MECANISME EUROPENE

curs universitar
autor: Prahovean Vasile

- partea a II-a -

Instituțiile Uniunii Europene

În Uniunea Europeană procesul de centralizare se leagă de cele mai înalte

foruri ale organizaţiei. Cu privire la acestea trebuiesc deosebite cele care răspund de
luarea deciziilor la nivel european, de cele care îndeplinesc doar roluri consultative.

1. Instituţiile legislative şi executive ale UE

UE numără la ora actuală şase instituţii: Consiliul European, Consiliul UE

(Consiliul de Miniştri), Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie
şi Curtea Europeană de Conturi.

a) Consiliul European (Le Conseil Européen)

Consiliul European, creat în 1974 (prima reuniune Dublin, 1975), este cea mai
înaltă instituţie politică a UE fiind format din şefii de stat şi de guvern ale statelor
membre ale Uniunii; alături de aceştia participa la şedinţe şi preşedintele Comisiei,
dezbaterile fiind conduse de şeful de stat, respectiv guvern care asigura preşedinţia
Consiliului Uniunii Europene. Consiliul European nu a fost un for instituit de către
tratatele Uniunii – reuniunile având doar caracter informal – dar odată cu intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, mai precis de la 1 ianuarie 2010 devine organ
european şi instituţia supremă a UE. La şedinţele convocate şi conduse de
preşedintele Consiliului European participă şefii de stat şi de guvern ale statelor
membre ale UE și preşedintele Comisiei Europene. Când se dezbat probleme de
politică externă particpiă și Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de
securitate, iar înaintea fiecărei reuniuni președintele Parlamentului European prezintă
poziția oficială a forului ales de cetățenii UE (preşedinţii Consiliului, Comisiei,
Parlamentului, precum şi Înaltul Reprezentant nu au drept de vot în luarea deciziilor).
Consiliul European are obligaţia de a da impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi de
a defini orientările şi politicile generale. Pentru aceasta se întruneşte minimum de
două ori pe semestru la convocarea preşedintelui, în sala Justus Lipsius din Bruxelles.
Deciziile Consiliului European se iau prin consens, în mare lor parte prin consens.
Sunt însă cazuri în care deciziile trebuiesc luate prin unanimitate (aplicând regula
abţinerii constructive), sau majoritate calificată (regulile fiind aceleași ca pentru
Consiliul de Miniștri, cu specificația că președintele Consiliului European, al
Comisiei Europene și Înaltul Reprezentant nu au drept de vot).
Preşedintele Consiliului European este ales în unanimitate de 2½ ani,
realegerea fiind posibilă numai o singură dată. În timpul exercitării mandatului,
eventualele funcţii deţinute în cadrul sistemului naţional sau în alte organizaţii
internaţionale sunt suspendate. La şedinţa Consiliului European din 3 martie 2017,
Donald Tusk, premierul Poloniei, a fost reales preşedinte al Consiliului European
pentru perioada 1 iunie 2017 – 30 noiembrie 2019.

Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă a UE este una dintre funcţiile

cele mai importante create de către tratatul reformator, fiind echivalentă cu cea de
ministru de externe al UE. Înaltul Reprezentant îndeplineşte concomitent trei funcţii şi
este membru atât în Consiliul UE, cât şi în Comisia Europeană, fiind simultan Înaltul
reprezentant al PESC (funcţie creată prin tr. de la Amsterdam), deţinătorul postului de
comisar pentru relaţii exterioare (vice-peşedinte al Comisiei Europene) şi preşedinte
al Consiliului de Miniştri, când acest for se reuneşte pentru a lua decizii cu miniştrii
de externe al statelor membre ale UE, cu privire la afacerile externe ale UE.
Înaltul Reprezentant este ales prin majoritate calificată de către Consiliul
European cu asentimentul preşedintelui Comisiei Europene, pe o perioadă de 5 ani.
Începând cu 1 ianuarie 2015 şi până la 31 decembrie 2019 funcţia este deţinută de d-
na Federica Mogherini, primul ministru de externe al UE.
Una dintre sarcinile fundamentale care revin Înaltului Reprezentant o
reprezintă conducerea SEAE (Serviciul European de Acțiune Externă), cel mai nou
organism al UE, creat în 2011. SEAE reunește toate serviciile de politică externă ale
UE și are ca atribuții gestionarea relațiilor diplomatice ale UE cu alte țări ale lumii și
derularea parteneriatelor strategice care au ca principală misiune instaurarea păcii și
desfășurarea de misiuni civile și militare pentru protejarea persoanelor în zonele
calamitate de război. Astfel, SEAE are sarcina de a coordona trupele Eurocorps,
înființate în urma Trtatului de la Lisabona, care reunesc contingente militare din
Spania, Franța, Germania, Italia, Polonia, Grecia și Turcia. De asemenea, SEAE are și
misiunea de a derula politicile de bună vecinătate între UE și țările de la frontiera
Uniunii.

b) Consiliul Uniunii Europene (Conseil de l`Union Européen)

Numit şi Consiliul de Miniştri, este principalul organ legislativ şi decizional al

Uniunii, înființat în 1958 (sub denumirea de Consiliul CEE) și reinstituit la 8 aprilie
1965 de către Tratatul de Fuziune, contopind prerogativele celor trei Înalte Autorităţi
din cadrul comunităţilor europene (CECO, CEE, EURATOM). Fiecare stat membru
are câte un reprezentant cu rang de ministru, care în majoritatea cazurilor sunt miniştri
în guvernele ţărilor membre pe care le reprezintă. Instituţia are sediul în Bruxelles,
unde se desfăşoară şi şedinţele de lucru, cu excepţia lunilor aprilie, iunie şi octombrie,
când reuniunile au loc în Luxemburg.
Guvernele din toate statele membre ale Uniunii au un delegat în Consiliul
Uniunii Europene. Aceşti reprezentanţi sunt de fapt ambasadorii guvernelor naţionale
la nivelul Uniunii şi ca miniştri, semnătura lor angajează guvernele ţărilor pe care le
reprezintă. De-a lungul negocierilor, prin acorduri şi compromisuri, reprezentanţii
guvernelor naţionale caută să realizeze interesele specifice ale ţării pe care o
reprezintă. Ca urmare a acestui fapt, în principiu fiecare ministru al Consiliului trebuie
să răspundă în faţa concetăţenilor, garantând prin aceasta legitimitatea democratică a
celui mai înalt for european.
Consiliul trebuie să se achite în principal de 6 sarcini de importanţă majoră:
i) să voteze legile valabile la nivel de uniune (aceste legi sunt concepute
împreună cu Parlamentul European).
ii) să coordoneze politicile economice ale statelor membre.
 iii) semnează acordurile internaţionale între Uniune şi alte organisme
internaţionale.
iv) votează și aprobă bugetul anual al Uniunii, de comun acord cu Parlamentul
European.
v) elaborează politica externă și de apărare a Uniunii.
vi) coordonează cooperarea dintre instanțele judecătorești naţionale şi forțele
de poliție din țările membre.

Deciziile Consiliului sunt pregătite de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi

(COREPER). Acesta are sarcina să pregătească materialele necesare pentru a înlesni
derularea dezbaterilor în plen, cu excepţia problemelor agrare1 şi de politică
comercială2. Pentru o mai bună funcţionare Comitetul este divizat în două formaţiuni:
COREPER I (grupul Mertens), compus din reprezentanţii permanenţi adjuncţi care
se ocupă de dosarele cu caracter tehnic (transporturi, telecomunicații, educașie,
sănătate, cultură) şi COREPER II (grupul Antici) compus din ambasadorii
permanenţi desemnaţi să trateze problemele cu privire la afacerile externe, afaceri
economice și financiare, justiție și afaceri interne.
Şedinţele în plen ale Consiliului UE sunt conduse de Preşedintele Consiliului
U.E.3 al cărui mandat este valabil şase luni, în intervalul 1 ianuarie–30 iunie şi 1
iulie–31 decembrie. La ora actuală preşedinţia Consiliului este deţinută de Malta,
căreia îi vor succede Regatul Unit și Estonia. De-a lungul mandatului, preşedinţia
răspunde de pregătirea deciziilor de natură legislativă şi politică. Planificarea integrală
a rotativei pezidenţiale poate fi urmărită în tabelul alăturat:

Anul Primul semestru Al doilea semestru

2018 Estonia Bulgaria

2019 Austria România

2020 Finlanda

1
Acestea intră în raza de acţiune a Comitetului special agricol (CSA)
2
Resortul Comitetului articolului 133
3
Cu excepţia reuniunilor miniștrilor afacerilor externă, prezidate de Înaltul Reprezentant
 La lucrările Consiliului de Miniştri, decizia finală este luată pe baza votului.
Regula iniţială a votului unanim, la ora actuală mai este valabilă numai în deciziile ce
privesc numărul membrilor Comisiei Europene, aderarea ţărilor terţe, normele sociale
minime, regimul de folosire al limbilor în instituţiile UE, mărirea numărului
avocaţilor generali în componenţa Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene, precum
şi problemele legate de fiscalitate şi de cultură. Pentru a facilita luarea deciziilor, în
cazul în care un stat se abţine, în urma Tratatului de la Amsterdam se aplică principiul
abţinerii constructive; aceasta presupune că abţinerea nu înseamnă drept de veto şi nu
este obstacol în calea unanimităţii.
În situațiile obișnuite (majoritatea cazurilor) se foloseşte regula dublei
majorităţi: voturile favorabile trebuie să acopere 65% din populaţia totală a Uniunii şi
să întrunească acordul a 55% din totalul statelor membre (minim 16 din 28). Similar,
pentru a se bloca o decizie – minoritatea de blocare – este nevoie de 35% din
populația UE și acordul a cel puțin 4 dintre statele membre.
În afara procedurilor de vot prezentate, Consiliul UE mai poate vota în
chestiuni ce privesc unele aspecte ale organizării interne prin majoritate simplă (care
presupune acordul a 50%+1 din numărul statelor membre, adică un minimum de 14
voturi), iar dacă doreşte să impună o lege fără a acţiona la propunerea legislativă a
Comisiei, trebuie să întrunească o majoritate specială, care presupune existenţa a
65% de voturi favorabile din populaţia totală a UE şi acordul a 72% din ţările membre
ale UE (acordul a minimum 21 state membre).
*
Cele două instituţii ale Uniunii (Consiliul European şi Consiliul UE) nu
trebuie confundate cu Consiliul Europei (Conseil de l'Europe). Acesta din urmă nu
este instituţie a UE şi reprezintă o organizaţie inter-guvernamentală, care are ca scop
protejarea drepturilor omului, protejarea diversităţii culturale europene, combaterea
intoleranţei şi a prejudecăţilor rasiale şi rezolvarea diferitelor probleme sociale.

c) Parlamentul European (PE)

Este cel mai vechi organ al Uniunii, fiind înfiinţat încă în 1952 sub denumirea
de Adunare Parlamentară, numele actual datând din 1962. Parlamentul are sediul în
 Strasbourg, unde reprezentanţii trebuie să se prezinte la şedinţele plenare ţinute o
dată pe lună. Pe lângă aceasta, şedinţele diferitelor comisii parlamentare se desfăşoară
la Bruxelles, iar secretariatul general al instituţiei se află Luxemburg.
Între 1952 şi 1976 membrii Parlamentului European erau desemnaţi din rândul
parlamentarilor statelor membre. Primele alegeri libere, universale şi directe pentru
Parlamentul European au fost organizate în 1979. Alegerile pentru ocuparea locurilor
se fac la un interval de 5 ani, ultimele alegeri fiind cele din 2014. Împărţirea locurilor
în Parlament este proporţională cu numărul de locuitori al statelor membre. Conform
Tratatului de la Lisabona, începând cu alegerile din 2014 numărul total al membrilor
PE nu poate depăşi 750, la care se mai adaugă preşedintele instituţiei (în total 751 de
parlamentari); de asemenea, numărul maxim al deputaţilor proveniţi dintr-un stat
membru al Uniunii devine 96. Astfel, în urma alegerilor din 2014, celor peste 500 de
milioane de locuitori ai Uniunii corespund 751 de mandate, repartizate astfel:

Numărul de locuri alocat fiecărei ţări în Parlamentul European din 2014

Austria 18
Belgia 21
Bulgaria 17
Cipru 6
Republica Cehă 21
Croaţia 11
Danemarca 13
Estonia 6
Finlanda 12
Franţa 74
Germania 96
Grecia 21
Ungaria 21
Irlanda 11
Italia 73
Letonia 8
Lituania 11
Luxemburg 6
Malta 6
Olanda 26
Polonia 51
Portugalia 21
România 32
Slovacia 13
Slovenia 8
Spania 54
Suedia 20
Regatul Unit 73
Total 751

Specificul PE este că deputaţii nu sunt dispuşi în funcţie de apartenenţa lor

naţională, etnică sau confesională, ci în funcţie de apartenenţa lor politică (de
doctrină). Astfel, deputaţii nu formează fracţiuni naţionale, ci sunt grupaţi în funcţie
de cele mai importante orientări politice reprezentate de doctrinele principalelor
partide politice. Pentru ca în sânul PE să se poată constitui un grup politic, trebuie să
existe acordul a cel puţin a 25 de membri PE proveniţi din minim 1/5 din numărul
statelor membre. La ora actuală sunt 8 grupuri politice: Stânga unită europeană –
stânga verde nordică, Grupul alianţei progresiste a socialiştilor şi democraţilor,
Verzi/Alianţa liberă europeană, Alianţa liberalilor şi democraţilor pentru Europa,
Grupul partidului popular european, Conservatorii şi reformiştii europeni, Grupul
Europa libertăţii şi a democraţiei.
La conducerea Parlamentului European se află preşedintele, care este ales pe o
perioadă de 2 ani şi 6 luni. Primul preşedinte al PE a fost Simone Veil, iar la ora
actuală mandatul de preşedinte al PE este deţinut de Antonio Tajani, ales în funcție la
17 ianuarie 2017, al cărui mandat va expira la 1 iulie 2019. Preşedintele este ajutat de
14 vice-preşedinţi şi 6 chestori aleşi tot pe o perioadă de 2 ½ ani.
Parlamentul European împarte atribuţiile legislative cu Consiliul de Miniştri,
ambele instituţii trebuind să-şi dea acordul (codecizie) pentru ca o iniţiativă legală să
intre în acquis-ul comunitar. În majoritatea cazurilor, ultimul cuvânt în luarea
deciziilor îl are Consiliul UE, dar în adoptarea bugetului Uniunii, ultimul cuvânt
revine PE..

Parlamentul European este instanţa care numeşte mediatorul (ombudsman) european.

Acesta are sediul la Strasbourg şi este ales pe o perioadă de 5 ani. Orice cetăţean al
Uniunii se poate adresa mediatorului, în cazul în care consideră că este victima unei
greşeli administrative din partea vreunei instituţii a UE. Plângerile pot fi făcute prin
intermediul scrisorilor, al faxului, al mail-ului, sau prin telefon cu o întârziere de cel
mult doi ani de la publicarea oficială a actului vizat. Dacă se constată abateri
administrative, mediatorul demarează ancheta şi caută o soluţie pentru a elimina
problema, putând da recomandări de care respectiva instituţie UE trebuie să ţină cont.
De asemenea, mediatorul european este obligat să transmită un raport anual
Parlamentului European. Mandatul acoperă intervalul 2013-2018, iar în prezent
funcția este deţinută de fostul avocat al poporului din Irlanda, Emily O`Reilly.

d) Comisia Europeană

Este organ de conducere al Uniunii (înfiinţat în 1967 prin Tratatul de Fuziune

– până atunci o funcţia asemănătoare a fost deţinută de Înalta Autoritate a CECA, al
cărei prim preşedinte a fost Jean Monnet) şi îndeplineşte majoritatea atribuţiilor
zilnice legate de funcţionarea U.E., motiv pentru care este numită motorul UE). Este
instituţia Uniunii care are cei mai mulţi angajaţi (cca. 24000) Are sediul general în
Bruxelles dar birouri există aferente şi în Luxemburg. Comisia are patru atribuţii
fundamentale:
- este forul care iniţiază legile şi normele europene.
 - supraveghează executarea practică a deciziilor luate la nivelul superior al
Uniunii şi execută bugetul Uniunii.
- veghează asupra respectării de către statele membre a dreptului european şi a
principiilor fundamentale ale acestuia, împreună cu Curtea Supremă Europeană
- reprezintă Uniunea la nivel internaţional

La ora actuală Comisia Europeană este formată din 28 de membri permanenţi,

fiecare stat al Uniunii având câte un membru desemnat pe o perioadă de 5 ani (până în
2004 marile puteri – Franţa, Italia, Regatul unit, Germania şi Spania – aveau dreptul
de numi fiecare 2 comisari). În conformitate cu Tratatul de la Lisabona, există un
proiect ce prevede ca în viitor numărul membrilor Comisiei să scadă la 2/3 din totalul
ţărilor membre, comisarii ocupându-și funcțiile pe baza sistemului rotaţiei.
Numirea Comisiei reflectă într-o primă fază acordul la care au ajuns statele
membre, întrucât viitorul Preşedinte este propus de Consiliul European, reunit la
nivel de şefi de stat şi de guvern, prin majoritate calificată, pentru numirea
Preşedintelui Comisiei fiind nevoie şi de asentimentul Parlamentului European În faza
a doua, Preşedintele desemnează împreună cu Consiliului UE ceilalţi 27 membri, iar
propunerile sunt înaintate Parlamentului European. Parlamentul audiază cei 28 de
candidaţi şi în măsura în care candidaţii sunt acceptaţi Comisia este numită.
Primul Preşedinte al Comisiei a fost Walter Hallstein (Germania), iar la ora
actuală funcţia este deţinută de către Jean Claude Juncker (2014-2019) din partea
Luxemburgului. În plan politic Comisia răspunde numai în faţa Parlamentului
European, iar un reprezentant de-al ei asistă la fiecare şedinţă a Parlamentului, unde
trebuie să justifice politica instituţiei şi să răspundă la toate întrebările, care vizează
activitatea ei. Comisia poate fi demisă numai de către Parlamentul European prin
moţiune de cenzură, iar în urma Tratatului de la Nisa membrii Comisiei pot fi demişi
şi individual de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE), sau de către
Preşedintele Comisiei cu aprobarea colegiului comisarilor.

Membrii Comisiei Europene conduse de Jean Claude Juncker (2014-2019)

1. Jean Claude Juncker – preşedinte (Lux)

2. Federica Mogherini – Înalt Reprezentant UE pentru politica externă şi de securitate
(It)
3. Frans Timmermans – prim vice-preşedinte, carta drepturilor fundamentale (Ol)
4. Kristalina Georgieva – vice-preşedinte, buget și resurse umane (Bg)
5. Maros Sefcovic – vice-preşedinte, uniunea energiei (Svk)
6. Andrus Ansip – vice-preşedinte, piața unică digitală (Est)
7. Jyrki Katainen – vice-preşedinte, locuri de muncă și competitivitate (Fin)
8. Valdis Domrovskis – vice-preşedinte, moneda euro și dialog social (Let)
9. Vera Jourova – Justiție, consumatori și egalitate de gen, (Cehia)
10. Gunther Oettinger – Economie digitală şi societate digitală (Ger)
11. Pierre Moscovici – Afaceri economice și vamă (Fr)
12. Marianne Thyssen – Ocuparea și mobilitatea forței de muncă (Bel)
13. Corina Crețu – politică regională (Ro)
14. Johhanes Hahn – vecinătate și extindere (Aut)
15. Dimitris Avramopoulos – migrație și afaceri interne (Gr)
16. Vytenis Andiukaitis – Sănătate și siguranță alimentară (Lit)
17. Jonathan Hill – stabilitate financiară (UK)
18. Elzbieta Bienkowska – piață interă și IMM-uri (Polonia)
19. Miguel Arias Canete – politici climatice (Spania)
20. Margrethe Vestager – concurență (Dan)
21. Violeta Bulc – transporturi (Slo)
22. Karmenu Vella – mediu și pescuit (Malta)
23. Tibor Navracsics – educație, cultură, tineret și sport (Ung)
24. Carlos Moedas – cercetare, știintă şi inovare (Port)
25. Phil Hogan – Agricultură şi dezvoltare rurală (Irl)
26. Cecilia Malmström – comerț (Suedia)
27. Christos Stylianides – ajutor umanitar (Cipru)
28. Mimica Neven – cooperare internațională și dezvoltare (Croaţia)

Jonathan Hill (15.07.2015 – după referendumul privind retragerea UK din UE)

și Kristalina Georgieva (31.12.2016 – din 2 ianuarie 2017 președintele Băncii
Mondiale) au demisionat, atribuțiile fiind restructurate și sarcinile preluate parțial de
Julian King (UK). Astfel că la ora actuală Comisia funcționează cu 27 de membri.

Legile la nivel de Uniune sunt rezultatul iniţiativei Comisiei Europene, care

trebuie în mod obligatoriu să ţină cont de interesele cetăţenilor Uniunii şi ca atare, nu
se poate orienta asupra unor obiective ce nu sunt specificate în tratatele Uniunii. În
tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa au fost stabilite un set de legi valabile
pe tot cuprinsul Uniunii, care privează orice stat membru de competenţe legislative.
Aceste legi sunt numite primare (sau de principiu) şi trebuiesc introduse
necondiţionat în constituţia fiecărei ţări membre.
Pe lângă legile primare există un set de legi secundare, al căror grad de
obligativitate diferă în funcţie de situaţie. Acestea din urmă sunt împărţite în patru
sub-categorii:
- Regulamentele: seamănă cu legile primare în sensul că au caracter obligatoriu
şi sunt direct aplicabile. Totuşi, nu conţin principii de maximă generalitate ca cele
primare, formând mai degrabă un cadru normativ (se aplică cu precădere în
agricultură şi în activităţile productive).
- Directivele: au caracter obligatoriu, dar lasă la latitudinea sistemului juridic
naţional alegerea formelor şi metodelor adecvate pentru implementare. Directivele se
referă cu precădere la sfera socială, la politica de sănătate şi la normele de protecţie a
mediului.
- Deciziile: au caracter obligatoriu numai pentru cei cărora se adresează.
- Recomandările şi avizele: nu au caracter obligatoriu.

Votarea şi adoptarea legilor se face de către Consiliul şi Parlament. Procedura

de adoptare a legilor se alege în funcţie de baza juridică a propunerii. Tratatul de la
Lisabona preconizează trei proceduri legislative:
i) procedura legislativă specială, care se utilizează în cazul în care iniţiativa
legislativă vine din partea Consiliului UE sau a Parlamentului, şi nu a Comisiei. În
acest caz, respectând regulile aflate în vigoare, este necesar votul atât din partea
Consiliului (vezi majoritatea specială), cât şi al Parlamentului, pentru ca legea să fie
adoptată.
 ii) procedura legislativă obişnuită (sau a codeciziei), unde iniţiativa legislativă
aparţine Comisiei şi se utilizează, ca şi procedura specială, atât în cazul
regulamentelor, cât şi a directivelor, respectiv a deciziilor.
Comisia prezintă proiectul de lege Parlamentului. Dacă Parlamentul nu
votează legea şi propune amendamente, acestea trebuie retrimise Comisiei şi aprobate
de către aceasta. În momentul în care Parlamentul votează propunerea, aceasta este
trimisă Consiliului. Dacă este votată în Consiliu (maj. calificată), atunci legea este
adoptată. Dacă este respinsă, se trimite spre o a doua lectură Parlamentului, iar în
decursul a 3 luni trebuie dezbătută din nou. În cazul în care Parlamentul nu reușește să
adopte o variantă, propunerea legislativă eşuează. Dacă Parlamentul votează
versiunea amendată, textul legii este retrimis Consiliului, spre o a doua lectură. În
cazul în care Consiliul votează legea, actul juridic este adoptat. În măsura în care,
legea este respinsă şi a doua oară de Consiliu, atunci negocierile sunt derulate în faţa
Comitetului de Conciliere (format din câte 13 membrii din partea atât a
Parlamentului, cât şi a Consiliului, la care se adaugă membrul Comisiei), după o
perioadă de maximum 6 săptămâni. Dacă nu se ajunge la o înţelegere (vot prin
majoritate simplă), atunci propunerea legislativă este respinsă definitiv. Dacă se
ajunge la o înţelegere, atunci fără a se mai putea propune amendamente, în privinţa
adoptării se vor pronunţa la a treia lectură, într-un răstimp de maximum 6 săptămâni,
Parlamentul European reunit în plen și Consiliul UE, ultimul cuvânt revenind
instituţiei din urmă. Pentru a intra în vigoare, actul juridic adoptat trebuie semnat atât
de Preşedintele PE, cât şi al Preşedintelui Consiliului UE şi produce efecte după în
publicarea Jurnalului Oficial al uniunii.
iii) procedura votării bugetului În privinţa bugetului, tratatul reformator
elimină diferenţele dintre cheltuielile obligatorii şi non-obligatorii 4, iar în procesul
adoptării bugetului Parlamentul şi Consiliul sunt parteneri de acelaşi rang, ultimul
cuvânt revenind de această dată Parlamentului.
În privinţa bugetului Uniunii, autorităţile bugetare sunt Consiliul şi
Parlamentul. Într-o primă fază volumul cheltuielilor este cuprins într-un cadru
financiar multianual (care acoperă o perioadă de 5-7 ani), stabilit de către Consiliul
4
cheltuielile obligatorii includeau sectorul agrar şi veterinar, finanţarea acordurilor internaţionale,
cheltuielile cu pensiile personalului, iar în privinţa lor Consiliul UE avea dreptul să se pronunţe la
modul unilateral. Celelalte cheltuieli (fondurile structurale şi de coeziune, cercetare şi tehnologie,
administraţie şi salariile personalului activ) intrau în categoria cheltuielilor non-obligatorii.
European prin vot unanim. Cadrul financiar actual a fost adoptat prin votul din 27
iunie 2013 și acoperă intervalul 2014-2020) și este estimat în jurul sumei de 1025 de
mld de euro, dintre care:
- 38,9% (420 mld) sunt alocaţi la capitolul dezvoltare durabilă și protejarea
resurselor naturale
- 33,9% (367 mld) la capitolul coeziune economică, socială și teritorială
- 13,1% (142 mld) la capitolul competitivitate și angajare
- 6,1% (66 mlad) la capitolul Europa globală
- 6,4% (70 mld) pentru administraţie
- 1,6% (18 mld) la capitolul cetățenie și securitae
- 0,1% la capitolul plăţi pentru ajustare.

Ţinând cont de structura cadrului financiar se stabileşte bugetul anual, valabil

pe perioada 1 ianuarie – 31 decembrie. Valoare resurselor bugetare anuale se
configurează în funcţie de următoarea structură:
-1% (1,03% autorizări de credite, 0,97% autorizări de plăţi) din RIB/GNI
(PIB-ul total al membrilor UE)
- taxe agricole, taxe pe produse zaharoase şi TVA-uri aferente
- taxe vamale

Bugetul votat pentru 2018 permite aprox. 160 mld euro pentru credite de
angajament şi aprox. 145 mld euro pentru autorizare de plăţi (diferenţa dintre cele
două va fi inclusă în categoria autorizaţia de plăţi pe anul financiar viitor, pentru a
elimina cumulul datoriilor). Bugetul anual este structurat în funcție de cel multianual.
În urma semnării Pactului de la Dublin (1999) iniţiat de Germania, în privinţa
gestiunii sănătoase a bugetului UE s-a adoptat regula de aur, care admite o diferenţă
de maxim 3 % în creditele de angajament şi cele de plăţi.
Proiectul de buget al Uniunii este realizat prin respectarea următoarelor etape.
Până la 1 iulie instituţiile UE transmit date cu privire la estimările bugetare. Comisia
Europeană prezintă proiectul de buget previzional pe anul viitor, până cel târziu la 1
septembrie. Consiliul se întruneşte şi votează până la 5 octombrie prin majoritate
calificată proiectul de buget. După aceea, proiectul de buget este trimis Parlamentului,
care în 45 de zile (până la 20 noi.) trebuie să se pronunţe prin vot. Dacă respinge
proiectul de buget, procedura se va relua de către Consiliu, care are 15 zile (până la 5
dec.) la dispoziţie pentru a adopta prin vot o nouă variantă de buget. A doua lectură a
Parlamentului nu poate dura mai mult de 15 zile (20 dec.), iar dacă proiectul de buget
este respins, atunci pentru anul financiar următor bugetul va fi acelaşi cu cel al anului
în curs (același lucru se întâmplă și în situația în care Consiliul de Miniștri nu votează
până la 5 decembrie o variantă finală). Varianta adoptată întră în vigoare doar din
momentul în care Preşedintele Parlamentului semnează documentul şi se publică în
Jurnalul Oficial al U.E.
Pe lângă aceasta, Comisia bugetară a Parlamentului verifică modalitatea în
care au fost efectuate cheltuielile bugetare şi în fiecare an Parlamentul este abilitat să
decidă, dacă acceptă modalitatea în care Consiliul a executat bugetul pe anul
precedent. În afară de aceasta, în cursul anului financiar Comisia efectuează controlul
intern al execuţiei bugetului, iar Curtea de Conturi pe cel extern.

e) Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE)

Instituţia funcţionează în Luxemburg şi are obligaţia de a constrânge statele

membre şi cetăţenii Uniunii să respecte legile şi normele europene aflate în vigoare,
precum şi să ofere o soluţie cu privire la conflictele de natură juridică. Curtea de
Justiţie Europeană ia decizii cu precădere, în următoarele situaţii:
-la solicitarea Comisiei Europene, în cazul în care un stat membru al
Uniunii nu aplică o directivă, sau o altă prevedere legislativă
-cazurile în care primeşte o sesizare conform căreia Comisia Europeană şi-
a depăşit atribuţiile
-conflictele de natură juridică între statele membre ale Uniunii
-informează la cerere sistemele juridice naţionale despre limitele de
aplicare şi sfera de validitate a dreptului comunitar. Din cauza multitudinii
limbilor oficiale existente în Uniune şi a obiectivelor politice divergente,
instanţele de judecată la nivel statal întâmpină deseori dificultăţi în interpretarea
legislaţiei la nivel unional. Interpretarea dată de către Curtea Supremă de Justiţie
are caracter obligatoriu pentru orice instanţă la nivel naţional. Totuşi, Curtea
 Supremă de Justiţie nu poate lua decizii în cazul proceselor la nivel naţional,
intervenţia ei rezumându-se numai la clarificarea modului de interpretare ale
legislaţiei la nivel de Uniune.

Curtea Supremă de Justiţie este formată din 28 de judecători şi 11 avocaţi

generali, care sunt aleşi pe o perioadă de 6 ani. Judecătorii şi avocaţii generali sunt
desemnaţi de comun acord de guvernele ţărilor membre. Fiecare stat membru deleagă
un singur judecător, care reprezintă sistemul de drept al statului respectiv.5 Aceştia
trebuie să dea dovadă de integritate morală deplină şi să dovedească că au luptat în
permanenţă pentru autonomia puterii judecătoreşti. De asemenea, competenţele sub
aspect profesional trebuie să se situeze la nivelul magistraţilor superior din ţara lor de
provenienţă. Dintre avocații generali 5 sunt delegaţi de cele mai mari state ale Uniunii
(Germania, Franţa, Regatul Unit, Spania şi Italia), restul de 6 fiind desemnaţi, prin
rotaţie, de celelalte ţări membre. Ca și consilieri principali sunt membri deplini ai
Curţii Supreme de Justiţie, dar nu au calitatea de judecător, aşa că nu pot da sentinţe
judecătoreşti. Trebuie însă în mod public şi fără părtinire să-şi exprime părerea cu
privire la cazurile, care le sunt aduse spre analiză. Pot elabora soluţii de natură
juridică, dar acestea nu au caracter obligatoriu; totuși, în majoritatea cazurilor
judecătorii respectă recomandările lor.
Curtea Supremă se ocupă de acordurile preliminare (în cadrul cărora sunt
negociate modalitatea de interpretare şi de aplicare univocă a dreptului european în
sistemele judecătoreşti ale fiecărui stat membru), constatarea abaterilor şi
neglijenţelor la nivel de stat membru, constatarea neglijenţelor la nivel instituţional şi
de soluţionare a cererilor de abrogare a legilor europene. În privinţa conflictelor la
nivelul persoanelor fizice şi juridice se pronunţă Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)
format tot din 47 de judecători (56 începând cu 1 ianuarie 2019), fără să fie asistați de
avocaţil generali. Acesteia se adresează şi angajaţii instituţiilor U.E., în cazul în care
le sunt încălcate drepturile. Persoanele fizice şi juridice se pot adresa Curţii Supreme
de Justiţie doar în măsura în care doresc să facă recurs în privinţa litigiului avut cu o
instituţie a uniunii. Prin funcţionarea aparatului judecătoresc pe două nivele, s-a dorit

5
Dacă situaţia o impune, Tribunalul poate funcţiona şi în formula unui “consiliu superior” format doar
din 13 judecători, fără a fi necesară prezenţa tuturor membrilor.
descongestionarea volumului de muncă la nivel superior, dar în caz de recurs se
prelungeşte considerabil termenul de luare al unei decizii finale.
În măsura în care un cetăţean al Uniunii consideră că un stat membru al UE i-a
încălcat drepturile fundamentale, se poate adresa Curţii Europene a Drepturilor
Omului (CEDO), de la Stasbuurg. Deşi această instanţă judecătorească nu este
instituţie UE, există un acord semnat, prin care Uniunea se angajează să respecte toate
deciziile CEDO şi să oblige statele membre de a respecta deciziile instanţei; în caz
contrar UE are dreptul să sancţioneze statele membre pentru nerespectarea deciziilor.

f) Curtea Europeană de Conturi

Instituţia abilitată pentru verificare problemelor cu caracter economic ale

Uniunii sunt este Curtea Europeană de Conturi cu sediul în Luxemburg, care
supervizează modalitatea de utilizare a fondurilor europene, asupra cărora exercită
controlul extern (cel intern fiind atribuţia Comisiei Europene). Instituită în 1977,
Curtea Europeană de Conturi examinează legitimitatea şi regularitatea intrărilor,
respectiv a ieşirilor din Uniunea Europeană, supraveghind asupra gestiunii financiare
sănătoasă a bugetului UE. Totuși, curtea nu are putere juridică. În cazul în care
descoperă fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul European de Luptă
Antifraudă (OLAF).
În compunerea curţii de conturi fiecare stat membru deleagă un reprezentant,
numit de Consiliul Uniunii Europene cu un mandat de şase ani, care poate fi înnoit.
Președintele este numit pe o perioadă de 3 ani și poate fi reales la rândul lui, de mai
multe ori. Astfel, din 2008, președintele instituției este Vitor Manuel da Silva
Caldeira, reales în funcție fiind la 23 ianuarie 2014.

2) Forurile consultative ale Uniunii Europene

Alături de forurile legislative şi executive mai funcţionează două instituţii,

care îndeplinesc roluri mai degrabă consultative. Înainte de a se lua vreo decizie
forurile superioare trebuie să solicite şi să ţină cont de părerile forurilor consultative
în problemele în care acestea din urmă sunt abilitate.
 i) Comitetul Economic şi Social European

Reprezintă cel mai important grup de interese sociale şi economice din cadrul
Uniunii şi a fost fondat încă în 1958 cu sediul la Bruxelles. Are obligaţia de a aduce la
cunoştinţa forurilor superioare acele tendinţe care se pot depista în activităţile de
comerţ, industrie, de producţie şi de consum. Pe de altă parte, Comisia este la nivelul
Uniunii forul consultativ al salariaţilor, sindicatelor, consumatorilor şi al celor care
trăiesc din agricultură.
Comisia este formată la ora actuală din 350 de persoane numite de Consiliul
UE la propunerea statelor membre pe o perioadă de 5 ani (mandatul este reînnoibil),
care în principiu acţionează independent de puterea politică. Membrii şi trebuie să
participe la şedinţele plenare6, care se ţin la Bruxelles. În perioada dintre şedinţele
plenare sunt împărţiţi în şase sub-comisii, care pregătesc documentaţia ce va fi
dezbătută în cadrul plenului. Deciziile se iau prin majoritate calificată. Durata unui
mandat de preşedinte durează doi ani, iar pentru intervalul 2018-2020 funcția este
deținută de Luca Jahler.

ii) Comitetul Regiunilor (CdR)

A fost înfiinţat ca urmare a Tratatului de la Maastricht şi are sediul la

Bruxelles. A fost creat pentru a funcţiona ca un organ consultativ menit să stabilească
un contact permanent între autorităţile locale şi regionale din statele membre şi
forurile superioare ale Uniunii. Această măsură este îndreptăţită şi de faptul că ¾ din
deciziile de natură juridică a Uniunii sunt adresate lor. Pe de altă parte exista temerea
deficitului democratic, întrucât ar putea exista o ruptură între forurile superioare ale
Uniunii şi cetăţenii ei. De aceea, s-a ajuns la concluzia că este mai bine ca membrii
CdR. să deţină funcţii de conducere în la nivel local şi regional, deoarece astfel vor
putea să reprezinte mai bine interesele locale la Bruxelles, precum şi vor putea face
mai cunoscute la nivel local deciziile luate la Bruxelles.

6
Ţinute lunar
 CdR este de fapt o adunare a reprezentanţilor regiunilor, provinciilor, oraşelor
şi comunelor din U.E. Are 350 de membri numiţi de Consiliul UE la propunerea
guvernelor statelor membre, care nu pot deveni deputaţi în PE. Mandatul unui
membru este valabil 5 ani şi este reînnoibil. Preşedintele este ales pe 2 ani, între 2018-
2020 funcţia fiind deţinută de germanul Karl-Heinz Lambertz.
Comitetul se întruneşte în 5 şedinţe plenare pe an. Continuitatea activităţilor
este asigurată de Biroul CdR, acesta fiind format din 36 de persoane, care iau deciziile
privind problemele administrative şi de personal. Pe lângă birou există şi un
secretariat general la care lucrează 85 de persoane.
În Tratatul de la Maastricht au fost specificate domeniile în care este
obligatorie consultarea CdR de către forurile decizionale ale U.E. Acestea sunt:
-politica structurală a Europei
- coeziunea social-economică a uniunii (reţelele trans-europene)
-politicile orizontale (programele de acţiune şi de stimulare ale învăţământului,
culturii şi de îngrijire a sănătăţii populaţiei).
Prin Tratatul de la Amsterdam au fost conferă următoarele atribuţii
suplimentare:
-încadrarea forţei de muncă
-mediul înconjurător
-asistenţă socială, transport şi cooperare transfrontalieră.
Tratatul de la Lisabona a definitivat domeniile de competență ale comitetului,
incluzând următoarele tematici pe ordinea de zi în privința consultărilor obligatorii:
- Coeziune teritorială
- Politică economică şi socială
- Educaţie, tineret şi cultură
- Mediu, schimbări climatice şi energie
- Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe
- Resurse naturale
 3) Institțţiile economice ale UE

Banca Centrală Europeană (BCE), înfiinţată la 1 iunie 1998 cu sediul în

Frankfurt am Main, este banca centrală a Uniunii Europene, dobândind în urma
Tratatului de la Maastricht dreptul exclusiv de a autoriza emiterea monedei unice
europene (euro). BCE şi băncile centrale ale celor 19 țări care folosesc euro ca
monedă oficială formează un sistem de cooperare interbancară numit eurosistem, în
cadrul căruia BCE deţine funcţia de administrare a politicii monetare, având ca
obiectiv menţinerea inflaţiei la un nivel inferior, apropiat de 2%, şi implicit,
asigurarea. Pe de altă parte, BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 28 de
state membre ale Uniunii Europene cu care formează Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC). În cadrul căruia BCE veghează asupra stabilităţii preţurilor şi a
indicelui armonizat al preţurilor de consum.
Banca Europeană de Investiţii (BEI) este cea mai veche instituţie financiară
a Uniunii Europene, fiind înfiinţată încă din 1958 prin Tratatul de la Roma, cu sediul
în Luxemburg. BEI se implică alături de alte instituţii bancare, în finanţarea
programelor de investiţii care sunt conforme cu obiectivele economice stabilite de UE
şi care servesc intereselor europene comune; astfel, are ca obiectiv promovarea unei
dezvoltări echilibrate a întregului spaţiu comunitar, contribuind la coeziunea
economică, socială şi teritorială a UE. În afara UE, BEI susţine strategiile de aderare
ale ţărilor candidate şi ale celor din vestul peninsulei balcanice (Albania, Macedonia,
Muntenegru, Kosovo, Bosnia și Serbia). Aplică de asemenea, aspectele de natură
financiară prevăzute în tratatele încheiate în cadrul politicii europene de colaborare cu
ţările în curs de dezvoltare, în acest context desfăşurând activităţi în spaţiul
mediteranean şi în ţările din Africa, Caraibe şi Pacific (statele ACP). În urma apelului
lansat de Consiliul European la Lisabona pentru sprijinirea mai puternică a IMM 7-
urilor s-a înfiinţat Grupul BEI, format din BEI şi Fondul European de Investiţii
(FEI)8, cu scopul creşterii competitivităţii economiei europene. În cadrul grupului,
banca promovează spiritul antreprenorial şi inovativ, prin dezvoltarea resurselor
umane cu credite acordate IMM-urilor pe termen mediu. FEI oferă capital de risc
pentru întreprinderile mici şi mijlocii, în special pentru societăţile recent înfiinţate şi
7
IMM – întreprinderi mici şi mijlocii
8
Creat în 1994
pentru cele cu orientare tehnologică. De asemenea, furnizează garanţii instituţiilor
financiare (de exemplu băncilor) pentru a acoperi împrumuturile acordate IMM-urilor.
FEI nu este o instituţie creditoare, nu acordă credite sau subvenţii şi nici nu investeşte
direct în vreo societate. În schimb, acţionează prin bănci şi alţi intermediari financiari,
folosind fie propriile fonduri, fie pe cele care îi sunt încredinţate de BEI sau de
Uniunea Europeană. Fondul este activ în statele membre ale Uniunii Europene, în
Turcia şi în trei state AELS (Islanda, Liechtenstein şi Norvegia).
Înfiinţată în 1991 cu sediul la Londra, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) foloseşte investiţiile pentru a susţine
dezvoltarea economiei de piaţă şi a democraţiei din Europa Centrală până în Asia
Centrală. BERD oferă finanţări de proiecte pentru bănci, întreprinderi industriale şi
comerciale, adresându-se atât noilor firme cât şi companiilor deja existente. De
asemenea, colaborează şi cu societăţi din sectorul public pentru a sprijini privatizarea
acestora, restructurarea întreprinderilor de stat şi îmbunătăţirea serviciilor municipale
sau comunale. Mandatul BERD stipulează că aceasta trebuie să colaboreze numai cu
ţări care respectă principiile democratice, iar acordul de înfiinţare a BERD impune
promovarea dezvoltării durabile şi ecologice ca parte integrantă a tuturor activităţilor
sale. În interiorul UE, BERD finanţează programele de convergenţă şi de coeziune,
cele menite să dezvolte infrastructura reţelelor transeuropene, precum şi efectuează
investiţii în domeniul inovaţiei şi al dezvoltării durabile. În afara spaţiului comunitar,
BERD finanţează proiecte în fostele state ale URSS, în Africa de Sud, în ţările asiatice
şi din america latină.

4) Fondurile structurale şi de coeziune

Fondurile structurale şi de coeziune ale Uniunii Europene vizează să atenueze

diferenţele economice şi sociale din sânul uniunii. Fondurile structurale pentru
politici regionale cuprind Fondul Social European (FSE)9 – înfiinţat în 1958 prin
Tratatul de la Roma pentru a combate şomajul –, şi Fondul European pentru

9
Fondul Social European (FSE) este principalul instrument financiar al Uniunii Europene care
finanţează ocuparea forţei de muncă din statele membre şi promovează coeziunea economică şi socială.
Cheltuielile FSE se ridică la aproximativ 10% din bugetul total al UE.
Dezvoltare Regională (FEDER), care a fost înfiinţat în 1975 pentru a sprijini
economia regiunilor mai puţin dezvoltate. Fondurile de coeziune au fost fondate în
1994 pentru a accelera convergenţa economică, socială şi teritorială a zonelor mai slab
dezvoltate ale UE, ele putând fi accesate doar de acele state membre, al căror PIB este
mai mic de 90% de media PIB-ului pe uniune. Astfel, fondurile de coeziune pot fi
accesate de 15 state membre ale UE (Portugalia, Grecia, Cipru, Malta, România,
Bulgaria, Slovenia, Ungaria, Polonia, Slovacia, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania şi
Croaţia), cu condiţia ca deficitul bugetar al ţării respective să nu fie mai mare de 3%
din PIB, finanţarea fiind pentru domeniul transportului, al infrastructurii şi protecţia
mediului.
Politicile regionale actuale (2014-2020 sunt rezultatul unui acord cu privire la
reforma fondurilor structurale şi de coeziune, semnat în iulie 2006 între Consiliul şi
Parlamentul UE, care prevedea concentrarea cheltuielilor pentru a respecta într-o
măsură cât mai mare Obiectivele de la Lisabona (inovare, creştere şi ocuparea forţei
de muncă) şi cele de la Göteborg (dezvoltare durabilă). Pentru exercițiul bugetar
actual au fost preconizate 322,146 miliarede de euro (din care 66,13 mld fonduri de
coeziune), grupate în trei obiective.
Primul obiectiv a fost denumit Convergenţă (fondurile provenind din trei
surse: FEDER, FSE şi Fondurile de coeziune) menit pentru creşterea economică şi
creare de locuri de muncă în statele membre şi în regiunile cele mai puţin dezvoltate
(care au PIB-ul mai mic de 75% decât media PIB a UE-25); ca atare, acest obiectiv
este destinat în principal noilor state membre ale Uniunii.
Cel de al doilea obiectiv poartă numele de Competitivitate şi angajare
regională (fonduri provenite din FEDER şi FSE), fiind destinat statelor bogate ale UE
pentru a face faţă schimbărilor sociale şi economice, globalizării, respectiv tranziţiei
către o societate a cunoaşterii. De asemenea, s-a prevăzut ca politicile de angajare să
fie derulate prin intermediul Strategiei Europene pentru Angajare (SEA), care are ca
scopuri primordiale creşterea nivelului de adaptabilitate a angajaţilor, crearea de
locuri de muncă şi accesul la muncă al persoanelor defavorizate.
Al treilea obiectiv poartă numele de Cooperare teritorială europeană şi
dispune de un buget provenit complet din FEDER, banii fiind destinaţi cooperării
transfrontaliere, dezvoltării zonelor urbane şi rurale, al întreprinderilor mici şi
mijlocii.
Pentru a putea furniza asistenţă în caz de catastrofă naturală la scară mare, în
anul 2004 a fost înfiinţat Fondul pentru Solidaritate al UE (FSUE) acesta putând fi
accesat de statele membre ale UE, dacă pagubele în urma cataclismelor naturale
depăşesc 3 miliarde de euro, sau sunt mai mari de 0,6% din PIB-ul ţării respective.