MONOPOLUL versus CONCURENȚA PERFECTĂ

Pentru a-și putea desfășura activitatea, agenții economici au nevoie de un spațiu

economic care se mai numeste și piață. Aceasta reprezintă toată gama de acțiuni prin care
cumpărătorii și vânzătorii intră în contact și schimbă bunuri și servicii. În cadrul ei se formează
prețul, iar prin intermediul agenților economici, cererea de bunuri se întâlnește cu oferta.
Regulatorul pieței se numește concurență și reprezintă confruntarea deschisă,
rivalitatea dintre agenții economici vânzători-ofertanți pentru a atrage de partea lor clientela,
formată din cumpărători-solicitanți.
Este o permanență în economia de piață și se desfășoară după anumite reguli stabilite
în mod democratic, pentru a asigura libertatea de acțiune a tuturor. În cadrul sistemului de
concurență agenții economici au libertatea să producă și să vândă în condițiile pe care aceștia
le consideră cele mai favorizante.
Orientând agenții economici să producă ceea ce este dorit și cerut de consumatori, la
costuri cât mai reduse în condițiile date, concurența asigură producătorilor profiturile
așteptate, iar consumatorilor satisfacerea nevoilor.
În funcție de instrumentele luptei de concurență - acestea fiind de natură economică și
extra-economică, concurența poate fi: loială sau corectă (bazată pe respectarea regulilor
stabilite și caracterizată prin folosirea fără discriminare de către vânzători a instrumentelor
permise, fiind interzise acele înțelegeri care pot impiedica, restrânge jocul concurenței; de
exemplu obstrucționarea scăderii prețului), neloială sau incorectă (bazată pe utilizarea unor
practici și metode de vânzare aflate în discordanță cu normele și reglementările în vigoare),
perfectă (când se exercită de regulă între un numar teoretic nelimitat de producători și
consumatori, cumpărătorul având o libertate de alegere) și imperfectă (când fie producătorii,
fie consumatorii sunt în număr foarte mic, ceea ce reduce posibilitatea satisfacerii intereselor
lor).
Concurența este posibilă doar atunci când prețurile sunt libere, iar manifestarea ei
duce la: dezvoltarea producției, îmbunătățirea gradului de servire, ridicarea calității bunurilor,
reducerea costurilor, diminuarea prețurilor de vânzare.
Cu toate că sistemul economic real de piață este unul mixt, în teoria microeconomică,
există totuși piețe pur teoretice, precum piața de monopol și piața cu concurență perfectă;
acestea reprezentând situații-reper, prin analiza cărora se facilitează înțelegerea anumitor
aspecte concrete de piață.
Mulți specialiști susțin că monopolul este doar o simplă abstracție științifică, un model
teoretic de analiză.
John K. Galbraith a definit acest tip de piață în câteva cuvinte, spunând că „(...)datorită
monopolului și supremației lui prețurile sunt mai ridicate, iar producția este mai scăzută decât
în cazul în care vânzătorii ar fi mai numeroși. Prin urmare, consumatorii plătesc mai mult și
dispun de resurse sau servicii mai puține decât ar avea nevoie sau ar fi dorit”.
Monopolul este antipodul concurenței, întrucât libera concurență este eliminată, iar
oferta pentru un produs este dată de un singur producător, prin urmare gradul de satisfacere al
cererii este unul mic, dar făcut cu un preț mare, stabilit de vânzător.
Piața de monopol este definită prin faptul că oferta unui bun este asigurată de un singur
vănzator (producător), respectiv cererea este exprimată de un singur cumpărător. Deci, după
caz, pe o astfel de piață se manifestă fie dominanța producătorului (monopol) fie cea a
consumatorului (monopson).
Monopolul poate fi caracterizat ca fiind acea situație de piață pe care se oferă, se
vinde un bun, care nu poate fi substituit rapid și în mare măsură. Altfel spus, monopolul aduce
pe piață un bun a cărui cerere are o elasticitate încrucișată, foarte slabă în raport cu prețurile
celorlalte bunuri.

1
 Așa că, în timp ce pe o perioadă scurtă de timp, producția este optimă când
Vmg=Cmg, însoțit de un preț egal sau mai mare decât costul mediu variabil, pe o perioadă mai
largă de timp optimizarea producției presupune respectarea principiului Vmg=Cmg, însoțit de
existența unui preț mai mare sau egal cu costul total mediu.
Cu toate acestea, specialiștii au concluzionat că dominanța absolută a unei firme, a
unui producător asupra unei piețe este o situație vremelnică.
În structura oricărei economii de piaţă, după cum s-a putut constata, pe lângă
concurenţă, apare şi monopolul, fie ca o replică la concurenţă, fie ca o formă modificată a
acesteia. În întelesul obişnuit – luat ca o replică la concurenţă – o întreprindere are situaţia de
monopol atunci când ea este unicul producător al unui produs omogen din ramură, în prezenţa
unui număr mare de cumpărători. Consecinţa fundamentală este următoarea: preţul nu mai este
stabilit, mod exogen, prin jocul liber al forţelor pieţei, ca în cazul concurenţei perfecte, ci este
fixat, împreună cu volumul producţiei, de însăşi firma producătoare. Prin urmare, o firmă pusă
în situaţia de a fi monopolistă trebuie să fie singura care oferă produse pe piaţă fără alţi
producători concurenţi (naţionali sau străini), iar produsul să nu fie substituibil.
Apariţia monopolurilor are la bază mai multe cauze. Totodată, ele îmbracă mai multe
forme şi au diferite roluri şi funcţii într-o economie naţională. De aceea apare necesitatea ca
încă de la început să se facă o clasificare a acestora, luând ca și criterii principale formele
monopolurilor şi cauzele care le dau naştere şi care contribuie la dezvoltatea lor. Punerea în
evidenţă a principalelor cauze ale apariţiei şi menţinerii monopolurilor într-o economie de piaţă
poate constitui de altfel şi o primă explicaţie a apariţiei acestora, domeniilor în care ele se
dezvoltă, precum şi formele pe care le îmbracă.
În economiile de piaţă monopolurile îmbracă diferite forme, printre care menţionăm:
a. Înţelegerile secrete între marile firme. Concentrarea producţiei şi capitalului prin
acumulări şi prin cumpărări şi fuziuni de întreprinderi şi firme pe linie orizontală şi pe linie
verticală are ca rezultat reducerea numărului de firme concurente.
b. Monopolul natural. Economia de scară realizată în anumite domenii contribuie la
scăderea costurilor de producţie într-o măsură atât de mare încât alte firme cu un volum mai
redus de activitate nu ar putea ajunge la o atare performanţă.
c. Monopolul legal. Există anumite produse sau sectoare de interes strategic (apărarea
naţională) şi de interes public care trebuie să intre sub incidenţa controlului public.
d. Monopolul tehnologic. Generat în special de proprietatea asupra patentului de
invenţie şi a dreptului de autor, ceea ce conferă inventatorului sau autorului controlul exclusiv
asupra noului produs sau asupra noii tehnologii întreaga perioadă prevăzută de lege (15-17 ani
pentru patente).
e. Monopolul asupra mărcii comerciale. Cuprinde astăzi un mare număr de produse
ale industriei moderne. Imaginea produsului creată de originalitatea modelelor reînnoite la
anumite intervale de timp, şi garanţia calităţii produselor sunt legate de marca comercială care
este unică, irepetanbilă şi recunoscută prin investiţia făcută în reclama insistentă, prin
seriozitatea şi promptitudinea cu care sunt serviţi clienţii.
f. Monopolul exercitat prin controlul asupra unor inputuri. Cum sunt energia, unele
minerale ca bauxita, cuprul, staniul etc. datorită în special rarităţii acestora şi proprietăţii asupra
unor zăcăminte importane.
Spre deosebire de piața cu concurență perfectă, în condițiile pieței de monopol, firma
are posibilitatea de a alege atât prețul, cât și cantitatea de bunuri ce urmează a fi produse și
vândute. Pe piața cu concurență perfectă, prețul este un factor exogen, firma căutând doar
cantitatea optimă, însă monopolul, fiind singurul furnizor, analiza formării prețului se face doar
la nivelul ramurii.
Deci, cererea pentru bunul unei firme monopoliste este egală cu cererea pieței. Acest
aspect are și o importanță principală: controlând atât oferta cât și cererea, monopolul acționează
în interesul său egoistic și deci, în detrimentul consumatorului.

2
 Monopolul fixează prețul în funcție de venitul marginal. Ca urmare, firma stabilește
mai întâi, nivelul optim al producției, nivelul care îi asigură fie maximum de profit, fie
minimum de pierdere.
Totuși, există anumiți factori ce limitează tendința monopolului spre absolut:
 Existența monopolului absolut nu poate fi susținută deoarece exercitarea
dictatului prin fixarea prețului de monopol determină modificarea dimensiunilor cererii pieței
pentru bunul oferit, în sensul scăderii acesteia.
 Firmele care produc bunuri înlocuitoare sunt virtuale-concurențe ale
monopolului; niciun monopol nu poate opri înlocuirea în consum a bunului sau cu alte bunuri.
 Oricât de consolidată ar fi poziția unui monopolist pe piața națională, o
asemenea poziție poate fi zdruncinată de schimbările ce intervin pe piețele regionale și
internaționale.
 Existența măsurilor antimonopolistice (antitrust) impuse de guvern, spre
exemplu fixarea unui anumit preț de către stat pentru bunurile elementare.
De cealaltă parte a frontierei se află piața cu concurență pură ce are ca și caracteristici:
atomicitate perfectă, adică existența unui număr mare de participanți de talie sau putere
economică mică, egală sau apropiată care acționează independent, astfel încât nici unul dintre
ei neputând influența volumul producției sau prețul în favoarea sa, omogenitatea produsului,
motiv pentru care agenților economici le este indiferent de la care vânzătorii vor cumpăra
bunurile necesare, accesibilitate în ramură, libera intrare pe piață a noilor vânzători și
cumpărători, fluiditatea, respectiv adaptarea ofertei la cerere și invers fără piedici de natură
monopolistică, transparența deplină a informațiilor în ceeea ce privește prețurile și dinamica
lor, mobilitatea liberă a resurselor și a factorilor de producție.
Dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită vom vorbi despre piața cu
concurență imperfectă.
Consumatorii și producătorii, luați separat sunt primitori de prețuri (price takers), iar
comportamentele specifice ale cumpărătorilor și ale vânzătorilor în raport de modificarea
prețului exprimă principiul raționalității economce, conform căruia consumatorul tinde să
maximizeze rezultatele acțiunilor sale și să minimizeze costul acestor acțiuni.
Prețul de echilibru pe piața cu concurență perfectă este legat totodată și de situația
piețelor interdependente și apare spontan ca rezultat al jocului liber al forțelor pieței, în acel
punct în care cantitățile cerute dintr-un bun se egalizează cu cele oferite.
Astfel că, pe perioade foarte scurte, cererea este cea care deterrmină formarea prețului,
situația optimă fiind reprezentată de egalitatea Cmg=Vmg=Preț.
Pe de altă parte, pe termen lung, oferta reprezintă factorul determinant în evoluția
prețului, condiția de echilibru fiind: Cmg=P=CM (cost minim).
Pe termen scurt, producătorii pot modifica dimensiunile ofertei prin schimbarea
volumului de muncă, iar pe termen lung pot modifica oferta și prin schimbarea capitalului fix.
Deoarece în practică nu se pot întruni simultan toate condițiile ce o definesc, la fel ca
și în cazul monopolului, esența pieței cu concurență perfectă este exclusiv teoretică, de analiză,
iar cunoașterea sa prezintă o mare importanță teoretică și metodologică. Studiul acesteia ne
ajută la înțelegerea mobilității relației dintre cerere și ofertă, respectiv face mai ușoară
explicarea dependenței prețului de legea cererii și a ofertei.
Astfel, așa cum remarca și Paul A. Samuelson „studiul acestora nu se face nici doar
pentru frumusețea subiectului, și nici pentru realismul acestuia. Acest studiu se face pentru
lumina pe care o arunca asupra organizării folosirii eficiente a resurselor unei economii”.

3
 Bibliografie

 „Economie politică”, Niță Dobrota, editura Economică

 „Economie”, Florina Oțet, editura Aula

 „Economie-sinteze și comentarii de texte”, Florian Roatis, editura Polirom

 https://biblioteca.regielive.ro/referate/economie/monopolul-vs-concurenta-perfecta-
128786.html