DREPTUL OBIECTIV ŞI DREPTUL POZITIV

dr. Cezar TITĂ

În natură există, între fiinţele de acelaşi fel, legături care la fac

să se asocieze în comunităţi. Între comunităţile animale şi societăţile
umane există factori comuni şi factori de diferenţiere, societăţile umane
fiind impregnate de raţiune. Animal raţional, omul participă la
determinismul natural general, fiind subiect al legilor naturii însă având şi
legi proprii, derivate din raţiunea sa, dominată de legea naturală a
conştiinţei. Există deci un drept natural al întregii naturi şi un drept propriu
speciei umane. Încă de la jurisconsulţii romani s-a stabilit această
distincţie, între un drept comun omului şi celorlalte fiinţe şi un drept al
ginţilor (jus gentium), al societăţilor umane, dominat de raţiune.
Dreptul, în sensul cel mai general, este ştiinţa libertăţii şi are
ca obiect folosirea raţională a facultăţilor omului, direcţionarea activităţilor
acestuia prin inteligenţă şi reflecţie. Acolo unde sunt oameni, acolo există
sentimente, opoziţie a ideilor, rivalităţi. Acolo există, totodată, conflicte
între forţele egoiste, independente, proprii societăţilor naturale.
Există, anterior legilor umane, o lege a naturii, care comandă
şi care se impune asupra pasiunilor individuale. Oamenii sunt egali şi
liberi, nu se pot subordona unii altora, trebuie să îşi limiteze libertatea
pentru a nu o leza pe a celuilalt, trebuie să îşi respecte cuvântul dat la
iniţierea unei relaţii cu celălalt.
Omul trăieşte în natură, în contact permanent şi în acord cu
celelalte lucruri care o formează. Parte a naturii, omul nu poate decât să se
supună regulilor acesteia, dar, în ceea ce priveşte relaţiile cu semenii săi,
poate să creeze reguli specifice. Aceste reguli, care se transformă în drept
odată cu evoluţia, exprimă nevoile sociale şi concepţiile specifice fiecărui
prag de transformare a societăţii.
„În evoluţia sa, omul pleacă de la o stare de dependenţă totală
faţă de natură – omul în situaţia de culegător, folosind tot ceea ce natura îi
pune la dispoziţie în stare brută, fără a prelucra (şi fără să aibă posibilitatea
s-o facă) obiectele înconjurătoare”1. Pământul, ca cel mai important bun
imobil productiv a dus la individualizarea şi consolidarea dreptului de
proprietate, iar comunitatea dintre bărbat şi femeie, grija ce se impune
părinţilor pentru copiii lor, au condus la un summum de norme obligatorii
ce constituie „dreptul familiei”2.

1
    

   

   

Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S., , Editura All Beck, Bucureşti,
2005, p. 34;
2         
       


   

Hegel, , Editura IRI, Bucureşti, 1997;

 Primele comunităţi umane se conduceau cu ajutorul unor
comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun. După o
practică îndelungată a acestora apar tabu-urile care vizau cele mai diverse
domenii ale vieţii comunităţii. Aceste norme sociale se transformă odată cu
schimbările din viaţa celor cărora li se aplică. În această fază de dezvoltare
istorică, normele sunt de natură obştească, religioasă sau morală, deoarece
nu exista un aparat special care să le asigure obligativitatea, astfel
impunându-le caracterul juridic. Sancţiunile în cazul nerespectării erau
aplicate de întreaga comunitate, acestea putând fi alungarea din trib sau
răzbunarea sângelui.
Scindarea societăţii în categorii cu poziţii diferite în viaţa
productivă a dus la apariţia unor situaţii noi (prizonieri de război
transformaţi în sclavi, datornici cu aceeaşi soartă, moşteniri ş.a.) Cerinţele
considerate de clasele privilegiate ca esenţiale nu mai erau ale întregii
societăţi, ci trebuia să fie introduse şi impuse, la nevoie, printr-o forţă de
constrângere, care era cea a statului. Dar această enormă putere „trebuie să
fie ţărmurită de anumite principii: echitatea, asigurarea drepturilor
fundamentale ale omului, dreptatea socială, progresul social”3.
În orice societate începe să se întrezărească un sentiment din
ce în ce mai clar, care conduce pe om la a înţelege că nu se poate afla în
prezenţa semenului său fără a admite că şi acesta are drepturi, pe care
trebuie să le respecte. Acest lucru constituie embrionul ideii de justiţie.
Stabilirea unei discipline şi a unei ordini în activitatea fiecăruia, ca
salvgardare a interesului tuturor, devine nevoia oamenilor care se ridică la
stagiul de viaţă socială, în orice formă de organizare.
Acest sentiment al interesului colectiv, al ordinii, stă la baza
societăţii. Independenţa restrânsă în limitele date de viaţa în comun şi
raţiunea care se adaugă instinctului formează dreptul, care are ca obiect să
determine şi să asigure respectul faţă de semeni. De vreme ce omul este
destinat prin înclinarea sa naturală şi prin trebuinţe la a trăi în societate cu
ceilalţi, fiind zoon politikon după cum l-a numit Aristotel, dreptul apare ca
destin al umanităţii, care răspunde instinctului de sociabilitate. Având
originea şi esenţa în aceste necesităţi, vizând un scop natural, dreptul va fi
şi el, la rândul său, un concept natural.
Evoluţia dreptului, ca ansamblu de reguli aplicabile oamenilor
dintr-o comunitate, a fost lungă şi sinuoasă, trecând prin toate formele de
organizare a societăţii. La începuturi, în comunităţile aflate pe prima
treaptă a dezvoltării „raporturile membrilor erau conduse pe baza unor
comandamente ce exprimau nevoile elementare ale vieţii în comun şi care
erau cuprinse într-un sistem de norme sociale. Îndelungata practică a

3
    

   

   

Popa, N., Eremia, M.C., Cristea, S., , Editura All Beck, Bucureşti,
2005, p. 40;
acestor comunităţi determină apariţia unor tabu-uri, corespunzătoare aşa-
numitului sistem al totemismului de clan”4.
Pentru a scăpa de tirania înclinaţiilor individuale şi pentru a-şi
satisface trebuinţele zilnice, omul a recurs la stabilirea unei puteri
coercitive, patriarhală, sacerdotală sau războinică. Neputând a se proteja
singur contra lumii exterioare, contra elementelor naturii şi semenilor săi,
omul a căutat securitatea dată de supunere: un şef recunoscut ca atare, care
avea misiunea şi puterea de a fixa drepturile fiecăruia şi de a limita
pretenţiile celor care ar vrea să le încalce. În această etapă, a statului
embrionar, autoritatea este bazată pe forţă, individul dispare, doar grupul
există, iar drepturile sunt colective.
Aceste forme primitive ale societăţii au fost pasagere. Omul a
căutat tot timpul protecţie, legea fiind unul din instrumentele care o pot
oferi. Acolo unde guvernează legea nu se poate manifesta egoismul, iar
drepturile fiecăruia sunt respectate. „Libertatea omului este deplină numai
în măsura în care nu stânjeneşte libertatea celorlalţi. Drepturile omului nu
pot prinde contur, nu pot deveni realitate decât în cadrul unei interacţiuni
bazată pe coexistenţa libertăţilor şi nu pe afirmarea brutală şi păgubitoare
pentru semeni a unor drepturi şi a unor interese personale”.5
Dreptul, ca fenomen, se dezvoltă în strânsă legătură cu
realităţile sociale, în condiţii istorice date. „Realitatea juridică (juridicul)
este o dimensiune inalienabilă a realităţii sociale în condiţii istorice
determinate. Existenţa ei nu poate fi desprinsă de existenţa celorlalte părţi
ale societăţii, suportând influenţa acestora şi exercitând la rându-i influenţa
asupra lor”.6
În societatea umană, dreptul constituie un nucleu al ordinii
sociale şi o condiţie a realizării raporturilor specifice acesteia. Pentru ca
dreptul să devină o certitudine este nevoie să existe o realitate juridică, un
receptor al nevoilor societăţii în permanentă schimbare, reflectate în
normele juridice. Nu se poate vorbi de drept dacă se face abstracţie de
realităţile de fapt, de mentalitatea individuală, de întreaga realitate socială.
Fără a ţine seama de psihologie, sociologie, istorie, economie, politică,
dreptul este o absurditate. Acestea, denumite „factori de configurare a
dreptului”, constituie izvoarele materiale ale acestuia, acel „dat total al
dreptului” de care vorbeşte Geny, şi care îi dau un conţinut concret,
relevându-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale. Fiecare
societate îşi creează sistemul de drept de care are nevoie şi care i se
potriveşte, acesta fiind întotdeauna „şi trebuie să fie simplul reflex al
mentalităţii şi nevoilor esenţiale ale societăţii”.7

4
   

Popa, N., , [2], p. 35;

5
   

Popa, N., , [2], p. 41;

6
   

Popa, N., , [2], p. 42;

7 
 

        

   

Djuvara, M., , Editura TREI, Bucureşti, 1997, p. 56;

 Manifestarea reală a dreptului, forma pe care acesta o
îmbracă, sunt izvoarele formale ale sale. Referindu-se la acestea, François
Geny le identifica cu „construitul” prin opoziţie cu „dat”-ul, cel care este
preexistent. În prim planul acestei categorii de izvoare se află legea, actul
normativ, care este „izvorul de drept creat de organe ale autorităţii publice,
învestite cu competenţă normativă”.8 Aceasta are o poziţie predominantă
datorită forţei sale şi necesităţii asigurării securităţii şi stabilităţii
comerţului juridic. Între actele normative, primul loc îl ocupă legile
constituţionale, ele cuprinzând principiile generale şi fundamentale care
asigură realizarea raporturilor în stat.
Alături de lege, în sfera izvoarelor formale se găsesc
obiceiul juridic, practica judecătorească, doctrina. Obiceiul juridic apare ca
expresie a unei nevoi de conservare a valorilor societăţii, el se stabileşte pe
baza practicii îndelungate sau a unei atitudini în anumite relaţii sociale.
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile şi interpretările pe care
specialiştii le dau fenomenului juridic, iar practica judecătorească
(jurisprudenţa) se constituie din totalitatea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate de instanţele de toate gradele.
Calificarea de „obiectiv” dată dreptului nu înseamnă că acesta
ar avea o existenţă independentă de voinţa, interesul sau conştiinţa
colectivităţii, ci, dimpotrivă, el le exprimă şi le obiectivizează prin
intermediul normelor juridice.
Noţiunea de „drept” nu se referă decât la fapte, la acţiuni.
Acestea din urmă fiind fenomene atribuite unui subiect şi caracterizându-se
printr-un aspect voliţional.9 Orice acţiune are două elemente: unul
extrinsec (manifestarea obiectivă) şi altul intrinsec (intenţia, manifestarea
psihică). Dreptul este în esenţă o delimitare, o coordonare obiectivă a
acţiunilor mai multor subiecte, o normă de coexistenţă. Acţiunea
exteriorizată şi manifestată printr-un gest material al unei persoane ţine de
domeniul său, pe când, dacă, dimpotrivă, activitatea este doar interioară,
neexteriorizată ne aflăm în domeniul moralei.
După Giorgio Del Vecchio dreptul, văzut în sens obiectiv, are
următoarele caracteristici: bilateralitatea (care reprezintă corelaţia dintre a
cere şi a realiza; facultatea juridică înseamnă facultatea de a cere ceva
altora, posibilitatea cererii existând pentru o parte deoarece cealaltă are
datoria de a da sau a nu împiedica); generalitatea (caracteristica de a fixa
tipuri, prin abstractizare; dreptul obiectiv se referă la o clasă de cazuri, nu
la persoane determinate, având în vedere ceea ce se repetă mai des în
viaţă); imperativitatea (presupune un comandament pozitiv sau negativ,
punând faţă în faţă două subiecte, unul având o facultate de a cere, iar
celălalt datoria de a da sau a face); coercibilitatea (care înseamnă
8
Popa, N. [2], p. 263;
9

 

       
  
 

Vecchio, G. del, , Editura Europa Nova, Bucureţti, 1992;

impunerea cu forţa, în caz de neexecutare; lipsind constrângerea, lipseşte şi
dreptul, cele două concepte fiind inseparabile).
Dreptul, în mod obiectiv, este constituit dintr-o serie de
imperative putând apărea ca o negaţie sau limitare a libertăţii. Dar acest
lucru e numai aparenţă, căci în afara lui nu există libertate. Simpla
posibilitate de acţiune fără vreun impediment nu este libertate ci „facultate
neregulată şi fără nici o valoare”.10 Libertatea începe atunci când
posibilitatea naturală de acţiune este însoţită de garanţia respectului,
imperativele juridice având ca efect asigurarea şi garantarea tuturor
posibilităţilor pe care nu le exclud. Limitarea sau interzicerea anumitor
comportamente posibile ale unui subiect nu sunt realizate pentru negarea
libertăţii corespunzătoare. Ceea ce dreptul obiectiv nu interzice, este
permis, garantat chiar.
Trebuie remarcat că dreptul obiectiv este nucleul spre care
toate celelalte manifestări ale fenomenului juridic tind. Însă în ultimii ani,
pe măsura evoluţiei societăţii umane, are loc o deplasare a centrului de
greutate spre dreptul subiectiv, spre situarea drepturilor omului în miezul
preocupărilor. Drepturile subiective sunt organic legate de dreptul obiectiv,
neputând fi concepute fără a fi prevăzute de normele juridice. Dar şi
existenţa dreptului obiectiv ar fi fără sens dacă prescripţiile normelor sale
nu s-ar realiza prin intermediul drepturilor subiective în relaţiile
interumane.
În cadrul dreptului obiectiv, în concordanţă cu întreaga
cunoaştere umană, se regăsesc două faţete: principiile şi aplicaţiile,
determinând existenţa a două feluri de drept: drept pur şi drept aplicat.
Primul este unul ideal, „dat”, fondat pe atributele constante ale naturii
umane şi pe toate faptele generale ale societăţii, având ca obiect distincţia
dintre just şi injust, fără diferenţieri legate de epocă sau de mediul social.
Acesta este dreptul natural. Cel de-al doilea se elaborează şi se aplică
pentru a rezolva aceeaşi problemă, dar întru-un anumit spaţiu şi timp
determinate; el este scris, „construit”, actual şi furnizează soluţii pentru
chestiunile vieţii practice. Este dreptul pozitiv.
Această categorie a dreptului obiectiv formează „totalitatea
normelor juridice (active) într-un stat”. El este „aplicabil imediat şi
continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi dus la îndeplinire printr-o forţă
exterioară (coerciţie statală) ca o îndreptăţire legitimă a unor instituţii
sociale special abilitate”. 11
Dreptul pozitiv are o eficienţă reală în viaţa socială datorită
pozitivităţii, care este atributul unei norme a cărei impunere şi aplicare
efective se realizează prin intermediul statului. Acesta din urmă poate
formula şi ordona aplicarea legilor, sub garanţia puterilor sale, sau poate
10
Vecchio, del, G, [9], p. 245;
11
   

Popa, N., ., [2], p. 31;

numai să garanteze aplicarea anumitor norme de convieţuire (cutume,
uzuri, tradiţii). Dreptul pozitiv poate să existe oriunde un grup social
reuşeşte să-i confere eficacitate însă este evident că are o putere mai mare
şi o autoritate superioară într-un stat organizat.
Fundamentul dreptului pozitiv îl constituie adeziunea la
acesta, adeziune care nu este una de ordin psihologic individual
inconştientă, ci este raţională, obiectivă şi necesară, adăugându-se relaţiilor
sociale organizate.
Ca fenomen, este determinat de fenomenele precedente, fiind
o construcţie a experienţei, inserându-se în ordinea producţiilor naturale.
Pentru a se ajunge la drept pozitiv, nevoile societăţii, ce îşi cer reflectarea
într-un sistem de norme, urmează un proces de evaluare, valorizare şi
valorificare finală.
Dreptul pozitiv nu este produsul arbitrar al forţei
guvernanţilor, ci exprimă esenţa unor principii obiective ale justiţiei, care îl
explică în întregul său şi care trebuie să se impună tuturor. Legea, în sens
pozitiv în general, nu face decât să pună în operă anumite idei şi reguli
sociale, fără de care ar fi de neînţeles. Ideile de normă, act juridic,
responsabilitate, proprietate nu sunt decât categorii ale gândirii sociale
aplicabile prin intermediul regulilor juridice. Legea nu face decât să
constate şi să organizeze aceste idei, asigurându-le anumite limite şi
conferindu-le garanţia la care se reduce pozitivitatea juridică.
Unele din regulile de conduită sunt reguli ale unui drept
supraordonat dreptului pozitiv, ţinând de ideea de justiţie. Trebuie
respectată persoana altuia, bunurile, trebuie acoperite pagubele injuste,
trebuie respectate autorităţile publice competente. O legislaţie poate adopta
chiar anumite reguli injuste sau rele. Dar aceste principii trebuie puse în
operă prin intermediul altor reguli, care sunt cerute şi înconjoară relaţiile
sociale cu un fel de halo de putere.
Există dispoziţii ale dreptului pozitiv (prescripţii legislative
sau o lege în totalitate) care sunt rele, manifest injuste, dar sunt obligatorii,
au valabilitate ca drept pozitiv. Această contradicţie se explică prin aceea
că adeziunea juridică la ordinea edictată de acesta nu are ca obiect fiecare
din dispoziţiile sale, luate individual. Ea este necesară numai pentru
principiile supreme care domină aceste dispoziţii şi determină aplicarea lor.
Dacă autorii dispoziţiilor de drept pozitiv sunt competenţi să le emită şi
sunt recunoscuţi ca atare, este evident că legile trebuie respectate, în caz
contrar dezordinea luând locul ordinii sociale. Orice lege, chiar injustă,
trebuie să aibă la baza un principiu admisibil şi care nu poate fi contestat
raţional. O legislaţie care ar fi condamnabilă în principiile sale supreme nu
este deloc Drept; este numai o forţă care se impune arbitrar în societate, la
aceasta neexistând o adeziune a indivizilor ce formează acea societate.
Adeziunea indivizilor care compun o societate la dreptul
pozitiv aplicabil este un fenomen social, având originea şi explicaţia în
contractul social, care reprezintă o aderare subînţeleasă, implicită şi
obligatorie, rezultând din faptul că fiecare trăieşte în societate. Între
membri comunităţii există o solidaritate socială care este garantată de
solidaritatea juridică impusă de dreptul pozitiv.