Mărturia generalului Mărgineanu:

Generalul Mărgineanu: „Cu îngrijorare vedeam din clipă în clipă că va fi nevoie să fac uz de
arme. Repezindu-mă la circumscripția din Pasajul Român, am chemat telefonic pe Ion I.C. Brătianu.
I-am explicat sumar situația și i-am cerut dezlegarea: -Generale!- mi-a răspuns Brătianu. Fac apel la
înțelegerea și tactul d-tale! Evită focul de armă! În orice caz, nu lua nici o măsură până nu mă duc la
rege”. „Am ordonat pe propria mea răspundere: Foc!”. Au căzut potrivit datelor oficiale- 6 morți și
15 grav răniți. Guvernul a căutat să acrediteze ideea că era vorba de un complot boșevic, pe care a
decis să-i lichideze din fașă.

Mărturia lui I.G Duca:

Îndată după întoarcerea noastră din Iași, simțean că Bucureștii erau subminați de agitațiuni
comuniste. Fie că autoritățile de sub ocupație nu vegheaseră îndeajuns și că astfel propaganda
comunistă se putuse întinde netulburată. Fie că germanii, după o metodă care le era scumpă, văzând
că trebuie să se retragă, au ținut să aprindă focul în urma lor. Fapt e că pe stradă defilau convoaie
cu drapele roșii, și că corifeii mișcării răspândeau din larg bani în dreapta lor, starea quasi-
revoluționară din Ardeal și din Bucovina, prizionerii care soseau din diferite țări unde izbucnise
bolșevismul, armatele care porneau spre Ardeal, paralizând și viața economică și posibilitățile
normale de transporturi-toate acestea îngăduiau ușor lui Racovski și agenților Moscovei să
uneltească și să semene dezordinea în România. De altminteri avusesem la redacția „Viitorului” o
lungă convorbire cu Toma Dragu, fruntașul socialist pe care îl cunoșteam bine de la Paris și părea el
însuși îngrijorat de ce vedea și auzea în jurul lui. La 13 decembrie o manifestație s-a ciocnit pe strada
Câmpineanu, jos pe lângă Teatrul Național, cu un detașament de vânători de munte. Soldații au tras.
Mai mulți manifestanți au căzut morți. Poliția a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut în chip
atât de crun încât unul dintre socialiștii cei mai de vasă, Frimu, a și murit peste câteva zile de pe
urma rănilor dobândite. Represiunea depășise și așteptările și intențiile noastre. Mârzescu, în
calitatea lui de ministru de interne, nu putea reuși să stabilească vinovățiile și răspunderile. Vădit,
acțiunea îi scăpase din mână. Chiar dacă trupa fusese atacată cum pretindea ea, acționase prea
violent. Ceea ce se petrecuse la Poliție, împotriva dispozițiilor guvernului, era grav și inadmisibil.
Abia după câțiva ani și întâmplător am aflat cheia enigmei. Plecând odată cu vagonul ministerial în
Ardeal și văzând că eroul de la Mărășești, viteazul general Rasoviceanu nu are loc în tren, l-am
invitat la mine. Stând de vorbă până seara târziu, mi-a mărturisit că 13 decembrie era opera lui. Că
întorcându-se din Moldova cu regimentul său, suprinsese noaptea în gara Chitila oameni suspecți
care îndemnau pe soldați să-și împuște ofițerii și să facă revoluție-că trebuie să isprăvească cu regii
și burjuii- că, văzând că guvernul umbla cu mânuși, el s-a gândit să curețe el capitala de acești
agitatori. Că aflând de întrunirea lor le-a ieșit înainte, că a tras fără provocare și că tot el a dispus,
peste capul prefectului de Poliție, să se dea conducătorilor mișcării o lecție așa încât pe viitor să se
sature comunism. Considera că a adus un mare serviciu țării sale și se lăuda că a procedat cum a
vrut el, nu cum ar fi vrut guvernul responsabil al țării. ( volumul IV, 187-189)