Realizarea fantastică în textul ”La hanul lui Mânjoală”

Fantasticul este o categorie estetică ce face referire la ceea ce este propriu

închipuirii; ceea ce nu poate exista în realitate.
Opera ”La hanul lui Mânjoală” a fost scrisă de Ion Luca Caragiale, fiind publicată
pentru prima oară în 1898, în revista ”Gazeta săteanului”.
În acest text, se pot identifica mai multe aspecte ale fantasticului, precum
dezintegrarea realității, a semnificației și a raționalității, existând o incertitudine
între real și imaginar.
Astfel, o afirmație ce persistă pe tot parcursul textului este cea despre starea
fizică și morală a Mânjoloaiei, creându-se o posibilate ca aceasta să fie vrăjitoare.
Femeia realizează diverse acțiuni ce pot fi contestate de majoritatea teistă, precum
momentul în care se uită în căciula tânărului, vrând să îl readucă înapoi după ce
părăsește hanul. Un alt lucru ce ar putea întări ideea că Marghioala este o posibilă
vrăjitoare este lipsa iconelor din casă, femeia considerând ca aduc prea multe
probleme: ”-Dă-le focului de icoane! d-abia prăsesc cari și păduchi de lemn...”. În
plus, faptul că îl așteaptă pe Fănică după ce acesta rătăcește pe câmpie este un
semn al puterii vrăjitorești, iar sub aparența purității sugerată de cuvântul ”alb”
(”toate albe ca laptele”), se ascunde păcatul, corupția morală. Arhetipul vrăjitoarei
în text se realizează și prin modelul dublului, fiidnca Marghioala, afltă în floarea
vârstei spre 40 de ani, are în cotoroanță, servitoarea ei, un dublu și o anticipare a
devenirii.
Se pot observa și metamorfoze specifice fantasticului, Marghioloaia ținându-l
sub observație pe Fănică prin intermediul unui cotoi. Acest cotoi este considerat o
întruchipare a elementelor diavolești, a maleficului, dând un țipăt de fiecare dată
când Fănică încearcă să își facă cruce. Dublul acestuia este constituit de ied, animal
identificat cu Necuratul, și peste care dă întâmplătorul tânărul când pleacă de la
han.
De asemenea, cuptorul în fața căruia o găsește Fănică pe coana Marghioala are
dublă semnificație. Pe de o parte amintește de flăcările iadului, iar pe de alta parte
de focul necesar chemării lui Satan în timpul practicilor magice vrăjitorești din
sabatul vrăjitoarelor.
 În această opera se poate distinge fantasticul de tip call, chemare, ce presupune
că personajul este inițiat fără voia lui, este distras de fantastic, căutând explicații
logice, raționale pentru întâmplările neverosimile, dar acestea nu au acoperire.
Ezitarea dintre fantastic și real este continuă, Fănică găsind explicații raționale și
pentru evenimentele neobișnuite. Când tânărul încearcă să își facă cruce, înainte de
a mânca, se aude sunetele asurzitoare produse de cotoi, iar băiatul pune vina pe
faptul că a călcat pe coada animalului: ”M-am așezat la masă făcându-mi cruce
după datină, când deodată, un răcnet: călcasem, se vede, cu potcoava cizmii, pe un
cotoi bătrân”. Fănică nu ia în considerare că acțiunea cotoiului a fost, probabil, o
reacție de apărare contra semnului său, fiind speriat.
De asemenea, când tânărul pleacă la drum și încă o dată vrea să își facă cruce,
apare neîntârziat țipătul cotoiului, Fănică găsind explicația că a fost prins la ușă de
Mânjoloaie: ”mi-am făcut cruce; atunci am auzit bine ușa bufnind și un vaiet de
cotoi. Gazda mea […] intrase degrab în căldură și apucase pe cotoi cu ușa desigur.”
Tot în acest context, Fănică pune durerile de cap și starea de amețeală pe vina
faptului ca a băut prea mult, având un efect negativ și nociv asupra sistemului său:
”începui să simț durere la cerbice, la frunte și la tâmple fierbințeală și bubuituri în
urechi. Am băut prea mult!”. Fănică suspectează că și căciula era de vină, dar doar
din simplul fapt că îl strângea: ”Căciula parcă mă strângea de cap ca o
menghinea”.Interesant este că această durere se diminuează o data cu scoaterea
căciulii, revenind însă când și-o pune la loc: ”Îmi pun iar căciula... Deodată sângele
începe iar să-mi arză pereții capului.” Acest eveniment accentuează puterea pe care
Marghioloaia o exercită asupra lui tânărului prin intermediul căciulii.
În concluzie, textul ”La hanul lui Mânjoală” de Ion Luca Caragiale, conține
evenimente de natură fantastică, ce însă sunt explicate într-un mod pragmatic de
protagonistul ce este inițiat în această artă, dar fără voia lui.