3.

4 INSTALAŢII DE REŢINERE LA SURSE A EMISIILOR

DE OXIZI DE SULF (SOx) ŞI GAZE ACIDE

Emisiile de oxizi de sulf (SO x) şi gaze acide, alături de emisiile de oxizi de azot (NO x)
eliberate în atmosferă reacţionează cu vaporii de apă prezenţi în aceasta rezultând diferite forme de
precipitaţii acide (ploaie acidă, zăpadă acidă sau ceaţă acidă) sau reacţionează cu alţi poluanţi ai
aerului rezultând substanţe acide sub formă solidă, care au toate efecte foarte negative asupra
transparenţei atmosferei, asupra mediului înconjurător, asupra suprafeţelor construcţiilor şi mai ales
asupra sănătăţii oamenilor. De cele mai multe ori emisiile de oxizi de sulf şi de oxizi de azot
produse la surse discrete, fixe (centrale de producere a energiei, combinate chimice, întreprinderi
industriale, incineratoare, etc.) sau la surse dispersate, mobile (mijloace de transport terestre:
autoturisme, autoutilitare, camioane, autobuze, mijloace de transport navale sau aeriene) sunt
transportate de către curenţii atmosferici şi produc precipitaţiile acide acolo unde sunt create
condiţii propice, uneori la mari distanţe de punctele de emisie. Dintre efectele cele mai nocive pe
care le pot avea precipitaţiile acide cauzate mai ales de emisiile de bioxid de sulf (SO 2) se pot
enumera: creşterea temporară (zile sau chiar săptămâni) a acidităţii în lacuri sau curenţi marini cu
efecte asupra peştilor şi altor vieţuitoare acvatice şi vătămarea vegetaţiei din zonele în care cad
precipitaţiile acide. De asemenea concentraţii ridicate de bioxid de sulf (SO 2) în aerul atmosferic pot
agrava o gamă largă de afecţiuni ale plămânilor oamenilor care suferă de astm bronşic şi pot
produce dificultăţi de respiraţie la copii şi bătrâni. Se menţionează că, concentraţii mari de bioxid de
sulf (SO2) în aerul atmosferic pot ataca ţesuturile plămânilor şi cauza moartea prematură.
Pentru diminuarea formării de precipitaţii acide se pot lua măsuri de reducere a emisiilor de
oxizi de sulf (SOx) şi gaze acide, la sursele discrete fixe prin prevederea unor instalaţii de absorbţie
plasate la evacuarea lor, prin modernizarea procesului tehnologic în sensul reducerii emisiilor acide
poluante sau prin înlocuirea instalaţiilor clasice cu instalaţii cu energie regenerabilă cum ar fi:
generatoare solare, generatoare eoliene, etc., iar la sursele dispersate mobile prin înlocuirea
motoarelor clasice cu motoare moderne, cu emisii poluante mult reduse (mult mai curate din punct
de vedere ecologic), prin înlocuirea combustibililor clasici cu combustibili moderni cu conţinut de
sulf redus cu până la 90%, prin înlocuirea comdustibililor clasici cu combustibili alternativi mult
mai ecologici din punct de vedere al emisiilor după ardere, cum ar fi: gazele naturale, propanul,
etanolul, metanolul, biodiselul, etc., utilizarea unor sisteme de evacuare a gazelor arse prevăzute cu
dispozitive de reţinere catalitică a oxizilor de sulf şi gazelor acide, utilizarea unor sisteme de
propulsie mixte, prevăzute atât cu motoare clasice cât şi electrice) sau a unor sisteme de propulsie
total electrice.

3.4.1 Instalaţii de absorbţie a oxizilor de sulf (SOx) şi gazelor acide

Instalaţiile de absorbţie a substanţelor poluante solubile dintr-o emisie de gaze sunt utilizate
în practică pe scară largă atât pentru purificarea emisiilor de gaze cât şi ca echipamente pentru
recuperarea unor compuşi chimici în scopul reutilizării acestora. Cel mai frecvent în instalaţiile de
absorbţie sunt tratate emisii de gaze în scopul reţinerii unor poluanţi anorganici solubili în apă cu
concentraţii tipice între 250 - 10.000 ppmv. Absorbţia este un proces în care unul sau mai mulţi
componenţi solubili dintr-un amestec de gaze sunt separaţi de acesta prin dizolvare într-un solvent.
Procesul de absorbţie poate fi de natură fizică sau chimică. Absorbţia fizică apare atunci când
compusul care se urmăreşte a fi separat se dizolvă pur şi simplu în solvent. Absorbţia chimică se
produce atunci când compusul care se urmăreşte a fi separat şi solventul reacţionează din punct de
vedere chimic. Solvenţii cel mai frecvent utilizaţi pentru absorbţie sunt: apa, uleiurile minerale,
uleiurile hidrocarbonate nevolatile şi soluţiile apoase.
Eficienţa îndepărtării poluanţilor din emisia de gaze variază în funcţie atât de tipul de sistem
poluant-solvent utilizat cât şi de tipul de absorbant utilizat. În general, cele mai multe instalaţii
absorbante au o eficienţă a îndepărtării de peste 90%, iar în instalaţiile de tip turn de absorbţie se
pot atinge chiar eficienţe de 99,9% pentru anumite sisteme de poluant-solvent.
Alegerea adecvată a instalatiilor pentru absorbţia poluanţilor din emisiile de gaze se face în
general prin analiza următoarelor condiţii necesare: disponibilitatea de solvent adecvat; atingerea
eficienţei impuse de reţinere a poluantului; nivelul concentraţiei de poluant în emisia de gaze;
existenţa unei capacităţi necesare pentru manipularea poluanţilor reţinuţi; valoarea obţinută prin
recuperarea poluanţilor sau costul pentru achiziţionarea solventului utilizat.
Fenomenul de absorbţie fizică depinde atât de proprietăţile fizice ale emisiei de gaze supuse
tratamentului şi solventului utilizat, aşa cum ar fi densitatea şi vâscozitatea, cât şi de caracteristicile
specifice ale poluantului în emisia de gaze şi curentul de solvent, aşa cum ar fi difuzibilitatea şi
solubilitatea de echilibru. Aceste proprietăţi depind mai ales de temperatură, absorbţia de gaze de
către un solvent fiind favorizată în general de temperaturi mai scăzute. Absorbţia este de asemenea
favorizată prin realizarea unei suprafaţe de contact cât mai mare între emisia de gaze supuse
tratamentului şi solvent şi la concentraţii mai ridicate ale poluantului, care urmează a fi reţinut, în
emisia de gaze. Solventul ales pentru eliminarea poluanţilor trebuie să aibă o solubilitate pentru
gaze cât mai mare, o presiune a vaporilor scăzută, o vâscozitate scăzută şi ar trebui să fie relativ
ieftin. Din acest punct de vedere apa este cel mai frecvent utilizat solvent pentru eliminarea
poluanţilor anorganici din emisiile de gaze. De menţionat că apa este de asemenea utilizată şi pentru
absorbţia compuşilor organici din emisiile de gaze, care au solubilităţi relativ ridicate în apă.
Din punct de vedere a procesului, absorbţia este o operaţiune de transfer de masă în care
unul sau mai multe componente solubile dintr-un amestec de gaze se dizolvă într-un solvent lichid
cu volatilitate scăzută, în anumite condiţii date. Componentele solubile difuzează din gaz în lichid
în condiţiile în care concentraţiile efective ale acestora în lichid au valori mai scăzute decât
concentraţiile lor de echilibru. De fapt diferenţa dintre concentraţia efectivă a componentei solubile
în solvent şi concentraţia sa echilibru genereză forţa motrice pentru realizarea fenomenului de
absorbţie.
De aceea o instalaţie de absorbţie pentru componente gazoase corect proiectată va trebui să
ofere un contact cât mai complet între emisia de gaze şi solvent în scopul de a facilita difuzarea
componentelor solubile în solvent. Intensitatea de transfer de masă între cele două faze (adică
intensitatea de absorbţie) depinde în mare măsură de suprafaţa de contact dintre emisia de gaze şi
solvent şi de timpul de contact între aceştia. Alţi factori de care depinde intensitatea de absorbţie,
cum ar fi solubilitatea componentelor gazoase într-un anumit solvent, sau capacitatea acestora de a
reacţiona chimic cu solventul sunt caracteristici ale componentelor implicate şi sunt relativ
independente de echipamentul folosit.
În timpul procesului de absorbţie emisia de gaze supusă tratamentului şi curentul de solvent
pot circula în mai multe moduri prin instalaţie şi din acest punct de vedere înstalaţiile de absorbţie
pot fi clasificate în: instalaţii în contracurent, instalaţii în curent transversal, sau instalaţii în
echicurent.
Instalaţiile de absorbţie cel mai frecvent întâlnite sunt instalaţii în contracurent, în care
emisia de gaze poluate intră prin partea inferioară a coloanei de absorbţie şi iese prin partea de sus,
în timp ce curentul de solvent intra prin partea de sus a coloanei de absorbţie şi iese prin partea de
jos. Instalaţiile în contracurent oferă cea mai mare eficienţă teoretică de îndepărtare a compuşilor
poluanţi solubili deoarece emisia de gaze cu cea mai mică concentraţie de compuşi solubili poluanţi
întâlneşte curentul de solvent cu cea mai mică concentraţie de poluant absorbit, fapt care conduce la
maximizarea forţei medii de absorbţie în lungul coloanei. Mai mult decât atât, instalaţiile în
contracurent necesită debite mai mici de solvenţi la o emisie de gaze dată decât instalaţiile în
echicurent şi sunt mai potrivite atunci când încărcarea de poluant solubil în emisia de gaze este mai
mare.
În instalaţiile în curent transversal, emisia de gaze poluate curge pe direcţie orizontală în
coloană, în timp ce curentul de solventul curge pe verticală, de sus în jos pe coloană. Aceste modele
de instalaţii de absorbţie au cele mai mici căderi de presiune şi necesită raporturile solvent/gaze
poluate cele mai mici dintre toate modelele de instalaţii. Totuşi din cauza timpului de contact cel
mai scăzut dintre toate modelele de instalaţii, aceste instalaţii sunt aplicabile doar în cazul emisiilor
cu gaze poluante foarte solubile.
În instalaţiile în echicurent, atât emisia de gaze poluate cât şi curentul de solvent sunt
introduse pe la partea superioară a coloanei de absobţie şi ies prin partea inferioară a acesteia.
Instalaţiile în echicurent au căderi mai mici de presiune, nu sunt supuse unor limitări din punct de
vedere al inundării şi sunt mult mai eficiente pentru îndepărtarea fină a ceţii din emisia de gaze
tratate. Au însă dezavantajele că pot funcţiona eficient doar în cazul existenţei unor forţe mari de
absorbţie şi că eliminarea eficientă a gazelor solubile este limitată în partea de jos a coloanei de
absorbţie unde sistemul gaze absorbite - solvent se apropie de echilibru.
Din punct de vedere al structurii constructive principalele tipuri de instalaţii de absorbţie
sunt: turnuri de absorbţie cu umplutură, turnuri de absorbţie cu placi, scruberele Venturi şi
camerele cu pulverizatoare.
Turnurile de absorbţie cu umplutură care sunt cele mai frecvent utilizate instalaţii de
absorbţie a gazelor poluante solubile în scopul epurării emisiilor de gaze poluate. Aceste instalaţii
sunt sub forma unor turnuri (coloane) umplute cu corpuri sau prevăzute cu reţele, de obicei
confecţionate din materiale plastice, care oferă o suprafaţă foarte mare mare (pentru un volum dat)
pentru a facilita contactul între curentul de solvent şi gazele solubile. Aceste instalaţii pot atinge
eficienţe foarte mari de îndepărtare a gazelor anorganice solubile din emisiile de gaze poluate, pot
lucra cu raporturi solvent/gaze poluate mai mari şi au consumuri mai mici de solvent (apă) decât
celelalte tipuri de instalaţii. Totuşi, turnurile de absorbţie cu umplutură au căderi mari de presiune la
circulaţia emisiei de gaze supuse procesului, au un potenţial ridicat de înfundare şi ancrasare,
prezintă costuri de instalare şi operare semnificative (mai ales din cauza comsumului ridicat de
solvent) şi costuri de întreţinere ridicate cauzate de desele înfundări şi de înlocuirea materialului de
umplutură deteriorat. Fiind cel mai frecvent utilizate, construcţia şi funcţionarea acestui tip de
instalaţii vor fi ulterior prezentate detaliat.
Turnurile cu plăci sunt instalaţii de forma unor cilindri verticali prevăzuţi cu o multitudine
de plăci (tăvi) orizontale plasate pe toată înălţimea lor. Solventul intră pe la partea de sus a turnului
şi se scurge succesiv de pe o placă superioară pe una inferioară până în partea inferioară a turnului
de unde este evacuat şi colectat. Emisia de gaze supusă tratamentului este introdusă pe la partea
inferioară a turnului şi circulă către partea superioară a turnului printr-o serie de orificii practicate în
placile de scurgere a solventului cu care intră astfel în contact în mod treptat. Acest tip de instalaţii
sunt mai uşor de întreţinut (curăţat) în comparaţie cu turnurile de absorbţie cu umplutură şi se
comportă mai bine la fluctuaţiile mari de temperatură. Cu toate acestea, la debite mari ale emisiilor
de gaze supuse tratamentului, turnurile cu plăci au căderi foarte mari de presiune, iar la construcţia
plăcilor, pe lângă cerinţele de rezistenţă, trebuiesc luate măsuri deosebite de protecţie la coroziune
(se utilizează oţelul INOX, fibre de sticlă, acoperiri cu policlorură de vinil, etc.). De altfel în cazul
emisiilor de gaze poluate care conţin acizi sau alte substanţe corozive sunt de obicei preferate
turnurile de absorbţie cu umplutură în detrimentul turnurilor cu plăci.
Scruberele Venturi sunt instalaţii care se utilizează atât pentru reţinerea suspensiilor solide
cât si a bioxidului de sulf din emisiile de gaze supuse tratamentului. Construcţia şi funcţionarea
acestui tip de instalaţii este pe larg prezentată în paragraful 3.1.2.
Camerele cu pulverizatoare sunt instalaţii care operează prin eliberarea de picături fine de
solvent lichid prin intermediul unui sistem de distribuţie cu pulverizatoare. Picăturile de solvent cad
sub influenţa gravitaţiei prin emisia de gaze poluate supuse tratamentului care se deplasează în
contracurent. Camerele cu pulverizatoare sunt instalaţii simplu de operat şi de întreţinut, şi au
consum relativ redus de energie. Cu toate acestea, din cauza capacităţii reduse de transfer de masă
(absorbţie), utilizarea în practică a acestor instalaţii este de obicei limitată la îndepărtarea
suspensiilor solide şi a gazelor poluante foarte solubile, cum ar fi bioxidul de sulf şi amoniacul.
Aceste instalaţii necesită, raporturi mari de recirculare a solventului (apei) şi sunt ineficiente la
eliminarea suspensiilor solide foarte fine.
Structura unei instalaţii de tip turn de absorbţie cu umplutură este compusă în general din
coloana de absosbţie, sistemul pentru eliminarea ceţei din gazele tratate evacuate, distribuitoarele de
solvent, umplutura, radierul drenant de sprijin al umpluturii şi poate include şi un sistem de blocare
al umpluturii. Schema unui turn de desulfurare în contracurent a emisiilor de gaze este prezentată în
figura 3.41. De menţionat că în această instalaţie umplutura este separtă în două straturi succesive,
această configuraţie fiind mult mai costisitoare decât în cazul în care umplutura este dispusă într-un
singur strat.
 Fig. 3.41 Structura unui turn de absorbţie cu umplutură [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Coloana de absorbţie are pereţii confecţionaţi din oţel, plastic sau o combinaţie a acestor
materiale în funcţie de corozivitatea fluxurilor de gaze şi lichide şi de condiţiile de operare. În
practică sunt frecvent utilizate coloane cu pereţi din aliaje cu rezistență din punct de vedere chimic
şi termic sau cu straturi multiple de materiale diferite mai puţin costisitoare. Uneori pereţii sunt
căptuşiţi la interior cu un înveliş de protecţie, de cele multe ori realizat din polimeri rezistenţi la
coroziune (de exemplu policlorură de vinil). În cazul coloanelor pentru absorbţia gazelor acide de
cele mai multe ori pereţii sunt prevăzuţi cu un strat interior rezistent la acţiunea acizilor, care în
acelaşi timp conferă şi o rezistenta suplimentară termică şi mecanică.
În cazul în care circulaţia emisiei de gaze supusă tratamentului se face cu viteză mare,
gazele tratate care sunt evacuate pe la partea superioară a coloanei mai pot purta picături fine de
lichid (solvent în care este absorbit poluant), sub formă de ceaţă. Pentru a se preveni acest lucru, în
instalaţie este introdus un eliminator de ceaţă sub forma unui pachet de foi ondulate sau unui strat
de plase poate se instalează în zona de evacuare a gazelor tratate, care colectează picăturile de
lichid, care atunci când se aglomerează se unesc între ele şi se scurg pe pereţii coloanei către partea
sa inferioară unde sunt colectate împreună cu, curentul de solvent.
Distribuitorul de solvent este prevăzut pentru a distribui uniform solventul pe partea
superioară a umpluturii astfel încât stratul de umplutură să fie udat în mod egal favorizând astfel un
contact cât mai complet între solvent şi emisia de gaze poluate. Distribuitorul de solvent trebuie să
asigure o împrăştiere (pulverizare) cât mai uniformă a solventului pe suprafaţa stratului de
umplutură, să fie rezistent la colmatare, să ofere suficient spaţiu pentru curgerea emisiei de gaze şi
să permită flexibilitate la operare. În mod frecvent turnurile de absorbţie cu umplutură mari au în
dotare şi un sistem de redistribuţie a solventului care are rolurile a colecta solventul de pe pereţii
coloanei şi a-l direcţiona spre centrul său în scopul intensificării contactului între solvent şi gazele
poluate în zona inferioară a stratului de umplutură (în general este prevăzut câte un sistem de
redistribuire a solventului pentru fiecare 8-20 de metri de grosime a stratului de umplutură) şi de
redistribui cât mai uniform solventul provenit de la un strat de umplutură superior pe suprafaţa
stratului următor inferior, în cazul în care umplutura este dispusă pe mai multe straturi separate
succesive în coloana de absorbţie. Din punct de vedere al principiului de funcţionare distribuitoarele
de solvent se împart în două mari categorii: distribuitoare gravitaţionale (cu orificii sau cu deversor)
şi distribuitoare sub presiune (duze de pulverizare sau ţevi perforate). Distribuitoarele cel mai
frecvent utilizate în practică sunt duzele de pulverizare care produc o distribuţie foarte uniformă a
solventului şi sunt foarte simple din punct de vedere constructiv însă au şi dezavantajele că produc o
ceaţă fină de solvent, care este uşor de antrenat în emisia de gaze supusă tratamentului, că se pot
colmata uşor şi că de obicei necesită viteze de distribuţie ridicate pentru realizarea valorilor impuse
ale debitului de solvent. Distribuitoarele gravitaţionale cu orificii sunt constituite dintr-un sistem de
ţevi orizontale prevăzute cu orificii de distribuţie a solventului, care sunt alimentate cu solvent prin
sistem de coloane verticale. De menţionat că cu toate că chiar sistemul de ţevi perforate de
distribuţie se poate constitui într-o rezistenţă semnificativă la circulaţia emisiei de gaze supuse
tratamentului prin instalaţie, de foarte multe ori s-au obţinut rezultate foarte bune cu acest tip de
distribuitoare.
Umplutura este constituită dintr-o multitudine corpuri independente, dispuse în mod aleator,
denumită umplutură cu corpuri mobile, sau dintr-o reţea de bare profilate sau fire, denumită
umplutură structurată, care trebuie să ofere o suprafaţă cât mai mare de udare cu solvent (pentru un
volum dat) pe care să-l străbată emisia de gaze poluate, maximizând astfel transferul de masă.
Materialele de umplutură sunt disponibile într-o mare varietate de forme, fiecare având caracteristici
specifice cu privire la suprafaţă lor specifică, la pierderile de presiune, la greutatea lor, la rezistenţă
la coroziune şi la costurile de achiziţie. Perioada de viaţă a materialelor de umplutură variază în
limite destul de largi. În condiţii ideale durata medie de viaţă a materialelor de umplutură ar trebui
să fie cât a turnurilor de absorbţie, însă în condiţii ostile (turnuri de desulfurare), durata medie de
viaţă poate scădea la 1-5 ani, din cauza ruperii, coroziunii sau a colmatării.
Umplutura cu corpuri mobile, constă din corpuri cu forma astfel proiectată pentru a
maximiza raportul suprafaţa-volum şi pentru a minimiza căderea de presiune. La montarea
instalaţiei, umplutura cu corpuri mobile este de obicei aruncată în coloană şi apoi lăsată să se aşeze.
Exemple de diferite tipuri de corpuri de umplutură sunt prezentate în figura 3.42.
La început primele corpuri pentru umplutură pentru turnurile de absorbţie au fost făcute din
ceramică. În prezent utilizarea acesteia s-a restrâns foarte mult din cauza fragilităţii corpurilor. Pe
pieţele actuale materialele dominante din care sunt confecţionate corpurile de umplutură sunt
materiale metalice (care însă nu pot fi utilizate pentru poluanţii extrem de corozivi) şi materialele
plastice (care de regulă nu sunt adecvate pentru aplicaţiile la temperaturi ridicate şi mai au şi
dezavantajul că dacă sunt utilizate la adâncimi mai mari de 20 - 25m, se pot deforma).
Umplutura structurată poate fi cu corpuri conectate într-un aranjament ordonat, în grile sau
ecrane din împletitură de sârmă plane sau sub formă de cilindru. De regulă acest tip de umplutură
obicei oferă căderi de presiune mai mici la circulaţia emisiei de gaze prin instalaţie şi sunt capabile
să suporte viteze mai mari de curgere a solventului decât umpluturile cu corpuri mobile. Cu toate
acestea, umpluturile de tip reţea sunt mai costisitoare la instalare şi nu pot fi folosite pentru coloane
mai mici. Majoritatea umpluturilor tip reţea sunt fabricate din metal sau plastic.
Pentru a se asigura o distribuţie cât mai uniformă a emisiei de gaze poluate care vor fi
supuse tratamentului instalaţia trebuie să fie prevăzută cu un sisteme de distribuţie a emisiei de
gaze, care în acest caz este chiar radierul drenant de susţinere a umpluturii. Acesta trebuie pe de o
parte să fie suficient de rezistent pentru a sprijini stratul de umplutură însă pe de altă parte trebuie să
fie prevăzut cu interspaţii sau orificii astfel încât să asigurare circulaţii ale gazelor şi solventului cu
restricţii minime.
 Inel de tip Pall Tellerette Şa de tip Intalox

Şa de tip Berl Inel de tip Raschig

Fig. 3.42 Diferite variante de corpuri pentru umplutura cu corpuri mobile

[EPA Air Pollution Control cost Manual]

Viteze mari ale emisiei de gaze poluate supuse tratamentului pot fluidiza şi antrena partea
superioară a stratului de umplutură, umplutura putând fi astfel deformată sau deteriorată sau
transportată înspre distribuitor. În acest caz instalaţia este prevăzută cu un sistem de blocare a
umputurii, sub forma unui grătar care este instalat pe suprafaţa superioară a stratului umpluturii,
fixat pe pereţii coloanei, astfel încât deplasări ale coloanei să nu produca dislocarea umpluturii, sau
flotant, sprijinindu-se pe umplutură, variantă utilizată mai ales pentru umplutura fragilă din
ceramică.
În continuare vor fi prezentate câteva consideraţii privitoare la funcţionarea şi exploatarea
turnurilor de absorbţie cu umplutură:
- în turnurile de absorbţie cu umplutură circulaţia emisiei de gaze poluate supuse
tratamentului şi solventului se face în contracurent;
- valoarea căderii de presiune în coloana de absorbţie este în funcţie de debitele emisiei de
gaze şi solventului, de proprietăţile materialelor de umplutură, de tipul sistemelor de distribuţie a
emisiei de gaze şi solventului şi de mărimea şi forma volumelor libere din zonele de admisie şi
evacuare a emisiei de gaze;
- pentru fiecare coloană de absorbţie, există limite inferioare şi superioare pentru debitele de
gaze poluate supuse tratamentului şi de solvent, care asigură performanţe satisfăcătoare în
funcţionare;
- temperatura de intrare a gazelor reziduale este un alt parametru important de exploatare a
coloanelor de absorbţie cu umplutură; în general, cu cât este mai mare temperatura gazului, cu atât
este mai mică rata de absorbţie a gazelor solubile în solvent şi viceversa; temperaturi ale gazelor
poluate excesiv de ridicate pot duce la pierderi semnificative de solvent prin evaporare şi în
consecinţă, înainte de intrarea în turnurile de absorbţie cu umplutură trebuiesc prevăzute în sistemul
de epurare răcitoare (de exemplu camerele cu pulverizatoare) care să reducă temperatura gazelor
poluate care vor fi supuse tratamentului la valori acceptabile;
- la coloanele de absorbţie la care funcţionarea se bazează pe reacţii chimice de absorbţie, o
preocupare suplimentară este menţinerea constantă a raportul dintre cantităţile (debitele) de solvent
şi gaze poluate; având în vedere că cele mai multe reacţii chimice de absorbţie de gaze în solvenţi
sunt relativ rapide, valoarea limită a intensităţii de absorbţie care poate fi luată în considerare, este
cea a intensităţii de absorbţie la absorbţia fizică a gazelor respective în solvenţi; în cazul unor
perechi gaze solubile /solvent în care reacţiile chimice de absorbţie au durate semnificative, atunci
valoarea limită a intensităţii de absorbţie se va stabili în urma unei analize a cinematicii reacţiilor
chimice;
- în timpul absorbţiei de gaze în solvenţi se generează căldură; căldura poate fi generată ca
urmare a reacţiilor chimice exoterme sau atunci când cantităţi mari de gaze solubile sunt absorbite
în faza lichidă, datorită căldurii solventului; modificarea de temperatură de-a lungul înălţimii
coloanei de absorbant, datorată generării de căldură, poate conduce la deteriorarea echipamentelor
şi la reducerea eficienţei de absorbţie; această problemă poate fi evitată prin introducerea unor
serpentine de răcire; totuşi în acele sisteme de absorbţie în care solventul este apa, saturaţia
adiabatică a gazului care are loc în timpul absorbţiei, din cauza evaporării solventului, provoacă o
răcire substanţială a instalaţiei care compensează căldura generată de reacţiile chimice şi în aceste
cazuri, serpentine de racire sunt rareori necesare; în orice caz, turnurilor de absorbţie cu umplutură
pot fi proiectate presupunând că există condiţii izoterme de-a lungul întregii coloane de absorbţie;
- efluentul de solvent evacuat din coloana de absobţie este de regulă reciclat în sistem şi
utilizat din nou mai ales în cazurile frecvent întâlnite în practică în care solventul este costisitor (de
exemplu, uleiuri hidrocarbonate, soluţii caustice, etc.; în acest scop efluentul de solvent este dirijat
către o instalaţie de epurare unde sunt extraşi poluanţii absorbiţi sau produsele de reacţie; apoi
solventul purificat este recirculat către coloana de absorbţie, după ce în prealabil s-a introdus o
cantitate corespunzătoare de solvent nou (virgin) pentru compensarea pierderilor de solvent din
timpul trecerii prin coloană şi epurării; sistemul de recirculare a solventului este compus dintr-o
pompă, sistemul de completare cu solvent nou, rezervoare de amestecare, precum şi sisteme
conducte, armături şi instrumente asociate.