MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA ORGANELOR

PLANTELOR
Un organ reprezintă o parte componentă a corpului la cormofite
(ferigi, gimnosperme, angiosperme), şi care este adaptată pentru
îndeplinirea unor funcţii specifice.
Organele sunt alcătuite din mai multe tipuri de ţesuturi
specializate, dintre care cele mai caracteristice sunt ţesuturile
conducătoare.
După funcţiile fundamentale pe care le îndeplinesc, organele se
grupează în două categorii: vegetative şi generative.
Organele vegetative au ca funcţie principală întreţinerea vieţii
plantei (nutriţie, creştere etc.) şi sunt reprezentate de rădăcină,
tulpină şi frunze.
Organele generative au ca funcţie principală înmulţirea plantelor
şi aici se încadrează floarea, sămânţa şi fructul.

ÎNSUŞIRI GENERALE ALE ORGANELOR

Indiferent cât de deosebite sunt între ele, organele manifestă o
serie de însuşiri comune şi anume:
Structura celulară şi tisulară (toate organele sunt alcătuite
din celule şi ţesuturi);
Caracterul sistemic şi corelaţia (structura şi funcţiile
organelor sunt corelate între ele şi subordonate activităţilor
biologice generale ale organismului);
Polaritatea (diferenţierea morfo-anatomică şi fiziologică a
organelor, în raport cu cei doi poli: bazal şi apical); polaritatea
se manifestă şi în cazul fragmentelor de organe (spre
exemplu, butaşii din tulpină vor forma întotdeauna rădăcini
adventive doar la polul bazal, iar la polul apical ramuri şi
frunze)

1
 Orientarea în spaţiu –
este însuşirea generală a
organelor de a creşte într-o
anumită poziţie în raport cu
axa verticală
Aici se disting două
categorii: organe ortotrope
- cresc de-a lungul axei
verticale (rădăcina, tulpina)
şi organe plagiotrope -
cresc perpendicular faţă de
axa vericală (frunzele, unele
tipuri de tulpini etc.). Polaritatea şi orientarea în spaţiu la un
butaş de tulpină
Simetria (organele plantelor sunt alcătuite din părţi
asemănătoare simetric) . Planul imaginar care separă un
organ în două părţi egale se numeşte plan de simetrie.

După numărul planurilor de simetrie, organele pot fi:

-cu simetrie radiară – organe circulare în secţiune
transversală (rădăcina, tulpina, unele flori) (florile cu simetrie
radiară se numesc actinomorfe);
-cu simetrie monolaterală – organe la care se poate trasa
doar un singur plan de simetrie, aşa cum sunt majoritatea
frunzelor, unele flori (florile cu simetrie dorsi-ventrală se
numesc zigomorfe);
-organe asimetrice – nu pot fi secţionate în părţi egale (ex.
frunzele de Ulmus sau Begonia, florile de Canna etc.)

2
 Regenerarea – este însuşirea organelor de a-şi reface
părţile distruse, prin funcţionarea unor meristeme primare sau
secundare.
Plasticitatea ecologică – este însuşirea organelor de a se
modela în funcţie de variabilitatea factorilor de mediu şi a
asigura, astfel, adaptarea organismului. Frunzele manifestă
plasticitatea cea mai ridicată prin marea lor variabilitate (la
acelaşi individ) privind mărimea, forma, culoarea, poziţia în
spaţiu etc.

RĂDĂCINA
Rădăcina este un organ vegetativ nearticulat, cu creştere
geotropică pozitivă, lipsit de muguri (normali), frunze şi stomate,
adaptat să îndeplinească două funcţii specifice: fixarea plantei în
sol şi absorbţia apei cu substanţe minerale.

În scara evolutivă a plantelor, rădăcina apare începând cu

ferigile. Plantele inferioare şi muşchii se fixează pe substrat prin
intermediul rizoizilor. [http://oregonstate.edu/dept/nursery-
weeds/weedspeciespage/REDROOT/pigweed_roots.h
tml]

Rizoizi

[www.aloj.us.es] rădăcina

3
Ontogenetic, rădăcina se dezvoltă din radicula embrionului.
Rădăcina rezultată din dezvoltarea rădăciniţii embrionului se
numeşte rădăcină embrionară.
Pe lângă rădăcinile embrionare, la multe plante se pot forma
rădăcini pe tulpină, ramuri sau pe frunze. Asemenea rădăcini se
numesc adventive. rădăcini adventive [foto: www.plantbiology.siu.edu ]

rădăcini embrionare
[foto: C. Sîrbu]

Formarea rădăcinii prin

germinarea seminţei, la fasole
(Phaseolus vulgaris)

4
 MORFOLOGIA RĂDĂCINII

Examinând rădăcina unei plante tinere, obţinută prin germinarea

seminţei, observăm că rădăcina are o bază prin care se fixează
pe tulpină şi un vârf liber, conic sau rotunjit.
 Morfologic, baza rădăcinii se confundă cu baza tulpinii, din
punct de vedere anatomic, însă, există o zonă de trecere de la
structura rădăcinii la cea a tulpinii, numită colet.
La o rădăcină tânără, distingem următoarele cinci regiuni,
începând de la vârf către bază: piloriza, vârful vegetativ, regiunea
netedă, regiunea piliferă, regiunea aspră.
Piloriza acoperă vârful rădăcinii ca un degetar şi protejează
ţesuturile meristematice care alcătuiesc vârful vegetativ al
rădăcinii. Piloriza este formată din mai multe straturi de celule,
parenchimatice, parţial suberificate. Celulele externe ale
pilorizei se exfoliază pe măsură ce rădăcina pătrunde în
pământ şi în locul acestora se formează noi celule din iniţialele
apicale, aşa încât grosimea pilorizei rămâne constantă.

Zona aspră Vârful vegetativ cuprinde celula iniţială

(la ferigi) sau celule iniţiale (la gimnosperme
Peri şi angiosperme) din a căror diviziune se
absorbanţi formează foiţele histogene ale meristemului
primordial: dermatogenul, periblemul şi
Zona pleromul. Lungimea totală a acestei regiuni
piliferă atinge abia 2-3 mm.
Regiunea netedă este situată deasupra
vârfului vegetativ şi coincide cu zona de
creştere în lungime a rădăcinii. Celulele din
această regiune nu se mai divid ci cresc
Zona netedă prin întindere, mărindu-şi de câteva ori
dimensiunile iniţiale. În felul acesta rădăcina
se alungeşte şi poate pătrunde în sol.
Regiunea piliferă. Deasupra zonei
Vîrful vegetativ
netede, pe o distanţă de 1 până la câţiva
(meristematic)
cm, rădăcina este acoperită de numeroşi
peri subţiri şi lungi. Această porţiune a
Piloriza
rădăcinii formează regiunea piliferă.
Perişorii iau naştere prin alungirea pereţilor
[www.clt.astate.edu] externi ai celulelor rizodermei. Deoarece ei
au însuşirea de a absorbi apa şi sărurile
minerale dintre particulele solului, se
numesc peri absorbanţi.

5
Numărul perilor absorbanţi variază între 200 şi 400/ mm2,
lungimea lor oscilează între 1-10 mm, iar durata de viaţă a
acestora este relativ scurtă (cca. 10-20 de zile ).
Numai la puţine plante (Gleditschia triacanthos, unele
Asteraceae ş.a.) perii absorbanţi pot trăi şi funcţiona câţiva ani.
Pe măsură ce rădăcina creşte în lungime, perişorii mai vechi
din partea superioară a regiunii pilifere se suberifică, mor şi
cad. În acelaşi timp, la partea inferioară a regiunii pilifere se
formează perişori noi. În felul acesta regiunea piliferă rămâne
cu o lungime constantă.
Unele plante acvatice (Nuphar, Butomus), numeroase plante
terestre din familiile Liliaceae, Fagaceae, Pinaceae etc, ca şi
plantele epifite au rădăcinile lipsite de peri absorbanţi.

Perii absorbanţi sunt vii, bogaţi în citoplasmă, care este mai

densă spre vârf unde se află şi nucleul. Fiecare păr posedă şi
o vacuolă centrală mare, plină cu suc celular. Pereţii celulari ai
perilor sunt bogaţi în substanţe pectice şi, datorită acestui fapt,
perişorii pot adera intim la particulele de sol.
La nivelul regiunii pilifere se diferenţiază, din meristemele
primare, rizoderma, scoarţa şi cilindrul central.
www.biologie.uni-hamburg.de

6
 Regiunea aspră se întinde
deasupra celei pilifere ocupând
tot restul rădăcinii.
Odată cu moartea perişorilor
absorbanţi la acest nivel, se
distruge şi rizoderma, de
aceea, rolul de protecţie a
rădăcinii în dreptul zonei aspre
este preluat de primele straturi
de celule ale scoarţei, care îşi
suberifică pereţii şi formează
aşa numitul cutis sau exoderm
(vezi şi ţesuturile protectoare
primare !).

www.tnmanning.com

Ramificarea rădăcinii

La foarte puţine plante rădăcina principală nu se ramifică (de

exemplu la Lemna). Majoritatea plantelor au rădăcina ramificată.
 Modul obişnuit de ramificare a rădăcinii este ramificarea
monopodială. Din rădăcina principală, care creşte continuu, se
formează ramuri laterale de ordinul I numite rădăcini secundare.
Acestea la rândul lor, pot da naştere la ramificaţii de ordinul II
ş.a.m.d.

Totalitatea ramificaţiilor formate pe rădăcina principală se

numesc radicele sau rădăcini laterale.

Dispoziţia radicelelor pe rădăcina principală nu este

întâmplătoare. Astfel, radicelele se dispun în şiruri longitudinale.
Numărul acestor şiruri este egal cu numărul fasciculelor
conducătoare din cilindrul central, deoarece, radicelele iau
naştere, de regulă, din periciclul situat în dreptul acestor fascicule.

7
 CLASIFICAREA RĂDĂCINILOR

Clasificarea rădăcinilor se poate face după mai multe criterii:

 După originea lor, rădăcinile se împart în :

-Rădăcini embrionare, care provin din radicula embrionului şi
îndeplinesc funcţiunile specifice rădăcinii.
-Rădăcini adventive, care nu iau naştere din radicula
embrionului, nu se formează pe rădăcina principală sau pe
radicele, ci se formează pe tulpini sau pe frunze;
Rădăcinile adventive au origine endogenă ca şi radicelele; sub
raport fiziologic, funcţiile îndeplinite de rădăcinile adventive sunt
identice cu cele ale rădăcinilor normale;
Proprietatea plantelor de a forma rădăcini adventive este
utilizată în practică pentru înmulţirea pe cale vegetativă a unor
specii cultivate.

După raportul dintre axa principală şi cele laterale sunt trei

feluri de rădăcini: pivotante, rămuroase şi fasciculate.
-Rădăcinile pivotante - axa principală se dezvoltă mult în
lungime şi grosime, în timp ce ramificaţiile laterale rămân mult mai
scurte şi mai subţiri (ex.: la cânepă, lucernă, trifoi, bumbac, traista
ciobanului etc.);
-Rădăcinile rămuroase - radicelele de ordinul întâi au
aceeaşi lungime şi grosime ca şi rădăcina principală (asemenea
rădăcini întâlnim la arbori şi la pomii fructiferi).
-Rădăcinile fasciculate - rădăcina principală se dezvoltă
foarte puţin sau moare de timpuriu şi locul ei este luat de radicele
sau de numeroase rădăcini adventive formate la nodurile bazale
ale tulpinii; acestea sunt subţiri, fibroase, aproximativ de aceleaşi
dimensiuni formând un mănunchi sau fascicul (asemenea rădăcini
sunt caracteristice poaceelor şi plantelor cu bulbi).

8
 rădăcină
rămuroasă

rădăcină
pivotantă

rădăcină
fasciculată

După funcţiile îndeplinite, rădăcinile pot fi: normale şi

metamorfozate.
-Rădăcinile normale îndeplinesc funcţiile specifice
rădăcinii (de absorbţie a sevei brute şi de fixare a plantei în sol);
-Rădăcini metamorfozate îndeplinesc alte funcţii decât
cele caracteristice rădăcinii şi din această cauză îşi modifică
morfologia şi anatomia.
La rândul lor rădăcinile metamorfozate se împart în două
grupe:
-rădăcini metamorfozate subterane;
-rădăcini metamorfozate aeriene.
Dintre rădăcinile metamorfozate subterane menţionăm
următoarele tipuri: rădăcinile tuberizate, rădăcinile contractile,
rădăcinile drajonante, rădăcinile simbiotice.
Dintre rădăcinile metamorfozate aeriene se pot menţiona:
rădăcinile cu velamen, rădăcinile fixatoare, rădăcinile proptitoare
etc.

9
Rădăcinile contractile. Acestea au însuşirea de a se scurta după
ce şi-au terminat creşterea în lungime. Scurtarea are loc prin
micşorarea celulelor scoarţei interne şi încreţirea scoarţei externe,
fapt posibil numai în lipsa ţesuturilor mecanice (ex. la Crocus
sativus). Prin contractarea rădăcinilor la Crocus, bulbotuberculul
este înfipt în profunzime în sol, fiind protejat de secetă (vara) sau
de îngheţ (iarna).
www.cas.miamioh.edu

Rădăcinile tuberizate sunt acele rădăcini

în parenchimurile cărora se acumulează
diverse substanţe organice de rezervă şi
apă, devenind cărnoase şi uneori
voluminoase (de ex. la sfeclă). La unele
plante se tuberizează rădăcina principală
(de ex. la Daucus carota), la altele se
tuberizează radicelele (Filipendula,
Dahlia), sau rădăcinile adventive
Rădăcini
(Ranunculus ficaria ). contractile

Apium graveolens Daucus carota Dahlia variabilis

www2.mpiz-koeln.mpg.de www.allposters.com etc.usf.edu

Exemple de rădăcini tuberizate

10
 Rădăcinile drajonante sunt
rădăcini purtătoare de muguri
adventivi, din care se
dezvoltă lăstari numiţi
drajoni; aceştia străbat solul,
generând noi tulpini ale
plantei; înmulţirea prin drajoni
este întâlnită la multe plante
ierboase (Linaria vulgaris,
Convolvulus arvensis,
Cirsium arvense etc.) sau
lemnoase (Tilia tomentosa,
Cerasus vulgaris etc.)
drajon

Rădăcini drajonante la Cirsium arvense [http://www.syngenta.com/]

Rădăcinile simbiotice. Între rădăcinile multor plante şi anume

bacterii sau ciuperci se stabilesc simbioze de pe urma cărora
beneficiază ambii parteneri. Asemenea rădăcini se numesc
simbiotice (rădăcini cu nodozităţi, rădăcini cu micorize)
- Rădăcinile cu nodozităţi -
se găsesc la plantele din familia Nodozităţi pe rădăcinile de
Fabaceae şi la câteva specii Lotus corniculatus
aparţinând genurilor Alnus, Foto: C. Sîrbu

Elaeagnus, Hippophae etc.

Nodozităţile sunt mici umflături
ale rădăcinilor produse de bacterii
saprofite din sol (Rhizobium) care
pătrund în rădăcini şi consumă
glucidele din celule. Aceste bacterii
au capacitatea de a fixa azotul liber
molecular din sol sub formă de
compuşi minerali pe care îi cedează
plantei gazdă în schimbul glucidelor.

11
 - Rădăcinile cu micorize se întâlnesc la numeroşi arbori şi
arbuşti ca: teiul, prunul, mărul, stejarul, fagul, alunul, nucul etc,
precum şi la unele plante ierboase, mai ales dintre graminee.
Rădăcinile acestor plante sunt lipsite de peri absorbanţi, în
schimb, au vârfurile învelite într-o pâslă deasă de celule (hife) ale
unor ciuperci cu care trăiesc în simbioză. Aceste hife pot rămâne
la exteriorul rădăcinilor formând micorize ectotrofe, sau pătrund în
celulele din scoarţa rădăcinii şi în acest caz micorizele se numesc
endotrofe.

[plantecology.wordpress.com]

Rădăcinile aeriene cu velamen

se întâlnesc la speciile epifite din
familiile Orchidaceae,
Bromeliaceae şi Araceae.
Rădăcinile aeriene ale acestor
plante sunt lipsite de peri
absorbanţi, dar au în schimb un
ţesut special numit velamen, care
reprezintă un adevărat rezervor
de apă (vezi parenchimurile de
depozitare !).

Rădăcinile aeriene fixatoare le

întâlnim la numeroase liane.
Astfel de plante au în pământ
rădăcini normale, iar pe tulpini se
formează numeroase rădăcini
adventive ce fixează liana de
tulpina arborilor suport. Dintre
lianele pădurilor noastre Hedera
helix (iedera) are rădăcini aeriene Foto: C. Sîrbu
fixatoare. rădăcini aeriene fixatoare la Hedera helix

12
Rădăcinile aeriene proptitoare sunt rădăcini adventive care apar pe tulpină,
atârnă şi cresc în jos până ating pământul, apoi se îngroaşă, se ramifică şi
sprijină coroana arborelui ca nişte proptele.
Asemenea rădăcini întâlnim la specii ale genului Ficus din familia Moraceae, la
plantele din mangrove (ex. Rhizophora sp.) etc. La Ficus benghalensis, ce
creşte mai ales prin India, datorită rădăcinilor proptitoare ce se formează pe
ramuri, un singur arbore poate constitui o adevărată pădurice.

Rădăcini proptitoare la Ficus benghalensis [www.ebay.it ]

Plante superioare lipsite de rădăcini

Rădăcina fiind un organ susceptibil de adaptări la mediu, poate
suferi nu numai schimbarea formei şi structurii ci şi reduceri sau
atrofieri când îşi pierde funcţiunile.
Astfel, la unele plante care trăiesc în mediul acvatic, nefixate,
absorbţia făcându-se prin toată suprafaţa corpului, rădăcinile au
dispărut deoarece au devenit inutile (ex. la Ceratophyllum).

Plantă lipsită de rădăcini:

Foto: C. Sîrbu Ceratophyllum

13
 ANATOMIA RĂDĂCINII

În cursul dezvoltării sale, rădăcina poate prezenta o structură

primară, rezultată din activitatea meristemelor primare
(protodermul, procambiul şi meristemul fundamental) şi o
structură secundară formată prin funcţionarea meristemelor
secundare (cambiul şi felogenul).
Structura primară o întâlnim la rădăcinile tuturor plantelor în
primele faze ale dezvoltării lor, dar persistă toată viaţa plantei la
Polypodiophyta, unele magnoliopside şi la Liliopsida. La
Pinophyta şi majoritatea speciilor din clasa Magnoliopsida,
structura primară nu are decât o existenţă tranzitorie, rădăcinile
lor prezentând apoi o structură secundară.

STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII

Dacă examinăm structura unei rădăcini, pe o secţiune

transversală la nivelul regiunii pilifere, se pot distinge trei zone
anatomice concentrice, dispuse de la exterior spre centru în
ordinea următoare: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central
(stelul).
1. Rizodema îmbracă la exterior rădăcina. Ea este alcătuită, în
mod obişnuit, dintr-un singur strat de celule parenchimatice,
strâns unite între ele, cu toţi pereţii subţiri şi celulozici. Pereţii
externi de la cele mai multe celule ale rizodermei sunt prelungiţi în
peri absorbanţi. Rizoderma rădăcinilor aeriene de la numeroase
epifite tropicale este pluristratificată şi formează un ţesut
absorbant numit velamen.
Rizoderma are o viaţă scurtă. La limita superioară a
regiunii pilifere, odată cu moartea perilor absorbanţi, rizoderma se
exfoliază, rolul de protecţie fiind preluat de exoderm (cutis).

14
 Structura primară a rădăcinii [www.soilandhealth.org]

2. Scoarţa este formată din mai multe straturi de celule

parenchimatice, vii, cu pereţii subţiri, celulozici şi care lasă între
ele numeroase spaţii intercelulare. La nivelul regiunii aspre,
scoarţa rădăcinilor de la majoritatea plantelor este diferenţiată în
trei subzone: exodermul, mezodermul sau parenchimul cortical şi
endodermul.
a) Exodermul (cutisul) reprezintă primul sau primele
straturi de celule ale scoarţei, care-şi suberifică pereţii şi devin
impermeabile pentru apă şi gaze, având rol protector.
b) Mezodermul sau parenchimul cortical constituie partea
cea mai groasă a scoarţei şi este format din mai multe straturi de
celule parenchimatice, bogate în substanţe nutritive de rezervă.
c) Endodermul este stratul cel mai intern de celule al
scoarţei. Rareori endodermul este format din două straturi de
celule (Smilax, Schizandra).
Celulele endodermului prezintă unele caracteristici pe baza
cărora această zonă a scoarţei se poate identifica uşor:

15
 Astfel, la Magnoliopsida celulele endodermului prezintă pe
pereţii lor laterali, externi şi interni, în regiunea mediană, câte o
bandă suberificată, benzi cunoscute sub numele de cordoanele
lui Caspary. Pe secţiune transversală, cordoanele a două celule
vecine apar ca nişte îngroşări lenticulare pe pereţii laterali. Aceste
îngroşări sunt numite punctele lui Caspary.
La Liliopsida, endodermul este format, în general, din
celule cu pereţii interni şi laterali îngroşaţi şi lignificaţi, iar pereţii
externi subţiri, celulozici. Celulele endodermului din dreptul
fasciculelor lemnoase rămân cu pereţii subţiri şi se numesc celule
de pasaj. celulă de pasaj
Endoderm, la
Liliopsida

periciclul

endoderm cu
punctele lui Caspary,
la Magnoliopsida [commons.wikimedia.org]

3) Cilindrul central (stelul) reprezintă ansamblul ţesuturilor

situate la interiorul endodermului, care ocupă zona centrală a
rădăcinii. El este format din: periciclu, fascicule conducătoare,
raze medulare şi măduvă.
a) Periciclul este format dintr-un singur strat de celule
parenchimatice vii, cu pereţii subţiri, dispuse în alternanţă cu
celulele endodermului.
La Vitis vinifera periciclul este pluristratificat. În cazuri rare lipseşte
(la Equisetum).
Prin diferenţierea locală a celulelor periciclului, se pot forma:
radicele, rădăcini adventive, arcuri de cambiu, muguri adventivi,
laticifere etc.
b) Fasciculele conducătoare din structura primară a rădăcinii
sunt simple (lemnoase şi liberiene), dispuse altern şi cu
dezvoltare centripetă (de la exterior spre interior).

16
Fasciculele de lemn sunt formate din vase de lemn şi uneori
celule de parenchim lemnos.
Dezvoltarea elementelor de lemn are loc în sens centripet.
La exterior (lângă periciclu) iau naştere primele vase, care sunt
inelate şi spiralate cu lumenul mic (protoxilemul). Vasele care iau
naştere mai târziu, spre centrul stelului, sunt mult mai largi, de tip
reticulat, scalariform sau punctat (metaxilemul).

protoxilem
fascicul lemnos

metaxilem

www.readmassive.com

Fasciculele de liber sunt formate din tuburi ciuruite, celule anexe

(prezente numai la Magnoliophyta) şi, uneori, celule de parenchim
liberian. Lângă periciclu se găsesc primele vase de liber apărute
(protofloemul) iar spre centru ultimele vase de liber formate
(metafloemul). Deci şi fasciculele liberiene se dezvoltă de la
periferie către centru (centripet) ca şi cele de lemn.

endoderma

periciclu
liber

protofloem
lemn

fascicul de
metafloem liber

[http://faculty.unlv.edu/schulte/Anatomy/Roots/Roots.html]

17
Fasciculele conducătoare sunt separate între ele prin raze
medulare primare (formate din celule mici, cu pereţii subţiri,
celulozici), iar în centrul rădăcinilor tinere se găseşte măduva,
formată, de asemenea, din celule parenchimatice.
Mai târziu măduva poate lipsi, locul ei putând fi luat de
metaxilem. Uneori atât măduva cât şi razele medulare au celule
cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi.
Într-o rădăcină dată, numărul fasciculelor de lemn este egal cu
numărul fasciculelor de liber.
La diferite specii acest număr poate varia. Astfel, după numărul
fasciculelor de lemn (număr egal cu acela al fasciculelor de liber)
structura rădăcinii poate fi: diarhă (Brassicaceae, Apiaceae,
Solanaceae etc.); triarhă (unele Fabaceae: Pisum, Medicago,
Lens, Phaseolus ş.a.); pentarhă (multe Ranunculaceae); poliarhă
(specii de Citrus, Quercus, Fagus).

exoderma

mezoderma
fascicul
liberian endoderma

fascicul
lemnos

structura rădăcinii la Magnoliopsida (la nivelul zonei aspre) [faculty.unlv.edu]

18
exoderma

mezoderma periciclul
raze med.

măduva

fascicul
endoderma
lemnos
fascicul
liberian

structura rădăcinii la Liliopsida (la nivelul zonei aspre) [http://www.allposters.com/]

Dezvoltarea radicelelor
Radicelele sau rădăcinile laterale au origine endogenă, ele
luând naştere din celulele periciclului situate în dreptul fasciculelor
de lemn.
Astfel, celulele periciclului intră în diviziune şi formează trei
straturi de celule suprapuse, care devin celule iniţiale, întocmai ca
la vârful rădăcinii principale.
Aceste celule prin diviziuni repetate formează meristemele
(dermatogenul, periblemul şi pleromul), din care vor lua naştere
părţile componente ale radicelei.
Primordiile radicelare, care la început au forma unor masive de
celule, străpung scoarţa rădăcinii-mame, ieşind la suprafaţă.

http://www.soilandhealth.org/

19
 periciclul

Dezvoltarea unei radicele, pornind de la periciclul rădăcinii [wwwlb.aub.edu.lb]

STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII

La gimnosperme (Pinophyta) şi unele dicotiledonate (Magnoliopsida),
structura primară a rădăcinii este înlocuită, la un moment dat, de structura
secundară rezultată ca urmare a funcţionării meristemelor secundare (felogen
şi cambiu).
Felogenul apare în scoarţă (uneori chiar şi în cilindrul central, dar
întotdeauna la exteriorul cambiului), generând spre exterior suber, iar spre
interior feloderm.
După cum se ştie, suberul, felogenul şi felodermul formează periderma sau
scoarţa secundară.
Cambiul se diferenţiază în cilindrul central, având iniţial un contur sinuos (A-
B) care ocoleşte pe la exterior fasciculele de lemn şi pe la interior fasciculele de
liber.
Prin funcţionarea unilaterală a cambiului în dreptul fasciculelor liberiene se
formează spre interior lemn secundar care, acumulându-se împinge spre
exterior atât fasciculele liberiene cât şi zona generatoare.
În cele din urmă, cambiul va căpăta, astfel, un contur circular (C-D), moment
în care acesta începe să funcţioneze bifacial, generând spre exterior liber
secundar şi spre interior lemn secundar.

20
Formarea structurii
secundare a cilindrului
central al radacinii
[modificat, dupa
http://www.soilandhealth.org/]

Liberul şi lemnul secundar sunt dispuse sub forma a două zone conducătoare
concentrice, separate de cambiu şi întretăiate în sens radiar de raze medulare
secundare (care rezultă tot din activitatea cambiului).
Lemnul primar (din fostele fascicule conducătoare lemnoase) este treptat
împins spre interior şi strivit de dezvoltarea lemnului secundar; de asemenea,
liberul primar este împins spre exterior şi strivit, devenind nefuncţional.
Ţesuturile conducătoare secundare se deosebesc de cele primare nu doar prin
originea şi dispoziţia lor, ci şi prin prezenţa fibrelor (lemnoase, respectiv
liberiene), care sunt absente în structura primară.

21
periderma
liber secundar
lemn secundar

Structura secundară a rădăcinii la Metasequoia [www.uri.edu ]

22