ar fi dorit „o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei (...) deşi România nu
poate fi o realitate fără acest viitor, noi trebuie să fim, însă, necruţători şi cu singura noastră
speranţă” [7], iar Vulcănescu încearcă să-i taie elanul: „ei vor un român de mâine, creat după
chipul şi asemănarea japonezului, a neamţului sau a neantului, care să nu mai fie aşa de decăzut
cum e astăzi, ci să fie altfel, mai bun, mai tare. Eu arăt aici pe român aşa cum e, chiar când se
crede cel de mâine”[8].

În opinia lui Vulcănescu, „la români exista o legătură a vieţii cu astrele, cu codrul, frăţia aceasta
universală a lucrurilor omeneşti cu ale firii, legătura lor mitică şi întrepătrunderea sensului şi
destinului lor (...). Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul oricărui român. Una tine de
chemarea pământului – de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu câmpul, cu
vitele.[9] Lui Cioran tocmai această „solidaritate” cu pământul îi este nesuferita: „Străbunii
noştri, cocârjaţi la pământ, de-abia se distingeau de ţărână. Deloc grăbiţi – unde să se fi dus? -,
înaintau cu viteza plugarului: viteza veşniciei (...). Detestându-i pe ai mei, detestându-mi ţara, cu
ţăranii ei atemporali, îmbătaţi de toropeală lor şi parcă plesnind de buimăceală, roşeam pentru
aceasta ascendenţă, îi renegam, refuzam veşnicia lor de mâna a doua (...)O mare idee îi stăpânea:
ideea destinului; eu o respingeam din toate puterile, vedeam în ea doar viclenia laşului, o scuză
pentru toate renunţările, o expresie a bunului-simţ şi a funebrei sale filozofii”[10]
Analizând femeia şi bărbatul din punct de vedere al genurilor gramaticale ale limbii române,
Vulcănescu afirma că „opoziţia dintre masculin şi feminin pare a nu avea în înţelegerea
românească a existenţei numai o semnificaţie biologică, limitată numai la fiinţele vii şi la o
anumită regiune a existenţei. Ea pare a purta până în miezul existenţial al fiinţei particulare,
împrumutând acesteia caracter bărbătesc sau femeiesc în raport cu o anumită tărie sau slăbiciune
lăuntrică a fiinţei sau aplecare spre lucrare sau primire şi prefacere. Neutralitatea care
caracterizează ideea apuseană a fiinţei (insul), e străină concepţiei româneşti a existenţei. (...)
Însuşirea masculină esenţială pare a fi ideea de lucrare, de acţiune; iar cea feminină, aceea de
pasivitate, de receptivitate, de răsfrângere, de primire. De aceea, prototipul fiinţei bărbăteşti
pentru român este Dumnezeu-Tatăl el însuşi; iar „lumea“, ca şi „vremea”, înţelese că matrice de
existenţe, sunt fiinţe feminine. Iar prototipul feminităţii, în care firea întreagă ia chip femeiesc,
este Maica Domnului, nu în sensul de generatoare cauzală a Dumnezeului-om (născătoare); ci în
sensul de loc de-ntâlnire a lui Dumnezeu cu lumea, de fire primitoare de Dumnezeu şi
pătimitoare pentru El. Caracterul acesta personal şi trans-obiectiv al insului metafizicii existenţei
concrete româneşti iese şi mai întărit din constatarea că limba română nu cunoaşte al treilea gen,
neutru, ci numai masculinul şi femininul, neutrul fiind înlocuit cu ambigenul, adică de o
proprietate pe care o au anumiţi bărbaţi de a slăbi, în starea de mulţime; adică de a se altera şi de
a-şi schimba firea sau caracterul bărbătesc în fire femeiască, atunci când se găsesc în
multiplicitate.

Dar această slăbiciune a firii bărbăteşti a unui ins în , starea de mulţime este cu totul altceva
decât „neutralitatea contruita tot pe tipul existenţei „lucrului” în limbile unde există”[11].
Slăbiciunea firii bărbăteşti predispuse la ambigen este considerată de Cioran slăbiciunea
romanilor în general:„Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini;
spune totdeauna tot ce are pe inimă. Ce-i mai rămâne atunci în ea? Un popor indiscret poate
crede în Dumnezeu? Un individ în niciun caz. Românul nu scapă nicio ocazie de a-şi deşerta
inima. Nu pleacă de aici un anumit pustiu al nostru? Există un mare deşert în România. Orice
complexitate sufletească presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului, timidităţi
durabile şi taine îngropate. Ascunzişurile sufleteşti se alimentează din cadavrele propriului nostru
trecut. (...) Nu există popor în lume care să facă o virtute din faptul de a nu munci. (...) Niciun
român nu se simte personal vinovat. Toate ratările şi golurile şi le explică prin vidurile României,
dezertând astfel de la responsabilitatea individuală.”[12]

Dumnezeul românilor

Cu privire la această problemă, Vulcănescu considera că „dacă adânceşti ce stă sub această lume
de întâmplări, mergând până la rădăcina adică, iscodind pricina pentru care lucrurile se întâmplă
pentru român, cercetând prilejul, rostul şi soarta a tot ce se întâmplă pentru român, dai desigur
peste Dumnezeu. Dar ideea românului despre Dumnezeu este, filozofeşte, plină de surprize.
Dumnezeul românului nu este o fiinţă abstractă, o esenţă imaterială a lumii, o putere
impersoanală care stă sub fenomene. Dumnezeul românului apare ca o fiinţă, o fiinţă reală,
particulară, un ins (...) Pentru român Dumnezeu poate lipsi uneori din lume ca fiinţa particulară,
ca ins şi lumea poate fi „uitată de Dumnezeu” ori „căzută de la faţa lui”. (...) Nu numai arătarea
lui Dumnezeu, umblând prin lume, dar toată lumea e concepută de român ca o revelaţie continuă
şi ca o permanentă teofanie. Paradoxul pe care-l vădeşte dimensiunea românească ea existenţei,
când înfăţişează pe Dumnezeu şi divinitatae ca pe o fiinţă personală particulară, ca pe un ins, ci
nu ca pe o existenţă abstractă[13] şi în ciuda acestui lucru, îl considera responsabil de toate
faptele.

Cioran nu neagă această reprezentare a lui Dumnezeu în sufletul românului, însă, o asemenea
viziune îl revolta: „Dumnezeu este lipsă de progres”[14]; merge chiar mai departe şi vorbeşte
despre o dorită „umilinţă” a lui Dumnezeu:„O cultură nu atinge culmi, decât în măsura în care
individualităţile ei simt tentaţia demiurgiei. Marii creatori au ţintit o umilire a lui Dumnezeu.
Orgoliul infinit este cea mai productivă salvare din mizeria condiţiei omeneşti”.[15]„Pentru a-l
concepe exterior nouă, atotputernic şi suveran, un foarte vast ciclu de dezastre devine necesar.
Condiţie pe care ţara mea o-ndeplineşte cu asupra de măsură. Ar fi o necuviinţă să creadă în
efort, în utilitatea actului. Aşa că nici nu crede în ele şi, din respect pentru datină, se supune
inevitabilului. Îi sunt recunoscător că mi-a dat ca zestre, odată cu codul disperării, acest tact,
aceasta dezinvoltură în faţa Necesităţii, precum şi numărate situaţii fără ieşire şi arta de a mă
deprinde cu ele.(...) Îi datorez nu numai cele mai strălucite, cele mai categorice eşecuri ale mele,
dar şi priciperea de a-mi ascunde laşităţile şi de a-mi tezauriza recumuşcările”[16]

„A-i atribuit lui Dumnezeu reuşitele noastre de orice fel, a considera că nimic nu e opera noastră,
ca totul e dat, singurul mijloc eficace de luptă împotriva trufiei. Sfatul e bun pentru stările
fulgurante, în care intervenţia harului pare obligatorie, nu însă pentru detaşare, operaţie de
subminare îndelungată şi grea, a care victimă este eul: cum să nu-ţi faci din ea un titlu de glorie?
Degeaba se ridica nivelul nostru spiritual, nu ne schimbăm calitativ; rămânem prizonierii
limetelor noastre”. [17]

În opinia românilor, ar exista, în toate rosturile lumii, alături de Dumnezeu, un ins tagaduitor şi
stricător amestecat, alături de Dumnezeu, oarecare „lucru slab”, o parte de neîmplinire, ca un fel
de cooperator negativ real. Cu toate că lucrul acesta nu poate fi tăgăduit, trebuie observat totuşi
că, pentru concepţia românească a existenţei, lupta acesta dintre rău şi bine are un puternic
caracter de iluzie venită din parţialitatea vedenie, din cuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de
scăpare în vederea tuturor posibilităţilor. [18]E clar că Mircea Vulcănescu face referire la
raportarea românului la Diavol.Pentru Cioran –Diavolul, „în ciuda prestigiului şi a spaimei pe
care o inspira numele său, el nu-i decât un administrator, un înger însărcinat cu munca de jos –
cu istoria”[19], el fiind adevăratul conducător al treburilor omeneşti.

Românii – profeţi?

Vulcănescu găseşte o explicaţie şi la tendinţa romanilor de a tălmăci viitorul: „Timpul are şi el

dimensiunile lui. La prima vedere, timpul n-ar avea decât o singură dimensiune : lungimea.
Lucrurile, aşezându-se unele după altele, adică alcătuind un şir, lungimea timpului ar apărea ca
singura lui dimensiune posibilă. La o mai aproape vedere, timpul are însă şi el volum, adică
grosime. Căci lumea existând toată deodată, ca o cuprindere de multe lucruri date în acelaşi timp,
toate lucrurile îşi au şirurile lor de întâmplări succesive specifice. Firea, în totalitate, desfăşurată
în timp, nu mai poate fi deci, cum s-a arătat şi de alţii, un singur şir, ci o colecţie de şiruri, care
împreună constituie un şir global deşiruri parţiale.(...) Dacă toate lucrurile trec, şi dacă fiecare
lucru are şirul lui de prefaceri, adică dacă există în lume desfăşurări paralele sau care se
întrepătrund, noi putem prinde nu numai firul unei singure petreceri, ci putem apuca de capătul
mai multor asemenea fire, care se deşiră în aceeaşi direcţie şi le putem lega între ele. Astfel,
devine posibil „gromovnicul“, adică tâlcuirea „semnelor vremii“, nu numai a ploii şi a viscolului,
ori a vieţii, dar şi a vremilor mai mari: a războaielor, a evurilor. Ceea ce domina toată această
concepţie a lumii româneşti e, cum vedem, sentimentul unei vaste solidarităţi universale. [20]În
ciuda demonstraţiei lui Vulcănescu cu privire la predilecţia românilor de a intercepta semnele
naturii, Cioran considera că „România este o ţară fără profeţi, adică o ţară în care nimeni n-a trăit
realităţi viitoare ca prezente efective, ca actualităţi vii şi imediate, în care nimeni n-a vibrat de
obsesia unei meniri. Şi ar trebui ca în aces gând solemn să jurăm a fi altfel, să ardem într-un
fanatism orb, să ne înflăcărăm într-o altă viziune şi în noi gândul unei alte Românii să fie
singurul nostru gând”[21]

Viaţa şi moarte la români

„Nu există ruptura existenţială, prăpastie, pentru romîn, între lumea de aici şi lumea de dincolo,
între vremea de acum şi veşnicie, ci numai vamă, adică poarta de trecere. Deosebirea acută dintre
prezenţa existenţială a individului concret, supus pierii, care ştie că va muri şi se teme de aceasta,
spaima lui constituind adevăratul indice existenţial, şi existenţa impersonală a lumii, în care totul
se face şi se desface, este înlocuită la noi într-un sens, printr-o deosebire între două lumi: lumea
de aici şi lumea de dincolo. (...)

Lumea „de aici” nu e, totuşi, o lume de „prezenţe” în sensul metafizicii actualiste. Ea cuprinde
lucrurile care „au fost”, dar „nu mai sunt”. Ca şi lucrurile care „pot fi”, dar nu sunt încă”.
Acestea întind sfera lumii de aici către praguri care pentru „logică occidentală” par absurde; căci,
pentru ea, ce nu mai e, nu poate fi nicăieri, deoarece „a fi” înseamnă „a avea loc”. La fel,
lucrurile ce „pot fi” nu sunt pentru ea, pentru că posibilitatea e, la ea, amestec de fiinţa şi de
nefiinţa”.[22]Cioran parcă ar dori cu tot dinadinsul să dovedească că dimensiunea existenţei sale
nu este cea românească: „Moartea nu este ceva în afară, ontologic diferită de viaţă deoarece
moartea ca realitate autonomă de viaţă nu există. A trăi fără sentimentul morţii înseamnă a vieţui
dulcea inconştientă a omului comun, care se comportă ca şi cum moartea n-ar constitui o
prezenţă veşnică şi tulburătoare. Este un dintre iluziile cele mai mari ale omului normal în a
crede în definitivatul vieţii şi în a fi dincolo de sentimentul prizonieratului vieţii în moarte” .[23]

Mircea Vulcănescu simte nevoia să atragă atenţia asupra „apariţiei periodice în mediul românesc
a unor agenţi care trezesc acest sentiment de gravitate a existenţei, care pun pe om faţă în faţă cu
sine şi cu răspunderea lui. Sentimentul acesta acut al istoriei, al prezentului care nu iartă, ci îţi
cere să intervii „acum ori niciodată“, sub ameninţarea că altfel pierzi unele posibilităţi pentru
totdeauna şi în chip iremediabil nu e, în esenţa lui, un sentiment românesc. El e, cel mult,
simptomul unei febre de o clipă, al unui sentiment special că vremea a ajuns la limită, s-a
împlinit, ori al unei ispite din afară, care încearcă să scoată din firea lui omul românesc. La
această „tulburare de ape“, conştiinţa românească răspunde cu toată inerţia reacţiei sale atenuante
şi, mai curând sau mai târziu, apele se întorc în matcă. Omul ieşit de sub vremi îşi reia dialogul
întrerupt cu veşnicia”. [24] Fiind cunoscători ai faptului că Cioran afirma: „De am fi rămas
consecvenţi fondului nostru, astăzi ar trebui să creăm epopei şi mituri eroice, iar pe Proust să-l
aşteptăm câteva secole, pentru a-l citi şi a-l înţelege „organic”. (...) Voinţa, însă, de a avea totul
deodată, de a te pune în rând cu lumea, exprima o sete de istorie la un popor care n-a trăit, o
dorinţă arzătoare de a-şi umple golurile cu o iuţeală maximă, de a se împlini prin salt”[25], ne
întrebam, retoric, care sunt acei „agenţi care trezesc sentimentul de gravitate al existenţei”, pe
care-i caracteriza Vulcănescu?

Vulcănescu continuă: „se poate desluşi uşor tot ce pare străin în această ridicare pe primul plan, a
optării şi a alternativei : „Croieşte-ţi altă soartă“. Ca şi cum n-ar fi omul sub vremi!”[26]Astfel,
el pare a fi de acord cu spusele cronicarului[27]. Cioran dă însă o altă interpretare „vechilor
vorbe româneşti”: „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi este o catastrofă pentru
neam. Şi când te gândeşti ca acesta maximă este un simbol, este cheia destinului nostru! Orice
proverb, orice reflecţie populară românească exprimă aceeaşi timiditatea în faţa vieţii, aceeaşi
nehotărâre şi resemnare. Va trebui să nu mai fie jignit acest neam laudandu-i-se atât
înţelepciunea! Adevărurile izvorâte din resemnare nu sunt un titlu de glorie.”[28]

Vulcănescu mai adaugă o caracteristică poporului român, parcă pentru a arăta şi mai clar
„neromânitatea” lui Cioran: lipsa de teamă în faţa morţii: sunt unele popoare, mai ales cele
nordice, care trăiesc cu intensitate dramatică grija morţii ca isprăvit absolut, spaima în fata
neantului, a nimicirii. Şi sunt şi unii gânditori contemporani care au făcut din acest sentiment
rădăcina esenţială şi caracteristica tragică a fiinţei”.[29] Potrivit acestor spuse, putem fi sigur că
Cioran a fost departe de o identitate românească, apropiindu-se de cea nordică.

Viziunea lui Noica

După ce am prezentat părerile primilor doi filozofi, adesea contradictorii, să ne îndreptăm atenţia
asupra viziunii celui de al treilea, Constantin Noica. El continua demersul lui Mircea Vulcănescu
de explorare a sufletului românesc prin analiza aprofundată a unor subtilităţi ale limbii române.

Pentru el, „înţelesul deosebit al fiinţei, la noi, este poate lucrarea înţelesurilor deosebilte ale lui
„întru”, care a venit să exprime fiinţa dinăuntru parcă, sugerând că a fi înseamnă „a fi întru
ceva”, adică a fi în şi nu pe deplin în ceva, a se odihni, dar a şi năzui, a se închide, dar şi a se
deschide”.[30]

În viziunea lui Noica, „limba noastră are un cuvânt deosebit, prepoziţia întru (...) provenită din
adverbul latin intro, ce însemna înăuntru, prepoziţia noastră a adus şi sensul de înspre, dând
astfel o bună tensiune, care este de esenţa spiritului, de a fi în acelaşi timp în ceva (într-un
orizont, într-un sistem) şi de a tinde către acel lucru.

Astfel, prin determinările propriei sale istorii, civilizaţia noastră a fost întru un spaţiu dat”(...) A
fost întru spaţiul din jurul Carpaţilor. Prin acest spaţiu au trecut şi alte seminţii; dar au trecut,
numai. Noi am rămas în el. Şi am stat aşa de bine întruel, încât unele popoare migratoare au
trebuit să se aşeze în jurul lui, iar altele s-au topit în fiinţa noastră. La fel ca într-un spaţiu,
civilizaţia noastră a fost întru o limbă, cea latina. (...) Civilizaţia noastră, chiar la treapta
spiritului, s-a desfăşurat de-a lungul timpurilor precumpănitorintru ceva: intru natura.”[31]

Precum Vulcănescu, când vorbeşte despre „ispitele romaneşti” într-un sens bun, al căror scop
este acela de a defini naţiunea româna, şi Noica atrage atenţia asupra faptului că „s-a spus că
civilizaţia noastră este între două lumi. Nu cumva întru două lumi? Suntem între Orientul
Apropiat, dar şi Îndepărtat şi între Apus. Niciunul, nicialtul nu au pus pecetea lor pe noi, dar aşa
cum mijlocim geografic, nu am putea mijloci şi spiritual? (...) Ceea ce cu siguranţă nu este dat
altor comunităţi de astăzi, este deschiderea posibilă întrucele două lumi. Vestul cu Extremul Vest
şi Orientul Apropiat cu Extremul Orient, două lumi a căror întâlnire sta să se producă. Nicăieri
situaţia „închiderii ce se poate deschide” nu apare cu atât relief istoric: două lumi masive închid,
în întâlnirea lor, o comunitate, care în loc să fie strivită de ele, ca la o răscruce, poate să se
deschidă către ele şi, mai ales, să le deschidă una către alta.” [32]Rolul acesta de „deschizător”
între cele două lumi, trebuie interpretat şi din punctul de vedere al perioadei istorice în care a fost
scrisă opera, anii `70, când România, într-adevăr era considerată o „punte de legătură”.

Pentru Noica, rostirea românească pune în joc, în linii mari, următoarele şase situaţii ale fiinţei:
„n-a fost să fie”, „era să fie”, „va fiind”, „ar fi să fie”, „este să fie”, „a fost să fie”. Pentru toate
aceste situaţii fiinţa însăşi este centrul. Să observăm cum analizează filozoful aceste timpuri
verbale:

„N-a fost să fie” – „Nu numai vorbitori obişnuiţi de limba româna, dar şi gânditori în orizontul
ei au înţeles greşit, câteodată, pe acest „n-a fost să fie” ca un fel de resemnare a gândului şi a
inimii. (...) Ceea ce „n-a fost să fie” a încercat să fie; a bătut la poarta realităţii spre a fi, dar n-a
fost. Tentativa de a fi nu poate fi străină de problematica fiinţei şi nu este neant pur. (...) Nu se
poate cunoaşte fiinţa sufletească şi spirituală a omului fără de imposibilităţile de care s-a lovit el.
Viaţa istorică în sens larg, ca şi destinele particulare, se delimitează şi se modelează potrivit cu
pragurile atinse şi de nedepăşit. (...)

Prima situaţie în care poate fi aflată fiinţă este, aşadar, cea de fiinţa neîmplinită.

„Era să fie”- „n-a fost să fie” şi „era să fie” (dar n-a fost) - cu expresia dintâi, ceea ce lipsea era
ceva de ordin general. Neîmplinirea pe care o descrie, în schimb, „era să fie” nu ţine de lipsă a
ceva de ordin particular, sau am zice de lipsa individualizării. Lucrul său procesul „era să fie”
avea toate condiţiile generale de a fi, dar nu a fost, dintr-un motiv ca şi accidental. (...) Ce sunt
oare inhibiţiile, la om, decât stări sau procese care „erau să fie”, fără a putea ajunge la împlinire?

„Va fi fiind”exprima fiinţa eventuala.

„Ar fi să fie” - pune în joc şi ceva angajat, şi ceva detaşat, care bate la porţile realităţii. (...) Are
toate elementele de a fi, şi ar urma să fie. Poate că este chiar în clipa de faţă, dar nu atât aceasta
interesează, ci îndreptăţirea lui de a fi. Sau poate nu este, dar nimic nu îi interzice să fie.

„Este să fie”, adică e rânduit, sortit, dat în mod necesar şi hotărât să fie.

„A fost să fie” - deschiderea se face, deopotrivă, spre trecut şi spre viitor.

Au fost descrise fiinţa neîmplinită, exprimată în limba noastră prin „n-a fost să fie“;fiinţa
suspendată, prin „era să fie“ ;fiinţa eventuală, cu „vă fi fiind“ ;fiinţa posibilă, cu „ar fi să fie“
;fiinţa intrării în fiinţă, cu „este să fie“ ; fiinţa săvârşită, consumată, împlinită, cu „a fost să fie“.
[33]
Astfel, Noica constata în limba noastră, o experienţă spirituală cu privire la fiinţa. Acest lucru, cu
siguranţă nu a fost simţit şi de Emil Cioran, care a ales să scrie în limba franceză.

Ceea ce am încercat să realizez în acest eseu a fost să-l fac pe cititor să „nege”. Însă, nu în stilul
clasic, ci în cel propriu Dimensiunii româneşti a existenţei, conform căreia „opoziţia românului
nu desfiinţează ceea ce neagă, ci creează, alături de ce tăgăduieşte, o realitate care îmbogăţeşte,
în loc să pustiască”. [34]Astfel, prezentând trei opinii cu privire la identitatea românească, i-am
dat posibilitatea să nu fie de acord cu una dintre ele, şi să le prefere pe celelalte două, sau să nu
fie de acord cu niciuna, şi, negându-le să propună alte perspective.

Bibilografie:

1. Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale

Romane, Bucureşti, 1991;

2. Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti 1990;

3. Constantin Noica, Sentimentul romanesc al fiinţei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1978;

4. Emil Cioran, Demiurgul cel rău, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011;

5. Emil Cioran, Ispita de a exista, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992;

6. Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.

Note

[1]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.16

[2]Emil Cioran, op.cit., p.90

[3]Mircea Vulcanescu, op.cit.

[4]Emil Cioran, op.cit., p42

[5]Mircea Vulcanescu, op.cit., pp.20-41

[6]Emil Cioran, op.cit., pp. 40-41

[7]Ibidem., p.99

[8]Mircea Vulcanescu, op.cit., pp. 20-21

[9]Ibidem., pp.47-50

[10]Emil Cioran, Ispita de a exista, Editura Humanitas, Bucuresti, 1992, pp. 46-49

[11]Mircea Vulcanescu, op.cit., pp. 68-69

[12]Emil Cioran, Schimbarea..., pp. 72-73

[13]Mircea Vulcanescu, op.cit., pp. 80-81

[14]Emil Cioran, Schimbarea..., p.98

[15]Ibidem.

[16]Emil Cioran, Ispita...

[17]Emil Cioran, Demiurgul cel rau, Editura Humanitas, Bucuresti, 2011, p.59

[18]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.80

[19]Emil Cioran, Demiurgul...,p.9

[20]Mircea Vulcanescu, op.cit.

[21]Emil Cioran, Schimbarea, p.49

[22]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.108

[23]Emil Cioran, Pe culmile disperării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, pp. 20-21

[24]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.142

[25]Emil Cioran, Schimbarea..., pp.101-103

[26]Mircea Vulcanescu, op.cit.

[27]Miron Costin – „Nu este vremea subt om, ci bietul om subt vremi”

[28]Emil Cioran, Schimbare..., p.64

[29]Mircea Vulcanescu, op.cit.

[30]Constantin Noica, op.cit., p.5

[31]Ibidem, pp.9-12
[32]Ibidem.

[33]Ibidem., pp.31-63

[34]Mircea Vulcanescu, op.cit., p.124

Nemulţumirile arabilor au provenit şi din faptul că administraţia otomană punea mai mult accent
pe kanûn, legea canonică, decât pe şeriat, legea islamică de origine divină. E vorba de imperiul
ottoman ce a fost stapan atat pe ierusalim cat si pe mekka. Pentru romanii de la Nistru pana la
Tisa orice imperiu i-a stapanit a avut dezavantajele sale.

Dar daca e sa facem comparatie intre stapanirea turceasca si stapanirile austriaca si ruseasca,
macar turcii nu au avut o politica de deznationalizare si de convertire la religia lor.

Austriecii i-au impins pe unii preoti ortodocsi din Ardeal sa faca unirea cu Roma, realizand
dezbinarea romanilor ardeleni.
Maghiarizare a existat, incepand cu familiile de nobili romani Corvin, Dragos - Dragfi si altii
care au trecut la catolicism si la limba maghiara pentru a-si pastra privilegiile.

Rusii au actionat si mai dur in rusificarea basarabenilor si in alipirea lor la biserica Moscovei,
problema nerezolvata nici macar azi.

Un cetatean roman de etnie tatara sublinia, corect, urmatorul fapt:

- daca turcii ar fi procedat in Balcani precum au procedat spaniolii si portughezii in America de
Sud, astazi am fi fost cu totii convertiti la islam si am fi vorbit turceste. Aveau tot timpul sa o
faca!