CREAȚIA CULTĂ - Genul Liric

1. Poezia despre copilarie

Iarna pe uliță

George Cosbuc

Poezia Iarna pe ulita, de George Cosbuc, a fost scrisa in anul 1888 si publicata
pentru prima oara in revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucuresti, si apoi inclusa in volumul Fire
de tort, Bucuresti, 1896. Este o poezie in care, intr-un cadru obisnuit de iarna, intr-un sat de
munte, Cosbuc a reusit sa creeze un spectacol de o insufletire si puritate copilareasca
emotionante; este un spectacol intr-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei
copilarii, o retraire a unor intamplari asezate in tainele sufletului juvenil.
Iarna pe ulita, foarte cunoscuta si prezenta pretutindeni in manualele scolare sau
culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi retinut fragmentar, ci doar in totalitatea
strofelor. „Iarna apare in putine locuri in lirica lui Cosbuc, uneori in aspectele ei aspre,
nemiloase; aici, iarna apare intr-o viziune optimista, vesela, incarcata de atributele pe care
copilaria i le-a transmis in harjoana nevinovata a copiilor” (Gavril Scridon, in George Cosbuc,
Opere alese, Bucuresti, 1972).
Judecata strict din punct de vedere al apartenentei la gen si specie literara, Iarna pe
ulita nu este o poezie lirica si nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mica balada din lumea
copiilor. Doar primele doua strofe contureaza un pastel de iarna. De aici, compozitia poeziei e
structurata intr-o serie de secvente, logic potrivite, intr-o gradatie echilibrata, condusa cu multa
abilitate. Dupa introducerea descriptiva urmeaza un tablou - plin de viata, al copiilor care se
bucura de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin
hiperbola) este trimis de mama sa in sat dupa treburi.
Intalnind ceata galagioasa de copii, el se gandeste ca ar fi bine sa o ocoleasca, dar e
prea tarziu. Copiii il iau in deradere, adresandu-i-se cu o ironie scanteietoare. O baba care trece
pe drum vrea sa ii vina in ajutor copilului, dar starneste si mai mult harmalaia copiilor. Finalul
nu face decat sa sublinieze intreaga atmosfera de voiosie, de inocenta si fericire neumbrita.
Dialogul aduce o nota de inseninare si ingaduinta; „- Ce-i pe drum atata gura? / - Nu-i nimic.
Copii strengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-as mari / Parca trece-adunatura / De tatari”.
Este ingaduinta intelegerii de catre cei mari ca jocul este nu numai bucuria, ci si
dominanta copilariei. Ca la Ion Creanga, in replica paremiologica a tatalui: „S-apoi nu sti ca este
o vorba: „Daca-i cal sa traga, daca-i copil sa se joace si daca-i popa sa ceteasca.” Sau ca la
Blaga, intr-o aforistica formulare a primei din cele Trei fete: „Copilul rade: Intelepciunea si
iubirea mea este jocul”. Acesta este sensul falsei suparari din final, o suparare care ne aminteste
de Smaranda din Amintiri din copilarie, in care sub o probozeala de forma se ascunde afectiunea
si dragostea fata de copii. Constantin Dobrogeanu-Gherea observa ca „Numai cine a trait la tara
poate sa judece cat mai frumos, de natural, de adevarat e acest peisaj satesc de iarna, cu cata
grija, observare fina si precizie minunata sunt zugravite toate amanuntele” (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu isi aminteste ca este una din poeziile care i-au incantat copilaria: „...
primele versuri care mi-au mangaiat si mie sufletul au fost cele ale lui Cosbuc. Mi le amintesc si
acuma, parca le-as auzi mereu intaia oara... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zapada multa, cum
sunt iernile totdeauna prin partile noastre, in muntii Rodnei. Imbondorit cu hainute groase, tarand
dupa mine o saniuta, hoinaream toata ziulica pe ulita, impreuna cu o droaie de copii, catarandu-
ne pe toate damburile si pe toate rapele, ca sa descoperim lunecusul cel mai bun. Abia cand se
innopta de-a binelea ne induram sa ne carabanim pe-acasa, rupti de oboseala, imbujorati de ger,
prapaditi de foame...”.
Intr-o asemenea seara, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Cosbuc Iarna pe ulita.
„Am ascultat - isi aminteste romancierul - si mi-a sarit somnul. Mi se parea ca intr-adevar era
vorba de noi, doar ca in locul babei din poezie, noi faceam acelasi alai in jurul unui biet nebun al
satului, Anton ...” (Cosbuc, in volumul Amalgam, Bucuresti, 1943)
 La oglinda
George Cosbuc

George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul

secolului al XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe
vremea imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare
libertate decat ceilalti transilvaneni. De aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul
ca un Rai indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut al energiilor care sta sub lumina solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta
Zamfirei”. Chiar daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele
sale poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de
autentic spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul
taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a
poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc
al dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce
acest joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este
fata. Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul
infiriparii, pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se
astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele
simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la
infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un
vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare
importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin
oglinda. Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de
securitate, prin inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a
concluziona ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat.
Sentimentul acesta se impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se
bazeaza pe omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta
asistam la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre
final ele sunt interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
 Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba,
jos! Si-n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca
altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de
verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima
imperechiata, iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4
silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al
ritmului observam ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative,
inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici
litereari conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor
poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere
din literatura universala.