Cavalerul

Călare şi tăcut, mascatul cavaler,

Dezastrul, m-a străpuns cu suliţa de fier.

Şi sângele-mi ţâşni cu-o roşie vigoare,

Evaporându-se apoi, prin flori, la soare.

Mi-nchise ochii umbra, de-un strigăt năpădit,

Bătrâna-mi inimă muri, fior cumplit.

Şi cavalerul Dezastru veni aproape,

Descălecă, mă-atinse pe pleoape.

Prin rană degetul metalic şi-l petrece

Pe când cu vocea dură-enunţă a sa lege.

De degetul de fier abia atinsă, iată

O inimă am iar, trufaşă şi curată.

Şi credincioasă curăţiilor divine,

Bătu iar inima poruncilor în mine.

Stam tremurând şi necrezând şi ameţit,

Cum e un om ce cu vedenii-i dăruit.

Dar bunul cavaler, din nou încălecat,

Se-ndepărtă, făcându-mi blând un semn din cap

Şi îmi striga (mai aud încă glasu-i rar):