Toamna, fată deocheată —

Biata fată!…
Deocheată, dar frumoasă
şi cochetă,
Mi-a intrat odată-n casă,
Indiscretă,
să mă-ntrebe ce mai fac…
Ce problemă viitoare
Mă mai doare…
Ce ţigări de foi mă otrăvesc
Când vorbesc…
Şi ce fel de coniac
Beau când tac…

Şi de-atunci —
Nu vreau să spun de când —
Am rămas cu toamna-n trup şi-n gând !…

Şi de-atunci, în fiecare an,

Toamna, fata bună, vine să mă vadă —
Vine ca o oră fixă pe cadran
Şi solemnă ca o stea cu coadă…

Şi, cum ştie că eu nu fac decât bine,

Toamna stă trei luni întregi la mine,
Cum ar sta la ea acasă…
Până ce-ntr-o bună zi mă lasă
Şi se duce de s-ascunde…
Unde?…
Dracul ştie unde!…

Numai că, dupa ce pleacă,

Odăiţa-mi pare mai săracă…
Poate fiindcă toamna-mi fură
De la gură
Tot ce-n nouă luni adun
Cu răbdare şi tutun —
Tot ce cred că-i mai de seamă
Pentru clopoţelul meu de-alarmă!…

Toamna, fată indiscretă

Şi cochetă,
Se agită ca un ascuţiş de sapă
Pe biroul plin de praf şi prin sertare
şi-mi distruge fără milă
Operele literare,
Rupând filă dupa filă,
De mă lasă gol…goluţ…
Ca o ciutură-ntr-un put,
Fără nici un pic de apă!…

Dar norocul meu că-n acest an

Timpul merge după alt meridian…
Şi ca versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasă —
Cum scriu eu de obicei, pe masă–
Ci pe iarbă verde,
Undeva, la ţară,
Unde calendarul scrie că-i tot vara
Şi-unde toamna încă nu sosise!…