Tema 5: Finanțarea activelor pe termen lung

1. Imobilizările corporale - aspecte generale.

2. Fondul de amortizare - rol și destinație.
3. Metodele de calcul a amortizării imobilizărilor corporale.
4. Sursele de finanțare a imobilizărilor corporale.
5. Metode de evaluare a activității pe termen lung (imobilizări corporale).

=1=
Imobilizări – active destinate pentru a fi utilizate o perioadă mai mare de un an în
activitatea entității sau pentru a fi transmise în folosință terților.
Imobilizările se împart în 2 categorii mari :
a) Imobilizări necorporale – acele imobilizări nemonetare care îmbracă o formă
nematerială, sunt identificabile și controlabile de entitate (de exemplu : licențe,
programe informatice, invenții, brevete, francizele, mărcile de comerț).
b) Imobilizări corporale – reprezintă activele deținute pentru a fi utilizate de
entitate pe o perioadă mai mare de 1 an sau pentru a fi transmise terților (de
exemplu : terenuri, mijloace fixe, resurse minerale și alte active).

Imobilizările corporale sunt activele ce îmbracă o formă fizică, au o durată de

funcționare utilă mai mare de 1 an, se utilizează în activitatea entității, nu sunt destinate
vânzării regăsindu-se sub formă de mijloace fixe și alte active.

Imobilizările corporale se clasifică după mai multe criterii :

1. în funcție de natura lor economică (prezentată în SNC) :

a) imobilizări corporale în curs de execuție – procurate sau aflate în procesul
de creare și de pregătire pentru utilizarea după destinație.
b) terenuri – imobilizări sub formă de teritorii funciare.
c) resurse minerale – imobilizări sub formă de costuri capitalizate ale
lucrărilor de exploatare.
d) mijloace fixe – imobilizări transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora
depășește plafonul valoric prevăzut de legislația fiscală (6000 lei).

2. în funcție de limitarea duratei de utilizare :

a) imobilizări amortizabile – imobilizări aflate în exploatare care au o durată
de utilizare limitată pentru care se calculează amortizarea (mijloace fixe).
b) imobilizări neamortizabile – au o durată de utilizare nelimitată (terenurile).

3. în funcție de apartenența imobilizărilor :

a) imobilizări corporale proprii – asupra cărora întreprinderea are drept de
proprietate.
b) imobilizări corporale în folosință temporară – sunt acelea ce nu aparțin
entității fiind date acesteia în folosință temporară.
 O componentă extrem de importantă și necesară pentru activitatea eficientă a unității
economice din categoria imobilizărilor sunt mijloacele fixe.

Mijloacele fixe sunt imobilizări corporale care corespund următoarelor cerințe:

a) au o valoare unitară ce depășește limita stabilită de legislație (6000 lei) ;

b) sunt destinate pentru utilizare mai mult de 1 an în activitatea de producție
comercială pentru executarea lucrărilor și prestarea serviciilor ;
c) nu sunt destinate vânzărilor ;
d) pot genera avantaje economice viitoare.
Clasificarea mijloacelor fixe ale unităților economice

Clădiri
Construcții speciale
Mașini și utilaje
Instalații de transmisie
După compoziția
Mijloace de transport
natural-materială
Instrumente
Inventar
Costuri capitale privind
ameliorarea terenurilor

Alte mijloace fixe

Mijloace fixe primite în
leasing financiar

Mijloace fixe productive

După
v modul de participare în
activitatea unităților economice Mijloace fixe neproductive

Mijloace fixe proprii

După origine Mijloace fixe arendate

Mijloace fixe în funcțiunie

După gradul de utilizare
Mijloace fixe conservate

Mijloace fixe active

După rolul în procesul de
producție Mijloace fixe pasive
 =2=

Din momentul în care s-au produs dar mai ales în procesul folosiri mijloacelor fixe se
uzează (se amortizează).
Amortizarea reprezintă alocarea sistematică a valorii amortizabile a unui activ pe
perioada gestiuniei acesteia.

Amortizarea este de 2 tipuri :

a) amortizare fizică – constituie baza materială a perderii valorii mijloacelor fixe

fiind determinată de întrebuințare și de acțiunea unor factori naturali, ca
urmare activele trebuie supuse unui regim de întreținere și reparație care
necesită cheltuieli, iar în anumite condiții sunt scoase din folosință și se
înlocuiesc cu altele.
b) amortizare morală – are loc atunci când activele utilizate se învechesc din
punct de vedere tehnologic, apar altele cu însușiri superioare de aceea este
necesar ca la luarea deciziei privind regimul de amortizare aplicat la
întreprindere să țină cont de amortizarea morală.

Din punct de vedere financiar fondul de amortizare poate fi caracterizat sub 3

aspecte :
a) ca proces, în sensul detașării și transmiterii a unei părți din valoarea
mijloacelor fixe asupra producției ;
b) ca element, de consum de factor de producție care urmează a fi inclus în
costul vânzărilor ;
c) ca fond sau resursă financiară, care trebuie să recupereze valoarea
mijloacelor fixe sau să asigure finanțarea înlocuirii acestora.

Fondul de amortizare poate fi definit ca expresie bănească a amortizării însă

aceasta nu înseamnă că în orice moment al existenței mijlocului fix amortizarea reală este
egală cu fondul de amortizare, egalitatea realizânduse doar la sfârșitul perioadei de
funcționare.
Formarea unui fond de amortizare prea mare deși evită pierderile esențiale în cazul
amortizării morale duce la creșterea costurilor, reducerea profitului, de stabilizare politicii
de dividende.
Rolul fondului de amortizare este :
a) evidențierea valorică a deprecierii mijloacelor fixe și permiterea repartizării
acestora pe costuri;
b) eliberarea surselor de finanțare pentru reînoirea mijloacelor fixe;
c) fondul de amortizare apare ca sursă de autofinanțare ;
d) obținerea unor avantaje economice ca urmare a utilizării fondului de
amortizare în alte scopuri pe perioada cuprinsă între momentul constituirii și
cel a folosirii ;
e) cumpărarea de stocuri de materi prime și materiale pentru asigurarea
capacității maxime de producție a utilajului ;rambursarea datorie pe termen
lung înainte de scadență evitând cheltuielile de plată a dobânzilor.
 =3=

Amortizarea se calculează lunar pentru fiecare obiect de evidență amortizabil

pornind de la valoarea amortizării a obiectului și durata de utilizare acestuia .
Valoarea amortizabilă este costul de intrare a obiectului de mijloc fix diminuat cu
valoarea reziduală estimată.
Durata de utilizare a fiecărui obiect se determină de către unitatea economică în
mod independent la transmiterea obiectului în utilizare.

Durata de utilizare a mijlocului fix reprezintă :

a) perioada pe parcursul căreia unitatea economică prevede utilizarea mijlocului
fix ;
b) cantitatea unităților de producție sau a volumului de servicii pe care entitatea
planifică să le obțină din exploatarea mijlocului fix.

La determinarea duratei de utilizare a mijlocului fix se va ține cont de următorii

factori :
a) experiența proprie de lucru cu activ similar în cazul în care entitatea a folosit
deja un mijloc fix similar ;
b) în cazul lipsei de experiență a folosirii mijlocului fix concret se ia ca bază
experiența altei entități în utilizarea unui obiect similar ;
c) în lipsa experienței altor întreprinderi se recurge la o experiență independentă.

La punerea în funcțiunie a mijlocului fix pe lângă stabilirea duratei de utilizare a

obiectului este necesară și determinarea valorii reziduale, adică a valorii care rămâne după
expirarea perioadei de viață a mijlocului fix la scoaterea acestuia din funcțiunie.

Valoarea reziduală reprezintă suma netă pe care prevede s-o obțină entitatea la
expirarea duratei de utilizare a mijlocului fix.

În conformitatea cu SNC imobilizările corporale și necorporale pentru calculul

mijloacelor fixe sunt prevăzute următoarele metode :
1. Metoda liniară – prevede repartizarea uniformă a valorii amortizării pe
parcursul duratei de utilizarea a obiectului. Valoarea reziduală este diferența
dintre costul de intrare și valoarea reziduală. Suma amortizării pentru fiecare
perioadă de gestiunie se calculează ca raportul dintre valoarea amortizării și
numărul perioadelor (an, lună). Norma de amortizare este constantă pe toată
perioada de utilizare și se calculează ca raportul dintre 100% și durata de
utilizare.

VA=CI-VR
Unde :
CI – costul de intrare
VR –valoarea reziduală
VA – valoarea amortizării
DU – durata de utilizare
 Există trei aspecte importante ce trebuie remarcate la amortizarea liniară :

a) amortizarea anuală este egală pe fiecare perioadă a duratei de utilizare;

b) amortizarea acumulată crește uniform;
c) valoarea contabilă descrește uniform până ajunge la valoarea reziduală
estimate.
2. Metoda unităților de producție prevede calcularea amortizării ca produsul
dintre mărimea amortïzării pe unitatea de produs sau serviciu și volumul de
produse fabricate în perioada de gestiune. Mărimea amortizării pe unitatea de
produs este raportul dintre valoarea amortizării și numărul de unități de produse
prognozate.

Unde :
VA- valoarea amortizării
VPp - valoarea produselor prognozate
VPf – valoarea produselor fabricate
Mărimea amortizării acumulate variază în raport cu modificarea volumului de
producție iar valoarea contabilă se micșorează cu aceiași sumă până va fi egală cu valoarea
reziduală estimată.
3. Metoda diminuării soldului se bazează pe aplicarea unei rate fixe de amortizare
care poate fi majorată conform politicii contabile a entității dar nu mai mult de 2
ori în comparație cu norma prevăzută conform metodei liniare. Aceasta are la
bază permanent norma amortizării determinată conform cerințelor metodei
liniare. Pentru prima perioadă de gestiunie norma amortizării se aplică față de
costul de intrare a obiectului pentru următoarele perioade cu excepția ultimilor,
norma de amortizare majorată se aplică față de valoarea contabilă a obiectului la
finele perioadei precedente și pentru ultima perioadă de gestiune suma
amortizării se determină ca diferența dintre valoarea contabilă a obiectului la
finele perioadei precedente și valoarea reziduală.
Unitatea economică alege de sine stătător metodele de amortizare utilizate și le
specifică în politicile contabile , metodele alese trebuie să reflecte schema obținerii
beneficiilor economice din utilizarea imobilizărilor de către entitate.

=4=

Achiziționarea mijloacelor fixe necesită surse de finanțare pe termen lung acestea

pot proveni din propria activitate - autofinanțarea la care se referă profitul net pentru
dezvoltare, creșterea capitalului propriu și atragerea acționarilor noi, totodată mijloacele
fixe sunt finanțate de resursele atrase externe : leasingul, împrumuturi, credite obligatare,
credite bancare pe termen lung.