1.

Definitia stiintei politice

Ştiinţa politică este un ansamblu sistematizat de cunoştinţe, ipoteze de cercetare, teorii care se aplică
raporturilor de tip politic. Aceasta are ca obiect de studiu atât structura şi funcţionarea instituţiilor politice cât
şi exercitarea puterii politice, formele juridice care o determină sau problemele pe care exercitarea puterii le
pune în diferite forme de organizare a statului.

2. Politica - domeniul de definiţie al ştiinţei politice.

Politica este o activitate care defineşte modalităţi de gestionare a resurselor din orice societate
contemporană. Orice comunitate umană trebuie să-şi organizeze interacţiunile şi să gestioneze anumite resurse
sociale pentru a realiza propria reproducere.
În această accepţiune noţiunea de politică presupune existenţa următoarelor dimensiuni fundamentale ale
societăţilor umane:
1. Statul pe care termenul de cetate îl presupune în mod implicit.
2. Existenţa unui teritoriu determinat pe care se desfăşoară acţiunile dintre indivizi.
3. Existenţa unei puteri publice care acordă statutul juridic.
4. Existenţa unor forme organizate de interacţiune a căror reguli sunt stabilite de puterea
publică.

3. Legile, funcţiile, categoriile politologiei.

Menţionăm că politologia nu elaborează legi, ea se ocupă de studierea lor. Particularitatea legilor politologiei
constă în următoarele: cu toate că ele sunt legate de realitatea obiectivă şi rees din ea poartă amprenta activităţii
subiective a oamenilor pentru transformarea acestei realităţi.
În literatura de specialitate nu s-a stabilit în consens referitor la conţinutul, valoarea şi numărul legilor
politilogiei. Legile politologiei pot fi prezentate în forma unor principii generale cum ar fi :
 Organizarea şi conducerea democratică a societăţii;
 Existenţa şi funcţionarea unor sisteme politice capabile să asigure performanţe social-economice;
 Unitatea organică între libertate şi responsabilitate;
 Corespunderea activităţii politice cu valorile general-umane;
 Asigurarea funcţionalităţii optimale şi a autorealizării subiectului social dat în condiţiile accidentale şi
imprevizibile pe calea influienţării asupra proceselor obiective în scopul transformării posibilităţii existente
în realitate;
 Cunoaşterea şi respectarea totalităţii condiţiilor obiective şi subiective ce influienţează rezolvarea
problemei politice date şi folosirea lor în activitatea practică;
 Pentru asigurarea succesului e necesar de a se baza pe forţele progresiste ale societăţii, cărora le aparţine
viitorul, chiar dacă, la moment, ele nu ocupă o poziţie dominantă în societate.
 Stabilirea corectă a scopului şi determinarea celor mai efective căi de realizare a acestui scop;
 Identificarea şi evaluarea propriilor forţe şi posibilităţi dar şi a forţelor ce pot să împiedice realizarea
scopului propus;
 Lupta pentru obţinerea puterii politice sau pentru influienţă în structurile puterii este condiţia esenţială
de realizare a scopului propus.
Politologia operaeză cu următoarele categorii: putere politică, subiect politic, sistem politic, relaţii politice,
raţionalitate politică, pliralism politic, partid politic, mişcare politică, cultură politică, drepturi şi libertăţi
politice, geopolitică, relaţii internaţionale ş. a.

 Funcţia cognitivă - cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului politic în scopul stabilirii unui

comportament corespunzător.
 Funcţia normativă - identificarea căilor şi metodelor privind organizarea şi conducerea politică
cât mai eficientă a societăţii.
 Funcţia prospectivă - previziunea politică în baza investigaţiilor asupra fenomenului politic.
 Funcţia educativă - implicarea cetăţeanului în activitatea politică conform valorilor general
umane.
4. Locul politologiei în sistemul ştiinţelor sociale.
Politologia studiază sfera politicului sub aspectele sale cele mai generale, în timp ce celelate ştiinţe sunt,
într-un fel, ştiinţe particulare, în sensul că fiecare dintre acestea are în studiu un anumit segment al politicului,
şi nu ansamblul său.
Studierea multiplelor dimensiuni ale domeniului politic presupune necesitatea studierii interdisciplinare,
utilizarea potenţialului altor ştiinţe sociale ca: filosofia (filosofia politicii), sociologia (sociologia politicii),
psihologia (psihologia politică), istoria (istoria politică), antropologia (antropologia politică), ştiinţele
economice (economia politică), ştiinţele juridice (teoria normelor şi instituţiilor politico-juridice).
Politologia ca ştiinţă trebuie tratată în două sensuri. În sens larg, politologia (ştiinţa politică) constituie
totalitatea disciplinelor care studiază diverse aspecte ale domeniului politic. În sens îngust, politologia are ca
obiect de studiu doar problemele specifice ale domeniului politic.

5. Istoria gândirii politice universale

Istoria gândirii politice este una dintre părţile componente, deosebit de importantă, a istoriei universale, a
culturii spirituale a umanităţii. În ea este concentrată bogata experienţă a generaţiilor trecute în studierea
problemelor libertăţii, dreptăţii, politicii statului şi dreptului, sunt reflectate principalele direcţii, momentele
cruciale care au marcat evoluţia gândirii politice. Istoria gândirii politice permite să cunoaştem geneza şi
evoluţia statului şi dreptului, diferitele concepţii şi reprezentări despre libertate, dreptate, drept, legi, despre
orânduirea de stat, despre drepturile şi libertăţile omului, formele şi principiile ce stau la baza relaţiilor dintre
personalitate şi putere.

Conform celor mai răspândite opinii, studierea trecutului şi prezentului s-a dovedit a fi mai activă în secolul
XVIII. În timpurile noi s-au dezvoltat concepţiile generalizatoare (universale) ale politicii şi puterii ca
începuturi sociale generale, au fost formulate concepţii privind regimurile politice, bunăstarea universală, care
au căpătat nu numai o argumentare politico-etnică umanistă, dar şi sociologică, economică fundamentală.

Oamenii antici au iniţiat cercetarea limbajului politic şi a vorbirii politice. Gânditorii antici au studiat
principalele valori politice, sociale şi morale, cum sunt libertatea, dreptul, dreptatea, bunăstarea. Concomitent,
ei primii au elaborat teoria unei astfel de proceduri politice ca legalizarea puterii şi politicii, autojustificarea
şi recunoaşterea socială. Ei au pus temelia studierii orânduirii politice, regimurilor politice, tipologiei
conducătorilor, conflictelor sociale.

În dezvoltarea gândirii politice din Occident un prinos excepţional l-a adus Grecia. Gândirea politică grecească
destul de repede a trecut calea de la mit la teorie. Grecii au sistematizat şi analizat diversitatea formelor
politice, au studiat condiţiile care au stimulat stabilirea diferitelor sisteme politice, legităţile schimbării lor.

O singură trăsătură înrudea întreaga gândire politică a antichităţii – atât în Occident, cât şi în Orient:
personalitatea nu era examinată ca o valoare independentă. Ea era considerată o părticică a societăţii, a statului.
Viaţa omului în cele mai mici amănunte era reglementată de obiceiuri, şi orice încercare de revoltă pentru
afirmarea independenţei sale era pedepsită. Conştiinţa individualismului, autonomiei şi drepturile de la natură
proprii omului încă nu s-au format.

Periodizarea istoriei gândirii politice poartă caracter convenţional, deoarece în fiecare ţară evoluţia ideilor
politice se deosebeşte prin diversitatea lor şi, deseori, nu se încadrează în schema generală. Aceasta se referă,
în primul rând, la ţările orientale şi la Rusia, unde etapele de dezvoltare „întârziau” în comparaţie cu Europa
Occidentală, fie se manifestau nu atât de clar, iar păstrarea îndelungată a modului de producere asiatic sau
feudal împiedica stabilirea capitalismului, realizarea transformărilor politice.

Gândirea politică este secundară, ea reflectă viaţa societăţii, este născută de ea. La rândul său, ea influenţează
asupra conştiinţei oamenilor, activiştilor de stat, asupra organizării social-politice, constituţiilor, politicii
promovate de stat. Ca această influenţă să fie cât mai efectivă, ştiinţa politică trebuie să fie bine pregătită de
dezvoltarea socială.

De obicei, rolul istoric al învăţăturilor care se realizează în practică nu corespunde motivelor creării lor,
scopurilor şi conţinutului. Istoria le deformează, denaturează, le schimonoseşte. Studierea istoriei învăţăturilor
politice nu numai că ne lărgeşte orizontul, dar şi ne orientează în aprecierea ideilor contemporane, în
rezolvarea problemelor sociale şi politice ale zilelor noastre.

6. Istoria gândirii politice românești

Istoria gândirii politice în Moldova face parte din acel domeniu al ştiinţei politice, care ne familiarizează cu
ideile politice ce au circulat în spaţiul şi timpul istoric al poporului nostru. Gândirea politică cuprinde cele mai
valoroase idei, concepţii moştenite din trecut, având astfel posibilitatea de a autentifica valorile apreciate de
generaţiile precedente

Istoria gândirii politice are ca obiect de studiu determinările unei concepţii politice: cercetarea genezei,
detaşarea concepţiei vizând problematica abordată de alte idei, formularea judecăţilor de valoare în legătură
cu soluţiile propuse, evidenţierea necesităţilor cărora această concepţie corespunde, urmărirea consecinţelor,
a rolului ei istoric.

În istoria gândirii politice a poporului moldovenesc persistă ideea de independenţă, ideea de unire, conştiinţă
naţională în diferitele sale manifestări, conceptul de patriotism abordat de majoritatea gânditorilor în operele
lor. Periodizarea. Istoria gândirii politice în Moldova se divizează în următoarele etape:

1. Gândirea politică în secolele XV-XVII. Idei politice sunt reflectate în cadrul mişcărilor eretice ale
bogomililor şi husiţilor, în cronografia din secolele XV-XVI, în operele cronicarilor din secolul al XVII-lea –
Grigore Ureche şi Miron Costin, în opera lui Nicolae Milescu-Spătaru.

2. Gândirea politică în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Idei politice sunt elucidate în opera lui Dimitrie
Cantemir, în opera lui Antioh Cantemir, în operele cronicarilor din secolul al XVIII-lea – Ion Neculce şi
Nicolae Costin.

3. Gândirea politică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea. Idei politice
sunt elucidate în operele exponenţilor iluminismului – Gheorghe Asachi, Ionică Tăutul, Andronache Donici,
Alexandru Hâjdeu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Alexandru Sturza, Mihail Kogălniceanu.

4. Gândirea politică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Idei politice
sunt reflectate în operele exponenţilor socialismului – Zamfir Ralli-Arbure, Nicolae ZubcuCodreanu, Mihail
Negrescul, în operele exponenţilor liberalismului – Constantin Stamati-Ciurea, Vasile Laşcu, Paul Leonard,
Nicolae Grădescul, în operele lui Mihai Eminescu, Bogdan-Petriceicu Haşdeu, Alexei Mateevici, Constantin
Stere, în cadrul mişcării de partide din Basarabia.

Evoluţia ideilor politice în Moldova a fost determinată de influenţa a două mari arii de cultură europeană, şi
anume: cea latină şi cea elenă, din care s-a desprins romanitatea răsăriteană, având la bază cultura romană,
primind apoi adânci influenţe bizantine şi un coeficient de elemente slave, datorită aşezării geografice şi
legăturii cu Bizanţul şi cu slavii.

7. Definiţia puterii politice

Puterea politică constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinant în reglarea şi funcţionarea
vieţii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de a-şi impune voinţa în organizarea şi
conducerea de ansamblu a societăţii.
8. Originea puterii politice.
Puterea ia naştere odată cu procesul de dezvoltare a societăţii, fiind în acelaşi timp şi o condiţie
indispensabilă a existenţei ei. Ca formă diriguitoare ea a apărut datorită activităţii forţelor sociale şi într-o
măsură oarecare se supune acestor forţe, e controlată de ele şi fără susţinerea lor ea nu poate exista. Ea este
necesară în organizarea societăţii, în menţinerea unităţii şi stabilitîţii ei.
La originea puterii politice există conflictele şi tensiunile care traversează orice societate umană şi care
trebuie să găseascăo metodă de rezolvare. Există trei surse universale de conflicte care au loc în societate: a)
deosebirile dintre sexe; b) opoziţia dintre cei bogaţi şi cei săraci; c) ameninţarea prezumtivă venită din exterior.

9. Funcţiile puterii politice

Pentru realizarea rolului său în societate puterea politică îndeplineşte mai multe funcţii:
 funcţia decizională. Principala activitate a unei autorităţi politice constă în luarea de decizii. Acestea se
traduc în mod oficial prin legi, decrete sau reglementări. Elaborând şi aplicând asemenea hotărâri puterea
politică îşi manifestă capacitatea de a arbitra între interese antagoniste şi de a coordona multiplele dimensiuni
ale vieţii în societate.
 funcţia organizatorică. Constă în capacitatea puterii de a stabili formele organizatorice cele mai adecvate
şi de a mobiliza grupurile sociale pentru a acţiona în conformitate cu programul adoptat.
 funcţia ideologică. Propagarea valorilor programatice în scopul atragerii de noi adepţi.
 funcţia coercitivă. Constă în aplicarea diferitor mijloace de constrângere pentru a determina pe cetăţeni
să acţioneze în conformitate cu deciziile adoptate.
 funcţia de control. Se urmăreşte modul în care linia stabilită este respectată şi a măsurilor ce se impun,
conform legii.
 funcţia de pregătire a specialiştilor pentru organizarea vieţii sociale în conformitate cu voinţa puterii
politice.

10. Dominaţia politică. Legitimitatea si legalitatea puterii politice.

Dominaţia politică, după M.Weber este o îmbinare a două elemente: pe de o parte, o legitimitate care îi
asigură stabilitatea şi, pe de altă parte, o autoritate care îi conferă o formă.
Legitimitatea politică face puterea acceptabilă, necesară în accepţiunea acelora care sunt subordonaţi
comandamentelor sale.
E necesară o precizare referitoare la noţiunile de ,,legalitate” şi ,, legitimitate”. Legalitatea este definită de
conformitatea faţă de regulile de drept în vigoare. Legitimitatea este o noţiune ce desemnează un ansamblu de
credinţe şi reprezentări mentale care valorizează anumite calităţi pe care puterea politică trebuie să la posede
pentru a fi acceptată. Astfel, adeziunea la valorile democratice se bazează pe legitimitatea autorităţilor reieşite
din alegeri populare şi, prin extensie, pe aceea a deciziilor luate de ele.

11. Resursele dominaţiei puterii politice

Exercitarea unei anumite dominaţii presupune capacitatea de a mobiliza un anumit număr de mijloace de
acţiune, care să poată constrânge comportamentele celorlalţi. Aceste mijloace sunt:
Producţia şi schimbul de mărfuri. O societate trebuie să se intereseze de problema satisfacerii nevoilor
materiale a membrilor săi. Principalele resurse capabile să fie mobilizate în acest sector sunt banii, ştiinţele
tehnice, calităţile de expertiză, competenţa şi ceea ce numim capacitatea distributivă, adică posibilitatea de a
distribui posturi, slujbe, privilegii, avansări, în scopul cel mai adesea de a construi reţele de clientelă.
Mijloacele de comunicaţie. Întreaga societate posedă instituţiile sale producătoare de valori, credinţe şi
norme sociale. Aceste instanţe îndeplinesc un rol de definire şi de difuzare a ştiinţelor legitime. Fiecare
societate acordă în această sarcină, în funcţie de istoria şi de trăsăturile sale culturale, o influenţă mai mult sau
mai puţin inegală Bisericii, şcolii sau mediilor de informare. Principalele resurse înglobează nu numai
organele de presă sau de radiodifuziune, dar şi un capital de notorietate savant construit în jurul meritelor
individului.
Monopolul coerciţiei. Statul de drept obligă societăţile să centralizeze utilizarea legitimă a constrângerii.
În ciuda unei scăderi de necontestat a violenţei sociale în democraţiile pluraliste, acesta păstrează o reală
importanţă ca resursă a dominaţiei politice. Mai ales prin control şi utilizarea forţelor armate şi de poliţie, care
oferă oportunitatea de a defini graniţele, indestructibile, ale ordinii publice.
12. Puterea dictatorială
Ideea şi conceptul de dictatură pare a fi un termen cunoscut de mulţi oameni. Există şi în prezent multe
regimuri dictatoriale în lume, cu toate acestea, dictatura este o formă de conducere care poate apare în orice
sistem politic sau social.

Pe scurt, dictatura este o formă de guvernare în care autoritatea politică şi executivă este deţinută de o singură
persoană sau entitate politică. În dictaturi, autoritatea politică este exercitată întotdeauna prin diverse
mecanisme şi măsuri opresive.

Dictatura este forma maximă de autoritarism, diferită fundamental de democraţie. Dictaturile şi totalitarismul
se folosesc prin definiţie de propagandă şi de forţele armate pentru a lichida, intimida sau reduce la tăcere nu
doar oponenţii, dar şi orice formă alternativă de putere. Despotismul este o formă definitorie a dictaturii în
care un singur individ are puterea absolută. În acest caz este vorba de regimuri autocrate, dar există şi dictatura
mai multor persoane grupate în funcţie de interese de grup, caz în care este vorba de oligarhie.

Există numeroase categorii de dictaturi între care se remarcă dictatura militară, în care puterea este deţinută
de comandantul suprem al armatei sau de o grupare de militari.

O altă categorie este reprezentată de dictatura partidului-stat, caracteristică în special regimurilor comuniste
precum cele conduse Mao, Stalin şi Pol Pot, dar şi celor militarist -naţionaliste cum a fost cazul lui Mustafa
Kemal Ataturk. Există şi forme mixte de dictatură, precum şi celebrele dictaturi ale unei singure familii,
dictaturi constituţionale sau dictaturi cauzate de lovituri de stat.

13. Definiţia şi funcţiile sistemului politic

Sistemul politic reprezintă un subsistem al sistemului social global, care cuprinde relaţiile politice,
instituţiile politice şi concepţiile politice; el asigură organizarea şi conducerea de ansamblu a societăţii,
funcţionalitatea ei. Ca parte componentă a sistemului social global, sistemul politic se află în strânsă
interacţiune cu celelalte subsisteme, pe care le influenţează sau, la rândul său, poate să fie influenţat de acestea.
Funcţiile principale ale sistemului politic sunt:
 definirea scopurilor şi a sarcinilor dezvoltării societăţii;
 elaborarea programelor de activitate conform intereselor forţelor dominante în societate;
 mobilizarea resurselor societăţii în raport cu aceste interese;
 asigurarea controlului distribuirii valorilor în societate;
 integrarea societăţii în jurul scopurilor şi a valorilor social-politice.

14. Structura sistemului politic.

Pentru o mai bună înţelegere a specificului şi funcţionalităţii sistemului politic se cere o analiză a structurii
sale şi, respectiv a părţilor sale componente: relaţiile politice, instituţiile politice şi concepţiile politice
Relaţiile politice sunt raporturi între grupuri de indivizi, între partide şi organizaţii politice, între acestea şi
puterea politică; de asemenea, sunt relaţii politice legăturile dintre naţiune şi naţionalităţi, respectiv relaţiile
interetnice.
Instituţiile politice constitue o componentă a sistemului politic, care indică gradul de organizare a societăţii
la un anumit moment. Principala instituţie a sistemului politic, în jurul căreia se grupează şi celelalte
instituţii este statul. Un loc important îl ocupă partidele politice, care determină vitalitatea şi funcţionalitatea
sistemului politic. În afară de instituţiile menţionate sistemul politic mai include şi alte organizaţii social-
politice, mişcări, comitete ş. A
Concepţiile politice reflectă modul de organizare şi administrare a societăţii. Elementul esenţial al culturii
politice îl constitue doctrinele politice, care exprimă o anumită modalitate de organizare şi conducere politică
a societăţii în baza unor anumite principii. Ele se materializează în programele şi platformele partidelor
politice.

15. Tipologia sistemelor politice

a)Sistemul anglo-american. Se caracterizează printr-un nivel înalt al diviziunii rolurilor şi funcţiilor între
participanţii procesului politic: stat, partide, grupuri de presiune. Puterea şi influenţa sunt repartizate între
diferite niveluri ale sistemului politic. Sistemul politic funcţionează în baza hegemoniei culturii politice,
orientate spre apărarea valorilor liberale, care sunt recunoscute în societate.
b) Sistemul continental-european. Se deosebeşte prin caracterul fragmentar al culturii politice, prin
apariţia în cadrul culturilor naţionale a orientărilor, idealurilor, valorilor, principiilor opuse. Existenţa diferitor
subculturi nu poate asigura stabilitatea socială. Acest tip de sistem politic este caracteristic Franţei, Germaniei,
Italiei. Ţările scandinave au o poziţie intermediară între cele două sisteme.
c)Sistemul preindustrial şi parţial industrial. Acest tip de sistem dispune de o cultură politică mixtă, care
este constituită din subculturile locale, întemeiate pe valorile clasei, ale tribului, ale gintei, ale clanului. În
cadrul acestui sistem politic liniştea, înţelegerea, stabilitatea nu pot fi atinse fără constrângere. Integrarea
societăţii cu ajutorul violenţei contribuie la întărirea puterii, la concentrarea ei în mânile unui grup restrâns.
d) Sistemul politic totalitar. Funcţionează în baza recunoaşterii priorităţii intereselor de clasă, intereselor
naţionale. În cadrul acestui sistem lipsesc organizaţiile, asociaţiile benevole.

16. Evoluţia sistemului politic în Republica Moldova

Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 va consacra toate aceste ajustări importante ale
elementelor sistemului politic de esenţă democratică, stabilind următoarele principii de funcţionare a
acestuia:
a) stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate (alin 3, art.
1)
b) suveranitatea naţională (art.2)
a) drepturile şi libertăţile omului (art.4)
b) democraţia şi pluralismul politic (art.5, cap.II, titlul I)
c) separaţia şi colaborarea puterilor (art. 6)
d) ierarhia normelor juridice (art.7 şi 8)
Controlul constituţionalităţii legilor (titlul V)etc

17. Conceptul de stat. Apariţia şi evoluţia statului.

În sensul cel mai larg al cuvântului, statul este organizatorul principal al activităţii unei comunităţi umane
care stabileşte reguli generale şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea sau executarea acestor reguli.
În sens îngust, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea
Apariţia şi evoluţia statului
Statul a apărut la o anumită treaptă a evoluţiei istorice, răspunzând nevoilor de dezvoltare şi progres ale
societăţii. Statul apare în perioada de trecere de la organizarea gentilică la orânduirea sclavagistă. Necesitatea
apariţiei statului este legată de trebuinţele unor comunităţi umane evoluate de a-şi asigura funcţionalitatea.
Evoluţia comunităţilor umane prestatale se prezintă astfel: hoarda, ginta, tribul.
Factorii care au determinat apariţia statului sunt:
 Atingerea unui înalt grad de evoluţie (atît numeric cît şi calitativ) a uniunilor tribale;
 Diviziunea socială a muncii ce a generat necesitatea organizării comunităţii în cadrul unui
anumit teritoriu;
 Diferenţierea socială care a adus la apariţia unei autorităţi cu mijloace de impunere a propriei
voinţe.
. La început statul a apărut ca o organizare politică a triburilor şi uniunilor tribale, iar apoi, odată cu
formarea popoarelor, statul a devenit principalul mod de organizare politică a acestora. În rezultatul evoluţiei
istorice, tendinţa naţiunilor de a se constitui într-o organizare politică de sine stătătoare a devenit atât de
puternică încât a fost principalul factor de destrămare a imperiilor pe ruinile cărora s-au format state naţionale
independente.

18. Trăsăturile şi funcţiile statului.

Statul este caracterizat de următoarele trăsături:
 Are caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de necesităţile dezvoltării sociale, de faptul că o societate
umană nu poate să existe şi să funcţionaze fără organizare politică asigurată prin intermediul statului.
 Este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare. Sub acest aspect statul are trei
componente bine conturate şi strict organizate: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească,
toate acestea fiind organizate atât la nivel central cât şi la nivel local în diverse instituţii (parlament, guvern,
ministere, instanţe de judecată, armată, poliţie etc.).
 Constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane pe raza unui teritoriu delimitat prin
frontiere stricte. De regulă, statul reprezintă modul de organizare politică a naţiunilor un cadrul frontierelor
respective sub forma statelor naţionale.
 Are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a unei comunităţi umane în cadrul
unei frontiere ca expresie a voinţei cetăţenilor.
 Este instituţie specializată care asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii financiare ale
cetăţenilor, prin impozite.
 Are, de regulă, caracter naţional, reprezentând organizarea politică a unei naţiuni.

Activitatea statului e caracterizată de funcţiile pe care le îndeplineşte:

Legislativă, prin care statul, prin organismele sale specializate, adoptă sistemul legislativ al societăţii;
Executivă, care presupune realizarea activităţii de organizare a executării legilor şi a altor decizii
adoptate, cât şi organizarea întregii activităţi în diverse domenii de activitate;
Judecătorească, prin care se supraveghează aplicarea corectă a legilor şi sancţionarea încălcărilor
acestora;
Economică, ce constă, pe de o parte, în faptul că statul este organizatorul direct al activităţii
economice în cazul proprietăţii de stat, iar pe de altă parte, asigură cadrul politic, organizatoric şi juridic
prin care agenîii economici îşi desfăşoară activitatea;
Socială, prin care se asigură condiţii decente de trai tuturor cetăţenilor ţării prin măsuri de protecţie
socială, medicală, etc.;
Administrativă, prin care se asigură satisfacerea diverselor necesităţi ale populaţiei atât la nivel
central cât şi la cel local;
Culturală, prin care se asigură condiţii de instruire şi educaţie, de afirmare a capacităţilor creative
ale cetăţenilor;
De apărare a ordinii sociale, care are o latură preventiv-educativă şi alta coercitivă, prin care se
sancţionează actele antisociale;
Ecologică, prin care se protejază şi se conservă mediul ambiant;
De apărare a ţării, a independenţei şi suveranităţii statale, a integrităţii teritoriale şi a ordinii de
drept;
Externă, care presupune: întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor cu alte state; apărarea intereselor
statului în relaţiile internaţionale; colaborarea reciproc avantajoasă în diverse domenii cu alte state.
19. Structura de stat.Forma de guvernare
Structura de stat desemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul. Sub acest aspect deosebim:
Statul unitar – se caracterizează prin aceea că are o singură constituţie, un singur rând de organe supreme
care îşi exercită competenţele lor pe întreg teritoriul statului şi cu privire la întreaga populaţie, aceasta având
o singură cetăţenie. Statul însuşi este subiect de drept internaţional şi participă în această calitate la viaţa
internaţională.
Statul federativ – este constituit din două sau mai multe state membre care în limitele şi în condiţiile
stabilite prin constituţia federaţiei îşi transferă o parte dintre atributele lor suverane în favoarea statului
federativ şi dau astfel naştere unui nou stat, distinct de statele ce îl alcătuesc.
Confederaţia reprezintă o asociaţie de state în care statele-membre îşi păstrează suveranitatea şi
independenţa creînd în scopul realizării unor interese comune, organe speciale. Deciziile organelor
confederative sunt promulgate doar după ratificarea lor de către organele puterii centrale a fiecărui subiect al
confederaţiei. În confederaţie lipseşte organul unic al puterii legislative supreme, o cetăţenie unică, iar
statele subiecte a confederaţiei pe arena internaţională se afirmă ca persoane juridice cu drepturi depline.
Subiecţii confederaţiei benevol pot să întrerupă contractul încheiat.
Principalele forme de guvernare sunt:
-Monarhia, care la rindul ei se imparte in monarhie:
-constitutionala;
-absoluta
-dualista
-parlamentara

-Republica:
-prezidentiala
-Parlamentara

20. Trăsăturile definitorii ale statului de drept.

Prezentăm sintetic principalele trăsături definitorii ale statului de drept, care trebuie considerate în
interacţiunea, complementaritatea şi interferenţa lor:
 constituie o replică socială faţă de abuzul de putere şi o soluţie pentru împiedicarea acestuia;
 pluralismul politic, libertatea competiţiei politice, a dreptului la opoziţie;
 presupune democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului care îşi exercită suveranitatea
prin sistemul electoral bazat pe vot universal egal, direct şi secret, alegeri libere prin care se instituie
Parlamentul care îşi exercită atribuţiile sale de legiferare şi de control asupra executivului;
 cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia, existând obligaţia tuturor, a organelor
de stat, a organismelor sociale şi a cetăţenilor să se supună legii. În cadrul acestei ordini de drept legalitatea -
ca respectare a normelor juridice, a principiilor şi procedurilor prevăzute de lege se întemeiază pe legitimitate,
pe respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor la nivelul standartelor internaţionale;
 solicită separarea puterilor în stat, limitarea puterilor prin drept, independenţa judecătorilor,
posibilitatea fiecărui cetăţean de a se adresa justiţiei în cazul în care i se încalcă drepturile legitime de către
un organ de stat sau de către un organism social sau alt cetăţean;
 înseamnă guvernarea în numele majorităţii prin respectarea drepturilor minorităţii, a egalităţii în faţa
legii pentru toţi cetăţenii, fără nici o deosebire;
 nu se poate realiza fără respectarea libertăţilor economiei de piaţă, a proprietăţii private şi a egalităţii
şanselor, statul de drept presupunînd şi protecţia socială a categoriilor defavorizate;
 este condiţionat ca realizare practică şi de gradul de instrucţie şi educaţie a poporului, de tradiţiile
culturale, de aspectele psihosociale în ceea ce priveşte respectul faţă de lege;
 presupune libertatea presei, a tuturor mass-media, a dreptului de asociere, a existenţei societăţii civile
– ca una din modalităţile importante de a împiedica abuzul puterii statale;
 are drept consecinţă respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum acestea sunt prevăzute
în documentele internaţionale.

21. Problemele statului Republica Moldova.

1) securitatea energetică – dependența de o singură sursă de alimentare cu energie termică (Federația Rusă)
și energie electrică (Cuciurgani)

Soluții – construcția gazoductului Chișinău-Ungheni (din cele 60 mln de euro necesare, 40 mln au fost
acordate de UE); din 2009 RM a devenit membră a Comunității Energetice Europene, primind credit de la
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare în valoare de 270 mln euro, cu o rată a dobânzii de
0,75% pentru conectarea cu sistemul energetic european la Vulcănești

2) securitatea economică – problema a fost resimțită esențial în 2007 când Rusia a anunțat primul embargou
pentru exportarea vinurilor

Soluția a fost semnarea Acordului de asociere, astfel 65-67% din exporturi se duc spre statele UE, România
devenind primul partener extern
3) conflictul transnistrean – scopul provocării acestui conflict a fost menținerea RM în spațiul de influență a
Federației Ruse

4) chestiile etnogenezei

5) statul în condițiile globalizării – există mai multe teorii care descriu condițiile statului într-o eră
globalizată

 I teorie – superglobaliștii consideră că statul națiune va dispărea prin următoarele măsuri – libera
circulație a persoanelor, migrația, emigrația, companiile multinaționale; prin aceste metode și crearea
unei pieți unice, statul națiune va dispărea și va apărea un stat global
 II teorie – globaliștii moderați afirmă că statul națiune mai are mijloace de apărare – armata, arma
nucleară și chimică ș.a.
 III teorie – se consideră că globalizarea nu influențează major statul, acesta păstrându-și funcțiile,
întrucât dispune de mijloace pentru a coordona activitatea, în special statele mari sau conglomeratele
de state

22. Conceptul de partid politic.Geneza partidelor politice.

,, partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni, uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune,
de caracter general, asociaţie ce urmăreşte, în plină lumină publică, a ajunge la puterea de a guverna pentru
realizarea unui ideal etic social”.
Orice formă de viaţă colectivă produce conflicte, deoarece interesele indivizilor şi a grupurilor sunt foarte
diverse. Problema fundamentală a tuturor societăţilor este evitarea degenerării conflictelor în lupte armate.
Democraţiile au încercat o repartizare a puterii, făcând universal admis recursul la mecanismele electorale, în
scopul de a decide orientările politice şi de a alege oamenii capabili să le realizeze. Competiţiile electorale au
înlocuit bătăliile armate. În acest context de reducere a conflictelor au şi apărut partidele politice.
Unele dintre partide au apărut pe scena politică ca expresie a revendicărilor unui grup social. Alte partide
- plecând de la grupurile parlamentare.

23. Funcţiile partidului politic

Rolul jucat de către un partid depinde de mai mulţi factori: mărime, ideologie, mediu social şi politic. De
fiecare dată, obiectivul său de a participa la cucerirea sau la exerciţiul puterii îl conduce într-un regim
reprezentativ la îndeplinirea a trei tipuri de funcţii:
a)Structurarea alegerilor opiniei publice. Partidele permit clarificarea competiţiei politice asigurând o
informare a opiniei publice. Mai întâi un partid oferă o siglă, care îi garantează recunoaşterea şi notorietatea.
Această siglă identifică discursurile şi persoanele care i se alătură şi întăreşte sinceritatea dezbaterii politice.
Apoi, un partid elaborează programe care sunt coduri de principii, de intenţii şi de propuneri concrete destinate
a fi dezbătute în public. În perioada electorală, aceste programe angajează partidul sub forma unui contact de
încredere cu alegătorii. Un partid apără, în fine, un proiect de societate, o concepţie asupra omului şi asupra
lumii, apără valori de referinţă, în care se vor recunoaşte propriii alegători.
b) Selecţia personalului politic. Partidul reprezintă o instanţă de iniţiere şi de probare pentru persoanele
care doresc să se angajeze în viaţa publică. În aceeaşi măsură, partidul exercită o funcţie de recrutare,
desemnând candidaţii scrutinurilor naţionale şi locale. Modalităţile de selectare variază în funcţie de statutele
şi practicile fiecărui partid. În fine, partidul relevează încadrarea personalului politic cerându-i o anumită
disciplină de acţiune: unanimitate de voturi în parlament, coerenţa în discursuri ş. a.
c)Contribuţia la integrarea socială. Partidele oferă persoanelor şi grupurilor sociale structuri de alegere şi
de socializare. A milita într-un partid aduce un anumit număr de recompense materiale şi simbolice,
promovare socială, satisfacerea de a apăra o cauză, acces la posturi de putere, sentiment de solidaritate ş. a.
Aceste diferite retribuţii individuale asigură fidelitatea militanţilor, integrându-i proiectului comun apărat de
către partid. În aceeaşi măsură, un partid poate reprezenta o a doua familie, constituindu-se într-o adevărată
,,contra-societate”. Anumite partide se transformă în purtători de cuvânt ale grupurilor sociale defavorizate pe
care le mobilizează şi le controlează, canalizând nemulţumirile lor. Disciplinând revoltele, dându-le soluţii
politice legale (respectul procedurilor electorale), partidele contribue la instaurarea păcii sociale.
24. Tipologia partidelor politice.
I. Cea mai des întălnită clasificare a partidelor este cea care le împarte în partide de dreapta, de centru şi
de stânga. Există trei tipuri de criterii după care partidele sunt plasate în schema amintită:
 criteriul economic - se referă la relaţia dintre stat şi economie (maniera în care statul poate
interveni în economie);
 criteriul social - se referă la poziţia partidelor politice faţă de redistribuirea venitului naţional;
 criteriul ideologic - se referă la poziţia partidelor politice faţă de raportul dintre tradiţie şi
schimbare (se consideră conservatoare acele care cultivă tradiţia şi liberale cele care susţin schimbarea).
II. După structura partidelor. Conform tipologiei propuse de Maurice Duverger, devenită clasică,
deosebim:

a) Partide de cadre. Au apărut odată cu instaurarea democraţiei reprezentative în prima jumătate a

sec.XIX, fiind rezultate ale sufragiului censitar. Partidele de cadre se caracterizează prin următoarele
particularităţi:

 este un partid alcătuit din membri aderenţi, care sunt notabili;

 structură lejeră; contactele personale primează în organizarea acestui tip de partid;
 un înalt grad de autonomie a comitetelor locale.
b) Partide de masă. Ele se deosebesc de cele de cadre prin obiectivul lor organizaţional: recrutarea a cât mai
mulţi aderenţi
III. În baza criteriului orientării ideologice partidele se împart în:
 conservatoare - optează pentru menţinerea regimului existent, admit doar cele mai necesare
schimbări;
 reformatoare - se orientează spre reorganizarea legitimă a regimului existent, cu condiţia
păstrării elementelor sale esenţiale;
 revoluţionare - resping sistemul existent şi îşi propun să-l schimbe cu altul;
 reacţionare - orientate spre revenirea la un regim cândva înlocuit.
IV. O altă clasificare poate fi realizată în baza criteriului doctrinar:
 Partidele liberale: susţin libertatea asocierii indivizilor în grupuri de orice fel, libertatea credinţei şi a
cuvântului, libertatea de acţiune, cu condiţia de a nu restrânge sau încălca libertatea altora, individualismul,
neimplicarea statului în economie, reducerea impozitelor, libertatea comerţului.
 Partidele conservatoare: susţin ,,ordinea naturală”, inegalitatea naturală între oameni, rolul tradiţiei
pentru asigurarea continuităţii civilizaţiei, efectele binefăcătoare ale stabilităţii şi riscurile progresului, o sferă
restrânsă a guvernării.
 Partidele democrat-creştine: întreţin raporturi apropiate cu Biserica, sunt tradiţionaliste, au ca obiectiv
controlarea unor largi pături sociale, susţin demnitatea umană şi proprietatea privată, solidaritatea dintre
oameni şi păturile sociale, familia ca nucleu natural indispensabil pentru societate, statul înţeles ca instrument
de garantare a binelui comun.
 Partidele agrariene şi / sau de centru: se pronunţă în favoarea păturilor de mijloc, elogiază viaţa la
ţară, frumuseţea ocupaţiilor tradiţionale, propun măsuri de protejare a agriculturii.
 Partidele socialiste şi social-democrate: atribuie roluri decisive sistemului politic democratic şi
pluralist, votul universal, apărării claselor salariale, redistribuţiei veniturilor în favoarea celor lipsiţi de
proprietate.
 Partidele comuniste încearcă influenţarea tuturor sectoarelor societăţii şi ale vieţii private individuale.
Au ca obiectiv declarat egalitatea socială prin eradicarea diferenţelor dintre bogaţi şi săraci, instaurarea unei
societăţi fără clase, lichidarea sau restrângerea proprietăţii private.
 Partidele ecologiste militează pentru drepturile civile, pentru siguranţa şi calitatea produselor
consumate de populaţie, pentru apărarea păcii, crearea de noi locuri de muncă, pentru adâncirea dreptăţii
sociale, pentru protecţia mediului înconjurător faţă de poluarea industrială.
 Partidele extremiste de dreapta, cele mai multe sunt neoficiale, încearcă discreditarea statului, a
instituţiilor democraţiei reprezentative, îndeosebi a pluralismului de partide, a principiilor şi libertăţilor
parlamentare, sunt pentru etnocentrism.
V. După natura activităţilor sociale:
 reprezentative, care exprimă concepţiile membrilor şi simpatizanţilor săi. Odată cu modificarea
acestora se modifică şi politica partidului respectiv;
 mobilizatoare, care se preocupă de schimbarea conştiinţei indivizilor. Această categorie de partide
pune în activitatea sa accentul pe agitaţie, pe propagandă. Scopul urmărit constă în mobilizarea poporului şi
orientarea acţiunilor comune spre realizarea unor sarcini;
 partidele de patronaj, care crează privilegii pentru lider şi anturajul său.
VI. După poziţia faţă de putere partidele politice se împart în:
a)guvernatoare. Partidele de guvernământ sunt partidele, care în rezultatul alegerilor formează guvernul.
b) de opoziţie. În categoria partidelor de opoziţie sunt incluse partidele, care în rezultatul alegerilor, nu
sunt admise la guvernare. Partidele de opoziţie îndeplinesc următoarele funcţii: critică sistematic activitatea
guvernului; propun variante de alternativă la problemele existente în societate; controlează acţiunile elitei
guvernamentale; înlocueşte guvernul existent la următoarele alegeri.

25. Sistemele de partide.

Sistemele de partide sunt clasificate în funcţie de numărul lor. Se pot deosebi trei tipuri:
 Unipartidismul este caracteristic ţărilor în care democraţia nu este încă dezvoltată. Partidul este în
serviciul puterii, este un instrument de propagandă şi de coerciţie politică. El nu exprimă ceea ce gîndeşte
opinia publică, ci serveşte la impunerea unei politici anume.
 Bipartidismul corespunde acelor ţări în care două mari partide au aproape întregul monopol al
reprezentării politice şi alternează la putere. Acest sistem de partide este foarte puternic integrat în mentalităţile
şi instituţiile anumitor ţări, precum SUA şi Marea Britanie. Acest sistem garantează stabilitatea
guvernamentală, dând o majoritate solidă partidului aflat la putere. El are în aceeaşi măsură efectul de a
clarifica alegerile intensificând hotarul între majoritate şi opoziţie, însă el presupune o cultură naţională
reticentă la extremism. Adesea imperfect, bipartitismul poate lua forma unui sistem cu ,,două partide şi
jumătate”, cu apariţia unei a treia formaţiuni care, deşi mai puţin importantă, poate constitui o forţă care să
formeze majoritatea.
 Pluripartidismul corespunde unei situaţii de concurenţă între un număr oarecare de partide. Este foarte
rară situaţia când unul dintre ele poate să obţină majoritatea absolută a locurilor în Parlament. Asociat de multe
ori existenţei unui tip de scrutin proporţional, multipartidismul generează o instabilitate guvernamentală,
rezultat al jocului subtil de coaliţii care scapă arbitrajului alegătorilor.
26. Constituirea partidelor în Basarabia la începutul secolului al XX-lea
Primele partide politice în spaţiul politico-geografic dintre Prut şi Nistru apar în anii 1905-1907 în
rezultatul evenimentelor revoluţionare ce au avut loc în Imperiul Rus. În regiune îşi desfăşoară
activitatea cca 50 partide şi grupări politice, în majoritate fiind reprezentante teritoriale ale partidelor
din centrele administrative ale Imperiului ţarist. Însă, primul partid politic moldovenesc, care a jucat
un rol important în viaţa politică din regiune, a fost Partidul Naţional Moldovenesc (PNM), fondat în
aprilie 1917. Această organizaţie social-politică a fost constituită prin implicarea directă a unor
personalităţi marcante ca Vasile Stroiescu, Pantelimon Halippa şi Onisifor Ghibu.
După ce Basarabia a intrat în componenţa statului român, se trece într-o nouă fază a tradiţiei
pluripartitiste basarabene (1918-1938). Perioadă pe parcursul căreia populaţia din regiune a avut
posibilitatea să participe în premieră la alegeri parlamentare în bază pluripartitistă. Cele mai populare
în Basarabia erau formaţiunile politice care aveau în program stipulaţii despre ameliorarea situaţiei
ţăranilor. O următoare etapă importantă în istoria partitismului moldovenesc începe cu anul 1944,
când teritoriul Basarabiei intră sub jurisdicţia şi controlul politic al Uniunii Sovietice. Viaţa politică,
şi nu doar ea, este reprezentată de autoritatea unei singure formaţiuni politice – Partidul Comunist al
Uniunii Sovietice (PCUS). Opoziţie politică nu exista.
Decisivă pentru formarea sistemului de partide moldovenesc actual este perioada de la sfârşitul anilor
'80 – începutul anilor '90 ai secolului al XX-lea, când prăbuşirea Uniunii Sovietice şi, implicit, a puterii
PCUS a permis „dezgheţul politic” în republicile unionale. Drept consecinţă, în Republica Sovietică
Socialistă Moldovenească (RSSM) se constituie un şir de organizaţii obşteşti care „atentează” la
monopolul politic al Partidului Comunist al Moldovei (PCM). Primele formaţiuni de acest gen au fost:
Frontul Popular din Moldova (FPM), Mişcarea „Unitate-Edinstvo”, mişcarea Gagauz-Halkî şi
 asociaţia bulgarilor „Vozrojdenie”. Instituirea pluralismului politic a fost o premisă fundamentală
pentru independenţa statului moldovenesc (27.08.1991).

27. Partidele politice în Republica Moldova

Partidele politice în Republica Moldova s-au organizat şi activează în baza prevederilor art.41 al Constituţiei
,,Libertatea partidelor şi a altor organizaţii social-politice” precum şi a Legii cu privire la partide şi alte
organizaţii social-politice care fixează înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a organizaţiilor
obşteşti din Republica Moldova
Partidismul moldovenesc se caracterizează prin:
 pluripartidism supradimensionat;
 existenţa unui număr mic de partide doctrinare;
 migrarea politicienilor dintr-un partid în altul;
 dinamica apariţiei partidelor este determinată de campaniile electorale;
 metode necivilizate ale dialogului politic;
 subordonarea partidelor unui lider sau a unui grup de lideri ai partidului;
legătura strânsă între partidele ,,mari” şi economia tenebră.

28. Etapele sistemului partidist din Republica Moldova.

În cazul Republicii Moldova, specialiştii în domeniu disting trei etape succesive în dezvoltarea sistemului
pluripartidist:

 Prima etapă cuprinde perioada anilor (1989- 1991), ce se manifestă prin reorientarea tot mai evidentă de la
sistemul monopartidist şi minimizarea şi reducerea din stabilitatea legislativă a Partidului Comunist.

 Etapa a doua (septembrie 1991 - noiembrie 1993) se caracterizează prin constituirea sistemului
pluripartidist în Republica Moldova.

 Etapa a treia (1994 - până în prezent) se caracterizează prin consolidarea pluripartidismului,

instituţionalizarea lui defi nitivă în sistemul politic al ţării.

Prima etapă a creării şi formării sistemului pluripartidist din Republica Moldova este caracterizată de lipsa
experienţei şi a tradiţiei pluraliste la nivel ideatic şi organizaţional. O altă problemă era lipsa experienţei în
ceea ce priveşte independenţa statală, trecutul comunist şi autoritar.

A doua etapă de constituire a sistemului pluripartidist în Moldova cuprinde perioada din septembrie 1991 până
în noiembrie 1993. Sistemul pluripartidist din republică, în perioada respectivă, poate fi caracterizat în felul
următor: fl ancul drept era reprezentat de formaţiunile politice ce pledau pentru unirea Moldovei cu România,
fl ancul stâng – forţele ce se pronunţau pentru restabilirea statului sovietic într-o formă sau alta, centrul politic
era reprezentat de partidele care recunoşteau independenţa Republicii Moldova. Însă, nu putem să vorbim
despre interacţiunea dintre aceste forţe, ele prezentându-se mai degrabă ca forţe rivale.

A treia etapă de constituire a pluripartidismului începe cu alegerile parlamentare din 1994 şi durează până în
prezent. O particularitate distinctivă a pluripartidismului în Republica Moldova a celei de a treia etape este
faptul că marea majoritate a partidelor se constituie în ajunul alegerilor pentru a accede la putere. În ultimii
20 de ani, în ţară, au fost create bazele constituţionale şi de drept ale pluripartidismului, au fost desfăşurate
alegeri democratice, libere şi concurenţiale şi a avut loc instituţionalizarea partidelor politice.

29. Noțiunea de regim politic. Tipologia regimurilor politice.

În ce priveşte definirea şi clasificarea regimurilor politice, în rândul politologilor nu există un punct de vedere
unitar. Unii politologi consideră că regimul politic trebuie definit numai prin referire la modul de organizare
a statului, iar alţii, dimpotrivă, consideră că regimul politic trebuie privit şi definit în baza organizării întregului
sistem politic. Definirea regimului politic înglobează concepţii şi tendinţe diferite: liberală, autoritară,
democratică, tehnocratică, elitistă etc., având drept repere legitimitatea puterii şi modul în care ea se exercită.

Regimul politic ar putea desemna ansamblul metodelor şi mijloacelor instituţionalizate cu ajutorul cărora
guvernează cei care deţin puterea politică.

Fundamentarea conceptuală şi definirea regimului politic în politologia contemporană cunosc o diversitate de

modalităţi care, în esenţă, îşi propun să răspundă la întrebările:

a) cum sunt alese organele guvernamentale?

b) care este structura fiecărui organ guvernamental?

c) cum sunt repartizate funcţiile organelor guvernamentale?

d) există vreo limită a puterii lor faţă de cei guvernaţi?

În perioada contemporană, putem evidenţia trei tipuri fundamentale de regimuri politice: regimuri totalitare,
regimuri autoritare, regimuri democratice.

Totalitarismul (lat. totalis) reprezintă regimul care controlează şi reglementează în totalitate sferele politică,
socială, economică şi culturală ale societăţii.

Totalitarismul are următoarele caracteristici:

- existenţa unui partid revoluţionar de masă unic, care impune monopolul la conducerea societăţii;

- existenţa unei singure ideologii revoluţionare, îmbrăţişată de majoritatea populaţiei.

- prezenţa unui lider carismatic care devine atât un „apărător” de lumea externă, cât şi un idol, fetiş şi simbol,
care unifică în sine mişcarea totalitară;

- lichidarea partidelor şi grupurilor de interes rivale; dispariţia societăţii civile;

- supunerea membrilor societăţii unui proces de transformare (crearea „omului de tip nou”);

- fuziunea puterilor; centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii sociale;

- violenţa şi represaliile în masă organizate de organele de coerciţie;

- realizarea unui consens total în rândurile cetăţenilor, consens echivalent unei supuneri necondiţionate faţă
de putere;

- teatralizarea la scară naţională a vieţii politice (parade, venerarea conducătorilor, reconstruirea trecutului
glorios);

- planificarea proceselor economice de un singur centru, prezenţa proprietăţii de stat.

Autoritarismul reprezintă regimul în care funcţionarea puterii nu este în conformitate cu principiile şi normele
statului de drept, iar mecanismul formării organelor de stat se bazează pe excluderea cetăţenilor de la alegerea
nemijlocită a reprezentanţilor puterii.

Trăsăturile autoritarismului:

 Șeful statului este ales pe viaţă și există cultul personalităţii;

 Puterea nelimitată, absenţa controlului puterii din partea cetăţenilor;

 Societatea civilă foarte slabă;

 Suprimarea de către stat a disidenţei politice, etnice şi religioase;

 Mass-media controlată;

 Alegeri controlate sau falsificate. Deci, succesiunea la putere este rezultatul unor manevre oculte sau al unor
ciocniri violente;

 Serviciile şi indicatorii sociali sunt în continuă decădere (foarte des statele autoritare sunt ţări sărace);

 Economia este organizată centralizat;

 Utilizarea frecventă a violenţei;

 Puterea autoritară nu tolerează concurenţa în sfera politicii. Există pluralism politic, dar partidele, de obicei,
sunt marionete ale guvernului, foarte des fiind chiar creaturi ale acestuia.

Regimul politic democratic poate fi regăsit în sistemul drepturilor şi libertăţilor omului, în accesul liber şi egal
al cetăţenilor la viaţa politică, în determinarea prin voinţa lor a dinamicii şi calităţii regimului politic. Un regim
politic poate fi democratic doar în măsura în care democraţia, libertatea şi egalitatea, ca valori ale democraţiei,
pluralismul politic şi parlamentarismul fundamentează existenţa societăţii civile. Esenţa democratică a
regimului politic presupune ca statul să fie liber, iar puterile sale să nu fie acaparate sau subordonate nici unuia
din grupurile care le dispută, căci orice identificare cu acestea în detrimentul majorităţi poate conduce la un
regim politic nedemocratic.

30. Caracteristica regimurilor democratice.

Una dintre primele forme de organizare a vietii social-politice a constituit-o regimurile democratice.
Regimurile politice democratice au luat nastere inca din societatea sclavagista, cel mai elocvent exemplu in
acest sens, fiind regimul politic atenian..In feudalism, dominante sunt regimurile autoritare de tip monarhist
si nu am gresi, daca am aprecia ca in aceasta societate regimurile democratice dispar, ceea ce se mentine sunt
anumite elemente ale democratismului politic si nu regimuri politice democratice in sine sau ca atare.
Renasterea si proliferarea regimurilor democratice are loc odata cu epoca moderna, cand, pentru unele tari
dezvoltate, ele devin principala forma de exercitare a conducerii politice, a societatii. Astazi, regimurile
politice democratice constituie o dominanta a vietii politice contemporane, spre ele indreptandu-se atat tarile
foste comuniste din Europa rasariteana si centrala, cat si majoritatea tarilor din lumea a treia.

31. Modele ale democrației contemporane.

În literatura politologică sunt dezbătute mai multe forme și modele ale democrației. Astfel, cunoscutul
politolog olandez și american Arendt Lijphart, ținînd cont de unele trăsături fundamentale ale democrației
contemporane, scoate în evidență două modele specifice ale democrației contemporane:

1) Modelul majoritar(ist) sau modelul Westminster al democrației are ca trăsătură fundamentală existenţa unui
executiv puternic şi se întîlneşte în trei ţări: Marea Britanie, Noua Zeelandă şi Barbados. El are următoarele
caracteristici: concentrarea puterii executive în cabinete monocolore şi cu majoritate simplă, dominaţia
cabinetului, sistemul bipartidist, sistemul electoral majoritar şi disproporţional, pluralismul grupurilor de
interese, guvernare centralizată şi unitară, concentrarea puterii legislative într-un legislativ unicameral,
flexibilitate constituţională, absenţa controlului constituţional, banca centrală controlată de executiv.
2) Modelul consensualist în Uniunea Europeană, avînd următoarele caracteristici: împărţirea puterii executive
în cabinete de coaliţie, echilibrul puterii între executiv şi legislativ, sistemul multipartidist, reprezentarea
proporţională, corporatismul grupurilor de interese, guvernare federală şi descentralizată, bicameralismul
puternic, rigiditatea constituţională, controlul constituţional, independenţa băncii centrale.

Între aceste două modele vor exista cîteva diferenţe, dispuse pe două dimensiuni:

a) dimensiunea executiv – sisteme de partide (concentrarea puterii executive în cabinete majoritare

monocolore contra împărţire a puterii executive în cabinete largi multipatidiste, relaţii legislative – executive
în care executivul este dominant contra echilibru al puterii între executiv şi legislativ, sistem bipartidist contra
sistem multipartidist, sistem electoral majoritar şi disproporţional contra reprezentare proporţională, sistem
pluralist al grupurilor de interese, competiţie deschisă tuturor, contra sistem coordonat şi „cooperatist“, al
cărui scop este compromisul şi concertarea);

b) dimensiunea federal – unitar (guvernare centralizată şi unitară versus guvernare descentralizată şi federală,
concentrare a puterii legislative între două camere cu puteri egale, dar constituite diferit, constituţii flexibile
care pot fi amendate de majorităţi simple contra constituţii rigide care pot fi modificate numai de către
majorităţi extraordinare, sistem în care legislativele au ultimul cuvînt în privinţa constituţionalităţii propriei
legislaţii contra sistem în care legile sunt subiect al controlului constituţional de către curţi constituţionale sau
supreme, bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale independente).

32.Caracteristica regimurilor autoritare

Autoritarismul reprezintă regimul în care funcţionarea puterii nu este în conformitate cu principiile şi
normele statului de drept, iar mecanismul formării organelor de stat se bazează pe excluderea cetăţenilor de
la alegerea nemijlocită a reprezentanţilor puterii.
- De obicei, preşedintele, şeful statului este ales pe viaţă.
- Puterea nelimitată, absenţa controlului puterii din partea cetăţenilor;
- Societatea civilă foarte slabă;
-Suprimarea de către stat a disidenţei politice, etnice şi religioase;
- Mass-media controlata
- Alegeri controlate sau falsificate.
- Serviciile şi indicatorii sociali sunt în continuă decădere (foarte des statele autoritare sunt ţări sărace);
- Economia este organizată centralizat;
- Utilizarea frecventă a violenţei
-Puterea autoritară nu tolerează concurenţa în sfera politicii, dar nu se amestecă în acele sfere care nu sunt
legate nemijlocit de politică: economie, cultură, învăţământ, familie.
-Încălcarea permanentă a drepturilor omului

Tipurile de regimuri autoritare:

-Monarhia tradiţională
-Dictatura personal
-Regimurile teocratice
-Regimurile militare

33.Regimul totalitar.Interpretarile totalitarismului

Totalitarismul reprezintă regimul care controlează şi reglementează în totalitate sferele politică, socială,
 economică şi culturală ale societăţii.

Totalitarismul are următoarele caracteristici:

- existenţa unui partid revoluţionar de masă unic, care impune monopolul la conducerea societăţii;
- existenţa unei singure ideologii revoluţionare, îmbrăţişată de majoritatea populaţiei
– forma mesianismului marxist-leninist;
- prezenţa unui lider carismatic care devine atât un „apărător” de lumea externă, cât şi un idol, fetiş şi
simbol, care unifică în sine mişcarea totalitară;
- lichidarea partidelor şi grupurilor de interes rivale;
- supunerea membrilor societăţii unui proces de transformare (crearea „omului de tip nou”);
- fuziunea puterilor; centralizarea şi uniformizarea tuturor aspectelor vieţii sociale;
- violenţa şi represaliile în masă organizate de organele de coerciţie;
- realizarea unui consens total în rândurile cetăţenilor, consens echivalent unei supuneri necondiţionate faţă
de putere;
- teatralizarea la scară naţională a vieţii politice (parade, venerarea conducătorilor, reconstruirea trecutului
glorios);
- planificarea proceselor economice de un singur centru, prezenţa proprietăţii de stat.
Metodele totalitarismului:
- controlul total al maselor prin intermediul poliţiei politice;
- violenţă, represalii în masă;
- mobilizarea maselor la proiecte gigant: construirea socialismului, cucerirea cosmosului, ceea ce implică
propaganda şi utilizarea masivă a miturilor.

34.Mass-media:notiune,structura organizationala si functiile.

Mass-media - cuprind toate sursele/mediile de informație publice care ajung la un număr foarte mare de persoane,
ca de exemplu televiziune, radio, Internet, presă inclusiv aparițiile periodice ca ziare, reviste sau foiletoane.
Aceasta presupune că produsul respectiv este ușor de obținut și are un preț accesibil pentru toate grupurile sociale.

Mediile au un important rol în societate, concretizat prin următoarele funcții:

 transmiterea informației,
 formarea, influențarea și manipularea opiniei publice,
 educație,
 divertisment ș.a.
 Structura institutiei mass-media
Dincolo de particularitati, orice inst media tre' sa cuprinda urm segm:
a) un departament jurnalistic, format din mai multe sectii, clas fie pe domenii-econ, pol, soc, cult, sport), fie pe
genuri( anchete, stiri, rep, fapt divers), fie pe zone geog(local, nat, internat), fie pe amestecul acestor criterii.
Acest departament functioneaza in Redactie. Aceasta e legata de celelalte instante de furnizare a informatiei:
ag de presa, birouri de presa, agentii guvernamentale, public, colaboratori
b) un departament tehnic, care include secretariatul de red, serviciile de foto, corectura, compozitie si tipografie-
pt presa scrisa, sau servicii de productie-lumina, scenografie, costume, sunet-pt AV
c) un departament economic, orientat de obicei spre servicii de publicitate, marketing, etc.

35. Influența politică a mass-media. Rolul în viața politică.

Politica reprezintă o luptă simbolică, în care fiecare actor politic tinde să monopolizeze spaţiul public sau, cel
puţin, să convingă un public cât mai vast de corectitudinea şi obiectivitatea sa – afirmă sociologul francez
P.Champange. Acest fenomen presupune imperativ implicarea mass-media în procesele politice ce au loc în
societate.
Actualmente, în contextul amplificării exerciţiilor democratice, însoţite de competiţii politice acerbe pentru
vânătoarea de voturi, interesul faţă de fluxul informaţional a sporit vădit – atât din partea elitelor guvernatoare,
cât şi a electoratului, consumator de mesaje politice.
În cadrul unui regim democratic mass-media îndeplineşte câteva funcţii politice majore:
• informaţională – presupune receptarea, prelucrarea şi difuzarea informaţiei despre activitatea instituţiilor
sistemului politic;
• educaţională – informaţiile suplimentare despre politică şi procesul politic, pe care le transmit mass-media,
mediatizarea evenimentelor politice contribuie esenţial la procesul educaţional al cetăţenilor. Astfel, putem
menţiona că presa este un agent moral, un factor educaţional civic, care contribuie la crearea şi impunerea unor
mituri politice şi, implicit, construcţii comportamentale;
• socializare politică – mass-media ajută la însuşirea şi acceptarea de către cetăţeni a unor norme, valori, modele
comportamentale, compatibile cu funcţionarea eficientă a sistemului politic;
• critică şi supraveghere – contribuie la articularea diverselor interese în societate, la mobilizarea şi participarea
politică.
Sociologul şi politologul american Harold Lasswell se referă la următoarele trei funcţii majore ale mass-media
în contextul politicului:
• monitorizarea evenimentelor;
• interpretarea sensului lor;
• socializarea indivizilor.
Doris Graberle se referă la a patra funcţie:
• manipularea proceselor politice.
Fenomenul manipulării se amplifică, îndeosebi, în timpul campaniilor electorale. În acest sens, presa preia o
parte din funcţiile de bază ale partidelor politice, printre care mobilizarea politică.
În timpul campaniei electorale mass–media îndeplinesc următoarele funcţii:
• asigură circulaţia informaţiilor şi mesajelor electorale;
• stimulează dezbaterile şi poziţionarea candidaţilor;
• mobilizează electoratul, inclusiv prin promovarea politicii de partizanat;
• stabileşte agenda campaniei electorale;
• devine un vehicul al publicităţii electorale.
Prin urmare, mass-media contribuie la crearea agendei politice a campaniei.

36.Conflictele politice. Noţiunea, izvoarele, etapele de evoluţie.

Conflictul politic este o contrapunere a doi sau mai mulţi subiecţi determinată de opunerea sau
incompatibilitatea intereselor, necesităţilor, valorilor sau convingerilor lor
Conflictele pot fi interne şi externe. Conflictele interne sunt cele din interiorul societăţii, statului, partidului
politic, organizaţiilor social-politice. Conflictele externe apar între subiecţii relaţiilor internaţionale.
Conflictele mai pot fi clasificate după componenţa şi numărul participanţilor, aplicarea ori neaplicarea
forţei, gradul de acuitate şi intensitate.

37. Conflictul Transnistrian. Geneza şi situatia actuală.

Conflictul din zona de est al Republicii Moldova (Transnistria) diferă principial de celelalte conflicte din
spaţiul ex-sovietic. După ce Parlamentul Republicii Moldova, cu participarea actualilor lideri al regimului
anticonstituţional de la Tiraspol în calitate de deputaţi, a votat la 23 iunie 1990 quaziunanim Declaraţia cu
privire la Suveranitatea Republicii Moldova, la Kremlin s-a creat impresia că Republica Moldova este pe cale
de a părăsi URSS, după exemplul Ţărilor Baltice, şi a se uni după aceasta cu România. Pentru a menţine
Moldova în componenţa URSS a fost folosit separatismul - la 2 septembrie 1990, în localitatea Parcani din
stânga Nistrului, un grup de deputaţi de diferite nivele au proclamat "republica moldovenească autonomă
nistreană în componenţa URSS. Distrugerea structurilor de stat al Republicii Moldova în stânga Nistrului şi
instaurarea regimului separatist a fost determinată, în primul rând, de prezenţa trupelor fostei Armate a 14-a,
laolaltă cu mii de mercenari ("kazaci") din Federaţia Rusă. Timp de cincisprezece ani regimul de la Tiraspol,
autoîntitulat "republica moldovenească nistreană" ("rmn"), este condus de un grup restrâns de cetăţeni ruşi,
care au uzurpat dreptul de a vorbi în numele întregii populaţii din zona controlată de ei.
Formatul pentalateral al procesului de negocieri a fost stabilit prin semnarea la 8 mai 1997 a
Memorandumului cu privire la normalizarea relaţiilor între Republica Moldova şi Transnistria. Acest format
al procesului de negocieri porneşte de la abordarea eronată a esenţei conflictului şi presupune că în interiorul
Republicii Moldova există două părţi ale conflictului – între locuitorii malului drept al Nistrului şi cei de pe
malul stâng. Iar OSCE, Rusia şi Ucraina, în cadrul acestui format, au mandatul de mediatori.

Înţelegerea corectă a esenţei conflictului Transnistrian este imposibilă fără o analiză a situaţiei reale
din “rmn”. În pofida politicii represive, promovate de regimul actual din "rmn", populaţia din zona n-a fost şi
nu constituie un monolit politic şi, implicit, liderii regimului nu reprezintă opiniile majorităţii locuitorilor din
Transnistria.

Toate aceste categorii al populaţiei din Transnstria categoric nu susţin poziţia marionetelor ruse de la
Tiraspol. Or, în condiţiile existente, aceşti cetăţeni evită implicarea în confruntările politice cu regimul de la
Tiraspol, nefiind protejaţi de nimeni şi temându-se de represalii din partea regimului.

Prin urmare, nu există nici un specific al populaţiei din stânga Nistrului, în raport cu cea din restul
teritoriului Republicii Moldova, care ar fi justificat orice pretenţii asupra unor drepturi colective deosebite în
raport cu restul populaţiei Republicii Moldova.

În lipsa oricărui specific în raport cu restul populaţiei al Republicii Moldova, nu este nevoie de nici un
organ reprezentativ aparte pentru populaţia din "rmn" - este nevoie de alegeri generale în Parlamentul
Republicii Moldova, desfăşurate pe întreg teritoriu statului, în conformitate cu actuala Constituţie şi legislaţia
Republicii Moldova.

Conflictul Transnistrian nu este nici interetnic şi nici intern. El este un conflict geopolitic prin care Rusia
doreşte să menţină sub controlul său Republica Moldova şi să nu admită pe această cale extinderea NATO,
consolidarea GUAM-ului etc; Comportamentul Federaţiei Ruse în problema conflictului Transnistrian
constituie o încălcare flagrantă a normelor de drept internaţional şi este determinat de nişte complexe imperiale
iraţionale.

38. Pespectivele soluționării conflictului Transnistrean.

Soluţionarea conflictului Transnistrian poate deveni posibilă din momentul când

- va fi curmată definitiv şi ireversibil posibilitatea de realizare a intereselor, geopolitice şi criminale,

deservirea cărora este asigurată prin existenţa regimului actual din “rmn”;
- populaţia din “rmn” va fi eliberată de sub controlul structurilor represive a regimului prin
demontarea lor.

Momentele-cheie a scenariului de reîntregire a Republicii Moldova au fost descrise în Strategia “3D”

i
(demilitarizarea, decriminalizarea şi democratizarea).

Este evident, că dacă regimul din “rmn” n-ar fi fost creat şi susţinut de Rusia, atunci UE şi SUA, cu potenţialul
lor politic şi economic enorm, s-ar fi comportat mult mai deschis şi activ, asigurând, fără mari dificultăţi şi
resurse, securizarea frontierei de est a NATO şi UE, reîntregirea Moldovei şi stabilitatea geopolitică în zonă.
Or, comportamentul UE şi SUA devine mult mai precaut din momentul când Rusia, dorindu-şi reafirmarea în
spaţiul ex-sovietic în calitate de supraputere regională, refuză să renunţe la ideea de transformare a Republicii
Moldova într-un protectorat rusesc.
Contribuţia UE şi SUA la soluţionarea conflictului Transnistrian ar putea să se concentreze în
următoarele domenii:

- crearea anturajului democratic pentru regimul totalitar din “rmn” în triunghiul UE-Ucraina-
Moldova, prin realizarea prevederilor a Planurilor de acţiuni UE-Ucraina şi UE – Moldova, în
primul rând;
- oferirea asistenţei financiare programelor de consolidare a societăţii civile în Transnistria şi de
dialog între populaţia de pe ambele maluri ale Nistrului în scopul consolidării încrederii
reciproce;
 - aplicarea măsurilor de constrângere faţă de liderii actuali din “rmn”, inclusiv prin ameninţarea
cu închiderea porţiunii transnistrene a frontierei moldo-ucrainene etc.
- deschiderea unor perspective pozitive pentru diferite segmente a populaţiei din Transnistria,
precum şi pentru Moldova în ansamblu, legate de reîntregirea statului.

În paralel, Republica Moldova, mizând pe suportul din partea UE şi SUA, ar putea pregăti un program
de compensare a eventualelor consecinţe negative, legate de comportamentul Rusiei în cazul plecării ei din
Transnistria.

39.Tipologizarea, funcţiile şi căile de rezolvare a conflictelor.

La moment, nu există o tipologie a conflictelor politice unanim acceptată, deoarece nu există criterii stabile
de apreciere a lor. De regulă, la baza diferitor tipologizări ale conflictelor sunt puse diverse particularităţi
caracteristice acestor conflicte.
Conflictele pot fi clasificate după durata lor: de scurtă durată, de durată medie, de lungă durată.
După resursele implicate conflictele pot fi: materiale, spirituale, sociale ş.a.
Pot fi evidenţiate conflicte instituţionalizate şi conflicte evoluţia cărora nu e reglementată de nici un fel de
mecanism. Dacă în conflictele instituţionalizate există şi sunt aplicate anumita reguli ce le respectă ambele
părţi atunci în cel de-al doilea tip de conflicte înţelegerea între părţi lipseşte şi confruntarea decurge fără
restricţii.
Conflictele pot fi interne şi externe. Conflictele interne sunt cele din interiorul societăţii, statului, partidului
politic, organizaţiilor social-politice. Conflictele externe apar între subiecţii relaţiilor internaţionale.
Conflictele mai pot fi clasificate după componenţa şi numărul participanţilor, aplicarea ori neaplicarea
forţei, gradul de acuitate şi intensitate.
În linii generale, printre metodele eficiente de înlăturare a contradicţiilor ce stau la baza conflictului ar fi
următoarele:
 eliminarea obiectului conflictului;
 împărţirea obiectului conflictului între părţi;
 identificarea şi stabilirea unor reguli de folosire comună a obiectului conflictului;
 acordarea de compensaţii uneia din părţi pentru transmiterea obiectului conflictului altei părţi;
 despărţirea părţilor aflate în conflict;
 transferarea relaţiilor dintre părţi într-un alt plan ce ar permite identificarea unor interese
comune.

40.Cultura politică: conceptul, formarea şi structura ei.

Sensul originar de cultura vine din latinescul cultusa si este legat de cultivarea pamantului, de
agricultura. In schimb, unii ganditori, cum au fost Cicero, Cezar l-au folosit in sens de cultivare a spiritului,
meditatie filosofica sau de creatie literara si artistica. O asemenea intelegere a primit notiunea de cultura si de
la ganditorii greci Herodot, Platon sau Aristotel. Astfel, Herodot in lucrarea sa Istorii cand vorbeste de persi
spune ca acestia nu au cultura, in sensul ca ei nu sunt in masura sa faca distinctia intre libertate si alte valori.
La randul sau, Platon in Republica si Legile sustine necesitatea crearii unei culturi cu rolul de a educa elita
politica si pe cetateanul ateniean.
Indiferent de modul, de latura sau unghiul din care este definita si interpretata cultura politica, aceasta
trebuie conceputa din cel putin doua aspecte:
-ca parte componenta a culturii si civilizatiei nationale si universale;
-ca dimensiune psihologica, subiectiva a sistemului politic.
In general, prin cultura politica literatura politologica intelege ansamblul cunostintelor, valorilor,
normelor, convingerilor, sentimentelor, trairilor, modalitatilor de gandire de natura politica pe care se
intemeiaza si functioneaza sistemul politic.
O asemenea definire a culturii politice are in vedere numai aspectul sau teoretic-explicativ, la fel ca in
cazul culturii si forma sa politica implica si alte elemente, cum ar fi:
-conceptiile, strategiile, programele, ideologiile si doctrinele politice care orienteaza, directioneaza si
fundamenteaza activitatea partidelor, formatiunilor, institutiilor politice din societate;
-institutiile politice statale sau extrastatale din societate, formatiunile si partidele politice, liderii
acestora;
-normele si valorile generale ale unei natiuni, in special cele privind actiunea si conduita politica;
 -practica politica.

41.Tipologizarea şi funcţiile culturii politice.

1.Cultura politica provinciala sau locala este caracteristica unei regiuni, unei zone. Ea nu are
caracteristicile, dimensiunile culturii politice nationale. Nu exista o constientizare a sistemului politic national,
a politicii nationale. Cunostintele, datele, sentimentele, judecatile de valoare au in vedere aspectul zonal, local,
sunt cu prioritate orientate spre acesta. Desi nu este o caracteristica des intalnita in anumite situatii, intre
interesele politice locale si cele nationale sau centrale pot aparea anumite divergente, contradictii, deosebiri
de opinii, aprecieri.
2.Cultura politica de suprapunere
Desi, prin dimensiunile si functionalitatea sa, ea este o cultura nationala si oamenii sunt constienti de
sistemul politic, de valoarea si rolul sau, ei au insa o atitudine pasiva, dezinteresata fata de acesta. Marea
majoritate a subiectilor sociali nu cred, nu sunt convinsi ca pot juca vreun rol in luarea hotararilor, ca pot
influenta sistemul de functionare si de decizie al politicului.
In sistemele totalitare acest tip de cultura politica imbraca forma unei culturi de subordonare. In aceste
sisteme cultura devine un instrument in mana politicului in subordonarea cetatenilor si a societatii, in
promovarea intereselor si aspiratiilor celor aflati la putere. Acest fapt se realizeaza prin impunerea ideologiei
si doctrinei oficiale, printr-un proces de indoctrinare in masa. Asa a fost situatia in cadrul regimurilor fasciste
si comuniste.
3.Cultura politica participativa
Sunt culturi caracteristice societatilor democratice, ele sunt rezultatul unor acumulari deosebite
cantitative, dar mai ales calitative, a unui inalt grad de cultura si civilizatie, de organizare, instructie si educatie.
Cetatenii sunt constienti de necesitatea participarii la viata politica, ca prin aceasta ei trebuie si pot sa
joace un rol major in influentarea si luarea deciziilor, in functionalitatea sistemului politic. In acest caz,
membrii societatii dispun si de instructie, educatie si cultura politica necesara participarii, iar societatea, la
randul ei, le ofera cadrul politic adecvat acestei manifestari. Asemenea culturii politice se intalnesc in
societatile democratice dezvoltate din Europa apuseana, S.U.A., etc.
Cultura politica a unei societati nu apare intr-o forma pura, ea poate fi o mixtura a doua sau chiar a
celor trei tipuri ale sale.
Cultura politica isi demonstreaza menirea, utilitatea si eficienta sociala prin functiile pe care le exercita.
1.Functia de cunoastere a realitatii politice, a fenomenelor si proceselor vietii politice din societate.
Obiectivitatea acestei cunoasteri tine in mare masura de valorile pe care ea se intemeiaza, de optiunile si
orientarile politice ale creatorului, de nivelul sau intelectual, de obiectivele si sarcinile urmarite.
Cunoasterea realizata de cultura politica porneste de la conditiile generale ale societatii, vizeaza
aspectele ei fundamentale. Datele, cunostintele dobandite sunt un bun public, ele regasindu-se in spiritualitatea
politica a societatii, in programele si doctrinele politice ale acesteia.
2.Functia comunicativa are in vedere transmiterea in cadrul societatii a datelor, cunostintelor, a
valorilor politice, fie intr-o forma bruta sau prelucrata a acestora. Ea priveste sistemul politic, viata politica in
general, relatiile, raporturile dintre componentele politice ale societatii, dintre conducatori si cei condusi si
invers.
3.Functia evolutiv-axiologica. Priveste aprecierea, evaloarea, valorizarea sistemului politic, a
componentelor sale, a vietii politice in general. Acest fapt se realizeaza prin valorile sale politice, prin
comensurarea si raportarea acestora la valorile existente si cele noi create.
4.Functia formativa-normativa
Prin cunostintele si valorile pe care le creeaza, introduce si vehiculeaza in societate, cultura politica
contribuie in mare masura la formarea si integrarea cetateanului in societate. Ea ii permite acestuia sa-si
insuseasca acele cunostinte necesare participarii active, constiente si responsabile la viata politica comunitara,
la democratismul politic al acesteia. Totodata, aceeasi cultura politica ii impune prin principiile si valorile
promovate, acceptarea, insusirea si transpunerea in practica sociala a anumitor reguli, norme de actiune si
conduita politica.
5.Functia creativa
Cultura politica se intemeiaza si functioneaza pe baza valorilor politice, ea insasi este o valoare
politica. La randul ei, prin cunostintele, informatiile si datele dobandite, prin prelucrarea acestora ea creeaza
si difuzeaza in societate noi valori politice.
 Multe dintre aceste noi valori vor intemeia sistemul si viata politica societala, vor participa activ la
functionalitatea democratismului politic sau vor fundamenta luarea unor masuri si decizii de factori politici
de conducere.

42.Cultura politica in RM
Trecerea de la un regim politic totalitar la un regim politic democratic în Republica Moldova este însoţită nu
numai de modificări structurale, ci şi de mutaţii la nivelul culturii politice. În societate mai rămân nedepăşite
stereotipurile şi dogmatismul gândirii şi limbajului politic. Societatea moldovenească contemporană se
caracterizează printr-o cultură politică fragmentată, mozaică şi conflictuală atât în aspectul deosebirilor dintre
exponenţii sau purtătorii ei, cât şi în ceea ce priveşte modalităţile de exprimare şi funcţionare a ei. Pentru o
astfel de cultură e specifică starea de sciziune, lipsa unui acord între purtătorii diferitelor subculturi în ce priveşte
valorile fundamentale, idealurile şi scopurile urmărite, structura şi regimul politic existente în societate.
Concomitent, acest tip de cultură politică se caracterizează şi prin izolare socială, prin lipsa încrederii reciproce
între diferite grupuri şi categorii sociale, între elite şi mase. Iar aceste şi alte particularităţi ale culturii politice,
asupra cărora vom reveni mai jos, reflectă diverse stări evidente de conflict şi de mari tensiuni sociale care
generează instabilitate politică în societate.

43. Noţiunea de elită politică.Concepţii referitoare la elitele politice.

În literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte determinarea noţiunii de ,,elită
politică”. Pentru definirea acestui concept şi a dimensiunilor sale e necear să identificăm unele repere:
În primul rând, elita politică a societăţii o constitue persoanele, care se ocupă profesional de activitatea
politică, scopul final al aspiraţiilor lor fiind exercitarea puterii;
În al doilea rând, persoanele suspomenite constitue un grup, relativ izolat de restul societăţii, cu un înalt
grad de coeziune şi care respectă, în linii generale, ,,regulele de joc” stabilite în cadrul regimului politic dat.
Interesele, valorile şi aspiraţiile diferitor fracţiuni ale elitei politice pot fi comune, dar pot să şi difere, de
exemplu la grupul aflat la guvernare faţă de cei din opoziţie;
În al treilea rând, există o recunoaştere, acceptare socială a acestui grup de politicieni, ceea ce le conferă o
anumită legitimitate.
a) Concepţia organizaţională. Este reprezentată în lucrările lui G.Mosca şi R.Michels. Potrivit concepţiilor
lui G.Mosca, esenţa elitei constă în capacitatea minorităţii de a se organiza, de a se uni într-un front comun
contra celorlalte forţe sociale. Un grup mic se consolidează mai repede, este mai solidar şi poate reacţiona
rapid la schimbări.
b) . Concepţia psihologică. Reprezentantul semnificativ al acestei concepţii este V.Pareto, care consideră
că comportamentul social al individului este determinat de sentimente, aflate în plasturile iraţionale ale
psihicului uman. Criteriul de delimitare a elitelor de neelite este structura psihologică a oamenilor. Indivizii
predispuşi, din născare, la combinaţii politice, manipularea oamenilor prin intermediul vicleniei şi a minciunii,
sunt oameni deştepţi şi abili (,,vulpile”). Din altă grupă fac parte indivizii predispuşi spre stabilitate, hotărâţi,
capabili să folosească mijloacele de constrângere (,,leii”). Aceste grupuri de indivizi reprezintă cele două tipuri
de elite care se schimbă reciproc. ,,Leii” sunt buni pentru situaţiile stabile, deoarece ei sunt conservatori, iar
,,vulpile” predomină în perioadele instabile a dezvoltării sociale, în perioadele de tranziţie, când sunt
revendicaţi conducătorii energici şi pragmatici.

c. Concepţia economică. Reprezentantul notoriu al acestei orientări este G.Berntham, care consideră că
la baza puterii elitei este controlul acestora asupra mijloacelor de producţie. Acest moment are două aspecte:
a) grupul ce realizează acest control nu admite accesul altor grupe la mijloacele de producţie; b) grupul
beneficiază de privilegii materiale şi financiare la repartizarea produsului obţinut în urma activităţilor de
producere. Astfel, controlul asupra mijloacelor de producţie asigură grupului puterea politică, un statut social
prestigios şi o situaţie materială deosebită.
d. Concepţia instituţională. Cel mai cunoscut reprezentant al acestei concepţii este sociologul american
Wr.Mills, autorul lucrării ,,Elita puterii”(1969). Având ca punct de pornire analiza structurii puterii în SUA
în anii 50 ai sec XX, autorul constata că o elită unită prin interese comune ia toate deciziile publice
principale.
e. Concepţia pluralistă. Unii politologi consideră că nu ar exista o clasă conducătoare omogenă ci o
multitudine de categorii conducătoare, antrenând relaţii de cooperare sau de opoziţie. Unul din principalii
teoreticieni ai acestui model este americanul R.Dahl, autorul unui celebru studiu asupra distribuţiei puterii
locale.

44.Elita politică moldovenească.

Originalitatea elitei politice moldoveneşti contemporane constă în aceea că ea trece o perioadă de tranziţie.
Majoritatea absolută a elitei contemporane provine din fosta nomenclatură. Ghidată de interese meschine,
această grupă, foarte uşor a abandonat idealurile socialiste şi s-a angajat în lupta pentru menţinerea vechilor
poziţii şi cucerirea altor noi. Analizând activitatea ,,noii” elite se crează impresia că lor le este indiferent cu
ce conduc, principalul e să se afle la conducere. Foştii nomenclaturişti au păstrat şi în noile condiţii stilul şi
vechile metode de guvernare, stereotipurile comportamentale, altfel spus, au introdus în noua societate
,,regulile de joc” proprii sistemului partiinic sovietic. În aceasta şi constă incapacitatea elitei moldoveneşti de
a scoate societatea din criză.
De rând cu vechea nomenclatură, actuala elită politică s-a completat cu persoane noi, destul de ambiţioase,
care s-au avântat în lupta politică, în marea majoritate cu scopul de a se îmbogăţi. Acest grup a fost recrutat
pe două căi: a) pe calea aderării la mişcarea democratică şi a avansării pe poziţii avantajoase în cadrul acestei
mişcări şi b) din lumea afacerilor. Constatăm că acest grup restrâns ce s-a încadrat în rândurile elitei post-
totalitare foarte lesne a adoptat ,,regulile de joc” nomenclaturiste.
Între aceste grupuri nu există deosebiri esenţiale, au în schimb foarte multe trăsături comune. Caracteristică
pentru elita moldovenească contemporană este tendinţa ei de îmbogăţire, accesul la putere fiind un mijloc
sigur de realizare a acestui scop.

45. Natura liderismului politic. Originea, necesitatea, statutul juridic.

Liderismul politic ca fenomen este un mijloc de formare, menţinere şi exercitare a puterii şi este bazat
pe integrarea diferitor grupuri, categorii şi pături sociale. În societăţile contemporane el se realizează prin
intermediul unor mecanisme specifice de exercitare a puterii (partid politic, grup de presiune, organ legislativ,
aparat birocratic, mass-media etc.) în jurul unui proiect, concept sau al unei ideologii de soluţionare a
obiectivelor şi sarcinilor preconizate.
. Liderismul politic, fiind un mecanism de interacţiune dintre lider şi cei conduşi, conţine două dimensiuni
inerente: 1)liderismul presupune că grupul condus acceptă şi susţine deciziile şi acţiunile liderului; 2)liderul
posedă capacitatea de a aprecia corect situaţia creată, de a găsi decizia optimală în vederea soluţionării
scopurilor şi sarcinilor preconizate de grup. Aceste două aspecte ale liderismului politic (aspectul formal
reflectă poziţia statutară şi caracterul instituţionalizat, în timp ce aspectul informal redă capacităţile şi
abilităţile individuale de a îndeplini rolul de lider) sînt determinate de acţiunea a trei grupuri de factori:
1)factorii determinaţi de trăsăturile individuale ale liderului; 2)factorii determinaţi de mecanismele realizării
puterii de către lider şi 3)factorii determinaţi de mediul social şi situaţia concretă în care activează liderul.

46. Tendințe actuale în dezvoltarea liderismului politic.

Liderismul politic, ca fenomen obiectiv, universal, multilateral şi complex, se manifestă, de obicei, la trei
niveluri sociale. Liderismul la nivelul grupurilor mici, consolidate prin interes politic, reprezintă mecanismul
integrării activităţii de grup în care liderul (liderii) dirijează şi organizează activitatea acestui grup ce solicită
de la conducător (conducători) anumite calităţi şi abilităţi. Liderismul la nivelul formaţiunilor politice
(partidelor, mişcărilor, organizaţiilor, blocurilor etc.) este consolidat prin comunitatea intereselor politice şi
bazat pe un status social comun. Însă pentru lider (lideri) la acest nivel principalul constă nu atît în calităţile
lui, cît în capacitatea sa de a exprima adecvat interesele grupului social (în formă de revendicări politice, prin
tactica luptei politice, prin selectarea mijloacelor şi procedeelor de activitate politică etc.). Liderismul la
nivelul societăţii civile, în condiţiile prezenţei active a organizaţiilor nonguvernamentale, mişcărilor şi
asociaţiilor obşteşti, funcţionării principiului separării puterilor şi diferenţierii statusurilor sociale dispuse
ierarhic în funcţie de criterii specifice de clasificare (prestigiu, proprietate, venit, bunăstare, putere, instruire,
calificare şi alte caracteristici sociale), se caracterizează printr-un comportament politic orientat spre
includerea subiecţilor sociali în structurile de putere, parteneriatul social şi avantajul reciproc pentru lider şi
pentru cei conduşi.
În societăţile occidentale cu democraţii stabile şi cu o economie de piaţă dezvoltată se pot evidenţia
unele tendinţe relevante în dezvoltarea liderismului politic, tendinţe ce îşi fac apariţia şi în societăţile de
tranziţie. Prima din acestea constă în instituţionalizarea liderismului, care se manifestă prin faptul că procesul
pregătirii noilor conducători, procesul recrutării, avansării în structurile de putere şi chiar însăşi activitatea
liderilor politici se înfăptuieşte în cadrul anumitor instituţii.
Cea de-a doua tendinţă în dezvoltarea liderismului ţine de profesionalizarea liderilor politici. Profesarea
politicii de către unele persoane, apariţia politicienilor de carieră este condiţionată, în cel mai decisiv mod, de
creşterea şi însemnătatea fenomenului politic în societăţile contemporane.
Cea de-a treia tendinţă vizează sporirea responsabilităţii liderilor pentru soarta oamenilor, pentru prezentul şi
viitorul popoarelor şi ţărilor guvernate. Liderii politici contemporani propun proiecte (programe, paradigme,
formule etc.) de dezvoltare a societăţii în strînsă legătură cu problemele globale ale omenirii.
Fără a detaliza, vom enumera şi alte tendinţe ale dezvoltării liderismului politic nu mai puţin importante
pentru destinul societăţilor la nivel naţional. Este vorba de concentrarea activităţii liderilor asupra problemelor
economico-sociale, tendinţă determinată de faptul că creşterea bunăstării materiale a naţiunii se află într-o
strînsă legătură cu locul şi rolul liderului politic în viaţa unei comunităţi (politicul determină economicul).
Mai punem în evidenţă o tendinţă a dezvoltării liderismului politic care constă în reducerea probabilităţii
apariţiei în condiţiile actuale a liderilor-eroi şi sporirea, în acelaşi timp, a rolului şi influenţei liderilor politici
neformali, capabili să conducă o bună parte din populaţia unei ţări şi să joace un rol important în dezvoltarea
proceselor politice la nivel naţional.
47. CONSIDERAŢII TEORETICE REFERITOARE LA SOCIETATEA CIVILĂ

Societatea civilă se defineşte ca ansamblul iniţiativelor, acţiunilor şi eforturilor cetăţeneşti colective,

care se desfăşoară în afara structurilor guvernamentale.

Termenul provine din latină (,,civilis societas”) şi la început desemna acea parte a societăţii diferită de
organizaţiile militare sau congregaţionale şi era sinonim cu ,,societate politică”.

Preocupări teoretice cu privire la societatea politică şi societatea civilă sunt prezente încă în antichitate. Astfel,
Democrit, sofiştii, Socrate, Platon, Aristotel arătau că societatea trebuie să fie condusă de un grup de
înţelepţi cu competenţă profesională şi conduită morală, care să exercite conducerea politică având
consimţământul cetăţenilor. În accepţia lui Cicero, societatea civilă subsumează statul, indivizii, condiţiile
de viaţă ale unei comunităţi politice civilizate, suficient de dezvoltată pentru a cuprinde oraşe, legi, relaţii
sociale, cu deliciile şi libertăţile unei vieţi civile şi unei economii de piaţă.

Mai târziu, Ch.Montesquieu în lucrarea sa ,,Despre spiritul legilor” afirma că societatea civilă există în mod
autonom de societatea politică şi că ea controlează statul şi puterile sale distincte.

Au existat autori care au contopit societatea civilă în sfera societăţii politice sau în aceea a ,,vieţii de stat”.
Pentru J.Locke, ,,societatea civilă sau politică” se opune autorităţii paternale şi stării naturale şi este un factor
de progres, generator de confort şi de ordine bazată pe lege. La J.J.Russeau conceptul de ,,societate civilă” se
identifică cu statul, pe care el îl denumeşte ,,stat civil”. Nici I.Kant şi nici I.Fichte nu au recunoscut existenţa
unei societăţi civile, confundând-o cu societatea politică.

Termenul de ,,societate civilă” are înţelesuri diferite în epoci diferite. Astfel, Hegel şi Marx aveau să
inverseze acest raport moral implicit, promovând o perspectivă în care societatea civilă apare ca o stare atinsă
de mercantilism, şi egoism, în care omului îi lipseşte căldura şi coeziunea morală a societăţilor primare.

Conform concepţiei lui Hegel, societatea civilă este o societate care evoluează conform propriilor sale
principii diferite de organizarea politică. Societatea civilă este în concepţia sa sfera egoismului universal, în
sensul că membrii societăţii intră în relaţii reciproce în baza interesului individual şi urmărind să maximizeze
aceste interese. La Hegel, sfera societăţii civile este arena activităţilor economice în care, satisfăcând nevoile
altora, fiecare îşi satisface propriile interese. Relaţiile sunt reglementate şi conflictele sunt rezolvate în baza
legilor. Mecanismul propriu al societăţii civile relevă existenţa unei anumite interdependenţe între societatea
civilă şi ordinea politică, fiecare păstrându-şi specificul propriu.

În prezent, societatea civilă înseamnă ordine socială şi economică, care se transformă conform
propriilor reguli, independent de cerinţele etice ale asociaţiilor legaliste sau politice. Societatea civilă se referă
la aspectele non-politice ale ordinii sociale contemporane, a căror importanţă a crescut de când există un acord
între societatea civilă şi stat. În societăţile pluraliste, societatea civilă este una din formele cele mai importante
de apărare a indivizilor şi grupurilor umane în faţa statului, furnizând mijloace de influenţare a deciziilor
politice.

48. SOCIETATAEA CIVILA. ORGANIZATII NON-GUVERNAMENTALE.

În accepţia comună, societatea civilă cuprinde ansamblul actorilor şi raporturilor dintre actorii ce
constitue trama vieţii sociale a unei ţări.

Într-un regim democratic, societatea civilă îşi desfăşoară activitatea în baza legilor menite să le
prevadă şi să asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor, obligaţiile şi îndatoriile pe care să le exercite fără
interdicţii din partea societăţii politice, precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de grevă, de
demonstraţii, de circulaţie liberă, de informare ş.a. Numai o societate politică democratică bazată pe egalitatea
şanselor crează condiţii afirmării societăţii civile. Egalitatea de condiţii exercită o influenţă benefică atât
asupra societăţii politice, cât şi asupra societăţii civile.

În societăţile pluraliste, societatea civilă a obţinut un loc foarte important, constituind una din formele
cele mai eficiente de apărare a indivizilor şi grupurilor umane în faţa expansiunii statale şi furnizând mijloace
de influenţare a deciziilor politice.

În cadrul societăţii civile, cetăţenii intră într-o reţea de raporturi sociale, participând la activitatea unei
multiplicităţi de asociaţii, organizaţii, cluburi, în vederea promovării unei diversităţi de obiective şi interese.
Organizaţiile societăţii civile sunt, într-un anumit sens, autonome, în raport cu statul, reprezentând o
multitudine de centre de putere, un sistem al puterilor non-statale. Aceste forme de asociere (independente de
asociaţiile permanente create prin lege, cum sunt comunele, oraşele etc.) realizate pe plan naţional sau local,
având obiective politice, profesionale, culturale, religioase, morale, reprezintă nu numai un cadru de
manifestare a drepturilor individuale, ci şi o contrapondere în raport cu forţa statului sau cu diversele
combinaţii de interese ale instituţiilor politice oficiale (societatea politică). Cea mai importantă caracteristică
a lor este voluntariatul.

Societatea civilă este cadrul în care se manifestă cei care nu deţin autoritate politică, cadru care include relaţiile
economice, structurile de familie şi de rudenie, instituţiile religioase.

Societatea civilă însemnă surse substa nţiale de putere în afara statului şi, de cele mai multe
ori, împotriva statului. Aceasta nu înseamnă că relaţiile dintre stat şi societatea civilă sunt
numai de opoziţie. De multe ori, în societăţile democratice, societatea civilă vine în
întâmpinarea problemelor statului, pe care, de multe ori, le poate rezolva într -o manieră mult
mai eficientă.
ORGANIZATIILE NON-GUVERNAMENTALE
 Din societatea civilă fac parte şi organizaţiile non-guvernamentale. Acestea sunt organizaţii non-profit,
organizate de cele mai multe ori pe bază de voluntariat. Ele îndeplinesc mai multe funcţii, printre care:

 Funcţia de avangardă: ONG-urile iniţiază programe ce pot fi preluate atât de sectorul public cât şi de cel
privat.
 Funcţia de prezervare a memoriei colective a societăţii.
 Funcţia de experimentare a unor idei noi: ele oferă astfel un flux de persoane ce pot fi folosite de sectorul
public sau de cel privat.
 Este oferită posibilitatea de promovare în funcţii a unor persoane care altfel nu ar accede la astfel de
poziţii în alt tip de organizaţii, scăzând astfel tensiunile şi frustrările unei anumite părţi a populaţiei.
 ONG-urile se implică în rezolvarea unor nevoi ale comunităţii, pe care statul le poate satisface prost sau
de care nu se pot ocupa cu succes satisfăcător.
Acest tip de organizaţii împiedică statul sau orice altă sursă de putere publică sau privată să domine resursele
politice. Ele sunt surse de noi opinii, pot fi mijloace de comunicare a unor idei noi în rândurile cetăţenilor contribuind
astfel la creşterea interesului pentru participarea la viaţa politică.

49. TRASATURILE SOCIETATII CIVILE IN RM

În Republica Moldova societatea civilă se află într-o stare incipientă de dezvoltare. Procesele sociale haotice,
polarizarea rapidă a societăţii, deformarea relaţiilor sociale lasă o amprentă nefavorabilă asupra dezvoltării
acestui sector important al societăţii democratice.

Dreptul la asociere este reglementat de articolele 41 şi 42 din Constituţie, precum şi de Legea cu privire la
partide şi alte organizaţii social-politice (1991), Legea cu privire la culte (1992), Legea cu privire la sindicate
(1990), Legea cu privire la asociaţiile obşteşti (1997), Legea fundaţiilor (1999) ş.a. În linii generale, cadrul
legislativ are o esenţă democratică, garantând dreptul cetăţenilor la libera asociere şi stabilind clar
prerogativele şi limitele statului în relaţiile cu societatea civilă.

Legea cu privire la asociaţiile obşteşti distinge patru forme organizatorico-juridice ale asociaţiilor obşteşti: a)
mişcarea obştească, b) organizaţia obştească, c) fundaţia obştească, d) instituţia obştească.

În prezent, în Republica Moldova sunt înregistrate peste 1400 ONG-uri cu diferite domenii de activitate:
cultură (22 %), educaţie (20 %), sport şi turism (13 %), drepturile omului (12 %), alte domenii (33 %).

După aproape un deceniu de existenţă, mişcarea ONG-urilor din republică continuă să se confrunte cu
următoarele probleme:

 Legea cu privire la asociaţiile obşteşti este incompletă, neclară, inaplicabilă în multe probleme relaţionale,
lipsesc normele de procedură specifice, precum şi cele de drept administrativ aplicate noilor reglementări.
Cadrul legislativ nu integrează suficient participarea publică în procesul de adoptare a deciziilor. Definiţia
conceptuală ,,organizaţie obştească”, preluată din legislaţia sovietică, nu exprimă esenţa juridică a conceptului
de organizare neguvernamentală, acceptat în ţările cu o democraţie avansată. Legea impune restricţii
neconforme cu dreptul internaţional: nu se admite crearea organizaţiilor obşteşti de către cetăţenii Republicii
Moldova, care nu au domiciliu permanent pe teritoriul ţării; este interzisă participarea la conducerea acestora
a persoanelor care nu dispun de cetăţenia Republicii Moldova.
 Realizarea dreptului la informare continuă să fie o problemă dificilă în stat. În pofida faptului că
prevederile constituţionale limitează acest drept doar în cazul în care el poate să prejudicieze măsurile de
protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională, aparatul birocratic, deţinând monopolul la informaţie, ascunde
cele mai necesare date informative.
 Activitatea ONG-urilor este slab reflectată de către mass-media. Majoritatea populaţiei nu are o imagine
clară a posibilităţii asocierii în organizaţii neguvernamentale şi a activităţilor pe care le intreprinde sectorul
asociativ.
  Absenţa unei concepţii strategice de stat în vederea edificării unei structuri eficiente şi armonizate a
societăţii civile şi atragerii ONG-urilor la realizarea programelor de stat la nivel local şi naţional, la realizarea
politicii de stat.

51. GEOPOLITICA SI RELATIILE INTERNATIONALE

51.1 RELATII INTERNATIONELE La etapa incipientă a dezvoltării politologiei

contemporane problematicii privind relaţiile internaţionale i se acorda puţină atenţie. In lucrările lui M.Weber,
G.Mosca, V.Pareto şi ale altor clasici ai ştiinţei politice de la intersecţia secolelor XIX-XX practic lipsesc idei
despre relaţiile internaţionale. Faptul poate fi explicat de circumstanţele in care avea loc intemeierea
politologiei.
Concomitent, nu existau necesităţi de analiză a politicii internaţionale – nici la sfarşitul secolului XIX, nici la
inceputul secolului XX. Astfel, ştiinţa politică necesita cercetarea doar a problemelor politicii interne, lăsand
„in umbră” relaţiile internaţionale. O perioadă s-a acceptat ideea că baza relaţiilor interstatale o constituie
doar istoria relaţiilor diplomatice, descrierea evoluţiei crizelor internaţionale, istoria forţelor militare. Bilanţul
primului război mondial a impus comunitatea politică şi ştiinţifică să constate necesitatea studierii
relaţiilor internaţionale. Milioanele de victime ale războiului, distruge-rile materiale şi consecinţele politice
ale acestei conflagraţii au determinat căutarea unor explicaţii ştiinţifice cu privire la cauzele ce au condus la
această catastrofă.
Intre anii 1920 şi 1930 catedre de istorie şi teorie a relaţiilor internaţionale au fost fondate şi in alte universităţi
din Occident. Insă, cu toate că a apărut termenul,teoria relaţiilor internaţionale ca disciplină de studiu şi
ştiinţifică de facto aşa şi nu s-a stabilit. In parte, aceasta din cauza dificultăţilor de caracter metodico-ştiinţific,
dar, indeosebi, a situaţiei ce s-a creat in perioada interbelică in domeniul ştiinţelor socioumanistice, inclusiv
in politologie.
Primul război mondial a dezorganizat viaţa economică şi politică a multor state occidentale.
Europa a fost cuprinsă de criza economică, iar vectorul dezvoltării politice, procesele democratizării au căpătat
dimensiuni controversate. Intr-un şir de state europene se stabilesc regimuriautoritare şi totalitare, numărul
statelor democratice se reduce. Dezvoltarea ştiinţei politice a fost suspendată. Falimentul ideologiei marxist-
leniniste a schimbat radical situaţia. Obiectiv se dezvoltă şi obţine importanţă practică teoria relaţiilor
internaţionale,
intrucat răman a fi actuale problemele privind sistemul relaţiilor internaţionale, perspectivele dezvoltării
statului in condiţiile globalizării, priorităţile şi direcţiile principale ale politicii externe a statelor. Incepand
cu anii '40 ai secolului XX teoria relaţiilor internaţionale se dezvoltă in contextul general al ştiinţei politice.
Structuri organizaţionale pentru activitatea profesorală şi cercetările ştiinţifice in domeniul politicii
internaţionale s-au format in cadrul institutelor, facultăţilor şi altor subdiviziuni cu caracter general politic.
Izvoarele teoriei relaţiilor internaţionale sunt reflectate in istoria gandirii politice a Europei Occidentale, insă
ca disciplină de sine stătătoare a apărut in SUA şi a dominat o perioadă destul de indelungată in această
comunitate ştiinţifică.
La etapa actuală sunt expuse opinii cu privire la teoria relaţiilor internaţionale ca ştiinţă de sine
stătătoare. Dacă in anii '50 ai secolului XX problematica relaţiilor internaţionale se elabora in cadrul
structurilor sociopolitice, in ultimul deceniu se observă o complicare a structuri, apar unele subdiviziuni
separate care se ocupă de cercetări in domeniul politicii internaţionale. Astăzi şi in Occident pregătirea
politologilor şi a specialiştilor in domeniul relaţiilor internaţionale şi diplomaţiei adeseori se realizează
separat. Evident, teza despre existenţa ştiinţei separate – teoria relaţiilor internaţionale – reflectă tendinţa
generală a ştiinţelor fundamentale de a dispune de un instrumentar separat ştiinţific şi de instruire.
Relaţiile internaţionale contemporane au o structură internă complexă, in care locul central aparţine relaţiilor
politice internaţionale. Aceste relaţii sunt construite in rezultatul realizării de către fiecare stat a politicii
externe individuale, bazată pe interesele naţionale proprii. Colapsul imperiului sovietic din 1991 a generat o
multitudine de modificări profunde, a condiţionat apariţia pe mapamond a noilor state, printre care şi
Republica Moldova, declarată in august 1991 stat independent. Noile realii impuneau realizarea mai multor
obiective, urmand să fie operate multiple schimbări in viaţa social-politică şi economică. Republica Moldova,
asemenea celorlalte state nou-formate, şi-a asumat printre primele obligaţiunea de a se afirma pe arena
mondială. După Declaraţia de Suveranitate, adoptată la 23 iunie 1990, Republica Moldova obţine statutul de
subiect al relaţiilor internaţionale.
Declaraţia de Suveranitate a fost primul pas politic spre independenţă, act care implică acţiunea dreptului
internaţional public bazat pe Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea
Generală a ONU in 1948. Situaţia geopolitică a Republicii Moldova, amplasarea ei geografică intre două state
suverane, membre ale ONU – Romania şi Ucraina – constituie un factor extrem de important in contextul
relaţiilor internaţionale. Această situaţie a atras atenţia lumii, ceea ce a contribuit la formarea unui sistem
efectiv de colaborare reciproc avantajoasă intre Republica Moldova şi ţările comunităţii
internaţionale. In centrul atenţiei politicii statului moldav s-a aflat soluţionarea mai multor obiecte:
revendicarea dreptului de a se manifesta ca partener egal in relaţiile interstatale; semnarea tratatelor politice
bilaterale cu alte state, inclusiv cu fostele republici unionale ale URSS, devenite şiele suverane; obţinerea
accesului la organismele politice internaţionale,la organizaţiile internaţionale de prestigiu. Recunoaşterea
Republicii Moldova pe arena internaţională a constituit peincipala problema pe plan extern. Moldova
stabileşte relaţii diplomatice cu Austria, SUA, Canada, Bulgaria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Italia, Finlanda,
Franţa, Grecia,
Marea Britanie, Turcia, Ucraina, Japonia, India, Cuba, Mexic, Egipt, Guineea etc. Republica Moldova este
recunoscută de peste 180 de state.
51.2 GEOPOLITICA
Fenomenele geopolitice sunt vechi, manifestandu-se odată cu apariţia statelor, şi işi au originea in istoria
războaielor interstatale.
Geopolitica se referă la state şi la instituţiile lor politice, diplomatice, precum şi militare, care produc
strategii in dependenţă de poziţia şi puterea acestora pe mapamond. Nucleul geopoliticii este format din trei
concepte: puterea, interesul şi teritoriul (spaţiul). Combinand aceste noţiuni, geopolitica trebuie să explice
modul in care un stat işi exercită puterea (sub formă de dominaţie, control sau influenţă) in afara teritoriului
său de suveranitate, pentru realizarea anumitor interese.
Există diverse viziuni cu privire la definirea geopoliticii. Din multitudinea de definiţii rezultă că geopolitica
(din greacă ,,geo” – pămant, ,,politike” – activitate de stat) este ştiinţa care: analizează influenţa factorilor
geografici asupra relaţiilor de putere in politica internaţională; vizează controlul exercitat asupra unor zone
ale globului, importante din punct de vedere strategic; examinează comportamentul statelor in funcţie de
factorii geografici (teritoriu, climă, localizare in spaţiu), precum şi in funcţie de activităţile umane (populaţie,
economie, structuripolitice, cultură); se ocupă de studiul configuraţiei relaţiilor internaţionale in care se
incadrează un stat; analizează „echilibrul de putere” şi controlul exercitat de marile puteri asupra unor anumite
zone geografice.
Geopolitica, potrivit literaturii, este un domeniu al relaţiilor internaţionale care are legătură cu
politica statelor şi cu influenţele reciproce,cu dreptul internaţional, cu relaţiile diplomatice, cu
securitatea şi apărarea, cu raporturile de putere in lume. Este vorba şi de studiul acţiunilor diferitelor
organisme internaţionale prin prisma „regulilor jocului”, aplicate la spaţiu in aspectele lor cantitative şi
calitative: jurisdicţia internaţională (delimitări de suveranitate teritorială, problema frontierelor), modalităţile
de trecere şi circulaţie in lume (stramtori, arhipelaguri, survolarea teritoriului), diverse reglementări, eventual
de opinii,atitudini şi comportament (pacte de neagresiune, tratate de asistenţă, acorduri militare, alianţe
diplomatice, restricţii de deplasare, diferende de frontieră, litigii istorice). Adică, „geopolitica este viaţa
politică planetară condiţionată şi explicată prin geografie”.
52. TERORISMUL PROBLEMA GLOBALA A LUMII CONTEMPORANE

Una dintre cele mai periculoase şi actuale ameninţări ale lumii globale o constituie terorismul
internaţional.Terorismul se află în topul listei amenințărilor grave cu care se confruntă societatea actuală,
acesta devenind în ultimii ani un fenomen transnațional. Atacurile teroriste ce au avut loc în data de 11
septembrie 2001 în SUA, au generat redefinirea conceptului de terorism.
Terorismul este considerat de specialiști ca fiind cea mai clandestină formă a unui război, el
fiind încadrat în categoria generației a patra de con flicte, în care se încearcă folosirea forței
adversarului împotriva acestuia.
Principala amenințare la adresa societății actuale, dar și asupra stării de siguranță
națională a țărilor lumii, o constituie terorismul internațional, acesta putând avea efecte
devastatoare atât asupra securității statelor, cât și asupra cetățenilor acestora. Pe plan global,
în ultimii ani organizațiile teroriste s-au asociat cu cele ale crimei organizate, forța și puterea acestora
crescând considerabil. Multe dintre atacurile acestora implică armele nucleare și biologice, explozibilii de
ultimă generație cu putere inimaginabilă de distrugere, dar și virușii dezvoltați și promovați în mediul online
pentru inducerea și propagarea rapidă a panicii si terorii.
Terorismul a devenit, din păcate, un cuvânt cunoscut în lumea întreagă, el generând permanent un sentiment
de instabilitate, panică și groază. Terorismul este aproape întotdeauna asociat cu lumea islamică, flagelul
acestuia afectând tot mai multe state ale lumii, în ciuda eforturilor internaționale depuse.
Războiul împotriva terorismului (sau cel de-al patrulea război mondial – cum este denumit de către unii
specialiști) va fi, cu siguranță, cel mai greu de câștigat.
Terorismul contemporan se dovedește a fi mult mai prezent în țările dezvoltate, unde accesul la arme
sofisticate, de ultimă generație, este destul de facil. În ultimii ani țări puternic dezvoltate precum Germania,
Franța, Spania ori Italia s-au transformat în adevărate “raiuri” ale teroriștilor, comparativ cu state din
Orientul Mijlociu sau America Latină.
Terorismul modern este considerat un război de lungă durată, purtat prin orice mijloace (convenționale sau
atipice), care este mediatizat selectiv în funcție de interesele grupărilor teroriste, ce dispun de informații
diverse, având ținte strategice și nerespectând nici un fel de regulă.
Terorismul contemporan se manifestă pe verticală, complexul de informații, tehnologii și operațiuni fiind
asimetrice. Extrapolând, societatea actuală este amenințată de super-terorism, acțiunile îndreptate
împotriva populației fiind realizate de multe ori prin folosirea armelor de distrugere în masă. Se poate
spune că terorismul s-a transformat într-o armă strategică, terorismul chimic, terorismul biologic ori
terorismul nuclear fiind cele mai mari amenințări actuale la adresa omenirii. Printre cauzele care au dus la
amplificarea fenomenului terorist se numără conflictele sociale dintre diferitele state ale lumii, generate de
situații interne diverse, precum rasism, extremism, religie, xenofobie, naționalism, politică, economie,
accentuarea, atât pe plan internațional, cât și pe plan intern, a așa-numitului terorism de stat, respectiv de
finanțările primite de diverse grupuri și organizații din partea persoanelor interesate ori chiar a unor
servicii secrete, creșterea accentuată a violențelor și intensificarea fenomenului crimei organizate,
dezintegrarea unor forțe armate provenite din fostele state socialiste, conflicte militare și politice din
diverse țări și zone de pe mapamond, generate de interese diferite, la baza cărora stau lupta pentru putere și
interesele financiare, creșterea gradului de sărăcie a populației, slăbirea accentuată a economiilor unor
state, scăderea nivelului de trai, inflația, șomajul, expansiunea accentuată a fundamentalismului islamic,
luptele interne pentru înlăturarea unor regimuri politice, lipsa de organizare în interiorul instituțiilor ce au
atribuții în identificarea și combaterea acțiunilor teroriste, comunicarea modernă între diferite organizații
și grupuri teroriste și criminale, cu convingeri și ideologii diferite.
Violența și amploarea actelor teroriste pe plan mondial a crescut foarte mult în ultimii ani, securitatea
națională a numeroase state democratice fiind serios afectată. Printre atentatele sângeroase, care s-au soldat
cu sute de mii de victime și dispăruți, efectele acestora fiind pe termen lung catastrofale, putem enumera
violențele din Kosovo, Pakistan, Algeria, India, Sri Lanka etc., atacurile asupra diferitelor ambasade ale
statelor puternice, exploziile din Irlanda de Nord, Israel, Africa de Sud, atacurile din 11 septembrie 2001
(New York și Washington), atentatele cu bombe în state din fosta URSS (cel mai sângeros fiind comis în
martie 2010 în Moscova), atentatele de la Madrid (martie 2004) și Londra (iulie 2005) și lista continuă, din
păcate.
Teroriștii moderni vor, prin acțiunile lor, să demonstreze lumii întregi că pot constitui o amenințare
permanentă și demnă de luat în seamă la adresa oricărui stat, indiferent de mărimea acestuia, de forța
economică și militară de care dispune. Un exemplu semnificativ în acest sens îl reprezintă organizația
teroristă Al-Qaeda. În mod paradoxal, am putea spune, deşi explicabil din punct de vedere sociologic şi
psihologic, că terorismul îşi are o cauză determinantă în acţiunile coaliţiei antiteroriste şi mediatizării
excesive. Practic, terorismul şi mass-media sunt quasi-inseparabile, deşi au motivaţii diferite, cu puţine
excepţii, în care este vorba de mijloace de informare aparţinând teroriştilor.
Media, oficială sau quasi-oficială, face, însă, servicii indirecte, de cele mai multe ori imposibil de evitat,
întrucât este vorba de şantaj, acceptat cu acordul autorităţilor prin difuzarea înregistrărilor video cu ostatici,
făcute special pentru televiziune, dar mai ales prin presiunea mediatică pe care mass-media o exercită,
înainte de toate, pentru audienţă şi doar în subsidiar pentru a blama acţiunea teroristă şi a preîntâmpina
efectele acesteia.

53. RELIGIA SI POLITICA

In 1994, revista Sfera Politicii avea ca temă cultura politică, oferind cititorilor o analiză aplicată a conceptului
la spaţiul romanesc. Cristian Pirvulescu intregeşte cadrul teoretic de validitate al termenului, punand in
discuţie dimensiunea religioasă a acestuia. Izoland spaţiul romanesc din perspectiva relaţiei dintre cultura
politică şi religie, acesta afirma că “Inexistenţa conflictului dintre puterea temporală şi puterea spirituală,
specific crestinismului occidental, şi care a avut atat de mare importanţă in iniţierea procesului democratic,
a făcut ca, in cazul romanesc, religia să nu contribuie la formarea unor opţiuni democratice. Intr-un asemenea
spaţiu rolul liderului politic de tip charismatic este important, dezvăluind un model mitic de raportare la
putere”.

Religia nu joacă un rol uniform în Europa, dată fiind diversitatea ei culturală și istorică. În multe țări, precum
Franța, de pildă, sau, până la Erdogan, Turcia se aplică cu strictețe principiul separării bisericii de stat. Religia
nu joacă un rol uniform în Europa, dată fiind diversitatea ei culturală și istorică. În multe țări, precum Franța,
de pildă, sau, până la Erdogan, Turcia se aplică cu strictețe principiul separării bisericii de

În trecutul Europei,însă,când continentul nu era încă împărţit în Vestul prosper şi Răsăritul conservator,
conflictele religioase au fost întotdeauna conflicte politice și bisericile s-au amestecat permanent în politică.

Biserica catolică este o perfectă maşină politică şi nu întâmplător Vaticanul e un stat. Tot aşa în Bizanţ, sau la
Moscova biserica ortodoxă a fost vreme de un mileniu, şi într-o parte şi în cealaltă, o biserică de stat. Situaţia
bisericii în Europa de Est, ţinută între paranteze în deceniile comunismului, a revenit în actualitate imediat
după căderea comunismului.

Vechile modele culturale au fost atunci readaptate în mod automat. Nu la fel stă religia în ţările ortodoxe, în
care nu a existat niciodată un dialog critic cu biserica şi în ţări cu o lungă tradiţie laică şi contestatară, cum
sunt Cehia şi Ungaria. Acestea din urmă au, de altfel, foarte importante şi vechi minorităţi protestante.
Coexistenţa acestora cu catolicismul şi larga indiferenţă a tinerelor generaţii faţă de religie, au făcut ca în
Cehia şi în Ungaria, biserica să fie un subiect de dezbatere minor, sau chiar inexistent la scară naţională. În
asemenea ţări compozite duhovniceşte nici nu se poate pune chestiunea unei biserici naţionale.

Cu totul altfel se pune problema în Polonia. Cvazi totalitatea celor 38 de milioane de polonezi sunt catolici,
cu o lungă tradiţie de religiozitate. Apoi, să nu uităm, Polonia s-a aflat în situaţia unică de a fi avut un Papă în
anii comunismului. A fost limpede încă de la început, că biserica în Polonia are o foarte mare responsabilitate
morală şi politică. Şi episcopii polonezi nu s-au privat, în ultimul sfert de secol, după comunism, de la a
interveni în viaţa politică. Tăcuţi, muţi în anii comunismului, episcopii polonezi îi critică acum pe
manifestanţii antiguvernamentali, predicându-le moderaţia şi răbdarea. Sau le spun enoriaşilor pentru cine să
voteze, atunci când au loc alegeri.

În general, preferinţele bisericii poloneze merg spre partidele de dreapta. În Polonia episcopii au o tendinţa
ultraliberală şi se amestecă chiar şi în discutarea reformelor agrare.
La urma urmei, păstrând proporţiile, atitudinea bisericii catolice în Polonia şi cârdăşia sa cu puterea nu e
diferită de atitudinea bisericii ortodoxe în Rusia. Şi acolo, feţele bisericeşti critică grevele şi binecuvântează
Kremlinul.

De fapt, în toată Europa de Est, biserica majoritară a devenit, în mod indirect, un instrument al statului.
Apropierea de Occident le aduce ierarhilor postcomunişti un alt model, acela al bisericii de stat. În Occident,
numai în Franţa este biserica separată de stat. În foarte multe ţări ale Europei Occidentale există biserici
naţionale, al căror rol e înscris în constituţie. În Grecia e religia ortodoxă, în Ţările Scandinave – lutheranismul,
în toate ţările mici – Monaco, Lichtenstein, San Marino şi Malta religia de stat e catolicismul.

Şi chiar şi în Anglia religia oficială e anglicanismul, întrucât capul Bisericii Anglicane e regina. Tot aşa în
Ţările Scandinave, regele şi cel puţin jumătate din membrii guvernului sunt, în mod automat şi obligatoriu,
membri ai bisericii lutherane. În majoritatea celorlalte ţări ale Europei Occidentale există un concordat
între stat şi biserica catolică, iar în Germania şi Austria predarea religiei în şcoli este obligatorie. Şi în
aceste ţări există un impozit ecleziastic, pe care îl plătesc toţi, cei care se declară a aparţine unei religii
recunoscute de stat. Această practică întâmpină, însă, o mare rezistenţă în Germania de Est, în landurile foste
comuniste şi, în principiu, protestante, unde, după reunificare, populaţia încă nu s-a obişnuit cu acest regim de
religiozitate fiscală.

În concluzie: în toată Europa de Est prelatul a fost întotdeauna politizat şi nu e de mirare că în unele ţări, în
special în Rusia, România, Bulgaria şi Ucraina, acolo unde preoţimea a pactizat cel mai mult cu puterea, s-a
ajuns la o neîncredere a populaţiei faţă de biserica oficială şi la atracţia, aparent apolitică, pe care o reprezintă
policlinica adventistă sau casa de cult penticostală.

54. Doctrine politice – conceptul, originea și clasificarea lor

Doctrina - Ón general - reprezintă o concepţie Ónchegată coerentă, care, pe baza, unor principii interpretează
realitatea Ónconjurătoare, reflectă, interesele şi poziţia unor grupuri şi categorii sociale sau comunităţi umane,
pe care le exprimă prin prisma unor principii călăuzitoare.

Tipuri de doctrine:

- doctrine filosofice (materialiste, exprimate prin principiul materialităţii lumii, idealiste exprimate prin
principiul spiritualităţii lumii);

- doctrine religioase (creştine, musulmane, budiste etc.);

- doctrine economice (economia de piaţă, economia centralizată etc.);

- doctrine militare (de apărare naţională, de hegemonie, de expansiune, de alianţă etc.);

- doctrine politice (privesc organizarea şi conducerea societăţii).

Doctrinele politice (lat.doctrina - Ónvăţătură) - constituie un sistem de idei, teze, principii, concepţii cu privire
la organizarea şi funcţionarea societăţii, la esenţa puterii politice, la conţinutul, formele şi mecanismele de
exercitare a acesteia, la rolul instituţiilor şi a clasei politice, la relaţiile dintre guvernaţi şi guvernanţi.

"Sistem Ónchegat de principii care interpretează Ón mod coerent realitatea politică şi recomandă o modalitate
de acţiune Ón funcţie de scopuri" (Dicţionar politic).

Rolul doctrinelor politice:

- de a explica, justifica şi argumenta poziţiile şi atitudinile grupărilor sociale şi a conducătorilor lor;

- de a prospecta direcţiile de dezvoltare a statelor Ón care se acţionează;

- de a promova idealurile şi programele de acţiuni;

- de a menţine Ón echilibru sistemul social global şi de a oferi alternative la rezolvarea crizelor apărute şi la
asumarea guvernării.

Œn elaborarea doctrinelor politice se au Ón vedere următorii factori:

- condiţiile social-istorice specifice;

- nivelul de civilizaţie atins Ón societate sau Ón epocă;

- fenomenul politic internaţional; - cerinţele progresului istoric;

- tradiţiile doctrinar istorice;

Conţinutul doctrinelor politice se regăseşte Ón Constituţia şi legislaţia statelor Ón programele şi statutele

organizaţiilor politice.

Doctrinele politice se Ómpart Ón două categorii:

- doctrine privind organizarea şi conducerea democratică a societăţii (reprezintă voinţa cetăţenilor şi au la bază
principiile statului de drept);

- doctrine politice privind organizarea şi conducerea dictatorială a societăţii (nesocotesc voinţa cetăţenilor şi
au la bază principiile statului totalitar).

Doctrinele politice tehnocratice - sunt de graniţă Óntre cele două categorii. Constau Ón faptul că Ón organele
puterii trebuie promovaţi specialiştii, tehnocraţii, care să ia decizii nu Ón raport cu interesele de grup ci numai
potivit cu elementele evidenţiate de ştiinţă, făc‚nd abstracţie de poziţiile diferite ale diferitelor grupări.

Doctrinele tehnocrate pot conduce la:

- organizarea şi conducerea democratică a societăţii, c‚nd specialiştii sunt expresia voinţei cetăţenilor, c‚nd
Ómbină ştiinţa cu politica;

- deschiderea unor regimuri politice dictatoriale c‚nd se face adstracţie de factorul politic, de voinţa cetăţenilor.

55. Doctrine politice democratice.

- doctrine politice liberale şi noliberale;

- doctrine conservatoare şi neoconservatoare;

- doctrine democrat - creştine;

- doctrine social - democratice;

Doctrina liberală a optat, iniţial, pentru monarhia constituţională şi pentru separaţia şi echilibrul puterilor Ón
stat. Societatea este formată din indivizi liberi să-şi satisfacă scopurile, acţion‚nd din proprie iniţiativă după
cum le dictează interesele, statul răm‚ne un garant al libertăţii individuale. Statul trebuie să asigure domnia
justiţiei, securitatea indivizilor şi toleranţa faţă de diversitatea opiniilor politice şi credinţelor religioase.
Neoliberalismul este o doctrină liberală reajustată Ón raport cu schimbările care au avut loc pe parcursul
secolului XX pentru a spori atractivitatea doctrinei Ón r‚ndurile populaţiei. Statul, prin funcţia sa normativă,
trebuie să intervină pentru a crea condiţii proprii dezvoltării individuale prin lupta contra ignoranţei, mizeriei,
bolilor şi condiţiilor proaste de locuit.

Doctrina social-democrată s-a clădit pe temelia epistemică a evoluţismului sociologic şi cea morală a
umanismului şi respectării dreptului individual de alegere şi decizie. Valorile fundamentale ale social-
democraţiei sunt Ónscrise Ón triada conceptuală - libertate, justiţie, solidaritate- din care decurg celelalte teme
şi soluţii democratice privind rolul statului, democraţia socială, autoconducerea, autogestionarea politica
socială etc.

Democraţia creştină este o mişcare ce promovează Ón viaţa politică principiile democraţiei Ón asociere cu
principiile filosofiei şi eticii creştine prin care ordinea socială creată la revoluţia industrială a făcut ca munca
să fie supusă cererii şi ofertei iar puterea trebuie să intervină pentru a apăra drepturile celor slabi.

Conservatorismul şi neconservatorismul Reprezintă o atitudine politică care izvorăşte din dorinţa conservării
stărilor de lucruri existente. Conservatoriştii susţin că societatea este anterioară indivizilor ce o compun, ei
fiind un produs social artificial. Statul trebuie să fie deasupra instituţiilor autonome care-şi vor păstra
principiile proprii de dezvoltare. Conservatorismul se opune susţinerii soluţiilor radicale Ón actul de
guvernare. Neoconservatorismul desemnează acele sisteme de idei care urmăresc, fie să adapteze la realităţile
zilei idei conservatoare, fie idei conservatoare faţă de cerinţele actuale ale realizării progresului social-general.

56. Doctrine politice dictatoriale.

- doctrina politică fascistă;

- doctrina politică comunistă;

- doctrine politice rasiste;

- doctrine politice elitiste;

- doctrine militariste etc.

Fascismul este o ideologie politică radicală și autoritară definită, în primul rând,[1] de un naționalism radical
(numit și "ultra-naționalism").[2][3] Fasciștii încearcă să organizeze o națiune în conformitate cu perspectivele,
valorile și sistemele corporatiste, inclusiv sistemul politic și economia.[4] Ei susțin crearea unui
stat totalitar cu un singur partid, care urmărește mobilizarea în masă a unei națiuni și crearea unui ideal „om
nou”, pentru a forma o elită care reglementează prin îndoctrinare, educație fizică și politici familiale,
inclusiv eugenism.[5] Fasciștii cred că o națiune presupune o conducere puternică, o singură identitate
colectivă și capacitatea de a comite violențe și război, cu scopul de a menține națiunea puternică.[6] Guvernele
fasciste interzic și suprimă opoziția față de stat.

Comunismul este o ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase
sociale și proprietate privată asupra mijloacelor de producție, și care are scopul de a realiza o societate
egalitară;

Rasismul reprezintă un grup de atitudini, practici și acțiuni care își au sursa în convingerea că diferențele
sociale și culturale se explică prin diferențe biologice și ereditare dintre rasele umane.
Militarismul este credința sau dorința unui guvern sau a unui popor ca țara (statul) respectivă să mențină o
capacitate militară semnificativă și să fie pregătită să o folosească agresiv pentru a apăra sau promova prin
forță interesele naționale.
A fost, de asemenea, definit ca fiind „agresivitate care implică amenințarea folosirii puterii militare”, precum
și „glorificarea ideilor unei clase militare profesionale” și „predominanța forțelor armate în administrarea unui
stat”.[necesită citare]
57.Sistemul constituțional al MARII BRITANII
1.Consideratii generale
Evoluţia politicã a Marii Britanii, oferã un exemplu clasic de trecere de la monarhia absolutã, la
monarhia constituţionalã, astãzi fiind consideratã pe drept cuvânt una din ţãrile tipice pentru sistemul politic
parlamentar.
In ceea ce priveşte structura dreptului constituţional britanic, deşi Marea Britanie nu dispune
de o Constituţie scrisã, are o bogatã practicã parlamentarã, documentele clasice cu privire la garantarea
drepturilor şi libertãţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta în importante
domenii. Cea mai mare parte a practicii constituţionale, se întemeiazã pe obiceiuri care au apãrut şi s-au
dezvoltat de-a lungul timpului.
Astfel, Constituţia Angliei se prezintã ca un ansamblu suficient de coerent de cutume, la care se adaugã texte
juridice adoptate de Parlament având o valoare şi o importanţã deosebitã pentru dezvoltarea instituţiilor
politice din aceastã ţarã.
2. Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii
-Este o constituţie nescrisã (în sensul formal al cuvântului).

-Este o constituţie suplã. Datoritã caracterului cutumiar al normelor ce-i conferã conţinutul material,
Constituţia poate fi modificatã cu uşurinţã şi fãrã o procedurã specialã de cãtre Parlament. Nu are importanţã
dacã în locul unei norme cutumiare constituţionale se profileazã o alta, care stabileşte un alt regim juridic.
-Este o constituţie unanim şi, practic, fãrã rezerve acceptatã de guvernaţi. Având rãdãcini adânci în istoria
politicã a Marii Britanii, constituţia acesteia este respectatã ca un simbol naţional.

3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Iniţial, s-a format ca un
organism politic în jurul Regelui, fiind convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de a obţine subsidii pentru
Coroanã, dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme privind regatul. Acest Consiliu a fost
denumit iniţial "Magnum Concilium" deoarce era de fapt Adunarea marilor nobili şi a clerului înalt care
stabileau impozitele pe venituri.
4.Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor

Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau
concedate contra unor sume de bani de cãtre monarhii britanici. In evul mediu, Camera Lorzilor a ocupat un
loc egal cu cel al Camerei Comunelor în materie legislativã şi financiarã, având şi rolul de a-i judeca pe
miniştrii puşi sub acuzare de Camera Comunelor. Puterea politicã a Camerei Lorzilor rezidã din compoziţia
socialã formatã din marea aristocraţie englezã, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interese comune de
instituţia regalitãţii.
5.Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor

Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct, prin vot secret, pe bazã de
scrutin uninominal cu majoritate simplã, care nu este obligatorie. Sistemul britanic permite votul prin
procurã şi votul prin corespondenţã. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii forţelor armate, judecãtorii,
ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii altor funcţii oficiale. Membrii Camerei
Comunelor beneficiazã de imunitate parlamentarã în legãturã cu activitãţile exercitate în Parlament, dar
numai pentru cauzele civile nu şi cele penale. Ridicare imunitãţii deputaţilor se fac numai prin lege.

6. Monarhul
In Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimã prin maxima "Regele domneşte dar nu
guverneazã."

Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte limitate, fiind mai degrabã un
simbol. El este iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucurã de o adevãratã imunitate în materie
penalã şi civilã.

Monarhul are urmãtoarele atribuţii:

a)desemnarea ca primul ministru, în mod obligatoriu a liderului partidului care a câştigat

alegerile generale; de asemeni numeşte în înalte funcţii publice (miniştri, judecãtori, ofiţeri în forţele armate,
diplomaţi);

b)sancţionarea legilor; într-adevãr cutuma îi recunoaşte un drept de veto, dar de acest drept nu
s-a uzat de circa 250 de ani;

c)prezintã "Mesajul Tronului" la deschiderea fiecãrei sesiuni parlamentare care de fapt este o
pledoarie în favoarea programului de guvernare al partidului, aflat la putere;

d)acordã ordinele şi decoraţiile;

e)dizolvã Camera Comunelor, la cererea primului ministru;

f)declanşarea stãrii de rãzboi şi încheierea pãcii;

g)încheierea tratatelor;

h)recunoaşterea altor state şi guverne.

i) Guvernul

58. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL FRANTEI

Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea denumindu-l "regim prezidenţialism".

Acesta se caracterizeazã prin:

a)separaţia aproape strictã a celor trei puteri;

b)preponderenţa puterii executive faţã de cea legislativã;

c)concentrarea puterii de decizie statalã la nivelul Preşedintelui Republicii;

d)iresponsabilitatea politicã a şefului statului;

e)alegerea Preşedintelui prin vot universal direct;

f)numirea membrilor guvernului de şeful statului la propunerea premierului;

g)dizolvarea Paramentului de cãtre executiv;

 h)responsabilitatea politicã a Guvernului faţã de parlament.
Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un Colegiu electoral format din membrii celor douã
Camere la care se adaugã membrii Consiliilor generale şi ai adunãrilor teritoriale de peste mãri.
Preşedintele Republicii nu este rãspunzãtor de actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale, cu excepţia
cazului de înaltã trãdare. El nu poate fi pus sub urmãrire penalã decât de cãtre cele douã Camere care
hotãrãsc prin votul identic, deschis, al majoritãţii absolute a membrilor ce le compun.
De asemenea, Preşedintele poate lua orice decizii pe care le considerã necesare pentru arbitrare,
soluţionarea unui conflict care ar afecta funcţionarea autoritãţii de stat conform legilor votate de Parlament.

-Numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la propunerea primului-ministru şi primeşte

demisia acestora.

-promulgã legile;

-cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor douã camere poate declara

dizolvarea Adunãrii Naţionale;

-se preocupã de asigurarea autoritãţii de stat constituţionale

-are dreptul de a graţia

Activitatea Parlamentului a fost raţionalizatã în favoarea Guvernului, stabilindu-se limite constituţionale a

cãror depãşire o constatã Consiliul Constituţional.

Activitatea Parlamentului a fost limitatã astfel:

a)supunerea de cãtre Preşedintele Republicii prin referendum a oricãrui proiect de lege,

privind organizarea autoritãţii de stat, ocolindu-se astfel forul legislativ
b)dizolvarea de cãtre Preşedintele Republicii, a Adunãrii Naţionale; (Senatul nu poate fi
dizolvat)

c)controlul constituţionalitãţii legilor şi al regula-mentelor celor douã camere ale

Parlamentului

d)stabilirea organizãrii bicamerale a Parlamentului pentru a împiedica concentrarea puterii

legislative de cãtre o singurã camerã;

e)stabilirea precisã a domeniului legii, cu alte cuvinte a materiilor care pot fi reglementate
prin lege.
Parlamentul Franţei are douã camere: Senatul (321 senatori) şi Adunarea Naţionalã (277 deputaţi).
Senatul este ales printr-un sufragiu universal indirect pentru un mandat de 9 ani. Membrii Adunãrii
Naţionale reprezintã naţiunea iar senatorii reprezintã colectivitãţile locale şi pe francezii rezidenţi în
strãinãtate.

59. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL GERMANIEI

Din anul 1935 pânã în anul 1945 Germania a fost un stat unitar. In anul 1949 s-a revenit la organizarea
federativã a statului în landuri. Landurile au o organizare proprie în domeniul activitãţii legislative,
executive şi judecãtoreşti.
Landurile sunt autonome şi beneficiazã de dreptul de a fi reprezentate în Parlament prin Bundesrat.
Bundesratul este format din reprezentanţii guvernelor landurilor.

Preşedintele Bundestagului este ales pe durata mandatului legislativ, iar cel al Bundesratului este ales anual.
Membrii Bundestagului reprezintã întregul popor şi sunt independenţi de cel care i-au ales.
Preşedintele federal este ales pe 5 ani de cãtre Adunarea Federalã compus din membrii Bundestagului şi
dintr-un numãr de membrii egal cu cel al deputaţilor, aleşi potrivit principiului reprezentãrii proporţionale în
adunãrile reprezentative ale landurilor. Acesta nu poate fi reales decât o singurã datã.

Preşedintele federal are urmãtoarele prerogative:

a)reprezentara Germaniei pe plan internaţional;

b)închis tratatele internaţionale;

c)acreditarea şi primirea reprezentanţilor diplomatici;

d)numirea şi revocarea judectorilor;

e)exercitarea dreptului de graţiere;

f)promulgarea legilor;

g)atribuţii în ceea ce priveşte formarea Guvernului federal.

Guvernul Federal este compus din Cancelarul Federal şi din miniştri federali.

1.Cancelarul Federal este ales de Bundestag fãrã dezbateri, la propunerea Preşedintelui Federal. Este ales cel
care întruneşte majoritatea voturilor Bundestagului. Cel ales trebuie sã fie numit de Preşedintele Federal.
2.Miniştri federali sunt numiţi şi revocaţi de cãtre Bundestag la propunerea Cancelarului Federal. Cancelarul
Federal şi miniştri federali depun înaintea Bundestagului jurmântul.

60. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII

1.Președintele
Alegerile prezidenţiale comportã de obicei mai multe faze:

a)alegerile primare într-un anumit numãr de state;

b)convenţiile naţionale ale celor douã partide;

c)deschiderea companiei electorale;

d)desfãşurarea scrutinului, când alegãtorii desemneazã pe electori, dispunând de un mandat

imperativ de a alege o persoanã sau alta în funcţie de preşedinte;

e)alegerea preşedintelui de cãtre electori

f)investitura preşedintelui şi a vicepreşedintelui.

Ales odatã la patru ani prin votul electorilor, el nu rãspunde în faţa Congresului şi nu poate fi silit sã îl
demisioneze dacã este "în minoritate", cum se întâmplã cu un prim-ministru într-un regim parlamentar.
Cu toate acestea, el nu are dreptul sã dizolve Congresul şi sã procedeze la organizarea unor noi alegeri.
Se considerã a fi funcţii tradiţionale ale Preşedintelui:

a) funcţia de şef al statului:

b) funcţia de şef al puterii executive;

c) funcţia de comandant şef al forţelor armate;

 d) funcţia de şef al diplomaţiei;

e) funcţia de participare la activitatea legislativã;

f) funcţia de informare a poporului american cu privire la starea Uniunii;

g) funcţia de şef al partidului care l-a propus la preşedinţie.
2.Congresul

Congresul este format din douã camere legislative: Senatul şi Camera Reprezentanţilor şi are
un principal douã funcţii: votarea legilor şi controlul activitãţii executivului. Membrii Camerei
Reprezentanţilor sunt aleşi prin vot universal egal, secret şi direct, potrivit legilor electoral ale fiecãrui stat,
folosindu-se sistemul majoritar, uninominal şi cu un singur tur de scrutin. Durata unui mandat este de 2 ani.
Puterile Congresului se exprimã prin:

a) puterea de legiferare;

b) puteri fiscale;

c) puterea de investigaţie;

d) puterea de a pune sub acuzaţie şi de a-i judeca pe înalţii funcţionari, inclusiv pe

Preşedintele Statelor Unite;

e) puteri în domeniul relaţiilor internaţionale.

Curtea Supremã de Justiţie

In sistemul american, jurisdicţiile americane includ:

-Curtea Supremã de Justiţie;

-Tribunalul de Apel;

-Tribunalul de district;

-Tribunale teritoriale disctrictuale;

-Tribunalul S.U.A. pentru comerţul internaţional;

-Tribunalul cu privire la plângerile federale;

-Tribunalul pentru impozite;

-Curtea pentru apelurile veteranilor.

Curtea Supremã de Justiţie este compusã din 9 magistraţi, din rândul cãrora este numit
preşedintele acesteia, respectiv Chief Justice. Aceştia sunt numiţi exclusiv de Preşedintele S.U.A., având
astfel un caracter politic.
i
Oazu NANTOI, The East zone conflict in the Republic of Moldova: a new approach, www.ipp.md