CAPITOLUL 6. RAPORTUL JURIDIC DE CONCURENŢĂ.

Secțiunea. 1. Definiția și specificul raportului juridic de concurenţă.

1. Ca orice raport juridic civil, raportul juridic de concurenţă are în componenţa sa: subiecte
determinate, un conţinut determinat, format din drepturi şi obligaţii, precum şi un obiect
juridic şi material special. Însă, elementele structurale ale raportului juridic de concurenţă au o
anumită specificitate.
2.Cu privire la definiția raportului juridic de concurență, doctrina romanească s-a
exprimat în sensul că acest tip de raport juridic ”este o relație socială- patrimonială sau
nepatrimonială- născută în sfera economică a produției, distribuției sau consumului de
mărfuri sau servicii, reglementată de norma dreptului concurenței”1.
Aceiași autoare consideră în cadrul ansamblului raporturilor juridice de concurență se pot
distinge două categorii de raporturi, fiecare cu specificiul său.
O primă categorie o formează raporturile juridice de autoritate în baza cărora agenții
economici competitori nu au voie să acționeze împotriva liberei concurențe, adică să nu
împiedice, restrângă sau denatureze competiția dintre ei.Un rol important în cazul acestui tip de
raporturi de dreptul concurenței revenind organismelor de administrare a legislației concurenței,
cum este cazul Consiliului Concurenței, aceste organisme fiind considerate- de către unii
autori- și ele ca fiind subiecte (secundare) ale raporturilor juridice de concurență.
Cea de a doua categorie de raporturi de dreptul concurenței sunt cele care își au
originea în dreptul civil, fiind bazate pe principiile acestei ramuri de drept, în primul rând, pe
egalitatea părților și care vizează raporturile care se stabilesc între agenții economici, în
procesul producție, schimb, circulație și valorificare a produselor și a serviciilor pe care
aceștia le realizează și pentru care se concurează pe anumite piețe2 . 3.Relativ la distincția
pe care o realizează autoarea citată, suntem de părere că, în sfera raporturilor juridice de
concurență, respectiv în sfera raporturilor juridice specifice dreptului concurenței ar trebui incluse,
în primul rând, raporturile juridice care se stabilesc între agenții economici ori asociațiile de
agenti economici aflati în lupta concurențială. Raporturile dintre autoritățile însărcinate de lege
cu reglementarea, supravegeherea, controlul și sancționarea încălcărilor normelor juridice aplicabile
concurenței și agenții economici competitori, deoarece, aceste din urmă raporturi sunt raporturi de
autoritate, specifice dreptului administrativ, nu credem că trebuie să facă obiectul de reglementare
al dreptului concurenței3.

1 E.Mihai; Dreptul concurenței. Drept comunitar și drept românesc, Editura Mitron 2001, Timișoara,
p.15
2 A se vedea pentru o astfel de apreciere, spre exemplu:E.Mihai, op.cit.,p 15
3 Cu privire la natura și conținutul dreptului concurentei, respectiv cu privire la natura și specificul
raporturilor juridice de concurență, un autor aprecia că ”dreptul concurenței în sens larg este constituit din
două ansambluri de reguli de inspirație foarte diferită: primele, care constituie dreptul concurenței in sens
restrâns, au o aparție relativ recență și exprimă gradul de interveționism al Statului în materie
comercială(fiind vorba de o reglementare de interes general care lasă un loc larg mecanismelor și
institutiilor de tip administrativ); celelalte, de inspirație clasică, se preocupă mai mult de relațiile bilaterale
decât de organizarea de ansambul, și își au baza pe mecanismele dreptului și procedurii civile. Deci se
 4.În concepția noastră, raporturile juridice de concurență propriu- zise trebuie să aibă
exclusiv natura juridică a unor raporturi juridice de drept privat, dar care se nasc, exercită și
se sting sub un control statal sever. Raporturile juridice pe verticală care se nasc, modifică și se
sting între autoritățile de domeniu și agenții economici aflați în raporturi de concurență, ar trebui
incluse, după părerea noastră în domeniul subramurii dreptului administrativ al concurenței.
5.În concepția unui alt cercetător al materiei pe care o examinăm, ”raporturile juridice de
concurență se prezintă, așadar, ca fiind norme juridice de concurență în acțiune, în sensul că ele
sunt rezultatul acțiunii normelor de concurență asupra relațiilor existente în acest domeniu”4 .Acest
autor consideră că, ”raporturile juridice de concurență se clasifică în raport cu poziția pe care o au
destinatarii și beneficiarii normei juridice în cadrul relațiilor sociale de apărare a activității
concurențiale și a unui mediu concurențial normal”5. Ca o consecință a unei astfel de concepții,
autorul citat împarte raporturile juridice de concurență în două mari categorii :
-Raporturi juridice de conformare, caracterizate prin obligația tuturor agenților economici
vizați de normele juridice emise de către stat, să se conformeze dispozițiilor imperative și de ordine
publică privind concurența și modul ei de exercitare și
-Raporturi juridice de conflict. Acestea din urmă se nasc ca urmare a săvărșirii de către
agenții economici aflați în raporturi de concurență, a unor acte și/sau fapte ilicite, imprejurare care
generează dreptul statului de a-i trage la răspundere.
Conform aprecierilor aceluiași autor, specifice raporturilor juridice de conformare
sunt următoarele trăsături :
-subiectul activ al unui astfel de raport juridic este o autoritate sau institutie publică ;
inegalitatea juridică dintre părțile lui;
-aceste categorii de raporturi juridice se nasc, modifică sau se sting cu ocazia organizării și
a derulării activității agenților economici;
-astfel de raporturi juridice au ca scop realizarea unor interese publice, în special, ale
agentilor economici competitori6.
După cum se poate constata, în concepția autorului citat, raporturile juridice de
concurență, nu vizează lupta de concurență propriu-zisă care se desfășoară între agenții
economici, pe o anumită piață relevantă și caracteristică, ci doar raporturile de normare a
conduitei concurențiale, inclusiv cele de tragere la răspundere.
6.Fără a avea intenția de pretinde că deținem monopolul adevărului sțiintific, suntem
de părere că o astfel de concepție este cel puțin criticabilă, atât timp cât nu are în vedere cele
mai importante și specifice categorii de raporturi juridice de dreptul concurenței : raporturile juridice
care se stabilesc-în plan orizontal- între agenții economici concurenți în activitatea de
producere, promovare, comercializare, valorificare a produselor și serviciilor pe care le
permite obiectul lor de activitate, prin confruntarea lor pe o anumită piață relevantă, în scopul

poate vorbi de două nivele de reglementare: un drept semipublic la concurenței și un drept privat al
concurenței”(G.Coman,Evolutia dreptului concurenței; Editura Hamangiu 2015, București, p.26-270.

4V.Lazăr; Concurența neloială. Răspunderea juridică pentru practicile anticoncurențaile din

domeniul economic și faptele abuzive de concurență comercială care se săvărșesc pe teritorului
României.Editura universitară, București 2008, p.97
5 Idem, p. 98.
6 V.Lazăr, op.cit., p. 100-101
atragerii unei clientele cât mai importante și al maximizări profitului, adică în activitatea
concurențială propriu-zisă.
Sectiunea 2. Subiectele raportului juridic de concurență.
1.În ceea ce privește subiectele raporturilor juridice de concurenţă este util de știut că
acestea nu pot fi orice persoane fizice sau juridice, ci numai acelea care au o anumită abilitare
profesională şi anume aceea de agent economic orgnizat sub forma unei întreprinderi. Deci,
în raport cu sfera persoanelor ce pot fi subiecţi ai raporturilor juridice civile, agenţii economici
reprezintă o grupă relativ restrânsă.
Unii cercetători ai domeniului sunt de părere că ”ceea ce face o entitate să devină subiect al
raportului juridic de concurență este tangența sa, prin afectarea intereselor de activitități
concurențiale”7
2.Într-o viziune mai extinsă cu privire la sfera subiectelor de dreptul concurenței sunt
incluse în această categorie statul, prin organele sale executive(Consiliul Concurenței,
Guvernul, ministerele, autoritățile publice locale, instituțiile comunitate, etc) și agenții
economici8
3.Potrivit O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată în 2007 cu
modificările şi completările ulterioare, în sfera agenţilor economici intră orice persoană juridică sau
fizică care produce, importă, transportă, depozitează sau comercializează produse ori părţi din
acestea sau prestează servicii.
Aceştia pot fi organizaţi ca subiecte de drept individuale sau sub forma unor subiecte
speciale de drepturi (persoane juridice) de drept privat sau chiar şi de drept public, toți
aceștia putând fi reuniți sub denumirea generică de profesioniști, adică acei care exploatează
o întreprindere, afirmăm noi, doar cu scop lucrativ.
4.Indiferent de tipul de agent economic şi de forma juridică sub care îşi organizează
şi desfăşoară activitatea, relevanţă deosebită, din punctul de vedere al dreptului concurenţei,
o prezintă întreprinderea, ca structură social - economică prin care subiecţii acestei ramuri
de drept se concurează pe o anumită piaţă.
5.Cu privire la înțelesul noțiunii de întreprindere, astfel cum o vede o anumită parte a
doctrinei de dreptul concurenței, să reținem că în concepția unei autoare, ”agentul
economic(întreprinderea) este o entitate care exercită o activitate economică și care este dotată cu
o autonomie de decizie suficientă pentru a-și determina comportamentul de piață, fie că această
entiatate este o persoană fizică sau o persoană juridică, de drept privat sau public, ori un ansamblu
de mijloace materiale și umane fără personalitate juridică” 9 .
6.Subiectele individuale de drept sunt agenții economici, persoane fizice
(independente şi asociaţiile familiale), precum şi profesioniştii (liber profesioniştii care
acţionează în domeniul economic).
7.Conform prevederilor art. 2 litera a) din OUG nr.44/2008, „activitatea economică
este activitatea agricolă, industrială, comercială, desfășurată pentru obținerea unor bunuri
sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt destinate vânzării ori
schimbului pe piețele organizate sau unor beneficiari determinați ori determinabili, în scopul
obținerii de profit”. Așadar, ceea este esențial pentru calificarea unei activități umane ca fiind una

7 A.Cotuțiu, G.Valeria Sabău; Drept român și comunitar al concurenței; editura CH Beck, 2008. p.8
8 Idem, p.16.
9 E.Mihai, op.cit.p. 12
economică sunt, după aprecierea noastră, obiectul la care și scopul în care ea se desfășoară
precum și modalitatea în care bunurile sau serviciile realizate prin ea ajung la destinatarii determinați
sau determinabili.
7.Potrivit dispozițiilor art. 3 alin.2 din OUG nr. 44/2008, ”activitățile economice pot fi
desfășurate în toate domeniile, meseriile, ocupațiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în
mod expres pentru libera inițiativă”.
Nota cea mai caracterizantă, după părerea noastră, a conceputului de activitate
economică, este aceea că prin acest tip de activitate umană cel care o organizeazaă ori
realizează, urmărește obținerea unui profit, adică a unei diferențe pozitive între cheltuieli și
venituri. Un astfel de criteriu poate fi utilizat de ca un criteriu de bază pentru a distinge activitațile
fără scop lucrativ de cele cu scop lucrativ, în condițiile în care și activitățile fără scop lucrativ sunt
sau pot fi activități economice.
Tot potrivit prevederilor actului normativ citat, litera f) de această dată, întreprinderea
economică, este ”activitatea economică desfășurată în mod organizat, permanent și sistematic,
combinând resurse financiare, forță de muncă atară, materii prime, mijloace logistice și informație,
pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”. Actul normativ mai sus citat
face o necesară și utilă distincție între întreprinderile individuale și cele familiale.
În acest sens, litera g) a art. 2, prevede că, întreprinderea îndividuală, este
”întreprinderea economică, fără personalitate juridică, orgnizată de un întreprinzător
persoană fizică” iar litera h) definește întreprinderea familială, ca fiind ”întreprinderea
economică fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică
împreună cu familia sa”.
Mai adăugăm că, potrivit prevederilor literei d) a art. 2, din aceiași ordonanță de urgență
citată, termenul de familie, în contextul reglementării speciale pe care o conține acel act
normativ, are un înțeles special și mai extins decât cel comun, în sensul că, prin acesta se
înțelege, ”soțul, soția, copiii acestora, care au împlinit vârsta de 16 ani la data autorizării
întreprinderii familiale, rudele și afinii până la gradul al IV inclusiv”.
8.Din punctul de vedere al dreptului concurenţei prezintă, însă, relevanţă doar
persoanele fizice profesionişti - în sensul legii.În acest sens, este de reţinut că la ora actuală
dobândirea calităţii de persoană fizică10 autorizată, intreprinderi individuale sau intreprinderi familiale
în dreptul român se realizează, în mod licit, numai după obţinerea autorizaţiei administrative
urmată de înregistrarea (înmatricularea) persoanei în cauză în registrul comerţului, şi de
exerciţiul efectiv şi repetat (cu titlu profesional) al uneia sau alteia din activităţile economice
pentru care a fost autorizată.
Înregistrarea în registrul comerţului a persoanei fizice autorizate, a întreprinderii individuale
sau a întreprinderii familiale va da naştere prezumţiei legale şi relative că persoana respectivă este
profesionist, prezumţie ce poate fi răsturnată prin efectuarea dovezii contrare - şi anume că persoana
nu exercită, în fapt, o anumită activitate economică) ca profesiune obişnuită şi în nume propriu11.

10 Pentru o analiză pertinentă a modului in care se poate dobăndi calitatea de comerciant persoană
fizică, în dreptul românesc contemporan, a se vedea, spre exemplu, I.Schiau, Curs de drept comercial,
Editura Rosetti, Bucureşti 2004, p.41-58.
11 A se vedea, în legătură cu dobândirea calităţii de comerciant persoană fizică, în condiţiile
legislaţiei actuale: T.Prescure şi R.Crişan; Despre cerinţele legale privitoare la desfăşurarea unor activităţi
economice de către persoanele fizice în lumina noii reglementări a Legii nr.507/2002, în Revista de Drept
Comercial nr.5/2003, p.26-42.
 9. O problemă pe care actuala legislație națională a concurenței nu o abordează ca
atare, este aceea de a ști, cu certitudine, dacă activitățile liberale, realizate în cadrul profesiilor
liberale, așa cum aceste activități și profesii sunt reglementate în prezent, în tara noastră,
intră sau nu sub incidența legislației concurenței, având în vedere că cele mai multe din
activitățile menționate sunt activități economice.
10.Literatura de specialitate înregistrează unele opinii temeinice și interesante cu privire la
chestiunea evocată. Astfel, în opinia unui cercetător al domeniului profesiilor liberale,
”profesiile liberale sunt supuse legislației concurenței pentru următoarele motive :
- Potrivit art. 2 din Legea nr. 21/1996, ”dispozițiile prezentei legi se aplică actelor și faptelor
care au sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenție săvărșite
de :
a) agenți economic sau asociații de agenț economici- persoane fizice sau juridice-de
cătețenie, respectiv naționalitate romană sau străină, denumit în continuare agenți economici ;
b) organele administrației publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin
deciziile emise sau prin reglementările adoptate, intrevin în operațiuni de piață, influențând în mod
direct sau indirect concurența, cu excepția situațiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea
altor legi sau pentru apărarea unui interes public major”.
-Potrivit dispozițiilor legale cuprinse în Legea nr. 296 din 28 iunie 2004 privind Codul
consumului, are calitatea de agent economic, persoana fizică sau juridică, autorizată, care în
cadrul activității sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau
comercializează produse ori părți din acestea sau prestează servicii.
11.Din punctul nostru de vedere, intră în această categorie și persoanele care practică
o profesie liberală, deoarece acestea prestează servicii cu ocazia defăsurăarii activității
profesionale.
-Potrivit deciziei din 19.02.2002 pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, avocații
desfășoară o activitate economică și , prin urmare, înființează întreprinderi, în sensul art. 85, 86
și 90 din Tratat…….În cazul în care ordinul avocaților dintr-un stat membru adoptă un regulament
privind colaborarea dintre avocați și alte profesii liberale, acesta nu îndeplinește o misiune socială
întemeiată pe principiul solidarității și nici prerogativele specifice exercitării autorității publice.El
reprezintă un organ de reglementare a unei profesii, a cărei exercitare constituie o activitate
economică.
- În același sens, menționăm și prevederile art. 2 alin.3 din Legea nr nr. 21/1996, potrivit
cărora ”Când agenții economici determinați conform alin.(1), lit a) participă la o grupare realizată pe
cale convențională prin acord, înțelegere, pact, protocol, contract și alte asemenea, fie ea explictiă,
publică ori ocultă, secretă, dar fără personalitate juridică și indiferent de formă- antantă, coaliție,
grup, bloc, federație și altele asemenea, pentru actele și faptele prevăzute la alineatul (1), săvărșite
în cadrul participării la o asemenea grupare, dispozițiile prezentei legi se aplică fiecărui agent
economci, ținând seama de principiul proporționalității”12.
12.De reținut că autorul citat definește profesia liberală ”ca fiind acea profesie reglementată
care se exercită în mod independent de către persoane fizice(individual sau colectiv- în corpuri) care
au dobândit în prealabil o pregătire profesională adecvată”13.

12M.Niculeasa; Profesiile liberale.Reglementare, doctrină, jurisprudență, Editura Universul Juridic,

București 2006, p. 54-55.
13 Idem, p.38
 13.Conform celor afirmate în doctrină14, profesiile liberale se cracterizează prin :
-independență, ele neputând fi supuse, în principiu unei subordonări ierahice ori unei tutele
administrative ;
-responsabilitate, în sensul că răspunderea juridică a liber profesioniștilor este reglementată
în mod special și adecvat, inclusiv obligația de asigurare de răspundere civilă acestora în raporturile
cu cliențiilor ;
-păstrarea secretului profesional, adică obligația de a nu divulga datele, informațiile pe care
liber profesionistul le obține de la clienții săi cu ocazia exercității profesiei ;
-constituirea de corpuri profesionale, asociații, uniuni, federații, etc ;
-îmbinarea interesului public cu cel privat, deoarece toți titularii profesiilor liberale, într-o
măsură mai mare sau mai mică, prin îndeplinirea atribuțiilor care le sunt încredințate de legile
speciale îndeplinesc atât unele atribuții de interes public, care sunt de regulă, specifice autorităților
publice cât și de interes privat.
14.În România sunt considerate, în prezent, profesii liberale următoarele categorii de
profesii: avocat, medic, farmacist, arhitect, expert contabil și contabil autorizat, auditor
financiar, notar public medic veterinar, practician în reorganizare și faliment (în insolvență),
geodez și cartograf, consilier de propietate industrială, executor judecătoresc, trader15,
consultant fiscal și de investiții, psiholog, etc.
15.În ceea ce privește modul în care sunt concepute în legislația comunitară
profesiile liberale, așa după cum remarcă un alt cercetăror al domeniului, în conformitate cu
prevederile Directivei 2005/36 /CE, ”profesiile liberale sunt acelea care sunt exercitate pe baza
unor calificări profesionale relevante, cu titlu personal,având propria responsabilitate și de o
manieră profesională independentă, de persoanele care oferă servicii intelectuale și
conceptuale în interesul clienților și publicului”16.
16.Limitându-ne doar la informațiile minimale pe care le-am redat în cele precedente cu
privire la întelesul și întinderea conceptului de profesii liberale, ne alăturăm și noi acelor autori și
cercetători care consideră că în prezent, în România, liber profesioniștii, așa cum sunt
determinați aceștia de legislația specială, fac parte din categoria subiectelor raporturilor
juridice de concurență.
O astfel de concluzie, considerăm că se impune cu toate că unele din activitățile pe
care le pot desfăsura liber profersioniștii au o componetă socială foarte pregnantă cum ar fi
activitatea medicilor, a psihologilor, etc, dar întrucât toți cei desemnați de lege ca liber
profesioniști realizează activități de servicii, în vederea realizării unor venituri, trebuie
calificați ca agenți economici – subiecți ai raporturilor juridice de concurență, cu atât mai mult
cu cât aceștia se organizează și își desfășoară activitatea ca întreprinzător și ca întreprinderi
economice, individuale sau familiale,după caz.
17. Persoanele juridice, ca subiecte colective de drept17.

14 Idem, p. 20-27.
15 Această profesie este reglementată de legislația pieței de capital, în primul rînd de Legea nr.

297/2004 dar și de actele normative emise de către COMISIA NAȚIONALĂ A VALORILOR MOBILIARE(în
prezent AUTORITATEA DE SUPRAVEGEHERE FINANCIARĂ-A. S.F).
16 G.Coman, Concurența în dreptul intern și european, Editura Hamangiu, 2011, p.54.
17În legătură cu, așa numitele(în mod tradițional) subiecte colective de drept şi clasificarea lor a se
vedea, spre exemplu: Ghe.Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
 Acest tip de subiecte de având personalitate juridică, reunesc în sfera lor, în principal,
societăţile (comerciale) cu personalitate juridică și cu scop lucrativ, organizate în oricare din
formele reglementate de Legea nr. 31/1990 şi anume: societatea pe acţiuni şi în comandită pe
acţiuni, societatea în nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată.
18. În categoria subiectelor colective de drept alături de tipurile de societăţi
reglementate de Legea nr. 31/1990, mai pot fi subiecte ale raporturilor juridice de concurență
și cooperativele, de diverse feluri: agricole, meștesugărești de consum, de transport,
pescărești, de credit, etc, precum și societățile cooperative sau orice alt tip se societate
anume reglementat de lege( a se vedea prevederile unor acte normative cum ar fi, spre
exemplu : Legea nr.566/2004, Legea nr. 297/2004, Legea nr. 1/2005, OUG nr. 99/2006, etc)
Aceste tipuri de persoane juridice cu scop lucrativ, pot avea capital integral autohton sau
mixt (român şi străin) ori chiar integral străin, după caz, după cum legislația specifică fiecăreia dintre
ele permite participarea capitalului străin.
Participarea capitalului străin la societăţile comerciale de drept românesc se poate realiza
doar în condiţiile dreptului comun cât şi în cele ale unor acte normative speciale. Participarea la
formarea capitalului acestor societăţi poate fi participare privată sau publică.
19. Societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990 a societăților (fostele societăți
comerciale).
Societăţile( comerciale) înfiinţate prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat, iniţial
aveau capital integral de stat, apoi, ca urmare a derulării procesului de privatizare, ponderea
participării statului la capitalul lor a început să scadă, astfel încât la finalizarea procesului de
privatizare a acestui tip de societăţi, capitalul acestora a devenit integral privat, sau cel putin majoritar
privat.
Din categoria persoanelor juridice de stat fac parte, ca agenţi economici, societăţile şi
companiile naţionale precum şi regiile autonome.
Din punct de vedere al naturii lor, societăţile/companiile naţionale, respectiv celelalte
societăţi comerciale rezultate din transformarea (dizolvarea fără lichidare) regiilor autonome, sunt
societăţi cu personalitate juridică și cu scop lucrativ, ca oricare altele, cu singura menţiune că aveau,
la data înfiinţării lor, un singur acţionar sau asociat, statul roman sau autorităţile publice locale,
respectiv: județele, municipiile, orașele, comunele (consilii locale ori judeţene, după caz) această
calitate fiind exercitată de către ministerele de resort şi/sau după caz, de către consiliile locale.
În această materie, de maximă importanţă este O.U.G. nr. 30/1997 privind
reorganizarea regiilor autonome, completată şi aprobată prin Legea nr. 207/1997 şi apoi, din
nou, completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 70/1998. În baza acestor acte normative,
înfiinţarea societăţilor/companiilor naţionale s-a făcut în urma reorganizării prin transformarea
(dizolvarea fără lichidare) regiilor de interes naţional şi/sau local, prin act administrativ individual al
autorităţilor administrative sub puterea cărora regiile în cauză funcţionează18.

Ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1995, p.345-432. În acest
context ne vedem nevoiți să facem precizarea că, termenul de subiect colectiv de drept nu mai are o
acoperire totală, așa cum s-a statuat multă vreme, deoarece există persoane juridice înființate de către o
singură persoană fizică sau juridică, cum ar fi societățile cu răspundere limitată la care părțile sociale aparțin
unei singure persoane, fundațiile înființate prin acte între vii ori pentru cauză de moarte, precum și
persoanele juridice de drept public înființate prin lege ori de către autorităile publice centrale și locale, prin
acte aministrative. Așa fiind, termenul de subiect colectiv de drept îl vom utiliza în acest curs, în sensul de
persoană juridică, cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ.
18 În legătură cu acest tip de subiecte colective de drept a se vedea: T.Prescure, Registrul
 20. Monopolurile statului.
Literatura de specialitate ceva mai veche19 includea în categoria subiectelor dreptului
concurenţei şi aşa numitele monopoluri ale statului.
În mod exact, după părerea noastră, din punct de vedere conceptual - juridic, monopolurile
statului nu trebuie calificate ca fiind subiecte de drept distincte de toate celelalte ci trebuie
concepute și percepute doar ca activităţi economice pe care statul şi le rezervă şi pe care le
realizează prin agenţi economici de stat (regii autonome, societăţi/comapanii naţionale)
activităţi care în anumite condiţii pot fi cedate spre exercitare/realizare şi particularilor. În
pofida unei astfele de aprecieri, considerăm util pentru economia acestui curs, să prezentăm, în mod
succint, regimul juridic actual al monopolurilor statului, aşa cum acesta este reglementat de legislaţia
română.
21.Reglementarea cadru privind monopolul statului cu privire la unele activităţi
economice o constituie în prezent Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat.
În sensul art. 1 alin. (2) din această lege, prin monopol de stat se înţelege dreptul statului
de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de stat şi privat, inclusiv producători
individuali, după caz, la activităţile economice constituind monopol de stat şi condiţiile de exercitare
a acestora.
Sunt calificate ca activităţi constituind monopol de stat următoarele tipuri de
activităţi:
- fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor;
-producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe
stupefiante;
- extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor
preţioase;
- producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
- fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a
băuturilor spirtoase distilate;
- fabricarea şi importul în vederea comercializării, în condiţii de calitate, a produselor din tutun
şi a hârtiei pentru ţigarete;
- organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
- organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Prin excepţie, nu constituie monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în
gospodăriile personale, pentru consum propriu.
22. Aşa după cum am subliniat, împrejurarea că unele activităţi constituie monopol de
stat, nu este de natură să ducă la concluzia că ele nu pot fi exercitate decât de către unităţile
statului, ci dimpotrivă, în condiţiile obţinerii unei licenţe din partea Ministerului Finanţelor
Publice (administratorul general al monopolurilor statului) şi a avizului ministerului de resort
sau al Băncii Naţionale a României, în cazul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase,

comerţului, Editura ALL Beck, 2001, p.167.

19 A se vedea în acest sens, O.Căpăţână, op.cit., p.143.
oricare dintre activităţile enumerate poate fi exercitată şi de agenţii economici cu capital
privat.
Titularii licenţelor au obligaţia să respecte condiţiile din licenţă referitoare la exploatarea
activităţii pentru care a fost acordată şi la plata tarifului de licenţă.
Licenta este autorizaţia acordată de stat pentru o perioadă determinată, în baza căreia
o persoană fizică sau juridică poate să producă, să prelucreze ori să comercializeze, în
cantitatea solicitată şi de o anumită calitate, un anume produs sau serviciu, care face obiectul
monopolului de stat, în schimbul unui tarif de licenţă.
Pot beneficia de dreptul de a obţine o licenţă pentru exercitarea unei activităţi ce constituie
monopol de stat doar cetăţeni români şi persoanele juridice de naţionalitate română, cu capital
de stat sau privat.
Licenţa este nominală şi se eliberează pentru locurile solicitate de cei în cauză şi în care se
desfăşoară activitatea pentru care este acordată. Această autorizatie, datorită caracterului său strict
personal, este incesibilă, nici direct şi nici indirect.
Organul emitent al licenţei, în anumite condiţii (de încălcare a obligaţiilor legale în legătură
cu exerciţiul ei) o poate suspenda, până la clarificarea cercetărilor sau o poate retrage dacă se
constată în mod indubitabil culpa titularului licenţei. Cazurile în care o licenţă poate fi suspendată
sau retrasă pot fi indicate chiar în conţinutul înscrisului doveditor al licenţei.
Sunt decăzute din dreptul de a obţine o licenţă, cu excepţia situaţiilor în care a intervenit
reabilitarea, persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni de corupţie, delapidare,
escrocherie, furt, fals, infracţiuni la regimul armelor de foc şi al muniţiilor, la regimul stupefiantelor,
precum şi cele condamnate pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea
nr. 31/1996 (desfăşurarea fără licenţă a oricăreia dintre activităţile rezervate monopolului de stat,
respectiv (i) fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor; (ii) producerea şi
comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe stupefiante; (iii) extracţia,
producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase; (iv)
producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale; (v) fabricarea şi importul, în vederea
comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoase distilate). Această decădere
nu este aplicabilă cultivatorilor de tutun.
Pentru a realiza o protecţie cât mai eficientă a exercitării în condiţiile licenţei a
activităţilor ce constituie monopol de stat, Legea nr. 31/1996, prin art. 8, interzice agenţilor
economici care intermediază, depozitează sau desfac produse ce fac obiectul monopolului
de stat să se aprovizioneze de la alţi producători sau importatori decât cei autorizaţi prin
licenţă, în condiţiile stabilite prin aceasta.
În cazul în care un anumit produs este obţinut în cadrul unei activităţi ce constituie monopol
de stat şi el se importă sau se exportă, comercializării acestuia îi vor fi aplicabile prevederile Legii nr.
31/1996.
În forma iniţială a Legii nr. 31/1996, nivelul tarifului de licenţă se stabilea de către Guvern,
anual sau pe o perioadă determinată, în funcţie de obiectul monopolului de stat, de cantitatea şi
calitatea produselor fabricate ori comercializate sub licenţă.
Prin efectul art. 2 al O.U.G. nr. 36/2001 privind regimul preţurilor şi tarifelor reglementate,
care se stabiliesc cu avizul Oficiului Concurenţei, preţurile produselor şi tarifele serviciilor care se
realizează sau, respectiv, se prestează în ţară în cadrul activităţilor cu caracter de monopol natural,
al celor supuse prin lege unui regim special, precum şi al celor care se execută de regiile autonome,
companiile şi societăţile naţionale se pot ajusta, de regulă, la un interval de 3 luni, cu avizul Oficiului
Concurenţei, pe baza cererilor de ajustare primite de la producători, prestatori sau autorităţi de
reglementare, după caz, dacă parametrul de ajustare se modifică cu cel puţin 5% faţă de nivelul
existent la data precedentei ajustări.
Prin O.U.G. nr. 121/2003 a fost modificată Legea nr. 21/1996, iar printre modificările aduse
de acest act normativ se identifică şi restructurarea Oficiului Concurenţei prin absorbirea activităţii şi
personalului acestei instituţii de către Consiliul Concurenţei. Astfel, apreciem că trimiterile legii făcute
la Oficiul Comerţului ar trebui considerate ca fiind făcute la Consiliul Concurenţei.
Prin excepţie de la cele prevăzute mai sus, în cazul serviciilor de distribuţie a apei potabile,
respectiv a serviciilor de canalizare cererile de ajustare transmise de prestatorii serviciilor publice
respective trebuie însoţite de acordul consiliului local sau judeţean, după caz, sub autoritatea căruia
funcţionează.
În practică20 s-a reţinut că prin O.U.G. nr. 36/2001 au fost stabilite produsele şi serviciile care
se realizează sau, respectiv, se prestează în ţară, în cadrul activităţilor cu caracter de monopol
natural, al celor supuse prin lege unui regim special, precum şi al celor care se execută de regiile
autonome, companiile şi societăţile naţionale, ale căror preţuri se stabilesc şi se ajustează cu avizul
Oficiului Concurenţei. Modificarea prin lege a preţului nu poate fi considerată o modificare unilaterală
a contractului, facturarea produselor efectuându-se în mod legal, în conformitate cu noile dispoziţii.
În fine, preţurile şi tarifele maximale la produsele şi serviciile ce intră în sfera monopolului de
stat sunt supravegheate de Guvern, iar nivelurile de preţ sau de tarif cuprinse în avize se determină
de Oficiul Concurenţei pe baza analizei situaţiei economico-financiare a producătorilor sau a
prestatorilor, precum şi a influenţelor reale în costuri. În avizul Oficiului Concurenţei se va menţiona,
pe lângă preţul sau tariful ajustat, şi nivelul parametrului existent la data ajustării, faţă de care se va
determina modificarea parametrului respectiv la ajustarea ulterioară.
Controlul respectării regimului legal al activităţii din domeniul monopolului de stat se
exercită de către organele de specialitate ale Ministerului Finanţelor Publice, prin specialişti
agreaţi, comunicaţi acestui organ de către ministerele de resort şi organele locale ale
administraţiei publice.
Nerespectarea prevederilor legii monopolului de stat poate atrage, după caz, răspunderea
penală sau administrativ-contraventională a persoanelor vinovate.
În legătură cu monopolurile statului găsim util să menţionăm că în doctrină şi în
legislaţie se utilizează şi noţiunea de monopol natural. Astfel, în doctrina economică, se
afirmă că, “în unele cazuri, este mai eficient să existe o singură firmă într-o ramură şi nu mai
multe. Dacă prin apariţia mai multor firme costurile totale ar creşte în comparaţie cu situaţia în care
ar exista una singură atunci firma respectivă se spune că este una de monopol natural. Cu alte
cuvinte, dacă procesul de producţie este caracterizat de fenomenul economiilor de scară, atunci
costul mediu este în permanenţă descrescător, ceea ce face ca o singură firmă să poată realiza
orice nivel al producţiei de la nişte costuri mai mici decât în cazul în care ar fi mai multe firme pe
piaţa respectivă. În consecinţă, apariţia concurenţei pe o piaţă de tip monopol natural nu este o
soluţie eficientă, deoarece ar duce la creşterea preţurilor” 21.
În legislaţie, potrivit prevederilor O.G. nr.15/1993, o activitate economică (de producţie
sau de servicii) va constitui monopol natural dacă, datorită necesităţii unor tehologii specifice
sau a unor investiţii de capital cu costuri ridicate ea nu se poate realiza cu eficienţa normală.

20 C.Ap.Bucureşti, secţia a VI-a comercială, decizia 553/27.10.2006, disponibilă în SintAct Wolters

Kluver.
21 Ghe.Oprescu, Despre monopoluri şi monopoluri naturale, în revista Profil: Concurenţa, anul, nr.1,

octombrie-decembrie 1998, g.34-35.

 23. Regiile autonome
Regia autonomă este o persoană juridică ce se înfiinţează prin actul de dispoziţie al organului
competent (Guvern şi/sau consilii judeţena sau locale) în ramurile strategice ale economiei naţionale
cum ar fi: industria de armament, energetică, expolatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi
transporturile feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând unor ramuri stabilite de Guvern, în
scopul administrării sau exploatării pe principii economice a unor bunuri proprietate publică.
Regia autonomă din dreptul românesc contemporan are ca predecesoare, aşa cum
remarca literatura de specialitate, regia publică comercială. Astfel, „regia publică comercială era
caracterizată ca organizarea unui serviciu public cu caracter comercial sau industrial – deci un
serviciu public cu caracter economic – în stabiliment public, în conformitate cu principiile de
organizare şi gestiune din întreprinderile private”22.
24.Regiile autonome sunt calificate de către o parte din literatura de specialitate ca
persoane juridice hibride, fiind situate la interferenţa persoanelor juridice de drept public cu
cele de drept privat, acestea fiind reprezentantele tipice ale întreprinderilor publice. În opinia
altor autori, regiile autonome care au ca “obiect de activitate administrarea de bunuri publice (implicit
prestarea de servicii publice legate de punerea în valoare a acestor bunuri) dobândesc calitatea de
persoane juridice de drept public (s.n.), acţionând în numele statului sau al unităţii administrativ -
teritoriale”23. Despre aceste categorii de regii autonome, aceiaşi autoare arăta că sunt numite şi “regii
de interes public (şi care - n.n.) emit acte administrative care vor putea fi atacate la instanţele de
contencios administrativ”24.
Domeniile în care se pot organiza regii autonome sunt stabilite prin acte normative25. Regiile
autonome, în raport cu natura domeniului şi a activităţii în care-şi desfăşoară activitatea, pot fi de
interes naţional sau de interes local.
25.Regiile autonome de interes naţional se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului în
domeniile reglementate de O.U.G. nr. 30/1997. Regiile autonome de interes local, în măsura în
care se mai pot înfiinţa astfel de regii, prin prisma O.U.G. nr. 30/1997, se pot înfiinţa în domeniul
transportului în comun, salubrităţii, energiei termice, distribuţiei apei, administrării şi exploatării
drumurilor judeţene.
26. Organizatiile cooperatiste.
Subiecţi ai raporturilor juridice de concurenţă pot fi şi organizaţiile cooperatiste, fie
că sunt organizate ca atare în temeiul actelor constitutive şi a statutelor proprii şi ale Legii
566/2004, ale Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei sau ale O.U.G.
nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, în cazul organizaţiilor
cooperatiste de credit, fie că sunt organizate ca societăţi comerciale cooperatiste pe acţiuni
sau în comandită pe acţiuni, în temeiul unor reglementări cu caracter specific ale asociaţiilor
lor naţionale.
27.Din categoria organizaţiilor cooperatiste propriu-zise, fac parte: cooperativele
meşteşugăreşti, inclusiv cooperativele de invalizi, cooperativele de consum şi organizaţiile

22 R.N.Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, p.39.

23A se vedea pentru o astfel de calificare: R.N.Petrescu, op.cit., p.40, citându-l, la rândul ei, pe
A.Iorgovan; Tratat de drept administrativ, vol.I, 1998, Editura Nemira, p.103.
24 R.N.Petrescu, op.cit., p.40.
25 În acest sens a se vedea O.U.G. nr. 30/1997, cu modificările şi completările aduse de Legea nr.
207/1997.
lor teritoriale, precum şi cooperativele de credit şi organizaţiile lor teritoriale. Organizaţiile
cooperatiste, prin efectul art. 8 al Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a nnoului Cod civil, fac parte
din categoria "profesioniştilor" prevăzuţi la art. 3 din Codul civil, noţiune care include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege,
la data intrării în vigoare a Codului civil.
28.Unii autori includ în sfera subiectelor raporturilor juridice de concurenţă şi aşa-
numitele asociaţii în participaţiune, reglementate iniţial de prevederile articolelor 251-256 Cod
comercial, instituţie care este reglementată, în prezent, de art. 1949-1954 Cod civil (2009) și care
oartă denumirea de asociere în participație26.
În drept, aceste forme de asociere nu dau naştere unor noi persoane juridice care să
acţioneze ca un subiect de drept distinct în raporturile de concurenţă. În astfel de raporturi
parte va fi asociatul (gerantul) care conduce afacerea şi care îşi asumă în nume propriu obligaţiile
faţă de terţii contractanţi. Considerăm că, ar fi de acceptat ca o asociere în participație să devină un
subiect de dreptul concurenței doar dacă în urma realizării ei s-ar crea o întreprindere economică,
chiar fără personalitate juridică.
În schimb, considerăm că nu ar trebui să existe nici o îndoială cu privire la posibilitatea
ca o societate simplă, de tipul celei reglementate de art. 1888 și urm. din Noul Cod civil, cu
scop lucrativ, să devină subiect al raporturilore juridice de concurență, cu toate că acea
societate nu are personalitate juridică.
29. Regimul juridic al accesului pe piaţă al profesioniştilor.
Considerente de ordin social, economic, de protecţie a consumatorilor şi etic, impun
ca statul să permită accesul în lumea afacerilor a persoanelor fizice sau juridice doar dacă
acestea satisfac cerinţele economice, legale şi morale concordante cu exigenţele
fundamentale ale activităţii de producţie, servicii ori de interpunere în schimbul de mărfuri şi
de servicii.
În cele ce urmează vom proceda la o succintă enumerare şi prezentare a principalelor
cerinţe (condiţii) pe care trebuie să le îndeplinească un profesionist, în sensul NCciv, pentru
a pătrunde pe o anumită piaţă, cu alte cuvinte, pentru a deveni subiect al dreptului
concurenţei.
30. Pentru ca un profesionist să aibă dreptul să acceadă pe o anumită piaţă trebuie, mai
înainte de începerea activității statutare, să se înmatriculeze în registrul comerţului
competent potrivit sediului său social (vezi Legea nr. 26/1990, cu modificările şi completările
ulterioare).
Înmatricularea în registrul comerţului are în vedere, în fapt, un ansamblu de operaţiuni
tehnico-materiale care, în cazul societăţilor, spre exemplu, se finalizează prin eliberarea unui
certificat de înmatriculare care atestă, pe de o parte, dobândirea deplinei personalităţi juridice, iar pe
de altă parte, atestă îndeplinirea unei obligaţii profesionale specifice tuturor
comercianţilor/profesionişti şi anume aceea de a îndeplini cerinţa de a fi luat în evidenţă de un
organism public şi care îşi pune serviciile la dispoziţia celor intersaţi.

26Pentru o prezentare și analiză a contractului de asociere în participație, ca specie a contractului

de societate simplă, în condițiile reglementărilor continute de Nciv, a se vedea, spre exemplu: T.Prescure.
Curs de contracte civile.În reglementarea NC civ. Editura Hamanagiu, București 2012, p.191-196
 În cazul altor tipuri de profesionişti, înmatricularea în registrul comerţului are doar semnificaţia
îndeplinirii unei obligaţii profesionale, nefiind constitutivă de personalitate juridică şi creând
opozabilitate faţă de terţi.
Operaţiunea de înmatriculare în registrul comerţului a unui agent economic/profesionist, în
principiu, îi conferă acestuia opozabilitate faţă de terţi, cât priveşte existenţa lui şi condiţiile în care
este îndreptăţit potrivit legii, să acţioneze în circuitul economic şi cel juridic.
Pentru înmatricularea agentului economic/profesionistului în registrul comerţului, acesta
trebuie să îndeplinească anumite cerinţe cum ar fi: autorizaţia eliberată în baza O.U.G nr. 44/2008
privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale; rezoluitia directorului oficiului registrului comertului de pe langă
tribunal27 pentru societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, respectiv actul administrativ de
constituire în cazul regiilor autonome de interes naţional sau local etc.
Unele societăţi cu personalitate juridică, cum ar fi cele de servicii de investiţii financiare, cele
din domeniul bancar, al asigurărilor şi altele, au nevoie, pentru legala lor constituire şi funcţionare,
de o serie de autorizaţii administrative prealabile emise de autorităţile publice competente
(Banca Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor etc.
În ceea ce priveşte organizaţiile cooperatiste de consum şi de credit, meşteşugăreşti,
societăţile cooperatiste pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni), pentru a fi înmatriculate în registrul
comerţului trebuie mai întâi să fie recunoscute de către Asociaţia Naţională a respectivelor organizaţii
cooperatiste sau, după caz, autorizate judecătoreşte, în condiţiile reglementărilor conţinute de Legea
nr. 1/2005 şi O.U.G. nr. 99/2006.
31. După înmatricularea în registrul comerţului, fiecare agent economic/profesionist
trebuie să se înregistreze la Administraţia Financiară (sau la alt organ fiscal competent)
competenţă potrivit sediului social, îndeplinindu-şi în acest mod o obligaţie profesională,
reglementată de dreptul fiscal şi devenind din acel moment subiect de drept fiscal.
O atare obligaţie rezultă din prevederile Legii nr. 31/1990, Legii nr. 241/2005, Legii nr.
1/2005, O.U.G. nr. 99/2006, Codul de procedură fiscală etc. Pe baza declaraţiei de înregistrare
fiscală, depusă în condiţiile legii speciale, organul fiscal competent eliberează certificatul de
înregistrare fiscală, în termenul legal.
32. Agenţii economici trebuie să-şi deschidă conturi la băncile autorizate de Banca
Naţională a României, conturi prin care vor efectua operaţiunile curente de încasări şi plăţi,
atât în lei, cât şi în valută. Aceste conturi trebuie declarate şi organului fiscal teritorial.
În legătură cu necesitatea utilizării conturilor bancare este de reţinut că operaţiunile de
încasări şi plăţi în valută se vor putea desfăşura numai cu respectarea reglementărilor emise de
Banca Naţională a României în acest sens.
33.Potrivit Legii contabilităţii (Legea nr. 82/1991) agenţii economici/profesioniştii sunt
obligaţi să conducă evidenţa contabilă în partidă dublă şi în unele cazuri doar în partidă

27 Prin efectul art.1 al O.U.G. nr.116/2009 competenţa de soluţionare a cererilor de înregistrare în

registrul comerţului şi, după caz, a altor cereri aflate în competenţa de soluţionare a judecătorului delegat,
pe o perioadă de maximum 6 luni (perioadă prelungită ulterior pâna la adoptarea unei noi legi referitoare la
registratorii comerciali) de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, aparţine directorului
oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau persoanei sau persoanelor desemnate de către
directorul general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.
simplă, cu aprobarea Ministerului Finanţelor Publice, şi să ţină o serie de registre contabile
cum ar fi Registrul Inventar, Registrul Jurnal şi Registrul Cartea Mare.
34.Întreprinderile/profesioniştii au datoria, potrivit legislaţiei specifice privind organizarea
statisticii, să furnizeze organelor locale şi centrale de statistică datele şi informaţiile statistice
pe care acestea le solicită potrivit metodologiilor specifice de lucru. Pentru îndeplinirea unei
astfel de obligaţii, agenţii economici au datoria să-şi organizeze evidenţa activităţii pe care o
desfăşoară, astfel încât să-şi poată culege, păstra şi transmite celor în drept, datele statistice
solicitate.
35.. De asemenea, agenţii economici care folosesc forţa de muncă salariată, au datoria
să ia măsuri de protecţie a muncii, în scopul preîntâmpinării accidentelor de muncă şi a
îmbolnăvirilor profesionale, în conformitate cu normele legale în vigoare.
36. Potrivit prevederilor Codului Muncii întreprinderile/profesioniştii sunt datori să
contribuie, în condiţiile şi limitele stabilite, la fondurile de asigurare socială a persoanelor
încadrate în muncă (C.A.S., fond de şomaj etc.).
37. Pe parcursul desfăşurării activităţilor, întreprinderile/profesioniştii sunt datori să
se supună verificării exercitate de către organele competente (Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Consumatorilor, Garda Financiară, Direcţiile Teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Consiliului Concurenţei, Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare şi altor organisme şi autorităţi specializate) şi să aducă la
îndeplinire la termenele stabilite măsurile dispuse de aceste organe.
38. Accesul agenţilor economici în zonele libere.
Un specific aparte, sub aspectul reglementărilor, îl are accesul agenţilor economici în aşa-
numitele zone libere (enclave) în care aceştia pot beneficia de facilităţi deosebite.
Potrivit Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, un astfel de regim se poate stabili
în porturile maritime şi cele fluviale, în lungul canalului Dunăre - Marea Neagră, al altor canale
navigabile şi în apropierea zonelor (punctelor) de trecere a frontierei.
Astfel de zone libere se pot înfiinţa prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale interesate. Prin aceeaşi hotărâre de Guvern se stabileşte
şi delimitarea spaţială, regimul taxelor şi tarifelor, precum şi regulamentul de organizare şi
funcţionare.
Zonele libere constituie parte integrantă din teritoriul naţional şi acestora li se aplică legile
române şi sunt administrate de regii autonome constituite special în acest scop.
Zonele libere, se vor putea constitui în scopul promovării schimburilor internaţionale şi al
atragerii de capital străin pentru introducerea de noi tehnologii, precum şi pentru sporirea
posibilităţilor de folosire a resurselor economiei naţionale.
Pentru a accede în perimetrul unei zone libere, agentul economic român sau străin are
nevoie de o licenţă, eliberată de administraţia zonei libere în care doreşte să acţioneze.
Activităţile ce se pot desfăşura în cadrul perimetrului unei zone libere, cu titlu exemplificativ,
pot fi:
- manipulări, depozitări, sortări, marcare, ambalare, condiţionare, prelucrare, asamblare,
fabricare, testare, vânzare-cumpărare, controlul calităţii şi a cantităţii, expertizare, reparare şi alte
asemenea;
-transporturi şi expediţii, interne şi internaţionale, agenturări de nave şi alte asemenea;
-operaţiuni de bursă şi financiar-bancare;
 - organizarea de expoziţii şi târguri, precum şi alte asemenea manifestări.
39. Sub aspectul facilităţilor de care pot beneficia agenţii economici/ profesioniştii
care acţionează în interiorul zonelor libere, sunt de reţinut următoarele:
- Pot pătrunde în zonele libere orice mijloace de transport, mărfuri sau alte bunuri, indiferent
de ţara de origine, de provenienţă sau de destinaţie, cu excepţia bunurilor şi mărfurilor prohibite la
import în România, prin lege sau convenţii internaţionale la care ţara noastră este parte. Mijloacele
de transport şi mărfurile transportate trebuie să fie însoţite de cuvenitele documente de transport,
reglementate de legislaţia română şi convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte;
- Toate operaţiunile financiare şi comerciale în perimetrul zonei libere se pot face în valută
convertibilă, acceptată de Banca Naţională a României, prin excepţie de la regulile instituite prin
Regulamentul Valutar aplicabil în ţara noastră. Fac excepţie în acest sens operaţiunile financiare
prilejuite de executarea lucrărilor de amenajare, dotare şi de construcţii din perimetrul zonei libere,
care pot fi efectuate (decontate) şi în lei, între agenţii economici implicaţi;
- Investiţiile ce se efectuează în zonele libere nu pot fi rechiziţionate sau supuse altor măsuri
cu efecte similare, decât în condiţiile legii privind expropierea pentru cauză de utilitate publică şi cu
plata unor depăgubiri corespunzătoare valorii investiţiei, despăgubiri ce trebuie să fie prompte,
efective şi adecvate;
- Personalul străin, stabilit prin convenţiile încheiate de posesorii de licenţă, poate fi angajat
în posturi de conducere şi specialitate, cu respectarea dispoziţiilor legilor speciale.
-Salariile personalului care îşi desfăşoară activitatea în zonele libere se stabilesc în lei şi în
valută sau numai în lei ori numai în valută, prin negocieri colective sau, după caz, individuale.
40. Resursele financiare ale administraţiilor zonelor libere provin din: taxe pentru licenţe de
desfăşurare de activităţi; venituri din aplicarea tarifelor de închiriere şi concesionare; alte venituri.
Secțiunea 2. Concurenţii abuzivi şi concurenţii vătămaţi, ca subiecte ale raportului
juridic de concurenţă28.
1. Lupta de concurenţă se poate solda, pentru unii participanţi, cu pierderea parţială sau
totală a clientelei lor şi deci, în unele cazuri, inclusiv cu eliminarea lor completă de pe piaţă. Acest
risc este preţul pe care-l poate suporta, în condiţiile economiei de piaţă, un agent economic
insuficient de adaptabil sau de dotat, respectiv nepriceput, prin raportare la exigenţele competiţiei
oneste.
2.Concurenţa licită, fiind una din legile de forţă ale economiei de piaţă, constituie un autentic
factor de selecţie economică a agenţilor economici, fără ca cineva să poată fi tras la răspundere
juridică pentru eşecul în afaceri al unui agent economic participant la lupta de concurenţă.
3.Dacă concurenţa este abuzivă sau monopolistă, concurentul care foloseşte asemenea
practici sau metode poate fi tras la răspundere administrativă, civilă sau penală, după caz. Astfel,
spre exemplu, dacă un concurent săvârşeşte fapte de concurenţă neloială cum ar fi: denigrarea
produselor altuia; dezorganizarea întreprinderii concurentului sau confuzia cu produsele acestuia,
faptele respective se săvârşesc în cadrul unui raport propriu-zis de concurenţă, deci ele au un
destinatar precis, respectiv un anume agent economic persoană fizică sau juridică care este
concurentul agentului economic care abuzează de dreptul de a concura.
4.În cazul practicilor anticoncurenţiale (monopoliste), concurentul abuziv poate fi un
grup de agenţi economici sau o asociaţie de agenţi economici, mai numeros(ă) sau mai restrâns(ă),

28 Pentru o scurtă şi esenţializată analiză a acestei teme, a se vedea, O.Căpăţână, op. cit., p.150-
151.
între care au intervenit convenţii monopoliste în scopul împărţirii între ei a pieţelor de aprovizionare
şi/sau de desfacere ori de a exercita abuziv atributele poziţiei dominante pe care o deţin pe o anumită
piaţă relevantă, pentru un anumit produs sau serviciu. Într-un astfel de caz, concurent vătămat
poate fi unul sau mai mulţi agenţi economici dintr-un sector anume al producţiei sau
circulaţiei de bunuri şi valorilor.
În situaţia unor astfel de raporturi de concurenţă monopolistă, este posibil ca prin
desfăşurarea unor astfel de activităţi restrictive de concurenţă, întreaga piaţă caracteristică să poată
fi afectată în funcţionarea ei29.
Apărarea încălcării drepturilor specifice raportului juridic de concurenţă se poate realiza fie
pe cale principală (cum ar fi situaţia în care se săvârşesc fapte care afectează fondul de comerţ în
integralitatea sa), fie pe cale subsidiară (cum ar fi atunci când legea reglementează o cale de
apărare aparţinând altei ramuri de drept, spre exemplu acţiunea în contrafacere specifică dreptului
proprietăţii industriale).vezi Legea nr. 11/1991.

Secțiunea. 3. Conţinutul raportului juridic de concurenţă.

3.1. Notiuni generale.
Ca şi în dreptul comun (dreptul civil), prin conţinutul raportului juridic de concurenţă trebuie
să înţelegem drepturile şi obligaţiile pe care le generează un astfel tip de raport juridic.
In ceea ce priveşte drepturile agentului economic, ca subiect al raportului juridic de
concurenţă, si din acest punct de vedere, raportul juridic de concurenţă se particularizează faţă de
raportul juridic civil dar și față de alte categorii de raporturi juridice.În analiza unei astfel de
problematici trebuie plecat de la ideea că drepturile agentului economic derivă, în principal, (îşi au
originea) din structura fondului de comerţ pe care acesta îl crează, organizează şi posedă.
Doctrina dreptului concurenţei consideră că drepturile care formează conţinutul raportului
juridic de concurenţă se referă, în special, la: semnele distinctive ale produselor sau serviciilor
oferite pe piaţă de către agenţii economici aflati în competiţie concurenţială (mărcile de
fabrică, de comerţ, de servicii); invenţiile şi procedeele tehnice de gestiune (brevetele de
invenţie şi licenţele acordate în baza acestor drepturi de proprietate intelectuală); clientela30.
Dar, pentru o mai buna înţelegere a specificului drepturilor ce formează conţinutul raportului
juridic de concurenţă este necesar să definim fondul de comerţ şi să-i stabilim caracteristicile.
2. 1. Caracteristicile si natura juridica a fondului de comerţ.
1. În dreptul românesc contemporan, din nefericire, fondul de comerţ nu mai beneficiaza
de o definitie legală, întrucat prin ultima modificare si completare a Legii nr. 11/1991 privind
combaterea concurentei neloiale definiţia legală pe care o continea art.11 al acestei legi, a fost
eliminată ca efect al abrogarii prevederilor care o conțineau astfel încat, în prezent, nu am mai
identificat o alta definitie legală a fondului de comert, cu toate ca numeroase acte normative- inclusiv
noul Cod civil- contin prevederi referitoare la aceasta institutie.
Suntem de părere ca, deși s-a renuntat la definiția legală a fondului de comert, din punct de
vedere conceptual, definitia anterioara poate fi retinuta ca fiind valabila in continuare. Asa fiind, să
ne reamintim că potrivit abrogatelor prevederi ale art. 11 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, astfel cum acest indice a fost introdus prin Legea nr. 298/2001, “constituie

29 A se vedea, O.Căpăţână, op.cit., p.150.

30 O.Căpăţână, op.cit., p.151.
fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme,
embleme, brevete de invenţii, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea
desfăşurării activităţii sale”.
Din definiţia citată se pot extrage, după părerea noastră, următoarele idei esenţiale:
- Fondul de comerţ este un ansamblul de bunuri diverse, ca natură şi substanţă (mobile
şi imobile, corporale şi necorporale); în ceea ce priveşte bunurile corporale, legea nu le circumscrie,
în nici un fel, astfel încât, se poate prezuma că în acestă categorie de bunuri vor putea intra orice
bunuri necesare, în mod direct sau indirect, activităţii agentului economic(profesionistului);
-Bunurile imobile – prin natura lor (inclusiv terenurile), prin destinaţie ori prin anticipaţie –
sunt cuprinse, în mod explicit, în categoria bunurilor ce pot face parte din fondul de comerţ, aşa încât,
din acest punct de vedere, a fost curmată controversa doctrinară şi jurisprudenţială ce a existat de
foarte multă vreme în dreptul românesc, în legătură cu chestiunea de a şti dacă astfel de bunuri intră
sau nu într-o asemenea universalitate de fapt.
-În ceea ce priveşte bunurile necorporale, enumerarea celor pe care legiuitorul le include
în această categorie, se pare, că este una limitativă şi nu exemplificativă: mărci, firme, embleme,
brevete de invenţii, vad comercial. Nu este cuprinsă în această enumerare şi clientela, în mod
surprinzător faţă de poziţia, chiar şi a doctrinei române în acestă chestiune31. O astfel de omisiune
s-a putea datora, în opinia noastră, unei concepții conform căreia, clientela nu este altceva decât
o componentă ori consecintă a existenței unui anumit vad comercial, aceasta neputând fi
evaluată, în mod distinct față de vadul comercial.
- Ceea ce conferă o valoare economică deosebită, faţă de suma valorii bunurilor care-l
compun, dar şi protecţie juridică fondului de comerţ este împrejurarea că toate categoriile de
bunuri avute în vedere de legiuitor în definiţia citată, sunt reunite, şi utilizate, prin voinţa sa,
de către agentul economic în modul pe care-l consideră cel mai potrivit, în vederea realizării
activităţii sale statutare. ”Considerând că fondul de comerţ nefiind un organism economic
autonom, recunoscut expres ca atare de lege, cum e de pildă în masa falimentară, ci el constituie
numai un complex unitar, o reuniune de lucruri strâns unite între ele, exclusiv prin puterea voinţei
comerciantului şi a destinaţiei lor economice, complex de care comerciantul poate dispune prin
simpla lui voinţă, fie în total fie în parte, urmează că fondul de comerţ nu poate fi decât o
universalitate de fapt, care este disolubilă prin natura sa”32
-În categoria bunurilor corporale mobile ce pot face parte din fondul de comerţ intră
următoarele: mobilierul destinat comerţului, ustensilele, maşinile, materialele supuse prelucrării,
mărfurile din producţia proprie sau achiziţionate spre a fi vândute etc. “Aceste elemente sunt socotite
elemente ale fondului de comerţ numai în măsura în care pot atrage clientela”33, aşa cum remarca
literatura de specialitate.
2.Cercetarea literaturii de specialitate de dată mai recentă, ne-a prilejuit identificarea
unei noi definiții doctrinare a fondului de comert, definiție, care, așa cum remarcă autoarea
ei, are în vedere noua concepție” privind natura juridică a fondului de comerț, rezultată din

31A se vedea, cu titlu de exemplu: B.Bernstein, E.Cristoforeanu, C.A.Stoeanovici, A.Papp, Fondul

de comerţ şi vadul comercial în literatura juridică română, Editura Sapiens, Brăila, 1999, p.31.
32 B.Bernstein, E.Cristoforeanu, C.A.Stoeanovici, A.Papp, op.cit., p.31.
33 S.Angheni, Drept comercial, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p.60.
recunoașterea divizării și afectării patrimoniului de către comercianții persoane fizice sau
comercianți sociali”34.
Potrivit gândirii autoarei citate, ”fondul de comerț reprezintă o universalitatea drepturilor
și obligațiilor cu valoare patrimonială rezultată prin divizarea patrimoniului comerciantului și
afectată de către acesta desfăsurării activității sale profesionale, organizată în mod creativ
pentru atragerea și dezvoltarea clientelei în scopul obținerii de profit”35. Remarcând și
apreciind efortul cercetătoarei citate de a racorda conținutul conceptului care definește instituția
fondului de comerț, la noua concepție a Codului civil din 2009 privind instituția patrimoniului de
afectatiune, ne punem intrebarea: este, totusi fondul de comert un patrimoniu de afectatiune, în
înțelesul prevederilor art. 31 din Codul civil, adica include in continutul sau si drepturile de
creanta asupra patrimoniilor tertilor precum si obligatiile aferente drepturilor asupra
bunurilor care sunt afectate de catre profesionistul-comerciant, realizarii obiectului sau de
activitate pentru care este autorizat?
Daca includem fondul de comert, fără nici o rezerva, in categoria patrimoniilor de
afectatiune, adica in categoria maselor patrimoniale la care face referire art. 31 -33 din Codul civil,
înseamnă ca acceptăm ideea că în conținutul fondului de comert trebuie sa intre atat elemente de
activ patrimonial- drepturi reale asupra categoriilor de bunuri mobile si imobile mentionate in cele
precedente- precum si unele drepturi de creanta, inclusiv obligatiile aferente acelor bunuri. Daca
suntem tributari conceptiei clasice asupra continutului fondului de comert, inseamna ca acesta ar
trebui restrans doar la drepturile reale asupra bunurilor mobile si imobile pe care profesionistul le
afecteaza activitatii sale autorizate, excluzând drepturile de creanță si obligațiile, conceptie în care
fondul de comert este doar o masa de bunuri si de drepturi reale ( doar o masa de elemente de
activ patrimonial) nu si de elemente de pasiv patrimonial asa dupa cum rezulta din prevederile noului
Cod civil.
3.In lipsa unor prevederi legale derogatorii de la înțelesul pe care art. 31-33 din Codul
civil il dau institutiei patrimoniului de afectatiune, dar intepretând si aplicând prin analogie
prevederile art. 773 si urm. din Codul civil privind institutia fiduciei, suntem de părăre ca fondul
de comert este o forma de patrimoniu de afectatiune de tip special in care pot intra atat
drepturi reale cat si dreptruri de creanta, mai putin obligatii, respectiv doar elemente de activ
patrimonial pe care profesionistul–comerciant le afecteaza prin vointa pentru realizarea
obiectului de activitate autorizat ori statutar.
4.Autoarea citată anterior pune semnul egalității între patrimoniul de afectațiune și
fondul de comerț, atunci când cele două instituții sunt create de către comercianții(profesioniștii)
persoane fizice și juridice, plecând de la concepția conform căreia fondul de comerț este o
universalitate juridică.
Argumentele pe care-și sprijină autoarea citată concluzia, ar fi în esență următoarele:
-patrimoniul de afectațiune este creat într-un scop profesional și servește ca și concept
naturii juridice a fondului de comerț;
-fondul de comerț se constituie prin act unilateral de voință al titularului unui patrimoniu prin
divizarea masei bunurilor, din care cea care constituie fond de comerț, are natura juridică a unui
patrimoniu de afectațiune- universalitate juridică;
-fondul de comerț deși este o universalitate juridică, nu are personalitate juridică, dar are în
structura sa atât drepturi cât și obligații cu caracter patrimonial;

34 L.Valentina Herovanu, op.cit. p. 38.

35 Idem.
 -fondul de comerț reprezintă gajul general și exclusiv al creditorilor ale căror creanțe s-au
născut relativ la acel fond36.
5.Autoarea monografiei pe care am citat-o, este de părere că, totuși, în situația în care,
comerciantul(profesionistul) persoană fizică își constitue un fond comerț fară a realiza și un
patrimoniu de afectațiune, natura juridică a acelui fond de comerț este aceea a proprietății
incorporale. ”Proprietatea este incorporală, întrucât este constituită asupra unui bun incorporal care
constituie o creație a comerciantului, rezultat al organizării creative a fondului de comerț. Dreptul de
proprietate asupra fondului crează asupra proprietarului comerciant un drept subiectiv pentru
apărarea acestuia, împotriva tuturor celor care-i tulbură exercițiul comerțului” 37.
6.Desigur, în cadrul și în limitele acestui curs universitar nu ne-am propus să elucidăm
problematica naturii juridice a fondului de comerț, de lege lata și prin raportare la noul Cod civil, ne
limităm doar la a expune câteva concepții și de a semnala importanța și dificultatea acesteia.
7. În doctrina şi în practica judiciară anterioară noului Cod civil se consideră că
elementul cel mai important, din categoriile de bunuri care pot fi integrate unui fond de
comerţ, este clientela, ca obiect principal al luptei de concurenţă, cu toate că, în mod surprinzător,
legiuitorul român nu a inclus-o în vreuna din categoriile de bunuri enumerate. Oare o astfel de
omisiune să aibă ca fundament ideea că, această valoare – clientela – înţeleasă ca “ansamblul
de persoane care intră în relaţii cu întreprinderea sau cu un comerciant oarecare”38, nu este
susceptibilă de apropriere sub forma unui bun, chiar incorporal (sub forma unui drept)?
Într-adevăr, se pare că legiuitorul român a optat pentru o asemenea de concepţie, potrivit
căreia, “clientela nu poate constitui „proprietatea„ celui care deţine fondul de comerţ, fiecare
subiect de drept fiind liber să se adreseze oricărui comerciant. Aşadar, potrivit acestei opinii,
clientela nu poate fi considerată un element al fondului de comerţ pe care să o evalueze în
momentul transmiterii (cesionării) acestuia”39.
8. Ţinând seama de structura şi modul său se constituire, se poate afirma că elementele
care constituie fondul de comerţ reprezintă un activ patrimonial de afectaţiune, după părerea
noastră, în toate situațiile în care el se constituie de către profesionștii/comercianți persoane
fizice și/sau persoane juridice. Deci, fondul de comerţ constituie un bun (o valoare) distinct de
componentele sale, el nefiind o sumă aritmetică a bunurilor ce îl compun. Din acest motiv valoarea
contabilă a fondului de comerţ poate fi mai mare decât valoarea însumată a activelor ce-l compun.
În principiu, fondul de comerţ rămâne intact ca valoare, indiferent de fluctuaţiile
elementelor ce-l compun. Această situaţie se poate explica, fie prin subrogaţia reală (spre
exemplu, un bun vândut este înlocuit cu valoarea primită ca preţ), fie prin fungibilitatea
bunurilor care îl compun40.
9. Fondul de comerţ poate fi transmis în integralitatea sa prin acte juridice distincte de
cele care se încheie cu privire la componentele sale. Anterior noului Cod civil, s-a apreciat că
fondul de comerț, deși nu este un bun mobil corporal, putea fi dat în gaj fără deposedare.S-a
considerat în acest sens că, pentru validitatea constituirii unui gaj asupra fondului de comerţ, era
suficient să se remită titlul constatator al dreptului pus în gaj, întrucât fondului de comerţ – fiind un

36 A se vedea pentru astfel de considerații:L.Valentina Herovanu, op.cit., p.119-120

37 Idem,p.120.
38 S.Angheni, op.cit, p.61.
39 S.Angheni, op.cit, p.61.
40 Pentru astfel de aprecieri a se vedea: O.Căpăţână, op.cit., p.153-155.
bun incorporal- nu i se aplică regulile şi condiţiile cerute pentru constituirea unui amanet asupra
bunurilor mobile corporale. Se impunea doar, ca şi cerinţă de publicitate legală, înregistrarea
gajului la registrul comerţului în care este înmatriculat comerciantul care a consimţit gajarea
fondului său de comerţ, coform prevederilor art. 21 litera a) din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului41.
10.După intrarea în vigoare și după punerea în aplicare a noului Cod civil, suntem de
părere că, dacă calificăm fondul de comerț ca fiind obiectul unui drept de proprietate
intelectuală, respectiv ca un bun mobil incorporal, singura garanție reală care se poate
constitui cu privire la un astfel de drept de tip special, ar putea fi ipoteca mobiliară, instituită
și valorificabilă în condițiile art. 2387-2479 din NCciv42.
11.Întrucât în noua legislație instituită prin Codul civil din 2009, ipoteca mobiliară nu
este asimilată gajului reglementat de art. 2480-2499, suntem de părere că singura cerință de
publiciate legală a constituirii unui gaj asupra fondului de comerț este înregistrarea
contractului aferent(încheiat în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancțiunii
nulității absolute) în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, operațiune impusă de
prevederile art. 2413, alin.1 din NCciv. Așa fiind, considerăm că prevederea art. 21, litera a,
teza a întâia din Legea nr. 26/1990, referitoare la mențiunile privind gajul fondului de comerț,
este abrogată în mod implicit prin noile dispoziții contrare cuprinse în Codul civil.
12.Totuși, nu trebuie omisă nici posibilitatea ca anumite elemente structurale ale
fondulului de comerț să fie date în gaj sau să facă obiect al unor ipoteci imobiliare, dar în
astfel de ipoteze nu vom putea vorbi de gajarea ori ipotecarea fondului de comerț ci doar de operțiuni
de garantare individuale permise de lege. u
13.Fondul de comerţ poate sa facă si obiectul unui drept de uzufruct, cu precizarea că
mărfurile care îl compun nu pot face obiect decât de cvasi-uzufruct, întrucât ele sunt prin natura lor
ori prin destinaţie consumptibile, uzufructuarul având obligaţia să le restituie în aceeaşi cantitate şi
aceeaşi calitate43.
14. Doctrina califică fondul de comerţ ca fiind un bun mobiliar incorporal. Întrebarea
care se naşte, în prezent, ţinând seama de definiţia doctrinara a fondului de comerţ este aceea dacă
un astfel de activ patrimonial care poate fi compus şi din foarte multe bunuri imobile de mare valoare
mai poate fi calificată ca un bun mobil incorporal? Sau altfel spus, utilitatea practică a unei astfel de
calificări, rezultat al unui proces de abstractizare juridică, se constituie într-un argument suficient de
acoperitor pentru a menţine o astfel de calificare? Noi credem că şi în prezent o astfel de calificare
este singura care este convenabilă plecând, în primul rând, de la deosebita utilitate
economică şi juridică a unei astfel de universalităţi de fapt.
15.Datorită naturii si caracteristicilor sale, fondul de comerţ se deosebeşte, totuşi, de
bunurile mobile privite în individualitatea lor prin aceea că nu poate fi dobândit prin
ocupaţiune, întrucât art. 941 Cod civil, prevede că posesorul unui lucru mobil care nu aparţine
nimănui devine proprietarul acestuia, la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în
condiţiile legii.

41În legătură cu condiţiile în care poate fi realizat, sub regimul Legii nr. 99/1999, gajul fondului de
comerţ, a se vedea: T.Prescure, Registrul comerţului, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2001, pag.312-321.
42 A se vedea în acest sens, prevederile art.2389. literele e) și l) din NCciv.
43 Pentru o analiză a dreptului de uzufruct asupra fondului de comerț a se vedea, spre

exemplu:L.Valentina Herovanu, op.cit. p. 310-321

 16.De asemenea, spre deosebire de dreptul comun în materie de transmitere a bunurilor
mobile, drept care-l constituie art. 1275 Cod Civil, potrivit căruia când acelaşi bun mobil corporal
este transmis succesiv la doi cumpărători, va fi preferat cel care a intrat deja în posesia bunului, în
cazul transmiterii succesive a fondului de comerţ la două sau mai multe persoane, va fi
preferată persoana care posedă un titlu translativ de proprietate anterior celuilalt, chiar dacă
cel cu un titlu ulterior va fi intrat deja în posesia efectivă a bunurilor ce compun fondul de
comerţ transmis44.
2. 2. Drepturile agenţilor economici asupra atributelor de individualizare.
1. În conținutul raporturilor juridice de concurență intră și un ansamblu de drepturi
subiective care au ca obiect și ca scop, identificarea și deosebirea agentilor economici, unii
în raport cu alții, sau, în planul cel mai general, în raport cu toate celealate subiecte de drept,
persoane fizice și/sau juridic. Aceste drepturi(unele dintre ele) deși, prin natura și originea lor,
în principiu, sunt drepturi personale nepatrimoniale, prin scopul și funcțiile lor dobândeasc
o certă valoare patrimonială, fiind vizate de către concurenți, ca obiective concurențiale.
Identificarea, pe multiple planuri, a unui agent economic se realizează în principal, prin două
elemente esenţiale şi anume firma (numele comercial) şi emblema45. Regimul juridic al acestor
elemente este reglementat, in principal, de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu
modificările şi completările ulterioare.
2.Potrivit acestei legi, firma este numele sau denumirea sub care un profesionist-
comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează. Conţinutul şi modul de exprimare a
fiecărui tip de firmă este diferit, după cum este vorba de o firmă individuală sau de una socială.
3.În scopul evitării confuziei între firme, legea stabileşte regula că orice firmă nouă trebuie
să se deosebească de cele existente (această regulă este consacrată sub denumirea de
disponibilitatea firmei). Aplicarea şi apărarea acestei reguli face parte din competenţa exclusivă a
oficiului registrului comerţului la care este înmatriculată o firmă individulă sau una socială, organism
care este dator să realizeze o prevenire a confuziilor cu firmele înscrise în mod legal şi căruia nu-i
este îngăduit să înregistreze o firma nouă care nu are în conţinutul său suficiente elemente de
deosebire faţă de firmele deja înmatriculate.
4. Un alt element de individualizare a agenţilor economici este emblema. Aceasta este
definită de Legea nr. 26/1990 ca fiind semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul
de acelaşi gen (a se observa, în acest sens, spre exemplu,băuturile răcoritoare Coca Cola şi Pepsi
Cola). Emblema unui agent economic trebuie să se deosebească de cele existente pe piaţa unde
acesta îşi va desfăşura activitatea, respectiv din domeniul economic în care acţionează şi care sunt
deja înregistrate la registrul comerţului.
Obligaţia legală de a asigura apărarea preventivă a drepturilor asupra unicităţii emblemei
revine tot oficiului registrului comerţului în care sunt înmatriculaţi comercianţii.
5. Literatura de specialitate apreciază că firma, în accepţiunea mai sus prezentată,
constituie un element de identificare al profesionistului-comerciant, ca subiect de drept
individual sau colectiv, pe când emblema, este un element de identificare, respectiv de
distinctivitate a activităţii economice ce o desfăşoară un profesionist, în raport cu o altă
activitate de acelaşi gen (întreprinderea pe care o organizează comercianţii concurenţi).

44 O.Căpăţână, op.cit., p.156.

45 Pentru analize documentate şi pertinente ale materiei firmelor şi emblemelor a se vedea:
O.Căpăţână, op.cit., p.157-158; I. Băcanu, Firma şi emblema comercială, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998; T.Prescure, Registrul comerţului, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2001, p.415-445.
 6.În doctrina de drept comercial, atât în cea românească, cât şi în cea străină, s-a
exprimat opinia că emblema serveşte şi la deosebirea unui stabiliment comercial de altul46,
fiecare dintre ele aparţinând unor comercianţi diferiţi. În acelaşi context s-a exprimat şi opinia
că şi în dreptul românesc emblema este identică, ca şi natură şi funcţii, cu sigla comercianţilor. În
realitate sigla, în accepţiunea legislaţiei româneşti, înseamnă numele comercial prescurtat (abreviat)
şi nu emblema unui comerciant. Desigur, în principiu, nu este exclus, ca o anumită siglă să fie aleasă
şi ca emblemă, non-figurativă, conform opţiunii comerciantului.
7.Atât firma, cât şi emblema îndeplinesc ca funcţie principală şi directă, aceea de
atragere a clientelei (semne de raliere a clientelei, cum mai sunt desemnate de literatura de
specialitate)47.
Agenţii economici înmatriculaţi în registrul comerţului pot exercita asupra firmei şi emblemei
un drept de proprietate (drept privativ având un conţinut economic, spre deosebire de dreptul la
nume, reglementat de dreptul comun, care este un drept personal nepatrimonial) având ca obiect
material bunuri incorporale.
8.De altfel, Legea nr. 26/1990, cu modificările şi completările ulterioare, precizează că
dreptul de folosinţă exclusivă al comercianţilor asupra firmei şi emblemei se dobândeşte prin
înscrierea acestora în registrul comerţului. Cu toate că această dispoziţie legală pare a fi
neechivocă, în ceea ce priveşte natura dreptului asupra firmei şi emblemei, ne exprimăm opinia că
dreptul ce-l are un profesionist asupra firmei sau emblemei sale, astfel cum aceste semne de
individualizare au fost stabilite prin actele constitutive (şi/sau modificatoare) ori, după caz, prin actul
de autorizare pentru exercitarea calităţii de persoană fizică autorizată, după înregistrarea lor în
registrul comerţului, este mai mult decât un drept de folosinţă, adică, un autentic drept real,
purtând asupra unor bunuri incorporale. Aşa după cum este firesc, folosinţa asupra firmei şi
emblemei este doar un atribut al dreptului de proprietate. 9. Protecţia juridică a dreptului de
proprietate privitor la firmă şi emblemă se poate asigura prin acţiunea în concurenţă neloială,
în toate formele sale. În acest context, trebuie subliniată distincția care trebuie făcută între acțiunea
în concurență neloială, care este instrumentul procesual prin care se poate obține satisfacția dorită,
în cazul în care se săvărșesc fapte de concurență neloială, adică contrare moralei în afaceri, acțiune
care în principiu, este reglementată de Legea nr. 11/1991, în principal, de art. 6 și 7 din această lege
și acțiunea în contrafacere.
10.Potrivit opiniei unui specialist al domeniului, ”contrafacerea desemnează generic
orice atingere adusă monopolului de exploatare a unui drept de proprietate industrială. De
obicei se concretizează în reproducerea frauduloasă, folosirea ori punerea în circulație fără drept a
produselor protejate printr-un titlu de protecție. Contrafacerea este prohibită de lege și constituie
o formă de concurență interzisă”48.
Autorul citat, mai afirmă că, ”contrafacerea este încălcarea unui drept subiectiv absolut și
exclusiv, în timp ce concurența neloială este încălcarea regulilor concurenței prin folosirea unor
mijloace neoneste.Contrafacerea este ansamblul de norme juridice prin care este ocrotit monopolul
de exploatare a unui drept de proprietate industrială. Concurența neloială este un ansamblu de
norme juridice prin care se repară prejudiciul cauzat, printr-un act neloial, unui alt comerciant.
Acțiunea în contrafacere este pusă numai la îndemâna titularilor drepturilor de proprietate industrială,
pe când acțiunea în concurență neloială poate fi exercitată de orice persoană prejudiciată printr-un

46 A se vedea, în acest sens, spre exemplu: S.Angheni, op.cit., p.66.

47 Vezi: O.Căpăţână, op. cit., p.158.
48 V.Mihai Dorel. Acțiunea în concurență neloială, Editura universitară, București,2011, p.12, autor

care,la rândul său îi citează pe E.Mihai și V. Roș

act de concurență neonestă. Cele două acțiuni, în principiu, se exclud una pe cealaltă, fiind distincte,
independente, dar există situații când pot fi promovate simultan, soluțiile pronunțate într-una dintre
ele neinfluențând soluțiile pronunțate pentru cealaltă acțiune. Acțiunea în contrafacere este o acțiune
reală, pe când acțiunea în concurență neloială este o acțiune personală, izvorâtă din răspunderea
civilă delictuală”49
11.Alături de drepturile agenţilor economici asupra atributelor lor de identificare (firme
şi embleme) în conţinutul fondului de comerţ pot intra şi alte drepturi de proprietate
intelectuală ori, mai exact de proprietate industrială, fiecare dintre acestea beneficiind de
reglementări distincte care fac parte din conţinutul ramurii dreptului proprietăţii intelectuale.
12.Astfel, potrivit Legii nr. 64/199150 privind brevetele de invenţie, agenţii economici care
îndeplinesc cerinţele acestei legi vor beneficia de protecţia acestui act normativ în ceea ce priveşte
invenţiile care sunt înregistrate şi brevetate de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi asupra
cărora respectivii agenţi economici au un drept de proprietate ori numai de folosinţă specifică.
13. O reglementare specială a invențiilor o contine si Legea nr.83 din 2014 privind
inventiile de serviciu, act normativ care se aplică invențiilor create de un inventator,
individual sau de un grup de inventatori, atunci când inventatorul individual sau cel puțin un
membru al grupului de inventatori este salariat al unei persoane juridice de drept privat sau
de drept public.
14.În înțelesul art. 3 al legii citate, inventiile de serviciu sunt acele inventii care
îndeplinesc urmatoarele conditii:
-au rezultat din exercitarea atributiilor de serviciu ale inventatorului, incredintate in mod
expres in cadrul contractului individual de munca și în fișa postului sau stabilite prin alte acte
obligatorii pentru inventator, care prevad o misiune inventivă;
-s-au obtinut pe durata contractului individual de munca precum si pe o perioada de
maximum 2 ani de la incetarea acestuia, dupa caz, prin cunoasterea sau utilizarea experientei
angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmarea a pregătirii si formării
profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija si pe cheltuiala angajatorului ori prin
utilizarea unor informații rezultate din activitatea angajatorului sau puse la dispoziție de către
aceasta.
15. Potrivit prevederilor art. 4, angajatorul are competenta de a decide cu privire la
încadrarea sau nu a unei inventii realizate de către un salariat în categoria invențiilor de
serviciu si cu privire la tipul invenției de servicu, în raport cu situațiile avute în vedere de
lege.
16. Dreptul asupra invențiilor reglementate de art.3, alin.1 lit. a) din Legea nr. 83/2014,
în lipsa unor prevederi contractuale contrare, dacă angajatorul este o persoană de drept
public și are ca obiect de activitate cercetarea-dezvoltarea, aparține angajatorului. Dreptul
asupra inventiilor reglementate de art.3 alin.1 lit.b) apartine inventatorului salariat, daca
angajatorul de drept privat sau de drept public nu revendica inventia ( in termen de 4 luni, de
la primirea comunicarii din partea inventatorului salariat privind continutul inventiei).

49 Idem.
50 Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie a fost republicată în Monitorul Oficial al României,

partea I, nr. 541/2007.

 17.O protecţie juridică speciala este oferită şi de către Legea nr. 129/199251 privind
protecţia desenelor şi modelelor industriale, asupra unor astfel de creaţii intelectuale (desene
şi modele industriale).
18.În mod similar, prin Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor s-a stabilit un nou
cadru juridic de protecţie şi valorificare a dreptului de autor al unor creaţii literare, ştiinţifice,
artistice etc., indiferent că titular al unor astfel de drepturi sunt persoane fizice sau agenţi
economici. O menţiune specială se impune în legătură cu protecţia drepturilor de autor asupra
programelor de calculator (aşa numitul soft), protecţie care se realizează tot în baza prevederilor
Legii nr. 8/1996.
19. În fine, o categorie importantă de drepturi de proprietate industrială o formează
drepturile asupra mărcilor, de comerţ, industriale, de servicii şi a indicaţiilor geografice
reglementate de Legea nr. 84/199852 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
Astfel, potrivit prevederilor art. 2 din această lege, „Poate constitui marcă orice semn
susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene,
litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma produsului sau a
ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore, precum şi orice
combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau
serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi”. Potrivit prevederilor art. 3 lit. g),
„indicaţia geografică - denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune
sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate
pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini geografice”.
20.Este util de ştiut şi de reţinut că, fiecare dintre drepturile de proprietate intelectuală
(industrială) pe care le-am evocat, fie chiar şi generic, are mijloace specifice de apărare şi
valorificare, aşa încât, din perspectiva dreptului concurenţei, ca elemente componente ale
fondului de comerţ, în principiu, nu beneficiază de o reglementare şi/sau de o protecţie
specială.
Desigur, în măsura în care atingerile aduse drepturilor de proprietate intelectuală care intră
în structura fondului de comerţ, constituie elementele juridice carcterizante pentru anumite fapte de
concurenţă neloială, restabilirea situaţiei anterioare şi încetarea atingerii se va putea realiza utilizând
şi mijloacele specifice dreptului concurenţei: acţiunea în concurenţă neloială, civilă, penală sau
administrativă, după caz.
2. 3. Drepturile agenţilor economici referitoare la clientelă.
1. Una dintre valorile economice, în legătură cu care există mari controverse în
doctrina şi în practica judiciară, în ceea ce priveşte includerea sau neincluderea într-o astfel
de universalitate de fapt cum este fondul de comerţ, este clientela.
2.Din punctul nostru de vedere, ţinând seama de conţinutul definiţiei fondului de comerţ, în
prezent, este în afara oricărei îndoieli că, clientela nu intră în structura fondului de comerţ,
pentru considerentele arătate în secţiunea consacrată caracteristicilor şi naturii fondului de
comerţ. Strâns legat de noţiunea clientelei, prin raportare la structura fondului de comerţ, însă, este
vadul comercial, valoare care era inclusă, în mod explicit, de către legiuitor în fondul de comerţ.

51 Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor a fost republicată în Monitorul Oficial

al României, partea I, nr. 876/2007.

52 Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice a fost republicată în Monitorul Oficial

al României, partea I, nr. 350/2010.

 3.În pofida situaţiei mai sus evocate, găsim util, aşa cum au procedat şi alţi autori, să
efectuăm o analiză a relaţiei ce există sau care trebuie să existe între clientelă şi fondul de
comerţ.
4.Astfel, în viziunea unui autor clientela, sub aspectul său cel mai general, semnifică
“valoarea pe care o reprezintă relaţiile statornicite între un fond de comerţ şi persoanele care
solicită în mod obişnuit comerciantului respectiv (agentului economic individual sau
societăţii comerciale) mărfuri, servicii sau lucrări”53. Acelaşi autor este de părere că, clientela,
“echivalează cu un adevărat monopol de fapt, întemeiat pe expectativa unei anumite afluenţe
publice, concretizate în raporturi de afaceri cu agentul economic care deţine poziţia de patron al
fondului de comerţ”54.
5.Într-o altă concepţie, clientela este „compusă din ansamblul de persoane care intră
în relaţii cu întreprinderea”55.
Aşa cum s-a precizat în doctrină, ceea ce este esenţial pentru existenţa clientelei, este
probabilitatea ca publicul să apeleze în mod constant, în prezent, dar şi în viitor, la produsele
respectiv serviciile unui comerciant. Dintre toate valorile cu care operează un comerciant,
clientela este elementul cel mai fluctuant şi mai dificil de comensurat.S-a mai apreciat de către
doctrină că, ”clientela reprezintă elementul esential indispensabil fondului de comerț. Fără
existența sa ca element nu se poate vorbi de fond de comerț, ci numai de elemente izolate,
fără coeziune între ele.Clientela aparține celui căruia i s-a atașat și este transmisă celui căreia
îi este transferată”56.
6. Clienţii unui agent economic pot fi clasificaţi în trei categorii57, astfel:
- Clienţi captivi, formând aşa-numita clientelă captivă, constituită din acele persoane care
sunt legate de un anumit agent economic prin contracte de furnizare de produse sau servicii de lungă
durată (uneori astfel de contracte pot conţine cauze de exclusivitate);
- Clienţi atraşi, reprezentaţi de acei clienţi care se adresează agentului economic datorită
încrederii în el şi satisfacţiei personale pe care o încearcă referitor la produsele sau serviciile oferite;
- Clienţi ocazionali, specifici comerţului en-detail, sunt reprezentaţi de acei consumatori
care apelează întâmplător la produsele sau serviciile unui agent economic, fiind de obicei atraşi de
un bun amplasament al fondului de comerţ.
7. Clientela unui agent economic, indiferent de tipul ei, are o serie de trăsături specifice58.
Astfel, este, de regulă, comercială/profesională, personală şi actuală.
Este profesional/comercială pentru că cei care intră în această categorie solicită
produse sau servicii oferite de un comerciant cu titlu profesional spre deosebire de – spre
exemplu – clientela civilă a medicilor sau avocaţilor, care se adresează unor profesionişti
necomercianţi. Mai scurt spus, clientela se adresează unui tip special de subiect de drept şi anume
unui comerciant/profesionist.

53 O.Căpăţână, op.cit., p.162.

54 O.Căpăţână, op.cit., p.162.
55 S.Angheni, op.cit., p. 61.
56 L.Valentina Herovanu, op.cit. p.151.
57 A se vedea, în acest sens, O.Căpăţână, op.cit., p.163.
58 O.Căpăţână, op.cit., p.163.
 Este personală, întrucât agentul economic (comerciant) desfăşoară o activitate,
independentă, în nume propriu, şi nu în numele altuia, raportul juridic de clientelă stabilindu-
se nu între prepuşii sau alti salariați ai comerciantului şi clienţi, ci între comerciantul pe care-
l reprezintă categoriile de reprezentanţi enumerate şi clienţi. Astfel, clientela numai întruneşte
cerinţa de a fi personală în cazul în care, între un comerciant care vinde marfa şi cel care îi oferă cel
puţin o parte din condiţiile necesare pentru a o face, se încheie anumite tipuri de contracte de felul
contractelor de distribuţie, franciză ori de concesiune exclusivă59.
Este actuală (reală), întrucât relaţia de clientelă presupune raporturi reale (efective) nu
virtuale, constante, de durată60. Cu alte cuvinte, clientela trebuie să existe, deci trebuie să fie
reală şi sigură. O clientelă virtuală sau potenţială, deci ipotetică, nu va fi luată în consideraţie.
8.Aşa cum conchide o autoare, în urma examinării trăsăturilor caracteristice ale
clientelei, “indiferent de dependenţa comercială sau juridică, clientela aparţine aceluia care,
are un renume, o marcă de comerţ sau de fabricaţie cunoscută ceea ce denotă încă o dată că
clientela există numai în strânsă corelaţie cu alte elemente ale fondului de comerţ. Cu toate
acestea, clientela contribuie la reputaţia comerciantului, la creşterea valorii fondului (în integralitatea
lui) deci o putem califica ca factor extern, exterior fondului de comerţ, factor care este influenţat
atât de elemente interne, componente ale fondului de comerţ, cât şi de alţi factori externi.
Clientela poate fi calificată mai degrabă ca un scop al exploatării fondului de comerţ”61.
9. În ceea ce priveşte relaţia propriu-zisă dintre clientelă şi fondul de comerţ, în
literatura de specialitate am identificat trei categorii de opinii62.
10. Astfel, într-o primă opinie, clientela este autonomă faţă de fondul de comerţ.
Această apreciere se bazează pe posibilitatea agentului economic de a înstrăina clientela, în mod
separat, faţă de fondul de comerţ, în integralitatea sa63. Susţinătorii acestei opinii ignoră împrejurarea
că asupra clientelei comerciantul nu are un drept real sau de creanţă ce ar putea fi înstrăinat separat
de dreptul (in globo) asupra fondului de comerţ.
11.Într-o altă opinie, clientela nu este independentă de fondul de comerţ, ci este
subsumată acestuia. Susţinătorii acestei opinii – majoritare de altfel – arată că un fond de comerţ
nu poate exista fără clientelă, întrucât aceasta oferă coeziunea necesară între celelalte elemente ale
fondului de comerţ. Clientela este acea valoare care poate influenţa în mod direct prosperitatea unei
întreprinderi, conferind valoare economică semnificativă fondului de comerţ64.
În această opinie, clientela are două laturi, practic, nedisociabile: una personală,
vizând numărul de persoane care, în mod mai mult sau mai puţin statornic, apelează la
produsele sau serviciile agentului economic, iar cealaltă obiectivă, cunoscută sub denumirea
de vad comercial şi care constă în capacitatea unui fond de comerţ de a atrage publicul
consumator, datorită – spre exemplu – amplasamentului favorabil a magazinelor într-o
localitate, calităţii produselor sau serviciilor, preţurilor mai accesibile şi altele asemenea65.

59 A se vedea, S.Angheni, op.cit., p.63.

60 S.Angheni, op.cit., p.62.
61 S.Angheni, op.cit., p.63.
62 A se vedea în acest sens, O.Căpăţână, op.cit., p.163.
63 O.Căpăţână, op.cit., p.164.
64 O.Căpăţână, op.cit., p.164.
65 O.Căpăţână, op.cit., p.164.
 12. Cu privire la clientelă, doctrina de specialitate66 consideră că aceasta poate fi
influenţată în principiu, de două categorii de factori şi anume: de factori interni şi de factori
externi.
13.Factorii interni care pot influenţa clientela sunt, în acelaşi timp, elemente
componente ale fondului de comerţ cum ar fi: firma, emblema, vadul comercial (acesta este
cunoscut în dreptul francez sub denumirea de achalandage), dreptul de locaţiune asupra unui
spaţiu comercial (în dreptul comercial francez acest drept este cunoscut sub denumirea de
dreptul de bail), drepturile de proprietate intelectuală, calitatea mărfurilor ori a maşinilor şi
echipamentelor folosite şi alte asemenea67.
14.Alţi factori interni care pot influenţa clientela, dar care nu fac parte din fondul de
comerţ sunt, la rândul lor, grupaţi în factori interni obiectivi, în care pot intra: calitatea
imobilizărilor corporale productive; calitatea produselor fabricate sau a serviciilor prestate;
preţurile mai mici practicate pe o anumită piaţă etc., şi factori interni subiectivi care sunt
dependenţi, de obicei, de personalul întreprinderii (profesionistului-comerciant persoană
fizică sau juridică) şi vizează: fidelitatea sau loialitatea personalului, calitatea prestaţiilor
efectuate, dinamismul administraţiei, calitatea serviciilor administrative, pregătirea sau
competenţa personalului în domeniul managementului fiscal, contabil, juridic etc.
15.Factorii externi care pot influenţa clientela ar putea fi: numărul, calitatea şi poziţia
concurenţilor pe piaţă, segmentul de piaţă deţinut, posibilitatea comerciantului de a-şi alege furnizorii,
calitatea produselor şi serviciilor livrate de furnizori, credibilitatea bancară (şansa de a obţine credite
bancare pe termen lung) etc.68
16.Elementele (factorii) care pot influenţa clientela care au fost enumerate şi care, de
multe, ori nu fac obiectul tranzacţiilor pe o piaţă specifică, întrucât unele dintre ele nici nu sunt
susceptibile de a fi înstrăinate, în fapt, prin influenţa lor, permit obţinerea unui avantaj
concurenţial important pentru cel care le deţine. Aceste elemente ori facotri sunt grupate în
conceptul de fond comercial (a nu se confunda cu noţiunea de fond de comerţ!) cunoscut şi
sub denumirea de “bunul nume comercial” sau goodwill (supravaloare)69.
17. Se apreciază de către doctrinari că valoarea unui fond de comerţ are două
componente: una patrimonială (exprimabilă în cifre) şi una care, deşi nu este exprimabilă în
cifre (fondul comercial), concură în mod activ la creşterea valorii fondului de comerţ în
ansamblul său. “Această valoare este denumită “fond comercial” (goodwill) şi este formată din toţi
factorii interni şi externi care contribuie la supra-valoarea fondului de comerţ. În această categorie-
mai mult economică decât juridică- am putea include şi clientela atâta timp cât, nu se poate stabili
că există un drept subiectiv al comerciantului cu privire la acesta”70.
18.Revenind la prezentarea categoriilor de opinii privind raporturile dintre clientelă şi
fondul de comerţ, într-o a treia opinie, se consideră că noţiunile de fond de comerţ şi cea de
clientelă sunt echivalente.
Susţinătorii acestei opinii arată că orice clientelă comercială se găseşte în strânsă corelaţie
cu modul în care este organizat şi exploatat fondul de comerţ (în concepţia unor astfel de autori

66 A se vedea pentru o astfel de analiză: S.Angheni, op.cit., p.63-64.

67 A se vedea, S.Angheni, op.cit., p.63.
68 S.Angheni, op.cit., p.64.
69 S.Angheni, op.cit., p.64.
70 S.Angheni, op.cit., p.64.
dreptul asupra fondului de comerţ are natura juridică a unui drept de proprietate intelectuală). În
concepţia autorilor care au formulat această opinie, “fondul nu este altceva decât dreptul la o
clientelă. Fără clientelă nu există fond de comerţ”71.
19. În ceea ce ne priveşte, deşi în doctrină se aduc unele critici acestei ultime
teorii(opinii) în special legate de ideea că aceasta nu este suficient de distinctă de teoria care
consideră clientela ca făcând parte din fondul de comerţ, considerăm că cea de a treia
categorie de opinii este cea mai în măsură să fundamenteze, din punct de vedere teoretic,
existenţa şi recunoaşterea juridică a calităţii de drept mobil incorporal a fondului de comerţ.
În esenţă, din punct de vedere economic şi juridic o universalitate de bunuri,
eterogenă ca structură, poate prezenta importanţă şi interes, privită in globo, doar dacă are,
în mod neîndoielnic, aptitudinea reală şi actuală de atrage o clientelă cât mai substanţială.
Numai în astfel de condiţii, după părerea noastră, fondul de comerţ, dintr-o realitate
economică poate deveni şi o instituţie juridică care îşi găseşte utilitatea.
20. Cât priveşte natura juridică a drepturilor cu privire la clientelă şi posibilitatea
transmisiunii unor astfel de drepturi, sunt de reţinut următoarele:
Dreptul la clientelă, în măsura în care recunoaştem existenţa unui astfel de drept, nu poate
fi categorisit nici ca un drept de creanţă şi nici ca unul real. Nu poate fi un drept de creanţă,
pentru că, aşa după cum este cunoscut, astfel de drepturi personale îşi produc efecte doar între
părţile raportului obligaţional şi asupra avânzilor lor cauză, nu şi asupra terţilor propriu-zişi. Ori, aşa
cum reţine doctrina “vocaţia la clientelă are inevitabile repercursiuni şi asupra terţilor, în sensul că
rivalii de pe piaţă ai titularului trebuie să se abţină de la fapte de concurenţă neloială, menite să
deturneze consumatorii fideli celuilalt”72. Dreptul la clientelă nu poate fi calificat nici ca un drept real
pentru ca el nu conferă puterea de a cere, în lipsa unui contract, clienţilor de avea relaţii constante
cu un anumit titular al fondului de comerţ. “Nici un agent economic nu poate obliga o persoană să
menţină şi pe viitor relaţii constante cu un anumit comerciant, deoarece, aşa cum s-a remarcat de
drept cuvânt, “clientela este a aceluia care ştie să şi-o câştige, căci regimul nostru este un regim de
concurenţă şi de libertate”73.
21.În raport cu limitele şi constrângerile conceptuale menţionate, alături de opiniile
exprimate în literatura de specialitate, este necesar să reţinem că dreptul la clientelă are ca
fundament economic un anumit monopol al exploatării fondului de comerţ de către titularul
(în conformitate cu obiectul de activitate statutar) său şi că prin exerciţiul său se cere celor
în drept să sancţioneze, “prin mijloace de reprimare şi dezdăunare corespunzătoare, faptele
de concurenţă neloială sau practicile monopoliste săvârşite de terţe persoane, cu scopul de
a deturna grupul de consumatori cu care întreţine relaţii constante de vânzare sau de prestări
de servicii spre fondul de comerţ al competitorului agresiv”74.
22.Cât priveşte transmiterea drepturilor referitoare la clientelă, este de reţinut că prin
înstrăinarea fondului de comerţ, se înstrăinează implicit şi dreptul la clientelă, datorită
legăturilor foarte strânse între fondul de comerţ şi clientelă (relevate anterior). După cum în
mod judicios s-a remarcat, dacă nu s-ar produce acest lucru, vânzătorul rezervându-şi relaţiile cu
clienţii, vânzarea fondului de comerţ ar rămâne fără obiect (s-ar goli de finalitate).

71 O.Căpăţână, op.cit., p.165, citându-i, la rândul său, pe autorii francezi: G.Ripert şi R.Roblot.
72 O.Căpăţână, op.cit., p.167.
73 O.Căpăţână, op.cit., p.167, citându-l, la rândul său, pe P. Roubier.
74 O. Căpăţână, op.cit., p.167.
 Pentru situația ipotecarii/gajării fondului de comerţ75 s-a apreciat că obiect al unei
astfel de operaţiuni juridice nu poate fi şi clientela, întrucât gajul, cu sau fără deposedare, se
poate constitui doar asupra unor bunuri corporale sau incorporale76.
Secțiunea 3. Obiectul raportului juridic de concurenţă.
Potrivit doctrinei dreptului concurenţei77, obiectul raportului juridic de concurenţă are în
vedere comportamentul pe care comercianţii trebuie să-l aibă în raporturile lor de concurenţă,
comportament care trebuie să fie compatibil cu libertatea comerţului, excluzând concurenţa
neloială, pe piaţa internă şi pe cea internaţională, precum şi faptele
anticoncurenţiale.Considerăm, de asemenea că, obiectul raportului juridic de concurență
trebuie să fie conceput și prin raportare la prestațiile- în sens juridic- pe care fiecare dintre
ele sunt datoare să le efectueze ori de la care să se abțină, unele față de altele. Nu în ultimul
rând, credem că nu greșim dacă afirmăm că ar trebui avut în vedere și obiectul material al raporturilor
de concurență propriu-zisă(bunuri, produse, servicii, etc) în legătură sau cu privire la care se
desfășoară lupta de concurență. Cu alte cuvinte, credem că și în această materie, trebuie avută în
vedere dualitatea obiect juridic și obiect material al raporturilor juridice, specifică raporturilor
de drept privat.
În acest context, este remarcabil faptul că, din acest punct de vedere, reglementările
normative stabilesc limitele generale, în raport cu care instanţele judecătoreşti vor putea
aprecia dacă o conduită sau alta (omisivă sau comisivă) este licită sau nu.Regulile de
conduită care trebuie să stea la baza luptei dintre agenţii economici concurenţi se
fundamentează pe două principii:
- buna-credinţă în exercitarea actelor de comerţ(contractelor profesionistilor);
-respectarea cerinţelor uzanţelor cinstite aplicabile în domeniul industrial şi în cel de
comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor precum şi de efectuare a prestărilor de servicii.
3.1. Principiul bunei-credinţe în realizarea actelor de comerţ.
1.Acest principiu este chiar unul de ordin constituţional, trebuind să fie respectat de
către toţi titularii de drepturi şi obligaţii cu ocazia exercitării lor. Principiul bunei-credinţe este
consacrat şi de Codul civil, dar şi de Legea nr. 11/1991, lege care, fără alte detalii, statuează în art.
1 alin.2 că, “întreprinderile au obligația să actioneze cu respectarea uzanțelor cinstie, în
conformitate cu principiul general al bunei-credinte și cu prezenta lege”.
2.Înţelesul principiului bunei-credinţe, sub aspect istoric, a fost explicitat în mod
diferit. Astfel, în concepţia clasică (specifică dreptului roman), buna-credinţă are în vedere
concordanţa dintre ceea ce afirmăm şi ceea ce facem, precum şi dintre ceea ce gândim şi
ceea ce spunem78.
3.Într-o altă definiţie, buna-credinţă a fost văzută ca o stare de spirit, “care rezultă din
conformitatea morală a manifestărilor sale, sau conformitatea morală a spiritului cu manifestările

75 În prezent, așa după cum am mai arătat, gajul fondului de comerț nu mai este admisibil, acest

tip de garanție reală fiind înlocuită cu ipoteca mobiliară.

76 O. Căpăţână, op.cit., p.166.
77 O. Căpăţână, op.cit., p.167-168.
78 A se vedea pentru comentarii şi adnotări pe marginea acestei probleme O.Căpăţână, op.cit.,
p.169.
sale”, iar într-o alta, “buna-credinţă, în sens larg, filozofic, desemnează o stare de spirit conformă
cu preceptele morale”79.
4. În dreptul românesc, reţine atenţia următoarea definiţie (sintetică): “buna-credinţă
poate fi concepută ca o stare psihologică a unui subiect de drept considerat individual, stare
care implică o anumită activitate a individului sau o atitudine pur intelectuală de ignorare sau
eroare care poate fi apreciată etic şi pe baza căreia, plecând de la o normă de drept, să poată
declanşa efecte juridice”80.
Într-o definţie analitică a bunei-credinţe, se consideră că trebuie să se aibă în vedere
trei laturi fundamentale ale acestui concept:
-un grup de fapte psihologice determinate constând în loialitate, prudenţă, ordine şi
temperanţă şi având o dimensiune etică;
-un grup de elemente preluate de drept, ca şi efecte ale faptelor psihologice enumerate cum
ar fi: intenţia dreaptă, diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la producerea prejudiciului;
-două forme de manifestare în raporturile juridice – activitatea onestă, loială, şi bazată pe
încrederea fără rezerve la încheierea şi executarea actelor juridice – credinţa eronată şi scuzabilă
potejată ca atare de lege (având valoarea juridică a unui drept)81.
În concepţia autorului citat, buna-credinţă trebuie să îndeplinească două funcţii
fundamentale:
-onestitatea în actele juridice şi
-eroarea scuzabilă82.
5.Sub aspect juridic, buna-credinţă este echivalentă cu intenţia corectă (obligaţia de
loialitate şi cooperare, în actele juridice) şi cu credinţa (convingerea eronată) şi de acceptat
a titularului unui drept, că atitudinea sa este conformă cu legea83.
6.Legislaţia în vigoare instituie prezumţia (a se vedea art. 14 alin. (2) Cod civil), ce poate
fi combătută prin proba contrarie, că buna-credinţă în raporturile juridice există, fiind
subînteleasă.
7.Prin opoziţie cu buna-credinţă, reaua-credinţă este caracterizată prin intenţia de a
face rău cuiva (spre exemplu unui partener comercial sau unui terţ), de a-i produce un
prejudiciu sau o vătămare. “Reaua-credinţă poate fi înţeleasă ca sinonimă cu intenţia răufăcătoare,
cauzatoare de vătămare partenerului contractual sau unei terţe persoane”84.
8. În directă legătură cu buna-credinţă se află şi problema raporturilor între buna-credinţă
şi abuzul de drept, privit în accepţiunea acestuia de depăşire a condiţiilor prescrise de lege
privind exercitarea unui drept. În acest sens, prevederile art. 15 din noul Cod civil, sunt grăitoare:

D.Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei Republicii Socialiste

79

România, Bucureşti, 1981, p.33, autorul citându-i, în ordine, pe: Al.Volansky şi apoi pe Jules Wertheimer.
80 D.Gherasim, op.cit., p.33, citându-l pe C.Oprişan.
81 D.Gherasim, op.cit., p.34-35.
82 D.Gherasim, op.cit., p.35.
83 A se vedea, O.Căpăţână, op.cit., p.169.
84 O.Căpăţână, op.cit., pag.170.
”nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
execesiv și rezonabil, contrar bunei-credințe”.
9.În legătură cu această problemă literatura de specialitate română şi străină
înregistrează ample comentarii. Într-o concepţie considerată clasică85, s-a spus ca “acela care
îşi exercită dreptul în mod normal, cu băgare de seamă şi fără a comite imprudenţe sau neglijenţe,
nu este răspunzător de pagubele ce le poate pricinui terţilor prin exercitarea drepturilor (...). În
concepţia ce o propunem, exerciţiul dreptului poate fi socotit abuziv atunci când va fi caracterizat
prin intenţiunea de a cauza o pagubă altcuiva”86.
Într-o altă concepţie, “exercitarea dreptului subiectiv civil:
- prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut;
- cu nesocotierea legii şi a moralei;
- cu rea-credinţă;
- cu depăşirea limitelor sale, echivalează cu exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv
civil”87.
10. Esenţial este ca prin stabilirea înţelesului noţiunii de abuz de drept (în sensul de
exercitare a unui drept subiectiv recunoscut de lege, de către titularul său, într-o manieră
contrară scopului pentru care legea l-a consacrat şi/sau în contradicţie cu ordinea publică şi
cu bunele moravuri) să nu se aducă o nepermisă restrângere înţelesului noţiunii de bună-
credinţă în raporturile juridice, adică să nu i se afecteze substanţa acesteia, întrucât, potrivit
unui vechi dicton, nimeni nu trebuie să lezeze (vatăme) pe altcineva atunci când îşi exercită
propriul sau drept sau subiectiv.
11.Buna-credinţă, înţeleasă ca atitudine psihică faţă de conduita subiectului de drept,
trebuie să se refere (să aibă în vedere) şi limita dintre exerciţiul normal al unui drept subiectiv
şi exerciţiul abuziv al acestuia. Pe linia unei astfel de preocupări teoretice, raportul ce trebuie să
existe între buna-credinţă şi abuzul de drept a fost caracterizat, în modul cel mai expresiv, prin
concepţia care consideră că supremaţia legii este mijlocul cel mai sigur pentru evitarea şi
combaterea arbitrariului, respectiv a oricărui exerciţiu abuziv al unui drept.
12. O altă problemă legată de chestiunea bunei-credinţe, ca principiu de acţiune în
materie comercială, este aceea a raporturilor dintre buna-credinţă şi culpă.
În legătură cu aceasta din urma trebuie reţinut că, în decursul timpului, culpa a fost definită
ca având înţeles diferit, şi aceasta pentru că referirile la ea s-au făcut folosind criterii diferite.
13.Autorii clasici – spre exemplu – caracterizau culpa sub aspectul său de atitudine
psihică faţă de acte şi fapte şi urmările lor, prin raportare la activitatea obişnuită (normală) a
individului uman, în limitele drepturilor conferite de lege, acesta fiind dator să aibă grijă ca
prin faptele sale să nu păgubească pe alţii. Ca izvor normativ, în prezent, o astfel de caracterizare
poate fi dedusă din prevederile art. 1480 noul Cod civil potrivit căruia “debitorul este ţinut să îşi
execute obligaţiile cu diligenţa pe care o depune în administrarea bunurilor sale, afară de
cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel. În cazul unor obligaţii inerente
unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii

85 O.Căpăţână, op.cit., pag.170.

86 O.Căpăţână, op.cit., pag.170, autorul citându-i, la rândul său, pe: I.Rosetti-Bălănescu şi
Al.Baicoianu.
87 Ghe.Beleiu, op.cit., p.81.
exercitate”. Autorii clasici au arătat şi sublininat că regimul culpei trebuie să aibă ca şi criteriu,
“activitatea normală a unui om, în limitele prerogativelor sale obişnuite. Omul este ţinut să observe
o purtare corectă, fiind destul de prevăzător să nu păgubească pe alţii”88.
14. Este important de reținut că, potrivit prevederilor art. 16 alin.3 din NCciv, ”fapta
este săvărșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă,
socotind fără temei că nu se va produce(ușurința –n.n) fie nu prevede rezultatul faptei, deși
trebuia să îl prevadă (imprudența-n.n).
Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o ușurință sau imprudență pe care
nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese”.
Conform prevederilor alineatului 4, ”atunci când legea condiționează afectele juridice ale unei fapte
de săvărșirea sa din culpă, condiția este îndeplinită și dacă fapta a fost săvărșită cu intenție”.
3.2. Principiul uzanţelor cinstite.
1. Întreprinderile care se confruntă pe piaţă (ca şi concurenţi) trebuie – pe lângă
respectarea principiului bunei-credinţe – să respecte şi principiul uzanţelor cinstite, adică a acelor
standarde profesionale ce se impun ca urmare a unei conduite repetate, constante, urmată
cu convingerea necesităţii ei, specifică domeniului comercial, industrial, de executare a
lucrărilor şi prestărilor de servicii.
2.Acest principiu îşi găseşte consacrarea şi în convenţii internaţionale multilaterale, cum ar fi
Convenţia Uniunii de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale (1883), convenţie potrivit
căreia “constituie un act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în
materie industrială şi comercială”89.
3.Este cunoscut faptul că agenţii economici utilizează diverse instrumente, metode sau
mijloace prin care urmăresc să-şi atragă şi dezvolte (extindă) clientela. Aceste mijloace trebuie să
fie cinstite. Ele fac obiectul de studiu a ştiinţei marketingului.
4.Potrivit ştiinţei marketingului, sunt considerate cinstite acele practici concurenţiale
care vizează:
-“sporirea competitivităţii produselor prin îmbunătăţirea calităţii acestora şi diminuarea
preţului de cost;
-pregătirea logistică a mărfii oferite pe piaţă, prin ambalare, marcare şi etichetare;
-sondarea pieţei interne şi internaţionale;
-sensibilizarea clienţilor potenţiali prin reclamă comercială;
-participarea la târguri de mostre”90.
De altfel, trebuie să ținem seama de o realitate : limitele în care anumite practici
comerciale se încadrează în uzanţele cinstite sunt supuse unor evoluţii şi fluctuaţii
permanente.
5.Pentru mai buna înţelegere a sensului expresiei de uzanţe cinstite este necesară şi
utilă raportarea actelor de concurenţă la normele legale care interzic unele manifestări ale

88 Vezi O.Căpăţână, op.cit., p.173-174, citându-i, la rândul său, pe: I.Rosetti-Bălăneascu şi

Al.Baicoianu.
89 O.Căpăţână, op.cit., p.174.
90 O.Căpăţână, op.cit., p.175.
concurenţei sau le sancţionează (normele care reglementează concurenţa neloială, practicile
anticoncurenţiale, dumpingul, subvenţiile la export etc).
De asemenea, trebuie avută în vedere şi împrejurarea că în dreptul românesc uzanţele
sau uzurile profesionale nu sunt izvor de drept, în materiile reglementate de lege, decât
atunci când un anumit act normativ le conferă în mod expres o astfel de funcţie şi că, în mod
obişnuit, uzanţele comerciale, ca şi norme de conduită, sunt apte să orienteze raporturile
juridice comerciale doar în măsura în care părţile contractante au înţeles, în mod expres, să
le găsească aplicare, ori când potrivit legii, aplicarea lor este subînţeleasă în anumite
categorii de acte juridice( a se vedea prevederile art1. alin.3 și 4 din NCciv). Aşa fiind, se poate
afirma că, într-un anumit context, calificarea unui anumit comportament al unui agent economic ca
fiind cinstit sau necinstit, în raport de anumite uzanţe aplicabile în materie comercială sau industrială
presupune, ca regulă, o judecată de valoare, în primul rând morală şi apoi juridică.
3.3.Principiul uzantelor cinstite și practicile comerciale incorecte.
1.La finalul considerațiilor privind raportul juridic de concurență, apreciem că ar fi util să
facem o distincție, pe cât posibil clară, între actele și faptele de concurență neloială, așa cum
acestea sunt desemnate de Legea nr.11/1991 și practicile incorecte ale comercianților în
relația cu consumatorii, așa cum aceasta categorie de comportamente este desemnată de Legea
nr. 363 din 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii
și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.
2.Scopul unei astfel de analize comparative este acela de a face o demarcație cât mai
precisă între raporturile juridice de concurență și cele reglementate de către dreptul
consumatorilor, dar, în același timp, și acela de a identifica contingențele acestor două
categorii de raporturi juridice.
3.O primă idee care se degajă din examinarea comparativă a prevederilor celor două
acte normative este aceea că actele și faptele de concurență comercială sunt săvărșite de
către profesionistii-comercianți în raporturile lor concurențiale cu alți comercianți, și sunt
identificabile prin raportare la conținutul uzanțelor cinstite aplicabile într-un domeniu sa altul.
4.Practicile incorecte ale comercianților deși pot fi asemănătoare sau chiar identice-
ca și conținut- cu unele din faptele de concurență neloială, acestea îi vizează în mod
nemijlocit pe consumatori, adică pe orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociații,care, în practicile comerciale ce fac obiectul prezentei legi acționează
în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori
liberale(art. 2, litera a din Legea nr. 363 /2007). Așadar, victimele/destinatarii faptelor pe care le
comparăm sunt diferiți, deși în ambele categorii de situații, în mod direct și/ sau indirect, pot fi afectați
în același timp, atât comercianții concurenți directi cât și clientela acestora.
5.Pentru continuarea analizei noastre este necesar să reținem că potrivit art. 2 litera d) prin
practici comerciale în relația cu consumatorii, se înțelege orice acțiune, omisiune,
comportament, demers sau prezentare comercială, inclusiv publicitate și comercializare,
efectuate de un comerciant, în strânsă legătură cu promovarea , vânzarea sau furnizarea unui
produs consumatorilor.
6.Profesioniștii-Comercianți, au obligația să acționeze cu diligență profesională, în
raporturile cu consumatorii, înțelegând prin aceasta, competența și grija așteptate, în mod
rezonabil, de un consumator din partea comercianților, în conformitate cu practicile corecte de
piață și/sau cu principiul general al bunei- credințe în activitatea acestora( a se vedea prevederile
art. 2 litera h din Legea nr. 363/2007.
 7.Practicile incorecte sunt strâns legate de anumite decizii de tranzacționare, luate de
către orice consumator privind oportunitatea, modalitățile și condițiile de achiziționare a
produselor oferite de comercianți, modalitatea de plată-integrală sau parțială- păstrarea ori
renunțarea la produs sau exercitarea unui drept contractual, aceasta putând conduce ori la
acțiunea consumatorului ori la abținerea de a acționa(art. 2 litera k din Legea nr. 363/2007).
8.Contrariul practicilor comerciale corecte sunt practicile comerciale incorecte,
reglementate de prevederile capitolului II al Legii nr. 363/2007. Potrivit prevederilor art. 4 alin.1
din acest act normativ, practicile comerciale sunt incorecte dacă:
-sunt contrare diligențelor profesionale;
-dacă deformează sau sunt susceptibile să deformeze în mod esențial
comportamentul economic al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează
ori al membrului mediu al unui grup, atunci când o practică comercială este adresată unui
anumit grup de consumatori.
9.Așa cum prevede alineatul 2 al articolului citat, ”practicile comerciale susceptibile să
deformeze în mod esențial comportamentul economic al unui anumit grup vulnerabil de
consumatori, clar identificabil, trebuie evaluate din perspectiva membrului mediu al
grupului.Grupul de consumatori este cu precădere vulnerabil la respectiva practică sau la
produsul la care acesta se referă, din motive de infirmitate mentală sau fizică, de vârstă sau
de credulitate, comportamentul economic al acestuia putând fi în mod rezonabil prevăzut
de comerciant”.
10.Alineatul 4 face trimitere chiar la o listă anexă la lege, care conține denumirea
practicilor comerciale considerate incorecte în orice situatie.Conform acelei liste, fapte cum ar
fi:
-afirmarea de către un comerciant că este parte semnatară a unui cod de conduită, în
cazul în care nu este;
-afișarea unui certificat, a unei mărci de calitate sau a unui echivalent fără a fi obținut
autorizația necesară;
-afirmarea că un anumit cod de conduită a primit aprobarea unui organism public
sau a unui alt organism, în cazul în care aceasta nu a fost primită;
-afirmarea falsă că un produs nu va fi disponibil decât în anumite condiții, pentru o
perioadă foarte limitată, în scopul obținerii unei decizii imediate și al lipsirii consumatorilor
de alte posibilități sau de un termen suficient pentru a putea face o alegere în cunoștință de
cauză; etc, sunt considerate, în orice situație, ca fiind practici comerciale incorecte, indiferent
de situație ori de circumstanțe.
Așadar, este necesar să reținem că pentru ca o anumită practică să fie considerată
incorectă cele două condiții mai sus enumerate trebuie reunite cumulativ (a se vedea punctul
8).
11.Conform prevederilor actului normativ citat, practicile comerciale incorecte se
împart în două mari categorii: practici comerciale înșelătoare și practici comerciale agresive.
11.1 Practicile comerciale înșelătoare , conform art. 5 pot fi acțiuni înșelătoare sau
omisiuni înșelătoare.
O practică comercială este considerată ca fiind o acțiune înșelătoare ”dacă aceasta
conține informații false sau în orice situație, inclusiv în prezentarea generală, induce în eroare sau
este suscceptibilă să inducă în eroare consumatorul mediu, astfel încât, în ambele ipoteze, fie îl
determină, fie este succeptibilă a-l determina pe consumator să ia o decizie de tranzacționare pe
care altfel nu ar fi luat-o, chiar dacă informațiile, sunt în fapt, corecte, în raport cu unul sau mai multe
dintre următoarele elemente:
a) existența și natura produsului;
b) principalele caracteristici ale produsului, cum ar fi: disponibilitatea, avantajele, riscurile,
fabricarea, compoziția, accesoriile, asistența acordată după vânzare și instrumentarea reclamațiilor,
modul și data fabricației sau prestării, livrarea, capacitatea de a corespunde scopului, utilizarea,
cantitatea, specificațiile, originea geografică sau comercială, rezultatele care se pot obține din
utilizarea sa, rezultatele și caracteristicile esențiale ale testelor sau controalelor asupra produsului;
perioada pentru care comerciantul se angajează, motivele utilizării practicii comerciale, natura
desfășurării vânzării, precum și toate declarațiile sau toate simbolurile care ar induce o legătură între
produs sau comerciant și o sponsorizare sau o aprobare, direct ori indirect; prețul sau modul de
calcul al prețului ori existența unui avantaj specific prețului; c) necesitatea service-ului, a unei piese
separate, a înlocuirii sau a reparării, etc.
Alineatul al doilea al art. 6, califică ca fiind o practică înșelătoare, și acea practică
comercială care, ”în contextul prezentării situației de fapt, ținând cont de toate caracteristicile
și circumstanțele, determină sau este susceptibilă să determine consumatorul mediu să ia o
decizie de tranzacționare de care altfel nu ar fi luat-o.În acest caz, acțiunea înșelătoare este
determinată de:
a)orice activitate de comercializare privind produsul, inclusiv publicitatea comparativă,
creând o confuzie cu un alt produs, marca numele sau alte semne distinctive ale unui comerciant;
b) nerespectarea de către comerciant a obligațiilor prevăzute în codul de conduită pe care s-
a angajat să îl respecte, dacă :
1) angajamentul său nu este o aspirație, ci este ferm și poate fi verificat;
2) acesta indică, în cadrul unei practici comerciale, că s-a angajat să respecte codul”.
În fine, conform art. 7 alin .1, o practică comercială este considerată ca fiind o
omisiune înșelătoare, dacă în contextul prezentării situației de fapt, ținând cont de toate
caracteristicile și circumstanțele acesteia, precum și de limitele mijloacelor de comunicare utilizate
pentru transmiterea informației omite o informație esențială necesară consumatorului mediu,
ținând cont de context, pentru luarea unei decizii de tranzacționare în cunoșțință de cauză și,
prin urmare, determină sau este susceptibilă să determine luarea de către consumator a unei
decizii de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o”.
De asemenea, în temeiul prevederilor alineatului 2, ” o practică comercială este, de
asemenea, considerată ca fiind o omisiune înșelătoare atunci când ținând cont de aspectele
prevăzute la alin.1, un comerciant ascunde sau oferă într-un mod neclar, neinteligibil,
ambiguu ori în contra timp o informație esențială sau nu indică intenția comercială a practicii,
în cazul în care aceasta nu rezultă deja din context, și când, în oricare dintre cazuri,
consumatorul mediu este determinat sau este susceptibil a fi determinat să ia o decizie de
tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o”.
11.2.Practicile comerciale agresive, reprezintă o a doua categorie de practici comerciale
incorecte, reglementate de Legea nr. 363/2007.În conformitate cu prevederile art. 8, ”o practică
comercială este considerată agresivă dacă, în contextul prezentării situației de fapt și ținând
cont de toate caracteristicile și circumstanțele, limitează sau este susceptibilă să limiteze în
mod semnifiicativ libertatea de alegere sau comportamentul consumatorului mediu cu privire
la produs, prin hărțuire constrângere, inclusiv prin utilizarea forței fizice sau prin influențarea
nejustificată și, prin urmare, determină sau este susceptibilă să determine consumatorul să
ia o decizie de tranzacționare pe care altfel nu ar fi luat-o”.
 În completarea acestei definiții legale, art. 9 enumeră o serie de elemente, în raport cu
care se poate aprecia, într- o situație concretă, dacă o anumită practică comercială are în
vedere hărțiunea, constrângerea, inclusiv forța fizică sau influența nejustificată. Astfel de
elemente ar fi:
-momentul și locul desfășurării, natura și sau durata acesteia;
-recurgerea la amenințare la un limbaj sau la un comportament abuziv;
-exploatarea de către comerciant a unei situații nefericite sau a unei circumstanțe speciale,
de o asemenea gravitate încât afectează raționamentul consumatorului mediu și de care
comerciantul este conștient, în scopul influențării deciziei consumatorului cu privire la produs;
-orice obstacol oneros sau disproporționat, neprevăzut în contract, impus de comerciant,
atunci când consumatorul dorește să își exercite drepturile contractuale, inclusiv dreptul de a înceta
contractul sau de a schimba produsul ori de a se adresa altui comerciant;
-orice amenințare cu măsuri, în situația în care acestea nu pot luate în mod legal.
12.Utilizarea de către profesionistii -comercianți a unor practici comerciale incorecte,
înselătoare sau agresive, precum și nerespectarea măsurilor administrative dispuse prin
ordine ale conducătorului Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, după caz,
poate atrage răspunderea administrativ- contravențională a comercianților vinovați, amenzile
care se pot aplica pot fi cuprinse între 5000 și 100.000 lei(art. 15 din Legea nr .363/2007).
13.Ca măsură administrativă complementară amenzii contravenționale, prin ordin al
conducătorului Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, se poate dispune și
suspendarea activității întreprinderii până la încetarea practicii comerciale incorecte.
Desigur, astfel de fapte ilicite, pot antrena și răspunderea civilă delictuală, în condițiile
dreptului comun și ale Legii nr.363/2007.