TEMA II.

CREAREA COMUNITĂŢILOL EUROPENE

1. Premisele construcţiei europene
2. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECA)
3. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (CEEA)
4. Cîmpul de aplicare al celor trei tratate
5. Apartenenţa la Comunităţi.
6. Obiectivele Comunităţii Europene.
7. Personalitatea juridică a ComunitaţilorEuropene.
8. Caracterele generale ale Comunitaţii.

Întroducere
După terminarea celui de-al II-lea râzboi mondial ideea unificării europene capătă o mai mare
amploare şi o formă concretă.Elitele politice europene şi-au dat repede seama că bătrâna Europă şi-a
pierdut poziţia sa seculară de centru mondial, datorită slăbiciunii cauzate de război. Ea era condamnată
să depindă de confruntarea dintre cele două superputeri SUA şi URSS, ambele dispunând de putere
militară, politică şi economică superioare celei a unei Europe divizată în numeroase state. În al doilea
rând, datorită experienţelor dureroase ale celor două râzboaie, cu consecinţe catostofale pentru aceste
state europene şi făcea ca ideea unui alt râzboi insuportabil să fie exclusă pe viitor. în al treilea rând,
trebuie adăugat şi faptul că europemi aspirau spre o lume mai bună, mai liberă şi echitabilă, spre o
organizare mai corectă a popoarelor şi statelor.

1. Premisele construcţiei europene

Conştiinţa unui declin economic, politic chiar cultural al Europei a dat imediat naştere, în statele
din europa occidentală, la un important curent de opinie în favoarea unei Uniuni Europene.
Primul care s-a manifestat în acest sens a fost Winston Churchill care a adresat la 19 decembrie
1946 un apel la unitate într-un discurs celebru pronunţat la Universitatea din Zurich şi în care propunea
crearea unor State unite ale Europei. In concepţia sa, primul pas spre reconstituirea familie europene
trebuia să fie o asociere între Franţa şi Germania. Ideea a stârnit în europa occidentală un ecou care a
determinat constituirea în numeroase ţări a mişcârilor europene: Uniunea Europeană a federaliştilor,
Mişcarea socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară Europeanâ (a lui
Coudenhove-Kalegi), Noile Echipe Internaţionale etc..
In decembrie 1947 a fost instituit astfel un Comitet Internaţional de Coordonare a Mişcărilor
pentru Unitatea Europeană, care a organizat mai multe congrese dintre care o influenţă decisivă a avut-o
Congresul de la Haga din 7-9 mai 1948, ale cârui iniţiative au condus la crearea Consiliului Europei.
În primii ani după cel de al doilea război mondial, alte două serii de factori vor influenţa în mod
determinant construcţia europeană.
Pe de o parte, opoziţia dintre Est şi Vest care s-a agravat la sfârşitul anului 1947 a creat
sentimentul unei ameninţări grave şi iminente pentru Europa occidentală, ameninţare căreia ar fi fost
incapabilă să-i facă faţă din punct de vedere economic şi militar, astfel încât asistenţa şi protecţia Statelor
Unite ale Americii devenea pentru Europa occidentală o necesitate.
La 5 ianuarie 1947, generalul Marshall, secretar de Stat al SUA, într-un discurs la Universitatea
Harvard expunea ideile directoare ale unui plan de ajutor economic în favoarea Europei occidentale.
Ajutorul american era subordonat stabilirii unei cooperâri organizate între ţările beneficiare. Condiţia era
de natură esenţial politică. Pe de altă parte deteriorarea rapidă a relaţiilor cu URSS obliga statele Europei
occidentale să se preocupe de propria lor securitate.
într-un asemenea context, dacă ideea construcţiei europene devenea tot mai pregnantă, planau
totuşi unele ezitări privind conţinutul său:
Ezitări asupra limitelor geografice ale Europei. Ezitări cu privire la obiect: Europa va fi
economică, socială, culturală, militară sau politică;
Ezitări cu privire la natură: o Europă a cooperării sau o Europă supranaţională;
Ezitări cu privire la procedură: trebuia să se aibă în vedere o integrare economică şi care ar putea
să ducă la o integrare politică sau dimpotrivă să se stabilească mai întâi instituţiile politice susceptibile să
1
constituie un element motor al unei viitoare solidarităţi economice.
Toate aceste ezitări explică şi de ce primele eforturi în direcţia organizării construcţiei europene
s-au facut după metoda clasică în relaţiile internaţionale şi anume cooperarea europeană şi numai ulterior
a continuat după metoda diferitâ de natură să conducă la o integrare mai puternică.
Cooperarea europeană se caracterizează prin crearea de organizaţii bazate pe respectarea
suveranităţii naţionale.
Statele Europei occidentale, în primii ani după cel de al II-lea război mondial utilizând mai întâi
tehnica tradiţională a cooperării interstatale, au creat organizaţii intemaţionale de trei categorii:
a) unele având o vocaţie în principal militară;
b) altele cu o vocaţie m mod necesar economică; şi
c) în sfârşit cele având o natură mai ales politică.
Cooperarea europeană a fost mai întâi o continuare a anumitor alianţe militare din timpul
razboiului.
A fost astfel creată Uniunea Occidentală prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, încheiat
pe de o parte între Franţa şi Marea Britanie şi pe de altă parte între statele constituind Benelux".
În realitate însâ această organizaţie nu putea să răspundă deplin dimensiunilor problemei căci, din
punct de vedere militar, numai SUA era în măsură să asigure garanţii efective de securitate. Din punct de
vedere politic, această Europă cu 5 membri era insuficientă atât ca extindere cât şi în instrumentele sale
care se limitau la o concertare interguvernamentală.
a)A intervenit astfel crearea Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO) în baza Tratatului de la
Washington din 4 aprilie 1949. având ca membri fondatori 12 state inclusiv SUA, ca organizaţie politico-
militarâ a alianţei atlantice.
b) La 16 aprilie 1948, cele 16 ţări europene. care au răspuns propunerii lansate de generalul
Marshall privind ajutorul american pentru reconstrucţia Europei, au semnat la Paris, Tratatul instituind
Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE). Creată pentru gestionarea în comun a
ajutorului oferit de SUA, OECE a avut meritul de a fi instrumentul unei cooperări interguvemamentale
care a permis să se realizeze o liberalizare a schimburilor între membrii săi.
c) Problema unificării politice a Europei care a fost în centrul dezbaterilor Congresului ce s-a
ţinut la Haga în luna mai 1948, organizat de mişcările europene, a fost la originea creării la 5 mai 1949 a
Consiliului Europei, organizaţie având drept obiectiv - aşa cum rezultă din preambulul său şi articolul 1
al statutului său - apărarea într-un cadru instituţionalizat a valorilor democratice considerate ca fiind
ameninţate prin divizarea Europei în două blocuri, respectiv, principiile libertâţii individuale, ale
libertâţii politice şi preeminenţa dreptului pe care se bazează orice democraţie adevărată.
Aceste organizaţii deşi acopereau principalele domenii ale cooperării internaţionale nu dădeau
Europei o structură coerentâ care să-i permită să exprime în mod eficient o personalitate de care devenea
tot mai conştientâ că-i este indispensabilă.
Pe de o parte, componentele statale ale acestor organizaţii erau diferite: în primul rând, nu exista
nici o regulă ca aceleaşi state europene sâ aparţină celor trei organizaţii, în timp ce state occidentale
neeuropene aparţineau mai multor organizaţii. având chiar un rol preponderent; la aceasta se mai adăuga
şi incertitudinea numărului de participanţi. uneori erau 5, alteori 10, sau 16 etc.
Pe de altâ parte, atribuţiile acestor organizaţii se suprapuneau mai mult sau mai puţin, căci chiar
dacă fiecare organizaţie avea o vocaţie dominantă, toate urmăreau aceleaşi obiective economice, sociale
şi chiar culturale rezultând din componenta politică a democraţiei liberale.
În sfârşit, chiar dacă ele apâreau ca fiind mai perfecţioniste, structura instituţională a acestor
organizaţii râmânea foarte apropiaţă de modelul clasic al unei simple cooperări interstatale. Europa astfel
creată nu se distingea prin nimic de construcţiile internaţionale cu care este dotată. Or, problema
construcţiei europene este cea a eficacităţii sale deci a instituţiilor cu care este dotată.
2. Crearea Comunităţii Europene a Cârbunelui şi Oţelului (CECO)
Incepând din anul 1950 construcţia europeană se angajează pe un nou fâgaş. Un merit deosebit în
acest sens îi revine lui Robert Schuman, pe atunci Ministru al Afacerilor Exteme al Franţei.
In Declaraţia sa din 9 mai 1950, el propunea să fie depâşit cadrul tradiţional al cooperării
interguvernamentale şi să fie transferate unele atribute ale suveranităţii naţionale în competenţa unor
instituţii comune. Schuman sugera să se renunţe la ideea încheierii unui acord general privind
constituirea unei federaţii europene, dar propunea să se purceadă la realizări limitate dar concrete. Aceste
2
propuneri erau, de fapt, o consecinţa directâ a unor constatări că nici Organizaţia Europeană a Cooperării
Economice, nici Consiliul Europei nu puneau constitui cadrul unei adevărate integrări europene, pentru
că ele erau bazate pe simple acţiuni de cooperare şi nu erau în măsură să angajeze Europa pe calea unei
reale unificări.
Potrivit concepţiei sa!e, la înfaptuirea acestor realizări trebuiau să fie antrenate, în primul rând
Germania şi Franţa. Fără eliminarea rivalităţii seculare dintre aceste două ţări şi angajarea lor la
realizarea unui scop comun, în opinia lui, era imposibilâ reunirea naţiunilor europene.
Propunerile lui Schuman, inspirate şi sugerate de Jean Monnet, la acel moment Commisar
General pentru Planul de Modernizare şi de echipament al Franţei, răspundcau şi unor consideraţii
conjuncturale. Statutul impus Germaniei ca urmare a înfrângerii sale în cel de-al II-lea război mondial nu
putea să dureze la infinit. în special controlul interaliat asupra industriei grele germane într-un viitor mai
mult sau mai puţin îndepărtat trebuia să înceteze. În plus, pe fundalul unei confruntări tot mai acerbe
dintre est şi vest, SUA dorea ca Germania să se asocieze la apărarea Europei Occidentale.
In Declaraţia din 9 mai 1950, Robert Schuman propunea "să se plaseze ansamblul producţiei
franco-germane a cărbunelui şi oţelului sub o înaltâ Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă
participării altor tări ale Europei".
Alegerea cărbunelui şi oţeluiui se datora ponderii economice a acestor industrii, dar şi necesităţii
unor garanţii legale de suprimarea controlului interaliat al zonei Ruhr. După cum se menţiona în
Declaraţie ca "orice râzboi între Franţa şi Germania să devină nu numai de neimaginat dar şi din punct de
vedere material imposibil".
"Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei înalte Autorităţi" se dorea cu
adevârat realizarea unui fundament concret pentru crearea unei federaţii europene indispensabile pentru
menţinerea păcii şi eliminarea unei "diviziuni sângeroase". Trebuie să avem în vedere că atrocităţile
râzboiului încă erau vii în memoria popoarelor europene.
Acest proiect se înscria şi într-o doriţă mai ambiţioasă. Piaţa comună a cărbunelui şi oţelului
trebuia să experimentezi formula unei integrări sectoriale, formulă susceptibilă să fie extinsă în mod
progresiv la alte domenii şi chiar la construcţia unei Europe politice. Dar, în concepţia lui Robert
Schuman, Europa politică nu ar putea fi realizată imediat. Astfel, în Declaraţia din 9 mai 1950 apărea
concepţia unei construcţii «Funcţionale» a Europei, potrivit căreia legâturile economice pregâteau
legăturile politice. Strategia funcţionalistă lua locul concepţiei "constituţionaliste". potrivit căreia ar fi
fost necesar să se construiască fără întârziere o organizaţie politică de tip federal a Europei.
Totodată, prin crearea unei "Înaite Autorităţi comune" şi ale cărei decizii erau „executori în
statele membre” a avut loc desprinderea definitivă de principiile cooperării interguvernamentale
care au prevalat până atunci. Aşadar, propunerea lui Robert Schuman a fost acceptată imediat de către
R.F. Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Marea Britanie a refuzat să se ralieze pe motiv că nu
poate să renunţe la aspecte legate de suveranitatea statului, chiar dacă acestea erau foarte limitate.
La scurt timp după lansarea Declaraţiei la Paris a fost inaugurată o conferinţă având drept scop să
elaboreze Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost
semnat la Paris la 18 aprilie 1951 şi a intrat în vigoare după ce a fost ratificat în cele şase state membre
la 25 iulie 1952.
Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani de la data intrării sale în vigoare (art. 92).
Înalta Autoritate al cărei prim preşedinte a fost Jean Monnet şi-a ţinut prima sa reuniune la Luxemburg la
10 august 1952. Piaţa comună s-a deschis la 10 februarie 1953 pentru cărbune şi la 10 mai 1953 pentru
produse siderurgice.
Tratatul de la Paris este punctul de pomire a unui proces de integrare considerat că trebuie să fie
unul general. în preambulul său se arăta că el urmăreşte să creeze primele baze ale unei comunităţi
europene mai largi şi mai profunde.
Prin Tratatul de la Paris statele transferă un anumit număr de competenţe instituţiilor comunitare,
în cadrul cărora regula unanimităţii nu se mai impune.
Pentru prima dată în istoria modernă, state suverane acceptă să-şi pună în comun resursele lor de
cărbune şi oţel şi să le încredinţeze gestiunii unei înalte Autorităţi, reprezentând un caracter puternic
supranaţional şi având sarcină de a face să prevaleze interesul comunitar. (Art. 9 din Tratatul CECA,
abrogat însă ulterior prin Tratatul din 8 aprilie 1965, preciza: "membrii Înaltei Autorităţi ... în
îndeplinirea funcţiilor lor ... se abţin de la orcice act incompatibil cu caracterul supranaţional al funcţiilor
3
lor" şi că "fiecare membru se angajează să respecte acest caracter supranaţional".
Statele acceptă de asemenea ca o Curte de Justiţie independentă să le asigure respectarea
dreptului în funcţionarea comunităţii şi ca o Adunare Parlamentară să fie consultatâ asupra problemelor
comunitare.
Dar elementele supranaţionale sunt contrabalansate în diferite feluri: înalta Autoritate este
desemnată de guvernele statelor membre, Adunarea Parlamentară nu este decât consultativă şi mai ales
este prevăzută o instituţie reprezentând direct interesele statelor membre şi anume Consiliul de Miniştri.
(De-a lungul celor aproape 50 de ani care vor urma, opoziţia dintre cei care vor dori să întărească
elementul supranaţional şi cei care vor să-l slăbească sau să-l limiteze va continua în permanenţă.)
În concluzie, prin crearea CECO, integrarea europeană apărea cu trăsături profund diferite faţă de
cooperarea europeană anterioară întrucât CECO reunea state puţin numeroase (alte state au refuzat),
supuse unor organe supranaţionale, cu competenţe limitate la anumite domenii, însă dotate în aceste
domenii cu puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor membre.
Tratatul de la Paris mai are şi altă semnificaţie. El a servit drept model de integrare juridică
pentru celelalte două comunităţi ce au fost create peste câţiva ani.
3. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (CEEA)
Incepând cu 1955 a avut loc relansarea construcţiei europene, fîind lansate mai multe iniţiative.
Conferinţa miniştrilor de exteme ai statelor CECO de la Messina din 1 iunie 1955 a decis
examinarea modalităţilor unei integrări sectoriale dorită de Franţa şi a unei integrări generale, pentru care
optau celelalte ţări membre. Un comitet de delegaţi guvemamentali asistaţi de experţi sub preşedinţia
unei personalităţi politice - care a fost Paul-Henri Spaak a primit misiunea de a pregăti un raport în
această privinţă. Raportul elaborat de Comitet a ajuns la concluzia creârii unei pieţe comune generale
cum şi a stabilirii unei comunităţi a energiei atomice, s-a ajuns la semnarea la Roma, la 25 martie 1957
de către statele CECO a două tratate.
Astfel Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeanâ (CEE) şi Tratatul instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA, denumită şi Euratom). În acelaşi timp cu semnarea
tratatelor a fost adoptată „Convenţia relativă la unele Instituţii Comune Comunităţilor Europene”.
Tratatele de la Roma au fost completate cu protocoale semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957
relative la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de Justiţie a Comunităţii Economice şi Euroatom.
După ratificarea lor în ţările membre, Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată.
Spre deosebire de celelalte două Comunităţi, ce vizează sectoare limitate, deşi foarte importante,
ale economiei, Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre. Prin
crearea Comunitâţii economice europene se avea în vedere mai ales transformarea condiţiilor economice
ale schimburilor şi prin urmare ale producţiei pe teritoriul Comunităţii.
Crearea Comunitâţii consacrată energiei atomice urmăreşte scopul definit la art. 1 din Tratat şi
anume acela de a contribui, prin stabilirea condiţiilor necesare formării şi dezvoltării rapide a industriilor
nucleare, la ridicarea nivelului de viaţă în satele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte ţări.
Astfel, la 1 ianuarie 1958 existau trei Comunităţi distincte, bazate pe tratate constitutive proprii.
Dar cele trei Comunităţi au fost create pentru realizarea aceloraşi obiective fundamentale; construirea
unei "Europe organizate", a unei uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun; asigurarea printr-
un efort comun a progresului economic şi social al statelor membre.
Comunităţile europene apar deci ca o unitate restrânsâ (deşi deschisâ aderârii altor state), dar
organizată, supusâ unor instituţii comune. Desigur, organele comune nu-şi exercitâ competenţele decât în
domeniul economic, dar în acesta ele dispun adesea de o adevăratâ putere de decizie.
Originalitatea acestui model de integrare a constat tocmai în faptul că acordul de tip comunitar
este însoţit de instituţii şi mecanisme proprii de naturâ sâ-1 completeze, să-l corecteze şi să-l facă să
funcţioneze efectiv. Fiecare Comunitate dispune de mijlaocele de acţiune, de instrumente juridice şi de o
structură permiţându-l să-şi exercite propriile sale competenţe. Formula aleasă a fost dinamică şi a
permis o importantă evoluţie aşa cum vom vedea ulterior.
Istoria Europei comunitate care astfel se va constitui pornind de la câteva linii esenţiale:
afîrmarea preeminenţei CEE asupra Comunităţilor sectoriale CECO şi CEEA, întrucât CEE creând
condiţiile unei integrări economice globale, era în măsurâ datoritâ acestui caracter şi a implicaţiilor sale,
4
să conducă la o integrare politică. Chiar dacă Tratatul CEE nu o arată în mod expres, acest obiectiv
rămâne înscris implicit în numeroase din dispoziţiile sale, ceea ce face ca această Comunitate să devină
predominantă;
o tensiune durabilă între o concepţie "supranaţională" şi o viziune interguvernamentală a
construcţiei europene, o tensiune între interesele naţionale şi integrarea europeană;
o extindere a domeniului intervenţiei comunitare;
o atracţie constantă exercitată asupra statelor europene ceea ce a condus la o lărgire considerabilă
a Comunitâţilor.
4. Câmpul de aplicare al celor trei tratate
4.1. Câmpul de aplicare ratione materiae
Din cele analizate mai sus, rezultă că există un tratat general, cel instituind Comunitatea
economică europeană, şi două tratate sectoriale, cel instituind Comunitatea europeană a cărbunelui şi
oţelului şi cel instituind Comunitatea europeanâ a energiei atomice.
Din punct de vedere instituţional s-a ajuns la o structură unică pentru cele trei Comunităţi, din
punct de vedere material se menţin însă cele trei tratate cu regulile lor proprii de fond şi de procedură.
In virtutea voinţei autorilor tratatelor şi datorită contextului istoric în care au fost încheiate, între
cele trei tratate există deosebiri. Independenţa din punct de vedere juridic a celor trei tratate nu exclude
însă posibilitatea - ţinând seama de finalitatea lor comună şi anume realizarea progresivă a integrării - să
se interpreteze fiecare tratat în lumina celorlalte, aşa cum de altfel a şi procedat Curtea de Justiţie. Dar în
măsura în care tratatele sectoriale conţin lacune, acestea pot fi acoperite prin aplicarea dispoziţiilor
generale din Tratatul CEE.
O asemenea vocaţie a tratatului general de a se aplica în caz de lacunâ a tratatelor sectoriale
cunoaşte totuşi o limită rezultând din dinamica proprie fiecâruia din cele trei tratate. Aşa de exemplu pare
exclus să se poată pur şi simplu transpune în Tratatul Euroatom dispoziţiile din Tratatul CEE în materie
de drept al concurenţei, căci structura specifică a pieţei nucleare necesită o adaptare sau o amenajare a
acestor reguli.
4.2 Câmpul de aplicare ratione loci
Teritoriul statelor membre determină câmpul de aplicare al tratatelor comunitare. Totuşi pentru
aplicarea tratatelor, se face o distincţie între teritoriile europene ale statelor membre şi teritoriile
dependente ale acestora de peste mare.
Tratatele sunt aplicabile teritoriilor europene ale statelor membre precum şi „teritoriilor europene
în care un stat membru îşi asumă relaţiile externe”.
Pentru teritoriile neeuropene, dispoziţiile variază de la un tratat la altul.
Potrivit Tratatului CEE, teritoriile dependente de peste mare ale statelor mebre sunt supuse unui
regim diferit prin condiţii speciale care au fost modificate profund din 1957 pânâ în prezent.
Pentru CEEA, teritoriile dependente neeuropene sunt supuse dispoziţiilor din Tratatul Euroatom.
Pentru CECO. statele membre s-au angajat sâ-şi acorde reciproc preferinţele de care beneficiazâ
in aceste teritorii dependente pentru cărbune şi oţel.
4.3. Câmpul de aplicare ratione temporis
Tratatul CECO este încheiat pe o perioadă de cincizeci de ani de la data intrării în vigoare;
Tratatele CEE şi Euroatom sunt încheiate "pentru o perioadă nelimitată”
Limitarea în timp a CECO se explică prin fâptul că această comunitate apărea la origine ca având
un caracter experimental. Experienţa dovedindu-se pozitivă, celelalte două tratate au fost încheiate pe o
duratâ nelimitată, formulă care este cea mai conformă cu finalitâţile integrârii europene. Aceasta implică
faptul că cele două Comunităţi apar ca ireversibile.
Este ceea ce rezultâ cu claritate şi din jurisdicţia comunitară, trăsâtura sus-arătată fiind întăritâ şi
prin excluderea oricărei caducităţi a tratatelor comunitare.

5. Apartenenţa la Comunităţi
Spre deosebire de unele organizaţii internaţionale (de exemplu Organizaţia Mondială a Sânătătţii)
care admit membri plini şi membri cu drepturi restrânse (membri asociaţi), tratatele constitutive nu
consacră existenţa membrilor cu statut special, ci numai calitatea de state membre, care beneficiază toate
de aceleaşi drepturi şi obligaţii.
În această privinţă "Regimul special de asociere" prevâzut la articolul 131 din Tratatul CEE în
5
beneficiul ţărilor şi teritoriilor ce întreţin relaţii speciale cu statele membre nu constituie o adevărată
asociere, care ar comporta o participare specifică la instituţiile comunitare, ci mai degrabă o modalitate
particulară de extindere teritorialâ a tratatului; tot astfel statele terţe care ar încheia un acord de asociere,
pe baza articolului 238 din tratat, rămân în afara Comunităţii şi nu aparţin acesteia.
Cu toate aceste precizări, apartenenţa la Comunitâţi prezintâ două aspecte: aderarea la Comunităţi
şi caracterul definitiv al apartenenţei la Comunitâţi.
5.1 Aderarea la Comunităţi
Calitatea de stat membru nu este limitată la fondatori. Proiectul de integrare regională prezentat
de Robert Schuman se adresa tuturor statelor europene: pentru acele state care au considerat că nu era
potrivit să participe împreună cu cei "Şase" la actele de constituire, tratatele le oferă, în termeni similari,
posibilitatea de aderare (art.98 CECO, 237 CEE, 205 CEEA).
Ţinând seama de vocaţia continentală a Comunităţilor era deci noramal ca tratatele sâ organizeze
regimul aderării pentru statele europene.
Pe lângă principiile generale privind condiţiile de formă şi de procedură ale aderării prevăzute în
tratate, practica a degajat o serie de alte condiţii ca de exemplu; aderarea nu poate pune în pericol
fundamentele Comunităţii; aderarea este în mod necesar progresivâ; aderarea presupune adaptâri ale
tratatelor.
În alţi termeni, admiterea unui nou stat membru impune fără îndoială "adaptări" ale tratatelor
constitutive ale Comunităţilor, dar numai acele adaptări care sunt "necesare". In nici un caz adaptările nu
ar putea să deschidă calea unei renegocieri de ansamblu a tratatelor. Această condiţie se exprimă în
principiul acceptării "realizării comunitare" ("acquis communautaire"), ceea ce înseamnă că statele
candidate trebuie, ca o condiţie a admiterii lor în Comunităţi, sâ accepte nu numai tratatele dar şi
ansamblul actelor adoptate pe baza tratatelor şi, mai general, totalitatea operei legislative a instituţiilor
comunitare.
Aceasta are drept corolar regula potrivit căreia soluţionarea eventualelor adaptări urmează să fie
facută prin stabilirea unor măsuri tranzitorii care să excludă orice modificări a regulilor existente.
Tot din principiul acceptării "realizării comunitare" decurge şi obligaţia de a adera simultan la
cele trei Comunităţi datorită strânsei îmbinări a competenţelor lor şi a unităţii instituţiilor acestora.
în sfârşit, acest principiu include şi o condiţie politică: prin preambulul Tratatului CEE, statele
originare invită să se asocieze efortului lor şi celelalte popoare ale Europei "care împărtâşesc idealul lor",
adică sunt "hotărâte să întârească menţinerea păcii şi a libertăţii".
5.2. Caracterul definitiv al apartenenţei la Comunităţi
a) Spre deosebire de statutul Consiliului Europei, de exemplu, tratatele comunitare nu prevâd că
statele pe care le regrupează pot să-şi piardă calitatea de membru: tratatele nu conţin nici un fel de
dispoziţii privind dreptul la retragere nici procedura de excludere.
Se consideră că aceste omisiuni nu sunt deloc întâmplâtoare; fiind una din expresiile voinţei de a
asigura permanenţa Comunităţilor şi combinat cu durata nelimitată a acestora, înseamnă că apartenenţa
la Comunitâţi este definitivâ, angajamentul statelor membre având caracter irevocabil.
b)Din punct de vedere politic însâ, această stabilitate rezultând, mai ales, din interdicţia juridica a
unei retrageri unilaterale nu ar putea totuşi să fie supraestimată.
Mai întâi, întrucât, fară a se retrage în mod formal din Comunităţi, un stat membru poate în largă
măsură să împiedice funcţionarea acestora - mai ales când se impune o colaborare strânsă - practicănd
ceea ce se numeşte "politica scaunului gol, adică refuzând să-şi ocupe locul în instituţiile respective şi în
special în cadrul Consiliului.
De asemenea, un stat poate exercita o asemenea presiune din interior încât condiţiile participârii
sale la Comunităţi trebuie să fie "renegociate".
În sfârşit la limitâ, de comun acord, statele ar putea consimţi la retragerea unuia dintre ele.
Retragerea Groenlandei demonstreazâ că o asemenea eventualitate nu este de neconceput nici din punct
de vederejuridic şi nici politic.
6. Obiectivele Comunităţii Europene
Obiectivele Comunitâţilor europene sunt definite în tratate. Ţinând seama de caracterul evolutiv
şi dinamic al Comimitâţilor, aceste obiective au putut fi completate în cei cinzeci de ani de construcţie
comunitară.
Pentru a avea pe parcurs un termen de comparaţie privind noile obiective şi competenţe ce au fost
6
conferite Comunităţilor în difente etape ale evoluţiei acestora, vom analiza mai întâi obiectivele CEE şi
apoi ale celor două Comunităţi sectoriale CECO şi CEEA, astfel cum au fost fixate prin tratatele
originare.
6.1. Obiectivcle Comunităţii Economice Europene
În general se poate afirma ca semnând Tratatul CEE obiectivul urmărit era integrarea economiilor
statelor membre, ceea ce rezuită în special din preambulul acestui tratat.
Acest obiectiv generai a fost apoi precizat la art.2, în termenii căruia:
prin crearea unei piete comune, caracterizată printr-un anumit număr de libertăţi, şi prin
apropierea progresivă a politiciior economice ale stateior membre, Comunitatea are drept misiune să
promoveze:
o dezvoltare armonioasă a activitâţilor economice în ansamblul Coomunităţii;
o expansiune economică continuă şi echilibrată;
o stabilitate economică mărită;
o creşiere accejlerată a nivelului de viată şi relaţii mai strânse între statele membre. Chiar dacă
obiectivefe arâtate sunt formulate în termeni foarte generaii. semnificatia Juridică a dispoziţiilor cuprinse
în articolul 2 a constat mai ales în a contribui la orientarea interpretării într-un sens puternic finalist a
dreptului comunitar şi a legitima astfel o extensiune adesea considerabilă a competenţelor comunitare.
6.1.1. Instrumente pentru realizarea obiectivelor
Aceste instrumente sunt instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor
economice nationale (Tratat, CEE. art.2).
Intrucât cele două instrumentc menţionate nu sunt preexistente acţiuniior comunitare, acestora
din urmă le revine sarcina de a le construi în mod progresiv.
A. PRIMUL INSTRUMENT Piata comună este un concept de inspiratie neoliberală, desemnând
un spaţiu comun unui grup de state, spaţiu guvernat de regulile economiei de piaţă.
Tratatul Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului a fost primul care a conferit un sens juridic
acestei expresii, reprodusă apoi în Tratatul Comunităţii economice europene şi, aşa vom vedea, într-un
context mai special, în Tratatul Comunităţii europene a energiei atomice.
Pentru a se ajunge la integrarea pieţelor într-un larg spaţiu economic, în care întreprinderile ca
principali operatori economici să-şi poată exercita în mod liber în beneticiul comun al tuturor
partenerilor şi consumatorilor dar şi pentru dezvoltarea armonioasă a economiei de ansamblu a statelor
membre. Tratatul CEE prevede un anumit număr de libertăţi fundamentale.
Prima, esenţială, este circulaţia liberă a mărfurilor; cea de a doua este libera circulaţie a
persoanelor (salariaţi, persoane exercitând o activitate independentă şi persoane juridice); cea de a treia
este libera circulaţie a serviciilor; în sfârşit cea de a patra este libera circulaţie a capitalurilor.
a) Libera circulaţie a mărfurilor cunoaşte în tratatul CEE o sistematizare cu totul remarcabilă.
întreg titlul întâi al celei de a doua părţi îi este consacrat, dar şi alte dispoziţii din tratat răspund
principiilor afirmate în acest prim titlu.
Libera circulaţie a mărfurilor între ţările membre presupune deci:
- suprimarea drepturilor de vamâ şi a taxelor având un efect echivalent atât la import cât şi la
export;
- suprimarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor având un efect echivalent la import şi export.
Suprimarea drepturilor şi restricţiilor arătate se aplică nu numai produselor originare ale
Comunităţii dar şi celor provenind din terţe ţări şi care se află în liberă practică, adică pentru care au fost
achitate drepturile de vamă la frontierele Comunităţii (art. 9, paragraful 2 şi art. 10).
Redactorii tratatului au apreciat totodatâ că acest nou spaţiu economic trebuie protejat în mod
uniform şi în consecinţă au stabilit, la frontiera Comunităţii cu exteriorul, un tarif vamal comun care să
se substituie diferitelor tarife naţionale.
Dar existenţa acestei centuri de protecţie nu trebuie interpretatâ ca pe o intenţie a Comunitâţii de
a închide într-un protecţionism învechit.
Dimpotrivă, art. 110 precizează că stabilind o uniune vamală statele membre înţeleg să
contribuie, conform interesului comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la suprimarea
progresivă a restricţiilor în calea schimburilor internaţionale şi la reducerea barierelor vamale.
Uniunea vamală nu putea fi stabilită în mod brutal. O asemenea soluţie ar fi zdruncinat economia
mai multor state şi ar fi generat grave consecinţe sociale. Este şi motivul pentru care tratatul a prevâzut
7
un ritm lent şi o procedură suplă (art. 13, 14,16,33 şi 34). Totodată acest ritm şi procedurâ nu aveau un
caracter imperativ, ceea ce explică şi faptul că s-a putut accelera procesul de realizare a uniunii vamale.
Astfel, la 1 iulie 1968, cu optsprezece luni înainte de termenul de 1 ianuarie 1970 prevăzut în
tratat, uniunea vamală a fost realizată.
Dacâ obiectivele prevăzute în tratat pentru realizarea uniunii vamale au fost respectate, mârfurile
nu circulau însă în mod necesar în Comunitate ca în cadrul unei pieţe naţionale, motiv-ul principal fiind
acela că politicile economice şi monetare naţionale rămâneau divergente, fiind pe punctul de a repune în
cauză în unele situaţii chiar uniunea vamală. De aici decurgea necesitatea perfecţionării uniunii vamale
printr-o armonizare a politicilor economice şi monetare.
Totodatâ, asimilarea Comunităţii economice europene unei pieţe naţionale presupunea un regim
de concurenţă şi un sistem juridic mai mult sau mai puţin uniform, în lipsa căruia noi bariere fiscale sau
de altă naturâ - puteau să perturbe schimburile, ceea ce justifîcâ politica de concurenţă şi de armonizare a
legislaţiei referitoare în special la obstacolele tehnice în calea schimburilor.
b)Cea de a doua libertate fundamentală pentru organizarea unei pieţe europene este libera
circulaţie a persoanelor (art. 48-58 din tratat).
O piaţă comună a "activitâţilor economice" impune ca orice persoană fizică sau juridică, având şi
naţionalitatea unui stat membru să poatâ să se stabilească, să lucreze şi sâ-şi ofere serviciile în celelalte
state membre, oricare ar fi locul unde se află sediul său.
Libertatea de circulaţie a persoanelor urmeazâ să fie înţeleasă în sensul cel mai larg ca referind-se
atât la libera circulaţia muncitorilor salariaţi, cât şi la libertatea de stabilire a lucrătorilor independenti
(comercianti, artizani, profesiuni libere) şi a întreprinderilor (art. 52-58).
c)Cea de a treia libertate economică, numită şi libera prestare de sericii este corolarul liberei
circulaţii a persoanelor. Ea este afirmată la articolele 59-60 din Tratatul de la Roma.
In sensul Tratatului CEE, noţiunea de "servicii" desemnează prestaţii efectuate în mod normal în
schimbul unei remuneraţii de câtre un naţional al unui stat membru stabilit într-o ţarâ a Comunităţii, în
beneficiul unei persoane stabilită într-o altă ţară decât cea a prestatorului, în măsura în care această
prestaţie nu este reglementatâ de dispoziţiile relative la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi
persoanelor (art.60).
Aşadar, libertatea serviciilor presupune ca prestatorul să poată exercita activitatea sa nu numai în
propria sa ţară, dar şi în alte ţări ale Comunităţii, şi aceasta în aceleaşi condiţii cu naţionalii din alte ţări.
Ea include toate tipurile de prestări: prestări cu caracter industrial, comercial, artizanal sau rezultând din
profesiunile libere (art. 60, alin.2).
Dar nu toate prestările de servicii sunt supuse aceloraşi reguli şi aceloraşi principii. cele mai
sensibile fiind farâ îndoială serviciile financiare (Bănci şi Asigurări), pentru care Tratatul de la Roma
conţine dispoziţii specifice.
d)Libera circulaţie a capitalurilor (art. 67-73 din tratat) este corolarul logic al liberei circulaţii a
mărfurilor, persoanelor şi serviciilor.
Cu alte cuvinte era necesar să se permită capitalului să fîe investit şi să circule în virtutea
regulilor unei economii de piaţă. Acesta este de fapt sensul art.67, potrivit căruia statele membre suprimâ
în mod progresiv între ele în cursul perioadei de tranziţie şi în măsura necesară bunei funcţionari a pieţei
comune restricţiile în statele membre, ca şi discriminările de tratament bazate pe naţionalitatea sau
reşedinţa părţilor ori localizarea amplasamentului.
Din această dispoziţie rezultâ însâ că, spre deosebire de măsurile pentru realizarea celorlalte trei
libertăţi - respectiv art. 30 (pentru mărfuri), art. 48 şi 52 (pentru persoane) şi art. 59 (pentru servicii) -
liberarea capitalurilor s-a impus numai "în măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune".
Eliminarea tuturor obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi
capitalurilor este însâ numai un prim instrument al acţiunii economice a CEE în vederea realizării
obiectivelor sale.
B. Cel de al doilea instrument pentru realizarea obiectivelor CEE îl constituie - aşa cum indică
art. 2 din tratat - apropierea progresivă a politicilor economice naţionale.
Apropierea progresivă este o obligaţie atât pentru statele membre cât şi pentru instituţiile
comunitare.
In ce priveşte natura şi gradul apropierii politicilor economice naţionale, din analiza principalelor
dispoziţii din tratat referitoare la această chestiune apare să fie facută o distincţie între:
8
 a)acele domenii pentru care se prevede elaborarea unor politici comune, şi
b)alte domenii în care apropierea se limitează la instaurarea unei coordonări a politicilor statelor
membre.
Distincţia prezintă interes întrucât, în principiu, coordonarea politicilor rămâne în competenţa
statelor membre, în timp ce politicile comune conduc la desesizarea statelor membre în beneficiul
Comunităţii.
a)Politicile comune sunt manifestarea cea mai evidentâ a transferului de suveranitate consimţit
de statele membre în beneficiul instituţiilor comunitare. Acestea sunt într-adevăr dotate cu competenţe şi
puteri necesare pentru a realiza în anumite domenii politici comune ce urmează să se substituie politicilor
naţionale.
La origine, politicile comune au fost prevâzute în sectoarele speciale - agricultura (art. 38-47) şi
transporturi (art. 74-84).
După expirarea perioadei de tranziţie de 12 ani şi politica comercială comună a devenit exclusiv
de competenţa autoritâţilor comunitare (art. 113-116).
b)Politicile coordonate. La nivelul politicii economice generale, obiectivele s-au limitat să
prevadă o coordonare a politicilor naţionale.
Domeniile iniţiale prevâzute în tratat pentru o coordonare a politiciior naţionale au fost;
1. politica de conjunctură (art. 103);
2. politica economică pe termen mediu (art. 104, combinat cu art.105, paragraf 1);
3. politica monetară (art. 105 parag.2,art. 107)13. Politica sociaiâ (art. 117 şi 118,119).
Această exigenţă a unei coordonări a politicilor economice ale statelor membre a fost afirmată de
o manieră generală în mai multe dispoziţii ale tratatului. În general, coordonarea se prezintâ sub forma
consultărilor între statele membre în strânsă colaborare cu instituţiile Comunitâţii.
Practic, coordonarea se realizeazâ printr-o informare şi consultâri între state în cadrui instituţiilor
comunitare, în special ai Consiliuiui de Miniştri (Tratat CEE, art.145), cum şi al diverselor comitete
create în acest scop.
Coordonarea este susceptibilă de forme şi grade variabile după cum se limiteazâ la definirea
obiectivdor comune sau se extinde la punerea în aplicare a acestora.
În legătură cu cele douâ instrumente ale acţiunii comune a CEE analizate, respectiv noţiunea de
piaţă comună şi de apropiere a poIiticilor economice ale statelor membre, jurisprudenţa comunitarâ a
adus unele precizâri importante. S-a pus astfel în evidenţă acţiunea conjugatâ a celor douâ instrumente,
în sensul că tratatul vizeazâ fuziunea pieţelor naţionaie într-o piaţâ unică având caracteristicile unei pieţe
interne.
6.1.2. Acţiuni ce intră în domeniul de intervenţie al Comunitâţii
Pentru a atinge obiectivele care îi sunt conferite, art. 3 din Tratatul CEE, dâ ca sarcinâ
Comunitaţii sâ realizeze în condiţiile şi conform ritmurilor prevăzute în tratat:
1. eliminarea, între statele membre, a drepturilor vamale şi a restricţiilor cantitative la
intrarea şi ia ieşirea mârfurilor, ca şi a tuturor celorlalte măsuri având un efect echivalent;
2. stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici comerciale comune faşă de statele terţe;
3. elimmarea, între statele membre, a obstacolelor la libera circulaţie a persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor;
4. instalarea unei politici comune în domeniui agriculturii;
5. instalarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
6. stabilirea unui regim prin care să se asigure ca în piaţa comună concurenţă să nu fie
denaturată, aplicarea procedurilor permiţând să se coordoneze politicile economice ale
statelor şi remedierea dezechilibrelor în balanţa lor de plăţi;
7. apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei comune;
8. crearea unui Fond social, pentru a ameliora posibilităţile de muncă ale lucrătorilor şi a
contribui la ridicarea nivelului de viaţă;
9. instituirea unei Bănci europene de investiţii având rolul de a facilita expansiunea
economică a Comunităţii prin crearea de resurse noi;
10. asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare, în vederea creşterii schimburilor şi
continuării în comun a eforturilor de dezvoltare economică şi socială.
Condiţiile în care aceste acţiuni urmează să fie duse la îndeplinire sunt precizate de dispoziţiile
9
materiale ale tratatului CEE.
În orice caz este necesar să se remarce că art.3, chiar dacă nu conţine o definire exhaustivă a
domeniului de intervenţie al Comunităţii, locul pe care îl ocupă în structura tratatuiui îi conferâ o
importanţâ deosebită mai ales privitor la funcţia care îi revine, aceea de a fi instrumentul privilegiat
pentru interpretarea tratatului CEE.
6.2. Obiectivele Comunitâţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
Obiectivele CECA pot fi caracterizate în modul următor:
Crearea unei pieţe comune ale cărei mari principii sunt definite la articolul 4, sub formă de
interdicţii:
1.interzicerea drepturilor de intrare sau de ieşire ori a taxelor având un efect echivalent şi a
restricţiilor cantitative circulaţiei produselor;
2.interzicerea măsurilor sau practicilor stabilind o discriminare între producători, între
cumpărâtori sau între utilizatori, în special referitor la condiţiile de preţ sau de livrare şi tarifele de
transport, cum şi la măsurile sau practicile împiedicănd libera alegere de câtre cumpărător a furnizorului
său;
3 .interzicerea subvenţiilor sau ajutoarelor acordate de state ori a unor sarcini speciale impuse de
state, sub orice formă ar fi;
4. Interzicerea practicilor restrictive tinzând la repartizarea sau la exploatarea pieţelor.
Stabilirea instituţiilor comune şi a mijloacelor de acţiune pentru a organiza piaţa comună şi a
elabora o politică economică şi socialâ comună.
a) Înalta Autoritate poate să ia măsuri destinate să se facâ faţă transformărilor economice şi
sociale.
În acest sens, art.56 prevede că în cazul în care procedee tehnice sau echipamente noi au drept
consecinţă o reducere de o importanţă excepţională a nevoilor forţei de muncă, ceea ce antrenează în una
sau mai multe regiuni dificultăţi deosebite în reangajarea forţei de muncă devenită disponibilă, înalta
Autoritate poate: acorda ajutoare
1 sub forma de indemnizaţii de aşteptare, 2.de reinstalare, 3.de reeducare profesională etc.;
II a contribui la finanţarea de activităţi noi din punct de vedre economic sănătoase sau de
transformare a unor întreprinderi pentru a fi în măsură să asigure reutilizarea productivă a forţei de
muncă.
b)Înalta Autoritate poate facilita realizarea programelor de investiţii consimţind împrumuturi
întreprinderilor sau dând garanţia sa altor împrumuturi pe care acestea le contractează (at.54, alin. 1).
c)Înalta Autoritate trebuie să încurajeze cercetarea tehnică şi economică interesând producţia şi
dezvoltarea consumului de cărbune şi oţel, ca şi securitatea muncii în aceste industrii (art. 55, alin. 1).
d)Înalta Autoritate poate să intervină, când împrejurârile o cer, în mod direct asupra producţie şi
pieţei, pe baza art. 37 şi 58.
e)În baza art. 61, Înalta Autoritate este abilitată să fîxeze preţuri maxime sau preţuri minime.
Dar Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului conduce numai la o integrare sectorială, aşa
încât competenţele generale în domeniul economic şi social continuă să aparţină statelor membre.
6.3 Obiectivele Comunităţii Europene a Energiei Atomice
Articolul întâi din Tratatul instituind Comunitatea europeană a energiei atomice, intrat în vigoare
la 3 ianuarie 1958, arată că această Comunitate trebuie să contribuie, prin stabilirea
1.condiţiilor necesare formării şi creşterii rapide a industriilor nucleare,
2.la ridicarea nivelului de viaţâ în statele membre şi
3.la dezvoltarea schimburilor cu celelalte ţări.
A. La baza Euratom este prevăzută stabilirea unei pieţe comune nucleare, care a fost constituitâ
un an după intrarea în vigoare a tratatului, adică la 1 ianuarie 1959 (art.93).
B. Dar originalitatea tratatului Euratom se situează la nivelul aprovizionării cu minereuri, materii
brute şi materii fisionabile speciale. în această privinţă două reguli sunt esenţiale:
Principiul accesului egal la resurse, care se traduce prin interzicerea practicilor destinate să
atribuie o poziţie privilegiată anumitor utilizatori (art.52);
O politică comună în domeniul aprovizionării, al cârei instrument este Agenţia de aprovizionare.
Agenţia menţionată se bucură de două prerogative:
Mai întâi, ea dispune de un drept de opţiune (art. 57 şi 58), asupra minereurilor, materiilor brute şi
10
materiilor fisionabile speciale produse pe teritoriile statelor membre. Exercitarea acestui drept de
opţiune, care se concretizează prin contracte încheiate cu producătorii, trebuie să permită o repartizare
echitabilă, adică nediscriminatorie, a produselor între utilizatori. Art. 60 îi obligă în consecinţă pe aceştia
din urmă sâ aducă la cunoştinţă nevoile lor, iar pe producători îi obligă să comunice ofertele pe care sunt
în măsură să le prezinte.
În al doilea rând, Agenţia are un drept exclusiv referitor la încheierea contractelor purtând asupra
furnizării de minereuri, materii brute şi materii fisionabile provenind din exteriorul Comunităţii (art. 64-
66).
C. în domeniul industrial, Tratatul Euratom conţine două tipuri de dispoziţii, unele relative la
investiţii, altele care privesc întreprinderile comune.
a)Referitor la investiţii destinate sau direct legate de producţia de energie nucleară, art. 40-44 din
tratat, organizează un control general a tuturor proiectelor în materie. Dar obligaţia menţionată nu este
însoţită de nici o sancţiune.
b)În ce priveşte întreprinderile comune, acestea sunt întreprinderi care prezintă o importanţă
primordialâ pentru dezvoltarea industriei nucleare în Comunitate. Este motivul pentru care li se
recunoaşte de către Consiliu un statut juridic special în temeiul căruia sunt sustrase în principiu de sub
incidenţa legislaţiilor naţionale şi li se rezervă beneficiul unor avantaje speciale.
D. Dezvoltarea unei industrii nucleare nu putea fi concepută fâră dispoziţii relative la cercetare şi
la difuzarea cunoştinţelor (art.2, lit. a). în acest scop, două sarcini esenţiale sunt menţionate în tratat.
Astfel:
În ce priveşte cercetarea, câmpul de aplicare al dispoziţiilor din tratat nu se limiteazâ la domeniul
nuclear. ci se extinde la alte domenii, ca biologia şi agricultura.
Întervenţiile autorităţilor comunitare, în acest domeniu, pot să se prezinte sub o dublă formă:
pe de o parte, autoritâţile comunitare orientează, coordoneazâ, informeazâ (art. 5) sau ajută (art.
6) cercetările întreprinse în statele membre;
pe de altă parte, autoritâţile comunitare pot ele însele să înteprindă anumite cercetări în cadrul
programelor ce sunt defmite de Consiliu pentru perioade ce nu pot depăşi cinci ani; în mod normal,
executarea acestor programe este efectuatâ în cadrul Centrului comun de cercetare, prevâzut la art. 8.
In domeniul difuzării cunoştinţelor, tratatul presupune ca acestea să fie puse la dispoziţia statelor
membre. a persoanelor sau întreprinderilor Comunităţii, pornind de la ideea potrivit căreia ceea ce
rezultă din efortul comun trebuie să fie la dispoziţia tuturor.
E. Printre competenţele Euratom - ului mai figurează şi:
"protecţia sanitară" care comportă stabilirea de norme de bază, ca şi executarea unui fel de putere
poliţienească în domeniul sănătăţii publice, securităţii şi salubrităţii publice (art. 30 — 39);
"controlul de securitate" care are drept scop să împiedice deturnarea mineralelor, materiilor brute
şi materiilor fisionabile şi să garanteze respectarea dispoziţiilor relative la aprovizionare (art. 77-85).
7. Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene
Tratatele de la Paris şi Roma recunosc fiecărei Comunitâţi o personalitate juridică distinctă de cea
a statelor membre, prevăzând expres aceasta în textele documentelor. Personalitatea juridică a
Comunităţilor prezintă două aspecte, unul intem şi altul extem.
7.1 Personalitatea juridică internă
În fiecare din statele membre Comunitatea are capacitatea juridică cea mai larg recunoscută
persoanelor juridice de legislaţiile naţionale; ea poate să dobândească sau să înstrăineze bunuri imobile şi
mobile şi să stea în justiţie.
Potrivit art. 6 alineat ultim din Tratatul de la Paris CECA este reprezentată în ordinea internă de
instituţiile sale, fiecare în cadrul atribuţiilor ce le revin; în schimb cele două tratate de la Roma conferă
Comisiei un monopol de reprezentare în ordineajuridică naţională.
De asemenea, potrivit Protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor, anexat la
Tratatul de la Bruxelles din aprilie 1965, Comunităţile se bucură pe teritoriul statelor membre de
privilegiile şi imunităţile necesare îndeplinirii misiunilor lor. Localurile, clădirile şi arhivele sunt
inviolabile, bunuriie şi activele nu pot face obiectul unor măsuri de constrângere fâră autorizarea Curţii
de Justiţiei; operaţiile pe care le realizează beneficiază de scutiri şi fiscale şi vamale.
Membrii instituţiilor Comunităţilor, reprezentanţii statelor membre participând la lucrările
instituţiilor, funcţionarii şi agenţii lor, misiunile statelor terţe acreditate pe lângă Comunităţi beneficiază
11
de diferite garanţii, privilegii şi scutiri.
7.2 Personalitate juridică internaţională
Tratatele recunosc flecărei Comunităţi personalitate juridică intemaţională, fie prin dispoziţii
generale, fie prin dispoziţii speciale. Relativ limitate în Tratatul CECA. aceste dispoziţii sunt însă
deosebit de numeroase în tratatul instituind CEE şi în cel creând CEEA.
Comunitâţile au vocaţie de a se folosi de ansamblul mijloacelor de acţiune internaţională şi, în
special, au capacitatea de a încheia acorduri internaţionale cu state terţe.
8. Caracterele generale ale Comunitâţii
Din punct de vedere formal, crearea Comunităţilor nu putea fi rezolvată altfel decât prin singura
tehnică pe care dreptul internaţional o punea la dispoziţie şi anume prin încheierea de tratate dând naştere
unor organizaţii internaţionale, ceea ce şi sunt în primul rând Comunitâţile.
In al doilea rând, ceea ce caracterizează Comunitâţile este o structură proprie, originală care să le
permită această gestiune comună.
In sfârşit, conform strategiei de integrare care trebuia sâ le asigure o coeziune internă tot mai
profundă, aceste organizaţii s-ar prezenta ca asociaţii economice având sarcina constituirii şi gestiunii
unei "pieţe comune", noţiune ale cărei implicaţii ar depăşi acest singur obiectiv.
Bibliografie
R. Kovar. Histoire de la construction europeenne (Juris-Classeurs, Europe,1989, Fasc. 100).
L. Cartou.L 'Union europeenne. Traites de Paris - Rome - Maastricht, (Paris, Dalloz, 1994).
John Pinder. Europeenne Community: The Building of a Union, 2d ed. (Oxford: Oxford
University Press, 1995).
Dana V. Savu Integrare Europeana (Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996).
Octav Bibere. Umunea Europeană între real şi virtual (Editura All Editorial, Bucuresti, 1999).
lon Jinga. Uniunea Europeana: Realităţi şi perspective (LuminaLex, Bucuresti, 1999).
Roxana Munteanu. Drept European: Evolutie - institutii - Ordine Juridica (Editura Oscar Print,
Bucuresti,
1996).

12