Platon (cca 427-347 i.e.n.

), nascut intr-o familie nobila si bogata,

a studiat pictura, a compus tragedii si a scris poezii nu lipsite de
imaginatia . A trait in preajma lui Socrate pana la moartea acestuia;
a calatorit in Egipt (oprindu-se mai mult la Heliopolis, sediul cu vechie
traditie al inteleptilor-preoti egipteni, la Taranto si, de trei ori, la
Siracuza. Aici, ca invitat al tiranului Dionysios I, Platon ar fi dorit sa
vada aplicate in practica reformele politice pe care le preconizase in
utopicul sau stat ideal. In anul 387 i.e.n. la Atena a fondat Academia -
cel mai important centru de cultura al Greciei Antice, si care si-a
continuat activitatea pana in 529 e.n. Aici si-a desfasurat marele
filosof activitatea, predand in mod gratuit lectii timp de 30 de ani.

Opera lui Platon, pastrata probabil in intregime, cuprinde

34 de scrieri in forma de dialog si 13 scrisori. Fiecare dialog este
centrat pe o anumita idee sau problema. In cele din prima sa perioada
( Apologia lui Socrate, Criton, Ion, Gorgias, Protagoras, Hippias I si II
s.a.) Platon polemizeaza cu sofistii si ia apararea doctrinei lui Socrate,
expusa intr-un fel care face imposibila o distinctie certa intre ideile
maestrului si cele ale discipolului. In dialogurile din epoca maturitatii (
Fedon, Symposion, Republica, Fedru) Platon isi expune propria-i
doctrina despre Idei; iar despre Fiinta, in dialogurile din ultima
perioada ( Parmenide, Teetet, Sofistul, Timeu, Legile).

Platon n-a creat un sistem filosofic riguros ordonat.

Pornind de la metoda maieutica a maestrului sau a ajuns la o forma
filosofica noua de comunicare: dialogul. Spre a-si expune propriile sale
conceptii - pe care Platon le atribuie de obicei lui Socrate, personaj
principal in toate dialogurile (cu exceptia Legilor ) - filosoful se
confrunta de obicei cu interlocutori care reprezinta ideea comuna,
punctul de vedere obisnuit, discutabil, asupra unei probleme. Pentru a
1
explica intr-un mod cat mai adecvat datele problemei si pentru a-i
sugera interlocutorului solutiile, Platon se serveste, intr-un fel cu totul
original, de mituri - care n-au nimic in comun cu miturile traditionale
religioase, in realitate fiind niste alegorii poetice.

Situandu-se pe linia unei anumite traditii filosofice

(Pitagora, Heraclit, Parmenide), Platon porneste de la opozitia dintre
realitate si cunoastere, dintre aparenta si esenta, dintre opinia
comuna si stiinta, dintre simturi si ratiune. Simturile sunt lanturile
care il leaga pe om de realitatea sensibila, inferioara, - in timp ce
ratiunea il conduce la cunoasterea adevaratei realitati. Experienta
simturilor, subiectiva si schimbatoare, nu poate duce la adevarul cert
si definitiv. In schimb ratiunea ne ajuta sa patrundem in adevarata
realitate a lucrurilor, intr-o lume situata in afara timpului si spatiului,
in lumea "ideilor" - care este fundamentul adevarului. Doctrina
platonica despre "idei" sta la baza teoriei cunoasterii si a eticii lui
Platon.

"Ideile" sunt modelele, prototipurile, formele primordiale,

imuabile, eterne ale tuturor fiintelor si lucrurilor existente in lume, si
chiar ale unor concepte abstracte, ca virtutea sau binele; sunt realitati
obiective, realitati ultime, substante, esente, perfectiuni. In ierarhia
lumii ideilor, primul loc il ocupa ideea de Bine. Binele inalta sufletul,
raul si nedreptatea il degradeaza; de aceea e mai bine sa induri o
nedreptate sa faci un rau. Nu exista om care sa cunoasca binele si
totusi sa faca rau ; raul inseamna ignoranta, dupa cum virtutea
inseamna cunoasterea binelui. Fericirea consta numai in cunoasterea
virtutii. Nedreptatea si savarsirea raului este ca o boala pentru suflet,
il fac urat, nemultumit, nefericit. A fi drept inseamna a-ti domina
impulsurile si a-ti impune o masura dorintelor; iar stiinta - pentru ca
2
este o adevarata stiinta - practicarii acestor comportamente este
virtutea. Aceasta idee suprema, a Binelui, regleaza si explica si mersul
Universului, in care totul exista si actioneaza in vederea unui scop -
acela al armoniei.

Dupa modelul lumii ideilor a aparut lumea fenomenala, in

care fiecare fiinta sau obiect este doar o "umbra", o copie imperfecta
a ideii respective perfecte. Ideile sunt eterne - asemenea sufletului
nemuritor. Fiecare om a contemplat inainte de a se naste (pe cand
sufletul sau strabatea, conform invataturii lui Pitagora, diferite alte
vieti) perfecta lume a ideilor; idei pe care apoi, dupa nastere, datorita
"inchisorii" trupului imperfect, a simturilor, omul le-a uitat. Dar omul
si le reaminteste, in momentul cand cauta si cand gaseste in sine
insusi adevarul rational: " a cauta si a invata nu inseamna altceva
decat a-ti reaminti" - spune Platon. Iar forta care ne propulseaza spre
amintirea acestor idei nobile este iubirea (eros), care in conceptia lui
Platon se identifica cu pasiunea sufletului, cu stimulul, cu dorinta, cu
atractia exercitata de amintirea acestor valori ideale, cum sunt binele,
adevarul, frumosul, dreptatea, valori care genereaza in om actiuni
bune, drepte, frumoase. Iubirea este deci un exercitiu etic, purificator,
al sufletului. Scopul filozofiei asadar este de a-l conduce pe om dincolo
de realitatea sensibila, in lumea ideilor; de la aparente la esente, de la
copie la original, de la imitatie la prototip.

Filozofia duce si la justa intelegere a structurii si a nevoilor

unui stat. Si pentru ca numai filosofii poseda adevarata intelepciune si
capacitatea de a-i indruma pe oameni spre cunoasterea lumii ideilor,
numai ei ar trebui sa conduca statul : "Neamul omenesc nu va fi
eliberat de rau pana cand nu vor fi ajuns la putere adevaratii filozofi".
Doctrina politica a lui Platon reflecta in mare masura ideologia
3
partidului aristocratilor, caruia filosoful ii apartinea. Societatea
perfecta imaginata de Platon (in Republica) trebuie sa fie bazata pe o
severa deosebire de casta - in varful piramidei sociale situandu-se
clasa conducatorilor-filosofi, urmata de cea a militarilor si ,in fine, de
cea a celor care muncesc. Primelor doua caste li se va interzice orice
fel de proprietate privata, membrii acestor caste urmand sa fie
intretinuti de stat. Statul - un stat prevalent agricol - isi va limita
comertul si va abandona politica imperialista.

In functie de doctrina ideilor se articuleaza conceptiile lui

Platon si in alte domenii. Astfel, dupa Platon fizica nu are nici o
valoare stiintifica, intrucat obiectul sau este studiul aparentelor, al
fenomenelor schimbatoare ale naturii, deci a ceea ce nu poate duce la
o cunoastere adevarata. Nici arta nu poate duce la o eliberare din
aceasta lume instabila si subiectiva a aparentelor. In schimb
matematica si astronomia isi pot indeplini nobila functie de a inalta
sufletul din lumea aparentelor senzoriale spre lumea ideilor. Arta,
dupa Platon, nu este altceva decat o sursa de desfatari usoare, care
raman in zona sentimentului, incitand pasiunile in loc de a le purifica,
complacandu-se in a imita sau a copia obiecte si fiinte din lumea
sensibila - copii ale ideilor eterne corespunzatoare - in felul acesta arta
devine o imitatie a imitatiei, o copie a copiei, o aparenta a aparentei.

Dupa cunoasterea stiintifica cea mai inalta, cunoasterea

filosofica, ce conduce la esentele ultime, la idei, locul imediat urmator
il ocupa pentru Platon cunoasterea matematica. De aceasta tin cele
patru discipline: aritmetica, geometria, astronomia si stiinta armoniei,
muzica (mai exact acustica matematica). Insasi structura intima a
lumii este fondata pe raporturi matematice. In Timeu, Platon "a
adunat si sistematizat cu un spirit riguros matematic principalele
4
doctrine ale stiintei grecesti din sec.V i.e.n.. Prin intermediul acestui
dialog, care a fost timp de multe secole opera cea mai citita si mai
cunoscuta a lui Platon, rezultatele acestei stiinte s-au transmis de-a
lungul intregii antichitati si Evului Mediu" (N. Abbagnano). Pe de alta
parte, filozofia lui Platon a avut o influenta remarcabila asupra multor
conceptii filosofice idealiste europene, din trecut si pana in zilele
noastre (fenomenologie, personalism , etc.).

In perioada clasica, Platon sustine ca “Principiul oricarei

comunitati umane este justitia” .Din acest motiv, pentru ca justitia
emana de la individ “in al carui suflet fiecare parte isi indeplineste
functia proprie, atunci statul va trebui organizat corespunzator
organizarii sufletului individual. El impartea sufletul omenesc in
ratiune, curaj si dorinta. Face propuneri de a organiza statul conform
acestei structuri. Astfel corespunzator acelei parti din sufletul
omenesc numit ratiunie, conducerea cetatii ar trebui sa fie facuta de
catre magistratii- filosofi, corespunzator curajului, apararea cetatii sa
fie facuta de catre paznicii cetatii, iar corespunzator dorintei,
produsele necesare traiului material sa fie facute de catre lucratori si
negutatori, care sunt condusi de dorinta. Esential intr-o cetate este ca
locuitorii ei sa- si respecte propria conditie.

Platon considera ca cetatea, respectiv, statul, se naste

dintr-o nevoie vitala a oamenilor de a fi impreuna. El pune in seama
lui Socrate, care devine astfel un personaj al dialogurilor sale,
urmatoarea conceptie despre geneza cetatii: “O cetate se naste – am
zis eu – dupa cate cred, deoarece fiecare dintre noi nu este autonom,
ci duce lipsa de multe. Ori crezi ca exista alta pricina pentru
intemeierea unei cetati?”. “Astfel, fiecare il accepta pe un al doilea,
avandu-l in vedere pe un al treilea, si avand nevoie de un al patrulea,
5
iar, strangandu-se multi intr-un singur loc spre a fi partasi si a se
intrajutora, ne fac sa dam salasului comun numele de cetate, nu?” . El
considera ca nevoia dureaza cetatea. Nevoile primordiale care sunt
menite a fi satisfacute inauntrul cetatii sunt nevoia de hrana, nevoia
de locuinta si nevoia de imbracaminte. Pe masura ce aceste nevoi sunt
satisfacute, si pe masura ce cetatea creste, apar alte nevoi care
trebuie la randul lor satisfacute, intr-o inlantuire logica, explicata pe
larg in dialogul Republica, Partea a II- a. In aceasta evolutie a cetatii,
sesizeaza necesitatea diviziunii muncii. Prin tehnica socratica a
dialogului (“dialego”), demonstreaza pas cu pas necesitatea
existentei, intr-o cetate, a agricultorilor, mestesugarilor,
constructorilor, negutatorilor, navigatorilor etc. Ajunge, in aceeasi
inlantuire logica, la necesitatea pietei si a unui simbol banesc in
circuitul marfurilor. Chiar si precupetii, care sunt “cei mai slabi
fiziceste si nefolositori pentru alta munca” isi gasesc utilitatea intr-o
astfel de cetate. Dupa aceasta dizertatie, Glaucon, il intreaba pe
Socrate, “Dar daca, Socrate, ai orandui o cetate a porcilor, cu ce
altceva decat cu acestea i-ai ingrasa?” prilej pentru Socrate de a arata
felul in care in cetate patrunde dreptatea si nedreptatea. Pentru el,
cetatea ajunge o cetate a porcilor prin adaugarea la cele strict
trebuincioase omului a lucrurilor inutile (si pe care el le da cu titlu de
exemplu: uleiuri aromate, tamaie, curtezane, picturi, brodeli etc
facute pentru placere).

In dezvoltarea ei, cetatea devine neincapatoare pentru cei

care traiesc inauntru. Ogorul nu mai ajunge pentru a hrani pe
locuitorii cetatii. Tendinta naturala este de a incerca de a acapara de
la alte cetati, nascandu-se astfel razboiul. Si de aici necesitatea
existentei unei alte categorii de locuitori, a unui corp special, de

6
paznici ai cetatii, care sa fie “filosof, inflacarat, iute si puternic prin
fire”. Clasa conducatoare, a treia categorie functionala de locuitori ai
cetatii, in viziunea lui Platon, ar fi cea care ar face ca cetatea sa fie
“durata inteleapta in intregul ei”, datorita stiintei pe care o poseda
aceasta clasa “fruntasa si diriguitoare” si intelepciunii ei.
Intelepciunea de altfel este una din cele patru calitati esentiale pentru
o cetate: intelepciunea, vitejia, cumpatarea, dreptatea.

Geneza statului la Platon nu este un moment cert, ci, mai

degraba, reprezinta o necesitate care izvoraste din devoltarea cetatii.
Intelepciunea clasei diriguitoare la Platon il va face pe Leo Strauss sa
afirme mult mai tarziu ca “filosofia politica este regina legitima a
sociologiei”.

In curentul sofist al gandirii filosofice, Kallikle crede ca

legea (nomos) este o inventie a celor slabi, care sunt de obicei cei
multi, pentru a se apara de cei puternici. Nu legea, ci natura, o natura
umana eterna, are in vedere “de la sine ca-i dreptul celui mai destoinic
sa aiba mai mult dacat nevolnicul” (asa cum arata Platon in dialogul
Gorgias). Cei slabi ar fi cautat sprijin in lege; dar ei ar contraveni
naturii prin care cei putini, cei alesi, sunt destinati sa stapaneasca. La
fel gandeste si sofisul Critias, unul dintre cei 30 de tirani. El scrie in
drama “Sisif” ca la inceput oamenii traiau fara lege ca animalele.
Pentru ca cei buni nu obtineau recompensa cuvenita si cei rai
pedeapsa, oamenii s-au hotarat sa stabileasca anumite norme de
convietuire. Legile insa pedepsesc doar delictul si nu il previn, nici nu
asaneaza cetatea de acte antisociale. Asa stand lucrurile, un intelept
inventeaza divinitatea “pentru a inspira teama raufacatorilor care se
ascund”. Ierarhia si nomos-ul nu sunt suficiente pentru a mentine
ordinea sociala, de aceea este nevoie de o ratiune superioara,
7
invocandu-se principiul divin care sta la baza organizarii societatii si,
implicit, a entitatii statale. Critias “demonteaza” in maniera sofista
temelia teoretica a cetatii.

Pornind de la premisa ca “omul este masura tuturor

lucrurilor” (formularea apartine sofistului Protagoras), ideologii
acestei perioade ajung la concluzia ca organizarea cetatii nu este
definitiva, data de la natura, ci ea, organizarea, este in functie de
omul legiferator. Aceasta conceptie se inscrie in tendinta specifica
sofistilor de a nu agrea ideea concordantei dintre logos (legea
universala) si nomos (legea cetatii), idee draga lui Socrate.

Democrit credea ca la viata obsteasca oamenii au ajuns

invatati de propria experienta si determinati de nevoie.

Autorul necunoscut al fragmentului numit conventional

“Anonimul lui Iamblichos”, cu siguranta un sofist democrat, considera
ca viata in comunitate nu e posibila fara arbitrajul legilor si ca este o
supozitie falsa preeminenta fortei. Daca aceasta ar fi prima, ar trebui
sa admitem un fel de “supraom” dar o asemenea fiinta astfel dotata
in mod natural ar ridca “o intreaga lume contra sa”. Oamenii, fiind
lipsiti prin natura de mijloacele de a trai izolat, s-au strans intr-o
comunitate, ceea ce in mod necesar le-a impus arbitrajul legilor.

Pericle, care a ajuns in 461 i.Hr. in fruntea cetatii Atenei,

intr-o perioada de maxima inflorire a acesteia, spunea ca “Nu saracia
este socotita la noi rusinoasa ci faptul de a nu face nimic pentru a iesi
din ea”. De asemenea, mai spunea ca “Statul nostru se numeste
democratie pentru ca apartine celor multi”. “Pericle formuleaza astfel
conceptia pe care astazi noi o numim pozitivism juridic, identificarea
legii cu ordinea care emana in mod obisnuit de la puterea instituita, a
8
carei exercitiu este conforma cu Constitutia” . Se respecta astfel
vointa “demos”- ului. Nu exista posibilitatea de a aprecia continutul
intern al comandamentelor, tot ce ramane de facut este daca legea
este aplicata corect de autoritatile abilitate.

Aristotel, in lucrarile sale, este adeptul ideii ca oamenii de

la natura sunt animale politice, adica fiinte care traiesc numai in
societate, si ca societate. Recunoaste si la animale forme de viata
sociale, dar omul insa este “o fiinta mai sociala” avand “simtul binelui
si al raului, al dreptului si al nedreptului si al tuturor starilor morale”
(in “Politica”). In timp ce albinele sau furnicile raman la stadiul de
solidaritate instinctuala, oamenii o depasesc in forme din ce in ce mai
rafinate de la familie (ghenos), ajungandu-se la sat (Kome) si gasindu-
si implinirea in cetate (polis), singura suficienta siesi, si de aceea
forma perfecta.

Comunitatea este o asociatie in vederea unui bine. Ea este

temeiul sigur si singurul cadru posibil pentru om. Cetatea este
implinirea acestei comunitati, ultima si forma perfcta a comunitatii
(vazuta de Stagirit a fi intruchipata de statul sclavagist atenian).

Sociabilitatea este innascuta, conaturala. De aceea, in sens

logic (si nu temporal) comunitatea este anterioara individului. Fara sa
analizeze sau sa explice in ce consta sociabilitatea in concret, Aristotel
lasa gandirii politice o provocare care nu este lipsita de importanta
istorica, fiind considerata una dintre cele mai mari deschideri catre
intelegerea esentei umane.

9
 Este de remarcat la Aristotel, ideea ca “asociatia politica
este cea mai buna cand este formata din cetateni cu avere mijlocie”
pentru echilibrul social, solidaritatea si stabilitatea sociala. Ideea a
fost preluata de gandirea politica moderna, si de cea economica.

Tendintele naturale ale omului se indreapta spre

comunitate si Stagiritul afirma ca omul este un animal politic (zoon
politikon) care isi atinge scopurile in asociatia politica (“koinonia
poltike” – o sintagma care va face cariera, pentru ca modernii o va
identifica ca punct de plecare a “societatii civile”).

Din acest punct de vedere politica nu este o creatie de arta

ci o realitate “naturala”.

Polis-ul este fondat pe diviziunea muncii- manuale si

intelectuale.Autoritatea politica apartine cetatenilor care sunt eligibili
unei functii politice, barbatii liberi”. Daca Platon a vazut existenta
unei cetati dominata de dreptate, Aristotel pune deasupra ei “Binele”.

Cetatea este definita mai intai ca o “anumita comunitate”

Ca toate comunitatile omenesti ea izvoraste din necesitatea fiintelor
umane de a se asocia in vederea anumitor scopuri. Fiecare comunitate
poate fi astfel definita prin cauza ei. Satul la Aristotel, element
material care intra in componenta cetatii, este o “colonie a familiei”,
“extensie a sistemului familial” si nu o organizatie propriu- zisa.
Aceasta comunitate este condusa de un rege de unde rezulta ca
monarhia este forma de guvernare proprie unei comunitati care inca
nu s-a desavarsit.

Scopul cetatii este Binele suprem. Cetatea nu are vreun tel

special, nici vreun scop care sa fie el insusi un alt scop, ci scopul ultim”.

10
 “Daca ratiunea, cauza finala a cetatii, este Binele suprem
care este cautat pentru el insusi, si nu ca mijloc pentru a atinge un
scop exterior lui, care este cauza materiala a cetatii?” se intreaba
Denis Collin. Celelalte comunitati sunt materia cetatii: “Comunitatea
desavarsita formata din mai multe sate este o cetate”. Cum stim daca
comunitatea este desavarsita? Raspunsul lui Aristotel este conform cu
fizica sa: o fiinta desavarsita este o fiinta care poate sa traiasca prin
ea insasi, care nu are nevoie de alta; comunitatea desavarsita este
cetatea, pentru ca a atins nivelul autarhiei, adica poate sa fie
suficienta siesi. Deci marimea optima pentru o cetate este cea care
permite autarhia. Dincolo de ea nu exista decat grupari artificiale,
fara consistenta (uniuni de cetati, federatii etc).

Cetatea este scopul unui proces material, care porneste din

nevoia elementara a individului in viata si se dezvolta urmandu-si
propria dinamica. Dezvoltarea ei este intrucatva spontana .

Ideea unei “stari naturale”, tipica teoriilor moderne, este

profund straina gandirii lui Aristotel. Un om in stare naturala, adica
un om care ar sta in mod natural in afara cetatii, ar fi “fie o fiinta
degradata, fie o fiinta supranaturala”.

“Modelul lui Aristotel este cetatea greaca, iar expresia cea

mai inalta a acesteia este democratia ateniana. El inca nu permite sa
distingem in cadrul cetatii specificitatea statului modern ca pe un corp
aparte, al magistratilor si al diverselor clase sociale, iar chestiunea
autoritatii guvernantilor ramane in umbra, intr-atat Aristotel pare sa
o reduca la problema guvernarii drepte”.

La fel ca orice alt om, un filosof nu-si poate alege, dupa

bunul sau plac, locul si timpul nasterii. Nimanui nu-i este însa
11
indiferent unde si când s-a nascut. Aceste doua date initiale îi
determina fiecarui om drumul în viata. Cu atât mai mult locul si timpul
nasterii conteaza în cazul unui mare filosof, ele hotarându-i nu doar
drumul în viata, dar determinându-i în mod esential si coordonatele
principale ale gândirii. În cazul lui Platon, timpul si locul nasterii sale
sunt: anul 427 î.Hr., în Atena.

Platon a trait într-o perioada de razboaie si de lupte

politice care a fost mai zbuciumata decât cea care-l rascolise pe
Heraclit. În timpul copilariei si al adolescentei sale, destramarea vietii
tribale dusese în cetatea sa natala, Atena, la o perioada de tiranie, iar
apoi la instaurarea unei democratii care sa straduit din rasputeri sa se
apere împotriva oricarei încercari de reintroducere a tiraniei sau a
oligarhiei, adica a dominatiilor familiilor aristocratice fruntase. În anii
tineretii lui Platon, Atena democratica era angajata într-un razboi
împotriva Spartei - orasul-stat dominant care pastrase multe din legile
si obiceiurile vechii aristocratii tribale. Razboiul a dus la prabusirea
cetatii ateniene si a unui regim de teroare numit guvernarea celor
Treizeci de Tirani. Reinstaurarea democratiei si a pacii n-a însemnat
pentru Platon dobândirea linistii deoarece dascalul sau iubit, Socrate
a fost judecat si executat, iar el si alti concetateni din cercul lui Socrate
au parasit Atena.

Scopul spre care Platon nazuieste este posibilitatea

oamenilor de a opri decaderea pe mai departe în domeniul politic prin
împiedicarea oricarei schimbari politice. Platon încearca sa
înfaptuiasca acest scop prin instaurarea unui stat ferit de relele
tuturor celorlalte state, gratie faptului ca nu degenereaza, ca nu se
schimba. Statul ferit de raul schimbarii si coruptiei este statul ideal,

12
perfect. Credinta în lucruri perfecte si neschimbate este numita
,,Teoria Formelor sau a Ideilor".

Conform dialogului ,,Republica", forma originara sau primitiva a

societa# 16416r1718q 5;ii, care se aseamana cel mai îndeaproape cu
Forma sau Ideea de stat, cu ,,statul ideal", este un regatal oamenilor
celor mai întelepti si mai asemanatori cu zeii. Acest oras-stat este atât
de apropiat de perfectiune încât este greu de înteles cum se poate
schimba. Dar, schimbarea se produce. Platon considera ca vraja
launtrica, razboiul de clasa, întarâtat de interesul egoist, de cel
material si economic îndeosebi, este principala forta a ,,dinamicii
sociale". Cele patru perioade principale ale degenerarii politice sunt
descrise de Platon astfel: dupa statul perfect vine întâi ,,timocratia",
cârmuire exercitata de nobili ce urmaresc onoarea si gloria; apoi
oligarhia, cârmuirea familiilor bogate; iar apoi ,, democratia", domnia
libertatii care înseamna anarhie; iar la urma ,,strasnica tiranie, al
patrulea si ultimul stadiu de boala al unei societati". Identificând
democratia cu anarhia, democratii sunt descrisi drept destrabalati,
meschini, insolenti, anarhici si nerusinati, niste oameni care traiesc
numai pentru placeri si pentru satisfacerea unor dorinte desarte si
impure.

Platon era un adversar înversunat care condamna democratia,

considerând-o drept guvernare a celor nechemati. Argumentele
principale ale lui Platon sunt:

- masa populara (oi polloi) este asimilabila prin natura sa cu un

animal sclav sub raportul pasiunilor si al intereselor sale trecatoare,
sensibil la linguseli, inconstant atât în iubirile cât si în urile sale: a I se

13
încredinta puterea, însemna a accepta tirania unei fiinte incapabile de
o minima reflexie si rigoare;

- atunci când masele îsi desemneaza magistratii, o fac în functie de

competentele pe care ele cred ca le-au constatat - mai ales calitati de
limbaj - , vazând în acestea capacitatea politica;

- în ce priveste pretinsele discutii din Adunarile populare, acestea nu

sunt decât dispute, confruntari între opinii subiective, inconsistente,
ale caror contradictii si lacune denota cu prisosinta insuficienta.

Din vremuri stravechi, unii oameni si-au imaginat un sistem

politic ai carui membriise considera egali din punct de vedere politic,
guverneaza împreuna si sunt înzestrati cu toate calitatile, resursele si
institutiile necesare pentru a se autoguverna. Aceasta idee, ca si
metodele ce o pun în aplicare, a aparut în prima jumatate a secolului
al V-lea î.Hr. la greci care, desi putini la numar si asezati pe un
fragment minuscul din suprafata lumii, au exercitat o imfluenta
exceptionala în istoria universala. Grecii, îndeosebi atenienii, au fost
primii care au produs ceea ce Dahl numeste prima transformare
democratica: de la ideea si practica guvernarii de catre cei putini la
ideea si practica guvernarii de catre cei multi. Pentru greci singurul loc
propice democratiei era statul-cetate.

În viziunea greaca, o ordine democratica ar trebui sa satisfaca

cel putin sase cerinte:

1 Cetatenii trebuie sa aiba interese îndeajuns de armonioase ca sa

poata împartasi si sa actioneze în numele unui puternic simt al binelui
general, care nu se afla într-o contradictie evidenta cu scopurile si
interesele lor personale.

14
2.Cetatenii trebuie sa fie foarte omogeni în privinta caracteristicilor
care, altfel ar duce la conflicte politice si dezacorduri flagrante asupra
binelui public. Nici un stat nu ar putea spera sa devina un polis bun
daca cetatenii sai ar fi extrem de inegali în ceea ce priveste resursele
lor economice si disponibilitatea timpului liber ori daca ar adera la
religii diferite, ar vorbi limbi diferite, sar deosebi în mod semnificativ
ca educatie sau, daca ar apartine unor rase, culturi sau grupuri etnice
diferite.

3.Numarul cetatenilor trebuie sa fie destul de mic, ideal chiar mai mic
decât 40000. Dimensiunile reduse ale demosului au fost necesare din
trei motive: a) ca sa evite eterogenitatea si lipsa de armonie rezultata
din extinderea hotarelor ce presupunea includerea unor popoare de
limbi, religii, istorie si etnicitate diverse, neavând aproape nimic în
comun; b) ca cetatenii sa-si cunoasca bine orasul si concetatenii, prin
observatie, experienta si discutii prin care sa înteleaga binele comun si
sa-l deosebeasca de interesele lor personale; c) ca cetatenii sa se
poata strânge laolalta pentru a servi drept conducatori suverani ai
cetatii.

4.Cetatenii trebuie sa se poata strâge laolalta pentru a hotarâ în mod

direct legile si directiile politice.

5.Participarea cetatenilor nu era limitata doar la întrunirile Adunarii.

Ea includea si participarea activa la administrarea orasului.

6. Statul-cetate trebuie sa ramâna pe deplin autonom. Legile,

confederatiile si aliantele ar putea fi uneori necesare apararii sau
razboiului, dar nu trebuie lasate sa afecteze autonomia fundamentala
a statului-cetate, nici suveranitatea Adunarii din cadrul statului

15
respectiv. Fiecare cetate trebuie sa fie autonoma nu numai politic, ci si
economic si militar.

Reforma statuluiexistent în timpul lui Platon constituie obiectivul

practic imediat al sistemului sau teoretic. Substratul gândirii lui Platon
este: cel ce doreste sa introduca o reforma politica a statului trebuie
în prealabil sa aiba clara în mintea lui imaginea conceptuala a Statului
Ideal, pentru ca, plecând de la aceasta, sa aiba garantia faptului ca
fiecare masura practica e determinata de Principii si tinde catre
instituirea lui.

Unele dintre premisele teoretice ale conceptiei platoniciene

asupra Statului Ideal sunt: punctul de plecare al organizarii politice
Ideale trebuie sa fie ratiunea întemeiata pe dreptate. Statul Ideal ar
putea fi organizat chiar si de catre un singur om, cu conditia ca acesta
sa mediteze conform ratiunii asupra variatelor principii organizatorice
care ar urma sa fie îmfaptuite si cu conditia ca scopul pe care îl
urmareste sa fie acela de a institui dreptatea pentru toti oamenii.

Societatea este închipuita de Platon a fi analoga cu un

organism, în speta cu organismul uman. Platon crede ca trasaturile
psihologice ale individului se regasesc în anumite grupuri sociale, ca în
fata vietii grupurile sociale reactioneaza în mod asemanator cu
individul, ca cel ce cunoaste psihologia individuala poseda implicit
cunostintele necesare organizarii politice a societatii.

În conceptia lui Platon asupra Statului Ideal, oamenii ar fi

inegali de la natura, prin vointa divinitatii. Unii, superiori, ,,de natura
aurului", ar poseda însusiri psihice superioare; altii, ,,de natura
grosolana", ar fi dominati de pasiuni vulgare. Primii ar trebui sa-i
conduca pe ultimii, fara ca acestia sa participe în vreun fel la viata
16
politica. Platon crede într-o anumita esenta aristocratica a unor alesi,
care implicit ar poseda virtuti de conducator. Fata de cei multi,
oameni considerati a fi lipsiti de virtutile în cauza, Platon are o
atitudine distanta care tradeaza dispretul.

Simpatizantii aristocratiei grecesti au afirmat întotdeauna ca

originea sociala aristocratica - implicit divina sau semidivina - sadeste
în oameni înalte calitati morale si intelectuale. Evitând simplismul,
Platon admite ca aceasta regula are si exceptii. Dar este convins ca de
regula posesorii de înalte virtuti, demni a prelua conducerea, apartin
elitei, familiilor aristocratice din cetate.

Desi partizan al aristocratiei si al principiului politic

proaristocratic, Platon nu este totusi satisfacut de modul de viata
practicat de aristocratia din timpul sau. Platon nu aproba luxul,
îmbuibarea, satisfacerea nestavilita a placerilor ce caracterizeaza
viata aristocratilor. Bogatia nemasurata, spune el, perverteste
moravurile. Conceptia sa este proaristocratica, nu prin aceea ca ar
aproba modul de viata practicat de aristocratia timpului, ci prin faptul
ca imagineaza un stat în care cei multi, socotiti inferiori, ar trebui sa
asculte pasivi de cei putini si ,,buni" (aristocratia). Adauga însa ca în
Stat acestia trebuie sa se comporte cu o sobrietate extrema, sa
respecte o disciplina de fier.

Platon spune ca rostul de a fi a Statului Ideal este acela de a

înfaptui Principiile Binelui si Dreptatii. Ţintind catre asemenea Principii
Platon neglijeaza în favoarea lor omul viu din ,,Agora", cu aspiratiille
lui, cu virtutiile lui si pacatele lui. Fie omul cetatii simplu mestesugar,
ostas ori chiar filosof, Platon îi cere sa îndure atâtea restrictii sau

17
renuntari, încât Aristotel nu este prea aspru asemuind Statul
platonician Ideal cu o cetate asediata.

Una dintre premisele teoretice ale conceptiei platoniciene

asupra Statului Ideal este aceea ca Valorile Ideale fiind ,,de natura
divina", Statul Ideal va fi un Stat bigot, un stat care va trebui sa faca
din religie si cult un însemnat instrument de educatie, mai exact de
constrângere presupus educativa.

În cadrul cercetarii psihologiei omului, Platon spune ca acestuia

i-ar fi proprii trei facultati fundamentale: inteligenta, cu sediul în
creier; tendinta spre actiune, cu sediul în piept si dorintele senzoriale
asociate pântecelui.

Forma superioara în care s-ar manifesta aceste trei facultati ar

fi: întelepciunea, ca manifestare superioara a inteligentei; curajul, ca
manifestare superioara a tendintei spre actiune; cunpatarea, ca
manifestare superioara a dorintelor senzoriale. Dat fiind ca
întelepciunea, curajul si cumpatarea ar fi conditiile susceptibile sa
asigure înfaptuirea supremei virtuti, dreptatea, si dat fiind ca scopul
organizarii sociale optime este tocmai înfaptuirea acestuia din urma,
rezulta ca ea va fi înfaptuita în societate daca organizarea ei se va
întemeia pe întelepciune, curaj si cumpatare.

,,De la natura" oamenii ar fi împartiti în trei categorii: cei

dominati de creier, oameni la care predomina inteligenta; cei
dominati de virtutile adapostite în piept, la care predomina tendinta
spre actiune si oamenii ,,pântecelui", cei multi, dominati de dorinte
vulgare. Statul Ideal ar trebui, pe de o parte, sa foloseasca aptitudinile
de care da dovada fiecare din cele trei categorii si, pe de alta parte, ar
avea sarcina sa asigure ca prin buna organizare si prin educatie
18
fiecare din cele trei aptitudini sa fie ridicata la forma ei optima de
manifestare care asigura instaurarea dreptatii.

Categoriile sociale corespunzatoare celor trei facultati sunt,

dupa parerea lui Platon:

a) Filosofii, dominati de virtutile creierului, detinatori ai ionteligentei,

capabili sa atinga suprema întelepciune. Ei sunt în stare sa se înalte,
pe aripile ratiunii, spre lumea esentelor Ideale, spre ,,lumea divina a
Ideilor". Ei sunt cei ce pot sa devina cunoscatori ai prototipului Ideal
de stat si sa prezideze, prin urmare, înfaptuirea lui practica pe
pamânt. Capetenii absolute în noul stat, ei conduc fara consultarea
altora, condusi exclusiv de ratiunea si virtutea pe care se presupune ca
le detin în mod antegral. Scopul lor este înfaptuirea dreptatii iar
singura ocupatie a filosofilor este cultivarea virtutii si conducerea
statului.

b) Paznicii (militarii) recrutati ca si primiidin rândurile aristocratiei.

Dominati de însusirile ,,pieptului", oameni de actiune, ei cultiva
curajul si în acest scop primesc în primul rând educatie militara.
Sarcina lor an stat este apararea acestora de dusmanii din afara si de
cei ,,interni". Ei, spune Platon, ,,vor tine în puterea lor pe aceia din
membrii cetatii care s-ar ridica împotriva rânduielilor existente,
precum si pe cei ce ar ataca statul din afara".

c)Mestesugarii si cultivatorii pamântului, oameni ai ,,pântecelui",

incapabili de a atinge virtuti prea înalte, cel mult cumpatarea. Rostul
lor este acela de a produce alimentele si uneltele necesare statului.
Lipsiti, în conceptia lui Platon, de capacitati intelectuale si morale
alese, ei muncesc dar n-au dreptul sa ia parte la viata politica.

19
 Platon nu iubeste desfrâul, ca unul care toceste si mintea si
curajul. Celor din

categoriile superioare - filosofi si paznici - Platon le cere sa instituie

comunitatea averilor si a femeilor, viata în comun, mese comune. Ei
trebuie sa renunte la cresterea copiilor, care ,,daca sunt normal
conformati", sunt luati de la mamele lor si dati în grija statului, care se
va ocupa de educarea lor. În acest scop, Platon elaboreaza un complex
sistem educativ în care cultivarea muzicii si a gimnasticii ocupa un rol
important.

Traind într-o perioada istorica în care dezbinarea între membrii

paturilor dominante amenintase în repetate rânduri fiinta statului
atenian, Platon mediteaza la suprimarea dezbinarii. El constata ca
principala cauza a acesteia este legata de deosebirea de averi. Scopul
comunitatii de bunuri, preconizata doar pentru filosofi si paznici, este
acela de a suprima conflictele de ordin economic sau familial, pentru a
întari astfel unitatea paturii dominante în lupta sociala.

Prin urmare este vorba de o comunitate de bunuri cu caracter de

clasa. Scopul nu este suprimarea deosebirilor antagonice, economice
si politice, dintre oameni, ci protejarea acestor deosebiri prin întarirea
pozitiei clasei dominate. Colectivitatea patrimoniala si matrimoniala
preconizata de Platon avea acelasi caracter de casta ca si conceptia sa
despre dreptatea pe care organizatia aristocratic - colectivista era
prezumata a oo sustine.

Dreptatea platoniciana îsi primea sensul de la componenta ei,

constituita din cele trei virtuti. Dreptatea, considera filosoful, urma la
nevoie sa fie impusa prin forta celor ce se împotriveau legii instituite
de cei ,,de sus". Nedreptatea, adauga Platon, este ,,rascoala unei parti
20
a sufletului împotriva întregului acestuia", deci a masei împotriva
celor doua caste suprapuse.

În ,,Republica" Platon folosea cuvântul ,,dreptate" ca sinonim

pentru ,,ceea ce este în interesul Statului Ideal", adica sa blocheze
orice scimbare, prin mentinerea unei rigide împartiri în clase si a
dominatiei de clasa. Dreptatea este tema centrala în ,,Republica". În
cercetarea sa privind natura dreptatii, Platon încearca sa descopere
Ideea în stat, iar apoi încearca sa aplice rezultatul la individ. Platon
spune ca fiecare cetatean trebuie sa-si vada de îndeletnicirile sale si
orice schimbare sau amestec între cele trei clase este o nedreptate, si,
opusul acestei eventualitati este dreptatea. Platon afirma ca ,,cetatea
era dreapta prin faptul ca fiecare parte din ea, dintre cele trei îsi facea
propria-I treaba". De aici rezulta ca Platon identifica dreptatea cu
principiul dominatiei de clasa si al privilegiilor de clasa. Conceptul de
dreptate al lui Platon difera de ideile noastre despre dreptate. Platon
numeste ,,drept" privilegiul de clasa, în timp ce noi întelegem prin
dreptate absenta unor asemenea privilegii. În ,,Republica" Platon
trece în revista o diversitate de conceptii asupra dreptatii în asa fel
încât ne face sa credem ca nu a omis nici una din teoriile mai
importante pe care le cunostea. Dar, el nu mentioneaza niciodata
conceptia dupa care dreptatea este egalitate în fata legii (isonomie).
Acest lucru se poate explica în doua feluri: ori i-a scapat din vedere
teoria egalitara, ori a evitat-o cu buna stiinta. Miscarea egalitarista a
fost pentru Platon lucrul cel mai detestat si teoria sa din ,,Republica" a
fost o reactie la viguroasa provocare a noului egalitarism si
umanitarism. Teoria umanitarista a dreptatii formuleaza trei
propuneri: a) principiul egalitarist propriu-zis, adica propunerea de a
elimina privilegiile ,,naturale"; b) principiul general al

21
individualismului si c) principiul ca sarcina si scopul statului trebuie sa
fie ocrotirea libertatii cetatenilor sai. Fiecarei propuneri îi corespunde,
în platonism, un principiu diametral opus: a) principiul privilegiului
natural; b) principiul general al colectivismului si c) principiul ca
individului trebuie sa-i revina sarcina si scopul de a mentine si a întari
stabilitatea statului.

Egalitarismul propriu-zis este revendicarea ca cetatenii statului

sa fie tratati în mod impartial. Egalitarismul nu recunoaste nici un fel
de privilegii ,,naturale", desi cetatenii pot sa confere anumite privilegii
celor în care au încredere. Principiul platonician al dreptatii era
diametral opus acestor exigebte. El pretindea privilegii naturale
pentru conducatorii din fire. Platon a încercat sa discrediteze
individualismul pentru ca era o citadela din sistemul de aparare al
crezului umanitarist. Emanciparea individului a fost acea mare
revolutie spirituala care a dus la prabusirea tribalismului si la nasterea
democratiei.

Platon recunoaste un singur standard suprem, interesul statului.

Tot ceea ce promoveaza acest interes este bun, virtuos si drept, orice îl
ameninta este rau, josnic si nedrept. Actiunile în slujba lui sunt
morale, iar cele care îl primejduiesc sunt imorale.

Ideea de dreptate a lui Platon cere ca stapânii din fire sa

cârmuiasca, iar aclavii din fire sa accepte conditia lor de sclavi. Ea tine
de postulatul istoricist ca statul, pentru a opri schimbarea, sa fie o
copie a Idei sale sau a adevaratei sale ,,naturi". Aceasta teorie a
dreptatii indica foarte clar ca pentru Platon problema fundamentala a
politicii rezida în întrebarea: ,,Cine trebuie sa cârmuiasca statul?". si
cei care împartasesc presupozitia lui Platon admit ca liderii politici nu

22
sunt întotdeauna suficient de ,,buni" sau de ,,întelepti" si ca nu este
deloc usor sa creezi o cârmuire a carei bunatate si întelepciune sa fie
implicit asigurate.

Teoria suveranitatii spune ca puterea politica este practic

neîngradita iar problema principala care ramâne de rezolvat este de a
da aceasta putere pe cele mai bune mâini. Aceasta teorie este
nerealista, deoarece spune Popper niciodata nu a existat undeva
putere politica neîngradita, si atâta timp cât oamenii ramân oameni
nu poate exista putere politica absoluta si neîngradita. Cât timp un
singur om nu poate acumula în mâinile sale destula putere fizica
pentru a-I domina pe toti ceilalti, el va depinde de cei ce-l ajuta. Chiar
si tiranul cel mai puternic depinde de cineva. Aceasta dependenta
înseamna ca puterea sa, oricât ar fi de mare, nu este neîngradita si ca
el este silit sa faca concesii, folosindu-se de un grup împotriva altuia.
Aceasta dependenta înseamna ca exista si alte forte politice, alte
puteri afara de a sa proprie, si ca el îsi poate exercita cârmuirea doar
folosindu-se de ele si împacându-le.

Platon a acceptat teoria generala a suveranitatii fara sa

examineze problema controlului institutional asupra cârmuitorilor si a
contrabalansarii institutionale a puterilor lor. Cea mai presanta
problema a devenit cea a selectarii conducatorilor naturali si a
formarii lor pentru functiile de conducere.

Teoria lui Platon conform careia cei întelepti trebuie sa

guverneze preia unele elemente fundamentale ale conceptiei lui
Socrate, a intelectualismului sau moral. Socrate a identificat binele cu
întelepciunea, el sustinea ca nimeni nu actioneaza în dezacord cu ceea
ce stie ca este bine si ca lipsa de cunoastere este raspunzatoare pentru

23
toate greselile morale. Socrate a mai afirmat ca desavârsirea morala
poate fi dobândita prin învatare si ca ea nu reclama facultati morale
deosebite, distincte de inteligenta omeneasca universala. Socrate,
când a cerut ca oamenii cei mai întelepti sa guverneze, nu s-a gândit
la filosofii din trecut sau la sofistii din timpul lui. El era convins ca
oricine poate fi instruit.

Postulatul platonician ca omul întelept sa cârmuiasca - posesorul

adevarului, filosoful pe deplin format - ridica problema selectarii si
educarii cârmuitorilor. Institutia care, în conceptia lui Platon, urmeaza
sa se îngrijeasca de viitorii cârmuitori poate fi descrisa drept
departamentul educational al statului. Platon cerea ca la acesta
institutie sa aiba acces numai cei trecuti de floarea vârstei: ,,atunci
când forta trupeasca începe sa scada si când vor fi trecut de vârsta
activitatii politice si a îndatoririlor ostasesti, abia atunci sa li se
îngaduie sa paseasca în aceasta zona sacra.", zona celor mai înalte
studii dialectice. Platon instituie aceasta regula pentru ca se teme de
forta gandirii si pentru ca scopul sau fundamental este stavilirea
schimbarii politice.

Regele - filosof, pe care Platon îl considera cârmuitor al statului

trebuie sa posede cunoastere pentru a îndeplini doua functii: functii
legate de întemeierea statului si functii legate de mentinerea lui.

Prima si cea mai importanta functie a regelui - filosof este cea

de antemeietor si legiuitor al statului. Pentru ca statul sa fie stabil, el
trebuie sa fie o copie fidela a Formei sau Ideii divine de Stat si numai
un filosof care poseda cunoastere, ,,un filosof pe deplin format" este
în masura sa contemple si sa imite cu Originalul ceresc. Filosoful nu
iubeste asemeni oamenilor obisnuiti, lucrurile sensibile cu ,,sunetele

24
frumoase, culorile si formele" lor, ci vrea ,,sa vada si sa îndrageasca
frumosul însusi" - Forma sau Ideea de Frumos. Filosoful este omul ce
poate sa devina întemeietorul unei cetati virtuoase. El este asemeni
unui desenator sau pictor ce se foloseste de un ,,model divin". Numai
adevaratii filosofi pot ,,sa schiteze forma constitutiei statului", pentru
ca numai ei pot sa vada originalul si pot sa-l imite. Ca ,,pictor al
constitutiilor", filosoful trebuie sa fie ajutat de lumina binelui si a
întelepciunii. Ideea de Bine este izvorul sau cauza oricarei cunoasteri si
a oricarui adevar. Întelepciunea nu înseamna pentru Platon
întelegerea socratica a propriilor limitari. Înteleptii lui Platon, superior
preocupati de problemele unei lumi superioare, ,,nu au ragaz sa
priveasca în jos, la preocuparile omenesti; ci privesc si contempla
realitatile care ramân în buna ordine si potrivit cu ratiunea".
Învatatura potrivita este cea care-l face pe om întelept.

Odata creat, statul va continua sa fie stabil cât timp nu se

produce vreo sciziune an unitatea clasei stapânitoare. Educarea
acestei clase este marea functie pastratoare a suveranului, o functie
ce trebuie exercitata mereu, cât timp exista statul. Educatia filosofica
a lui Platon are o functie politica precisa. Ea imprima un semn
distinctiv cârmuitorilor si ridica o bariera între ei si cei cârmuiti. Numai
adevaratul filosof are, în conceptia lui Platon, capacitatea de a
contempla originalul divin al cetatii, numai el este în stare sa imite
acest model, sa-l aduca din Cer pe Pamânt si sa-l înfaptuiasca aici. El
nu reprezinta ceea ce este comun tuturor oamenilor, nu este conceptul
universal de om, ci este originalul divin al omului, un supraom
neschimbator.

Reforma sociala pe care o preconizeaza Platon se poate înfaptui

numai datorita filosofului, omul care, prin demersurile cunoasterii
25
sale, are acces la lumea ideilor. Dar prin aceasta, ca reformator social,
coborând în arena disputelor si luptelor politice, el devine si un om al
actiunii practice. Filosoful trebuie sa îsi asume responsabilitatea de a
conduce colectivitatea din care face parte, sa se puna în fruntea
miscarilor sociale ce urmaresc sa modeleze materia bruta a vietii
sociale dupa exemplul existentelor perfecte, eterne si neschimbatoare.
A conduce devine, pentru filosof, o obligatie morala, careia el nu i se
poate sustrage si care deriva tocmai din preeminenta sa intelectuala
data de cunoasterea ideilor.

Conceptia lui Platon despre puterea politica a dus la interpretari

diferite: ,,Republica a fost vazuta fie ca o carte de învatatura a
democratiei, fie ca o carte de învatatura despre regimul politic
totalitar". Karl Popper îl considera pe Platon unul dintre cei mai
importanti dusmani ai democratiei, deoarece statul (elitar) condus de
filosofi nu este altceva decât o forma a statului aristocratic.

Descrierea platoniciana a statului perfect sau cel mai bun a fost

de obicei interpretata ca programul utopic al unui progresivist.

Pe scurt, principalele elemente ale programului politic al lui Platon

sunt:

- Împartirea stricta în clase; clasa dominanta, formata din pastori si

din câini de paza, trebuie separata strict de turma omeneasca;

- Identificarea destinului statului cu cel al clasei dominante;

preocupare exclusiva pentru aceasta clasa si pentru unitatea ei; si, în
interesul acestei unitati, reguli rigide privind cresterea si educatia
membrilor acestei clase, ca si o supraveghere si colectivizare stricta a
intereselor acestora;

26
- Clasa dominanta detine monopolul unor lucruri cum sunt virtutile si
exercitiile militare, dreptul de a purta arme si de a primi educatie de
orice fel; în schimb este exclusa de la orice participare la activitati
economice, ti în special de la agonisirea de bani;

- Trebuie sa existe o cenzura asupra tuturor activitptilor intelectuale

ale clasei dominante si o propaganda continua menita sa modeleze si
sa unifice spiritele. Trebuie împiedicata sau suprimata orice inovatie în
domeniile educatiei, legislatiei ti religiei;

- Statul trebuie sa fie autarhic; sa tinda spre o economie închisa;

pentru ca altfel cârmuitorii ori vor fi dependenti de negustori ori vor
deveni ei însisi negustori. Prima alternativa le-ar submina puterea, iar
a doua ar submina unitatea lor si stabilitatea statului.

Acest program poate fi caracterizat totalitar si este întemeiat pe

o sociologie istoricista. Autorii care îl critica pe Platon considera ca
doctrina sa politica se deosebeste clar de totalitarismul modern prin
scopuri ca: fericirea cetatenilor si domnia dreptatii. Crossman remarca
ca ,,filosofia lui Platon reprezinta cel mai furibund si mai profund atac
la adresa ideilor liberale din câte se cunosc în istorie", dar totusi el
crede ca Platon planuia ,,edificarea unui stat perfect, în care fiecare
cetatean sa fie cu adevarat fericit".

27
 BIBLIOGRAFIE

- Mica enciclopedie de politologie, Editura Stiintifica si Pedagogica, Bucuresti,

a977, pag. 197;

- Platon, Opere - Republica;

- L. Robin, Platon, Ed. Teora, Bucuresti, 1996;

-V. Musca, Introducere în filosofia lui Platon, Ed. Polirom, Iasi, 2002.

28
 Universitatea ”Petre Andrei” din Iași

Facultatea de Drept

REFERAT

La disciplina: Drept Constitutional

Titlul referatului: Ordinea constituţională în concepţia lui Platon

Titular de disciplină: : Prof. univ. dr. Cristian BOCANCEA; Asistent: Drd.

Magda IACOB

e-mail: : acbocancea@yahoo.com

Autor: Mailovschi Alisa

Anul de studiu și grupa: an I gr.II

e-mail: alismailovschi@yahoo.com

Iași, iunie 2013

29