Planul Seminarelor Drept Administrativ Si Contraventional 2015-2016

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA
ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

FACULTATEA DREPT
FACULTATEA SECURITATE ŞI ORDINE PUBLICĂ
PLANUL SEMINARELOR
la disciplina
DREPT ADMINISTRATIV
ŞI CONTRAVENŢIONAL
Autor:CHIPER N.
Doctor în drept, conf.univ (interimar)
Ştiinţe poliţieneşti şi socio-umane,
Chişinău - 2014
PLANUL SEMINARULUI
Seminarul Nr. 1 2 ore
Subiectul 1: Noţiunea şi esenţa administraţiei

1. Originea şi esenţa conducerii sociale (caracteristica fenomenului administrativ).
2. Conceptul de administraţie publică.
3. Principalele şcoli europene de administraţie publică.
4. Administraţia publică contemporană, factorii ce o determină.
Scopul studiului:
Cunoaşterea, înţelegerea şi interpretarea, de către student, a accepţiunilor generale cu
privire la administraţia publică.
Obiectivele de referinţă ale seminarului:

 Originea şi esenţa fenomenului administrativ de la apariţia lui până în zilele noastre.
Raportul dintre: administraţia de stat, administraţia publică şi administraţia privată.
 Fenomenul administrativ şi obiectul nemijlocit al administraţiei publice. Administraţia
publică contemporană.
 Teoriile diferitor şcoli europene privitor la noţiunea de administraţie publică. Şcoala
franceză, germană şi română cu cele două teze ale concordanţei şi neconcordanţei.
 Factorii ce influenţează buna funcţionare a mecanismului administrativ. Factorul
economic, geopolitic şi al politicii interne, factorul social-cultural şi al omogenităţii
naţionale.
Cuvinte – cheie:
- Administraţie publică
- Administraţie publică centrală
- Administraţie publică locală
- Teza neconcordanţei
- Teza concordanţei
- Factorul economic
- Factorul geoploitic
- Factorul social-cultural
Definiţii, enumerări şi clasificări ai termenilor de referinţă:

.
1. Administraţia publică poate fi definită şi caracterizată ca activitate de organizare şi de
executare in concret a legii, cu caracter dispozitiv şi prestator, care se realizează de către
autorităţile administraţiei publice, darşi de alte organe ale statului şi chiar de organizaţii
particulare
.
2. Administrţia publică centrală ca totalitate a autorităţilor de specialitate ale
administraţiei publice, constituite pentru satisfacerea, sub conducerea Guvernului, a
intereselor generale ale societăţii la nivelul întregii tări
3. Administraţia publică locală, ca o totalitate a autorităţilor cu competenţa generală sau

specială, constituite pentru satisfacerea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi
adminisrativ teritoriale
4. Doctrina româna are mai multe curente sau teze de definire a administraţiei publice,
dintre care se evidenţiază:
- teza neconcordanţei (şcoala de la Cluj), care afirmă că nu există o concordanţă perfectă
între formele fundamentale de activitate a statului şi categoriile sale de organe;
- teza concordaţei (şcoala de la Bucureşti), care se axează pe ideea existenţei unei
concordante perfecte între formele fundamentale de realizare a puterii de stat şi categoriile de
organe care le îndeplinesc
5. Factorul economic sau condiţiile economice influienţează în mod direct şi necruţător

buna desfăşurare a procesului de administrare. Criza economică generează o agonie în
conducere, urmată de aplicarea măsurilor nepopulare, în detrimentul majorităţii
populaţiei, cu impact negativ mai ales asupra păturilor ei vulnerabile. Sărăcia este una din
cauzele care duc la sporirea numărului de infracţiuni, la ieşirea lor de sub controlul
organelor de drept.Şi în sens invers o economie bine organizată, care asigură populaţiei
un nivel decent de viaţă, influienţează pozitiv asupra procesului de administraţie prin
distragerea atenţiei individului de la problemele existenţei lui materiale şi prin orientarea
societăţii spre idealuri înalt-umane
6. Factorul geopolitic joacă un rol nu mai puţin important la succesul sau insuccesul
programului de guvernare.Un mediu geopolitic favorabil, cînd statul este înconjurat de
tări binevoitoare, toate forţele interne sunt concentrate spre ridicarea nivelului de trai. Şi
invers o situaţie de tensiune cu statele vecine orientează spre mărirea cheltuielilor pentru
securitatea statului. Instabilitatea politică internă de asemenea atîta vrajbă natională,
stopează investiţiile străine, fără de care economia este practic paralizată. Prin urmare
factorul economic şi politic sunt strins legaţi între ei şi influienţează în mod direct bunul
mers al activităţii de administraţie public.
7. Factorul social-cultural este şi el în legătura directă cu ceilalţi factori şi nici prin

importanţa sa nu cedează. Într-o societate cu o înaltă cultură şi conştiinţa socială,
juridică, civică, administraţia se organizează şi activează în baza principiilor de
democraţie şi echitate socială. Nu în zadar se spune că fiecare popor este demn de
Guvernul pe care îl alege, avîndu-se în vedere administraţia în general. Obligţia de a
ridica nivelul de constiinţă socială,civică, culturală şi politică îi revine Guvernului.Acesta
poate să îndeplinească obligaţia dată prin alocarea unor surse financiare pentru noi
programe de instruire în şcoala generală,punînd accent pe disciplinile socioumaniste,pe
educaţia civică, juridică pe care trebuie să o posede cetaţeanul unui stat de drept.În
situaţia unei economii precare şi a unei politici instabile, devine imposibilă realizarea
obiectivelor propuse pentru ridicarea nivelului de conştiinţa socială. Această situaţie
poate dura un timp îndelungat în următoarele cazuri
Întrebări, analize, comparaţii:
Acte normative speciale:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994

2. Legea privind administraţia publică locală nr.436 din 28.12.2006
3. Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr.344-XIII din
23.12.1994.
1. Carta Europeană a Autonomiei Regionale adoptată de Congresul Puterilor
Locale şi Regionale din Europa la 5 iulie 1996
PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 2: Principiile fundamentale ale administraţiei publice
1. Principiile de activitate ale administraţiei publice: principii materiale şi principii

procesuale.
2. Principiul separaţiei puterilor, actualitatea şi importanţa lui pentru administraţia publică.
3. Autonomia şi formele ei.
4. Principiul descentralizării serviciilor publice în baza autonomiei locale.
5. Principiul subsidiarităţii.
Scopul studiului:
privire la principiile administraţiei publice, stabilirea în concluzie a locului, rolului principiilor
administraţiei publice în sistemul administraţiei publice.
 Principiile de bază ale administraţiei publice. Principii materiale: legalitatea, egalitatea

în faţa legii, proporţionalitatea, imparţialitatea, buna credinţă, decizii în favoarea
particularului. Principii procedurale: dreptul de petiţionare, dreptul de a fi reprezentat
sau asistat, operativitatea, dreptul de a fi auzit, dreptul la informaţie, obligativitatea
administraţiei de a informa interesaţii.
 Principiul separaţiei puterilor şi implicaţia lui în administraţia publică, democraţia şi
pluralismul politic la perioada de trecere de la un regim totalitar la unul democratic,
autonomia şi descentralizarea administraţiei publice locale.
 Autonomie administrativă, autonomie deplină, desconcentrare administrativă,
descentralizare administrativă.
 Principiul subsidiarităţii.
Cuvinte – cheie:
- funcţionar public;
- statutul funcţionarului public;
- principiu;
- Principii materiale
- legalitatea,
- egalitatea în faţa legii,
- proporţionalitatea,
- imparţialitatea,
- buna credinţă,
- decizii în favoarea particularului.
- Principii procedurale
- dreptul de petiţionare
- dreptul de a fi reprezentat sau asistat
- operativitatea, dreptul de a fi auzit
- dreptul la informaţie
- obligativitatea administraţiei de a informa interesaţii
- principiul separaţiei puterilor
- autonomie administrativă
- autonomie deplină
- desconcentrare administrativă
- descentralizare administrativă
- principiul subsidiarităţii
Principiile materiale:
1. Principiul legalităţii reprezintă unul din principiile fundamentale ale societăţii

organizate îtr-un stat de drept.Aceasta înseamnă că autorităţile publice, inclusive cele
administrative, în activitatea lor trebuie să se conducă de prevederile legii, să emită acte juridice
numai conform şi în baza legii.
Acest principiu, atunci cînd se referă la administraţia publică, implică respecterea
Constituţiei, a principiilor generale ale dreptului, a legilor organice, ordinare, a deciziilor
judecătoreşti a regulilor cutumiare şi a prevederilor internaţionale cînd acestea sunt parte a
dreptului intern.
Principiul legalităţii mai înseamnă că actele administrative nu produc efecte retroactive,
exceptînd cazurile în care este prevăzut expres în lege sau sunt în favoarea persoanei private.
În materie de sancţionare administrativă, principiul legalităţii se manifestă prin faptul că atît
sancţiunile, cît şi faptele pentru care ele, precum şi organele sau persoanele împuternicite să
aplice aceste sancţiuni sunt stabilite prin lege, sancţiunea se aplica numai în limita stabilită la
data săvîrşirii faptei cu luarea în consideraţie a tuturor circumstanţelor în care s-a savîrţit această
faptă.
2. Principiul egalităţii în faţa legii presupune ca autorităţile administrative trebuie să

examineze fiecare caz aprofundat şi echitabil, referindu-se la legile în vigoare, iar acestea din
urmă nu trebuie să împiedice autorităţile administrative să examineze fiecare caz într-o manieră
adaptată la circumstanţele particulare.Situaţiile obiectiv identice trebuie tratate în acelaşi fel, iar
situaţiile obiectiv diferite pot să fie tratate diferit .Prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului interzic ca deosebirile de sex, rasă, culoare, limbă,religie,opinie politică, origine etnică
sau socială,apartenenţa la o minoritate naţională,proprietate, naştere sau alte statute să fie
utilizate ca justificare de tratare diferită în ceea ce priveşte posedarea drepturilor omului conţine
în acest instrument ,cum ar fi,spre exemplu :libertatea de exprimare, de opinie, conştiinţa şi
religie, libertatea justitiei –dreptul la un proces echitabil şi public etc.
3. Respectarea scopului şi a obiectivelor trasate de lege. Autorităţile administrative nu-şi pot

exercita împuternicirile de cît în scopul realizării obiectivelor conferite de lege. Fiind legat în
mare măsură, de principiul legalităţii , principiul dat determină autorităţile administrative, ca la
emiterea oricărui act administrativ de organizare a executării sau de executare propriu-zisă a
legii, să nu poată urmări un scop străin obiectivelor ei. Scopul său obiectivele legii sunt indicate
fie în preamblul, fie în normele din conţinutul legii, iar uneori în alte acte de interpretare a
acesteia.
4. Principiul proportionalităţii .Acest principiu presupune utilizarea mijloacelor adecvate
pentru atingerea scopurilor propuse şi un echilibru just între interesul public şi cel privat
implicate în proces ,pentru a evita limitarea nejustificată a drepturilor şi intereselor persoanelor
private.
5. Principiul obiectivităţii presupune luarea în consideraţie a tuturor circumstanţelor la

emiterea deciziei administrative cu aprecierea la justa lor valoare a celor de importanţă
primordială şi omiterea celor mai puţin importante sau inutile.
6. Principiul imparţialităţii este deasemenea un principiu al administraţiei, care interzice ca

consideraţiile subiective ale funcţionarului sa afecteze iar interesele personale sau private ale
acestuia să influienţeze actul administrativ. Conform acestui principiu nici un functionar public
nu poate interveni la luarea unei decizii sau rezolvarea unei plîngeri sau reclamaţii într-o afacere
care atinge interesele sale personale sau a celor din familia lui, a prietenilor sau duşmanilor săi,
sau în ceea ce priveşte un apel contra deciziei luate de el însuşi.
7. Principiul bunei credinţe, cere ca autorităţile administrative să activeze onest, să fie

coerente în deciziile şi declaraţiile lor şi să onoreze încrederea legitimă acordată de către
persoanele private.O manifestare elocventă a bunei credinţe din partea autorităţii administrative
(a functionarilor săi) este recunoasterea propriei erori şi imperfecţiuni.
8. Principiul transparenţei. Acest principiu se manifestă prin dreptul oricărei persoane la

informatie pe care autoritatea publica trebuie sa i-o prezinte in termini rezonabili, prin mijloace
eficace şi corespunzătoare.Refuzul prezentării informaţiei poate avea loc dacă interesul public o
cere sau pentru protecţia sferei private şi a altor interese legitime. Drept exemplu de interes
public legitim într-o societate democratică pot servi: securitatea naţională; securitatea publică;
bunăstarea economică a ţării; prevenirea infracţiunilor; prevenirea divulgării informaţiilor
confidenţiale;etc.Refuzul prezentţrii informaţiei trebuie să fie însoţit de o motivaţie detaliată şi
să poata fi obiectul unui control judiciar sau al altei forme de control independent.
9. Regula de favorizare a persoanei private .Acest principiu se aplică mai des în cadrul
sancţionării administrative.Orice proba îndoielnică este în favoarea persoanei,.O persoană nu
poate fi pedepsită de două ori pentru una si aceeaşi faptă.Neretroactivitatea legii în caz de
înăsprire ulterioară a pedepsei.
Principiile procesuale:
1. Obligativitatea de a accepta demersurile persoanei private şi de ale soluţiona în modul
cel mai nepotrivit. Soluţionarea depinde de natura demersului (care poate fi o petiţie, o plingere,
un recurs etc mai mult sau mai putin formale, care sesizează autorităţile administrative în scris
sau oral).Termenile şi condiţiile de depunere şi soluţionare a petiţiilor sunt stabilite de Legea cu
privire la petiţionare,Legea contenciosului administrative,Codul procesual civil. Orice demers
nu poate fi refuzat fără examinare şi fără să se dea un răspuns din partea autorităţii
administrative, cu excepţia unui demers vadit neintemeiat sau absurd. În cazul în care demersul
nu este întocmit după forma stabilită de legislaţie, autoritatea administrative este oricum obligate
să-l accepte şi să ajute persoana interesată sau să-i dea forma potrivită ea însăşi.
2. Dreptul de a fi ajutat sau asistat. Persoana înteresată are dreptul de a fi reprezentată sau
ajutată în faţa unei proceduri administrative. Procedura administrative trebuie să fie, în masura
posibilităţii, mai putin costisitoare pentru cel interesat.
3. Promptitudinea (rapiditatea)în executare. Procedura administrative şi emiterea deciziei

trebuie efectuată în termeni rezonabili.Se consideră a fi nerezonabil acel termen cînd autoritatea
administrative din motive subiective (lipsa de personal sau aglomerare de probleme),amina
abuziv emiterea deciziei.
4. Dreptul de a fi auzit. Persoanele interesate au dreptul de a argumenta valoarea faptelor,

probelor etc.Legislaţia natională stabileste dacă observaţiile pot fi făcute totalmente sau parţial,
verbal sau în scris. La emiterea deciziei autoritatea administrative trebuie să ia în consideratie
faptele, argumentele şi probele pe care cel înteresat le-a prezentat.
5. Obligativitatea autorităţii administrative de a informa persoanele interesate despre

procedura administrativa şi dreptul lor de a fi ascultate sau auzite.Cei interesaţi trebuie să
fie informaţi, prin mijloace potrivite şi în timp util, despre existenţa unei proceduri
administrative şi despre dreptul lor de a prezenta dovezi, argumente, probe.La fel şi directivele
administrative trebuie aduse la cunoştinţa celor interesaţi în termen util şi prin mijloace potrivite,
pentru a putea fi contestate în caz de necesitate.
6. Principiul procedurii colective.Actul administrative care cointeresează un număr mare de

personae trebuie să fie adoptat printr-o procedură deosebită cu respectarea următoarelor
exigenţe:
 Cei interesaţi trebuie să fie informaţi prin mijloace potrivite despre criteriile care le vor
permite să aprecieze efectele eventuale ale acestui act asupra drepturilor,libertăţilor şi
intereselor lor;
 Ţinînd seama de obiectul şi efectele proiectului de decizie, trbuie să li se dea celor
cointeresaţi posibilitatea să numească unul sau mai mulţi reprezentanţi comuni ori să fie
reprezentaţi de către asociaţii sau organizaţii la desfăşurarea procedurii administrative.
Orice decizie care poate să afecteze sau să lezeze drepturile ori interesele legitime ale unei
personae private trebuie să fie motivată. Motivaţia trebuie să fie adecvată, clară şi
necontradictorie.Decizia trebuie să stabilească şi căile de recurs posibile cu indicarea: naturii
recursului; instanţelor de recurs; şi termenilor de depunere a acestora.
7. Accesul la informaţie. Persoanele interesate au dreptul să fie informate, înainte ca decizia să

fie luată, despre faptele ,argumentele ,probele , mijloacele pe care autoritatea administrative
contează să-şi fondeze decizia.
8. Obligativitatea deciziei. Autoritatea administrative are obligaţia de a lua o decizie la finele

oricărei proceduri,indiferent de faptul dacă aceasta are loc din iniţiativa proprie sau din iniţiative
altei personae private.Tăcerea sau absenţa reacţiei din partea autorităţii administrative dă dreptul
de recurs celui interesat.
Principiul descentralizării serviciilor publice în baza autonomiei locale.

Descentralizarea este un principiu constituţional(art,109)nou,care a înlocuit principiul
centralismului democratic din constituţiile sovietice.Sistemul serviciilor publice într-o ţară este
determinat de un regim de centralizare sau de descentralizare, de autonomie sau de
subordonare.Ca urmare în organizarea şi funcţionarea administraţiei publice, din punct de vedere
istoric ,s-au conturat doua sisteme de organizare administrativă : sistemul centralizat şi sistemul
descentralizat.În cazul centralizării, statul îşi asumă sarcina administrării în toate domeniile ce
presupun promovarea interesului general: justiţie, ordine publică, apărare natională şi relaţii
externe,fără ca să antreneze în această activitate persoane juridice de drept public-altele decît
statul – care să se bucure de autonomie.
Principiul subsidiarităţii Ideea esenţială conţinută de principiul subsidiarităţii constă în faptul

ca puterea centrală trebuie să intervină doar în limitele şi cazurile în care societatea, prin toate
componentele sale(indivizi, grupuri de presiune, colectivităţi locale), nu este în stare să-şi apere
propriile interese.Orice intervenţie a statului trebuie să urmărească scopul susţinerii membrilor
societăţii şi deloc scopul substituirii acestora, de a lua decizii voluntariste.
Principiul subsidiarităţii trebuie inţeles drept un instrument de limitare a puterii centrale
fără ca aceasta să-i atribuie un caracter normativ.


PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 3. Dreptul administrativ - ramură a dreptului public

1. Originea şi evoluţia dreptului administrativ ca ramură a dreptului public.
2. Norma de drept administrativ. Noţiunea, caracteristica, structura şi clasificarea lor.
3. Raporturile de drept administrativ. Noţiunea, trăsăturile, tipurile. Elementele constitutive
ale raportului de drept administrativ.
4. Izvoarele dreptului administrativ.
5. Sistemul dreptului administrativ
6. Corelaţia ştiinţei dreptului administrativ cu ştiinţa administraţiei publice.
Scopul studiului:
Cunoaşterea, înţelegerea şi interpretarea, de către student a dreptului administrativ ca
ramură a de drept public şi elementele sale constitutive.
 Noţiunea de sistem al dreptului. Drept public şi drept privat. Dreptul administrativ -

parte al acestui sistem. Originea şi dezvoltarea dreptului administrativ ca ramură de drept.
 Normele de drept administrativ. Definiţia Caracteristica Caracterul voliţional şi
imperativ al normelor de drept administrativ. Structura logico-juridică şi specificul elementelor
normei de drept administrativ din acest punct de vedere. Clasificarea normelor de drept
administrativ.
 Raporturile de drept administrativ. Elementele componente, trăsăturile caracteristice
Clasificarea. Raporturi de subordonare, de colaborare, de conflict şi de participare.
 Izvoarele dreptului administrativ. Izvoare materiale şi formale. Izvoarele de drept
administrativ recunoscute în Republica Moldova.
 Coraportul dintre ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa administraţiei publice
Punctele de tangenţă şi deosebirile acestor două noţiuni.
Cuvinte – cheie:
- drept public şi drept privat
- dreptu administrativ
- norma de drept administrativ
- raporturile de drept administrativ
- raporturi de subordonare,
- raporturi de colaborare
- raporturi de conflict
- raporturi de participare
- izvoare materiale
- izvoarele formale
- administraţie publică
1. Dreptul public şi drptul privat ,care împreună constituie sistemul dreptului, în funcţie
de raporturile pe care le reglementează, ramurile dreptului se grupează în două mari
subsisteme
Conform unei delimitări a dreptului public şi celui privat putem spune că:
- normele de drept privat sunt mult mai cristalizate şi mai stabile decît normele de drept
public;
- în dreptul privat oricine poate fi titularul unui drept,iar în dreptul public obtinerea unui
drept poate fi condiţionată;
- normele de drept privat au o precizie mai mare decît cele de drept public;
- în dreptul privat găsim sancţiuni precise, iar îndreptul public lipseşte o precizie;
- în timp ce publicitatea ţine de esenta dreptului public, secretul ţine de esenţa dreptului
privat.
2. Normele de drept administrative reprezintă o categorie de norme (reguli) sociale,

instituite de stat general obligatorii şi impersonale ,a caror aplicare este asigurată de forţa
de constringere a statului,care stabilesc conduita subiectelor ce participă într-o formă sau
alta la înfăptuirea administraţiei publice
3. Structura logico-juridică compusă din trei elimente:ipoteză, dispoziţia, sancţiunea.

Ipoteza este acea parte a normei care stabileste condiţiile, împrejurările sau faptele în
prezenţa carora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiectilor la care se
referă prevederile dispoziţiei.
Dispoziţia este acel element al normei de drept administrative, care prevede conduita ce
trebuie urmată, în prezenţa ipotezei date, adică stabileste drepturile şi obligaţiile celor
vizaţi de acea normă.
Sancţiunea stabileşte măsurile luate împotriva persoanelor care au violat dispoziţia
normei şi care sunt aplicate, în caz de necesitate, prin constringere, cu ajutorul puterii de
stat.
4. După gradul de imperativitate a dispoziţiei, normele din dreptul administrative pot fi

grupate în felu următor Norme cu
- dispoziţii onerative , prin care subiectele sunt obligate la anumită conduita.Acestea sunt
cele mai imperative şi categorice norme care nu se discută ci se execută şi le întîlnim în
forma clasică în domeniul militar;
- norme cu dispozitii prohibitive,care cuprind reguli de interzicere a unor acţiuni,. De
regulă aceste norme conţin şi sancţiuni, majoritatea carora sunt prevazuta în Codul
contravenţional.
- norme cu dispoziţii permisive, care prevăd doar posibilitatea de a acţiona sau nu, lăsînd
la alegerea subiectelor de drept să facă sau nu anumite acţiuni.Sancţiunile trasate de
aceste norme au deasemenea caracter imperative şi obligatoriu, doar că este lăsată
subiectului libera alegere a căilor de realizare a acestora.
5. După obiectul reglementării:

- norme organice,care reglementează infiinţare, organizarea activităţii şi desfiinţarea
organelor administraţiei publice;
- norme materiale, care reglementează drepturile şi obligaţiile subiectelor dreptului
administrative;
- norme procesuale, care reglementează modul de realizare a drepturilor şi obligaţiilor
consecrate în normele materiale,precum şi modul de funcţionare a organelor
administraţiei publice;
6. După sfera de cuprindere:
- norme generale , care au o sferă largă de reglementare;
- norme speciale, care reglementează numai o anumită problemă sau se refera la o anuită
categorie de subiecte;
- norme de excepţie, care reglementeaza situaţii apărute în mod excepţional.
7. După forţa juridical: norme constituţionale; norme stabilite prin lege organică sau
ordinară ;norme stabilite prin decret presidenţial ;norme conţinute în ordonanţele
şi hotăririle Guvernului.
8. Raport de drept administrativ, raporturile juridice care apar în legătura cu organizarea,

funcţionarea şi activitatea autorităţilor administraţiei publice, şi care se nasc se modifică
sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului administrative.Una din condiţiile
necesare pentru existenţa unui raport juridic administrative este prezenţa normei de drept
administrativ.
Ca orice raport juridic, raportul de drept administrative conţine trei elimente
componente : subiect ,obiect, şi conţinut.
Penru subiect este caracteristic faptul că cel puţin unul din participanţii la raport
trebuie să fie autoritate administrative, iar celălalt poate fi atît o autoritate publică ,cît şi
un funcţionar public, sau după caz,un particular.
Obiectul raportului juridic administrative îl constituie acele acţiuni sau abstenţiuni
(inacţiuni) pretense de către subiectul active de la subiectul pasiv sau într-o formulare
generală –conduită subiectelor.
Actiunile sunt manifestările materiale sau de altă natură pe care le intreprinde
subiectul.Ele pot fi atît licite cît si ilicite.
9. Raporturi de subordonare ,se formează între subiecţi unul dintre care este autoritate
ierarhic superioară, avînd dreptul de a conduce, îndruma, controla şi sancţiona pe cel
subordonat. În cadrul raporturilor de subordonare se disting următoarele trăsături
specifice:
1. subiectul purtător al autorităţii publice are o poziţie supraordonată;
2. raporturile se nasc şi se realizează în urma voinţei legiuitorului sau în urma voinţei
unilaterale a subiectului supraordonat;
3. realizarea acestor raporturi constituie o obligatie pentru organul supraordonat.
10. Raporturi de colaborare,sunt determinate de subiecţii aflaţi pe picior de egalitate şi care

acţionează în comun pentru realizarea unui scop. Trăsăturile specifice ale acestor raporturi sunt :
1. subiectul purtător al autorităţii publice colaborează pe poziţie egală cu celalalt subiect
al raportului administrative, la realizarea sarcinilor administraţiei publice dintr-un anumit
domeniu de activitate.
2. raporturile de colaborare sunt generate şi se realizează prin manifestarea de voinţa a
ambilor subiecţi;
3. condiţiile manifestării voinţei ambilor subiecţi sunt expres prevăzute în lege.
Din gama raporturilor administrative mai putem distinge aşa-zisele raporturi de
participare care, sunt în mare măsură similare cu cele de colaborare;şi raporturi de
conflict care sunt de obicei cele care se nasc din contravenţii sau alte abateri
administrative, litigiile de contencios administrative.
11. Izvoarele formale, reprezintă formele de exprimare a voinţei guvernanţilor zvoarele

dreptului administrativ sunt formele în care se exprima normele dreptului administrativ
care nasc, modifică sau sting drepturi şi obligatii dintr-un raport de drept administrativ.
Constituţia – dispune de forţa juridical supremă şi conţine norme privind organizarea şi
funcţionarea principalelor organe ale administraţiei publice, precum şi principiile care
stau la baza funcţionării lor;
Legea – numai cea care conţine norme de drept administrativ(ex:Legea cu privire la
Guvern;Legea privind administraţia publică s.a);
Decretele preşedintelui republicii – cînd acestea poartă caracter normativ şi cuprind
norme de drept administrativ(Decretul privind instaurarea stării de urgenţa sau de
mobilizare în caz de agresiune);
Ordonantele şi Hotăririle Guvernului – acestea sunt în marea lor majoritate, izvoare de
drept administrativ, deoarece au un caracter normative şi prin intermediul lor se
organizează activitatea ministerelor şi a altor organe ale administraţiei publice ;
Ordinele şi instructiunile emise de miniştri, precum şi actele jurudice emise de
serviciile publice desconcentrate ale ministerelor şi departamentelor, organizate în
unitătile administrativ-teritoriale care nasc, modifică sau sting raporturi juridice de drept
administrativ;
Actele juridice adoptate sau emise de organele administraţiei publice locale autonome şi
descentralizate (hotăriri, dispoziţii ale consiliilor locale şi ale primariilor);
Tratatele internationale la care Republica Moldova este parte,în cazul în care acestea
conţin norme ale dreptului administrative şi sunt de aplicabilitate directă.
12. Izvoare materiale, care reprezintă un ansamblu de reguli obligatorii pentru subiectii din
societate, care exprimă voinţa organului emitent.
13. Ştiinţa dreptului administrativ ,menţionează autorul sus- numit, se ocupă de studierea
normelor de drept administrativ care se realizează în diferite forme :studierea dreptului
administrativ în cadrul facultăţilor de drept,elaborarea de articole şi studii ce au ca obiect
unele aspecte ale dreptului administrativ ,precum şi întocmirea de monografii referitor la
studierea aceleeaşi ramuri a dreptului public-dreptul administrativ-este ceea ce în mod
obişnuit se numeşte doctrina juridică.
bibliografie:
1 .A.Iorgovan, Tratat de drept administrative,Bucuresti,1996;

2 .J.H.Vermeulen,op.cit;
3 .M.Dvorecec, Drept administrativ, Noţiuni introductive,Iaşi,1993;
4 .V.I.Prisacaru,po.cit…,Tratat de drept …,
ACTE NORMATIVE SPECIALE:
5. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994.

7. Legea cu privire la Guvern Nr.1091 din 23.07.1992.
23.12.1994.
4. Legea privind descentralizarea administrativă Nr.435 din 28.12.2006.
5. Legea privind dezvoltarea regională în Republica Moldova Nr.438 din 28.12.2006.
6. Carta Europeană a Autonomiei Regionale adoptată de Congresul Puterilor Locale şi
Regionale din Europa la 5 iulie 1996
7. Codul electoral adoptat prin Legea nr.1381 - XIII din 21 noiembrie 1997.
8. Legea privind statutul alesului local nr.768-XIV din 2 februarie 2000.
9. Legea privind statutul cadru al satului (comunei), oraşului (municipiului) nr.432-XIII din
19 aprilie 1995
10. Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ – teritoriale nr.523-XIV din
16 iulie 1999.
PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 4: Sistemul administraţiei publice

1. Noţiuni generale despre sistemul administraţiei publice.
2. Noţiuni despre organul administraţiei publice, elementele componente şi trăsăturile lui
caracteristice.
3. Clasificarea organelor administraţiei publice.
Secţiunea I:. Instituţia Preşedintelui Republicii Moldova.
1. Locul şi rolul şefului de stat în diferite sisteme politice.

2. Alegerea şi demiterea Preşedintelui Republicii.
3. Atribuţiile Preşedintelui Republicii Moldova.
4. Actele Preşedintelui Republicii.
Secţiunea II: Organele administraţiei publice centrale.
Guvernul Republicii Moldova.

1. Formarea şi componenţa Guvernului.
2. Domeniile de activitate şi atribuţiile Guvernului.
3. Actele Guvernului.
Administraţia publică centrală de specialitate.
1. Ministerele.
2. Autorităţi administrative de specialitate.
Secţiunea III: Sistemul autorităţilor publice locale.
1. Principiile de bază ale administraţiei publice locale.

2. Administraţia publică locală de nivelul doi.
3. Administraţia publică locală de nivelul întîi.
Scopul studiului:
Cunoaşterea, înţelegerea şi interpretarea, de către student a sistemului administraţiei
publice şi elementele sale constitutive.
 Noţiunea de sistem al administraţiei publice. Coraportul dintre noţiunile de: autoritate

publică, administraţie publică şi administraţie de stat. Principiile care stau la baza
formării acestui sistem.
 Noţiunea de organ al administraţiei publice. Elementele componente şi trăsăturile
caracteristice.
 Clasificarea organelor administraţiei publice după următoarele criterii: modul de
formare, natura lor, după competenţa teritorială şi materială, după locul lor în
sistemul administraţiei publice.
 Rolul şefului de stat în regimurile politice contemporane. Necesitatea şi motivele
instituirii instituţiei prezidenţiale în Republica Moldova. Alegerea şi demiterea
Preşedintelui. Clasificarea atribuţiilor. Răspunderea Preşedintelui.
 Guvernul Republicii Moldova. Ordinea de formare. Componenţa. Atribuţiile de
bază. Demiterea şi răspunderea Guvernului.
 Ministerele şi departamentele - organe centrale de specialitate. Structura şi organizarea
activităţii.
 Serviciile desconcentrate ale ministerelorAdministraţia publică locală. Sistemul
organelor administraţiei publice locale. Preşedintele raionului. Consiliul raional.
Ordinea de formare, de revocare şi atribuţiile consiliilor locale, raionale şi ale primarului.
Cuvinte – cheie:
- administraţie publică
- sistemul administraţiei publice
- organul administraţiei publice
- Preşedintele Republicii Moldova
- Guvernul Republicii Moldova
- actele Preşedintelui Republicii Moldova
- actele Guvernul Republicii Moldova
- Ministere, departamente
- administraţia publică locală
- preşedintele raionului
- consiliul raional
- primarul
- consiliul local
- autonomia locală
- descentralizarea serviciilor publice de interes local.
- principiul eligibilităţii autorităţilor publice locale
- consultarea cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit
- principiul subsidiarităţii
1. Administraţie publică este mai largă decît noţiunea de administraţie de stat,

pentru ca o cuprinde pe aceasta, dar include şi administraţia locală care priveşte anumite
“dezmembraminte” ale statului, cum sunt comunele, oraşele, municipii, raioane precum şi
organizaţii de stat distincte, cum sunt regiile autonome, instituţiile social-culturale s.a.
2. Autoritate publică este mai largă decît noţiunea de administraţie publică.

Autoritatea publică avînd ca sinonim putere publică ce cuprinde toate cele trei puteri- executivă,
legislativă, judecătorească.
3. Administraţia publică este o forma de organizare şi executare nemijlocită a

puterii executive a statului, factor esenţial de care depinde în mare parte, exercitarea rolului
statului în conducerea şi organizarea societăţii.
4. Elemente componente ale organelor administraţiei publice:

- Personalul –eliment al organului administraţiei publice,constituînd forţa vie,funcţionari
sau agenţi,prin care se realizează cea mai mare şi importantă parte din sarcinile ce revin
sistemului administraţiei publice;
- Mijloacele materiale şi financiare – un atribut necesar folosit de către funcţionarii
încadraţi în acest organ pentru a realiza sarcinile ce le revin.Bunurile materiale cu care
sunt dotate aceste organe pot constitui patrimoniul acestuia,dar pot aparţine şi domeniul
public(terenurile,clădirile)fiind puse la dispoziţia organelor respective;
- Capacitatea juridică civilă ,pe care o au în calitate de unităţi cu personalitate de drept
public,le este necesară ,pentru a intra în anumite raporturi juridice cu caracter privat;
- Competenta – elementul de bază care constă dintr-un ansamblu de atribuţii stabilite de
Constituţie şi de alte legi prin care se conferă drepturi şi obligaţii autorităţilor publice în
vederea realizării puterii publice.
5. Clasificarea organelor administraţiei publice.

-După natura lor sau sub aspectul componenţei ,organele administraţie publice pot fi:
organe colegiale(pluripersonale);
organe individuale(unipersonale);
În cadrul organului individual actele administrative se emit prin manifestarea de voinţa a
unei singure persoane(conducatorul,ministrul),iar în cazul oragunul colegial (guvernul ,consilele
locale)actele administrative pentru a produce efecte juridice se adopt ape cale de deliberare de
un colectiv, a cărui competenţa este stabilită de lege .
-După modul de formare:
organe alese (consilele locale);
organe numite (miniştri ,conducătorii organelor de specialitate centrale şi din unităţile
administrativ-teritoriale);
Se considera ales organul colegial sau individual desemnat prin vot de către corpul
electoral,organele numite (individuale sau colegiale)sunt desemnate de un organ de stat
împuternicit în acest sens de Constituţie sau de legi.
-După competenţa teritorială:
organe centrale;
organe locale;
Organele centrale ăşi exercita competenţa asupra întregului teritoriu al statului,fiind numite şi
organe naţionale.Organele locale sunt constituite şi funcţionează în judeţe şi în celelalte unităţi
administrativ-teritoriale(sate ,oraşe,municipii).
-După competenţa materială:
organe de competenţa generală,care au atribuţii în toate domeniile şi ramurile de
activitate (ex: guvernul ,consilele locale );
orange de competenţa specială,care au atribuţii într-o singură ramură sau într-un
domeniu concret de activitate (ex:ministere ,departamente).
O alta clasificare ar putea fi făcută ,avînd drept criteriu sursa principală de finanţare conform
căruia se pot distinge organe bugetare şi organe de autogesţiune (autofinanţare )ale
administraţiei publice.
Secţiunea I:. Instituţia Preşedintelui Republicii Moldova.
1. Condiţiile pentru candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova

În funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova poate fi aleasă persoana cu drept de vot, care
deţine cetăţenia Republicii Moldova,are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte permanent pe
teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani, posedă limba de stat şi întruneşte condiţiile
prezentei legi.
Propunerea candidaturilor pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova
Candidatura pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova poate fi propusă, începînd
cu ziua fixării datei alegerilor, de către:
a) persoana care îşi înaintează propria candidatură susţinută de cel puţin 15 deputaţi;
b) un grup de cel puţin 15 deputaţi.
Propunerea candidaturii pentru funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, semnată de
toţi deputaţii care o susţin, va fi prezentată comisiei speciale cel tîrziu cu 3 zile înainte de ziua
alegerilor şi va fi însoţită de:
a) consimţămîntul scris al candidatului şi certificatul lui de sănătate, eliberat de instituţia
medicală abilitată;
b) declaraţia despre toate veniturile candidatului din anul precedent şi din anul
alegerilor;
c) datele biografice ale candidatului (curriculum vitae).
Deputaţii care au semnat propunerea candidaturii pentru funcţia de Preşedinte al
Republicii Moldova nu sînt în drept să mai semneze şi o alta, sub sancţiunea nulităţii oricărei
semnături ulterioare.
Nu se admite retragerea semnăturii din propunerea candidaturii pentru funcţia de
Preşedinte al Republicii Moldova.
Candidatul la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova poate să-şi retragă candidatura
în orice moment pînă la declararea începutului votării.
În cazul în care comisia specială nu a înregistrat în termenele stabilite nici un candidat la
funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova, se consideră că alegerile nu pot avea loc, iar
hotărîrea Parlamentului cu privire la data alegerilor respective se abrogă. La propunerea
fracţiunilor parlamentare, Parlamentul va stabili, în cel mult 30 de zile, o nouă dată a alegerilor
ordinare a Preşedintelui Republicii Moldova.
Şedinţa publică specială a Parlamentului pentru alegerea Preşedintelui Republicii Moldova,
precum şi alegerile prezidenţiale propriu-zise se consideră valide dacă la ele au participat cel
puţin trei cincimi din numărul deputaţilor aleşi (61 de deputaţi).
Dacă la alegerea Preşedintelui Republicii Moldova au participat mai puţin de trei cincimi
din numărul deputaţilor aleşi, se consideră că alegerile nu au avut loc, iar Parlamentul va stabili,
în cel mult 30 de zile, o nouă dată a alegerilor.
2. Alegerile repetate
Alegerile repetate au loc în cel mult 30 de zile de la ultimele alegeri ordinare în care nu a
fost ales Preşedintele Republicii Moldova, în condiţiile prezentei legi.
Dacă şi după alegerile repetate Preşedintele Republicii Moldova nu este ales, Preşedintele
în exerciţiu dizolvă Parlamentul şi stabileşte data pentru desfăşurarea alegerilor în noul
Parlament.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată. Următoarea dizolvare a
Parlamentului va avea loc într-un termen rezonabil, după expirarea unui an de la data ultimei
dizolvări.
Curtea Constituţională, în termen de 3 zile de la primirea hotărîrii Parlamentului privind
alegerea Preşedintelui Republicii Moldova, examinează în şedinţă publică constituţionalitatea
alegerii Preşedintelui Republicii Moldova şi emite o hotărîre cu privire la validarea rezultatelor
alegerilor, care se publică imediat.
3. Alegerile noi
În cazul în care Curtea Constituţională nu validează rezultatele alegerilor pentru funcţia
de Preşedinte al Republicii Moldova, se organizează, în termen de 3 zile de la pronunţarea
hotărîrii respective, alegeri noi, conform procedurii stabilite de prezenta lege.
2. Depunerea jurămîntului
3. Demisie sau încetarea mandatului din iniţiativă proprie.

Cererea de demisie a Preşedintelui Republicii Moldova este prezentată
Parlamentului, care se pronunţă asupra ei.
4. Demitere In cazul săvârşirii de către Preşedintele Republicii
Moldova a unor fapte prin care încalcă prevederile Constituţiei, poate fi
iniţiată propunerea de demitere de cel puţin o treime dintre deputaţi şi
aceasta se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui Republicii
Moldova. Circumstanţele respective se constată de Curtea Constituţională
a Republicii Moldova şi Preşedintele poate da Parlamentului şi Curţii
Constituţionale explicaţii cu privire la faptele ce i se incriminează.
Preşedintele Republicii Moldova poate fi demis de către Parlament cu
votul a două treimi din numărul deputaţilor aleşi.
5. Imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor. Se are în vedere impo -
sibilitatea exercitării atribuţiilor mai mult de 60 de zile, fapt confirmat de
Curtea Constituţională în termen de 30 de zile de la sesizare.
6. Deces.
Secţiunea II: Organele administraţiei publice centrale.
1. Noţiunea de guvern, poate avea un triplu sens

-într-o acepţiune foarte largă ,acest termen desemnează totalitatea organelor politice ale
statului, inclusiv parlamentul;
-într-un sens mai puţin larg – totalitatea organelor care formează puterea executivă, adică
şeful statului împreună cu consiliul de miniştri;
-într-un sens restrîns ,prin guvern se înţelege numai acea parte a puterii executive, care
este formată din ansamblul miniţtrilor(consiliul de miniştri) cu excluderea şefului statul.
2. Cancelaria de stat ca instituţie distinctă, condusă de Directorul Cancelariei de

Stat al R.M.Cancelaria de stat dispune de un personal format din funcţionari de carieră care
îndeplinesc activităţi legate de: pregătirea unor materiale analitice, informative şi de altă natură,
elaborarea de propuneri ,de proiecte de legi, de decrete, hotărîri şi dispoziţii; verificarea
sistematică a executării lor.În cadrul Cancelariei de stat funcţionează servici şi secţii în care
activează consultanţi .
3. Împuternicirile sale guvernul :

 crează condiţii pentru stabilirea şi asigurare suveranităţii economice şi politice a ţării;
 elaborează concepţia dezvoltării social-economice a republicii, programul şi mecanismul
trecerii la economia de piaţă;
 elaborează strategia dezvoltării tehnico-ştiinţifice,promovezp politica naţională în
domeniul culturii, ştiinţei, tehnicii;
 protejează interesele naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară;
 formează un sistem eficient de ocrotire socială a populaţiei;
 asigură legalitatea, ordinea publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
 promoveză politica securităţii naţionale, dirijează activitatea de apărare a ţării;
 asigură respectarea şi executarea legilor, hotărîrilor Parlamentului, decretelor
Preşedintelui, tratatelor internaţionale;
4.Atribuţiile de ordin general ale Guvernului:

 promoveazp legile şi alte acte normative;
 stabileşte funcţiile ministerelor, departamentelor, ale altor autorităţi administrative di
subordinea sa;
 coordonează şi exercită controlul asupra activităţii prganelor administraţiei publice
locale;
 realizează programele dezvoltării economice şi sociale;
 conduce organele de apărare şi cele ale securităţii;
 asigurp promovarea politicii interne şi externe a ţării.
5.Atribuţiile Guvernului în domeniul dezvoltării sociale, învăţămîntului, tineretului şi

sportului, culturii şi ocritirii sănătăţii:
 promovează o politică de asigurare a unui trai decent al populaţiei;
 realizeză o politică în domeniul proceselor migraţionale şi al demografiei;
 ia măsuri în vederea spoririinumărului locurilor de muncă;
 crează condiţii pentru dezvoltarea învăţămîntului public, culturii, ocrotirii sănătăţii;
 dirijează activitatea de ocrotire a monumentelorde istorie şi cultură.
6.Atribiţiile Guvernului în domeniul economiei:

 exercită funcţiile de proprietar al patrimoniului statului;
 reglementeză activitatea tuturor ramurilor economiei;
 stabileşte proporţii raţionale de folosire a venitului naţional;
 organizează şi promovează activitate economicăexternă a republicii;
 ia măsuri în vederea ocrotirii şi folosirii raţionale a resurselor naturale.
7.Atribuţiile Guvernului în domeniul finanţelor, creditelo, impozitelor,preţurilor şi

circulaţiei monetare:
 asigură executarea politicii unice a statului în domeniul finanţelor, creditelor şi circulaţiei
monetare;
 elaborează şi prezintă Parlamentului anual proiectele bugetului de stat şi bugetului
asigurărilor sociale;
 promovează politica unică a statului în domeniul preţurilor;
 promovează politica vamală şi financiar-valutară.
8. Actele guvernului
- Hotărîrile se adoptă pentru organizarea executării legilor şi pentru exercitarea atribuţiilor
cu care este învestit Guvernul.Legalitatea executivului este condiţionată de mai multe
cerinţe constituţionale, cum ar fi obligativitatea de a fi publicate în Monitorul Oficial,
contrasemnate de ministrul responsabil de punerea în executare,corespunderea cu scopul
legii în temeiul căreia au fost emise etc. Hotărîrile Guvernului se supun controlului de
constituţionalitate pe calea contencionsului constituţional,precum şi conrolului de
legalitate pe calea contencionsului administrativ.
- Dispoziţiile se emit de prim-ministru pentru organizarea activităţii interne a
Guvernului.Acestea întră în vigoare la data emiterii.
- Ordonanţele se emit în conformitate cu legea specială de abilitare a Guvernului, în
condiţiile procedurii delegării legislative , consacrate în art.106-2 din
Constituţie.Delegarea legislativă presupune dreptul Guvernului de a emite ordonanţe cu
caracter de lege pentru a soluţiona şi realiza probleme urgente determinate de programul
de activitate a Guvernului.Ele sunt acte normative cu putere de lege ordinară şi intră în
vigoare la data publicării fără a fi promulgate.
Ministerele Republicii Moldova
- Ministerele sînt organele centrale de specialitate ale statului. Ele sînt conduse de miniştri,
care poartă răspundere personală pentru îndeplinirea sarcinilor puse în seama lor. În activitatea sa
de conducere a ministerului, ministrul este asistat de unul sau de mai mulţi viceminiştri.
- Ministerele transpun în viaţă, în baza legilor republicii, decretelor Preşedintelui
Republicii Moldova, politica Guvernului, hotărîrile şi ordonanţele lui, conduc în limitele
competenţei domeniile încredinţate şi sînt responsabile de activitatea lor.
- Guvernul poate delega prin hotărîre unele funcţii din competenţa sa către ministerele de
domeniu. Acest drept se realizează prin adoptarea de acte normative departamentale, înregistrate
în modul stabilit şi publicate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
- Ministerele promovează o politică statală de cadre îndreptată spre completarea propriului
aparat central şi a organelor de resort cu specialişti de înaltă calificare, creează sistemul ramural
de instruire continuă a cadrelor, organizează pregătirea specialiştilor cu studii superioare şi medii
de specialitate, asigură pregătirea cadrelor, inclusiv în străinătate. În virtutea sarcinilor,
ministerele au dreptul de a face remanieri în aparatele lor prin reînnoirea contractelor de muncă
sau prin atestarea funcţionarilor de stat.
Secţiunea III: Sistemul autorităţilor publice locale.
1. Administraţie publică locală - totalitatea autorităţilor publice locale constituite, în

condiţiile legii, pentru promovarea intereselor generale ale locuitorilor unei unităţi administrativ-
teritoriale;
2.Autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întîi - autorităţi publice, luate
în ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului
(municipiului) pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor locale;
3.Autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al doilea - autorităţi publice,

luate în ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul raionului, municipiului Chişinău,
municipiului Bălţi, unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea
intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei unităţii administrativ-teritoriale respective.
4.Controlul obligatoriu
Controlului obligatoriu sînt supuse următoarele acte ale autorităţilor administraţiei publice
locale:
a) deciziile consiliilor locale de nivelurile întîi şi al doilea;
b) actele normative ale primarului, ale preşedintelui raionului şi ale pretorului;
c) actele privind organizarea licitaţiilor şi actele privind atribuirea de terenuri;
d) actele de angajare şi cele de încetare a raporturilor de serviciu sau de muncă ale
personalului administraţiei publice locale;
e) actele care implică cheltuieli sau angajamente financiare de peste 30 mii lei - în unitatea
administrativ-teritorială de nivelul întîi şi de peste 300 mii lei - în unitatea administrativ-
teritorială de nivelul al doilea;
f) actele emise în exercitarea unei atribuţii delegate de stat autorităţilor administraţiei publice
locale.
O copie de pe orice act menţionat la alin.(1) se expediază obligatoriu, din contul emitentului,
oficiului teritorial al Cancelariei de Stat în termen de 5 zile de la semnarea actului. Responsabil
de această obligaţie este secretarul consiliului, care transmite, de asemenea, subiectului
controlului administrativ procesul-verbal al fiecărei şedinţe a consiliului în termen de 15 zile de
la şedinţă.
5.Controlul facultativ
Pînă la data de 10 a fiecărei luni, secretarul consiliului transmite oficiului teritorial al
Cancelariei de Stat lista actelor emise de primar sau de preşedintele raionului în luna precedentă.
Oficiul teritorial al Cancelariei de Stat poate supune controlului legalităţii orice act care
nu constituie obiectul unui control obligatoriu în termen de 30 de zile de la data primirii listei
menţionate la alin.(1).
6.Controlul solicitat de autoritatea administraţiei publice locale

Consiliul local de nivelul întîi sau al doilea poate solicita oficiului teritorial al Cancelariei
de Stat să verifice legalitatea oricărui act adoptat de autoritatea executivă respectivă în cazul în
care consideră că acesta este ilegal.
În cazul în care consideră că decizia consiliului local este ilegală, primarul, preşedintele
raionului sau secretarul poate solicita oficiului teritorial al Cancelariei de Stat efectuarea unui
control al legalităţii.
Cererea de efectuare a controlului legalităţii este depusă în termen de 30 de zile de la
data emiterii actului, cu indicarea prevederilor legislaţiei ce se consideră a fi încălcate.
În termen de 30 de zile de la data primirii cererii, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat
va lua una din următoarele decizii:
a) declanşarea procedurii controlului de legalitate, prevăzute la art.68;
b) respingerea cererii şi încunoştinţarea solicitantului, cu indicarea motivelor respingerii.
7.Controlul solicitat de persoanele vătămate

Orice persoană fizică sau juridică ce se consideră vătămată într-un drept al său printr-un
act administrativ emis de o autoritate a administraţiei publice locale poate solicita oficiului
teritorial al Cancelariei de Stat controlul legalităţii actului.
Cererea de efectuare a controlului legalităţii se depune în termen de 30 de zile de la data
publicării sau comunicării actului. În ea se indică prevederile legislaţiei ce se consideră a fi
încălcate.
În termen de 30 de zile de la data primirii cererii, oficiul teritorial al Cancelariei de Stat
va lua una din următoarele decizii:
a) declanşarea procedurii controlului de legalitate, prevăzute la art.68;
b) respingerea cererii şi încunoştinţarea solicitantului, cu indicarea motivelor respingerii.
Exercitarea dreptului prevăzut în prezentul articol nu lipseşte solicitantul de dreptul
sesizării directe a instanţei de contencios administrativ, în condiţiile legii.
8.Principiile de bază a administraţiei publice locale

1. Autonomia locală
2. Descentralizarea serviciilor publice de interes local.
3. Principiul eligibilităţii autorităţilor publice locale
4. Consultarea cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit
5. Principiul subsidiarităţii
- Principiul autonomiei locale -Organizatoric autonomia locală se manifestă prin alegerea
organelor autoadministrării locale de către populaţia cu drept de vot care domiciliază în unitatea
administrativ-teritorială respectivă; prin posibilitatea recunoscută consiliilor locale de a adopta:
statutul comunităţilor teritoriale ale satelor, orăşelelor şi oraşelor; simbolica comunităţilor
teritoriale ale satelor, orăşelelor, oraşelor.
- Descentralizarea administrativă reprezintă, în esenţă, recunoaşterea personalităţii juridice
unităţilor administrativ – teritoriale şi a colectivităţilor locale respective precum şi a existenţei
autorităţilor locale, alese, care le reprezintă şi care nu fac parte din sistemul autorităţilor statale
dar supuse unei forme de control stabilite de lege.
- Principiul eligibilităţii autorităţilor publice locale
Cuvântul „eligibilitate”, care provine din limba franceză „eligibite”, precum şi din latinescul
„eligiblis” exprimă calitatea de a fi eligibil, adică de a fi ales într-o funcţie sau într-un organ
reprezentativ.
- Consultarea cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit
Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit (sau referendumul
local) constituie o componenţă indispensabilă a autonomiei locale. În Franţa, legea din
06.02.1992. prevede posibilitatea consultării directe a locuitorilor colectivităţilor respective în
probleme de interes comunal iniţiată de primar sau de o parte din consilierii consiliului
municipal. Frecvenţa acestor consultări este limitată la o singură consultare pe an.
Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit (sau referendumul
local) constituie o componenţă indispensabilă a autonomiei locale. În Franţa, legea din
06.02.1992. prevede posibilitatea consultării directe a locuitorilor colectivităţilor respective în
probleme de interes comunal iniţiată de primar sau de o parte din consilierii consiliului
municipal. Frecvenţa acestor consultări este limitată la o singură consultare pe an.
- Principiul subsidiarităţii
Noţiunea de subsidiaritate prezintă o filosofie politico - juridică ce are drept fundament ideea că
putere statului nu trebuie să intervină decât acolo unde societatea, în ansamblu ori la diferitele
sale nivele (sau subsisteme) nu îşi poate singură satisface singură diversele cerinţe ale populaţiei.
Dicţionarul explicativ al limbii române explică adjectivul „subsidiar” ca „ceva care se adaugă”,
„element secundar, la argumentele pentru susţinerea unui raţionament, a unei teorii, etc.,
complementar, auxiliar”.
Bibliografie:

23.12.1994
7. Carta Europeană a Autonomiei Regionale adoptată de Congresul Puterilor Locale şi
Regionale din Europa la 5 iulie 1996
9. Legea privind statutul alesului local nr.768-XIV din 2 februarie 2000.
10. Legea privind statutul cadru al satului (comunei), oraşului (municipiului) nr.432-XIII
din 19 aprilie 1995
11. Legea cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ – teritoriale nr.523-XIV
din 16 iulie 1999.
12. 1.A.Negoita, op.cit.

13. 2.A. Iorgovan, op.cit, Tratat de drept...,vol2.
14. 3.M Preda, op. cit.
15. 4.V.Pisacaru, op. cit
PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 5: Statutul juridic al funcţionarului public
1. Definiţia şi clasificarea funcţiei publice

2. Statutul juridic al funcţionarului public: drepturile, obligaţiile, exigenţele.
3. Remunerarea, garanţiile sociale şi stimularea funcţionarilor publici.
4. Accesul la funcţia publică şi formele de recrutare şi selecţie a funcţionarilor pentru
funcţiile vacante.
5. Temeiurile juridice de apariţie şi de încetare a raporturilor de serviciu.
6. Răspunderea juridică a funcţionarilor publici: penală administrativă, materială şi
disciplinară.
Scopul studiului:
Cunoaşterea, înţelegerea şi interpretarea, de către student, a rolului şi locului
funcţionarului public în sistemul administraţiei publice.

 Noţiunile de funcţie, funcţionar şi serviciu public. Sfera de reglementare a Legii
serviciului public. Principiile fundamentale de activitate a serviciului public.
 Statutul juridic al funcţionarului public. Drepturile, obligaţiile, exigenţele. Categoriile
funcţionarilor publici, ordinea de conferire a gradelor de calificare. Cerinţele faţă de
funcţionarii publici.
 Reglementarea juridică a serviciului public. Temeiurile de apariţie şi de dispariţie a
raporturilor de serviciu.
 Modalităţile de completare a funcţiilor vacante în serviciul public: alegerea, numirea,
ordinea de concurs, atestarea şi contractul administrativ.
 Retribuirea muncii şi garanţiile sociale ale funcţionarilor publici. Măsurile de stimulare
pentru activitate exemplară a funcţionarilor.
 Formele răspunderii juridice a funcţionarilor publici
Cuvinte – cheie:
- Serviciu public
- principiul legalităţii;
- principiul profesionalismului;
- principiul transparenţei;
- principiul imparţialităţii;
- principiul independenţei;
- principiul responsabilităţii;
- principiul stabilităţii;
- principiul loialităţii.
- funcţia publică
- alegere;
- numire;
- concurs;
- promovare;
- transfer.
- răspunderea civilă
- răspunderea materială
- răspunderea disciplinară
.
1. Serviciul public reprezintă o structură organizatorică înfiinţată prin lege sau în
baza legii, de către stat, inclusiv unitate administrativ-teritorială, pentru satisfacerea în mod
continuu sau sistematic a unor interese specifice ale membrilor societăţii, această structură
organizatorică fiind încadrată cu personal de specialitate şi finanţată, de regulă, din bugetul
statului sau bugetul unităţii administrativ-teritoriale.
2. Principiile serviciului public
- Principiul legalităţii. Conform acestui principiu, funcţionarul public, în pro -
cesul exercitării atribuţiilor ce îi revin, este obligat să respecte
Constituţia Republicii Moldova şi legislaţia în vigoare, precum şi tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte.
- Principiul profesionalismului. Conform acestui principiu, funcţionarul pu blic
are obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu cu responsabilitate,
eficienţă, promptitudine şi corectitudine, fiind responsabil pentru
îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu faţă de conducătorul său
nemijlocit, faţă de conducătorul ierarhic superior şi faţă de autoritatea
publică.
- Principiul transparenţei (conform art.8 din Codul de conduită a funcţio -
narului public este denumit şi accesul la informaţie). Conform acestui
principiu, funcţionarul public potrivit atribuţiilor ce îi revin şi legislaţiei
privind accesul la informaţie
- Principiul imparţialităţii. Acest principiu a fost menţionat şi în cadrul prin -
cipiilor dreptului administrativ şi ale administraţiei publice şi presupune
că funcţionarul public este obligat să ia decizii şi să întreprindă acţiuni în
mod imparţial, nediscriminatoriu şi echitabil, fără a acorda prioritate unor
persoane sau grupuri în funcţie de rasă, naţionalitate, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.
De asemenea, funcţionarul public trebuie să aibă un comportament bazat
pe respect, corectitudine şi amabilitate în relaţiile sale cu publicul,
precum şi în relaţiile cu conducătorii, colegii şi subordonaţii.
- Principiul responsabilităţii. Deşi acest principiu nu-i elucidat în Codul de
conduită a funcţionarului public, conform legislaţiei în vigoare şi
principiilor dreptului administrativ, se presupune că trebuie să fie destul
de clare formele de răspundere juridice ale funcţionarului public pentru
consecinţele nefavorabile ale acţiunilor ilegale sau inacţiunilor sale.
Odată cu funcţionarul public, subiect al răspunderii patrimoniale trebuie
să fie şi autoritatea publică. Există încă situaţii când sunt instituite funcţii
publice şi încadraţi funcţionari publici, dar mecanismul de răspundere a
acestora nu este pe deplin prevăzut. In temei pentru funcţionarii din
autorităţile publice (serviciile publice) ar trebui să fie prevăzute aşa
forme de răspundere juridică, cum ar fi răspunde rea disciplinară,
răspunderea materială, răspunderea patrimonială (civilă) solidară cu
autoritatea publică, răspunderea contravenţională sau răspunderea penală.
- Principiul stabilităţii. Deşi acest principiu nu-i elucidat în Codul de
conduită a funcţionarului public, el are o importanţă crucială pentru
continuitatea şi eficienţa activităţii serviciului public. Conform acestui
principiu, funcţionarii publici trebuie să fie divizaţi în două categorii
principale: funcţionari de carieră şi funcţionari cedeţin funcţii de natură
politică (aceştia din urmă, conform legislaţiei, deţin în esenţă funcţii de
demnitate publică). Anume funcţionarii de carieră constituie nucleul şi
forţa motrice a autorităţii publice şi ei trebuie să se bucure de stabilitate
în funcţie, adică pot fi demişi numai pentru fapte ilegale şi alte cazuri
expres prevăzute de lege. La această categorie ar trebui raportaţi
majoritatea funcţionarilor publici, inclusiv conducătorii adjuncţi
autorităţilor publice. Şi doar funcţionarii ce deţin funcţii de demnitate
publică îşi asumă anumite riscuri politice, adică pot fi demişi şi din
motive politice (cum ar fi membrii Guvernului), însă numărul lor trebuie
să fie limitat doar la conducători ai autorităţilor publice ce promovează
politici în domeniu. Considerăm că legislaţia noastră are încă multe de
perfecţionat pentru realizarea deplină a acestui principiu.
- Principiul loialităţii. Conform acestui principiu, funcţionarul public este
obligat să servească cu bună-credinţă autoritatea publică în care activează,
precum şi interesele legitime ale cetăţenilor. De asemenea, funcţionarul
public are obligaţia să se abţină de la orice act sau faptă care poate
prejudicia imaginea, prestigiul sau interesele legale ale autorităţii publice.
Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi obligaţiilor stabilite în temeiul

legii în scopul realizării prerogativelor de putere publică (adică a atribuţiilor unor
autorităţi publice) .
Categorii de funcţii publice conform legislaţiei:

1) funcţii de demnitate publică - funcţii publice ce se ocupă prin mandat
obţinut direct în urma alegerilor organizate sau, indirect, prin numire în
condiţiile legii;
2) funcţii publice propriu-zise, care constituie majoritatea, şi reprezintă
ansamblul atribuţiilor stabilite în temeiul legii în scopul realizării
prerogativelor de putere publică;
3) funcţii exercitate de personalul încadrat, pe baza încrederii
personale, în cabinetul persoanelor ce exercită funcţii de demnitate publică - şef
de cabinet; consilier; asistent; secretar.
Funcţiile publice în autorităţile publice se ocupă prin:

1) alegere;
2) numire;
3) concurs;
4) promovare;
5) transfer.
Numirea, ca mod de ocupare a funcţiilor de demnitate publică şi a

funcţiilor ocupate de personalul încadrat, pe baza încrederii personale, în
cabinetul persoane lor ce exercită funcţii de demnitate publică, reprezintă
emiterea sau adoptarea unui act administrativ al autorităţii competente sau
persoanei cu funcţii de răspundere, ce determină momentul atribuirii
cetăţeanului a posibilităţii de a exercita atribuţiile determinate de funcţia
respectivă.
Concursul reprezintă principalul mod de ocupare a funcţiei publice vacante,

care are la bază principiile competiţiei deschise, transparenţei, competenţei şi
meritelor profesio nale, precum şi principiul egalităţii accesului la funcţiile
publice pentru fiecare cetăţean.
Concursul se organizează de către:
a) comisia de concurs (formată din 7 membri specialişti notorii în
administraţia publică, desemnaţi de Guvern) pentru funcţiile publice de
adjunct al conducătorului autorităţii administrative;
b) comisiile de concurs instituite de către autorităţile publice
((Parlamentul, Preşedintele Republicii Moldova, Consiliul Superior al
Magistraturii, Curtea Constituţională, Curtea Supremă de Justiţie,
Procuratura Generală, Curtea de Conturi), pentru funcţiile publice de
conducere şi de execuţie din aceste autorităţi.
Condiţiile de desfăşurare a concursului se publică într-o ediţie
periodică, pe pagina Web a autorităţii publice iniţiatoare, precum şi se afişează
pe panoul informaţional la sediul autorităţii publice, într-un loc vizibil şi
accesibil publicului, cu cel puţin 20 de zile calendaristice înainte de data
desfăşurării concursului. Procedura de organizare şi desfăşurare a concursului
este stabilită în Regulamentul cu privire la ocuparea funcţiei publice vacante
prin concurs, aprobat prin Hotărârea Guvernului, nr. 201 din 11 martie 2009
„Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii, nr.l58-XVI din 4 iulie 2008,
cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public". De exemplu,
concursul include proba scrisă şi interviul. Litigiile cu privire la concurs se
soluţionează de instanţa de contencios administrativ competentă.
Promovarea este o modalitate de ocupare a funcţiei publice pentru

persoanele care au deja statutul de funcţionar public. Aceasta reprezintă o cale
de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare celei
exercitate. Promovarea funcţionarului public într-o funcţie publică superioară se
face în bază de merit şi se efectuează de autoritatea publică în care funcţia
publică respectivă este vacantă. în situaţia în care doi sau mai mulţi funcţionari
publici îndeplinesc condiţiile promovă rii într-o funcţie publică superioară,
selecţia se face pe bază de concurs.
Transferul, la fel ca şi promovarea, este o modalitate de ocupare a funcţiei

publice pentru persoanele care au deja statutul de funcţionar public şi are loc
între autorităţile publice sau între subdiviziunile interioare ale aceleiaşi
autorităţi publice. Transferul se face în interesul serviciului sau la cererea
funcţionarului public. Transferul în cadrul aceleiaşi autorităţi publice se dispune
de conducătorul autorităţii. Transferul între autorităţile publice se efectuează
prin acceptarea transferului de către conducătorul autorităţii publice în care
activează funcţionarul public şi prin numirea acestuia în funcţie de către
conducătorul autorităţii publice în interesul căreia se efectuează transferul.
Acceptarea transferului de către conducătorul autorităţii publice în care activează
funcţionarul public se dispune ca urmare a solicitării în scris din partea
autorităţii publice în interesul căreia se efectuează transferul. Transferul în
interesul serviciului se face numai cu acordul scris al funcţionarului public trans-
ferat. Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţie publică echivalentă
cu funcţia publică deţinută de funcţionarul public. Transferul la cererea
funcţionarului public se face într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică
deţinută de funcţionarul public sau într-o funcţie publică de nivel inferior.
Incompatibilitatea poate fi definită ca imposibilitatea prevăzută de lege ca un

funcţionar să exercite anumite acţiuni, activităţi sau profesii. Scopul unor
asemenea interdicţii (restricţii) este de a asigura buna funcţionare a serviciului
public, astfel ca funcţionarul public să-şi consacre întreaga capacitate
profesională exercitării funcţiei pe care o deţine.
Modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc
prin:
i.promovare în funcţie;
ii.avansare în trepte de salarizare;
iii.detaşare;
iv.transfer;
v.interimatul unei funcţii publice de conducere.
Promovarea în funcţie este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea
unei funcţii publice superioare celei exercitate şi se face în bază de merit.
Promovarea funcţionarului public se efectuează de autoritatea publică în care
funcţia publică respectivă este vacantă. Poate fi promovat într-o funcţie publică
superioară funcţionarul public care a obţinut, în urma evaluării performanţelor
profesionale, calificativul „foarte bine" la ultima evaluare sau calificativul
„bine" la ultimele două evaluări.
Avansarea în trepte de salarizare a funcţionarului public se efectuează în funcţie

de performanţa profesională a acestuia. Trecerea funcţionarului public într-o
treaptă de salarizare superioară se efectuează succesiv, cu condiţia obţinerii la
evaluarea performanţelor profesionale cel puţin a calificativului „bine".
Respectiv, în cazul obţinerii la evaluarea performanţelor profesionale a
calificativului „satisfăcător", funcţionarul public rămâne în aceeaşi treaptă de
salarizare.
Detaşarea în interesul serviciului reprezintă modificarea temporară a raporturilor

de serviciu şi se dispune de către conducătorul autorităţii publice, la solicitarea
autorităţii publice în interesul căreia se efectuează detaşarea. Detaşarea se poate
dispune doar dacă pregătirea profesională a funcţionarului public corespunde
atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice în care urmează să fie detaşat.
Detaşarea se dispune pentru o perioadă de cel mult un an. Cu acordul
funcţionarului public, perioada detaşării poate fi prelungită cu încă cel mult un
an. Detaşarea funcţionarului public nu poate fi realizată mai des decât o dată la 5
ani.
Pe perioada detaşării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi
este salarizat de autoritatea publică la care este detaşat. Salariul corespunzător
funcţiei publice în care este detaşat nu poate fi mai mic decât salariul de la locul
de muncă precedent.
Pe perioada detaşării, în altă localitate, autoritatea publică beneficiară este
obligată să suporte costul integral al transportului, tur/retur, cel puţin o data pe
lună, precum şi cel al cazării.
Persoana sau organul care are competenţa legală de numire în funcţie va
dispune eliberarea funcţionarului public din funcţia publică deţinută în cazul în
care acesta refuză detaşarea fară motive întemeiate.
Astfel, funcţionarul public este în drept să refuze detaşarea din următoarele
motive:
i. graviditate;
ii. îşi creşte singur copilul minor;
iii. este singurul întreţinător al familiei;
iv. starea sănătăţii, confirmată prin certificat medical,
face contraindicată detaşarea;
v. detaşarea se efectuează într-o funcţie publică
inferioară celei exercitate;
vi. detaşarea se face într-o localitate în care nu i se
asigură condiţii de trai;
vii. alte motive temeinice care justifică refuzul de a fi
detaşat.
Transferul reprezintă o modalitate de modificare a raporturilor de serviciu şi

are loc între autorităţile publice sau între subdiviziunile interioare ale aceleiaşi
autorităţi publice. Transferul se face în interesul serviciului sau la cererea
funcţionarului public. Transferul în cadrul aceleiaşi autorităţi publice se dispune
de conducătorul autorităţii, iar transferul între autorităţile publice se efectuează
prin acceptarea transferului de către conducătorul autorităţii publice în care
activează funcţionarul public şi prin numirea acestuia în funcţie de către
conducătorul autorităţii publice în interesul căreia se efectuează transferul.
Acceptarea transferului de către conducătorul autorităţii publice în care activează
funcţionarul public se dispune ca urmare a solicitării în scris din partea
autorităţii publice în interesul căreia se efectuează transferul.
Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici. Răspunderea disciplinară a

funcţionarilor publici survine pentru comiterea unor abateri disciplinare, adică
încălcarea disciplinei de serviciu. Această formă de răspundere este reglementată
conform Legii cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public,
precum şi conform regulamentelor şi statutelor disciplinare pentru unele
categorii speciale de funcţionari, cum ar fi funcţionarii organelor afacerilor
interne, militarii etc.
Răspunderea civilă. Această formă de răspundere juridică are ca temei cauzarea

unui prejudiciu persoanei terţe de către autoritatea publică (inclusiv autoritate a
administraţiei publice), precum şi răspunderea solidară a funcţionarului public.
Această formă de răspundere rezultă şi din art.53 din Constituţia Republicii
Moldova, conform căreia persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate
publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei.
Răspunderea materială. Deşi în literatura de specialitate de multe ori şi răspun-

derea civilă, şi cea materială sunt îmbinate în categoria de răspundere
patrimonială, conform legislaţiei ar fi vorba de două forme distincte de
răspundere juridică pentru încălcarea normelor de drept administrativ, având în
vedere şi faptul că temeiul lor este diferit. Răspunderea civilă survine pentru
cauzarea prejudiciului unui terţ, spre deosebire de răspunderea materială care
survine pentru cauzarea prejudiciului autorităţii publice de către funcţionarul
public. Situaţia este destul de curioasă, având în vedere faptul că în cazul
prejudiciului cauzat funcţionarului public, autoritatea publică, pornind de la
prevederile legislaţiei vizavi de serviciul public şi ale conten-ciosului
administrativ, poartă răspundere civilă. Insă în cazul prejudiciului cauzat de
funcţionarul public autorităţii publice, se aplică răspunderea materială conform
legislaţiei muncii. După cum a fost menţionat, dispoziţiile legislaţiei aferente
funcţiei publice şi funcţionarului public se completează cu prevederile legislaţiei
muncii, cu reglementările de drept civil, contravenţionale sau penale, după caz,
în măsura în care nu contravin legislaţiei speciale care reglementează activitatea
funcţionarilor publici. Astfel răspunderea materială a funcţionarului public
rezultă din prevederile legislaţiei aferente funcţiei publice menţionate şi
funcţionarului public şi a Codului muncii, nr.154 din 28.03.2003 (cum ar fi, de
exemplu, art.333, 334 etc).
Bibliografie:

4. Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr.344- XIII
din 23.12.1994
9. Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate
publică, nr. 199 din 16 iulie 2010 (Monitorul Oficial al RM din 5
octombrie 2010, nr. 194-196, art.637).
10. Legea cu privire la statutul personalului din cabinetul
persoanelor cu funcţii de demnitate publică, nr. 80 din 7 mai 2010
(Monitorul Oficial al RM din 09 iulie 2010,nr.ll7-118,art.357).
11. Legea cu privire la conflictul de interese, nr. 16-XVI din 15
februarie 2008 (Monitorul Oficial al RM din 30 mai 2008, nr.94-96,
art.351).
12. Legea cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, nr. 90-
XVI din 25 aprilie 2008 (Monitorul Oficial al RM din 13 iunie 2008,
nr.103-105, art.391).
13. Legea, nr. 1264-XV din 19 iulie 2002, privind declararea şi
controlul veniturilor şi al proprietăţii demnitarilor de stat,
judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane
cu funcţii de conducere (Monitorul Oficial al RM din 5 septembrie
2002, nr.124-125, art.991).
PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 6: Actul administrativ
1. Clasificarea actelor administrative

2. Deosebirile dintre actul administrativ şi alte acte juridice.
3. Procedura de emitere a actelor administrative.
4. Condiţiile (cerinţele) de valabilitate ale actelor administrative.
5. Recunoaşterea nevalabilităţii actelor administrative şi consecinţele.
6. Contractul administrativ.
7. Actul juridic, faptul material şi operaţiunile materiale - tehnice ca
Scopul studiului:
Cunoaşterea, înţelegerea şi interpretarea, de către student a noţiunei de act administrativ
şi rolul actului administrativ în soluţionarea litigiilor administrative.
 Noţiunea şi trăsăturile actului administrativ.

 Deosebirea actului administrativ de alte acte juridice (lege, hotărâre judecătorească,
contractul din dreptul privat).
 Condiţiile de valabilitate şi cerinţele deeficienţăale actelor administrative. Legalitatea
competenţa subordonarea legii eficienţa oportunitatea respectarea cerinţelor de formă a
actului administrativ.
 Procedura emiterii actului administrativ. Etapele procesului de emitere a actului
administrativ.
 Aplicarea actului administrativ. Executarea şi executarea silită a actelor administrative.
 Nevalabilitateaa ctelor administrative şi consecinţele suspendarea modificarea
revocarea anularea.
Cuvinte – cheie:
- actul administrativ
Definiţii, enumerări şi clasificări ai termenilor de referinţă:.
1. Actul administrativ este definit de Legea contenciosului administrativca

o manifestare juridică unilaterală de voinţă,cu caracter normativ sau individual din partea unei
autorităţi publice în vederea organizării executării sau sau executării concrete a legii.
- Actul administrativ este un act juridic, deoarece produce efecte juridice,adică dă
naştere, modifică sau stinge anumite drepturi şi obligaţii.O manifestare de voinţă pentru a
fi considerată act juridic trebuie să fie aptă de a produce efecte juridice proprii.
- Actul administrativ este o manifestare unilaterală de voinţă de putere.Manifestarea
de voinţă nu este în toate cazurile clar conturată.Actele emise la cererea celor interesaţi
sunt de asemenea acte administrative care îi învestesc pe beneficiari cu drepturi şi
obligaţii prevăzute de lege din momentul emiterii lor.Sunt destul de numeroase cazurile
cînd la emiterea actului administrativ participă mai multe persoane(în cazul organului
colegial) sau mai multe organe ale administraţiei publice în comun cu organizaţii obşteşti
şi particulare.În aceste cazuri la fel avem o manifestare unilaterală de voinţă juridicădeşi
la emiterea actului participă mai multe organe sau persoane.
- Actul administrativ este o formă principală de activitate a organelor administraţiei
publice. Obiectul actului administrativ constă în executarea legii.Voinţa unilaterală a
organelor administraţiei publice se manifestă în baza şi în executarea legii.
- Actul administrativ este obligatoriuspre îndeplinire şi respectare atît de persoane
fizice şi juridice cărora le este adresat, cît şi de organul emitent.Această obligativitate a
actului administrativ derivă din faptul că el este dat pe baza şi în executarea legii şi din
această cauză se bucură de legalitate.
- Actele administrative au o putere juridică inferioară legii, fiind la rîndul lor aranjate
într-o scară ierarhică de subordonare unul faţă de altul. Fiind emise pe baza şi în
executarea legii, actele administrative nu pot conţine dispoziţii contrare legilor, nu pot
modifica sau interpreta legea.Din subordonarea ierarhică rezultă că actele organelor
superioare ale administraţiei publice sunt obligatorii pentru organele subordonate, iar
organele superioare au dreptul de a modifica sau completa în mod unilateral, actele
organelor inferioare.
- Actul administrativ este de regulă executoriu imediat după ce a intrat în vigoare, fără
nici o formalitate, fără a fi necesară întocmirea unor activităţi ulterioare.
2. Clasificarea actelor administrative
După competenţa materială actele administrative se împart în :
 acte administrative cu caracter general (hotărîrile Guvernului, deciziile consiliilor);
 acte administrative de specialitate(ordine, instrucţiuni ale ministerelor);
După competenţa teritorială actele administrative pot fi emise:
 de organele administraţiei publice centrale(au putere juridică pe întreg teritoriul ţării);
 acte emise de organele administraţiei publice locale(au putere juridică numai în unitatea
administrativ-teritorială);
După numărul manifestărilor de voinţă pe care le conţin:
 acte administrative simple care conţin o singură manifestare de voinţă;
 acte administrative complexe, care conţin două sau mai multe manifestări de voinţă.
După natura efectelor juridice pe care le produc:
 acte administrative care acordă drepturi;
 acte administrative care constată existenţa unui drept.
După autoritatea care le emite sunt acte administrative:
 emise de organe ale puterii executive;
 emise de aparatul Parlamentului;
 emise de instanţele judecătoreşti;
 emise de autorităţi publice autonome;
 emise de persoane de drept privat asimilate autorităţilor publice în condiţiile Legii
contenciosului administrativ.
3. După efectele juridice care le produc
Actele administrative normative se caracterizează prin faptul că conţin reguli generale de
conduită, sunt impersonale şi de aplicabilitate repetată, la un număr nelimitat de subiecte,nu toate
organele administraţiei publice au competenţa de a le emite şi nu pot fi contestate în justiţie pe
calea acţiunii, ci doar pe calea excepţiei de ilegalitata,iar cerinţele faţă de forma şi procedura de
emitere sunt mult mai severede cît la cele individuale.
Actele administrative individuale se caracteriziază prin faptul că manifestarea de voinţă a
organului competent creează, modifică, sau stinge drepturi subiective sau obligaţii în profitul sau
în sarcinauneia sau mai multor persoane dinainte determinate.
2. Procedura emiterii actelor adminstrative cuprinde mai multe activităţi desfăşurate de
funcţionarii autorităţii publice care emite actul .Toate aceste activităţi pot fi raportate la
trei faze:
- activităţi pregătitoare;
- activităţi concomitente emiterii actului;
- activităţi posterioare emiterii actelor.
3. Oportunitatea actului administrativ, fiind direct proporţională cu eficienţa, poate fi
privită doar ca o condiţie de valabilitate, dar nu şi de legalitate a actelor administrative.
Prin oportunitate menţionează prof. I.Iovănaş, înţelegem realizarea sarcinilor şi
atribuţiilor legale în termen optim, cu cheltuieli minime de resurse materiale şi spirituale,
dar cu eficienţă cît mai mare, precum şi alegerea celor mai potrivite mijloace pentru
realizarea scopului legii. Problema oportunităţii se poate pune doar în situaţia în care
organele administrative sunt chemate să aducă la îndeplinire norme cu ipoteză,dispoziţie
şi sancţiune relativ determinate.
4. Suspendarea este operaţiunea de întrerupere temporară a efectelor juridice ca o garanţie

a legalităţii. Suspendarea poate fi făcută de organele ierarhic superioaresau de alte organe
dacă este prevăzut de lege , sau chiar de organul emitent care are dreptul de revocare a
acestora.Suspendarea poate fi făcută printr-un act juridic în temeiul legii.
5. Revocarea este o operaţiune juridică prin care organul administraţiei publice decide ca
actul respectiv să nu mai producă efecte juridice pentru care a fost emis.Nu pot fi
revocate actele administrative:
6. Anularea actelor administrative este o operaţiune juridică, prin care autoritatea publică,
alta de cît cea care a emis actul, face să înceteze producerea efectelor juridice.Anularea
actului administrativ este decisă de organul ierarhic superior sau instanţa
judecătorească.Actul administrativ poate fi anulat integral sau parţial.
7. Inexistenţa presupune că actul ,deşi emis, n-a respectat anumite cerinţe legale, de formă
de conţinut de procedură etc. Şi are ca urmare lipsa unei forţe juridice cu care trebuia să
fie învestit în mod normal.Comportamentul faţă de aceste acte trebuie să fie ca faţă de
ceva ce nu a exestat vreodată
8. . Actul administrativ este lovit de nulitate atunci cînd este emis cu încălcarea
dispoziţiilor legii sau în cazurile exprese prevăzute de lege, pentru nerespectarea formei
lui, procedurii de emitere. Spre deosebire de inexestenţă, nulitatea actului este constatată
de organele administraţiei publice ierarhic superioare, sau instanţele judecătoreşti.Pînă la
declararea actului ca fiind nul, el se bucură de prezumţia legalităţii.
- Nulitatea poate fi: nulitate absolută şi nulitate relativă.
- Nulitate absolută intervine cînd actul administrativ a fost emis cu încălcarea normelor
juridice de fond şi de procedură, ce privesc ocrotirea unui interes general. În acest caz
nulitatea este privită ca o sancţiune şi poate fi invocată de orice persoană interesată sau
din oficiu.
- Nulitate relativă poate fi constatată în cazul cînd atul administrativ lezează doar un
interes individual sau în cazul cînd actul este parţial ilegal.În aceste cazurinulitatea poate
fi invocată numai de persoanele lezate de acest act sau din oficiu.
9. Contractele adminisrtative sunt acte juridice încheiate de organele administraţiei

publice cu cei administraţi.Acestea conţin un acord de voinţă între părţile contractante,
prin care se generează drepturi şi obligaţii.Prin natura lor contractele administrative sunt
identice cu contractele civile, însă se deosebesc prin regimul juridic care li se
aplică.Contractelor de drept administrativ le sunt aplicabile atît regimul de drept privat,
cît şi cel al dreptului public.Ele mai pot fi denumite şi acte administrative de gestiune.
10. Părţile în contractul administrativ
Semnificativ este faptul că una dintre părţile contractante are calitatea de organ al
administraţiei publice. Contractul administrativ are menirea de a executa legile, pentru realizarea
unui interes public sau a utilizării domeniului public.
Cealaltă parte a contractului este un particular care se situiază în afara sistemului organelor
administraţiei publice şi care are calitatea de persoană fizică sau juridică.Astfel din numele
organelor administraţie publice, contractele administrative se încheie de miniştri şi conducătorii
organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale,prefecţi, preşedinţii consliilor
raionale, primarii, conducătorii instituţiilor publice etc.
- Obiectul contractului administrativ
Obiec al contractelor administrative ,potrivit legislaţiei în vigoare poate fi concesionarea
unor activităţi economice, servicii publice unităţi de producţie a unor întreprinderi de stat şi
municipale, ternuri proprietate de stat.
Obiect al contractului administrativ mai poate fi arendarea sau închirierea unor bunurice
aparţin statului sau autorităţilor locale.
Obiect al contractului administrativ poate fi şi împrumutul public .
- Clauzele contractului administrativ
Clauzele contractuale sunt cuprinse în textul lui, prin care se determină obligaţiile
concesionarilor,ale celor care închiriază bunuri proprietate publică ori iau în locaţiune
gestionarea unor unităţi productive care aparţin întreprinderilor da stat sau municipale.
- Executarea contractului administrativ
Legislaţia prevede executarea controlului de către autorităţile statului prin intrmediul
organelor specializate în vederea executării contractului administrativ.Sancţiunile pentru
neexecutarea clauzelor prevăzute în contract sunt mai aspre de cît în contractul civil, organele
administraţiei publice fiind competente de a modifica unilateral clauzele, în cazul în care părţile
contractului nu îşi îndeplinesc obligaţiile.
- Aplicarea regimului de drept civil şi de drpet administrativ contractelor
administrative
De menţionat că jurisprudenţa atribuie aceste contracte la categoria celor ce li se aplică
regulile dreptului civil, dar şi cele ale dreptului administrativ.
Litigiile juridice pe care le genereză aceste contracte ţin de competenţa instanţelor de drept
comun sau de cea a contenciosului administrativ.
Contractul administrativ are trăsăturile sale proprii şi anume:
 el reprezintă un acord de voinţă între părţile contractante;
 presupune efectuarea de lucrări, prestarea de servicii de către particular în schimbul unei
remuneraţii;
 părţile trebuie să accepte unele clauze de natură reglementară, stabilite prin lege sau în
baza legii, prin hotărîrea Guvernului;
 părţile prin clauza expresă sau prin simpla acceptare a clauzelor prestabilite au înţeles că
se vor supune, inclusiv cu privire la soluţionarea litigiilor,unui regim juridic de drept
public.
a. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994.

b. Legea privind administraţia publică locală nr.436 din 28.12.2006
c. Legea cu privire la Guvern Nr.1091 din 23.07.1992.
d. Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) nr.344- XIII
din 23.12.1994
e. Legea privind descentralizarea administrativă Nr.435 din 28.12.2006.
f. Legea privind dezvoltarea regională în Republica Moldova Nr.438 din 28.12.2006.
g. Carta Europeană a Autonomiei Regionale adoptată de Congresul Puterilor
h. Codul electoral adoptat prin Legea nr.1381 - XIII din 21 noiembrie 1997.
i. Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate
publică, nr. 199 din 16 iulie 2010 (Monitorul Oficial al RM din 5
octombrie 2010, nr. 194-196, art.637).
j. Legea cu privire la statutul personalului din cabinetul persoanelor cu
funcţii de demnitate publică, nr. 80 din 7 mai 2010 (Monitorul
Oficial al RM din 09 iulie 2010,nr.ll7-118,art.357).
PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 7: Modalităţile de asigurare a legalităţii în administraţie
1. Noţiunea, însemnătatea şi mijloacele de asigurare a legalităţii şi disciplinei în

administraţia publică.
2. Noţiunea, obiectivele şi condiţiile de eficienţă ale controlului administrativ.
3. Controlul administrativ intern şi controlul efectuat de organul ierarhic superior.
4. Controlul din partea organelor specializate:
a) Inspecţii şi Inspectorate de Stat;
b) Curtea de Conturi;
5. Controlul parlamentar exercitat asupra activităţii administraţiei publice.
6. Controlul din partea instituţiei Avocaţilor Parlamentari.
7. Controlul exercitat de către Curtea Constituţională
8. Controlul din partea opiniei publice
Scopul studiului:
privire la administraţia publică şi controlul administrativ ca modalitate de asigurare a legalitaţii
în administraţie.

 Noţiunea de legalitate. Mijloacele asigurării legalităţii în administraţie. Controlul -
cel mai eficient mijloc de asigurare a legalităţii în administraţie. Principiile
controlului: legalitatea, oportunitatea, obiectivitatea, eficienţa. Controlul ierarhic
superior, tutela administrativă, controlul intern.
 Controlul extern. Asigurarea legalităţii actelor emise de organele supreme executive
(Preşedintele Republicii, Guvernul) prin controlul constituţionalităţii lor de către Curtea
Constituţională.
 Controlul din partea Curţii de Conturi asupra modului de formare, de administrare şi
întrebuinţare de către organele administraţiei publice a resurselor financiare
publice.
 Controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor administrative. Contenciosul administrativ.
Rolul solicitărilor, reclamaţiilor, petiţiilor cetăţenilor în asigurarea legalităţii în
administraţie.
Cuvinte – cheie:
- Legalitate
- Control administrativ
- Control intern general
- Control intern specializat
- Control administrativ extern
- Control ierarhic
- Control de tutelă administrativă
- Control specializat
1. Legalitatea este un principiu de bază şi una din condiţiile de o importanţă deosebităa

statului de drept. Prin legalitate se înţelege respectarea strictă a prevederilor normelor de
drept atât de către cei care adoptă aceste norme, precum şi de cei care le pun în executare,
cât şi de către toţi membrii societăţii..
2. Controlul administrativ este un element complex şi important al actului de conducere
socială care urmează, în mod firesc, celui de aplicare a deciziei, indiferent de natura
acesteia politică, economică administrativă etc. Scopul controlului este de a orienta,
corecta şi îndruma activitatea organelor administraţiei publice în realizarea executării
legii.
3. Controlul intern general este general pentru că se exercită atât asupra actelor, cât şi
asupra faptelor subordonaţilor şi urmăreşte atât legalitatea, cât şi oportunitatea măsurilor
luate de aceştia. Competenţa de a exercita controlul intern general revine numai celor
care deţin funcţii de conducere din sistemul ierarhic al organului administraţiei publice.
4. Controlul intern administrativ specializat este exercitat de anumite persoane sau
compartimente faţă de care cel controlat nu se află în raport de subordonare ierarhic.
Controlul intern administrativ specializat conţine în sine controlul financiar preventiv şi
controlul de gestiune.
5. Controlul administrativ extern, sau “controlul extern” se înfăptuieşte de autorităţi sau
funcţionari de decizie din afara organelor controlate. Controlul administrativ extern se
clasifică în; controlul ierarhic; controlul de tutelă administrativă; controlul specializat
6. Controlul administrativ ierarhic, sau controlul ierarhic se efectuează de către
autorităţile administrative ierarhic superioare asupra celor inferioare, în baza raportului
de subordonare între ele, ori de câte ori este nevoie, fără să fie prevăzut în vreun text de
lege.
7. Tutela administrativă reprezintă o instituţie a dreptului public, în baza căreia autoritatea
centrală a administraţiei publice şi reprezentanţii legali ai acesteia au dreptul de a
controla activitatea autorităţilor publice autonome, descentralizate.
8. Controlul administrativ extern specializat sau controlul specializat este tot un control
extern, dar realizat de către autorităţi ale administraţiei publice, instituţii publice şi organe
special constituite prin lege, care au atribuţie de control, la nivel central şi local. Acest
control se efectuează în cele mai diverse domenii şi sectoare de activitate: financiar,
sanitar, protecţia muncii, prevenirea şi stingerea incendiilor, comerţ etc.
9. Curtea de Conturi este organul suprem de control asupra modului de formare, de
administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare publice. Controalele Curţii de
Conturi se iniţiază din oficiu şi nu pot fi sistate decât de Parlament şi numai în cazul
depăşirii competenţelor stabilite prin lege.

3. Legea privind Curtea de Conturi nr.312-XIII din 8 decembrie 1994
4. Legea cu privire la avocaţii parlamentari nr.l349-XIII din 17 octombrie 1997
5. Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor nr. 560-XIII din 21 iulie 1995.
PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 1: Metodele administraţiei publice.

1. Noţiunea metodelor administraţiei publice.
2. Corelaţia dintre convigere şi constrîngere în domeniul adminisraţiei publice.
3. Constrîngerea administrativă.
Scopul studiului:
privire la administraţia publică a metodelor de convingere şi constrîngere ca modalităţi de
determinare a indivizilor să se conformeze normelor de drept.

 Noţiunea metodelor administraţiei publice. Corelaţia dintre convigere şi constrîngere în
domeniul adminisraţiei publice. Constrîngerea administrativă.
 Noţiunea, caracteristica generală a răspunderii administrative. Sancţiunea administrativă
şi ordinea de aplicare a lor. Temeiurile care exclud sau influienţează la aplicarea
răspunderii administrative.
Cuvinte – cheie:
- Administraţie publică
- Metodele administraţiei publice
- Convingerea
- Constrîngerea

1. Metodele aplicate de către stat în scopul organizării executării legii constituie un
ansamblu de modalităţi, o sumă de procedee şi mijloace, prin intermediul cărora se
efectuează procesul de administraţie. Drept exemplu putem denumi: convingerea,
constrîngerea, metode economice, juridice şi nejuridice, publice şi secrete. Exprimînd
conţinutul activităţii organelor administrative, metoda determină, în acelaşi timp, şi
stilul activităţii acestor organe, care poate fi, după caz: democratic, dictatorial,
birocratic, public sau secret, uman sau antiuman, ordonat sau anarhic.
2. Metoda convingerii înseamnă aplicarea măsurilor educative şi de influenţare
psihologică a maselor cu privire la necesitatea de a respecta legile şi alte acte nor-
mative.
Noţiunea de convingere poartă un caracter complex, avînd mai multe sensuri, cum ar
fi: sensul de fenomen psihic şi acela de metodă de asigurare a respectării normelor de
conduită. Ca fenomen psihic, convingerea este un element al conştiinţei omului şi
unul din factorii determinanţi ai conduitei lui. Ca metodă de asigurare a respectării
normelor de conduită, convingerea reprezintă un ansamblu de măsuri educative şi de
lămurire, utilizate în scopul determinării indivizilor aflaţi pe teritoriul statului de a
respecta ordinea stabilită.
Convingerea se exprimă prin aplicarea diferitelor măsuri de lămurire, educare,
organizare şi stimulare, pentru a transforma benevol voinţa conducătorului în voinţă a
administraţilor, îndreptată spre îndeplinirea de bună voie a voinţei legiuitorului,
exprimată în actele normative, pe cînd constrîngerea se poate înţelege ca impunere a
voinţei conducătorului în pofida voinţei celor administraţi cu influenţare externă
asupra comportamentului lor.
3. Constrîngerea. In sens filozofic, constrîngerea înseamnă determinarea unei persoane
la o conduită pe care persoana nu o doreşte, conduită ce nu corespunde convingerilor
sale.
In sens juridic, constrîngerea înseamnă o sumă de măsuri psihice, fizice şi materiale,
prevăzute de lege, care sunt aplicate persoanelor care nu respectă sau nu îndeplinesc
cerinţele legii.
Constrîngerea socială constituie un ansamblu de măsuri aplicate în societate în cazul
nerespectării de bună voie a normelor de conduită, cu scopul de a limita sau anihila
posibilitatea de alegere a individului, impunîndu-i o conduită conformă cu cerinţele
normei date.
4. În funcţie de subiectul de drept care o exercită, în constrîngere de stat care poate fi
constrîngere înfăptuită de organele de justiţie; înfгptuită de alte organe de stat; şi
constrîngere obştească sau socială.
5. În baza naturii raportului juridic încălcat deosebim:
• constrîngerea morală;
• constrîngerea juridică.
6. Constrîngerea juridică, la rîndul ei, se împarte în: constrîngere penală, ad-
ministrativă, disciplinară, materială, civilă şi internaţională.
7. Constrîngerea administrativă constă dintr-o sumă de măsuri, aplicate în scopul
asigurării respectării normelor de drept administrativ şi a altor ramuri de drept,
precum şi în scopul sancţionării nerespectării acestora.
8. Măsurile de constrîngere administrativă, la rîndul lor, fiind, de asemenea, multiple
şi diverse, sunt supuse mai multor clasificări. Clasificarea cea mai des întîlnită în
literatura de specialitate este urmгtoarea:
• măsuri de preîntîmpinare sau prevenire (controlul vamal, introducerea carantinei,
închiderea anumitor porţiuni de frontieră, limitarea circulaţiei transportului etc.);
• măsuri de reprimare sau stopare (reţinerea administrativă, închiderea întreprinderilor
care au o activitate dăunătoare omului sau mediului etc.);
• măsuri de pedeapsă sau sancţionare
Alţi autori mai adaugă la acestea: măsurile administrativ-educative şi măsuri de
asigurare procesuală. Aceste tipuri de măsuri de constrîngere administrativă se referă,
în special, la combaterea şi sancţionarea contravenţiilor, avînd la bază criteriile de
clasificare a măsurilor de constrîngere penală, de unde îşi are originea şi această faptă
ilicită.
9. O clasificare mai cuprinzătoare a măsurilor de constrîngere administrativă o face prof.
A.Iorgovan, în baza următoarelor criterii:
Din punct de vedere al scopului nemijlocit urmărit:
• măsuri cu caracter sancţionator,
• măsuri speciale de poliţie administrativăă;
• măsuri de executare silită.
Din punct de vedere al obiectului:
• măsuri ce se referă la bunuri;
• măsuri ce se referă la persoane;
• măsuri mixte (care privesc lucruri şi persoane);
• măsuri cu privire la mediul înconjurător;
• măsuri cu privire la acte juridice şi operaţiuni tehnico-administrative. Din punct de
vedere al regimului juridic:
• măsuri care se aplică într-un regim juridic administrativ (general sau special, după
caz);
• măsuri ce se aplică într-un regim juridic complex (al dreptului administrativ şi al
altor ramuri de drept).
Din punct de vedere al organului care le aplică:
• măsuri aplicate exclusiv de autorităţi ale administraţiei publice;
• măsuri aplicate de autorităţi ale administraţiei împreună cu alte organe de stat;
• măsuri aplicate de autorităţi ale administraţiei cu concursul organizaţiilor nestatale.
Din punct de vedere al temeiului obiectiv:
• măsuri care intervin ca urmare a săvîrşirii unei abateri administrative;
• măsuri care intervin ca urmare a săvîrşirii altor fapte ilicite;
• măsuri care intervin ca urmare a săvîrşirii unor fapte care, deşi nu sunt sancţionate,
pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei.
Din punct de vedere al efectelor neaplicării lor sub aspectul legii penale:
• măsuri care, în caz de neaplicare, atrag răspunderea penală;
• măsuri care, în cazul neaplicării, nu atrag răspunderea penală. Din punct de vedere
al consecinţelor civile ale aplicării:
• măsuri producătoare de prejudicii materiale care dau dreptul la despăgubire;
• măsuri producătoare de prejudicii patrimoniale care nu se despăgubesc.
Din punct de vedere al sferei de activitate, practic, nu există ramură sau do-
meniu de activitate al administraţiei în care să nu se aplice o categorie sau alta de
măsuri de constrîngere administrativă. Cele mai importante sunt:
• măsuri din sfera economiei şi comerţului;
• măsuri din sectorul sanitar şi al ocrotirii sănătăţii;
• măsuri din sectorul fmanciar-bancar;
• măsuri de protecţie a mediului înconjurător;
• măsuri din domeniul apărării naţionale şi a ordinii publice.

2. Codul contravenţional al Republicii Moldova, nr. 218-XVI din 24
octombrie 2008 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova (în continuare
Monitorul Oficial al RM) din 16 ianuarie 2009, nr. 3-6, art.15) (Codul cu
privire la contravenţiile administrative din 29 martie 1985)).
3. Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18 aprilie 2002
(Monitorul Oficial al RM din 14 aprilie 2009, nr.72-74, art.195).
4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr. 122-XV din 14
martie 2003 (Monitorul Oficial al RM din 7 iunie 2003, nr.104-110,
art.447).
5. Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 6 iunie 2002
(Monitorul Oficial al RM din 22 iunie 2002, nr.82-86, art.661).
6. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr. 225-XV din 30 mai
2003 (Monitorul Oficial al RM din 12 iunie 2003, nr. 111-115, art.451).
7. Codul muncii al Republicii Moldova, nr. 154-XV din 28 martie 2003
(Monitorul Oficial al RM din 29 iulie 2003, nr. 159-162, art.648).
8. Codul vamal al Republicii Moldova, nr. 1149-XIV din 20 iulie 2000
(Monitorul Oficial al RM, ediţie specială din 1 ianuarie 2007).
PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 1: Contenciosul administrativ

1. Noţiunea şi esenţa contenciosului administrativ. Scurt istoric.
Caracteristică generală.
2. Reglementarea normativă a contenciosului administrativ în legislaţia
Republicii Moldova
3. Obiectul şi subiectul acţiunii în contencios administrativ.
4. Actele exceptate de la controlul în contencios administrativ
Scopul studiului:
privire la contenciosul administrativ ca formă a controlului judecătoresc asupra administraţiei
publice.
 Necesitatea şi importanţa contenciosului administrativ în statul de drept, rolul acestei

instituţii în asigurarea ordinii de drept şi a legalităţii.
 Reglementarea juridică a contenciosului administrativ în Republica Moldova.
Contenciosul administrativ din perioada sovietică.
 Legea contenciosului administrativ adoptată la 10.02.2000. Obiectul şi subiectul în
contencios administrativ.
 Actele exceptate de la controlul judecătoresc în ordinea contenciosului administrativ.
 Excepţia de ilegalitate.
 Competenţa jurisdicţională materială şi teritorială a instanţelor de contencios
administrativ.
 Procedura examinării cauzelor în contencios administrativ.
 Ordinea de executare a deciziilor judecătoreşti în materie de contencios administrativ.
Cuvinte – cheie:
- Contenciosul administrativ

1. Noţiunea contenciosului administrativ are un sens material şi unul formal,
organizatoric.
2. În sens material contenciosul administrativ din R. Moldova priveşte litigiile juridice,
în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică sau un funcţionar al acestei
autorităţi, generat fie de un act administrativ, fie de nesoluţionarea în termenul legal a
unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. Regimul juridic care li se aplică
în rezolvare este un regim juridic administrativ reglementat de Legea cu privire la
contenciosul administrativ.
3. În sens formal, instituţia contenciosului administrativ relevă caracterul practic de
organizare a rezolvării litigiilor juridice dintre administraţia de stat şi administraţi, în
condiţiile aplicării regimului juridic administrativ În sens formal organele competente
să rezolve respectivele litigii sunt următoarele:
a) Judecătoriile;
b) Curtea de Apel;
c) Curtea Supremă de Justiţie.
4. Conform (art.53 (1)) al Constituţiei Republicii Moldova, persoana vătămată într-un
drept al său de o autoritate publică printr-un act administrativ, sau prin nesoluţionarea
în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
5. Contenciosul administrativ ca instituţie juridică constă dintr-un ansamblu de
norme, de drept administrativ, prin care se stabileşte o nouă formă de răspundere
administrativă – răspunderea suportată de o autoritate publică pentru vătămarea unei
persoane într-un drept al său recunoscut de lege, printr-un act administrativ ilegal,
prin refuzul de a rezolva sau nerezolvarea în termenii prescrişi de lege a unei cereri
referitoare la un drept subiectiv.
6. În sensul de sistem de instanţe judecătoreşti specializate contenciosul
administrativ presupune acel mecanism prin care se asigură repunerea în drepturi a
persoanei vătămate într-un drept al său legitim de o autoritate publică
7. În Legea contenciosului administrativ din R. Moldova sunt enunţate condiţiile
introducerii acţiunii împotriva actelor administrative ilegale şi anume:
- condiţia referitoare la calitatea reclamantului (subiecţii cu drept de sesizare);
- condiţia vătămării unui drept recunoscut de lege în favoare reclamantului;
- condiţia atacării unui act administrativ sau nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri
privitoare la un drept recunoscut de lege;
- condiţia ca actul administrativ să provină de la o autoritate administrativă;
- condiţia îndeplinirii procedurii prealabile;
Procedura contenciosului administrativ trebuie privită sub forma a două faze şi anume: a)
procedura administrativă prealabilă sesizării instanţei de contencios administrativ
competentă şi b) procedura în faţa instanţei de contencios administrativ.
8. Subiecţii cu drept de sesizare sunt:
 Subiecţii generali
- Persoana (fizică sau juridică)
- Funcţionarul public
- Militarul
- Persoana cu statut militar
 Subiecţii speciali
- Avocatul parlamentar
- Procurorul
- Instanţele de drept comun şi specializate
9. Legea contenciosului administrativ în (art.3) a specificat că “Obiectul acţiunii în
contenciosul administrativ îl constituie actele administrative cu caracter normativ şi
individual, prin care este vătămat un drept recunoscut de lege al unei persoane sau al
unui terţ emise de: autorităţile publice şi autorităţile asimilate acestora în sensul Legii
contenciosului administrativ al R. Moldova; subdiviziunile autorităţilor publice;
funcţionarii din aceste structuri.

2. Legea contenciosului administrativ nr. 793-XIV din 10.02.2000
3. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.225-XV din 30.05.2003
4. Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite
ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor
judecătoreşti, nr.1545- XIII din 25 februarie 1998.
PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 10: Consideraţii generale privind Dreptul Contravenţional

1. Necesitatea dreptului contravenţional ca ramură de drept.
2. Obiectul de studiu al dreptului contravenţional.
3. Metoda de reglementare a dreptului contravenţional.
4. Scopul şi sarcinile dreptului contravenţional.
5. Corelaţia dreptului contravenţional cu alte ramuri de drept.
Scopul studiului:
privire la dreptul contravenţional.

 să înţeleagă necesitatea studierii dreptului contravenţional
 să definească şi să explice obiectul de studiu a dreptului contravenţional
 să înţeleagă esenţa metodei de reglementare în dreptul contravenţional
 să cunoască care sînt scopul şi sarcinile dreptului contravenţional
 să explice locul dreptului contravenţional în sistemul de drept
Cuvinte – cheie:
- Drept contravenţional
- Cod contravenţional
- Convingerea
- Constrîngerea

1. Dreptul contravenţional ca ramură de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice
înscrise în legislaţia cu privire la contravenţii, care cuprinde reglementări generale,
speciale şi procedurale în cadrul raportului de drept generat de săvârşirea contravenţiei.
2. Obiectul dreptului contravenţional îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc din
momentul intrării în vigoare a legii contravenţionale între stat şipersoană, în vederea
tragerii la răspundere contravenţională în urma comiterii contravenţiei de către vinovat.
3. Convingerea este aplicarea măsurilor de educare şi influenţare psihologică a persoanelor
cu privire la necesitatea de a respecta prevederile legislaţiei contravenţionale şi se
exprimă prin activitatea privind prevenirea contravenţiilor: măsuri de educaţie şi
instruire; de critică şi condamnare publică a persoanelor care încalcă norma
contravenţională; de stimulare a persoanelor ce preîntâmpină şi/sau curmă comiterea
faptelor respective etc.
4. Constrângerea este aplicarea măsurilor coercitive (acte juridice, operaţiuni
administrative, fapte materiale), în baza legii, în anumite cazuri împotriva voinţei
persoanei vinovate, pentru a sancţiona încălcarea normei contravenţionale, a apăra
drepturile şi interesele persoanelor sau pentru a asigura executarea hotărârilor asupra
cazurilor contravenţionale. Constrângerea contravenţională se divizează în: măsuri
administrative şi măsuri disciplinare.
5. Măsurile administrative, la rândul său, pot fi:
a) de prevenire - controlul vamal, carantina în caz de epidemie, supunerea la
examenul medical etc.;
b) de reprimare reţinerea administrativă, înlăturarea de la activitate a persoanei a
cărei stare de sănătate nu permite acest lucru şi prezintă pericol pentru societate,
suspendarea lucrărilor unde este încălcat regimul de activitate şi se pune în pericol
societatea etc.;
c) de asigurare - determinarea identităţii persoanei, fixarea probelor, ridicarea,
păstrarea şi examinarea corpurilor delicte referitor la cazul contravenţional etc.
6. Scopul legislației contravenționale constă în: ”apărarea drepturilor și libertăților legitime
ale persoanei, apărarea proprietății, ordinii publice, a altor valori ocrotite de lege, în
soluționarea cauzelor contrvenționale, precum și în prevenirea săvîrșirii de noi
contravenții”.
Bibliografie:
PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 11: Caracteristica juridică a contravenţiei

1. Definiţia, structura şi trasaturile contravenţiei.
2. Conţinutul contravenţiei.
3. Formele, variantele şi modalităţile contravenţiei.
4. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei
Scopul studiului:
privire la contravenţie, conţinutul acesteia şi cauzele ce înlătură carcacterul contravenţional al
faptei.

 să explice noţiunea de contravenţie
 să determine conţinutul contravenţiei: obiectul, latura obiectivă, latura subiectivă,
subiectul
 să explice formele, variantele şi modalităţile contravenţiei
să aprecieze care sunt cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei
Cuvinte – cheie:
- contravenţie
- faptă ilicită
- vinovăţie
- obiect
- subiect
- latură obiectivă
- latură subiectivă

1. Fapta juridică generatoare de răspundere contravenţională se numeşte contravenţie.
Termenul contravenţie provine din limba franceză (contravention), iar termenul
contravenient - persoană vinovată de comiterea contravenţiei se trage din limba germană
(Kontravenient). Potrivit articolului 10 din CC, constituie contravenţie fapta (acţiunea
sau inacţiunea) ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decît infracţiunea, săvîrşită
cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este prevăzută de
prezentul cod şi este pasibilă de sancţiune contravenţională.
2. Structura contravenţiei include: 1) fapta ilicită comisă cu vinovăţie; 2) fapta cu pericol
social mai redus decât infracţiunea şi 3) fapta prevăzută şi sancţionată prin legea
contravenţională - trăsături ce o caracterizează juridic.
3. Vinovăţia este atitudinea psihică conştientă şi voită a persoanei trase la răspundere
contravenţională faţă de fapta comisă şi urmările sale, atitudine manifestată sub două
forme: intenţie sau culpă.
4. ART 14 CC, ce consacră formele vinovăţiei: comiterea premeditată a contravenţiei
(intenţia) şi comiterea contravenţiei din imprudenţă (imprudenţă).
5. Contravenţia este comisă cu intenţie atunci când persoana trasă la răspundere
contravenţională: a) prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte (intenţie directă) sau b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă).
6. Contravenţia este comisă din culpă atunci când persoana trasă la răspundere
contravenţională: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-1 acceptă, considerând fără
temei că el nu se va produce (încrederea în sine) şi b) nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să-i prevadă (neglijenţa).
7. Formele vinovăţiei - intenţia şi imprudenţa -se diferenţiază prin două elemente: a) de
conştiinţă (factorul intelectiv, de prevedere, de reprezentare) şi b) de voinţă (factorul
volitiv), între acestea existând o strânsă legătură, corelându-se reciproc în mod continuu.
8. Gradul de pericol social este evaluat de legiuitor după: a) importanţa economică,
socială, morală sau politică a valorii afectate prin faptă; b) frecvenţa faptei comise; c)
elementele componente ale faptei (acţiune sau inacţiune, rezultat produs, obiect, subiect)
şi d) circumstanţele comiterii faptei (timpul şi locul, modul şi mijloacele utilizate).
9. Conţinutul reprezintă ansamblu) caracteristicilor specifice, tipice şi esenţiale ale
obiectului, subiectului, laturii obiective şi laturii subiective ale contravenţiei, arătate în
ipoteza normei de contravenţionalizare.
10. Obiectul contravenţiei constituie valorile şi relaţiile sociale ocrotite de legea
contravenţională, care sunt vătămate, lezate sau periclitate prin comiterea faptei
respective. Obiectul contravenţiei este de două feluri: a) obiectul juridic şi b) obiectul
material.
11. Obiectul juridic al contravenţiei îl constituie valoarea socială şi relaţiile sociale
privitoare la aceasta, apărate de legea contravenţională prin contraven-ţionalizarea
faptelor care aduc o atingere ori le pun în pericol. El se prezintă sub cinci forme: obiect
juridic general, obiect generic de grup, obiect special, obiect complex şi obiect multiplu.
12. Obiectul material al contravenţiei este un lucru fizic sau fiinţa unei persoane
împotriva căreia se îndreaptă unele contravenţii.
13. Subiectele contravenţiei sunt factorii preexistenţi comiterii contravenţiei, care
apar în calitate de părţi ale raportului juridic contravenţional de conflict, adică persoanele
implicate în comiterea contravenţiei, prin acţiune sau inacţiune ori prin suportarea
consecinţelor contravenţionale. Subiectele contravenţiei sunt, pe de o parte, partea
vătămată (subiectul pasiv) şi pe de altă parte, persoana trasă la răspundere
contravenţională şi contravenientul (subiectul activ).
14. Responsabilitatea este capacitatea sau aptitudinea persoanei de a conştientiza
acţiunile sau inacţiunile sale, semnificaţia lor socială şi de a le dirija în mod conştient. Ea
presupune existenţa cumulativă a doi factori, intelectiv şi volitiv:
a) factorul intelectiv constă în capacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, de semnificaţia lor socială, de valoarea lor, precum şi de
urmările acestora;
b) factorul volitiv constă în capacitatea sau aptitudinea persoanei de a fi stăpână pe
acţiunile sau inacţiunile sale, de a le putea dirija în med conştient, liber.
15. Latura obiectivă a contravenţiei este manifestarea exterioară a persoanei - fapta
(acţiune sau inacţiune) care prin rezultatul produs lezează sau pune în pericol valorile
(obiectul juridic) ocrotite prin legea contravenţională. Părţile componente ale laturii
obiective sunt: a) elementul material; b) rezultatul periculos; c) raportul de cauzalitate şi
d) unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări.
16. Latura subiectivă este atitudinea psihică manifestată de făptuitor - sub raportul
conştiinţei şi voinţei sale - înainte sau în timpul comiterii contravenţiei, sub forma
intenţiei sau culpei, aceasta fiind în strânsă legătură cu latura obiectivă cu care formează
un tot coerent şi inseparabil.
17. Formele contravenţiei sunt: actele preparatorii, tentativa, fapta consumată şi
fapta epuizată.
18. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt acele stări,
împrejurări, situaţii, cazuri, condiţii prevăzute de lege a căror existenţă în timpul
comiterii faptei face imposibilă realizarea uneia dintre trăsăturile esenţiale ale
contravenţiei.
19. Legitima apărare este consacrată în art. 21 CC.
20. Extrema necesitate este consacrată în art. 22 CC.
21. Minoritatea este consacrată în art. 16 CC.
22. Iresponsabilitatea este consacrată în art. 20 CC.

PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 12: Răspunderea contravenţională

1. Definirea şi trăsăturile răspunderii contravenţionale.
2. Principiile răspunderii contravenţionale.
3. Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională.
4. Delimitarea răspunderii contravenţionale de alte forme ale răspunderii juridice.
Scopul studiului:
privire la răspunderea juridică sub forma răspunderii contravenţionale, precum şi deosebirea
acesteia de alte forme a răspunderii juridice.

 să explice noţiunea de răspundere contravenţională
 să determine trăsăturile răspunderii contravenţionale.
 să explice principiile răspunderii contravenţionale
 să elucideze cauzele care înlătură răspunderea contravenţională
să constate delimitarea răspunderii contravenţionale de alte forme ale răspunderii juridice
Cuvinte – cheie:
- răspundere juridică
- răspundere contravenţională
- principii

1. Răspunderea juridică este definită ca o parte integrantă a răspunderii sociale, ce
întruneşte complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare
a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat,
prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al
îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept. În funcţie de
ramura de drept, de gradul de pericol social şi de sancţiunea aplicată, răspunderea juridică
are diferite forme: răspunderea penală, administrativă, civilă etc.
2. Răspunderea contravenţională este o altă formă de răspundere juridică, reglementată
de normele dreptului contravenţional şi care survine în urma comiterii contravenţiei.
3. Trăsăturile esenţiale ale răspunderii contravenţionale sunt:
a) fapta ilicită care constituie o contravenţie;
b) subiectele răspunderii contravenţionale: statul ca subiect activ şi făptuitorul ca
subiect pasiv;
c) conţinutul raportului juridic al răspunderii contravenţionale alcătuit din drepturi şi
obligaţii specifice;
d) obiectul raportului juridic de răspundere contravenţională are un caracter specific,
constând în sancţiuni contravenţionale.
4. Principiile răspunderii contravenţionale sunt acele idei directoare şi reguli de drept care
îşi găsesc aplicarea în întreaga reglementare a răspunderii contravenţionale.
5. principiul legalităţii, care presupune că apariţia, desfăşurarea, ca şi soluţionarea
raportului contravenţional are loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu legea;
6. principiul contravenţiei ca unic temei al răspunderii contravenţionale, care
presupune că răspunderea contravenţională se întemeiază numai pe comiterea
contravenţiei;
7. principiul umanismului, care presupune că răspunderea contravenţională utilizează
metode şi instrumente care prin natura lor nu duc la umilirea şi degradarea persoanei
trase la răspundere, dar, dimpotrivă, preconizează căi, metode, mijloace umane care să
conducă la resocializarea contravenienţilor;
8. principiul răspunderii personale, care presupune că răspunderea contravenţională
revine numai persoanei vinovate de săvârşirea contravenţiei;
9. principiul unicităţii răspunderii {non bis in idem), care presupune că o persoană care a
săvârşit o contravenţie nu poate fi trasă la răspundere contravenţională decât o singură
dată şi, deci, nu poate fi supusă decât unei măsuri prevăzute în sancţiunea normei;
10. principiul inevitabilităţii răspunderii, care presupune că oricine comite o
contravenţie trebuie să suporte răspundere contravenţională, care, la rândul ei, este o
consecinţă inevitabilă a comiterii contravenţiei, sancţionarea vinovatului nefiind
facultativă;
11. principiul individualizării răspunderii, care presupune că răspunderea
contravenţională trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea contravenţiei, de
persoana vinovatului, pentru a asigura atât sancţionarea corectă a contravenientului, cât şi
realizarea prevenţiunii generale şi speciale;
12. principiul prescriptibilităţii răspunderii, care presupune că răspunderea
contravenţională este înlăturată prin prescripţie, adică printrecerea unui anumit interval
de timp, prevăzut de lege, de la data omiterii contravenţiei fără ca făptuitorul să fi fost
tras la răspundere contravenţională;
13. principiul celerităţii tragerii la răspundere, care presupune asigurarea finalităţii
răspunderii contravenţionale - cu cât activitatea de tragere la răspundere contravenţională
se realizează la un moment mai apropiat de descoperirea contravenţiei şi a persoanei
vinovate, cu atât valorile sociale vor fi mai asigurate şi mai curând restabilite – finalităţi
legate de eficienţa răspunderii contravenţionale.
14. Înlăturarea răspunderii contravenţionale nu duce la înlăturarea caracterului
contravenţional al faptei, ci doar la înlăturarea aplicării sau executării sancţiunii.
15. CC reglementează următoarele cauze de înlăturare a răspunderii contravenţionale:
a) prescripţia răspunderii contravenţionale (art. 30 CC) constă în ne-aplicarea
sancţiunii pentru contravenţia comisă pe temeiul trecerii, în anumite condiţii, a unui
interval de timp, cu consecinţa stingerii raportului juridic de răspundere
contravenţională generat prin comiterea contravenţiei şi scoaterea acesteia de sub
incidenţa legii contravenţionale;
b) neînsemnătatea contravenţiei (art. 28 CC) constă în absolvirea contravenientului de
răspundere contravenţională, în condiţiile prevăzute de lege, cu limitarea la observaţie
verbală. Aplicarea înlăturării respective este condiţionată de sancţiunea contravenţiei
comise, care trebuie să prevadă avertismentul sau amenda în mărime de până la două
salarii minime;
c) împăcarea părţii vătămate cu persoana care a comis contravenţia (art. 29, CC)
constă în înţelegerea intervenită cu voinţa ambelor subiecte ale raportului
contravenţional de a pune capăt conflictului izvorât din comiterea contravenţiei,
înlăturând astfel sancţionarea contravenţională. Împăcarea părţilor fiind irevocabilă,
acţiunea contravenţională şi cea civilă se sting din oficiu, cu încetarea procedurii
contravenţionale;
d) amnistia (art. 31, CC) constă în emiterea unui act de clemenţă al Parlamentului, care
pentru raţiuni de politică contravenţională, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor
contravenţionale pentru anumite contravenţii, prevăzute de legiuitor, comise până la o
anumită dată arătată în actul respectiv. Amnistia este atât un act politic, cât şi un act
juridic, deoarece înlătură consecinţele unei contravenţii (răspunderea şi sancţiunea
contravenţională);
e) renunţarea benevolă la săvîrșirea contravenţiei este încetarea acţiunii ăndreptată
nemijlocit spre săvîrșirea contravenţiei dacă persoana este conștientă de posibilitatea
finalizării faptei art.27 CC a RM.

PLANUL SEMINARULUI
Subiectul 1: Sancţiunea contravenţională

1. Definirea şi trăsăturile sancţiunii contravenţionale.
2. Scopul şi funcţiile sancţiunii contravenţionale.
3. Sistemul de sancţiuni contravenţionale.
Scopul studiului:
privire la sancţiunea contravenţională şi funcţiile acesteia.

 să definească noţiunea de sancţiune contravenţională
 să explice trăsăturile sancţiunii contravenţionale
 să constate scopul şi funcţiile sancţiunii contravenţionale
 să determine sistemul de sancţiuni contravenţionale
să constate în ce constă aplicarea sancţiunii contravenţionale
Cuvinte – cheie:
- sancţiune
- funcţiile sancţiunii
- sistem de sancţiuni contravenţionale

1. Sancţiunile contravenţionale sunt consecinţele pe care legea contravenţională le impune
în cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de constrângere pe care le atrage comiterea
contravenţiilor şi, concomitent, instrumentele de realizare şi restabilire a ordinii de
drept.Din această definiţie rezultă că sancţiunea contravenţională are un dublu caracter:
unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv (mijloc de reeducare), fiecare
dintre implicând o finalitate distinctă.
2. Sancţiunea contravenţională dispune de anumite trăsături caracteristice:
a) este o măsură coercitivă ce se concretizează într-o anumită privaţiune, sau restricţie, sau
obligaţie silită, impusă persoanei vinovate de comiterea contravenţiei
b) este un mijloc de reeducare, adică, pe lângă caracterul său represiv, are un puternic rol şi
efect educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a
contravenientului, de formare şi permanentizare în conştiinţa acestuia a convingerii că
respectarea legii este o necesitate;
c) este un mijloc de constrângere statală, deoarece nu poate fi aplicat decât de stat, prin
organe competente, în numele legii;
d) se aplică numai în cazul comiterii unei contravenţii, adică nu există sancţiune fără
contravenţie;
e) se aplică numai faţă de contravenient, adică nu poate fi aplicată decât celui vinovat de
comiterea contravenţiei, neexistând deci răspundere contravenţională pentru fapta altei
persoane;
f) se aplică în scopul prevenirii comiterii de noi contravenţii, adică prin aplicarea şi
executarea sancţiunii contravenţionale nu se urmăreşte cauzarea unor suferinţe fizice sau
morale contravenientului, ci îndreptarea acestuia, prevenirea comiterii în viitor de noi
contravenţii sau alte fapte cu pericol social concomitent, prin efectul exemplarităţii sale,
ea serveşte şi acţiunii de prevenţie generală.
3. funcţia de constrângere, ceea ce presupune că sancţiunea impune restricţii celui vinovat
de comiterea contravenţiei şi reprezintă echivalentul pe plan sancţionator al gradului de
pericol social al contravenţiei. Constrângerea reprezintă un element important pentru efi-
cienţa scopului sancţiunii, fiindcă exprimă corelaţia dintre gravitatea contravenţiei şi
severitatea sancţiunii;
4. funcţia de reeducare, ceea ce presupune că aplicarea şi executarea sancţiunii
contravenţionale urmăreşte scopul de a forma o atitudine corectă faţă de societate, faţă de
ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Reeducarea reprezintă
transformarea conştiinţei contravenientului, combaterea şi lichidarea concepţiilor şi
deprinderilor antisociale;
5. funcţia de exemplaritate, ceea ce presupune că sancţiunea contravenţională influenţează
asupra altor persoane nestatornice de a se abţine în a comite contravenţii, exercitând
asupra acestora convingerea privind inevitabilitatea răspunderii contravenţionale în cazul
dacă vor comite contravenţii;
6. funcţia de eliminare, ceea ce presupune că în cazul contravenţiilor cu un grad sporit de
pericol social, contravenientul poate fi izolat temporar de societate. Eliminarea are loc
numai în cazurile strict prevăzute de lege şi se realizează ori de câte ori sancţiunea
arestului administrativ se execută în locuri de deţinere.
7. Legislaţia Republicii Moldova prevede pentru comiterea contravenţiilor aplicarea
următoarelor sancţiuni, enumerate expres în art. 32 CC:
a) avertismentul;
b) amenda;
c) privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate;
d) privarea de dreptul de a deţine anumite funcţii;
e) aplicarea punctelor de penalizare;
f) privarea de dreptul special (dreptul de a conduce vehicule, dreptul de a deţine armă şi de
portarmă);
g) munca neremunerată în folosul comunităţii;
h) arestul contravenţional.
8. Avertismentul (art. 33 CC) înseamnă atragerea atenţiei contravenientului cu condiţia că
nu va mai repeta încălcarea dată.
9. Amenda (art. 34 CC) este o sancţiune cu caracter pecuniar, care constă într-o sumă de
bani pe care contravenientul este obligat să o plătească în contul statului.
10. Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate art.35 CC constă în
interzicerea temporară persoanei fizice de a desfăşura o anumită activitate, inclusiv prin
privarea acesteia de dreptul special.
11. Aplicarea punctelor de penalizare. Privarea de dreptul special art.36 CC se aplică
preponderent în cazul comiterii contravenţiilor în domeniul transporturilor.
12. Munca neremunerată în folosul comunităţii art.37 CC constă în antrenarea
contravenientului în afara timpului de serviciu de bază sau de studii, la munca stabilită de
autoritatea administraţiei publice locale.
13. Arestul contravenţional art.38 CC este o sancţiune contravenţionlă excepţională care
constă în privarea de libertate pe un termen stabilit prin hotărîre judecătorescă şi care se
execută în condiţiile prevăzute de codul de executare.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Orlov M., Belecciu Şt., Drept administrativ, Chişinău, 2007.
2. Alexandrul., A.Negoiţă, ş.a.,Drept administrativ, editura OMNIA, Braşov,1999
3. Alexandru I., Administraţia publică, Bucureşti, 1999
4. Alexandru I., Structuri, mecanisme şi instituţii administrative, vol.l-
2,Bucureşti, 1996
5. Deliu T, Administraţia publică locală, Chişinău,1998
6. Drăganu T., Actele de drep administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
7. Drăganu T., Drept constituţional şi instituţii politice, vol.l-2,Bucureşti, 1998
8. Drăganu T., Introducere în teoria şi practica statului de drept, Cluj, 1993.
9. Dvoracec M.V., Drept administrativ, Iaşi, 1993.
10. Enache M., Controlul Parlamentar, Iaşi, 1998
11. Iorgovan A., Drept administrativ, Voi. 1-4, Bucureşti, 1993; Voi 1-2, Bucureşti,
1997.
12. Iovănaş I., Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, voi. 1 -2,
13. Manda C, Administraţia publică locală din România, Bucureşti, 1999
14. Negoiţă A., Drept administrativ, Bucureşti, 1998
15. Negoiţă A.,Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1993.
16. Orlov M., Drept administrativ, Editura Epigraf, Chişinău, 2001
17. Orlov M., Negru B., Cuneţchi T., Cojocaru E., Hristiev E., Perebinos M." Quo vadis
Moldova?" , Administraţia publică, Tipografia centrală, Chişinău, 2002
18. PlatonM., Introducere în ştiinţa administraţiei publice, Chişinău, 1999
19. PlatonM., Serviciul public în Republica Moldova, Chişinău, 1997
20. Popa E., Elemente de drept administrativ, Servo-Sat, Arad, 1998
21. Popa E., Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale în România,
editura Servo-Sat, Arad, 1997
22. Popa E., Drept administrativ, Editura Servo-sat, Arad, 2000
23. Popa E., Mari instituţii ale dreptului administrativ, Lumina- Lex, Bucureşti, 2002
24. Popa V., Drept public, Chişinău, 1999
25. Preda M., Autorităţile administraţiei publice, Bucureşti, Lumina Lex, 1999
26. Preda M., Curs de drept administrativ, Bucureşti, 1995.
27. Preda M., Tratat elementar de drept administrativ român, Bucureşti, 1996
28. Prisacaru V.I., Tratat de drept administrativ român, Bucureşti, 1993.
29. Prisacaru V.I.,Contenciosul administrtaiv român,Bucureşti,1998.
30. Sîmboteanu A., Administraţia publică centrală, Chişinău, 1998
31. Sîmboteanu A., Reforma administraţiei publice în Republica Moldova, MUSEUM,
Chişinău, 2001
32. Vidai., Puterea executivă şi administraţia publică, Bucureşti, 1994.
33. Zaharia Gh.T., Drept administrativ român, vol.l, Iaşi, 1996.
34. Eliane Ayoub, La fonction publique en vingt principes, Paris, 1994
35. Georges Vedel, Pierre Delvolve, Droit administratif, Tom 1-2, Paris, 1992
36. Jacques Blanc, Bruno Remond, Les collectivites locales, Paris, 1995.
37. Административно-правовые режимы. Монография / Рушайло В.Б.: Щит-М, 2000. -
264 c.
38. Николаева Л.А., Сальников В.П., Соловьева А.К. Административное
судопроизводство: проблемы теории и практики разрешения публично-правовых
споров. Санкт – Петербургский университет МВД России; академия права
экономики и безопасности жизнедеятельности. / Под общ. Ред. В.П. Сальникова. –
СПб.: Фонд поддержки науки и образования в области правоохранительной
деятельности «Университет», 2002.- 176 с.
39. Панова И.В. Административно-юрисдикционный процесс. Саратов. 1998.- 227 с.
40. Румянцев Н.В. Теория административно-правовых режимов в области
государственной безопасности. Электронный ресурс. Режим доступа:
http://alldocs.ru/zakons/index.php?from=7584
41. Старилов Ю.Н. Административная юстиция. Теория, история, перспективы. – М.:
Издательство НОРМА (Издательская группа НОРМА-ИНФА М), 2001. – 304 с.
42. Агапов А.Б. Административное право: Учебник. – Изд. 5-е, перераб. И доп. / А.Б.
Агапов. – М.: Эксмо, 2006. – 478 с.
43. Административное право зарубежных стран: Учебник / Под. ред. А.Н. Козырина и
М.А. Штатиной. – М.: Спарк, 2003. – 464 с.
44. Административное право и процесс: полный курс. Второе издание, дополнительное
и переработанное / Ю.А. Тихомиров. – М.: Изд. Тихомиров М.Ю., 2006. - 697 с.
45. Административное право России. Часть 2. Административно-правовое
регулирование в сферах и отраслях управления. Учебник. Изд. 2-е / Под ред. докт.
юрид. наук, наук, проф. А.П. Коренева. – М.: Московская академия МВД России,
Центр юридической литературы «Щит», 2002. – 348 с.
46. Административное право России: учеб. / Л.Л Попов., Ю.И. Мигачев., С.В.
Тихомиров; отв. ред. Л.Л. Попов. –– М.: ТК Велби, Изд-во «ПРОСПЕКТ», 2006 г. –
688 с.
47. Административно-процессуальное право: Курс лекций / Под ред. И.Ш.
Килясханова. – М.: ЮНИТИ-ДАНА, Закон и право, 2004. – 399 с.
48. Администрация и частные лица – европейский и российский опыт поиска
взаимопонимания / Совет Европы и Центр стратегических разработок. – М.: Статут,
2007. – 352 с.
49. Алексеев С.С. Об объекте права и правоотношений.- В кн.: Вопросы общей
теории советского права. - М., 1960. – 307 с.
50. Алексеев С.С. Общая теория права. В двух томах. Т. II– М.: Юрид. лит., 1982. – 360
с.
51. Алексеев С.С. Общие дозволения и общие запреты в советском праве. – М.: Юрид.
лит., 1989. - 288 с.
52. Алексеев С.С. Теория государства и права. – М.: Юрид. лит., 1995 г. – 480 с.
53. Алехин А.П., Кармолицкий А.А. Козлов Ю.М. Административное право
Российской Федерации. Учебник. - М., Зерцало, 1996. – 309 с.
54. Атаманчук Г.В. Теория государственного управления: курс лекций / Г.В.
Атаманчук. – 4-е изд., стер. – М.: Омега–Л, 2006. – 587 с.
55. Бахрах Д.Н. Административное право России. – Норма – Инфра–М, 2000. – 418 с.
56. Бахрах Д.Н. Административное право: Учебник. - М., 1996. – 355 с.
57. Бахрах Д.Н., Россинский Б.В., Старилов Ю.Н. Административное право: Учебник
для вузов. - М.: 2005 г. – 800 с.
58. Бойцова В.В. Служба защиты прав человека и гражданина. Мировой опыт. - М.,
1996. – 385 с.
59. Боннер А.Т., Квиткин В.Т. Судебный контроль в области государственного
управления. - М., 1973. – 239 с.
60. Брэбан Г. Французское административное право: Пер. с фр. / Под ред. и со вступ.
Ст. С.В. Боботова. – М.: Протресс, 1988. – 488 с.
61. Ведель Ж. Административное право Франции. – М.: Изд-во «Прогресс», 1973 г. –
512 с.
62. Воробьев С.Н., Уткин В.Б., Балдин К.В. Управленческие решения: Учебник для
вузов. – М.: ЮНИТИ-ДАНА, 2003. – 317 с.
63. Габричидзе Б.Н. Чернявский А.Г. Курс административного права Российской
Федерации. В 3-х ч.: Учебник для вузов. – М., 2003 .- 446 с.
64. Гливинский А.З. Деятельность органов внутренних дел на транспорте по
обеспеченью сохранности грузов, общественного порядка и безопасности
(организационно-правовой аспект). Учебное пособие. М-во внутр. дел Росс.
Федерации. Моск. юрид. ин-т. - М.: МЮИ МВД России. 1999. – 64 с.
65. Гражданский процесс: Учебник. 2-е изд., перераб. и доп. / Под ред. М.К.
Треушникова. - М.: ОАО «Издательский дом «Городец», 2007. – 784.
66. Дерюжинский В.Ф. Полицейское право. Пособие для студентов. - Санкт-Петербург,
Сенат. Тип. 1908. – 552 с.
67. Дмитриев А.В., Кудрявцев ВН., Кудрявцев С.В. Ведение в общую теорию
конфликта. - М., 1993. – 253 с.
68. Дмитриев Ю.А., Евтеева А.А., Петрова С.М. Административное право. Учебник –
М.: Изд-во Эксмо, 2005. - 1008 с.
69. Евтихиев А.Ф. Основы советского административного права. – Харьков. 1925. – 313
с.
70. Еропкин М.И. Советское административное право / Учебник для средних
юридических школ. Общая часть. - М.: Изд-во «Юридическая литература», 1964. -
392 с.
71. Жаглин А.В. Основы управления в органах внутренних дел: Учебное пособие.
Общая часть. - Воронеж, 2001. – 186 с.
72. Жеребкин В.С. Правовая конфликтология. Курс лекций. – Владимир, 1998. – 286 с.
73. Жураковский В.А., Калинин В.В. Арбитражные споры. Судебная практика и
применение законодательства РФ. – 2-е изд., перераб. – М.: Юрайт – М, 2001. – 351
с.
74. Зайцев И.М. Сущность хозяйственных споров – Саратов, 1974. с. – 252 с.
75. Карева М.П., Айзенберг Л.М. Правовые нормы и правоотноше ния. - M., 1949. -
138 с.
76. Кечекьян С.Ф. Правоотношения в социалистическом обществе. - М., изд-во АН
СССР, 1958. – 98 с.
77. Кобалевский В. Очерки советского административного права. - Госиздат Украины,
1924. – 123 с.
78. Козлов Ю.М. Административное право: учеб. / Ю.М. Козлов. – М.: Юристь, 2003. –
318 с.
79. Козлов Ю.М. Административные правоотношения. - М., «Юрид. лит.», 1976. - 184
с.
80. Козлов Ю.М. Предмет советского административного права. – М.: Изд-во
Московского ун-та, 1967 г. – 160 с.
81. Комментарий к Кодексу Российской Федерации об административных
правонарушениях – 4-е изд., перераб. и доп. / Под общ. ред. Сидоренко Е.Н. – М.:
ТК Велби, Изд-во Проспект, 2004. – 944 с.
82. Конституционное (государственное) право зарубежных стран. Учебник. В 4-х
томах. Т.1. Отв. ред. Б.А. Страшун. – М.: Издательство БЕК, 1993,- 246 с.
83. Конституционное (государственное) право зарубежных стран. Учебник. В 4-х
томах. Т.2. Отв. ред. Б.А. Страшун. – М.: Издательство БЕК, 1995,- 448 с.
84. Коренев А.П. Административное право России. Учебник. В 3-х частях. Часть. I. -
М.: МЮИ МВД России. Изд-во «Щит-М», 1997. – 206 с.
85. Коренев А.П. Административное право России. Учебник. В 3-х частях. Часть I. –
М.: Московская академия МВД России, Центр юридической литературы «Щит»,
2001. – 310 с.
86. Корф С.А. Административная юстиция России. СПб., 1910. Т 1, 2.
87. Котельникова Е.А., Семенцова И.А., Смоленский М.Б. Административное право:
Учеб. - Ростов н/Д: Феникс, 2003. – 304 с.
88. Кряжков В.А. Конституционное правосудие в субъектах Российской Федерации
(правовые основы и практика). - М.: Формула права, 1999. - 768 с.
89. Лупарев Е.Б Административно-правовые споры: понятие, сущность, юридическая
природа // Правовая наука и реформа юридического образования. Вып. 12.
Административное право в современном правовом государстве. – Воронеж, 2001. -
121 с.
90. Лупарев Е.Б. Общая теория административного спора. – Воронеж: Изд-во
Воронежского гос. ун-та, 2003. – 245 с.
91. Мальков В.В. Советское законодательство о жалобах и заявлениях. М., 1967. – 267
с.
92. Матузов Н.И., Малько А.В. Правовые режимы: понятие и виды // Правовая наука и
реформа юридического образования: Сб. науч. тр. Вып. 4: Право и политика:
современные проблемы соотношения. - Воронеж: Изд-во ВГУ, 1996. – 130 с.
93. Николаева Л.А., Соловьева А.К. Административная юстиция и административное
судопроизводство: зарубежный опыт и российские традиции: Сборник. – СПб.:
Изд-во Р. Асланова «Юридический центр Пресс», 2004. - 323 с.
94. Общая теория советского права. Под ред. С.Н. Братусь и И.С. Самощенко. - М.:
Изд-во «Юридическая литература», 1996.- 315 с.
95. Общие вопросы конфликтологии Ч.1 / Под ред. В.Я. Кудрявцева. - М., 1993. – 287 с.
96. Панова И.В. Административно-процессуальная деятельность в Российской
Федерации. – Саратов: Приволж. кн. изд-во, 2001.- 451 с.
97. Петров Г.И. Советские административно-правовые отношения. Л.: Изд-во ЛГУ,
1972. – 157 с.
98. Петров Г.И. Советское административное право. Часть общая. – Л.: Изд-во
Ленинградского университета, 1960 г.- 344 с.
99. Попов Л.Л., Шергин А.П. Управление, гражданин, ответственность (сущность,
применение и эффективность административных взысканий). - Ленинград, 1975. –
251 с.
100. Попович Славолюб. Административное право. Общая часть / Под ред.
Ямролицкой И.А. - М., «Прогресс», 1968. – 504 с.
101. Протасов В.Н. Основы общеправовой процессуальной теории. / В.Н.
Протасов. – М.: Юридическая литература, 1991. – 144 с.
102. Радько Т.Н. Социальные функции советского права: Учебное пособие. -
Волгоград: Высшая следственная школа МВД СССР, 1971. – 167 с.
103. Ремнев В.И. Право жалобы в СССР. - М., 1964. – 154 с.
104. Россинский Б.В., Гончарова Н.Г. Административное право: Учебно-
методическое пособие / Под ред. Б.В. Россинского. – М.: Изд-во Эксмо, 2006. – 224
с.
105. Салищева Н.Г. О некоторых способах защиты и охраны прав, свобод и
законных интересов граждан в сфере деятельности исполнительной власти в
Российской Федерации. // В сб.: Конституция РФ и совершенствование механизмов
защиты прав человека. - М., 1994. – 187 с.
106. Сандугей А.Н. Административно-правовое регулирование миграционных
процессов в Российской Федерации: Лекция / А.Н. Сандугей; Министерство
внутренних дел Российской Федерации. Всероссийский научно-исследовательский
институт. – М.: ВНИИИ МВД России, 2006 – 25 с.
107. Семенов В.М. Суд и правосудие в СССР. – 2-е изд. – М.: Юрид. лит., 1984. –
320 с.
108. Советское административное право. Отв. ред. А.Е. Лунев. - М., Госюриздат,
1960. – 266 с.
109. Советское административное право: Учебник / Под. ред. Козлова Ю.М. – М.:
Изд-во «Юридическая литература», 1985. - 544 с.
110. Сорокин В.Д. Административно-процессуальное право. – М.: «Юридическая
литература», 1972. – 200 с.
111. Сорокин В.Д. Административно-процессуальное право. – Юрид. лит., 1972. -
239 с.
112. Старилов Ю.Н. Административная юстиция: Проблемы теории. – Воронеж:
Издательство Воронежского государственного университета, 1998. – 200 с.
113. Студеникина М.А. Соотношение административного судебного контроля в
соответствие с государственным управлением // Уч. Зап. ВНИИ СЗ. - М., Вып. 22,
1970. – 230 с.
114. Теория государства права: Учебник / Под. ред. А.М. Всильева. – 2-е изд. –
М.: Юрид. лит., 1983. – 416 с.
115. Теория государства и права: Курс лекций / Под ред. Н.И. Матузова и А.В.
Малько. – 2-е изд., перераб. и доп. - М.: Юристь, 2004. – 785 с.
116. Теория государства и права: Учебник / Под. ред. М.Н. Марченко. – М.: Изд-
во Московского университета., 1987. – 431 с.
117. Теория государственного управления: курс лекций / Г.В. Атаманчук. – 4-е
изд., стер. – М.: Омега-Л, 2006. – 584 с.
118. Тихомиров С.В. Административное право Российской Федерации: учеб.
пособие / С.В. Тихомиров. – М.: Юрлитинформ, 2003 . – 697 с.
119. Тихомиров Ю.А. Административное право и процесс: полный курс. – М.,
2001. – 278 с.
120. Тихомиров Ю.А. Управленческое решение. - М.: Изд-во «Наука», 1972. - 288
с.
121. Усанов В.Е. Проблемы формирования административной юстиции в
Российской Федерации. – М., 1999 г. – 132 с.
122. Хазанов С.Д. Институт административно-правовых режимов в системе
административного права // Институты административного права России. - М.,
1999. – 238 с.
123. Хаманева Н.Ю. Административно-правовой статус гражданина Российской
Федерации. Ин-т госуд. и права РАН. - М., 2000. - 109 с.
124. Хаманева Н.Ю. Гражданин как субъект административного права. Учебное
пособие. - М.: Академический правовой университет (институт), 2006. - 56 с.
125. Хаманева Н.Ю. Право жалобы в европейских социалистических странах. -
М.: Наука, 1984. - 104 с.
126. Хаманева Н.Ю. Судебный контроль за реализацией прав граждан в сфере
исполнительной власти. - М., 1999. – 176 с.
127. Хесина Н.М. Административно-правовое обеспечение режима законности
порядка в Российской Федерации. - М.: Изд-во Юнити-Дана, Закон и право, 2004. –
144 с.
128. Хропанюк В.Н. Теория государства и права. Учебное пособие для высших
учебных заведений / Под. ред. профессора В.Г. Стрекозова. – М.: ИКФОмега-Л,
Интерстиль, 2003. – 415 с.
129. Худойкина Н.В. Юридический конфликт: динамика, структура, разрешение. -
М., 1996. – 101 с.
130. Хутыз М.Х. Общие положения гражданского процесса: историко-правовое
исследование. – М.: Юрид. лит., 1979. – 111 с.
131. Цвайгерт К, Кетц Х. Введение в сравнительное правоведение в сфере
частного права: В.2-х тт. Том. 2. – Пер. с нем. – М.: Междунар. отношения, 2000. –
512 с.
132. Четвериков В.С. Административное право: учеб. пособие / В.С. Четвериков.
– Ростов н/Д: Феникс, 2004. – 494 с.
133. Чечот Д.М. Административная юстиция (Теоретические проблемы). – Л.:
Изд-во Ленинградского ун-та, 1973. – 134 с.
134. Шергин А.П. Административная юрисдикция. - М.: Юрид. лит., 1979. – 126
с.
135. Шершеневич Г.Ф. Общая теория права: Учебное пособие. В 2-х томах. Т. 2.
Вып. 2,3,4. - М.: Изд-во «Юридический колледж МГУ», 1995. – 365 с.
136. Юсупов В.А. Научная организация исполнительной власти. Учеб. Пособие. -
Волгоград: Изд. Волгоград, ин-та экономики, социологии и права, 1998. – 151 с.
137. Юсупов В.А. Правоприменительная деятельность органов управления./В.А.
Юсупов. – М.: Юрид. лит., 1979. – 136 с. Constituţia Republicii Moldova
(adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare de la 27 august 1994).
LEGISLAŢIE:
1. Codul contravenţional al Republicii Moldova, nr. 218-
XVI din 24 octombrie 2008 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova (în
continuare Monitorul Oficial al RM) din 16 ianuarie 2009, nr. 3-6, art.15) (Codul
cu privire la contravenţiile administrative din 29 martie 1985)).
2. Codul penal al Republicii Moldova, nr. 985-XV din 18
aprilie 2002 (Monitorul Oficial al RM din 14 aprilie 2009, nr.72-74, art.195).
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.
122-XV din 14 martie 2003 (Monitorul Oficial al RM din 7 iunie 2003, nr.104-
110, art.447).
4. Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107-XV din 6
iunie 2002 (Monitorul Oficial al RM din 22 iunie 2002, nr.82-86, art.661).
5. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, nr.
225-XV din 30 mai 2003 (Monitorul Oficial al RM din 12 iunie 2003, nr. 111-
115, art.451).
6. Codul muncii al Republicii Moldova, nr. 154-XV din 28
martie 2003 (Monitorul Oficial al RM din 29 iulie 2003, nr. 159-162, art.648).
7. Codul vamal al Republicii Moldova, nr. 1149-XIV din 20
iulie 2000 (Monitorul Oficial al RM, ediţie specială din 1 ianuarie 2007).
8. Codul fiscal, nr. 1163-XIII din 24 aprilie 1997
(Monitorul Oficial al RM, ediţie specială din 8 februarie 2007).
9. Codul cu privire la locuinţe, adoptat prin Legea RSSM
din 3 iunie 1983 (Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldoveneşti,
1983, nr.6, art.40).
10. Codul familiei, nr. 1316-XIV din 26 octombrie 2000
(Monitorul Oficial al RM din 26 aprilie 2001, nr. 47-48, art.210).
11. Codul funciar, nr. 828-XII din 25 decembrie 1991
(Monitorul Oficial al RM din 4 septembrie 2001, nr. 107, art.817).
12. Codul apelor, nr. 1532-XI din 22 iunie 1993 (Monitorul
Oficial al RM (Monitorul Parlamentului) din 1 octombrie 1993, nr. 10, art.287).
13. Codul silvic, nr. 887-XIII din 21 iunie 1996 (Monitorul
Oficial al RM din ianuarie 1997, nr.4-5, art.36).
15. Codul subsolului, nr. 3-XVI din 2 februarie 2009
(Monitorul Oficial al RM din
17 aprilie 2009, nr.75-77, art.197).
16. Codul transporturilor auto, nr. 116-XIV din 29 iulie
1998 (Monitorul Oficial al RM din 1 octombrie 1998, nr.90-91, art.581).
17. Codul transportului feroviar, nr. 309-XV din 17 iulie
2003 (Monitorul Oficial al RM din 14 noiembrie 2003, nr.226, art.892).
18. Codul navigaţiei maritime comerciale, nr. 599-XIV din
30 septembrie 1999 (Monitorul Oficial al RM din 11 ianuarie 2001, nr.1-4, art.2).
16. Codul de executare al Republicii Moldova, nr. 443-XV din 24
decembrie 2004 (Monitorul Oficial al RM din 3 martie 2005, nr.34-35, art.l 12).
19. Codul electoral adoptat prin Legea, nr. 1381-XIII din 21 noiembrie
1997 (Monitorul Oficial al RM din 8 decembrie 1997, nr.81, art.667).
20. Legea, nr.64-XII din 31 mai 1990, cu privire la Guvern (Veştile
Sovietului Suprem şi ale Guvernului RSS Moldova, 1990, nr. 8, art.191;
republicată în Monitorul Oficial al RM) din 26 septembrie 2002, nr.131-133,
art.1018 1 ).
21. Legea, nr.l234-XIV din 22 septembrie 2000, cu privire la procedura de
alegere a Preşedintelui Republicii Moldova (Monitorul Oficial al RM din 2
noiembrie 2000, nr. 139-140, art.996).
22. Legea, nr. 1111 -XIII din 20 februarie 1997, privind asigurarea
activităţii Preşedintelui Republicii Moldova (Monitorul Oficial al RM din 13
martie 1997, nr.16-17, art.l80).
23. Legea, nr.764-XV din 27 decembrie 2001, privind organizarea
administrativ-teritorială a Republicii Moldova (Monitorul Oficial al RM din 29
ianuarie 2002, nr.16, art.53).
24. Legea, nr. 435-XVI din 28 decembrie 2006, privind descentralizarea
adminis trativă (Monitorul Oficial al RM din 2 martie 2007, nr.29-31, art.91).
25. Legea, nr.436-XVI din 28 decembrie 2006, privind administraţia
publică locală (Monitorul Oficial al RM din 9 martie 2007, nr.32-35, art.l 16).
26. Legea, nr.344-XIII din 23 decembrie 1994, privind statutul juridic
special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) (Monitorul Oficial al RM din 14 ianuarie
1995, nr.3-4, art.51).
27. Legea, nr.431-XIII din 19 aprilie 1995, privind statutul municipiului
Chişinău (Monitorul Oficial al RM din 9 iunie 1995, nr.31-32, art.340).
28. Legea, nr.457-XV din 14 noiembrie 2003, pentru aprobarea
Regulamentului-cadru privind constituirea şi funcţionarea consiliilor locale şi
raionale (Monitorul Oficial al RM din 19 decembrie 2003, nr.248-253, art.998).
29. Legea, nr.768-XIV din 2 februarie 2000, privind statutul alesului local
(Monitorul Oficial al RM din 24 martie 2000, nr.34, art.231).
30. Legea, nr.436-XV din 6 noiembrie 2003, privind Statutul-cadru al
satului (comunei), oraşului (municipiului) (Monitorul Oficial al RM din 12
decembrie 2003, nr.244-247, art.972).
31. Legea, nr.438-XVI din 28 decembrie 2006, privind dezvoltarea
regională în Republica Moldova (Monitorul Oficial al RM din 16 februarie 2007,
nr.21-24, art.68).
32. Legea, nr.741-XIII din 20 februarie 1996, despre Regulamentul cu
privire la modul de soluţionare a chestiunilor organizării administrativ-teritoriale
a Republicii Moldova (Monitorul Oficial al RM din 4 aprilie 1996, nr.20-21,
art.216).
16. Legea, nr. 158-XVI din 4 iulie 2008, cu privire la funcţia publică şi
statutul funcţionarului public (Monitorul Oficial al RM din 23 decembrie 2008,
nr.230-232, art.840).
33. Legea, nr. 155 din 21 iulie 2011, pentru aprobarea Clasificatorului unic
al funcţiilor publice (Monitorul Oficial al RM din 4 octombrie 2011, nr. 164-165,
art.480).
34. Codul de conduită a funcţionarului public, nr. 25-XVI din 22 februarie
2008 (Monitorul Oficial al RM din 11 aprilie 2008, nr.74-75, art.243).
1
Pe parcurs, unele acte normative s u n t republicate repetat.
35. Legea cu privire la statutul persoanelor cu funcţii de demnitate publică,
nr. 199 din 16 iulie 2010 (Monitorul Oficial al RM din 5 octombrie 2010, nr. 194-
196, art.637). ,
36. Legea cu privire la statutul personalului din cabinetul persoanelor cu
funcţii de demnitate publică, nr. 80 din 7 mai 2010 (Monitorul Oficial al RM din
09 iulie 2010,nr.ll7-118,art.357).
37. Legea cu privire la conflictul de interese, nr. 16-XVI din 15 februarie
2008 (Monitorul Oficial al RM din 30 mai 2008, nr.94-96, art.351).
38. Legea cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei, nr. 90-XVI din
25 aprilie 2008 (Monitorul Oficial al RM din 13 iunie 2008, nr.103-105, art.391).
41. Legea, nr. 1264-XV din 19 iulie 2002, privind declararea şi controlul
veniturilor şi al proprietăţii demnitarilor de stat, judecătorilor, procurorilor,
funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere (Monitorul
Oficial al RM din 5 septembrie 2002, nr.124-125, art.991).
42. Legea, nr.180 din 19 decembrie 2011 cu privire la Comisia Naţională
de Integritate (Monitorul Oficial al RM din 6 ianuarie 2012, nr.1-6, art.2).
43. Legea, nr.294-XVI din 21 decembrie 2007 privind partidele politice
(Monitorul Oficial al RM din 29 februarie 2008, nr.42-44, art.l 19).
44. Legea, nr. 125-XVI din 11 mai 2007 privind cultele religioase şi
părţile lor componente (Monitorul Oficial al RM din 17 august 2007, nr. 127-130,
art. 546).
45. Legea, nr.837-XIII din 17 mai 1996 cu privire la asociaţiile obşteşti
(Monitorul oficial al RM din 23 ianuarie 1997, nr. 6, art. 54; republicat în
Monitorul Oficial al RM din 2 octombrie 2007, nr. 153-156 bis).
46. Legea, nr.581-XIV din 30 iulie 1999 cu privire la fundaţii (Monitorul
Oficial al RM din 28 octombrie 1999, nr. 118-119, art. 556).
47. Legea, nr.l420-XV din 31 octombrie 2002 cu privire la filantropie şi
sponsorizare (Monitorul Oficial al RM din 31 decembrie 2002, nr. 185-189, art.
1394).
48. Legea patronatelor, nr.976-XIV din 11 mai 2000 (Monitorul Oficial al
RM din 9 noiembrie 2000, nr. 141-143, art. 1013).
49. Legea sindicatelor, nr.l 129-XIV din 7 iulie 2000 (Monitorul Oficial al
RM din 19 octombrie 2000, nr.l30-132, art.919).
50. Legea, nr.845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privire la antreprenoriat şi
întreprin deri (Monitorul Parlamentului Republicii Moldova, 1994, nr.2, art.33).
51. Legea, nr. 220-XVI din 19 octombrie 2007, privind înregistrarea de
stat a per-
soanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali (Monitorul Oficial al RM din
30 noiembrie 2007, nr. 184-187, art.711).
52. Legea, nr.l46-XIII din 16 iunie 1994, cu privire la întreprinderea de
stat (Monitorul Oficial al RM din 25 august 1994, nr.2, art.9).
53. Legea, nr. 12l-XVI din 4 mai 2007, privind administrarea şi
deetatizarea proprietăţii publice (Monitorul Oficial al RM din 29 iunie 2007,
nr.90-93, art.401).
54. Legea, nr.523-XIV din 16 iulie 1999, cu privire la proprietatea
publică a unităţilor administrativ-teritoriale (Monitorul Oficial al RM din 11
noiembrie 1999, nr.l24-125,art.611).
55. Legea, nr. 91-XVI din 5 aprilie 2007, privind terenurile proprietate
publică şi delimitarea lor (Monitorul Oficial al RM din 25 mai 2007, nr.70-73,
art.316).
56. Legea, nr. 179-XVI din 10 iulie 2008, cu privire la parteneriatul
public-privat (Monitorul Oficial al RM din 2 septembrie 2008, nr. 165-166,
art.605).
57. Legea voluntariatului, nr. 121 din 18 iunie 2010 (Monitorul Oficial
al RM din 24 septembrie 2010, nr. 179-181, art.608).
58. Legea, nr.451-XV din 30 iulie 2001, privind reglementarea prin
licenţiere a activităţii de întreprinzător (Monitorul Oficial al RM din 6
septembrie 2001, nr. 108-109, art. 836; 1) republicată în Monitorul Oficial al RM
din 18 februarie 2005, nr.26-28, art.95).
59. Legea învăţământului, nr. 547-XIII din 21 iulie 1995 (Monitorul
Oficial al RM din 9 noiembrie 1995, nr.62-63, art.692); (Codul învăţământului,
nr.293-XVI din 19 decembrie 2008).
60. Legea cetăţeniei Republicii Moldova, nr. 1024-XIV din 2 iunie 2000
(Monitorul Oficial al RM din 10 august 2000, nr.98-101, art.709).
61. Legea, nr.275-XIII din 10 noiembrie 1994, cu privire la statutul
juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica Moldova (Monitorul
Oficial al RM din 29 decembrie 1994, nr.20, art.234).
62. Legea, nr.270-XVI din 18 decembrie 2008, privind azilul în
Republica Moldova (Monitorul Oficial al RM din 13 martie 2003, nr.53-54,
art.145).
63. Legea, nr. 200 din 16 iulie 2010, privind regimul străinilor în
Republica Moldova (Monitorul Oficial al RM din 24 septembrie 2010, nr.179-
181, art.610).
64. Legea privind întrunirile, nr. 26-XVI din 22 februarie 2008
(Monitorul Oficial al RM din 22 aprilie 2008, nr.80, art.261).
65. Legea cu privire la libertatea de exprimare, nr. 64 din 23 aprilie 2010
(Monitorul Oficial al RM din 09 iulie 2010, nr.l 17-118, art.355).
66. Legea, nr. 133 din 8 iulie 2011, privind protecţia datelor cu caracter
personal 2 (Monitorul Oficial al RM din 14 octombrie 2011, nr.170-175, art.492).
52. Legea, nr.317-XV din 18 iulie 2003, privind actele normative ale
Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale
(Monitorul Oficial al RM din 3 octombrie 2003, nr.208-210, art.783).
67. Legea, nr.239-XVI din 13 noiembrie 2008, privind transparenţa în
procesul decizional (Monitorul Oficial al RM din 5 decembrie 2008, nr.215-217,
art.798).
68. Legea, nr.416-XII din 18 decembrie 1990, cu privire la poliţie
(Moldova Suverană nr.22-23 din 30 ianuarie 1991; Veştile Sovietului Suprem şi
ale Guvernului RSS Moldova, 1990, nr.12; republicată în Monitorul Oficial al
RM din 31 ianuarie 2002, nr. 17-19, art. 56).
69. Legea, nr.l90-XIII din 19 iulie 1994, cu privire la petiţionare
(Monitorul oficial al RM din 8 septembrie 1994, nr.4, art.47; republicată în
Monitorul Oficial al RM din 24 ianuarie 2003, nr.6-8, art.23).
70. Legea Curţii de Conturi, nr.261-XVI din 5 decembrie 2008
(Monitorul Oficial al RM din 31 decembrie 2008, nr.237-240, art.864).
71. Legea, nr.l349-XIII din 17 octombrie 1997, cu privire la avocaţii
parlamentari (Monitorul Oficial al RM din 11 decembrie 1997, nr.82-83, art.671).
72. Legea, nr. 229 din 23 septembrie 2010, privind controlul financiar
public intern (Monitorul Oficial al RM din 26 noiembrie 2010, nr.231-234,
art.730).
73. Legea privind organizarea judecătorească, nr. 514-XIII din 6 iulie
1995 (Monitorul Oficial al RM din 26 noiembrie 2010, nr.231-234, art.730).
2Int ră i n vi goare după 6 l uni de l a dat a publi cări i .
74. Legea, nr.294-XVI din 25 decembrie 2008, cu privire la Procuratură
(Monitorul Oficial al RM din 17 martie 2009, nr.55-56, art. 155).
75. Legea contenciosului administrativ, nr.793-XIV din 10 februarie
2000 (Monitorul Oficial al RM din 18 mai 2000, nr.57-58, art.375).
76. Legea privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile
ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanţelor
judecătoreşti, nr.1545- XIII din 25 februarie 1998.
78. Legea, nr.235-XVI din 20 iulie 2006, cu privire la principiile de bază
de reglementare a activităţii de întreprinzător (Monitorul Oficial al RM din 11
august 2006, nr. 126-130, art.627).
79. Legea, nr.295-XVI din 21 decembrie 2007, pentru aprobarea
Strategiei naţionale de dezvoltare pe anii 2008-2011 (Monitorul Oficial al RM
din 29 ianuarie 2008, nr. 18-20, art.57).
Hotărâri ale Parlamentului:

80. Concepţia cu privire la politica de personal în serviciul public, aprobată
prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, nr.l227-XV din 18 iulie 2002
(Monitorul Oficial al RM din 29 august 2002, nr. 122-123, art.985).
Decrete ale Preşedintelui Republicii Moldova:

81. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova, nr.52-IV din 17 mai 2005
„Privind structura Aparatului Preşedintelui Republicii Moldova" (Monitorul
Oficial al RM din 20 mai 2005, nr. 71-73, art. 302).
82. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova, nr.53-IV din 17 mai 2005
„Privind aprobarea Regulamentului Aparatului Preşedintelui Republicii
Moldova" (Monitorul Oficial al RM din 20 mai 2005, nr. 71-73, art. 303).
Hotărâri ale Guvernului:

83. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr.1402 din 30 decembrie
2005 „Cu privire la aprobarea Strategiei de reformă a administraţiei publice
centrale în Republica Moldova" (Monitorul Oficial al RM din 6 ianuarie 2006,
nr.1-4, art. 9).
84. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr.34 din 17 ianuarie
2001 „Despre aprobarea Regulamentului Guvernului Republicii Moldova"
(Monitorul Oficial al RM din 25 ianuarie 2001, nr.8-10, art.73).
85. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr.657 din 6 noiembrie
2009 „Pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea
structurii şi efec-tivului-limită ale Cancelariei de Stat" (Monitorul Oficial al RM
din 10 noiembrie 2009, nr.162, art.794).
86. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr. 845 din 18 decembrie
2009 „Cu privire la oficiile teritoriale ale Cancelariei de Stat" (Monitorul Oficial
al RM din 22 decembrie 2009, nr. 189-190, art.923).
87. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr. 201 din 11 martie
2009 „Privind punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 158-XVI din 4 iulie
2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public (Regulamentul
cu privire la ocuparea funcţiei publice vacante prin concurs. Regulament cu
privire la perioada de probă pentru funcţionarul public debutant etc.)" (Monitorul
Oficial al RM din 17 martie 2009, nr.55-56, art.249).
88. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr. 1001 din 26
decembrie 2011 „Privind punerea în aplicare a unor acte legislative" (Monitorul
Oficial al RM din 30 decembrie 2011, nr.238-242, art.2011).
89. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr.845 din 26 iulie 2004,
„Cu privire la perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici" (Monitorul
Oficial al RM din 6 august 2004, nr.132-137, art. 1043).
90. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova, nr. 1104 din 28 noiembrie
1997, „Cu privire la modul de efectuare a expertizei juridice şi înregistrării de
stat a actelor normative departamentale" (Monitorul Oficial al RM din 29
ianuarie 1998, nr.6-7, art. 10).
91. Regulamentele ministerelor şi ale altor autorităţi administrative
centrale.
Hotărâri ale Curţii Constituţionale:

92. Hotărârea Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, nr. 21 din 23
iunie 1997, cu privire la interpretarea articolului 114 din Constituţia Republicii
Moldova.
93. Hotărârea Curţii Constituţionale, nr. 13 din 14 martie 2002, cu
privire la controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr. 781 -XV din
28 decembrie 2001 „Pentru modificarea şi completarea Legii nr. 186-XIV din 6
noiembrie 1998 privind administraţia publică locală".
Acte internaţionale:
94. Declaraţia Drepturilor Omului, adoptată la Adunarea Generală a
ONU la 10 decembrie 1948.

Planul Seminarelor Drept Administrativ Si Contraventional 2015-2016

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Planul Seminarelor Drept Administrativ Si Contraventional 2015-2016

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA „ŞTEFAN CEL MARE”

Subiectul 1: Noţiunea şi esenţa administraţiei

Obiectivele de referinţă ale seminarului:

Definiţii, enumerări şi clasificări ai termenilor de referinţă:

3. Administraţia publică locală, ca o totalitate a autorităţilor cu competenţa generală sau

5. Factorul economic sau condiţiile economice influienţează în mod direct şi necruţător

7. Factorul social-cultural este şi el în legătura directă cu ceilalţi factori şi nici prin

Întrebări, analize, comparaţii:

Acte normative speciale:

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994

Subiectul 2: Principiile fundamentale ale administraţiei publice

1. Principiile de activitate ale administraţiei publice: principii materiale şi principii

Obiectivele de referinţă ale seminarului:

 Principiile de bază ale administraţiei publice. Principii materiale: legalitatea, egalitatea

Definiţii, enumerări şi clasificări ai termenilor de referinţă:

1. Principiul legalităţii reprezintă unul din principiile fundamentale ale societăţii

2. Principiul egalităţii în faţa legii presupune ca autorităţile administrative trebuie să

3. Respectarea scopului şi a obiectivelor trasate de lege. Autorităţile administrative nu-şi pot

5. Principiul obiectivităţii presupune luarea în consideraţie a tuturor circumstanţelor la

6. Principiul imparţialităţii este deasemenea un principiu al administraţiei, care interzice ca

7. Principiul bunei credinţe, cere ca autorităţile administrative să activeze onest, să fie

8. Principiul transparenţei. Acest principiu se manifestă prin dreptul oricărei persoane la

3. Promptitudinea (rapiditatea)în executare. Procedura administrative şi emiterea deciziei

4. Dreptul de a fi auzit. Persoanele interesate au dreptul de a argumenta valoarea faptelor,

5. Obligativitatea autorităţii administrative de a informa persoanele interesate despre

6. Principiul procedurii colective.Actul administrative care cointeresează un număr mare de

7. Accesul la informaţie. Persoanele interesate au dreptul să fie informate, înainte ca decizia să

8. Obligativitatea deciziei. Autoritatea administrative are obligaţia de a lua o decizie la finele

Principiul descentralizării serviciilor publice în baza autonomiei locale.

Principiul subsidiarităţii Ideea esenţială conţinută de principiul subsidiarităţii constă în faptul

Întrebări, analize, comparaţii:

4. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994

Subiectul 3. Dreptul administrativ - ramură a dreptului public

Obiectivele de referinţă ale seminarului:

 Noţiunea de sistem al dreptului. Drept public şi drept privat. Dreptul administrativ -

2. Normele de drept administrative reprezintă o categorie de norme (reguli) sociale,

3. Structura logico-juridică compusă din trei elimente:ipoteză, dispoziţia, sancţiunea.

4. După gradul de imperativitate a dispoziţiei, normele din dreptul administrative pot fi

5. După obiectul reglementării:

8. Raport de drept administrativ, raporturile juridice care apar în legătura cu organizarea,

10. Raporturi de colaborare,sunt determinate de subiecţii aflaţi pe picior de egalitate şi care

11. Izvoarele formale, reprezintă formele de exprimare a voinţei guvernanţilor zvoarele

Întrebări, analize, comparaţii:

1 .A.Iorgovan, Tratat de drept administrative,Bucuresti,1996;

ACTE NORMATIVE SPECIALE:

5. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994.

Subiectul 4: Sistemul administraţiei publice

1. Locul şi rolul şefului de stat în diferite sisteme politice.

Guvernul Republicii Moldova.

Secţiunea III: Sistemul autorităţilor publice locale.

1. Principiile de bază ale administraţiei publice locale.

Obiectivele de referinţă ale seminarului:

 Noţiunea de sistem al administraţiei publice. Coraportul dintre noţiunile de: autoritate

Definiţii, enumerări şi clasificări ai termenilor de referinţă:

1. Administraţie publică este mai largă decît noţiunea de administraţie de stat,

2. Autoritate publică este mai largă decît noţiunea de administraţie publică.

3. Administraţia publică este o forma de organizare şi executare nemijlocită a

4. Elemente componente ale organelor administraţiei publice:

5. Clasificarea organelor administraţiei publice.

Secţiunea I:. Instituţia Preşedintelui Republicii Moldova.

1. Condiţiile pentru candidaţii la funcţia de Preşedinte al Republicii Moldova

3. Demisie sau încetarea mandatului din iniţiativă proprie.

Secţiunea II: Organele administraţiei publice centrale.