Politica industriala UE

Definirea politicii industriale

Politica industriala poate fi definita ca o larga gama de masuri guvernamentale menite

sa promoveze cresterea si sporirea competitivitatii a unui anumit sector sau a unor sectoare
intr-o economie. Deoarece astfel de masuri implica tratament preferential, este logic sa
completam definitia, cu conditia, ca celelalte sectoare beneficiaza indirect de suportul oferit
sectoarelor tinta (prioritare) si nici un sector nu va fi prejudiciat de masurile acestei politici

O politica industriala „laissez-faire”, de neamestec si neimplicare a guvernului, este

caracterizata prin atentia fundamentala ce o acorda realizarii unui mediu macroeconomic
stabil si previzibil pentru industrie, investind in infrastructura si capital uman, evitarii
'stabilirii companiilor lideri', mentinerii deschiderii pietei si a politicii privind investitiile
straine directe, utilizand un regim antitrust procompetitiv si sustinand Cercetarea &
Dezvoltarea(C&D) la nivel precompetitiv (cercetari fundamentale si implimentarea
rezultatelor pentru realizarea prototipurilor non-comerciale)

Politica industriala agresiva sau dirijata ce cuprinde spectrul, de la economia de

comanda, de tip sovietic, ce incerca sa elaboreze si sa adopte practic toate deciziile ce
guvernau relatiile economice, pana la modelul indicativ-planificat a Frantei sau Japoniei,
bazat pe consensul intre industrie si Guvern. Elementele unei politici dirijabile includ in sine
stabilirea sectoarelor tinta prin acordarea de facilitati fiscale (reduceri de taxe), procurari,
subsidii si politici comerciale; suportul C&D ce tinde sa ajunga dincolo de faza
precompetitiva si politica antitrust ce limiteaza competitia.

Diferite state au utilizat diferite mixaje ce implicau politica dirijabila si permisiva la

diferite etape ale dezvoltarii. In SUA, care se considera o economie de piata fara planificare,
programul de achizitii militare din perioadele anilor ¢50 si ¢60 a fost un stimulent important
pentru industria americana de calculatoare si al aviatiei civile. In Japonia, orientarile pe un
puternic aparat de planificare centralizat nu a spulberat posibilitatea structurii de
subcontarctare in industria de automobile. In Europa, politicile industriale nationale fluctuau
pentru a face fata conditiilor economice, de la politica de neimplicare a lui Thatcher pana la
politica excesiv de dirijata in Franta anilor ¢60. Mai multi cercetatori in domeniu au
demonstrat ca, in timp ce valorile politice si culturale sunt importante in explicarea de ce
politica industriala a unui stat a evoluat diferit de la celelalte, factorii situationali sau obiectivi
(nivelul dezvoltarii economice; structura institutionala, financiara si legala; alocare de resurse
si perspectiva mediului de afaceri) sunt la fel de importanti. Statele aflate in perioada de
evolutie spre o economie dezvoltata au tendinta de a aplica politica industriala mult mai
interventionista decat statele cu o economie dezvoltata. Un alt factor cheie este relatia dintre
Guvern si comunitatea oamenior de afaceri, care poate fi dusmanoasa, exemplu poate servi
Marea Britanie in perioada guvernarii lui Thatcher, dar si situatia actuala din Moldova, pana
la una de colaborare fructuoasa in Franta si Germania. Ambele elemente (factori obiectivi si
relatia Guvern-oameni de afaceri) explica in mare masura evolutiile politicii industriale
europene.
 O alta dimensiune a politicii industriale o constituie concurenta si existenta, inca de la
inceputurile constructiei comunitare, a unei politici concurentiale comune. Dupa mai bine de
40 de ani de functionare, aceasta politica continua sa fie o conditie necesara atat unei
economii de piata viabile, cat si unei piete comune ce asigura libera miscare a bunurilor,
serviciilor, capitalului si persoanelor.

Dupa cum am prezentat mai sus politica industriala a Uniunii Europene este o politica foarte
complexa care reprezinta un set de politici in diferite domenii, tangente cu industria, dar fara
aceste politici o politica industriala ar fi imposibila.

Principalul obiectiv al politicii industriale a UE, ramane pana in prezent, consolidarea

pozitiilor industriei europene, prin asigurarea competitivitatii industriei europene pe plan
international, asigurand o crestere economica continua, oferind totodata clientilor sai produse
de calitate la preturi competitive, protejand in acelasi timp si mediul inconjurator.

In sens restrans, politica industriala a Comunitatii se refera la masuri specifice pentru anumite
sectoare industriale si la resursele acordate in acest scop. Comunitatea s-a implicat in anumite
sectoare industriale ale Europei din pricina performantelor lor relativ slabe la nivelul pietei
mondiale. Dificultatile cauzate de concurenta tot mai acerba, atat in ramurile industriale de
inalta tehnologie, cat si in cele traditionale nu mai pot fi rezolvate de politicile industriale
nationale. Astfel, procesul de restructurare industriala este strans legat de fenomenul
interdependentei economice.

Actiuni si instrumente utilizate pentru realizarea PI

La semnarea Tratatului de la Roma (1957) se considera ca existenta pietei unice va

regla automat, prin mecanismele ei, productia industriala si desfacerea acesteia pe piata.
Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurential propice cresterii economice,
astfel incat sa fie descurajata crearea marilor monopoluri nationale.

O revizuire a acestei viziuni a aparut necesara la inceputul anilor '80, in fata

concurentei tot mai crescute din partea marilor firme americane si japoneze. Fara a face
deviere de la politica sa in domeniul concurentei, Uniunea Europeana a inceput sa se preocupe
de formularea unei politici industriale care sa incurajeze parteneriatele intre firmele europene,
sa promoveze cooperarea in domeniul cercetarii, pentru cresterea pe termen lung a
competitivitatii UE pe piata mondiala.

Instrumentele traditionale ale politicii industriale combina in sine politici macroeconomice si

fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achizitii, suport pentru C&D, proceduri de
elaborare a standardelor tehnice, programe de imbunatatire a instruirii si a infrastructurii,
regim antitrust favorabil, sustinerea exporturilor, precum si dezvoltarea politicilor de
promovare a produselor industriale pe pietele externe si bineinteles atragerea investitiilor.

Analizand toate posibilitatile si luand in consideratie schimbarile ce sau produs pe plan

mondial, in 1994 Comisia formula cele patru actiuni prioritare menite sa conduca la
cresterea competitivitatii industriei UE [3]:

1. Imbunatatirea cadrului regulatoriu;

2. Asigurarea unei concurente eficiente;

 3. Promovarea investitiilor intangibile;

4. Dezvoltarea cooperarii industriale si in domeniul cercetarii.

IMBUNATATIREA CADRULUI REGULATORIU

Imbunatatirea cadrului regulatoriu are la baza linii directoare adoptate la 16 ianuarie 1996.
Acestea vizeaza in primul rand:

• consolidarea, actualizarea si simplificarea reglementarilor existente in industrie;

• desfasurarea unei analize cost-beneficii inainte de a introduce orice noi reglementari;

• luarea in calcul a factorilor de risc legat de sanatatea publica sau de protectia mediului;

• orice noua reglementare trebuie sa fie simpla, ieftina si in interesul sanatatii publice si
al protectiei mediului.

ASIGURAREA UNEI CONCURENTE EFICIENTE

Sfarsitul anilor '90 aduce schimbari in politica concurentiala a Uniunii Europene. Cele
mai semnificative sunt propunerile de lichidare a unor monopoluri de stat, cum ar fi cele din
sectoarele: posta, telecomunicatii, energie, etc. Desi functia sociala a acestor servicii este
evidenta, nu se mai justifica monopolul de stat asupra lor atunci cand aceasta pozitie
dominanta duce la costuri foarte ridicate pentru populatie si la pierderi de productivitate in
sectoarele respective.

Consiliul de Ministri a mandatat Comisia sa urmareasca punerea in practica a

calendarului de liberalizare a telecomunicatiilor, astfel incat pana la sfarsitul lui 1998 sa ajuns
la o deplina libera concurenta in acest domeniu.

Liberalizarea serviciilor postale se face foarte incet, intrucat lipseste consensul necesar
intre statele membre. Aceasta se datoreaza in parte rolului cheie pe care aceste servicii il joaca
mai ales in comunitatile rurale ale Uniunii Europene.

In sectorul energiei, obiectivul este crearea unei piete unice care sa asigure
transparenta, eficienta, siguranta, concurenta si respectul pentru mediul inconjurator.

PROMOVAREA INVESTITIILOR INTANGIBILE

Competitivitatea unei firme in secolul 21 va depinde tot mai mult de puterea sa de

inovatie in ceea ce priveste procesele de munca, organizarea muncii si implementarea rapida
a noilor tehnologii. De aceea, investitiile in cercetare-dezvoltare, proprietatea intelectuala,
specializarea fortei de munca, asigurarea sanatatii si sigurantei la locul de munca, procesarea
datelor etc., devin domenii cheie ale viitorului. Se prevede formularea si implementarea unor
strategii specifice de dezvoltare a unor industrii precum electronica, informatica,
biotehnologia, textilele.

DEZVOLTAREA COOPERARII INDUSTRIALE

 Uniunea Europeana a creat cadrul legal si mecanismele de sprijinire a cooperarii intre
firme din diferitele sale state membre. O atentie deosebita se acorda intreprinderilor mici si
mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante in realizarea unor activitati de cooperare care sa
depaseasca granitele statului unde sunt inregistrate. Ele reprezinta insa 99% din numarul
firmelor inregistrate in UE, oferind 70% din locurile de munca existente in sectorul particular.
Pentru a impulsiona sia incuraja cooperarea au fost create un sir de institutii specializate, cele
mai importante fiind cele prezentate mai jos.

Gruparea Europeana a Interesului Economic este o structura legala, creata in iulie

1989 si recunoscuta de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte,
a partenerilor din mai multe state membre, in domenii precum cercetarea-dezvoltarea,
aprovizionarea, producerea si desfacerea produselor de diferite tipuri. La aceasta grupare se
poate afilia orice firma publica sau privata, ce doreste sa beneficieze de avantajele punerii si
folosirii in comun a resurselor umane si financiare.

Centrul de Cooperare in Afaceri este o alta structura ce se ocupa de difuzarea

informatiilor privind propunerile de cooperare inaintate de firme mici din mai toate ramurile
industriale.

Reteaua Cooperarii in Afaceri pune in legatura consultantii pe probleme de

cooperare din statele membre. Sute de oferte si cereri de cooperare se intalnesc si isi gasesc
solutionare prin intermediul acestei retele.

Programul Europarteneriat organizeaza de doua ori pe an intalniri directe intre

conducatori de firme. Scopul programului este de a incuraja cooperarea si de a promova
intelegeri de afaceri intre IMM-uri din regiuni mai putin dezvoltate ale UE si firme din alte
tari europene sau mediteraneene.

DEZVOLTAREA COOPERARII IN DOMENIUL CERCETARII STIINTIFICE

Fata in fata cu competitorii americani si japonezi, Uniunea Europeana a trebuit sa-si dezvolte
o politica de cercetare-dezvoltare care sa-i permita mentinerea competitivitatii internationale.
Uniunea Europeana sprijina parteneriatele intre cercetatorii, laboratoarele si oamenii de
afaceri din diferitele state membre. Cooperarea la nivel european este o conditie a finantarii de
care acestea pot beneficia in cadrul numeroaselor programe comunitare create anume.
Subventiile comunitare acopera de regula 50% din costul proiectelor.

Aceste programe sprijina mobilizarea resurselor umane, financiare si tehnologice necesare

cooperarii in domeniul cercetarii. Ele ofera de asemenea stimulente intreprinderilor mici
pentru a participa in programe de cercetare-dezvoltare:

• finantarea studiilor de fezabilitate pentru determinarea beneficiilor participarii la

programe de cercetare;

• sprijinirea intreprinderilor, in special a celor mici, in valorificarea maxima a

rezultatelor cercetarii (programul Value);

• facilitarea transferului de tehnologie intre firmele europene (prin programul Sprint);

• incurajarea firmelor mici in impartirea costurilor legate de contractarea cercetarilor de
care au nevoie (programul Craft).

• sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe piata (programul

Eureka).

Domeniile prioritare ale programelor comunitare de cercetare-dezvoltare sunt:

tehnologia informatiilor si comunicarii, tehnologia industriala si a materialelor, mediul
inconjurator, energia, resursele umane si mobilitatea acestora.

Un rol deosebit revine protectiei proprietatii intelectuale, prin sistemul patentelor, care
permite firmelor sa-si recupereze investitiile in cercetare-dezvoltare.

CONCLUZII

Obiectivul general al politicii industriale il constituie cresterea competitivitatii si in

general a performantelor industriei in vederea intaririi capacitatii de adaptare a economiei la
cerintele pietei internationale, in conditiile globalizarii economiei mondiale.

Transformarea economiei si orientarea ei spre o dezvoltare durabila, in concordanta cu

interesele nationale, avand ca obiectiv integrarea in Uniunea Europeana, necesita, elaborarea
unui document distinct si global de politica industriala.

Cresterea competitivitatii industriei, ca obiectiv general, se bazeaza pe utilizarea unui

ansamblu de instrumente considerate ca eficiente de Uniunea Europeana si folosite aici, cum
ar fi:

§ imbunatatirea cadrului regulatoriu;

§ asigurarea unei concurente eficiente;

§ promovarea investitiilor intangibile;

§ dezvoltarea cooperarii industriale.

De asemenea sunt utilizate si instrumentele traditionale ale politicii industriale care

combina in sine politici macroeconomice si fiscale, subsidii, programe guvernamentale de
achizitii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de
imbunatatire al instruirii si al infrastructurii, regim antitrust favorabil, promovarea
exporturilor, precum si legat de exporturi, dezvoltarea politicilor de promovare a produselor
industriale pe pietele externe si bineinteles atragerea investitiilor.

In functie de evolutiile extrne si interne utilizarea acestor instrumente poate fi extinsa

sau redusa, dar toate ele trebuie sa fie utilizate cat mai eficient pentru realizarea obiectivului
final, competitivitatea industriei.

POLITICA INDUTRIALA SI DEZVOLTAREA DURABILA

 Dupa ce Consiliul European a trasat la Lisabona noile obiective strategice ale UE, sa
devina cea mai competitiva si dinamica economie din lume capabila la o crestere economica
durabila cu locuri de munca mai multe si mai bune, si coieziune
sociala. La Stockholm Consiliul European a hotarat ca startegia UE de dezvoltare durabila
trebuie sa contina si sa dezvolte in contextul acestei politici si o directie de mediu. Ceea ce
confirma faptul ca, pe termen lung, cresterea economica, coeziunea sociala si protectia
mediului trebuie sa mearga mana in mana, adica mecanismele de aplicare ale politicilor in
domeniile respective vor fi interdependente.

Dezvoltarea durabila si noile necesitati sociale

Cresterea standardului de trai in Europa a adus dupa sine cresterea cerintelor fata de
protectia mediului, calitatea muncii, responsabilitatii sociale comune si protectia
consumatorului si a sanatatii populatiei. Institutiile publice au obligatia sa raspunda la
preocuparile societatii. Aceasta atitudine a fost reflectata in decizia Consiliului European de
la Gothenburg in 2001, care a stabilit dezvoltarea durabila ca un obiectiv cheie al politicii
industriale. Dezvolarea durabila are trei piloni, de baza, economic, social si de mediu (mai
bine zis protectia mediului). Aceste provocari necesita o modificare a politicii industriale spre
cresterea importantei vectorilor sociali si ecologic. Mediul de afaceri, la fel, trebuie sa joace
un rol important pentru a raspunde acestor necesitati. Componenta sociala si ecologica fiind in
mijlocul dezbaterilor privind responsabilitatea sociala comuna. Progresul pozitiv inregistrat in
tendintele productiei industriale din UE, precum si scaderea unor emisii poluante dovedesc, o
data in plus, ca, inalta competitivitate si protectie a mediului poate fi obtinuta de industrie cu
suportul unui mixaj adecvat de politici.

Cerintele ridicate fata de siguranta, sanatate, protectia sociala si a consumatorului,

reprezinta intr-o mare masura consecinta temerilor populatiei de efectul asupra mediului,
sanatatii publice precum si unele implicatii morale a unor tehnologii noi (produse modificate
genetic, clonarea). Pe langa aceasta exista si o teama, ca globalizarea ar conduce la pierderea
identitatii culturale, cresterea competitiei cu tarile cu costuri de productie mici, sau
subminarea structurilor economice. Ca rezultat aceste ingrijorari reflecta necesitatea de a
revedea modul de conducere, control si orientare a intreprinderilor.

Necesitatile societatii pot crea deasemenea noi oportunitati de afaceri. Astfel, axarea
pe protectia mediului a permis companiilor europene sa fie varvul de lance in tehnologiile de
mediu si le incurajeaza sa dezvolte productie durabila bazata pe analiza ciclului de viata.
Apropierea de necesitatile consumatorilor ,in special a calitatii produselor alimentare si a
cerintelor de siguranta, au creat noi nise pe piata.

Politica industriala trebuie sa realizeze echilibrul, pentru ca scopurile ambitioase de la

Lisabona si Goteborg sa fie realizate. O crestere economica puternica ofera resurse pentru
realizarea necesitatolir sociale si ecologice crescande, in special cand inbatranirea populatiei
europene creaza cerinte sociale suplimentare.

Promovarea structurii durabile in productia industriala

Necesitatea industriei europene de a realiza o structura mai dezvoltata a productiei a

devenit o forta motrica a cresterii economice si productivitatii, cum a fost mentionat in
raportul Summit-lui Mondial privind Dezvoltarea Durabila din Johannesburg. Companiile cu
viziuni de viitor, chiar si IMM, pot obtine profituri si “valoare durabila”, utilizand proiectarea
si inovatia pentru a crea produse mult mai prielnice din punct de vedere ecologic, dar si piete
de desfacere ce sunt din ce in ce mai solicitate de consumatori.

UE dezvolta si intareste politica de productie de durata pentru a realiza angajamentele

asumate la summitul de la Johannesburg, privind productia durabila si standardele de consum.
Aceasta consolidare va fi realizata bazanduse pe initiativele deja existente si in corelare cu
ele. De asemenea, acesta politica se va realiza de comun acord si dupa consultari cu
reprezentantii industriei si marii actionari pentru a asigura implicarea lor si a incuraja
activitatile de voluntariat. Elementele esentiale pentru realizarea acestei consolidari sunt:

- incurajarea raspandirii pe o scara cat mai larga a implementarii practicilor reusite,

pentru imbunatatirea eficientei ecologice in folosirea resurselor si cresterea utilizarii
resurselor regenerabile;

- promovarea industriei de reciclare viabile din punc de vedere comercial si a

implementarii practicilor avansate;

- implementarea conceptului de “ciclul de viata” pentru politica produselor integrate

(IPP) prin acorduri benevole, standarde si declaratii pentru produse ecologice;

- incurajarea dezvoltarii si distribuirii tehnologiilor curate prin ridicare barierilor in

implimentarea lor si incurajarea interactiunii public-privat in C&D;

- extinderea utilizarii schemelor managementului ecologic, luand in consideratie

caracteristicile specifice ale IMM, si promovare in continuare a responsabilitatii sociale
comune.

In plus, promovarea unei structuri durabile al productiei industriale va implica de asemenea

dezvoltarea capacitatilor de promovare, stapanire si anticipare a schimbarilor in procesul de
organizare a muncii.

Uniunea Europeana incearca sa implementeze o politica industriala menita sa asigure o

pozitie de lider mondial pentru economia europeana, asigurand in acelasi timp o crestere
economica de durata, reducand numarul somerilor si realizand coeziunia sociala. Avand in
vedere fuziunile intense in care sunt implicate intreprinderile mari si efectele pe care le
prezinta acest proces, inclusiv somajul in crestere, UE isi canalizeaza eforturile spre
promovarea in societate a antreprenoriatului si a inovatiilor care trebuie sa rezulte in cresterea
numarului de intreprinderi mici si mijlocii, care sunt cel mai important creator de locuri de
munca.

Masurile menite sa realizeze acest obiectiv sunt detaliate in Programul Multianual

pentru Intreprinderi si Antreprenoriat pentru anii 2000-2005. Orientarea spre o continua
decentralizare a economiilor tarilor membre, precum si spre generarea initiativelor „de jos in
sus”, adica care pornesc din mediul economic si care au nevoie de sprijinul politic, pentru a-si
atinge obiectivele.

Alte prioritati sunt de a realiza o colelare si o interactiune intre politica industriala si

dezvoltarea durabila care, bazandu-se pe cei trei piloni – economic, social si ecologic, trebuie
sa asigure o dezvoltarea a acestor piloni. Respectand aceste obiective politica industriala
trebuie sa asigure o crestere stabila si adecvata a economiei UE.
 De asemenea reglementarile privind concurenta trebuie sa fie foarte clare si eficiente
pentru asigurarea dezvoltarii intreprinderilor medii si sa nu permita constituirea
monopolurillor.

Confruntata insa cu schimbarile pe plan mondial si viitoarea extindere Uniunea

Europeana a fost nevoita sa-si revada politica industriala adoptata in 1990. Pentru a acorda
prevederile politicii industriale cu realitatile existente, Comisia alansat o discutie pe marginea
noului Concept al politicii industriale.