Sunteți pe pagina 1din 10

Între oglinzile realitatii.!

Fragmente din cartea – What the Bleep Do


We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?!
„Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna
în zona de siguranta decât sa intre în astfel de
încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o
întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi
vor ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi
repede de lucru cu altceva. De ce sa pui o Mare
Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o
invitatie la aventura, o calatorie spre a
descoperi. Este incitant sa pornesti într-o
aventura noua; exista o fericire a libertatii,
libertatea de a explora teritorii noi. Asa ca, de
ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca,
punând întrebari, se deschide usa catre haos,
catre necunoscut si catre imprevizibil. În
momentul în care pui o întrebare la care chiar
nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un
tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa
primesti un raspuns care ar putea sa nu îti
placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te
face sa te simti incomod sau daca te
departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o
pentru tine însuti? Daca raspunsul nu este ce
vrei tu sa auzi? Ca sa pui o întrebare nu îti
trebuie muschi, ci curaj.”
Oamenii de stiinta au descoperit ca daca
masoara din punct de vedere electric ceea ce
iese din creierul unei persoane (folosind RMN
sau scannere PET, de exemplu) atunci când
priveste un obiect si apoi când doar îsi
imagineaza acel obiect, în ambele cazuri sunt
active aceleasi zone ale creierului. Închiderea
ochilor si vizualizarea obiectului, produce
aceleasi tipare ale creierului ca si privirea
acelui obiect. Creierul nu numai ca nu distinge
între ceea ce vede în mediul înconjurator si
ceea ce-si imagineaza, dar se pare ca nu stie
nici diferenta dintre actiunea în sine facuta si
actiunea vizualizata. Acest fapt a fost
descoperit pentru prima data în anii ’30, de
Edmund Jacobson, M.D. (creatorul Tehnicii de
Relaxare Progresiva pentru reducerea
stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiectii
sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit
miscari foarte subtile musculare care
corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi
fost implicati în activitatea respectiva. Aceasta
informatie a fost foarte bine folosita de multi
sportivi, în lumea întreaga.
Perceptia este un proces complex, cu multe
fatete, care începe atunci când neuronii
receptori capteaza o informatie din mediul
înconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor
electrice, creierului. Ca toate fiintele vii,
receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea
lumina infrarosie, nu putem simti câmpurile
electromagnetice asa cum fac pasarile
(folosind aceste informatii pentru a naviga). Cu
toate acestea, cantitatea de informatii care
vine prin cele cinci simturi este uluitoare –
undeva în jurul a 400 de miliarde de biti pe
secunda. Evident, nu privim si nu procesam
constient nimic din toata aceasta cantitate.
Cercetatorii spun ca numai aproximativ 2000
de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, în
timp ce creierul trece la treaba încercând sa
creeze pentru noi o poveste despre lume,
trebuie sa si scape de o multime de informatii.
De exemplu, în timp ce cititi aceste cuvinte,
chiar daca simturile voastre receptioneaza
temperatura din camera, senzatia corpului
vostru aflat pe scaun, textura hainelor la
nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului si
mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti
mai degraba inconstienti de toate acestea în
timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii.
„Emotiile noastre decid ce merita atentia
noastra… Decizia despre ce devine gând ivit
din constiinta si ce ramâne un gând nedigerat,
un tipar ramas îngropat adânc în corp, este
mediata de receptori.” Dupa cum spune Joe
Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze
chimic ceva în memoria pe termen lung. De
aceea le avem.” Emotiile noastre sunt
legate/conectate la un nivel inferior al
procesarii vizuale, undeva în apropierea
primului pas. Acest lucru are un sens din punct
de vedere al evolutionismului. Daca mergând
pe poteca apare în fata ta un tigru, vei procesa
aceasta imagine si vei începe sa fugi înainte de
a întelege de ce. 400 de miliarde de biti pe
secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care
sunt nereale (martienii) si pe cele care sunt
„irelevante”(mirosul samponului), tot ramân o
multime de biti. Emotiile dau acestora
greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt
scurtatura catre perceptie. Ele ne ofera si
capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu
vrem sa vedem.
Daca ne construim realitatea din deja existenta
magazie de amintiri, emotii si asocieri, cum am
putea percepe ceva nou vreodata?
Cheia este o noua cunoastere. Largind
paradigma, modelul nostru despre ceea ce este
real si posibil, adaugam noi optiuni listei pe
care o pastreaza creierul nostru. Ţineti cont ca
acea lista nu este decât o descriere a realitatii
care se bazeaza pe experienta personala; nu
este realitatea însasi. O noua cunoastere ne
poate deschide mintea catre noi tipuri si noi
nivele de perceptie si experienta. Este
importanta o informatie noua, dar o cunoastere
completa implica atât întelegerea, cât si
experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum
este sa manânce o piersica, poti sa-i dai
informatii despre asta – „este zemoasa si dulce
si moale…” – dar nu va stii niciodata, cu
adevarat, pâna când nu va musca din acea
piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si
a ne deschide catre o viata mai buna, ne
trebuie si experiente noi.
Daca percepi numai ceea ce stii, cum vei putea
percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe
tine, cum vei putea creea un nou tine? Odata
ce s-a înteles ca noi putem experimenta viata
în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoastem
deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata
mai bogata, daca dorim mai multe oportunitati
de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem
nevoie sa facem o miscare puternica în noi
însine, punându-ne mari întrebari,
experimentând noi emotii si adunând mai
multe informatii/date în retelele noastre
neuronale.
Concluzia, cel putin atât cât a putut stiinta sa
realizeze pâna acum, este urmatoarea: Noi
cream lumea pe care o percepem. Când
deschid ochii si privesc în jur, nu vad „lumea”,
ci lumea pe care echipamentul uman senzorial
este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul
meu de credinte îmi permite s-o vad si lumea
pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada. Cu
toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa
credem ca exista o „lume reala” pe care o
putem percepe cu totii si asupra careia sa
cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si
poate ca întotdeauna – au o perceptie cu totul
diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, când
este descrisa o crima de catre mai multi
martori , versiunile despre „ce anume s-a
întâmplat de fapt” difera mult – nu numai în
ceea ce priveste detaliile, dar chiar si în
privinta înfatisarii (cum ar fi culoarea parului,
înaltimea, îmbracamintea) atât a victimei, cât
si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau
ea detine povestea adevarata, dar ceea ce
detin cu adevarat este propria lor perceptie
despre ceea ce s-a întâmplat. Noi ne cream
lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de
vedere stiintific, vederea si perceptia sunt cele
mai evidente si demonstrabile modalitati prin
care facem astfel. Marea întrebare este: totul
se opreste aici? Este aceasta limita pâna la
care afectam lumea pe care o vedem?
Karl Pribram a revolutionat felul în care
gândesc oamenii despre creier prin afirmatia
ca acesta este esentialmente holografic. El a
afirmat ca procesarile sunt raspândite în tot
creierul si ca, întocmai ca o holograma, fiecare
parte contine întregul. Acest lucru a fost
suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl
Pribram a aplicat acest model felului în care
percepem. El a spus ca universul este, în
esenta, holografic si ca singurul motiv pentru
care noi simtim ca suntem „în” realitate, în loc
sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca
acest creier se conecteaza holografic cu acel
„acolo, afara” (caz în care timpul si spatiul
dispar – de fapt, este o alterare a frecventei si
a relatiilor de faza) si astfel perceptia noastra
nu este doar procesata în creier, ci mutându-se
în afara creierului, interactioneaza cu „acolo,
afara”(spatiul cosmic). De aceea, indiferent de
cât de buna este realitatea virtuala, nu va va
convinge niciodata ca sunteti „în” acea
realitate.
Dar daca realitatea este holografica, este
posibil sa o percepem direct? Simturile noastre
sunt limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti
presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim
exploratori în constiinta relatând ca este posibil
sa experimentam lumea complet, direct,
întregul univers si o boaba de nisip, totul
deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot
ceea ce percepem prin simturile noastre – este
maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de
punctul de vedere, de perspectiva.
Când analizam o dorinta data, e important sa
facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim
sinceri cu privire la adevaratul obiect al
dorintei. Pentru a examina cu claritate o
dorinta, orice tendinta de a judeca trebuie sa
dispara, deoarece nu reprezinta altceva decât o
etichetare a respectivei dorinte ca fiind rea,
fapt ce o trimite în mecanismul respingerii.
Dorinta apare. Cineva îti ia fata pe autostrada,
pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun
cu laser cu ajutorul caruia sa-l spulberi de pe
drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci
ai toate sansele ca motivul mâniei tale sa nu
fie niciodata descoperit.
„Liberul arbitru se gaseste în cortexul nostru
frontal, iar noi ne putem antrena sa facem
alegeri mai inteligente si sa fim constienti de
alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred ca
acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de
exercitii. Putem merge la sala pentru a ne întari
bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal
recurgând la yoga, meditatie si alte practici”.
Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar
ajungem din nou într-un punct în care ne
întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce
aspect al nostru alege (personalitate/ego sau
spiritul transcedental)? Din punct de vedere
neurologic, se pare ca întrebarea poate fi
reformulata astfel: oare alegerea provine dintr-
o retea neurala existenta sau din cortexul
frontal? Profitam de avantajul oferit de
caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa
alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv
mecanic, ce actioneaza întotdeauna pe baza
unor conditii preexistente (vechi)? Si ne
întoarcem înca o data la întrebarea: în ce lume
traim? Într-un univers viu, organic si
interconectat sau într-unul divizat si imobil? Noi
alegem.
Sa vorbim putin despre crearea realitatii. Este
vorba de motivul pentru care cream ceea ce
suntem, de nivelurile de la care cream si de
modul în care facem aceste creatii mai
constiente si mai puternice. Se pare ca
extraordinarul nostru creier este conectat cu
lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza
spune: „Ceea ce ne diferentiaza de toate
celelalte specii este raportul lobului frontal cu
restul creierului. Lobul frontal e o zona a
creierului responsabila de intentia ferma,
luarea deciziilor, reglarea comportamentului si
inspiratie. Si, pe masura ce dezvoltam aceasta
abilitate ca fiinte umane, vom lua alte decizii
care, de fapt, ne vor influenta potentialul si
evolutia. O decizie care i-ar lua unui câine în
mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de
fiinta umana în numai câteva momente,
datorita dimensiunilor mai mari ale lobului
frontal.”
Am vorbit asadar despre motivul pentru care
dorinta e necesara si nu întotdeauna „rea”. Si
iata de ce: pentru a aduce în realitate
sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam
decizii si sa ne aliniem la ele prin intentie. Iar
daca înca simtiti o legatura imperfecta cu
aceste lucruri, Ledwith ne explica mai departe:
„Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? În
esenta, din cauza lipsei concentrarii. Nu putem
sta concentrati, mintea umbla încolo si-ncoace,
iar noi suntem prea puternic racordati la
vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru
ca intentia sa functioneze cu adevarat, ea
trebuie sa fie focalizata – dar lumea în care
traim ne solicita permanent atentia. Se
cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage
atentia oamenilor. (Iar termenul operativ este
cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr.
Dispenza, ca „majoritatea oamenilor se opresc
deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte
mic, iar când nu le vad renunta imediat la
respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista
si dupa momentul în care ei se opresc. Suntem
foarte lenesi ca fiinte umane. Traim într-o lume
conventionala si daca nu primim imediat exact
ceea ce dorim, devenim nerabdatori”.
Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru
lipsa noastra de concentrare asupra lumii.
Aceasta e o mentalitate de victima. Mai
degraba, pentru a obtine o intentie buna,
trebuie sa ne dorim acest lucru si sa luam
deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de
fapt, despre o reactie în lant cu rezultate
extraordinare.!