Universitatea “Ștefan cel Mare” Suceava

Facultate de Drept și Științe Administative

Riscuri Psihiatrice în Cariera Juridică

Prof Dr. Scripcaru Cătălin Masterand: Tabarcea Andrei-Gheorghe

Drept European, An II, Gr. 2

Suceava 2019
 Suicidul și Agresivitatea

Cuprins
Introducere
Cap I- Suicidul
Cap II- Agresivitatea
Concluzii
Bibliografie

Introducere
 În această lucrare îmi propun să tratez problema sinuciderii punînd-o în relație cu
libertatea individuala a omului.Pentru început menționez că mă voi axa numai pe anumite
probleme ce vor avea ca scop sa încerce a oferi un răspuns la tema mai sus anunțată.
Pentru a atinge scopul propus voi folosi diferite opinii și teorii cu privire la tema în cauză,
ceea ce demonstrează că tema a fost dezbatută cu seriozitate și de către autori importanti precum
G. Minois, E. Cioran, A. Schopenhauer sau Paul-Ludwig Landsberg.
De-a lungul timpului actele de sinucidere au șocat fie prin brutalitatea cu care au fost
comise, fie prin cauzele, uneori absurde, ce le-au determinat. Niciodata oamenii nu au putut
întelege pe deplin actele de sinucidere arătând în mod aproape constant dispret, teama, mila sau
indiferenta față de acestea.
O serie de gânditori existențialiști printre care și E. Cioran vedeau în actul sinuciderii
unica șansă de a scăpa de mult detestata angoasa a vieții în care suntem prinși cu toții și de care
ne poate elibera doar trecerea in nefiinta.Viata nu este decat un lung sir de suferinta si dezamagiri
iar cei ce incearca sa-i gaseasca o parte buna nu fac altceva decat sa se minta necontenit.De la
aceasta premisa pornesc existentialistii in incercarea lor de a justifica “solutia ultima”.De pilda
Cioran scrie:”Semne ale vietii: cruzime, fanatism, intoleranta; semne ale decadentei: blandete,
intelegere, indulgenta…” (2).
Având ca punct de plecare astfel de premise, pare destul de evident ca cei ce găsesc în
suicid singura salvare vor căuta să-și justifice actul de suicid ca unul necesar, pur individual a
cărui responsabilitate le aparține pe deplin.

Cap I- Suicidul
 Sinuciderea sau suicidul (în latină suicidium, de la sui caedere, „a se omorî”) reprezintă
acțiunea unei persoane de a-și cauza propria moarte.
Adesea joacă un rol și factorii de stres ca problemele financiare sau problemele ivite
în relațiile interpersonale. Printre eforturile de prevenire a sinuciderii se numără și restricționarea
accesului la arme de foc, tratarea afecțiunilor mentale și abuzului de droguri și îmbunătățirea
dezvoltării economice.

Rata sinuciderilor din România (2011)

Doi soldaţi japonezi care s-au sinucis prin împuşcare, pentru a nu fi luaţi prizonieri de
americani, Tarawa, Insulele Gilbert din Pacific, 1943.
Metoda utilizată cel mai des pentru sinucidere variază în funcție de țară și este parțial legată de
disponibilitate. Metodele cele mai comune includ: spânzurarea, otrăvirea cu pesticide și
împușcarea. Anual se sinucid între 800,000 și un milion de oameni, aceasta fiind a zecea cauză a
mortalității la nivel mondial. Procentajul este mai mare la bărbați decât la femei, bărbații
prezentând o probabilitate de sinucidere de trei până la patru ori mai mare în comparație cu
femeile.
În fiecare an au loc între 10 și 20 de milioane de tentative de suicid non-fatale.
Tentativele sunt mai des întâlnite la tineri și femei.
Părerile privind sinuciderea au fost influențate de teme fundamentale ale existenței, cum
ar fi religia, onoarea și sensul vieții. Religiile avraamice consideră în mod tradițional sinuciderea
drept o ofensă adusă lui Dumnezeu ca urmare a credinței în sanctitatea vieții. În timpul
erei samurailor în Japonia, seppuku era considerat drept o modalitate de ispășire în caz de eșec
sau o formă de protest. Sati, practica funerară hindusă, ilegală în prezent, presupunea
ca văduva să se auto-incendieze pe rugul funerar al soțului său, de bună voie sau sub presiunea
familiei și societății.
 Deși în trecut sinuciderea și tentativa de suicid erau pasibile de pedeapsă din punct de
vedere legal, acest lucru nu mai este valabil în majoritatea statelor occidentale. Rămân însă
infracțiuni penale în majoritatea țărilor islamice. În secolele al XX-lea și al XXI-lea sinuciderea
prin auto-incendiere a fost utilizată ca modalitate de protest, iar kamikaze și atentatele sinucigașe
cu bombăau fost utilizate drept tactici militare și de terorism.
Suicidul, numit de asemenea și sinucidere finalizată, reprezintă „acțiunea de a-și lua
viața”. Tentativa de suicid sau comportamentul suicidal non-fatal se referă la auto-rănire cu
scopul de a-și lua viața, însă care nu duce la moarte. Sinuciderea asistată este atunci când o
persoană o ajută pe alta să-și pună capăt vieții, în mod indirect, furnizându-i sfaturi sau mijloace
pentru a se omorî. Aceasta se deosebește de eutanasie, în care o altă persoană joacă un rol mai
activ în cauzarea decesului cuiva. Ideația suicidară se referă la gândurile unei persoane de a-și
lua viața.
Factorii ce influențează riscul de sinucidere includ bolile psihice, abuzul de droguri, stări
psihologice, situații culturale, familiale și sociale și genetica. Bolile mentale și abuzul de
substanțe co-există în mod frecvent. Alți factori de risc includ tentative anterioare de
suicid, disponibilitatea unui mijloc de a comite această acțiune, cazuri de suicid în familie sau
existența unui traumatism cranio-cerebral. De exemplu, s-a constatat că rata sinuciderii este mai
mare în casele unde există arme de foc decât în celelalte. Factori socio-economici ca șomajul,
sărăcia, lipsa unui adăpost și discriminarea pot determina gânduri sinucigașe. Aproximativ 15–
40% din oameni lasă un bilet de adio. Se pare că genetica determină între 38% și 55% din
comportamentele suicidare. Veteranii de război prezintă un risc mai mare de sinucidere, în mare
parte din cauza unei frecvențe mai ridicate a bolilor mentale și problemelor fizice legate
de războ1i.
Boli psihice
Bolile psihice sunt deseori prezente la momentul sinuciderii, cu estimări de la 27% până
la mai mult de 90%. Printre cei care au fost internați într-un spital psihiatric, riscul unei
sinucideri reușite pe parcursul vieții este de aproximativ 8,6%. Jumătate dintre persoanele care se
sinucid pot avea tulburare depresivă majoră; această afecțiune sau altă tulburare de
dispoziție cum ar fi tulburarea bipolară crește riscul sinuciderii de 20 de ori. Alte afecțiuni
implicate includ schizofrenia (14%), tulburarea de personalitate (14%), tulburarea
bipolară și sindromul de stres posttraumatic. Aproximativ 5% dintre oamenii ce suferă
de schizofrenie se sinucid. Tulburările de alimentație reprezintă un alt risc înalt.
Tentativele anterioare de suicid sunt cel mai important indicator al unei posibile
sinucideri. Aproximativ 20% din sinucigași au avut o tentativă anterioară și dintre cei care au
încercat să se sinucidă 1% reușesc să se sinucidă în decurs de un an iar peste 5% se sinucid după
10 ani. Cu toate că acțiunile de auto-rănire nu sunt privite ca tentative de suicid, existența unui
comportament auto-vătămător este legată de un risc mare de suicid.

1
Vladimir Beliş - Tratat de Medicină Legală, Ed. Medicală, Buc. 1995
 Cap II- Agresivitatea

Agresivitatea este o interacțiune socială deschisă de multe ori dăunătoare, interacțiune

socială, cu intenția de a provoca daune sau alte neplăceri altui individ. Aceasta poate avea loc fie
ca răspuns la altceva sau fără provocare. La om, frustrarea produsă de blocarea unor obiective
poate provoca agresivitatee. Agresivitatea umană poate fi clasificată în agresivitate directă și
indirectă, prima fiind caracterizată printr-un comportament fizic sau verbal destinat să provoace
rău cuiva, iar a doua fiind caracterizată printr-un comportament destinat să dăuneze relațiilor
sociale ale unui individ sau unui grup.
În definițiile frecvent utilizate în științele sociale și în științele comportamentale,
agresiunea este un răspuns al unui individ, care provoacă ceva neplăcut unei alte persoane. Există
și alte definiții, care includ condiția ca individul agresiv să aibă intenția de a face rău altei
persoane. Comportamentul de prădător sau de apărare între membrii unor specii diferite ar putea
să nu fie considerat o agresivitate în același sens.
Agresivitatea poate lua o varietate de forme, care pot fi exprimate fizic, sau
comunicate verbal sau non-verbal: inclusiv agresivitatea anti-prădător, agresivitatea defensivă
(indusă de frică), agresivitatea de prădător, agresivitatea de dominare, agresivitatea inter-
masculină, agresivitatea rezident-intrus, agresivitatea maternă, agresivitatea specifică a speciei,
agresivitatea legată de sex, agresivitatea teritorială, agresivitatea indusă de izolare, agresivitatea
iritabilă, și agresivitatea indusă de stimularea creierului (hipotalamusului).
Există două subtipuri de agresivitate umane:
(1) subtipul controlat-instrumental (cu scop sau orientat spre un scop); și
(2) sbtipul reactiv-impulsiv (care de multe ori provoacă acțiuni incontrolabile inadecvate
sau nedorite).
Agresivitatea diferă de ceea ce este numit de obicei asertivitate, deși termenii sunt adesea
folosiți alternativ printre profani (ca în expresii cum ar fi „agent de vânzări agresiv”)
Referitor la incercarile de definire, analiza si interpretare a agresivitatii de
catre specialisti, nu numai ca nu regasim un consens mai general, dar se pare ca nivelul de
„imprastiere' a punctelor de vedere este chiar mai mare decit in cazul altor fenomene psihologice.
Rezistenta extrem de crescuta intilnita la diversi cercetatori din domeniul socio-uman in fata
incercarii de construire si utilizare a unei „grile' de analiza si interpretare a agresivitatii se
explica, inainte de orice, prin marea complexitate a acestei realitati. Iata, totusi, citeva din
punctele de vedere exprimate mai recent. Autorii lucrarii intelegerea psihologiei sociale (cf. S.
Worchel et al., 1991) pun problema daca, in definirea agresivitatii, trebuie sa punem accent pe
actul agresiv in sine sau pe intentie ? De exemplu, un parinte poate manifesta agresivitate fata de
copil, dar cu intentia clara de a „face om din el'. Optiunea autorilor este mai mult pentru
accentuarea asupra intentiei. Astfel, agresivitatea poate fi definita ca orice act ce are ca intentie
producerea unui prejudiciu tintei vizate (cf. R.A. Baron, 1977). Acceptind faptul ca intentia este
cel mai important factor in definirea agresivitatii, autorii mentionati ajung in fata unei alte
dificultati si anume, cea legata de modalitatile de determinare a intentiei.
Privite din perspectiva scopului urmarit, unele conduite agresive sint orientate in directia
producerii „unui rau' altei persoane, in timp ce altele sint orientate in directia demonstrarii
„puterii' agresorului (cf. K.E. Boulding, 1989) sau a masculinitatii (cf. M.H. Segall, 1988). Dupa
alti autori, insa, nu este necesara aceasta diferentiere, deoarece „aceste variate scopuri nu sint
mutual exclusive si multe alte acte de agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau a tuturor
acestor scopuri' (M. Carlson et al., 1988). David G. Myers face o distinctie clara intre
comportamentul de tip coope-rant-suportiv si cel agresiv. Acesta din urma poate fi definit ca
fiind comportamentul fizic sau verbal orientat cu intentie spre a rani pe cineva. Cu toate acestea,
pentru Myers, agresivitatea este un termen nebulos. El este folosit in multe feluri si pentru multe
ratiuni.
În ceea ce ne priveste, consideram ca este necesar sa se faca, mai intii, anumite delimitari
conceptuale. Agresivitatea nu se confunda cu un comportament antisocial, cu delincventa si
infractionalitatea. Conduita boxerului nu este orientata antisocial si cu cit este mai agresiva, cu
atit este mai performanta. Si invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infractional,
poate fi caracterizat prin agresivitate. Sint comise infractiuni prin inactiune, deci agresivitatea nu
este prezenta. Destul de frecvent, agresivitatea este asociata si chiar confundata cu violenta.
Desigur, de cele mai multe ori, comportamentul agresiv este si violent, dar sint si cazuri de
conduita agresiva (este clara intentia de a vatama, de a face rau), dar in forme nonviolente.
Otravirea lenta a unei persoane este o conduita agresiva, dar nonviolenta. Privitor
la comportamntul agresiv cu rasunet antisocial, unii autori (cf. T.V. Dragomirescu,
1990) diferentiaza mai multe tipuri, cum ar fi2:
1. agresivitatea nediferentiata, ocazionala, care nu are un rasunet antisocial obli
gatoriu ;
2. comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf si cronic, in care se include si com
portamentul criminal;
3. comportamentul agresiv ca expresie integranta, nemijlocita a unei stari patologice,
fie consecutiva unei afectiuni neuropsihice preexistente, fie dobindita.
Comportamentul agresiv este orientat nu numai in afara subiectului, ci si asupra sinelui.
Si aici trebuie sa diferentiem intre actele comportamentale autoagresive, forma cea mai grava
fiind sinuciderea si actele comportamentale care pot periclita sanatatea si echilibrul organismului
(fumat, alcool, droguri). Elementul esential de diferentiere il constituie, desigur, prezenta
intentiei autodistructive.
Asadar, în sinteza, consideram agresivitatea ca fiind orice forma de conduita orientata cu
intentie catre obiecte, persoane sau catre sine, in vederea producerii unor prejudicii, a unor
raniri, distrugeri si daune.
Forme ale agresivitatii
Data fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice incercare
de tipologizare se loveste de dificultati mai mari sau mai mici. Criteriile de clasificare ies in
evidenta in mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivitatii. Fara a ne
pierde in prea multe detalii, consideram ca pot fi identificate urmatoarele criterii:

2
Baciu, Gh. Agresivitatea ca fenomen medico-legal. În Materialele simpoziumului “Criminological situation
and security in society”. Chişinău, 1995, p. 28
 1. în funcție de agresor sau de persoana care adopta o conduita agresiva.
2. în funcție de mijloacele utilizate in vederea finalizarii intentiilor agresive.
3. în funcție de obiectivele urmarite.
4. în funcție de forma de manifestare a agresivitatii.
În raport cu primul criteriu, diferențiem:
• agresivitatea tinarului si agresivitatea adultului;
• agresivitatea masculina si agresivitatea feminina;
• agresivitatea individuala si agresivitatea colectiva;
• agresivitatea spontana si agresivitatea premeditata.
În raport cu al doilea criteriu, diferențiem:
• agresivitatea fizica si agresivitatea verbala;
• agresivitatea directa, cu efecte directe asupra victimei, si agresivitatea indirecta,
intre agresor si victima existind intermediari.
Privitor la al treilea criteriu, diferențiem :
• agresivitatea ce urmareste obtinerea unor beneficii, a unui cistig material;
• agresivitatea ce urmareste predominant ranirea si chiar distrugerea victimei3.
În aceasta privința, unii autori (cf. S. Worchel et al., 1991) fac distinctie
intre agresivitatea datorata supararii sau miniei (angry aggressiori) si agresivitatea instru-
mentala. Diferenta principala consta in faptul ca prima forma apare, mai ales, ca urmare a
supararii sau ostilitatii, in timp ce a doua (instrumentala) este orientata, in primul rind, in directia
obtinerii unui cistig material (bani, obiecte etc.), iar actul agresiv in calitate de mijloc de obtinere
a unor asemenea achizitii. O forma particulara de agresivitate instrumentala o
constituie conflictul realistic de grup, formulare ce apartine autorilor americani Levine si
Campbell (cf. P. Ilut, 1994). Specific pentru acest tip de conflict este faptul ca anumite grupuri de
dimensiuni diferite intra in raporturi competitive (de cele mai multe ori acutizate) pentru o
resursa de existenta limitata (teritoriu, locuri de munca etc.). Mentinerea starilor conflictuale, cu
manifestare efectiva, reciproca, a agresivitatii, inclusiv fizice, conduce, din nefericire, in loc de
cistiguri, mai ales la pierderi, de cele mai multe ori irecuperabile, cum este cazul vietilor
omenesti.
Privitor la al patrulea criteriu, putem diferentia:
• agresivitatea violenta si agresivitatea nonviolenta;

3
Idem 2
 • agresivitatea latenta si agresivitatea manifesta.
Desigur, nici pe departe nu se poate considera ca aceste tipologii epuizeaza toate criteriile
de clasificare si toate formele de existenta si manifestare a agresivitatii. Si aici, ca si in alte
cazuri, utilizarea unor scheme de clasificare forteaza realitatea sa se simplifice si sa se
subordoneze tendintelor de realizare a unei „ordini' stiintifice. O dovada clara o constituie faptul
ca agresivitatea manifestata la nivel interpersonal este, prin excelenta, un fenomen psihosocial si,
ca atare, el ridica problema „co-participarii' celor doi membri ai relatiei conflictului (agresor-
agresat). Nu intotdeauna si oriunde „rol-status-urile' celor doi membri ai diadei sint aceleasi si
exclusive (unul numai ataca, numai face rau, iar celalalt „are sarcina' numai de a suporta
consecintele directe si indirecte ale agresivitatii). Un exemplu tipic pentru ceea ce incercam
sa demonstram aici il constituie cuplul penologic infractor-victima. Fara a intra in detalii de
ordin juridic, infractorul este persoana care comite o fapta de agresiune (loveste, ataca, ucide,
violeaza etc.) asupra altei persoane (victima) care suporta consecintele. Asa privind lucrurile,
vina celor doi membri ai diadei penologice este foarte clara: primul, vinovat si al doilea, complet
nevinovat. Realitatea, insa, demonstreaza ca lucrurile nu stau deloc asa, deoarece, in multe
cazuri, „vina' se imparte intre cei doi, culminind cu situatia in care victima poate sa fie mai
„vinovata' chiar decit infractorul. Sa ne referim la doua exemple concrete :
1. Sotul ramine infirm pe viata in urma unui act de agresiune din partea sotiei (in
fata instantei juridice, sotul apare in calitate de victima, iar sotia in calitate de
infractor). Se afla, insa, ca actul de agresiune al sotiei a fost consecinta batailor
repetate din partea sotului si, mai ales, a incercarilor acestuia de a viola fetita in
fata ei (deci, anterior actului de agresiune al sotiei, „rolurile' celor doi erau
schimbate).
2. O femeie tinara, sub influenta alcoolului, intra in miez de noapte intr-un bar in
care erau numai barbati si adopta o conduita provocatoare (danseaza obscen, se
dezbraca partial etc.); la un moment dat, barbatii o ataca si o obliga la un viol
colectiv. Deci, in urma acestui act de agresiune, barbatii apar in calitate de infractori,
iar femeia in calitate de victima. Care este, insa, gradul ei de participare si de
raspundere privitor la actul de agresiune produs ?
Nu intimplator, in cadrul unei clasificari a victimelor, cum este cea a lui Stephan Shaffer
(1977) (T. Bogdan, 1988), apar categorii precum4:
a) victime provocatoare, care, anterior victimizarii lor, au comis ceva - constient sau
inconstient - fata de infractor. Asemenea cazuri pot fi intilnite atunci cind o
persoana (victima ulterioara) se comporta arogant fata de viitorul infractor sau
daca nu-si tine o promisiune data solemn, ori daca intra in lateguri amoroase cu
iubita infractorului etc.;
b) victime care precipita declansarea actiunii raufacatorilor. Este cazul persoanelor
care, prin conduita lor, influenteaza raufacatorii in a comite infractiuni, desi intre
ei nu a existat niciodata vreo legatura

4
Baciu Gh. Curs de Medicină Legală. Chişinău, 2013, p. 75-79.
 Concluzii

Raportul între libertate si suicid este la randul sau conditionat de tipul de morala in care se
incadreaza indivizii.Intr-o morala crestina traditionala libertatea este limitata iar suicidul
condamnat.In alte tipuri de morala libertatea este dusa la extrema care uneori se confunda cu
sinuciderea.
O alta idee ce se desprinde este aceea ce sinuciderea reprezinta intr-adevar o problema
morala, asa cum a aratat si Landsberg.Fie ea acceptata sau nu sinuciderea va sta intotdeauna sub
incidenta eticii.Sentimentul moral fie el conventional sau natural nu va putea fi scos in afara
problemei.Chiar daca va fi un sentiment in favoarea sau impotriva suicidului el va viza problema
morala a acestuia.: daca se accepta sinuciderea in sensul existentialist atunci ea capata o valoare
morala; daca se condamna suicidul se condamna pentru ca e imoral insa tot in urma unei judecati
morale s-a luat decizia.
În final concluzionez prin a spune ca sinuciderea in raportul sau cu libertatea reprezinta un
act pur individual cu insemnatate numai pentru cel care o savarseste.Trecand dincolo de morala
cel care se sinucide isi execita in cele din urma o libertate.Problema moralitatii faptei sale
ramane din pacate a fi judecata de ceilalti.
Concluzia în ceea ce privește agresivitatea este că, de multe ori, comportamentul agresiv
este stimulat, provocat, declansat, intretinut de conduita partenerului relatiei interpersonale ce
suporta consecintele agresiunii. De aici, ideea clara pentru psilohogia aplicata, cum este cazul
psihoterapiei, de a actiona nu unilateral (fie numai asupra celui acuzat de comportament agresiv,
fie numai asupra celui agresat), ci asupra cuplului (marital, parental, profesional etc.) care capata
in timp proprietatea de a oferi „cadrul' manifestarii agresivitatii (cel agresat poate, direct sau
indirect, voluntar sau involuntar sa se constituie intr-un factor de potentare a conduitei agresive a
partenerului respectiv).

Bibliografie

 Vladimir Beliş - Tratat de Medicină Legală, Ed. Medicală, Buc. 1995

 Baciu, Gh. Agresivitatea ca fenomen medico-legal. În Materialele simpoziumului
“Criminological situation and security in society”. Chişinău, 1995
 Baciu Gh. Curs de Medicină Legală, Chişinău, 2013