1.1.
Forţe de legătură chimică
Corpurile sunt constituite din
particule elementare care pot fi : atomi, ioni sau
molecule. Când aceste particule structurale sunt
apropiate la distanţe suficient de mici între ele
apar forţe de interacţiune, denumite şi forţe de
legătură chimică. În funcţie de valoarea
energiei de coeziune şi de natura particulelor,
acestea se împart în două clase fundamentale de
forţe sau legături:
- primare sau interatomice, care
sunt puternice şi se realizează între atomi sau
ioni (atomi care au cedat sau primit electroni) şi
din această clasă fac parte: legătura ionică,
legătura covalentă şi legătura metalică;
- secundare sau intermoleculare,
care sunt slabe şi se exercită între molecule şi
din această clasă fac parte: legătura van der
Waals şi cea de hidrogen.
B. Legătura covalentă se mai numeşte şi
homopolară deoarece se stabileşte de obicei
între atomi de acelaşi fel; denumirea de
covalentă provine de la faptul că la realizarea ei
participă, în primul rând, electronii de valenţă.
De regulă, legătura covalentă se
realizează prin punerea în comun a doi sau mai
mulţi electroni de valenţă ai atomilor între care
se exercită legătura astfel încât să se formeze un
octet, deci o configuraţie stabilă de gaz inert.
Electronii puşi în comun formează perechi,
numite compensate pentru că ei au spinii
antiparaleli.
În cazul moleculei de hidrogen, cei
doi atomi îşi pun în comun electronii care
formează o pereche compensată ce aparţine, în
medie, tot atâta timp fiecăruia dintre atomi. În
modelul orbitalilor atomici, la realizarea
legăturii covalente orbitalii celor doi atomi se
suprapun parţial, electronii găsindu-se în cea
mai mare parte a perioadei de rotaţie în regiunea
haşurată din figură, regiune rezultată din
această suprapunere.
C. Legătura metalică este o formă
extremă de legătură covalentă nelocalizată
realizată prin punerea în comun între toţi atomii
sistemului, a electronilor din straturile
electronice superioare. Cristalele metalice
constau dintr-o reţea ionică pozitivă si gazul
electronic. Gazul electronic este format, în
concepţia fizicii clasice, din electronii de
valenţă comuni tuturor atomilor şi care se mişcă
liber în cristal. El exercită o presiune de natură
electrostatică asupra ionilor pozitivi metalici
din nodurile reţelei cristaline.
Legătura metalică este
caracteristică corpurilor metalice şi compuşilor
sau fazelor intermetalice (aliaje).
Proprietăţile specifice
corpurilor cu legătură metalică sunt:
- energia de coeziune este mare şi,
de aceea, aceste corpuri au duritate mare şi
punct de topire ridicat;
- conductivitatea electrică şi termică
este mare atât în stare solidă cât şi în topitură
datorită electronilor ce formează gazul
electronic şi care se mişcă liber în cristal.
A. Legătura ionică este cea care se stabileşte
între ioni având sarcini de semn contrar.
Se cunoaşte că elementele chimice
zerovalente (gazele inerte: He, Ne, Ar, Kr, Xe),
care sunt cele mai stabile elemente, se
caracterizează prin prezenţa a opt electroni în
ultimul strat electronic, cu excepţia heliului
care are numai doi electroni. Această constatare
este în acord cu regula octetului care spune că:
în combinaţiile chimice care au la bază legături
ionice, intervin astfel de atomi încât, unul
cedează iar altul primeşte electroni, astfel ca
ionii care rezultă să aibă fiecare câte opt
electroni pe ultimul strat. De exemplu, formarea
legăturii ionice în cristalul de NaCl . Atomul de
sodiu, cu numărul de ordine 11, are un electron
pe ultimul strat electronic pe care îl cedează
atomului de clor (cu numărul de ordine 17) care
are 7 electroni în ultimul strat, ionii astfel
formaţi (Na+ şi Cl-) au câte 8 electroni pe
ultimul strat.Forţa de legătură ionică este, în
principal, de natură electrostatică şi se exercită
între cei doi ioni cu sarcini de semn contrar.
De aici, ei exercită forţe de atracţie
electrostatică asupra nucleelor pozitive,
realizând legătura de tip covalent.
Legătura covalentă din molecula de
hidrogen poate fi reprezentată simbolic în
modul următor: H:H sau H - H. În afara
legăturii simple prezentate, se întâlnesc şi
legături duble CH2 = CH2 sau triple N  N, când
atomii îşi pun în comun patru, respectiv şase
electroni.Dacă atomii nu sunt identici, se
formează dipoli electrici de momente electrice
p , a căror sumă raportată la moleculă poate fi
nulă.
Cauza formării dipolilor electrici este
electronegativitatea diferită a atomilor, astfel că
electronii puşi în comun orbitează un timp mai
îndelungat în jurul atomilor mai electronegativi
şi le conferă acestora o uşoară sarcină negativă
iar ceilalţi au o uşoară sarcină pozitivă. Acest
tip de legătură apare la constituirea a numeroase
molecule ca: H2, O2, N2, Cl2, NH3, H2O,
PCl3, etc.
D. Legătura van der Waals este de natură
electrostatică; şi se realizează între molecule care au
momente nenule. Dacă moleculele au momente
electrice spontane atracţia lor rezultă imediat.
Între o moleculă polară şi una nepolară se
exercită o forţă de atracţie de acelaşi tip datorită
faptului că, la apropierea lor, câmpul electric produs
de prima induce un moment electric în cea de a doua.
În cazul moleculelor nepolare, forţele de coeziune sunt
datorate interacţiunii dipolilor temporari, care apar
când electronii atomilor componenţi trec prin stări
nestaţionare, corespunzătoare tranziţiilor lor de pe un
nivel energetic pe altul. Se produce atunci o deplasare
temporară a centrelor sarcinilor pozitive şi negative,
care atribuie moleculelor un caracter dipolar, cu
rezultatul apariţiei de forţe de atracţie intermoleculare.
Forţele van der Waals sunt slabe şi scad foarte repede
cu distanţa dintre molecule dar cresc cu creşterea
numărului de electroni, deci cu greutatea moleculară.
O astfel de legătură se întâlneşte la
parafină, vaselină etc.
Proprietăţile specifice corpurilor cu
legătură van der Waals sunt: energia de coeziune mică,
ceea ce explică temperatura de topire scăzută;
electronii fiind strâns legaţi de atomi, aceste corpuri
sunt izolanţi electrici şi termici; corpurile
micromoleculare au proprietăţi mecanice slabe iar cele
macromoleculare au proprietăţi mecanice relativ bune.
Energia de coeziune se determină considerând
forţele electrostatice şi cele de natură
neelectrostatică datorate suprapunerii parţiale a
straturilor electronice
Această legătură este caracteristică unor
combinaţii ale metalelor alcaline cu halogenii,
combinaţii care în stare solidă formează
cristalele de tip ionic.
Principalele caracteristici ale cristalelor ionice
sunt:
- energia de coeziune de valoare
ridicată - ceea ce conferă acestor corpuri
duritate mare şi punct de topire ridicat;
- conducţia electronică slabă (electronii fiind
puternic legaţi de ioni) - astfel că în stare solidă
cristalele ionice sunt izolanţi electrici, dar în
stare lichidă sunt electroliţi, deci conductori de
gradul II (cu conducţie ionică);
- permitivitatea dielectrică mare
(până la 100) - datorită momentelor dipolare
formate. Prezintă polarizaţie ionică alături de
cea electronică (prezentă în toate corpurile) şi
caracteristicile dielectrice variază puţin cu
frecvenţa şi temperatura;
- se dizolvă, adesea, în apă.
Principalele proprietăţi ale corpurilor cu
legături covalente sunt:
- energia de coeziune are valori mari, ceea ce
explică duritatea mare şi punctul de topire
ridicat;
- sunt foarte puţin deformabile, datorită
caracterului direcţional al legăturii, caracter
care determină, datorită aranjării spaţiale mai
puţin compacte, un factor de umplere mai mic
decât la metale;
- sunt izolanţi electrici atât în stare solidă cât şi
în stare lichidă deoarece electronii sunt strâns
legaţi de atomi;
- sunt solubile, de obicei, în lichide organice;
- permitivitatea dielectrică relativă are valori
mari şi caracteristicile dielectrice variază
sensibil cu frecvenţa şi temperatura – în cazul
corpurilor cu molecule polare.
E. Legătura de hidrogen se realizează între
atomi puternic electronegativi (de exemplu, de fluor,
azot, sulf, clor, oxigen) care aparţin aceleiaşi molecule
sau unor molecule vecine, prin intermediul unui atom
de hidrogen.
Legătura dintre moleculele de apă
reprezintă o combinaţie între o legătură van der Waals
şi una de hidrogen, prima fiind, procentual, mult mai
redusă decât a doua. Atomul de hidrogen este legat
covalent de un atom de oxigen şi printr-o legătură de
hidrogen de un al doilea atom de oxigen , după schema
O - H …O. În legătura covalentă O - H hidrogenul este
încărcat pozitiv şi oxigenul este încărcat negativ. Între
atomul de H aparţinând unei molecule şi atomul de O
al unei molecule vecine se exercită o forţă de atracţie
electrostatică care constituie legătura de hidrogen
H…O. Legătura de hidrogen este mai slabă decât cea
ionică sau covalentă, dar mai puternică decât legătura
van der Waals.
Proprietăţile corpurilor cu legătură de hidrogen sunt:
energia de coeziune are valori medii şi de aceea şi
proprietăţile mecanice sunt medii; sunt izolanţi
electrici şi termici; prezintă anomalii de vâscozitate şi
densitate.
 1.2.2. Reţele cristaline
Un cristal ideal este un mediu discontinuu cu
o aranjare tridimensională strict ordonată a particulelor
constitutive. Această structură cristalină ideală se poate
întâlni numai la temperatura de zero grade Kelvin. La
creşterea temperaturii, apar defecte de reţea provocate
de difuziunea - datorată agitaţiei termice - particulelor
în cristal.
Structura cristalină este constituită dintr-o reţea de linii
drepte şi plane care formează reţeaua cristalină şi o
celulă elementară care prin translaţie generează întreg
cristalul.
Liniile drepte se numesc linii reticulare, punctele lor de
intersecţie, în care se găsesc centrele particulelor
constitutive, sunt nodurile reţelei cristaline, planele
formate de diferitele linii reticulare se numesc plane
reticulare, spaţiile dintre linii sunt interstiţiile reţelei iar
distanţa a dintre două linii reticulare este constanta
reţelei cristaline.
În funcţie de tipul particulelor din noduri există cristale:
atomice, moleculare sau ionice.
Reţelele cristaline tridimensionale pot fi clasificate în
şapte sisteme de cristalizare: hexagonal, cubic,
tetragonal, romboedric (trigonal), rombic, monoclinic
şi triclinic. Din acestea derivă 14 tipuri de reţele
cristaline, în funcţie de valorile a, b şi c şi de modul de
ocupare cu atomi al celulei elementare.
2. Defectele liniare sunt abateri ale ordinii
în cristal după o direcţie dată, pe o lungime mare
comparativ cu celelalte două dimensiuni. În această
categorie intră dislocaţiile care rezidă în linii reticulare
care se termină brusc în cristal.
Dacă cristalul este supus unor eforturi
mecanice normale pe linia AB, un şir vecin de particule
se deplasează şi completează şirul AB iar şirul CD se
transformă într-o nouă dislocaţie, deci s-a produs o
deplasare a dislocaţiei. Această deplasare a dislocaţiei
se face cu un consum relativ mic de energie, deoarece
nodurile de reţea de sub AB erau vacante.
Maleabilitatea metalelor se datorează, în mare măsură,
deplasării dislocaţiilor.
Densitatea dislocaţiilor caracterizează
cristalele din punct de vedere al comportării la
deformări plastice. Cristalele cu 1015…1016 dilocaţii/m2
sunt ductile, proprietate care lipseşte în cazul cristalelor
cu 105…106 dislocaţii/m2, cum sunt cristalele de Ge sau
Si.
Cei pasivi, în funcţie de mecanismul de polarizare sunt
dielectrici cu polarizaţie electronică, ionică sau de
orientare. Cei activi în funcţie de factorul neelectric ce
produce polarizarea permanentă sau cvasipermanentă
se pot ordona în: feroelectrici, piezoelectrici,
piroelectrici şi electreţ. După starea de agregare
există dielectrici solizi, lichizi sau gazoşi iar în funcţie
de structura macroscopică ei pot fi omogeni sau
neomogeni. În funcţie de alcătuirea microscopică
dielectricii pot fi cu structură: cristalină, amorfă sau
mesomorfă. Tipul moleculei prezentate împarte
dielectricii în polari şi nepolari. Un alt criteriu de
clasificare este funcţia de utilizare pe care o pot
îndeplini. Se cunosc şapte funcţii, determinate, în
principal, de mecanismele de polarizare pe care le
prezintă dielectricul, şi anume:
- de dielectric pentru condensatoare;
- de izolator electric;
- neliniare şi parametrice;
- de traductor piezoelectric;
- de traductor electrooptic;
- de traductor de temperatură;
- de electret.
În funcţie de uniformitatea sau neuniformitatea
proprietăţilor fizice după diferite direcţii din corpul
solid, dielectricii pot fi izotropi sau anizotropi, iar după
modul de comportare cu temperatura pot fi
termoplastici sau termorigizi.
1.2.3. Defecte ale reţelelor cristaline
Cristalul real aflat la o temperatură T  0
K nu poate prezenta o structură cristalină ideală,
deoarece la o astfel de temperatură apar defecte de
reţea, deci abateri de la aşezarea strict ordonată a
particulelor. În funcţie de configuraţia lor spaţială
defectele de reţea se clasifică în:
- punctuale sau zerodimensionale;
-liniare sau unidimensionale;
-de suprafaţă sau bidimensionale;
-de volum sau tridimensionale.
3. Defecte de suprafaţă şi de volum. Cele
mai importante defecte de suprafaţă se localizează pe
suprafeţele care separă volumele distincte, numite
grăunţi cristalini sau cristalite, ale cristalului,
caracterizate prin existenţa unei aceleiaşi direcţii a
liniilor reticulare, în fiecare volum, direcţie care se
modifică de la un cristalit la altul.
Între cristalite există o zonă de trecere în
care particulele cristalului ocupă poziţii mai puţin
ordonate, intermediare acelora din grăunţii adiacenţi.
Aceste zone, ca şi schimbările direcţiilor
liniilor reticulare în cristal, constituie defectele de
suprafaţă.
Defectele de volum sunt considerate a fi
grosolane şi constau din goluri, fisuri, incluziuni de
corpuri străine în cristal. Un cristal va putea fi utilizat
numai în condiţiile absenţei acestui tip de defecte.
Caracteristicile electrice ale materialelor izolante
La introducerea dielectricului într-un
câmp electric apar în acesta două fenomene: unul de
conducţie şi un altul de polarizaţie.
Fenomenul de conducţie constă în
mişcarea ordonată, în raport cu corpul, a unor purtători
de sarcină. Acest fenomen apare deoarece
conductivitatea electrică a materialelor este diferită de
zero, neexistând izolanţi electrici perfecţi.
Fenomenul de polarizaţie constă în
deplasarea limitată, sub acţiunea câmpului electric, a
electronilor şi ionilor sau în orientarea moleculelor
polare pe direcţia câmpului aplicat, la dielectricii polari.
În dielectricii neomogeni apare şi o aglomerare de
sarcini electrice adevărate pe suprafeţele de separaţie
ale părţilor lor omogene. Toate aceste deplasări limitate
de sarcini dau naştere unor curenţi de polarizare.
La depăşirea unei anumite valori a
tensiunii aplicate apare un nou fenomen şi anume
fenomenul de străpungere al materialului.
Circulaţia curenţilor de conducţie şi de
polarizaţie dă naştere unor pierderi de energie în
material. În curent continuu, curenţii de polarizare
dispar într-un timp foarte scurt după aplicarea tensiunii
şi, deci, pierderile de energie se datorează numai
circulaţiei curenţilor de conducţie.
1. Defectele punctuale constau în lipsa
unei particule dintr-un nod, în prezenţa unor particule
în interstiţii sau în existenţa unor particule de impuritate
plasate în noduri sau în interstiţii.
După energia de formare, defectele
punctuale sunt de tip Schottky sau de tip Frenkel.
Defectul de tip Schottky se formează atunci când o
particulă părăseşte nodul reţelei cristaline şi se plasează
pe suprafaţa cristalului sau în afara lui. Defectul de tip
Frenkel se formează prin plecarea unei particule dintr-
un nod la suprafaţa cristalului, de unde este adusă într-
un interstiţiu care devine ocupat. Deci defectul
Schottky este unul simplu, constând dintr-un nod
vacant iar cel Frenkel este unul dublu, constând dintr-
un nod vacant şi un interstiţiu ocupat. Energia necesară
formării defectului Frenkel este mai mare decât cea
necesară formării defectului Schottky.
În structurile metalice defectele punctuale nu conduc la
modificări importante ale distribuţiei sarcinilor
electrice în cristal. În schimb, în cazul cristalelor ionice
apar modificări mari: îndepărtarea din reţea a unui ion
pozitiv conduce la formarea unei „vacanţe” care se
comportă ca un exces de sarcină negativă, iar prin
plecarea unui ion negativ apare în vecinătatea vacanţei
formate, sarcină pozitivă necompensată. Defectele
punctuale prezintă o deosebită importanţă pentru
proprietăţile materialelor şi de aceea se impune calculul
numărului de defecte punctuale din unitatea de volum.
Acest calcul se face satisfăcând condiţia ca, la echilibru
termodinamic, energia liberă a cristalului să fie minimă
în prezenţa defectelor.
2.1 Definiţii şi criterii de clasificare a dielectricilor
Dielectric în sensul originar al cuvântului
este un material rău conducător de electricitate. O
definiţie mai corectă a dielectricului este aceea că el
este materialul care prezintă stări de polarizaţie. O
clasificare a dielectricilor, utilizând diverse criterii, este
redată, sintetic. Atât materialele electroizolante cât şi
cele semiconductoare prezintă, la joasă temperatură,
fenomenul de polarizare mai pregnant decât fenomenul
de conducţie. Luând în considerare cea de a doua
definiţie, un prim criteriu de clasificare al dielectricilor
este cel al conducţiei electrice, după care dielectricii pot
fi izolanţi electrici sau semiconductori. Cele două clase
de materiale dielectrice sunt caracterizate prin valoarea
rezistivităţii:  = 106 ... 1018 m la izolanţii electrici şi
 = 106 ... 1018 m la semiconductori. După tipul de
polarizaţie pe care-l prezintă şi dependenţa sau
independenţa acesteia de câmpul electric aplicat,
dielectricii se împart în: pasivi, la care polarizaţia
depinde de intensitatea câmpului electric E şi activi, la
care nu există o astfel de dependenţă.
. În câmp variabil în timp, curenţii de polarizaţie circulă
atâta timp cât este aplicată tensiunea şi ca urmare,
pierderile de energie se datorează atât fenomenului de
conducţie cât şi celui de polarizaţie.
Caracteristicile electrice ale dielectricilor
sunt legate de fenomenele amintite şi anume:
a. Permitivitatea dielectrică relativă, r
este legată de fenomenul de polarizare şi este definită,
din punct de vedere macroscopic, ca fiind raportul
dintre capacitatea unui condensator având ca dielectric
materialul studiat şi capacitatea aceluiaşi condensator
având ca dielectric vidul (sau aerul),   C / C . Din
r 0
punct de vedere microscopic permitivitatea relativă se
defineşte cu relaţia: r = 1 + e, unde e este
susceptivitatea electrică. Permitivitatea relativă este un
număr adimensional şi ia valori de circa 1 la gaze, între
1 şi 3 la solide şi lichide nepolare, între 3 şi 15 la
solidele polare, zeci la lichidele polare şi sute sau mii la
feroelectrici.
Permitivitatea absolută  a materialului
este produsul dintre r şi 0 (   0  r
) şi se
măsoară în F/m, unde 0 este permitivitatea vidului
egalăcu  0  1/ 4    9 109  8,854 1012
F/m.
b. Rezistivităţile de volum v şi de suprafaţă s sunt
legate de fenomenul de conducţie.
Rezistivitatea de volum v se defineşte ca rezistenţa
măsurată în curent continuu a unui cub de material cu
latura egală cu unitatea şi are valori între 106 şi 1018
m pentru materialele electroizolante. Rv = U / Iv =
va / a2 = v/a, deci: v = Rva. Pentru a = 1 m rezultă:
v = Rv1 [m]. În practică, pe lângă m se utilizează
ca unitate de măsură şi cm (1cm = 10-2 m).
Rezistivitatea de suprafaţă s se defineşte,
convenţional, pentru materialele solide, ca fiind
rezistenţa, măsurată în curent continuu, a unui pătrat
delimitat la suprafaţa materialului prin doi electrozi în
formă de cuţit. Rs = s d / b, deci pentru d = b rezultă
Rs = s [ ].
Curentul între cei doi electrozi nu trece prin material ci
printr-o pătură subţire de umezeală care se formează la
suprafaţa materialului. Grosimea acestei pături depinde
de compoziţia chimică, de structura materialului, de
conţinutul de impurităţi solubile din material, de starea
de prelucrare a suprafeţei, de temperatură şi de
puritatea, umiditatea şi presiunea mediului ambiant.
Pentru materialele izolante s are valori între 108 şi 1018
.
Polarizaţia electronică apare în urma deplasării
limitate şi elastice a învelişurilor electronice ale
atomilor sub acţiunea câmpului electric; în urma
deplasării, centrele sarcinilor negative şi pozitive nu
mai coincid şi se formează dipoli electrici.
Polarizaţia ionică apare în dielectricii cu legături
ionice, în urma deplasării limitate şi elastice a ionilor
pozitivi şi negativi ai acestora, sub acţiunea câmpului
electric.
Polarizaţia de orientare dipolară constă în orientarea,
pe direcţia câmpului electric aplicat a momentelor
electrice spontane ale moleculelor, fiind prezentă
numai în dielectricii polari.
Dielectrici polari sunt acei dielectrici ale căror
molecule au moment electric spontan, pp  0, la cei
nepolari pp = 0.
În dielectricii neomogeni apare şi o polarizaţie de
neomogenitate care constă în apariţia unor sarcini
electrice adevărate pe suprafeţele ce separă părţile lor
omogene. Ea se produce prin aceleaşi mecanisme ca şi
polarizaţia temporară dar sub acţiunea câmpului
electric suplimentar produs de aceste sarcini electrice
adevărate.
În câmpuri electrice slabe, sarcinile de pe feţele
electretului - de semn opus polarităţii electrozilor lângă
care se află - se numesc eterosarcini şi apar prin
orientarea propriilor dipoli sau deplasarea sarcinilor
libere proprii şi “îngheţarea” lor ulterioară.
În câmpuri electrice mai puternice, pe feţele
electretului pot apărea şi sarcini electrice de acelaşi
semn cu câmpul aplicat. Omosarcina este o sarcină din
afara materialului, trecută din electrozi în dielectric
prin străpungeri locale ale aerului din interstiţiul
electrozi - electret la valorile mari ale intensităţii
câmpului electric la care se formează electretul. În mod
evident, omosarcina este însoţită de eterosarcină,
semnul sarcinii superficiale fiind dat de cea care are
valoarea absolută mai mare.
Sarcinile de pe suprafaţa dielectricului dispar după un
timp, numit durată de viaţă a electretului, care variază
foarte mult atât în funcţie de caracteristicile de material
cât şi de modul de formare, condiţiile atmosferice şi de
caracteristicile circuitului în care funcţionează
electretul. Pentru electreţii formaţi în câmpuri slabe
omosarcina practic nu apare şi eterosarcina scade în
timp prin relaxarea sarcinilor proprii.
În câmpuri puternice predomină omosarcina. Sarcina
totală va creşte uşor la început datorită scăderii
eterosarcinii prin relaxare, după care omosarcina scade
în timp prin procesul de conducţie în dielectric
c. Factorul de pierderi tg (tangenta unghiului de
pierderi) este legat atât de fenomenul de conducţie cât
şi de cel de polarizaţie electrică şi caracterizează
mărimea pierderilor totale de energie din dielectrici.
Unghiul de pierderi  = 90 -  reprezintă
complementul unghiului de defazaj dintre tensiunea
aplicată U şi curentul total I (suma dintre curentul
activ I a şi cel capacitiv I c ) care străbate dielectricul.
Pentru materialele uzuale tg ia valori între 10-4 şi 10-
1
. sarcinilor electrice de semn opus sub acţiunea
d. Rigiditatea dielectrică Estr este legată de fenomenul
de străpungere şi se defineşte ca fiind valoarea minimă
a intensităţii câmpului electric uniform la care are loc
străpungerea materialului. Se calculează ca raportul
dintre tensiunea de străpungere Ustr şi grosimea d a
materialului dintre electrozi: Estr = Ustr /d în MV/m sau
în kV/cm.
Deoarece în practică nu se pot obţine, întotdeauna,
câmpuri electrice uniforme mărimea Estr calculată cu
relaţia de mai sus reprezintă rigiditatea dielectrică
tehnică, definită în anumite condiţii fizice de
experienţă. Este folosită pentru compararea
materialelor izolante între ele din punctul de vedere al
străpungerii şi ia valori între unităţi de MV/m la gaze
şi materiale poroase şi 100 … 300 MV/m pentru sticlă,
mică, folii sintetice etc.
În funcţie de efectul care o produce, polarizaţia
permanentă poate fi: piroelectrică, mai cunoscută sub
denumirea de polarizaţie spontană, sau piezoelectrică.
Polarizaţia spontană constă în ordonarea dielectrică ce
apare, în anumite domenii de temperatură, în structuri
fără centru de simetrie dar cu axă polară, în lipsa
câmpului electric exterior.
Din categoria dielectricilor cu polarizaţie spontană
utilizări practice au cristalele feroelectrice la care
direcţia sau sensul polarizaţiei spontane Ps se poate
schimba sub acţiunea unui câmp electric exterior.
Polarizaţia piezoelectrică apare în structurile fără
centru de simetrie sub acţiunea tensiunilor mecanice
aplicate structurii.
În anumiţi dielectrici pot să apară stări de polarizaţie
cvasipermanente, cu o durată de existenţă limitată.
Aceste stări pot fi create prin tratament termic în câmp
electric, iluminare în prezenţa câmpului electric sau
iradiere cu radiaţii  etc.
În general, într-un dielectric nu există un singur
mecanism de polarizare, ci mai multe. Astfel, toate
tipurile de polarizaţie permanentă sunt însoţite şi de
polarizaţia electronică.
Pentru câmpuri intermediare la început predomină
eterosarcina care scade în timp, după care scade şi
omosarcina. La prima anulare a sarcinii totale
eterosarcina şi omosarcina sunt egale.
Materialele dielectrice din care se fabrică
termoelectreţii sunt: cerezina, polimetilmetacrilatul
(PMMA), polietilentereftalat (PET), titanat de calciu
(CaTiO3), titanat de bariu (BaTiO3) etc.
Termoelectreţii au o durată de viaţă de 1 - 2 ani şi sunt
utilizaţi pentru construcţia microfoanelor cu electret,
traductoarelor de vibraţii şi a generatoarelor de câmp
electrostatic în electrometre şi doximetre.
Fotoelectreţii se obţin prin iluminare şi plasare în câmp
electric a dielectricului. Dacă energia cuantelor de
lumină este suficientă pentru a transfera electronii din
banda de valenţă în cea de conducţie, atunci electronii
transferaţi se pot deplasa limitat, sub acţiunea câmpului
electric aplicat simultan cu iluminarea, de unde pot fi
captaţi pe niveluri locale (34) introduse de impurităţi
sau de defecte de reţea. La anularea fluxului luminos şi
a câmpului electric sarcinile fixate creează polarizaţia
remanentă a electretului, polarizaţie care, la întuneric,
se menţine un timp îndelungat. În timp, datorită
agitaţiei termice electronii pot reveni din 4 în 3 şi apoi
se deplasează spre poziţiile de echilibru sub acţiunea
câmpului intern.
Mecanisme de polarizare
Conform definiţiei adoptate dielectricii sunt materiale
ce prezintă stări de polarizaţie electrică. Prin stare de
polarizaţie electrică se înţelege starea materiei
caracterizată prin moment electric al unităţii de volum
diferit de zero. Acest moment electric, calculat ca suma
vectorială a momentelor dipolare elementare p din
unitatea de volum, reprezintă vectorul polarizaţie
electrică P.
Momentul electric dipolar apare în urma deplasării
câmpului electric sau a unor forţe mecanice şi se
calculează cu relaţia: p = qleg  d , unde qleg este sarcina
electrică a dipolului şi d - vectorul distanţă între cele
două sarcini ale dipolului considerat cu sensul de la -
qleg la +qleg.
Dielectricii se pot polariza prin efecte ale câmpului
electric aplicat din exterior, starea de polarizaţie
durând atâta timp cât acţionează câmpul electric -
caracterizată prin vectorul de polarizaţie temporară P
t
- sau prin efecte mecanice sau termice când starea de
polarizaţie nu mai depinde de prezenţa câmpului
electric - caracterizată prin vectorul de polarizaţie
permanentă P .
p
După mecanismul de realizare al polarizaţiei temporare
există: polarizaţie de deplasare şi polarizaţie de
orientare.
Electreţii
Electreţii sunt materiale dielectrice care prezintă
polarizaţie remanentă de lungă durată şi produc câmp
electrostatic în spaţiul din jurul lor în lipsa surselor
exterioare de câmp electric. În funcţie de procedeul de
obţinere, electreţii se clasifică în:
- termoelectreţi
- fotoelectreţi (obţinuţi prin acţiunea simultană a
fluxului luminos şi a câmpului electric);
- pseudoelectreţi denumiţi şi radioelectreţi (obţinuţi
sub acţiunea radiaţiilor radioactive);
- triboelectreţi (obţinuţi prin frecare).
Termoelectreţii se obţin prin plasarea materialului într-
un câmp electric şi încălzirea sa simultană până în
apropierea temperaturii de topire. La această
temperatură, mobilitatea purtătorilor de sarcină din
material este mare şi câmpul electric îi deplasează sau
orientează aproape integral pe direcţia sa. Prin răcire,
în prezenţa câmpului, sarcinile deplasate sau dipolii
orientaţi “îngheaţă” în aceste poziţii deoarece
mobilitatea lor este mult mai mică la temperatura
normală. Astfel, apar sarcini electrice pe suprafeţele
electretului care creează polarizaţia remanentă care se
menţine un timp îndelungat după anularea câmpului.
Iluminarea distruge instantaneu polarizaţia remanentă,
favorizând trecerea electronilor de pe nivelul local în
banda de conducţie. Fotoelectreţii se fabrică din
materiale fotoconductoare (de exemplu sulfură de zinc
ZnS) şi se folosesc pentru înregistrarea imaginilor (este
principiul xerografiei).
Radioelectreţii (pseudoelectreţii) se obţin
prin iradierea cu raze  a suprafeţei materialului plasat
pe un electrod metalic pus la pământ. Electronii care
formează radiaţiile  pătrund în material şi sunt captaţi
pe nivele locale în funcţie de
energia electronilor şi de structura dielectricului.
Câmpul electric al sarcinii negative fixate pe suprafaţa
de sus a dielectricului va atrage sarcinile pozitive din
electrodul metalic care se vor fixa pe suprafaţa de jos a
electretului. Pentru fabricarea radioelectreţilor se poate
utiliza sticlă silicat cu conţinut mare de bor, iradiată cu
un fascicol de electroni cu energia de 2 MeV.
Triboelectreţii se produc prin frecare;
după frecare suprafaţa rămânând încărcată cu sarcină
electrică. Sunt utilizaţi în construcţia generatoarelor
electrostatice de înaltă tensiune.
 Cristale lichide
Cristalele lichide sunt materiale organice care posedă
simultan proprietăţi ale lichidului izotrop şi proprietăţi
ale cristalelor solide - ordine la distanţă a particulelor
constituente - ceea ce condiţionează anizotropia
principalelor proprietăţi fizice: conductivitatea
electrică şi termică, polarizaţia, magnetizaţia,
proprietăţile optice şi cele elastice. Cristalele lichide
sunt formate din macromolecule alungite, alcătuite
din două nuclee sau inele benzenice legate printr-o
grupare intermediară rigidă, la capete având legate
alte două grupări flexibile. Forma moleculelor este de
elipsoid de rotaţie alungit cu moment electric
permanent destul de puternic şi cu grupuri uşor
polarizabile. Momentele electrice interacţionează
între ele şi determină o ordine spontană la distanţă, ca
în cazul solidelor cristaline.
Starea de cristal lichid se manifestă într-
un domeniu de temperatură delimitat de două
temperaturi de tranziţie (T1  T  T2): temperatura de
topire T1 care este temperatura maximă la care
cristalul este încă solid şi temperatura de limpezire T2
care este temperatura minimă la care el devine lichid
izotrop. În starea de cristal lichid moleculele lungi se
ordonează în diverse moduri. În funcţie de ordonare
există structuri nematice, smectice sau colesterice.
Străpungerea materialelor electroizolante
Aşa cum s-a văzut din studiul conducţiei electrice, la
depăşirea unei anumite valori a intensităţii câmpului
electric, densitatea curentului electric creşte rapid cu
câmpul şi are loc străpungerea izolantului. Fenomenul
de străpungere se produce dacă tensiunea aplicată
depăşeşte valoarea numită de străpungere, Ustr
respectiv dacă intensitatea câmpului electric este, cel
puţin, egală cu rigiditatea dielectrică, Estr.
În practică, Estr nu se poate determina ca mărime
intrinsecă de material pentru că străpungerea electrică
este un fenomen complex ce depinde de foarte mulţi
factori. Condiţiile ideale în care s-ar putea determina
o rigiditate dielectrică intrinsecă sunt: câmp uniform
în material, curent alternativ de frecvenţă industrială,
dimensiuni ale condensatorului potrivite pentru ca
numărul purtătorilor de sarcină între electrozi să nu fie
prea mic, ceea ce ar limita curentul de străpungere,
temperatură constantă în timpul încercării şi destul de
scăzută ca să nu modifice proprietăţile dielectricului.
3. Teoria străpungerii termice consideră că un curent
electric de mică intensitate, stabilit în lichid, conduce
la încălzirea lichidului. Datorită încălzirii apar bule de
vapori care se dispun - sub acţiunea forţelor câmpului
electric - de-a lungul liniilor de câmp, formând punţi
gazoase între electrozi. Prin ionizări, apar în primele
faze descărcări electrice în aceste punţi gazoase care,
apoi, se extind în tot lichidul.
4. Teoriile fenomenologice propun unele dependenţe
ale rigidităţii dielectrice de anumiţi parametri fizici ai
lichidelor electroizolante. Dependenţele au fost
stabilite experimental şi stau la baza unor teorii
fenomenologice ce explică străpungerea lichidelor.
Ca şi în cazul gazelor rigiditatea dielectrică a
lichidelor este influenţată de numeroşi factori:
-impurităţile, atât cele solubile cât şi cele insolubile,
duc la scăderea rigidităţii prin creşterea numărului de
purtători de sarcină sau prin formarea de punţi de
legătură între electrozi. Impuritatea cea mai frecventă
şi mai periculoasă este apa sau scamele care absorb
apă;
-frecvenţa. Rigiditatea creşte cu creşterea frecvenţei şi
prezintă un maxim la o frecvenţă de câteva sute de Hz.
Pentru valori mai mari ale frecvenţei, rigiditatea scade
deoarece cresc pierderile de energie activă în lichid şi
devine preponderentă străpungerea termică;
- distanţa dintre electrozi. La creşterea distanţei
rigiditatea scade deoarece numărul de ciocniri
ionizante ale purtătorilor de sarcină este mai mare;
- presiunea. Rigiditatea dielectrică a lichidelor creşte
la creşterea presiunii deoarece se micşorează volumul
bulelor de gaz din lichid.
În structura nematică există o ordonare paralelă a
axelor lungi ale moleculelor, centrele de greutate fiind
distribuite aleatoriu. Fiecare moleculă se poate
deplasa în toate cele trei direcţii ale spaţiului şi se
poate roti în jurul axei proprii. În cristalele lichide
smectice moleculele se dispun în straturi în care se
ordonează paralel una faţă de alta. Ele se pot deplasa
în două direcţii în plan, se pot roti în jurul axei proprii,
dar nu pot trece dintr-un strat în altul. În cristalele
lichide colesterice moleculele se dispun în straturi
paralele între ele, direcţia de orientare a moleculelor
modificându-se elicoidal de la un strat la altul.
Moleculele se pot mişca în plan, se pot roti în jurul
axei proprii dar pot şi trece dintr-un plan în altul, cu
modificarea direcţiei. Utilizări tehnice prezintă numai
cristalele lichide nematice.
Proprietăţi dielectrice şi electrooptice
ale cristalelor lichide nematice (CLN). Moleculele
cristalelor lichide nematice au moment electric
propriu, dar datorită faptului că structurile moleculare
au centru de simetrie, momentul electric al unităţii de
volum este egal cu zero. Deci CLN posedă numai
polarizaţie temporară care se manifestă anizotrop.
Cum în practică condiţiile ideale nu sunt niciodată
îndeplinite, se determină rigiditatea în anumite
condiţii prevăzute de standarde, obţinându-se o
rigiditate dielectrică tehnică, care nu este o mărime
intrinsecă de material, dar poate servi la compararea
între ele a diferitelor materiale şi la verificarea valorii
impuse de standard pentru rigiditatea dielectrică.
Factorii care influenţează valoarea
rigidităţii dielectrice sunt numeroşi şi pot fi grupaţi în
funcţie de diverse elemente determinante, astfel:
a. de material: omogenitatea şi grosimea
materialului, eforturile interioare, prezenţa
incluziunilor gazoase, a umezelii şi a altor impurităţi;
b. de tensiunea de încercare: frecvenţa,
forma curbei de variaţie în timp, durata de aplicare şi
neuniformitatea câmpului electric;
c. de mediul în care se face încercarea:
temperatura, presiunea, umiditatea, proprietăţile
electrice şi termice ale mediului ambiant;
d. de electrozii de încercare: natura,
dimensiunile şi conductivitatea termică a electrozilor.
Factori de îmbătrânire
Gradul de îmbătrânire al unui material electroizolant
este determinat de natura şi structura sa dar şi de
regimul de solicitare. Ansamblul de solicitări şi factori
de influenţă poartă numele de factori de îmbătrânire.
Principalele solicitări la care sunt supuse materialele
electroizolante în exploatare sunt: termice, electrice,
mecanice şi de mediu.
Solicitările termice au cea mai mare influenţă asupra
proceselor de îmbătrânire, în special la materialele
electroizolante organice. Factorii de influenţă asupra
proprietăţilor de material, legaţi de această solicitare,
sunt: temperatura maximă, temperatura maximă şi
minimă a mediului ambiant şi gradientul de
temperatură.
Solicitările electrice au o influenţă mai mică asupra
îmbătrânirii, uneori influenţând indirect acest proces
prin efectele nocive ale descărcărilor parţiale interne
sau externe. Factorii de influenţă legaţi de această
solicitare sunt: tensiunea de serviciu, supratensiunea
în regim tranzitoriu, frecvenţa şi descărcările parţiale.
Solicitările mecanice pot influenţa, de asemenea,
procesele de îmbătrânire prin tensiunile mecanice
interne sau externe. Factorii de influenţă ai
îmbătrânirii mecanice sunt: vibraţiile electrodinamice,
şocul electrodinamic, îndoirea, compresiunea,
întinderea, presarea, răsucirea.
Solicitările de mediu sunt destul de puternice şi
îmbătrânirea are loc sub influenţa următorilor factori:
aer, oxigen, hidrogen, azot, gaz inert, SF , poluare
6
industrială SO2 , NaCl  , radiaţii ultraviolete, vid,
Într-un sistem principal de coordonate, în
care axa Oz coincide cu axa de simetrie a structuri
matricea permitivităţii complexe relative are forma:
 r  0 0
    0
r  r  0 
 0 0  r 
unde s-a notat cu  permitivitatea complexă relativă
r
în lungul axei de simetrie şi cu  r aceeaşi mărime
în planul perpendicular pe această axă.
După semnul diferenţei părţilor reale ale celor două
permitivităţi cristalele lichide se clasifică în:
- CLN cu anizotropie dielectrică pozitivă (ADP) la
care         este pozitiv;
r
r r
- CLN cu anizotropie dielectrică negativă (ADN) la
 r   r   r 
care este negativ.
Străpungerea lichidelor electroizolante
Fenomenul de străpungere al lichidelor este mai
complex decât cel al gazelor. Există mai multe modele
şi teorii privind explicarea lui dar nici una nu poate
lămuri, complet, fenomenele ce au loc în timpul
desfăşurării acestui proces complex.
1.Teoria ionizării, elaborată de Peek, reprezintă o
extindere a teoriei lui Townsend la lichide. Cum, în
acest caz, moleculele sunt mult mai apropiate decât la
gaze şi, deci, drumul liber mijlociu al purtătorilor de
~
sarcină  are o valoare mai mică, pentru a atinge
energia necesară ionizării, pe un parcurs mai scurt,
trebuie ca intensitatea câmpului electric Estr să fie mai
mare. Rigiditatea dielectrică a lichidelor este într-
adevăr cu un ordin de mărime mai mare decât la gaze
(zeci de MV/m). Valorile calculate cu relaţia lui Peek
sunt însă mult superioare celor determinate
experimental.
2. Teoria străpungerii pur electrice consideră că în
procesul de străpungere sunt determinanţi electronii
emişi de electrozi sub acţiunea câmpului electric.
lubrifianţi, solvenţi, apă, acizi, baze, praf şi nisip, praf
semiconductor, ciuperci, rozătoare, termite, umiditate
etc.
Cauza îmbătrânirii materialelor constă în modificările
fizico-chimice ireversibile din acestea, produse
datorită solicitărilor exterioare. Fenomenele chimice
care produc îmbătrânirea sunt:
-fenomenul de oxidare, prezent în toate materialele
izolante. Există în materiale un proces lent de oxidare
în urma căruia se formează produse acide care
intensifică conducţia electrică şi scad rezistivitatea şi
rigiditatea dielectrică. Acestui proces de oxidare i se
asociază şi un efect de reticulare care duce la scăderea
elasticităţii şi plasticităţii materialului.
-fenomenul de depolimerizare este caracterizat prin
scăderea gradului de polimerizare şi are loc numai la
temperaturi ridicate.
-evaporarea contribuie de asemenea la îmbătrânirea
izolaţiei. Astfel, în urma procesului de
depolimerizare, datorită produselor volatile care apar,
scade rezistenţa mecanică a materialului (prin
pierderea de masă), se fragilizează materialul, apar
unele cavităţi (cu gaz) în care se dezvoltă descărcări
electrice parţiale etc.
-hidroliza este un fenomen important care contribuie
la îmbătrânirea izolaţiei. Apa, pătrunzând în
moleculele unui material organic, modifică structura
moleculară a acestuia şi prin urmare şi proprietăţile
fizico-chimice

Durata de viaţă a izolaţiei
Durata de viaţă a izolaţiei este intervalul de timp în care
fiabilitatea izolaţiei scade de la valoarea sa iniţială până
la o valoare minimă aleasă în funcţie de fiabilitatea
totală a sistemului electroenergetic din care face parte
materialul izolant. Ea poate fi determinată de mai multe
proprietăţi. Cel mai frecvent se utilizează caracteristicile
rigidităţii dielectrice şi ale rezistenţei mecanice ale
izolaţiei.
Dacă la încercarea de îmbătrânire se urmăreşte
modificarea tensiunii de străpungere în timp atunci
durata de viaţă  este dată de intervalul de timp în care
tensiunea de străpungere s-a redus până la valoarea
prescrisă U
. două puncte, deci din două determinări experimentale.
str min
Durata de viaţă se determină cu ajutorul curbelor de
îmbătrânire, curbe care descriu modificarea
proprietăţilor la solicitarea termică a materialului.
Aceste curbe diferă în funcţie de mecanismele de
îmbătrânire şi de tipul caracteristicilor alese şi ca urmare
durata de viaţă la o temperatură de referinţă dată este
diferită pentru diverse criterii de îmbătrânire. Criteriul
cel mai des utilizat este cel care consideră că sfârşitul
duratei de viaţă e momentul când caracteristicile
electrice sau mecanice s-au modificat cu 20...50 % din
valoarea iniţială.
Azotul este folosit în locul aerului pentru evitarea
oxidării şi pătrunderii umidităţii în izolaţii, în cablurile
cu izolaţie de hârtie impregnată cu ulei şi la fabricarea
lămpilor cu incandescenţă (în amestec cu argonul) etc.
Hidrogenul este utilizat, în special, ca mediu de răcire în
construcţia maşinilor electrice de puteri mari datorită
valorilor mari ale conductivităţii termice, căldurii
specifice şi coeficientului de transmisie a căldurii. Deşi
rigiditatea sa este de numai 60% din cea a aerului,
hidrogenul este utilizat ca izolant şi mediu de răcire în
construcţia maşinilor electrice de puteri mari atât
datorită proprietăţilor lui termice dar şi datorită
densităţii sale reduse care conduce la o reducere de 9 ori
a frecărilor în maşinile rotative faţă de cazul răcirii cu
aer. Trebuie luate însă măsuri speciale pentru ca aerul să
nu pătrundă în interiorul maşinii deoarece la anumite
procente de aer şi hidrogen amestecul devine explozibil.
Faptul că oxigenul nu pătrunde în interiorul maşinii
electrice determină o mărire a duratei de viaţă a
sistemului de izolaţie, din cauza absenţei oxidării.
Alte gaze ca argonul, neonul, heliul sunt utilizate pentru
lămpi cu incandescenţă sau cu descărcări în gaze iar
amoniacul şi clorura de metil pentru frigidere cu
absorbţie
Uleiul mineral
Uleiurile minerale sunt dielectricii lichizi cu cea mai
mare utilizare în industria electrotehnică. Se obţin prin
distilare fracţionată din ţiţei, urmată de o rafinare prin
tratare cu acid sulfuric. Din punct de vedere chimic, sunt
amestecuri de hidrocarburi naftenice, aromatice şi
parafinice. După utilizările lor, se împart în: uleiuri de
transformator, de cablu şi de condensator.
Uleiul de transformator se utilizează în transformatoare
ca izolant şi mediu de răcire şi în întreruptoare de înaltă
tensiune ca izolant şi mediu de stingere a arcului
electric. Este un material nepolar, cu permitivitate
redusă şi foarte puţin dependentă de temperatură şi
frecvenţă. Factorul de pierderi şi rigiditatea dielectrică
depind mai mult de temperatură, tg crescând sensibil
cu creşterea temperaturii datorită creşterii
conductivităţii electrice.
Uleiul de cablu are ca şi caracteristică fundamentală
vâscozitatea. Ea este apropiată de cea a uleiului de
transformator în cazul cablurilor cu ulei sub presiune şi
mult mai mare în cazul cablurilor cu gaz sub presiune
sau a celor izolate cu hârtie impregnată cu ulei. Uleiul
utilizat la impregnarea hârtiei trebuie să fie foarte fluid
la temperatura de impregnare (1300C) şi să aibă o
vâscozitate mare la temperatura de exploatare, ca să nu
curgă din cablu. Pentru realizarea acestei condiţii este
amestecat cu 10% colofoniu - în cazul impregnării
hârtiei - sau cu poliizobutilenă - în cazul cablurilor cu
gaz sub presiune.
În analogie cu rata de creştere a reacţiilor chimice se
poate considera pentru durata de viaţă - în cazul în care
predomină îmbătrânirea termică - o lege de forma.
unde (T) este durata de viaţă la
 T    0 exp
a
 
T 
temperatura T, 0 şi a sunt parametri care depind de
natura materialului izolant şi de criteriul de îmbătrânire
ales.
Logaritmând relaţia, aceasta devine:
1 şi curba lg  f 1 / T  este o
lg  T   lg  0  a 
T determină utilizarea lui în construcţia condensatoarelor,
dreaptă care se poate trasa cunoscând coordonatele a
Pentru temperatura de regim durata de viaţă se obţine
prin extrapolare.
Există materiale în care îmbătrânirea nu
este guvernată de o singură reacţie chimică, pentru
 
acestea curba lg  f 1 / T nu mai este o dreaptă,
fiind necesare mai multe determinări experimentale
pentru trasarea curbei şi obţinerea duratei de viaţă.
Gazele electronegative sunt combinaţii clorurate sau
fluorurate, organice şi anorganice care prezintă o mare
afinitate pentru electroni cu care formează foarte uşor
ioni negativi cu masă moleculară mare şi factor de
recombinare redus, fiind utilizate, mai ales, în
construcţia întreruptoarelor ca mediu de stingere a
arcului electric. Cele mai utilizate sunt: hexaflorura de
sulf şi perfluorcarbonii.
Hexafluorura de sulf (SF6) este un gaz inert,
neinflamabil, stabil chimic până la 1000C, de 5 ori mai
greu decât aerul, cu temperatura de fierbere scăzută şi cu
conductivitatea termică mai mare, vâscozitate mai
redusă şi căldură specifică apropiată de cea a aerului.
Datorită sulfului pe care-l conţine, SF6 atacă materialele
active iar gazele rezultate din descompunerea sa sub
acţiunea arcului electric sau a descărcărilor corona sunt
toxice şi corozive. Rigiditatea dielectrică şi tensiunea de
apariţie a descărcării corona sunt mai mari decât ale
aerului. Rigiditatea variază mai puţin cu distanţa între
electrozi decât la aer dar pentru distanţe peste 25 mm
tensiunea de străpungere este mai mare în curent
continuu decât la frecvenţă industrială; în câmp uniform
este proporţională cu presiunea iar în câmp neuniform
scade dacă presiunea depăşeşte 1 atm.
Uleiul de condensator, utilizat ca dielectric în
condensatoare de capacităţi mari, are un înalt grad de
rafinare ceea ce duce la pierderi deosebit de mici şi o
rezistivitate ridicată.
Îmbătrânirea uleiului mineral este principalul
dezavantaj prezentat de acesta. Fenomenul este
favorizat de următorii factori: oxigenul, temperaturile
ridicate, arcul electric, câmpurile electrice, lumina,
unele metale etc.
Oxigenul formează cu hidrocarburile din compoziţia
uleiului acizi liberi sau legaţi care corodează metalele
active şi înrăutăţesc caracteristicile izolaţiei aflate în
ulei. Temperaturile ridicate favorizează reacţiile
chimice de descompunere a uleiului. Arcul electric
descompune uleiul în produse gazoase, lichide şi solide.
Câmpul electric - pe durată lungă - duce la disocierea
moleculelor de ulei, rezultând apoi produse insolubile în
ulei (gudroanele sau mâlul). Unele metale (Cu, Cd)
constituie catalizatori ai reacţiilor de descompunere a
uleiului iar altele (Fe, Pb) reacţionează chimic cu acesta.
Gudroanele nu modifică proprietăţile esenţiale ale
uleiului, însă, prin depunerea pe suprafeţele înfăşurărilor
şi a cuvelor transformatoarelor îngreunează procesul de
răcire. Produsele de descompunere gazoase şi lichide
înrăutăţesc proprietăţile electrice ale uleiului. Gradul de
îmbătrânire al uleiului se poate aprecia prin următoarele
criterii: factorul de pierderi, rigiditatea dielectrică,
Materiale electroizolante gazoase
Gazele utilizate în industria electrotehnică îndeplinesc
funcţia de izolant electric, de mediu de răcire sau de
mediu de protecţie împotriva oxidării sau corodării unor
materiale constructive. Cele mai folosite gaze sunt:
aerul, hidrogenul, azotul, dioxidul de carbon, gazele
electronegative etc.
Aerul, ca izolant sau impuritate este prezent în toate
sistemele de izolaţie ale instalaţiilor electrice.
Rigiditatea dielectrică la 20 0C şi 1 atm este de 3,2
MV/m - satisfăcătoare pentru câmpuri electrice mai
puţin intense - şi are valori mult mai mari în cazul
presiunilor înalte sau foarte joase. Această caracteristică
a întreruptoarelor de înaltă tensiune (cu vid sau cu aer
comprimat) etc. Aerul prezintă dezavantajul că are o
acţiune corozivă asupra metalelor şi izolaţiilor şi de
oxidare a uleiurilor, ambele acţiuni fiind evitate la
utilizarea ca izolant a vidului.
Dioxidul de carbon fiind foarte solubil în
ulei mineral (de 10 ori mai mult decât aerul) este utilizat
ca preimpregnant pentru unele transformatoare mari şi
cabluri cu ulei sub presiune, pentru umplerea cuvelor
transformatoarelor în vederea transportării acestora etc
Datorită rigidităţii ridicate şi capacităţii sale de răcire
SF6 se utilizează ca izolator şi mediu de răcire în
transformatoare, ca izolator şi mediu de stingere a
arcului electric în întreruptoare de înaltă tensiune, în
construcţia unor instalaţii speciale.
Perfluorcarbonii sunt derivaţi fluoruraţi
(unii cloruraţi) ai metanului, etanului şi propanului, în
condiţii normale putând fi materiale gazoase sau lichide.
Gazele ca: perfluorpropanul (C3F8), perfluorbutanul
(C4F10), octafluorciclobutanul (c-C4 F8) au stabilitatea
termică mai mare decât SF6 (200...2500C), nu atacă
metalele active şi se utilizează în aparatele de înaltă
tensiune care funcţionează la temperaturi ridicate.
Diclordifluormetanul (CCl2F2), care stă la
baza produselor cu denumirea comercială de freon,
frigen, geneton este neinflamabil, netoxic, cu rigiditate
dielectrică apropiată de cea a SF6, dar cu temperatură de
fierbere scăzută (-280C) ceea ce-l face inutilizabil în
instalaţiile exterioare. Atacă unele materiale plastice
organice (mase plastice, cauciuc) şi este stabil termic
până la 1500C. Se foloseşte în construcţia frigiderelor cu
compresiune.
rezistivitatea, indicele de aciditate, indicele de
saponificare, temperaturile de congelare şi
inflamabilitate, vâscozitatea etc, care trebuie să nu
depăşească anumite limite.
Întreţinerea uleiului mineral constă în protejarea lui
împotriva umidităţii şi oxidării, curăţirea, uscarea şi
regenerarea celor cu grad de îmbătrânire ridicat. Pentru
protejarea lui se utilizează perne de azot care împiedică
un contact direct între ulei şi oxigenul şi umiditatea din
atmosferă sau filtre cu silicagel, oxid de aluminiu,
bauxită sau alţi absorbanţi, utilizaţi pentru reducerea
conţinutului de apă şi compuşi insolubili. Prin
introducerea unor aditivi antioxidanţi se împiedică
desfăşurarea procesului de oxidare. În cazul în care,
caracteristicile uleiului s-au redus sub limitele
admisibile, acesta este supus unui proces de purificare şi
regenerare. Purificarea elimină pe cale fizică
impurităţile formate în ulei şi constă în: decantare, când
are loc depunerea apei şi a impurităţilor cu masă
moleculară mare; centrifugare, când se elimină
impurităţile cu greutate specifică mai mare decât a
uleiului; filtrare, pentru reţinerea impurităţilor mici, a
apei, negrului de fum etc; uscare prin pulverizarea în vid
pentru eliminarea vaporilor de apă. Prin regenerare, se
elimină pe cale chimică produsele de îmbătrânire care
rămân în urma purificării. Procedeele de regenerare sunt
aceleaşi ca cele folosite la rafinarea uleiului, adică
tratarea cu hidroxid de potasiu, acid sulfuric şi
pământuri absorbante.
Uleiuri sintetice
Uleiurile sintetice tind să le înlocuiască pe cele
minerale care, deşi au proprietăţi dielectrice foarte
bune şi preţ de cost redus prezintă dezavantaje
importante ca: îmbătrânire rapidă, imflamabilitate,
pericol de explozie, tendinţă de oxidare etc. În funcţie
de compoziţia chimică, uleiurile sintetice sunt:
clorurate, fluorurate sau siliconice.
Uleiurile clorurate sunt derivaţi cloruraţi ai
hidrocarburilor având diferite denumiri comerciale:
askareli, sovol, sovtol, clophen etc. Sunt substanţe
polare, neinflamabile, cu stabilitate chimică mare, nu
se oxidează, dar se descompun sub acţiunea arcului
electric, gazele rezultate nu sunt inflamabile dar sunt
toxice şi corozive. Atacă lacurile pe bază de uleiuri
vegetale, dar sunt compatibile cu răşinile fenolice,
poliuretanice, epoxidice, celulozice etc. Sunt mai
vâscoase decât uleiul mineral dar au absorbţie de apă
mai redusă.
Proprietăţile lor electrice depind de numărul de atomi
de clor din moleculă: prin creşterea acestui număr
creşte temperatura de congelare, deci şi vâscozitatea
şi sunt influenţate şi proprietăţile dielectrice
Cea mai mică valoare a factorului de pierderi o
prezintă pentaclordifenilul. Uleiurile clorurate sunt
utilizate ca dielectric în condensatoare, având r mare
(r = 5...6) şi ca izolant în transformatoare, pentru că
au Estr mare şi sunt neinflamabile.
Uleiurile fluorurate au proprietăţi dielectrice foarte
bune, nu ard şi nu prezintă pericol de explozie, nu
produc gaze toxice şi corozive, au temperatura de
fierbere mai scăzută decât a uleiurilor clorurate şi
absorbţie de apă mai redusă, dar sunt foarte scumpe.
Se utilizează doar în transformatoare şi întreruptoare
care funcţionează în condiţii speciale.
Uleiurile siliconice au proprietăţi dielectrice
apropiate de ale uleiului mineral, absorbţia de apă este
mai mică şi temperatura de inflamabilitate ridicată
(350...4750C). Se utilizează în construcţia
transformatoarelor speciale, pentru ungerea
mecanismelor din mase plastice, a matriţelor pentru
turnarea maselor plastice etc.
Materiale organice micromoleculare
Această grupă de materiale cuprinde cerurile şi
substanţele ceroase şi bitumurile şi asfalturile.
Cerurile şi substanţele ceroase. Cerurile sunt
substanţe micromoleculare cristaline cu proprietăţi
dielectrice foarte bune, higroscopicitate redusă dar cu
proprietăţi mecanice şi termice slabe. Prezintă
contracţie mare la răcire şi sunt solubile în uleiuri
minerale şi în uleiuri clorurate. Cerurile naturale sunt
mai puţin utilizate datorită temperaturii de înmuiere
scăzute şi a proprietăţilor mecanice slabe. Sunt
utilizate, îndeosebi, substanţele ceroase nepolare - cu
proprietăţi dielectrice foarte bune - sau polare - cu
proprietăţi dielectrice mai slabe şi dependente de
temperatură. Se utilizează la fabricarea unor mase de
impregnare pentru conductoare, condensatoare, a
maselor de umplere a manşoanelor cablurilor şi
cutiilor terminale, la protejarea unor piese contra
oxidării.
Bitumuri şi asfalturi. Bitumurile sunt amestecuri
amorfe de hidrocarburi obţinute la distilarea ţiţeiurilor
care conţin cantităţi reduse de oxigen şi sulf.
Asfalturile sunt materiale naturale ce provin din
zăcăminte învecinate cu cele de ţiţei.
Sunt substanţe nehigroscopice, fragile, cu contracţie
mare la răcire, temperatură de înmuiere scăzută (între
50 şi 1500C), insolubile în alcooli şi apă dar solubile
în hidrocarburi aromatice, uleiuri, benzină. Se
utilizează la fabricarea lacurilor de impregnare, a
compoundurilor, ca mase de umplere a manşoanelor
sau cutiilor terminale de cabluri etc.