ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

CATEDRA “TEORIE SI POLITICI ECONOMICE”

REFERAT
La tema : ”Crizele economice”

Elaborat de :Juravschi Ana .Gr. A-151

Verificat de : Taruș Victoria .

Lector superior universitar.

Criza este o tulburare brusca a echilibrului economic , o manifestare a unor perturbari si dereglari
de amploare in desfasurarea activitatii economice si inversarea tendintelor ascendente prin tendinte
descendente in activitatea economica , fiind exprimata prin cresterea stocurilor de produse nevindute
si reducerea productiei , prin scaderea preturilor , prin somaj si scaderea cursurilor bursiere.

Pe parcursul secolului 20 crizele au devenit o caracteristica indispensabila a economiei.Astfel , intre

1907 si 2009 , omenirea s-a confruntat cu un numar de cel putin 11 crize majore , dintre care doua –
Marea Depresiune (1929-1933) si Criza Economica Mondiala (2007-2009) –se caracterizeaza printr-
un impact violent , general si de durata asupra economiei lumii , acestea aducind o stare de paralizie
si recesiune la nivel global . Ambele crize economice au inceput din SUA si s-au propagat ulterior ,
in valuri treptate , in toata lumea.

1) Marea Depresiune 1929 – 1933

A fost cea mai îndelungată şi severă depresiune economică prin care a trecut societatea occidentală industrializată,
care a provocat schimbări fundamentale în structura instituţiilor economice în
politicile macroeconomice şi în teoria economică. Deşi s-adeclanşat în SUA, Marea Depresiune a produs un declin
drastic al productivităţii, o rată deosebit de gravă a şomajului şi o deflaţie acută în aproape toate ţările lumii. Efectele
sale sociale şi culturale nu au fost mai puţin copleşitoare, mai ales în SUA, unde Marea Depresiune a reprezentat cea
mai mare calamitate cu care s-au confruntat americanii de la Războiul Civil încoace.Durata şi profunzimea Marii
Depresiuni au variat substanţial de la ţară la ţară. A fost deosebit de lungă şi de gravă în Statele Unite şi Europa, mai
blândă în Japonia şi în mare parte a Americii Latine. Poate că, previzibil, cea mai dură depresiune prin care economia
mondială a trecut vreodată a fost declanşată de o mulţime de cauze. Declinul în cererea deconsum, panica financiară
şi politicile economice necugetate au cauzat colapsul productivităţii economice în SUA, în timp ce etalonul aurului,
care lega aproape toate ţările lumii într-o reţea de rate fixe de schimb valutar, a jucat un rol esenţial în propagarea
crizei economice americane către celelalte ţări. Însănătoşirea economică după Marea Depresiune a fost, înmare
parte, stimulată de renunţarea la etalonul aurului şi de expansiunea monetară ce i-a urmat. Impactul economic al
Marii Depresiuni a fost enorm, atât prin enorma suferinţă umană provocată, cât şi prin schimbările profunde în
politicile economice.

DURATA ŞI GRAVITATEA
Marea Depresiune a început în Statele Unite ca o recesiune obişnuită, în vara anului 1929.
Totuşi, criza s-a agravat vizibil spre sfârşitul anului şi a continuat până la începutul lui 1933.
Productivitatea reală şi preţurile au scăzut abrupt. Între apogeul şi finele crizei, producţia
industrială din SUA a scăzut cu 47%, iar produsul intern brut (PIB) real a scăzut cu 30%.
Indexul preţurilor vânzărilor en gros s-a redus cu 33% (asemenea scăderi în nivelul preţurilor
sunt cunoscute drept deflaţie). Cu toate că există unele îndoieli în privinţa acurateţei
statisticilor, cu toţii sunt de acord că rata şomajului a depăşit 20% în momentul culminant.
Gravitatea Marii Depresiuni în Statele Unite se evidenţiază prin comparaţie cu următoarea
recesiune americană din sec. XX, cea din anii 1981–1982, când PIB-ul ţării a scăzut cu doar
două procente şi rata şomajului a atins mai puţin de zece procente. De asemenea, pe parcursul
recesiunii din 1981–1982 preţurile au continuat să crească, deşi rata lor de creştere a scăzut
substanţial (fenomen cunoscut drept dezinflaţie).
Depresiunea a lovit efectiv fiecare ţară din lume. Totuşi, intervalul de timp şi magnitudinea
crizei au variat substanţial de la ţară la ţară. Marea Britanie s-a confruntat cu creşterea
economică lentă şi cu recesiunea în aproape toată cea de-a doua jumătate a anilor 1920 şi nu a
căzut într-o depresiune severă decât spre începutul lui 1930, iar declinul în producţia
industrială a fost cca o treime din contracţia producţiei înregistrate în Statele Unite. Franţa a
resimţit o scurtă cădere economică la începutul anilor 1930. Revirimentul francez din 1932 şi
1933 a fost însă de scurtă durată. Atât producţia industrială franceză cât şi preţurile au scăzut
dramatic între 1933 şi 1936. Economia Germaniei a intrat în criză la începutul anului 1928,
apoi s-a stabilizat doar pentru a reintra în regres în al treilea trimestru al lui 1929. Declinul
producţiei industriale germane a fost sensibil egal cu cel din Statele Unite. Câteva de ţări din
America Latină au trecut prin depresiune la finele lui 1928 şi începutul lui 1929, cu puţin
înainte de declinul producţiei în SUA. În vreme ce unele ţări mai puţin dezvoltate au avut de-a
face cu depresiuni grave, altele, precum Argentina şi Brazilia, au resimţit crize mai moderate. Şi
Japonia a cunoscut o criză moderată, care a început relativ târziu şi s-a încheiat relativ
devreme.
Deflaţia generală a preţurilor, evidentă în SUA, a fost înregistrată şi în alte ţări. Absolut fiecare
stat industrializat a suferit declinuri ale preţurilor de vânzare en gros de peste 30% între 1929
şi 1933. Din cauza flexibilităţii mai mari a structurii preţurilor din Japonia, acolo deflaţia a fost
neobişnuit de rapidă în 1930 şi 1931. Poate că această deflaţie rapidă a ajutat la menţinerea
declinului în activitatea japoneză de producţie la cote rezonabile. Preţurile produselor de bază
comercializate pe pieţele mondiale au căzut chiar mai dramatic în acea perioadă. De exemplu,
preţurile cafelei, bumbacului, mătăsii şi cauciucului s-au redus la jumătate numai între
septembrie 1929 şi decembrie 1930. În consecinţă, pentru producătorii de bunuri de larg
consum, balanţa comercială s-a destabilizat abrupt.
Relansarea economică a SUA a început în primăvara anului 1933. Productivitatea a crescut
rapid la mijlocul anilor 1930: PIB-ul real s-a ridicat la o rată medie de 9% pe an între 1933 şi
1937. Însă productivitatea scăzuse atât de mult la începutul acelui deceniu încât pe parcursul
întregii perioade a rămas la cote substanţial reduse faţă de cele cu care economia americană
era obişnuită. În 1937–1938, Statele Unite au suferit o altă scădere abruptă a activităţii
economice, dar în a doua jumătate a anului 1938 economia americană a crescut cu o rapiditate
mai mare decât la mijlocul anilor 1930. Productivitatea la nivel naţional a revenit, în final, la
tendinţa sa de lungă durată în 1942.
Recuperarea economică a cunoscut profunde variaţii în restul lumii. Economia britanică s-a
oprit din declin la puţin timp după ce Marea Britanie a abandonat etalonul aurului în
septembrie 1931, dar recuperarea autentică nu a început decât spre sfârşitul anului 1932.
Economiile mai multor ţări din America Latină au început să se consolideze la finele lui 1931 şi
începutul lui 1932. Germania şi Japonia au început să-şi revină în toamna lui 1932. Canada şi
multe ţări europene mai mici au început să se redreseze cam în aceeaşi perioadă ca şi Statele
Unite, adică în primele luni ale lui 1933. Pe de altă parte, Franţa, care a resimţit criza acută mai
târziu decât majoritatea celorlalte ţări, nu a intrat cu adevărat în faza de revenire din criză până
în 1938.
CAUZELE DECLINULUI Cauza fundamentală a Marii Depresiuni a fost reducerea consumului
(uneori numit şi cerere agregată), ceea ce a dus la declinul producţiei, pe măsură ce
producătorii şi comercianţii observau o creştere neplanificată de marfă în stocuri. Sursele
reducerii cheltuielilor de consum în SUA au variat în decursul depresiunii, dar s-au cumulat
într-un monumental declin al cererii globale. Regresul american a fost transmis restului lumii
prin etalonul aurului. Cu toate acestea, mulţi alţi factori au influenţat criza economică în diverse
ţări.
CRAHUL BURSEI DE VALORI
Declinul iniţial al productivităţii în SUA în vara lui 1929 este unanim considerat că ar fi rezultat din
stricta politică monetară americană care viza restrângerea speculaţiilor la bursă. Anii 1920 au fost
un deceniu prosper, dar nu o perioadă de dezvoltare excepţională. Preţurile rămăseseră relativ
constante tot deceniul şi chiar au existat curbe moderate de recesiune atât în 1924, cât şi în 1927.
Singurul sector în care excesul era vizibil a fost bursa de valori. Preţurile acţiunilor crescuseră de mai
bine de patru ori de la cota cea mai joasă din 1921, la valoarea de vârf din 1929. În 1928 şi 1929,
Sistemul Federal de Rezerve sau Rezerva Federală a SUA (Federal Reserve) a crescut ratele
dobânzilor, în speranţa că va încetini creşterea alertă a preţurilor pe acţiuni. Aceste rate mai mari
ale dobânzilor au dus la stagnarea cheltuielilor de care depindea fluctuaţia dobânzilor în domenii
precum construcţiile şi achiziţionarea de automobile, care la rându-le au inhibat producţia. Unii
savanţi consideră că avântul în construcţiile imobiliare de la mijlocul anilor 1920 a provocat un exces
în oferta de locuinţe şi o notabilă cădere în domeniul construcţiilor în 1928 şi 1929.
Către toamna lui 1929, preţurile acţiunilor în SUA au atins cote care nu puteau fi justificate printr-o
anticipare rezonabilă a câştigurilor viitoare. Drept rezultat, când mai multe evenimente minore au
dus la declinul treptat al preţurilor, în octombrie 1929, investitorii şi-au pierdut încrederea, iar
balonul de săpun al bursei de valori s-a spart. Panica vânzărilor s-a declanşat în Joia Neagră, 24
octombrie 1929. Multe acţiuni fuseseră cumpărate cu acoperire – adică, folosind împrumuturi
garantate doar cu o mică fracţiune din valoarea acţiunilor. În consecinţă, scăderea i-a forţat pe unii
investitori să-şi lichideze pachetele de acţiuni, accentuând astfel căderea preţurilor. Între valoarea
lor de vârf în septembrie şi valoarea minimală în noiembrie, preţurile acţiunilor în SUA (măsurate
prin indicatorul Cowles) au scăzut cu 33%. Deoarece declinul a fost atât de dramatic, acest
eveniment a rămas cunoscut ca Marele Crah din 1929.
Crahul bursei de valori a redus substanţial cererea globală americană. Achiziţiile de bunuri de
folosinţă îndelungată şi investiţiile în afaceri au suferit un puternic recul în urma crahului.
O explicaţie plauzibilă ar fi că criza financiară a generat o nesiguranţă considerabilă în privinţa
veniturilor viitoare, iar nesiguranţa, la rândul ei, a determinat consumatorii şi firmele să amâne
achiziţia de bunuri de folosinţă îndelungată. Deşi pierderea de averi personale cauzată de căderea
preţurilor pe acţiuni a fost relativ redusă, crahul a scăzut cheltuielile de consum, făcându-i pe
oameni să se simtă mai săraci. Consecinţa declinului drastic în cheltuielile consumatorilor şi ale
întreprinderilor a fost că productivitatea reală în Statele Unite, care fusese într-un lent regres până
atunci, a intrat în cădere liberă la finele lui 1929 şi pe parcursul lui 1930. Astfel, deşi Marele Crah al
bursei de valori şi Marea Depresiune economică sunt două evenimente distincte, scăderea
preţurilor pe acţiuni a fost un factor care a contribuit la declinul producţiei şi la şomajul din SUA.
IMPACTUL ECONOMIC
Cel mai devastator impact al Marii Depresiuni a fost suferinţa umană fără precedent. Într-o scurtă
perioadă de timp, productivitatea la scară globală şi nivelul de trai s-au prăbuşit brusc. Până la o
pătrime din forţa de muncă a ţărilor industrializate s-a aflat în neputinţa de a-şi găsi de lucru la
începutul anilor 1930. Deşi condiţiile economice au început să se amelioreze spre mijlocul anilor
1930, redresarea totală nu s-a înfăptuit decât la finele deceniului.
De asemenea, Marea Depresiune şi răspunsul politic la ea au schimbat radical economia mondială.
Cel mai evident, au grăbit, dacă nu chiar produs, sfârşitul etalonului internaţional al aurului. Deşi,
după Al Doilea Război Mondial, a fost restabilit un sistem de rate fixe de schimb valutar, graţie
sistemului Bretton Woods, economiile lumii nu au mai aderat la sistemul respectiv cu convingerea şi
fervoarea pe care au avut-o faţă de etalonul-aur. Până în 1973, ratele de schimb fixe fuseseră
abandonate în favoarea cursurilor de schimb flotante (sau flexibile).
Atât uniunile sindicale, cât şi sistemele de ajutor social s-au dezvoltat substanţial în anii 1930. În
SUA, numărul membrilor de sindicat a crescut de mai bine de două ori între 1930 şi 1940. Această
tendinţă a fost stimulată pe de o parte de şomajul sever al anilor 1930 şi de promulgarea Legii
naţionale a raporturilor sindicale (National Labor Relations Act, 1935), numită şi Legea Wagner, care
încuraja negocierile colective. Statele Unite au pus bazele plăţii compensaţiilor pentru şomaj şi
asigurărilor pentru persoanele în etate şi moştenitori prin Legea asigurărilor sociale (Social Security
Act, 1935), promulgată ca reacţie la privaţiunile anilor 1930. Este neclar dacă aceste schimbări ar fi
avut eventual loc în SUA dacă nu s-ar fi produs Marea Depresiune. În multe ţări europene numărul
membrilor sindicali a crescut şi s-au instituit pensiile de stat înainte de anii 1930. Cu toate acestea,
ambele tendinţe s-au amplificat în Europa în timpul Marii Depresiuni.
În multe ţări, controlul guvernamental al economiei, mai ales al pieţelor financiare, a luat amploare
în acea perioadă. SUA, de exemplu, au înfiinţat Comisia Titlurilor de Valoare şi a Bursei (Securities
and Exchange Commission; 1934) pentru a controla emiterea de noi acţiuni şi practicile comerciale
din cadrul bursei de valori. Legea bancară (Banking Act) din 1933, numită şi Legea Glass-Steagall, a
prevăzut asigurarea depozitelor bancare în SUA şi a interzis băncilor să gireze sau să emită titluri de
valoare. Asigurările depozitelor bancare, preluate în practica economică globală abia după Al Doilea
Război Mondial, au eliminat panicile bancare din seria de circumstanţe agravante ale recesiunii în
SUA după 1933.
Marea Depresiune a jucat un rol crucial şi în dezvoltarea politicilor macroeconomice destinate
moderării recesiunilor şi revirimentelor economice. Caracterul determinant al reducerii cheltuielilor
şi al contracţiei monetare în perioada depresiunii a stat la baza lucrării economistului britanic John
Maynard Keynes, Teorie generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor (General Theory
of Employment, Interest, and Money, 1936). Teoria lui Keynes a sugerat că majorarea cheltuielilor
guvernamentale, micşorarea impozitelor şi expansiunea monetară ar putea fi folosite pentru a
combate depresiunea economică. Aceste propuneri, precum şi consensul crescând că guvernul ar
trebui să încerce să stabilizeze piaţa muncii au influenţat adoptarea unor politici economice mult
mai proactive din anii 1930 încoace. Adunările legislative şi băncile centrale din întreaga lume
încearcă acum periodic să prevină sau să atenueze recesiunile. E greu de spus dacă o asemenea
schimbare ar fi avut loc în cazul în care Marea Depresiune nu s-ar fi produs. Este clar că această
schimbare a redus şansele ca un declin în cheltuieli să fie lăsat să se multiplice şi să se răspândească
în întreaga lume, aşa cum s-a întâmplat pe parcursul Marii Crize a anilor 1930.

Criza economica mondiala (2007-2009)

Criza economică mondială din 2008 – 2013 a început în luna decembrie 2007, moment când
pierderea încrederii investitorilor americani în ipotecarea securitizată a condus la o criză de lichidități
ce a determinat o injectare substanțială de capital în piețele financiare din partea Rezervei Federale
americane, a Băncii Angliei și a Băncii Centrale Europene. Indicele TED spread (ce descrie riscul de
creditare perceput în economia generală) a sărit în iulie 2007, a oscilat vreme de un an și apoi a
crescut din nou în septembrie 2008, atingând valoarea record de 4,65% în 10 octombrie 2008. Criza
s-a agravat în 2008, întrucât bursele de valori din lume s-au prăbușit sau au intrat într-o perioadă de
instabilitate acută. Un număr mare de bănci, creditori și companii de asigurare au dat faliment în
săptămânile ce au urmat.Prabușirea Administrației Federale pentru Locuințe (S.U.A.) este adesea
facută responsabilă pentru producerea crizei. Însă vulnerabilitatea sistemului financiar a fost
provocată de contractele și operațiile financiare complicate și supuse efectului de pârghie, politica
monetară a S.U.A. stabilind un preț neglijabil pentru credit și astfel favorizând o cotă foarte ridicată a
efectului de pârghie și, conform economistului american John Bellamy Foster, o „hipertrofie a
sectorului financiar”.Tarile afectate drastic de criza au avut cresteri semnificative ale salariului
minim, impuse prin legislatie.Administrația SUA a emis Fair Minimum Wage Act of 2007 care a
intrat în vigoare în 25 mai 2007 și a prevazut creșterea salariului minim în trei etape: - începînd cu
24.07.2007 la 5,85$ pe ora, - începînd cu 24.07.2008 la 6,55$ pe ora, - începînd cu 24.07.2009 la
7,25$ pe ora. Același efect poate fi observat și în țarile europene, cele mai afectate țari fiind exact
acelea care au avut creșteri semnificative ale salariului minim în anii premergatori crizei.
Cea mai afectata țara de criza economica din U.E. este Letonia. Extrem de interesant este ca aceasta
țara a avut, în anii care au precedat criza, cea mai mare creștere a salariilor minime din Uniunea
Europeană: 1) de la 1 ianuarie 2006 , la 128 Euro pe luna; 2) de la 1 septembrie 2006, la 170 Euro pe
luna; 3) de la 1 iulie 2007 ,la 227 Euro pe luna .Rezultatul acestei creșteri spectaculoase a fost
apariția unei crize extrem de puternice cu șomaj ridicat.
Un alt exemplu concludent este Irlanda: 1) începînd cu 1 ianuarie 2007 salariul minim a crescut de la
7,65 Euro pe ora la 8,30 Euro pe ora; 2) începînd cu 1 iulie 2007 salariul minim a crescut la 8,65
Euro pe ora.Consecința a fost creșterea galopantă a șomajului ajungînd în scurt timp la 12,8%.
Spania, de asemenea una dintre țarile cu o rata foarte mare a șomajului, atingînd un nivel de 20,5% în
aprilie 2010 , a avut o creștere a salariului minim de la 490 Euro/luna în 2004 la 700 Euro/luna în
2008.Pe de alta parte, singura țara din U.E. care a intrat în clasamentul țarilor cel mai puțin afectate
de criza este Suedia, una dintre cele 6 țari europene care nu au salariu minim.
Retrospectiva crizei economice 1 februarie 2007 - A fost adoptata legeacresterii salariului minim
(Fair Minimum Wage Act of 2007] care a blocat investitiile si implicit crca JPMorgan Chase & Co a
cumpărat banca de investiții Bear Stearns la un preț foarte scăzut, cu ajutorul băncii centrale
americane (Federal Reserve); 7 septembrie 2008 — cele mai mari bănci de credite ipotecare din
Statele Unite — Freddie Mac și Fannie Mae — sunt puse sub supraveghere federală;
15 septembrie 2008 — compania Merrill Lynch (a treia bancă mondială de investiții) este preluată de
Bank of America, iar Lehman Brothers (a patra bancă de investiții din lume) falimentează;
16 septembrie 2008 — banca centrală americană Federal Reserve și guvernul american au
naționalizat cel mai mare grup de asigurări din lume, American International Group (AIG), amenințat
de faliment,șii-au acordat un ajutor de 85 miliar de dolari;statele europene și cele asiatice anunță, pe
rând,intrarea în recesiune;1 decembrie 2008 — SUA anunță că erau de un an în recesiune
;

Criza petrolului din 1973

Criza petrolului din 1973, denumită și Prima criză petrolieră a început în octombrie 1973,
când OPEC (avându-i ca membri la acea dată și Egiptul, Siria și Tunisia) a proclamat embargo asupra
livrărilor de petrol.La începutul aceluiași an Egiptul și Siria, cu sprijinul altor țări arabe au lansat un atac
surpriză împotriva Israelului, în cea mai sfântă zi din calendarul evreiesc, Iom Kipur, declanșând
astfelRăzboiul de Iom Kipur. Deoarece Israel a fost copleșit numeric de trupele arabe, (în Înălțimile
Golan 1.400 tancuri siriene se confruntau cu 180 tancuri israeliene, iar lângă Canalul Suez80.000 militari
egipteni au atacat cei 500 soldați israelieni de pe partea cealaltă a Canalului, SUA a decis ca printr-un
pod aerian să trimită armament pentru completarea stocurilor israeliene. Cu ajutorul livrărilor de
armament și muniție de la SUA, Țahalul a reușit să oprească ofensiva țărilor arabe și să stabilizeze
situația.
Ca răspuns, membrii OPEC în datele de 16 și 17 octombrie 1973 s-au reunit la o ședință în Kuweit și au
decis să „pedepsească” SUA instituind embargo asupra livrărilor de petrol țărilor care au susținut Israelul.

Criza a durat până în martie 1974.Embargoul petrolier a afectat SUA, aliații săi din Europa de Vest și în
special Japonia. Prețul barilului de petrol într-un an a crescut în scurt timp de aproape patru ori, de la 3
dolari la 12 dolari. Următoarea criză de petrol a avut loc în 1979. Datorită posibilității menținerii pe termen
lung a prețului mare a petrolului, întreruperea livrărilor, între aliații în interiorul NATO s-a produs o ruptură
adâncă. Câteva țări din Europa și Japonia s-au disociat imediat de politica SUA din Orientul Mijlociu.
Producătorii de petrol arabi au condiționat sfârșitul embargoului de succesul SUA de a realiza pacea în
Orientul Mijlociu.Administrația Nixon a început imediat negocieri în paralel cu țările arabe, Egipt, Siria și
Israel pentru a obține retragerea trupelor israeliene din peninsula Sinai și Înălțimile Golandupă ce arabii
se vor retrage de pe teritoriile israeliene. Până în data de 18 ianuarie 1974 secretarul de stat
american Henry Kissinger a negociat retragerea trupelor israeliene de pe o parte a peninsulei Sinai.
Rezultatele obținute și promisiunea continuării negocierilor a fost suficiente ca să convingă producătorii
arabi de petrol ca în martie 1974 să ridice embargoul.

Specialiștii în domeniul petrolului consideră că motivul principal al primei crize a petrolului a fost faptul că
SUA, cel mai mare producător de petrol din lume a trecut prin vârful producției de petrol, extracția de
petrol, cu toate că cererea creștea neîncetat, a început să scadă. În urma acestei scăderi președintele
Nixon l-a numit pe James Akins să evalueze capacitatea de producție de petrol a SUA, rezultatele deși
nu au fost comunicate presei, au fost alarmante: nu există posibilități de rezervare și producția ar putea
numai să scadă.

Înființarea OPEC

Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol, OPEC la momentul înființării sale în 14 septembrie 1960 era
formată din 12 state, incluzând Iran, șapte state arabe (Irak, Kuwait, Libia, Qatar, Arabia
Saudită, Emiratele Arabe Unite, plus Venezuela, Indonezia,Ecuador și Nigeria.OPEC s-a format pentru
ca să reziste presiunii cu privire la reducerea prețurilor, presiuni venite din partea „Celor șapte surori”
(aflate în principal în posesie americană, britanică și olandeză.La început OPEC funcționa ca centrul de
negociere al prețului petrolului din Lumea a treia, limitându-ș activitatea în câștigarea unei cote-părți mai
mari din veniturile generate de producția de țiței și un control al producției de țiței al membrilor OPEC.

Ca rezultat ale celor de mai sus și din cauza altor evenimente, OPEC a început să-și exercite puterea sa
politică și economică față de țările occidentale ca un bloc unitar.

Sfârșitul Acordului de la Bretton Woods[modificare | modificare sursă]

În 15 august 1971, Statele Unite ale Americii s-a retras unilateral din Acordul Bretton Woods renunțând
la etalonul de aur (toate emisiunile de bancnote de dolari să fie făcute pe baza unor garanții în aur). În
acest sistem dolarul avea acoperire în aur și era fixat în funcție de valoarea aurului, iar valoarea
celorlalte valute erau calculate în funcție de dolar. Din momentul părăsirii Sistemului Bretton Woods,
dolarul a început „să plutească”.

La scurt timp după aceea, a urmat Marea Britanie, care a lăsat liberă lira sterlină. Națiunile industrializate
au urmat exemplul cu monedele lor respective. În anticiparea fluctuației monedelor stabilizate împotriva
celorlalți, națiunile industrializate au crescut, de asemenea, rezervele lor monetare (prin tipărirea de bani)
în cantități mult mai mari decât oricând înainte.
Rezultatul a fost o depreciere a valorii dolarului american, precum și ale altor valute ale lumii. Pentru că
prețul petrolului era stabilit în dolari, acest lucru a însemnat că producătorii de petrol au beneficiat
venituri reale mai mici pentru același preț al petrolului.Ca urmare OPEC a emis un comunicat comun prin
care a precizat că de atunci, prețul barilului de petrol va fi calculat pe baza prețului aurului.

Acest lucru a condus la „Criza petrolului” de la mijlocul anilor 1970. În anii de după 1971, OPEC a
reajustat lent prețurile pentru ca acestea să reflecte deprecierea. Din 1947-1967, prețul petrolului în
dolari SUA a crescut cu mai puțin de 2% pe an.
Până la Criza petrolului, prețul a rămas destul de stabil față de alte valute și produse de bază, dar dintr-o
dată a devenit extrem de volatil. Miniștrii OPEC nu au dezvoltat mecanismele instituționale pentru a
actualiza prețurile suficient de rapid pentru a ține pasul cu schimbarea condițiilor de piață, astfel încât
veniturile lor reale au rămas aceleași pentru mai mulți ani. Creșterile substanțiale de preț între 1973-1974
au prins în mare parte în urmă veniturile lor de pe vremea Acordului de la Bretton Woods, în ceea ce
privește nivelurile prețurilor principalelor mărfuri, cum ar fi aurul.