Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CAIET DE
PRACTICĂ
TEMA: BIOMATERIALE SI BIOCOMPATIBILITATEA
ACESTORA CU ORGANISMUL UMAN
1
ELABORAT:DRANGOI MIHAELA
VERIFICAT: CEOROMILA ALINA MIHAELA
CUPRINS
2. CLASIFICAREA BIOMATERIALELOR...........................................................5
2
BIOMATERIALE SI BIOCOMPATIBILITATEA ACESTORA CU
ORGANISMUL UMAN
1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE
Ştiinţa biomaterialelor este „ştiinţa care se ocupă cu interacţiunile dintre organismele vii şi
materiale”, iar biomaterialele ca fiind „orice substanţă sau combinaţie de substanţă, de origine
naturală sau sintetică, care poate fi folosită pe o perioadă de timp bine determinată, ca un întreg sau
ca o parte componentă a unui sistem care tratează, grăbeşte, sau înlocuieşte un ţesut, organ sau o
funcţie a organismului uman”(Williams 1992).
Astfel s-a născut ştiinţa biomaterialelor cu un vocabular medical şi ştiinţific îmbogăţit de noi
termeni, destinaţi definirii interacţiunii între un organism viu si un material.
Ortopedia, chirurgia estetica, oftamologia, chirurgia maxio-facială, cardiologia, urologia si
neurologia şi practic toate specialităţile medicale nu numără mai puţin de 400 de produse diferite şi
10% din activităţile medicale necesită utilizarea de biomateriale în scopuri de: diagnosticare,
prevenţie şi terapie (figura 1).
Din categoria biomaterialelor folosite pentru realizarea implanturilor şi a dispozitivelor
medicale fac parte următoarele materiale: polimerii, metalele, ceramicele şi compozitele. O gamă
largă de polimeri se folosesc în aplicaţiile medicale, aceasta datorându-se faptului că aceştia se
găsesc sub diferite forme complexe şi compoziţii (solide, fibre, fabricate, filme şi geluri). Totuşi în
cazul implanturilor folosite la protezarea articulaţiilor aceste materiale se folosesc mai puţin datorită
faptului că nu îndeplinesc în totalitatea proprietăţile mecanice ce se necesită în astfel de cazuri.
Metalele sunt unele dintre cele mai folosite biomateriale în cazul implanturilor ortopedice, şi
nu numai. Acestea sunt cunoscute pentru rezistenţa mare la uzură, ductibilitate şi duritate ridicată.
Cel mai des folosite metale pentru realizarea implanturilor sunt oţelurile inoxidabile, aliajele de
cobalt-crom-molibden, titanul şi aliajele de titan. Titanul şi aliajele acestuia sunt folosite cu
precădere la realizarea implanturilor ortopedice datorită faptului că proprietăţile mecanice ale
acestuia sunt asemănătoare cu cele ale ţesutului osos.
Principalele dezavantaje al acestor metale sunt rigiditatea ridicată pe care o au în comparaţie cu
ţesuturile gazdă, precum şi tendinţa acestora de a crea artefacte în cazul procedeelor de
diagnosticare avansate (investigarea cu computerul tomografic şi rezonanţă magnetică).
3
De asemene, oţelurile inoxidabile şi aliajele de cobalt cu crom sunt predispuse la coroziune,
eliberând în organism ioni metalici ce pot cauza reacţii alergice (Speide şi Uggowitzer, 1998).
Ceramicele sunt, de asemenea, foarte des întâlnite în aplicaţiile medicale datorită unei
biocompatibilităţi bune cu ţesutul gazdă, o rezistenţă ridicată la compresiune şi coroziune.
2. CLASIFICAREA BIOMATERIALELOR
Există trei tipuri de biomateriale ce se disting după interacţiunea lor cu mediul biologic:
materiale bioinerte,
materialele bioabsorbante,
materiale bioactive.
Materialele bioinerte cum ar fi titanul, tantalul, polietilena şi alumina, expun o foarte mică
interacţiune chimică cu ţesuturile adiacente. Ţesuturile pot adera la suprafaţa acestor materiale
inerte fie prin creşterea acestora în microneregularităţile suprafeţei (osteointegrare) fie prin folosirea
de adeziv special (acrilat). Pe termen lung, acesta din urmă nu este modul ideal de fixare a
implanturilor, de regulă cele ortopedice şi stomatologice. Cu toate acestea, multe din implanturile
4
polimerice sunt considerate a fi sigure şi eficace pe o perioadă cuprinsă între câteva luni şi câţiva
ani. Reacţia biologică este inevitabilă, dar este compensată de modul de proiectare a implanturilor.
Materialele bioabsorbante cum ar fi fosfatul tricalcic, acidul copolimeric polilactic-poliglicolic,
chiar şi unele metale, sunt astfel concepute încât acestea să poată fi uşor absorbite de organism şi
înlocuite de ţesuturile adiacente (ţesutul osos sau pielea). Acest tip de materiale sunt folosite în
cazul transportului de medicamente sau în cazul structurilor implantabile biodegradabile cum ar fi
aţa chirurgicală.
Din categoria materialele bioactive fac parte materialele sticloase, ceramicele, combinaţiile ale
materialelor sticloase cu ceramicele şi hidroxiapatita care conţine oxizi de silicon (SiO2), sodiu
(NaO2), calciu (CaO), fosfor (P2O5) şi alţi constituenţi de materiale care ajută la formarea de legături
chimice cu ţesutul osos. Aceste materiale sunt bioactive datorită legăturilor pe care acestea le
realizează în timp cu ţesutul osos şi în unele cazuri cu ţesutul moale. În particular, are loc o reacţie
de schimb de ioni între materialul bioactiv şi lichidele corpului, prin care particule de material
difuză în lichid şi viceversa, rezultând în timp, un strat biologic activ de fosfat de calciu, care este
chimic şi cristalografic echivalent cu structura osoasă. De asemenea, materialele bioactive par să fie
răspunsul ideal în cazul fixării oaselor în urma fracturilor, dar nu sunt potrivite în cazul
implanturilor de articulaţii, acolo unde gradul de frecare dintre materialele în contact este foarte
mare.
În funcţie de natura biomaterialelor întâlnim:
biomateriale naturale (materiale biologice):
- organice,
- anorganice;
biomateriale sintetice:
- metalele,
- polimerii,
- ceramicele,
- compozitele.
În ultima decadă se pune tot mai mult accent pe înlocuirea materialelor sintetice utilizate în
medicina umană şi veterinară cu materiale biosintetice (bioartificiale). Aceste materiale conţin cel
puţin o componentă naturală care are scopul de a mări gradul de biocompatibilitate al materialului
respectiv şi de a grăbi procesul de vindecare.
Componenta naturală a materialelor bioartificiale poate fi o proteină (colagen, fibronectina,
elastina), un polizaharid din clasa glicozaminoglicanilor (condroitin sulfat, heparină, heparan sulfat,
acid hialuronic), o secvenţă peptidică cu rol în recunoaşterea celulară sau în procesul de adeziune.
5
Aceste componente sunt cel mai adesea macromolecule ale matricei extracelulare ale ţesuturilor cu
care materialele intră în contact şi care sunt implicate în procesele de vindecare.
Proprietăţile materialelor sunt guvernate direct chiar de structura lor. La nivel atomic, metalele
sunt formate din ioni pozitivi, aflaţi în interiorul norului de electroni liberi. Acest nivel atomic este
responsabil pentru caracteristicile şi proprietăţile distincte ale metalelor. Legăturile metalice permit
atomilor să se autoaranjeze într-o anumită ordine, să se repete şi să se organizeze într-un model
cristalin tridimensional. Electronii liberi sunt responsabili pentru proprietăţile electrice şi de
conductibilitate termică a metalelor. Datorită faptului că legăturilor interatomice din structura
metalelor nu sunt spaţial orientate, atomii aflaţii la capătul straturilor pot aluneca de pe un strat pe
altul dând astfel naştere deformaţiei plastice.
Proprietăţile chimice ale metalelor depind tot de natura legăturilor lor atomice. Cu cât legăturile
dintre atomi sunt mai puternice, şi greu de rupt, cu atât materialul este mai inactiv. Deoarece
interacţiunea dintre ţesutul uman şi biomaterial are loc la nivelul interfeţei dintre cele două
componente, proprietăţile suprafeţei materialului implantat sunt de mare importanţă.
Metalele în stare pură sunt mai rar utilizate, aliajele acestora fiind mai des folosite datorită
faptului că îmbunătăţesc unele dintre proprietăţi, cum ar fi rezistenţa la coroziune şi duritatea.
Trei grupe de materiale domină grupa biomaterialelor metalice: oţelurile inoxidabile 316 L, aliajele
de cobalt-crom-molibden şi titanul pur sau aliaje de titan (tabelul 1).
Primul tip de oţel inoxidabil folosit în implanturi a fost oţelul de vanadiu (18-8Va), dar
rezistenţa la coroziune a acestuia nu a fost prea bună. Pentru a-i mări rezistenţa la coroziune, în
compoziţia acestuia s-a adăugat molibden (18-8Mo), care mai târziu a devenit oţelul inoxidabil 316.
În anii 1950, componenta de carbon a oţelului inoxidabil 316 a fost redusă de la 0,08% la 0,03% din
greutatea totală, cu scopul de creştere a rezistenţei la coroziune. Astăzi, acest oţel poartă numele de
oţel inoxidabil 316L şi conţine o cantitate de 0,03% carbon, 2% magneziu, 17-20% crom, 12-14%
nichel, 2-4% molibden şi alte elemente în cantităţi mai mici cum ar fi fosforul, sulful, şi siliconul.
Stratul pasiv (rezistent la coroziune) al acestor oţeluri nu este la fel de robust ca în cazul celor
din aliaje de titan. Din această cauză, oţelurile inoxidabile sunt folosite doar la realizarea
implanturilor medicale temporare cum ar fi şuruburile de fixare şi tijele ortopedice pentru fixarea
6
fracturilor. Aceste oţeluri pot fi ecruisate1 prin prelucrare la rece. În cadrul procesului de fabricaţie
al oţelurilor inoxidabile, tratamentele la cald sunt necesare înaintea celor la rece.
1
Procesul de ecruisare este bazat pe efectul inducerii unor tensiuni de compresie în suprafaţa piesei metalice printr-o
sablare controlată. Prin acest tratament se măreşte rezistenţa la îmbătrânire şi, de asemenea, durata de viaţă a piesei.
7
grăbirea procesului de osteointegrare, proces prin care ţesutul osos aderă la suprafaţa implantului
fără apariţia inflamaţiei cronice.
Dezavantajele titanului includ o rezistenţă la forfecare relativ mică, rezistenţă mică la uzură şi
dificultăţi în procesul de fabricaţie.
Aliajele pe bază de titan şi nichel au o proprietate neobişnuită şi anume, dacă sunt deformate
sub temperatura de transformare polimorfă2, acestea revin la forma iniţială odată cu creştere de
temperatură. Unul dintre cele mai cunoscute aliaje pe bază de titan şi nichel este aliajul Nitinol-55,
care are în compoziţia sa următoarele elemente: Ni şi Ti în proporţie de 50-55 %, precum şi Co, Cr,
Mn, şi Fe. Acest tip de aliaj expune o serie de proprietăţi de calitate cum ar fi o bună ductibilitate la
temperatură joasă, o bună biocompatibilitate, rezistenţă la coroziune, rezistenţă la încărcare
mecanică precum şi proprietatea de conversie a energiei calorice în energie mecanică. Se foloseşte
în stomatologie (implanturile dentare), chirurgia reconstructivă (plăci craniene), chirurgia cardiacă
(inimă artificială) şi ortopedie (scoabe şi şuruburi de fixare a fracturilor).
În tabelul 2 sunt redate cele mai importante proprietăţi mecanice ale biomaterialelor metalice
folosite mai des în aplicaţiile medicale.
Modulul de elasticitate al materialelor prezentate este de cel puţin şapte ori mai mare decât cel
al ţesutului osos. Această neconcordanţă poate duce la apariţia fenomenului de „supraconsolidare”,
o stare caracterizată prin reabsorbţia osoasă în vecinătatea implantului. Complicaţiile clinice apar
datorită faptului că cea mai mare parte din solicitarea mecanică este preluată de către implant,
privând ţesutul osos de stimularea mecanică necesară procesului de homeostază. Proprietăţile
mecanice ale unui implant depind nu numai de tipul materialului folosit dar şi de procesul de
fabricaţie, tratamentele termice şi mecanice putând schimba microstructura materialului. De
exemplu, în cazul prelucrării la rece (forjare sau cilindrare), deformările rezultate duc la o creştere a
durităţii şi a rezistenţei materialului, dar din păcate scade ductibilitatea şi creşte reactivitatea
chimică.
2
Transformările unei forme cristaline, stabilă la o anumită temperatură, într-o altă formă cristalină, stabilă la altă
temperatură, se numesc transformări polimorfe. Transformarea polimorfă constă într-o modificare a poziţiilor reciproce,
o regrupare, a particulelor care ocupă nodurile reţelei cristaline, la temperatura de transformare polimorfă, ca urmare a
vibraţiei particulelor.
8
2.2 Biomateriale polimerice
Polimerii sunt cele mai folosite materiale în cadrul aplicaţiilor medicale (tabelul 3). Aceste
materiale pot fi folosite în realizarea de dispozitive cardiovasculare (grefe vasculare, valve
artificiale ale inimii), implanturi mamare, lentile de contact, lentile intraoculare, învelişuri pentru
medicamente, aţe chirurgicale, adezivi şi substituenţi pentru sânge.
Polimerii sunt materiale organice, alcătuiţi dintr-un număr mare de macromolecule, care de fapt
formează legături covalente între atomi. Datorită naturii lor covalente a legăturilor intermoleculare,
electronii sunt localizaţi între atomii constituenţi, şi polimerii consecvenţi tind să aibă proprietăţi
termice şi electrice scăzute.
Cei mai utilizaţi polimeri, încă din ani 1960, sunt poliglicoidele (PGA) şi polilactidele (PLA).
Polilactidele sunt formate fie din monomeri stereo, monomerii de tip "D" şi monomerii de tip "L",
fie din combinaţia acestor doi (DL). Doar polimerii de tip "L" sunt de origine naturală. Polilactidele
a căror monomeri predominanţi sunt acei de tip "L" sunt polimeri semicristalini a căror timp de
degradare este mai mare de doi ani. În celălalt caz, când monomerii predominanţi sunt de tip "D",
polimerii se găsesc în stare amorfă şi sunt folosiţi în cazul încapsulării medicamentelor datorită
timpului rapid de degradare.
Aplicaţii Polimeri
Implanturi cardiovasculare Polietilena, polivinil, policlorhidră, poliester, cauciuc siliconal,
polietilenă, politetrafluoritilenă
Implanturi ortopedice Polietilenă, polimetil, polimetacrilat,
Farmaceutică (medicamente) Polilactite, policoglicoide
Ţesuturi artificiale Acid polilactic, acid poliglicoloc, polilactidă, policoglicoide
9
cea de-a treia fază constă în eroziunea materialului. Factorii ce accelerează fenomenul de degradare
a polimerilor sunt:
factorul hidrofilic,
factorul de cristalinitate,
factorul de mărime.
Polimerii pot conţine o mare varietate de aditivi, urme de catalizatori, inhibitori, şi alte
componente chimice voite pentru sintezele lor. Ca şi în cazul coroziunii materialelor metalice, în
timp, într-un mediu fiziologic, aceste componente chimice ale polimerilor sunt eliberate în
organism, şi pot produce reacţii adverse din partea organismului uman. Aceste degradări de material
nu sunt binevenite, în special cele ale polimerului acrilic (un ciment de oase folosit în general la
fixarea implanturilor ortopedice de ţesutul osos: endoproteza de şold, de genunchi) şi ale
polivinilclorhidrelor (polimeri cu elasticitate mare).
Proprietăţile mecanice ale materialelor polimerice depind de câţiva factori, şi anume compoziţia
şi structura lanţurilor macromoleculare precum şi masa atomică a acestora. Tabelul 2.4 redă câteva
din cele mai importante proprietăţi mecanice ale unor biomateriale polimerice.
Comparaţi cu metalele şi ceramicele, polimerii au o rezistenţă mecanică mai mică precum şi un
modul de elasticitate mai mic, dar aceştia pot fi deformaţi până la o valoare mai mare înainte de
rupere.
10
În general, polimerii nu sunt folosiţi în aplicaţiile medicale în care să fie supuşi la solicitări
mecanice puternice (articulaţia artificială a şoldului, a genunchiului, a gleznei). Polietilena cu o
densitate mare moleculară (UHMWPE) este o excepţie de la această regulă, fiind folosită ca
material de fricţiune în cazul protezei de şold şoldului şi genunchi .
În tabelul 5 sunt prezentate câteva proprietăţi fizice ale celor mai utilizaţi polimeri.
Ceramicele sunt materiale în compoziţia cărora intră materialele metalice şi nemetalice, legate
între ele prin legături ionice sau covalente. Ca şi în cazul metalelor, legăturile interatomice din
materialele ceramice sau format în urma cristalizării tridimensionale a structurii. În contrast cu
legăturile metalice, electronii din legăturile ionice sau covalente ale ceramicelor, sunt localizaţi între
ionii/atomii constituenţi.
Ceramicele sunt izolatoare din punct de vedere electric şi termic. Legăturile ionice sau covalente
fac din ceramică un material cu o duritate mare şi fragilitate ridicată, deoarece panele de atomi/ioni
nu alunecă între ele. Aceste materiale sunt însă sensibile la apariţia fisurilor sau alte defecte.
Legăturile ionice/covalente ale materialelor ceramice au o mare influenţă în cazul comportării
chimice a acestora [C3][S1].
Ca biomateriale, materialele ceramice se găsesc sub numele de bioceramice şi se pot clasifica în
patru mari categorii:
ceramice bioinerte sau neabsorbabile,
ceramice absorbabile,
ceramice bioactive.
11
Materialele ceramice nu sunt predispuse la coroziune chimică, ca în cazul materialelor metalice,
dar sunt sensibile la alte forme de degradare, atunci când sunt expuse mediului fiziologic.
Mecanismul şi gradul de degradare depind în principiu de tipul materialului ceramic.
Chiar şi alumina, care este considerată în general un material bioinert, suferă modificări în cazul
rezistenţei mecanice, atunci când intră în contact cu un mediu salin. Ceramicele bioactive cât şi
materialele sticloase sunt degradabile în organismul uman. Chiar dacă aceste materiale au o
degradare lentă, sau rapidă, ele pot fi reabsorbite de osteoclaste (celulele ce distrug în permanenţă
ţesutul osos), datorită asemănării particulelor de fosfat de calciu cu componentele minerale ale
ţesutului osos.
Proprietăţile de extensibilitate scăzute, precum şi o fragilitate mare, fac ca materialele
bioceramice să fie mai puţin folosite în aplicaţiile medicale. De asemenea, rezistenţa la încovoiere,
a ceramicelor, este foarte mică. Comportarea lor este mai bună în cazul supunerii la forţe de
compresiune (tabelul 6).
Din toate materialele bioceramice, alumina are cele mai bune proprietăţi mecanice, dar
proprietăţile sale, la alungire, rămân scăzute în comparaţie cu cele ale biomaterialelor metalice. Un
avantaj al aluminei, este acela că are un coeficient de frecare scăzut şi o rezistenţă mare la uzură.
Datorită acestor proprietăţi, alumina se foloseşte cu precădere în cazul suprafeţelor de alunecare (în
cazul endoprotezei de şold).
Proprietăţile mecanice scăzute ale fosfatului de calciu (hidroxiapatita) şi a sticlei bioactive, fac
ca acestea să nu poată fi folosite în cazul articulaţiilor artificiale. Clinic, hidroxiapatita este folosită
ca material de „umplutură” în cazul defectelor de oase (osul urechii mijlocii, septul nazal). O altă
întrebuinţare a hidroxiapatitei este aceea de formare a unui strat pe implanturile metalice, pentru a
amplifica procesul de osteoficare .
Compozitele sunt acele materiale care au în componenţă două sau mai multe faze constituente,
de obicei o matrice polimerică şi o componentă de armare, la o scară mai mare decât cea atomică.
De obicei, elementele componente ale unui material compozit sunt separate între ele prin interfeţe
12
ce pot fi identificate fizic. Din punct de vedere structural, materialele biocompozite sunt materiale
anizotrope, adică proprietăţile lor mecanice diferă pe toate direcţiile.
O primă clasificare a biocompozitelor se poate face după natura elementelor componente.
Există trei moduri de rigidizare a materialelor compozite:
cu fibre scurte,
cu fibre lungi,
cu particule de material (pulbere).
Fibrele utilizate ca materiale de armare pot fi de natură foarte diversă: bumbac, mătase, lână,
celuloză, carbon, polimeri sintetici, metale etc. Ele trebuie să fie suficient de flexibile (pentru a
permite prelucrarea materialului compozit prin procedee diverse) şi să prezinte un raport mare
lungime/diametru, care să permită preluarea eficientă a solicitării exterioare dinspre matrice spre
materialul de armare. În general, adăugarea de fibre într-o matrice ductilă (polimerică sau metalică)
urmăreşte creşterea rigidităţii materialului compozit, iar în cazul unei matrice fragilă (de exemplu
ceramica) vizează creşterea rezistentei.
Una din clasele de umpluturi sub forma de particule dispersate sunt pulberile metalice (bronz,
fier, argint, zinc etc.), care au ca principal rol creşterea conductibilităţii termice şi conductivităţii
electrice a materialelor polimerice, recunoscute tradiţional ca având proprietăţi izolatorii. De
exemplu, prin introducerea de astfel de pulberi metalice în masa poliolefinelor se pot obţine
materiale cu o buna prelucrabilitate, capabilă să asigure o ecranare eficienta împotriva radiaţiilor
electromagnetice şi evitarea interferenţelor. Aceste proprietăţi sunt esenţiale pentru protejarea
dispozitivelor medicale şi a aparaturii medicale în general, de funcţionarea căreia depinde siguranţa
şi calitatea vieţii pacientului.
Biocompozitele pot avea o matrice polimerică, metalică sau pe bază de materiale ceramice.
Matricea are un dublu rol: să ţină compacte fibrele/particulele utilizate ca sistem de armare şi să
realizeze transferul tensiunilor rezultate în cazul solicitărilor externe, către fibrele de armare.
Proprietăţile unui astfel de material compozit va depinde în acest caz nu numai de caracteristicile
intrinseci ale celor două elemente componente, dar şi de aranjamentul spaţial al fibrelor/particulelor
în interiorul matricei şi de gradul de adeziune matrice-fibre. Câteva observaţii se impun:
1. Materialele compozite armate cu fibre lungi manifestă o anizotropie a proprietăţilor. Cu alte
cuvinte, o parte din proprietăţile materialului variază în funcţie de direcţia sau planul de
măsurare;
2. Obţinerea unui material compozit armat cu proprietăţi izotrope (modulul lui Young sau
coeficientul de dilatare termică), este posibilă atunci când se folosesc fibre scurte sau
materiale de armare dispersate (particule), cu condiţia ca acestea să fie orientate aleatoriu în
interiorul matricei. Acest deziderat nu este uşor de transpus în practică;
13
3. Există o gamă largă de materiale compozite cu aplicaţii medicale în care materialul de
armare – fibre lungi sau ţesături – sunt orientate în mod controlat pe anumite direcţii
privilegiate, pentru a induce anizotropia unora dintre proprietăţile compozitului.
Tipul de interfaţă dintre matrice şi materialele de ranforsare are un rol primordial în stabilirea
proprietăţilor materialului compozit. Prin definiţie, interfaţa reprezintă zona/suprafaţa de separare
dintre doua regiuni la nivelul căreia au loc discontinuităţi ale unor proprietăţi fizice, mecanice,
chimice etc.
Câteva observaţii generale se impun a fi prezentate:
1. În cazul biomaterialelor compozite ce conţin fibre, interfaţa matrice/fibră este în general
rugoasă şi nu perfect plană.
2. Materialul matricei trebuie să „ude suprafaţa fibrei” (fenomen ce măreşte implicit aria de
contact dintre cele doua faze). Pentru a se îmbunătăţi gradul de udare al fibrelor, se folosesc
agenţi de cuplare.
3. Obţinerea unor materiale compozite cu proprietăţi optime, în special în ceea ce priveşte
rezistenţa mecanică care este condiţionată de felul în care solicitările mecanice se propagă la
suprafaţa de separare matrice-fibră. Un bun transfer al tensiunilor de la matrice la fibră
presupune o suprafaţă mare de contact şi o foarte bună adeziune. O adeziune scăzută între
matrice şi fibre duce la apariţia şi propagarea rapidă a fisurilor în interiorul compozitului.
4. Adeziunea dintre matrice şi materialul de ranforsare poate fi realizată prin legături de tip van
der Walls (adeziune slabă), dar şi prin legături covalente puternice.
5. Suprafaţa totală de contact dintre matrice şi fibre poate merge până la valori de 3000
cm2/cm3.
Biocompozitele total absorbabile sunt realizate din fibre şi o matrice generală, ambele fiind
absorbabile. Aceste materiale sunt folosite cu precădere în cazul fixării fracturilor (şuruburi sau
tije), fără a fi necesar ca după vindecarea ţesutului osos aceste dispozitive de fixare să fie extrase,
ele fiind absorbite de organism. Cel mai utilizat material compozit absorbabil este grupul de
polimeri ai acidul polilactic (PLA), din mai multe considerente pozitive:
materialul este în totalitate biodegradabil cu o rată de absorţie ce poate fi controlată prin
modificarea masei moleculare;
14
produşii rezultaţi în urma degradării nu sunt toxici pentru organism, sunt biocompatibili
şi sunt uşor metabolizaţi. Principalul dezavantaj al acestor biocompozite este modul de
coordonare a procesului de degradare a componentelor.
15
E [GPa] la tracţiune [MPa]
Cartilajul articular 10,5 27,5
Fibrocartilajul 159,1 10,4
Ligamentul 303 29,5
Tendonul 401,5 46,5
Pielea 0,1 - 0,2 7,6
Ţesut arterial (direcţie longitudinală) - 0,1
Ţesut arterial (direcţie transversală) - 1,1
Principala caracteristică a materialelor compozite este aceea că, variind faza de rigidizare se
poate obţine o gamă largă de proprietăţi mecanice şi biologice. Din punct de vedere mecanic,
materialele metalice şi cele ceramice par să fie cea mai bună alegere pentru aplicaţiile medicale în
cazul ţesuturilor biologice dure, în timp ce polimerii pot fi folosiţi în cazul ţesuturilor biologice moi.
După cum se poate observa în cele două tabele, modulul de elasticitate al metalelor şi al ceramicelor
sunt de 10-20 de ori mai mare decât cel al ţesuturilor dure. Astfel, implanturile fabricate din aceste
materiale tind să fie mult mai rigide decât ţesuturile adiacente. În ortopedie, această nepotrivire de
rigiditate dintre ţesutul osos şi implanturile metalice sau ceramice influenţează distribuţia
tensiunilor de solicitare între cele două componente. Deoarece tensiunea de solicitare este invers
proporţională cu rigiditatea elementelor, ţesutul osos este mai puţin solicitat faţă de implant. După
spusele lui Wolff, cu cât tensiunile de solicitare sunt mai mici cu atât gradul de remodelare al
ţesutului osos se accentuează, ceea ce duce la o densitate osoasă mai mică ceea ce înseamnă
afectarea arhitecturii osoase. În osteosinteză, acest fapt poate afecta procesul de vindecare al oaselor
şi poate creşte riscul apariţiilor de fracturi, fie în zona de legătură os-implant fie în altă zonă.
Dacă echilibrul rigidităţii este atins atât de implant cât şi de ţesutul osos, riscul apariţiilor
efectelor negative este foarte mic. În această privinţă, folosirea unor materiale (polimeri) cu un
modul de elasticitate scăzut pare să fie o soluţie bună. Totuşi, rezistenţa mică asociată cu un modul
de elasticitate scăzut diminuează şansele de utilizare a materialului în scopuri medicale.
Modulul de elasticitate ridicat şi rezistenţa mecanică mare a materialelor polimerice compozite
au făcut din acestea unele dintre cele mai folosite materiale în ortopedie. Un alt avantaj al
materialelor compozite ar fi acela că, variind volumul fracţionar şi cantitatea de materiale de
rigidizare se pot obţine proprietăţi ale implantului care să fie tolerate de ţesuturile gazdă. De
asemenea, s-a demonstrat faptul că materialele compozite au biocompatibilitate structurală mult mai
bună decât cea a materialelor monolitice.
Materialele compozite mai oferă şi alte avantaje în detrimentul materialelor metalice şi
ceramice şi anume: absenţa fenomenului de coroziune, lipsa eliberării ionilor metalici ce sunt foarte
dăunători organismului, o rezistenţă mai mare la rupere şi o rezistenţă mai mare la oboseală.
16
3. BIOCOMPATIBILITATEA MATERIALELOR CU
ORGANISMUL UMAN
17
în funcţie de destinaţie, unele materiale sunt supuse solicitărilor mecanice constante,
generând coroziunea sub tensiune, respectiv ciclice, caz în care apare coroziunea la
oboseală;
la aliajele dentare apare pregnant fenomenul coroziunii electrochimice.
Din punct de vedere fizic, o mare importanţă o are conductivitatea termică. Datorită lipsei
electronilor liberi, ţesuturile au o conductibilitate termică mică, ceea ce duce la evitarea şocurilor
termice. De aceea, materialele biocompatibile sunt cu atât mai bune cu cât conductivitatea lor
termică este mai mică. Pentru realizarea acestui deziderat, între implant şi ţesut se poate introduce
un izolator termic.
În ţesuturile umane, o importanţă deosebită o prezintă desfăşurarea proceselor de coroziune
electrochimică în ser sanguin la temperatura de 37C. Aceste procese de coroziune electrochimică
prezintă, pentru diferite materiale metalice, următorul şir de valori ale potenţialului ABE (Anodic
Back Elecromotive Force – forţă electromotoare anodică de reacţie) prezentat în tabelul 10.
Din acest punct de vedere, se consideră că limita de biocompatibilitate se situează în jurul unui
potenţial ABE de 300 mV. După cum se poate observa din tabelul de mai sus, materialul cu cel mai
înalt potenţial ABE este titanul, urmat de niobiu, tantal, tantal şi platină.
Dar, pe lângă un potenţial ABE înalt, metalele biocompatibile trebuie să îndeplinească şi alte
cerinţe. Astfel, cercetări citologice asupra unor culturi de celule vii în ceea ce priveşte eventuala
toxicitate a materialelor metalice au arătat că, din cele aproximativ 70 de metale ale sistemului
periodic al elementelor, doar 5 sunt tolerate de către celule, fără a avea loc o încetinire a dezvoltării
acestora. Astfel, sunt considerate netoxic: titanul, tantalul, zirconiul şi limitat nibiolul.
Vitalitatea celulelor se conservă, deoarece şi oxizii sau eventualii produşi de coroziune ai
acestor metale sunt netoxici. La celălalt pol se situează metalele cu o acţiune puternic nocivă sub
acest aspect, cum sunt: cobaltul, nichelul, cuprul, vanadiul şi stibiul.
Din tabelul 10 se poate observa faptul că titanul prezintă proprietăţi favorabile, atât din punct de
vedere fizico-chimic, cât şi mecanic.
18