C6. Gr.

Alexandrescu

Printre scriitorii prepașoptiști care anticipă romantismul se numără Grigore Alexandrescu. Activitatea sa
literară cuprinde poezie, proză de călătorie și memorialistică.Este recunoscut ca primul autor creator de
fabule în literatura română. Poezia sa mai cuprinde meditații și elegii, care versifică multe din locurile
comune ale romantismului: tristețea, mormintele, ruinele, peisajul lunar, intermitențele dragostei,
paradisul pierdut al copilăriei, trecutul istoric, antagonismul între poet și imaginea vulgară a vieții.
Punctele de contact cu Lamartine sunt evidente: reveria melancolică, sentimentul timpului ireversibil și
al sublimului cosmic, religiozitatea, discreția elementului autobiografic, tendința de a spiritualiza
materia. Tiparul meditației, cu amestecul caracteristic de filosofare și autoanaliză, cu lipsa de stringență
compoziționață și înscrierea strofei într-o partitură muzicală atestă influența poetului francez. De notat
că poetul nu se resimte de pe urma contactului cu realitatea folclorică, deși trimisese lui Alecsandri 57
de poezii populare pe care le culesese. Cu toate ingerințele modei și presiunea modelelor, Alexandrescu
reușește să-și impună originalitatea încă de la prima manifestare publicistică. Lirismul e la el experiență
intimă, procesul simțămintelor și stărilor de conștiință care-și dispută imperiul sufletului. Versurile ne
comunică zbuciumul unui om împovărat de gânduri si mâhnire, mereu învins de efortul de a-și găsi
echilibrul și a se integra unei lumi prost rânduite, în care răul triumfă, individul e singur, iar Dumnezeu
absent. Nici tonul discursiv, nici aerul melodramatic, nici stângăciile limbii nu spulberă impresia de
combustie morală. Sub faldurile violente ale vocabularului romantic simțim ca se consuma o drama
autentica. E cea a căutării și eșecului, a frustrației și a împlinirii, a speranței și zădărniciei. Într-o serie de
elegii domină resemnarea în fata tragismului existenței (Miezul nopții. Adio. La Târgoviște). Altele
propun consolarea prieteniei (Prieteșugul) sau a dragostei, mai rar ca invitație ronsardiana la folosirea
clipei (Prieteșugul si amorul Emiliei), mai des ca legătura spirituală (încă o zi). O sinceră nostalgie a trăirii
comunitare, puternic afirmată în poeziile de inspirație cetățenească sau patriotica (Inima mea e trista,
Unirea Principatelor) temperează exacerbările individualiste. Dar poetul, ros de demonul interogației,
incapabil să aleagă între alternativele cugetului, reia mereu problemele, rotindu-se perpetuu între
certitudine și nesiguranță. Lipsit de inventivitate metaforică, Alexandrescu radiografiază stările de
conștiință sub ipostaza lor instabilă și contradictorie. Deficitar în zugrăvirea plastica a lumii fenomenale,
el posedă, în schimb, aptitudinea dramatizării discursului poetic. în loc să lucreze prin canonade verbale,
ca Hugo, sau să desfășoare, ca Lamartine, firul delicat al meditației într-o voluptuoasa si legănătoare
melopee, își sacadează monologul prin pauze metrice si sintactice, variind unghiurile de privire și-1
organizează în termeni antitetici.

Lucid, ironic, dispus sa supună totul examenului critic, Alexandrescu e deosebit de înzestrat pentru
epistola si fabula. Izbânzile lui pe acest plan sunt notorii. In epistole, tema predilecta e soarta poetului in
societate ilustrata cu propriu-i exemplu. Obiectivul e de a demitiza mondenitatea snoaba, iluziile
romanești, ideea ca literatura poate corija relele moravuri, pe scurt, viziunea securizata si sedativa a
celor ce nu vor sa-si tulbure siesta. Poetul acționează cu bonomie și calm, pe un ton glumeț, colocvial, de
o plăcută familiaritate, câștigând încrederea lectorului prin spirit autocritic, dar punându-l în
perplexitate prin continua simulare și uzul frecvent al contrasensului. Fabulele prelucrează prototipuri
clasice, uneori folosite si de La Fontaine, Florian, dar legând-le de actualitatea politică a vremii și
autohtonizând-le cu un fin simt al verosimilului. Marele merit al lui Alexandrescu rezida in intuirea unor
raporturi sociale tipice, bazate de obicei pe opoziția între demagogul, filistinul, parvenitul, conducătorul
abuziv, pe de o parte, și plebeul naiv, de bună credință, pe de alta; contrastul între retorica perfidă a
unora și așteptarea candidă a altora permite efecte de un umor pe cat de exploziv socialmente, pe atât
de irezistibil. Tehnica fabulistica e excelenta: pertinența dialogului, vioiciunea sugestivă a personajelor,
șiretenia povestitorului, libertatea schemei metrice - totul dovedește concordanța între cerințele genului
și talentul scriitorului. Aceeași potrivire între felul de a fi și felul de a spune apare în Memorialul de
călătorie, unde-1 găsim pe omul de lume din epistole care persiflează cu șfichiuiri ironice și aluzii
malițioase, dar și pe poetul elegiac, înfiorat de ceasul tainic al amurgului și de ruinele înnegrite de
vreme. Modern prin simțul relativității valorilor si percepția alienării umanului, inovator în traducerea
viziunii romantice asupra lumii și-n expresia ei literară, desfăcută din convențiile la moda și stadiul incult
al limbii, Alexandrescu e cel mai de seamă precursor muntean al lui Eminescu și unul dintre cei mai
interesanți poeți ai primei jumătăți a secolului al XIX-lea.

O semnificaţie singulară are în contextul întregii creaţii a poetului Anul 1840, în care se pot descifra
germenii caracterelor esenţiale ale poeziei lui: reflexivă, cetăţenească, satirică. În tonul ei se împletesc
rezonanţele profetice şi de odă, vibrând de încredere, cu accentele patetice ale meditaţiei romantice sau
cu desfăşurări vehemente, slujite de o ironie caustică şi amară. Confruntarea dintre nădejdea care
renaşte mereu şi scepticismul niciodată pe de-a-ntregul dizolvat dă tensiune interioară poemului şi, în
acelaşi timp, face din Anul 1840 o imagine a sufletului omenesc surprins în impulsurile sale contrarii.
Dincolo de filosofia tonică, a încrederii în viitor, tabloul prezentului, dominat de degradare şi fals,
prevesteşte prin virulenţă satirică Scrisorile eminesciene şi atinge, pe alocuri, chiar dezgustul obosit
alGlossei. Ecourile îndoielilor şi temerilor „de-mbunătăţiri rele”, proiectate asupra viitorului, dau o
ardoare aparte dialogului (rămas deschis, suspendat) speranţă-scepticism: „Ce bine va aduce o astfel de
schimbare? / Şi ce mai rău ar face o stea, un cornet mare, / Care să arză globul ş-ai lui locuitori! / Ce pasă
bietei turme, în veci nenorocită, / Să ştie de ce mână va fi măcelărită / Şi dacă are unul sau mulţi
apăsători?”

Când se întoarce spre trecut, poetul se opreşte asupra paginilor de istorie înnobilate de sângele eroilor
căzuţi pentru libertate. Virtuţile strămoşeşti acuză, prin contrast, prezentul degradat moraliceşte,
meschin. Capodopera genului este Umbra lui Mircea. La Cozia, sinteză originală între lirismul de
atmosferă şi cerebralitatea monologului interior. Alexandrescu nu cultivă notaţia în sine, ci valorile ei de
atmosferă. Ambianţa crepusculară, propice visării şi reflecţiei, alunecarea în fantastic, ritmica timpului
sunt sugerate prin sonoritate şi imagine. În Mircea cel Bătrân, poetul salută vitejia şi gloria străbună, dar
raţiunea refuză exaltarea şi redimensionează conturul unei vârste a faptei războinice strălucite, prin
comparaţie cu izbânzile progresului: arta, ştiinţele, vieţuirea înfrăţită a naţiilor în pace. Totuşi sugestia
de impasibilă clepsidră cosmică, de mecanică oarbă a universului domină şi, prin ea, poemul vădeşte
virtualităţi eminesciene.

Între patosul romantic al meditaţiei sau al elegiei şi permanenţele vieţii morale notate cu sobrietate
clasică în fabule, epistolele şi satirele lui Alexandrescu reunesc gustul reflecţiei şi verva ironică în
monologul-autoportret al unui voltairian. Poetul este aici un lucid fără mizantropie, suflet animat de
idealuri umanitare şi inteligenţă marcată de pasiunea ideilor, în asociere cu ironia caustică, un
moştenitor spiritual al secolului luminilor, de la filosofia sa melioristă şi cultul raţiunii până la stilul
reflecţiei, demitizant, iconoclast. Cele mai multe dintre epistole gravitează în jurul întrebărilor pe care
poetul şi le pune cu privire la artă şi la condiţia de creator, la raporturile cu poezia şi cu lumea (Epistolă
d. I. C., Epistolă către Voltaire).

Satiră. Duhului meu se numără printre cele mai cunoscute creaţii ale lui Alexandrescu, expresie deplină a
unei ironii superioare, desfăşurată cu vervă. Poetul oferă drept „model” imaginea vieţii mondene a
timpului, însoţind-o însă de notaţia acută a ridicolului şi a falsităţii ei de esenţă. Geneza fabulelor (între
ele câteva capodopere ale genului: Boul şi viţelul, Câinele şi căţelul, Toporul şi pădurea,Oglindele, Vulpea
liberală)trebuie raportată, de asemenea, la racilele vieţii sociale şi, mai ales, politice ale vremii, devenite
ţinte de atac pentru un observator, realist şi critic, al contemporaneităţii. Sub scutul limbajului esopic,
sunt denunţate mereu parvenitismul, demagogia, trădarea, ipocrizia, semnalmente morale ale unei
epoci şi societăţi caracterizate de cameleonismul politic şi de amestecul strident de tiranie şi aparentă
libertate.

Observator realist în punctul de plecare, fabulistul este în fond un moralist clasic. La fel ca la modelele
sale (La Fontaine, Voltaire, Krâlov), nu se urmăreşte studiul unor caractere, ci o imagine-emblemă a
defectului moral personificat de tipologia realizată printr-o convenţie animalieră. Efectele sunt scoase
din chiar investirea personajelor-animale cu atitudini umane adecvate. Fiecare personaj are fizionomia
sa distinctă; felul de a vorbi, tonul, gestica sunt semnele categoriei morale, dialogurile sunt vii şi de mare
verosimilitate şi nici un detaliu nu e întâmplător sau inutil.

Artist cu reuşite personale certe, Alexandrescu deschide drum poeziei de mari tensiuni lăuntrice, pe linia
liricii de interogaţie şi atmosferă meditativă, şi conturează un ton, un relief de accente propriu satirei,
poetul numărându-se între precursorii direcţi ai lui M. Eminescu. În proză (Memorial de călătorie), deşi
tonalitatea este naturală, dezinvoltă, autorul nu se ridică dincolo de observaţia directă şi însemnarea
topografică, excepţie făcând paginile ce descriu un răsărit de lună la Tismana. Impregnat de melancolie
şi de culoarea fantastică dată de fiorul magiei lunare, peisajul devine stare de suflet şi intră în literatură.