Părintele IOANICHIE BĂLAN, în evocarea surorii sale, Maica MARIA BĂLAN, de la

Agapia
Ioanichie Bălan
- Maica Maria Bălan de la Mânăstrea Agapia este sora renumitului părinte
Ioanichie Bălan de la Mânăstrea Sihăstria, un mare duhovnic, supranumit
"cronicarul sfnnilor"" Pe cei doi nu i-a legat doar înrudirea de sânge, ci şi o
trainică iubire pentru Hristos, căruia şi-au dăruit vienile -
S-a născut şi a crescut în satul Stăniţa din judeţul Neamţ, al nouălea copil al
unei familii de ţărani. Fratele ei, marele duhovnic Ioanichie Bălan de la
Mânăstrea Sihăstria, a fost cel de-al doilea născut şi primul băiat. Între ei era o diferenţă de
nouăsprezece ani, dar asta nu i-a împiedicat să se iubească, aşa cum numai fraţii adevăraţi
ştu să o facă. Şi maica Maria, şi părintele Ioanichie, au trăit în mânăstri alate la o aruncătură
de deal distanţă, în palma aceea de loc de la poalele munţilor Neamţului, care este un fel de
Athos al României. Aici se ală unele dintre cele mai mari şi mai sfnte sălaşe monahale ale ţă-
rii, vegheate de sfnţi mai vechi sau mai noi, unii aşteptându-şi canonizarea: Secu, Sihăstria,
Sihla, Agapia, Văratec. Era seară, când am întâlnit-o. O seară care învelea povestea vieţii ei
într-o lumină aurie, parcă venită dintr-o altă lume. "Perioada comunistă a fost o perioadă grea
pentru credinţă, dar, în acelaşi tmp, minunată, pentru că îi aveam pe toţi aceşt mari părinţi
aproape de noi. Oameni sfnţi... Ştţi ce fericire este să calci pe urmele sfnţilor?".
Începutul
Maica Maria Bălan
"Care e fratele meu mamă?". În faţa ei stăteau doi monahi, îmbrăcaţi cu rase
negre, largi şi bundiţe albe de miel. Cel tânăr, să f avut vreo 30 de ani, cu părul
bălai şi ochi de un albastru senin, era părintele Ioanichie Bălan, iar cel mai în
vârstă, un bărbat în putere, puţin trecut de 40, era părintele Ilie Cleopa. Când tot
satul s-a strâns în casă pentru a-i vedea, a înţeles şi Maria cine este, cu adevărat,
fratele ei mai mare. Nu era om de rând. Era călugăr, dar nu orice călugăr, ci unul
de la Mânăstrea Sihăstria, acolo unde stăreţea părintele Ilie Cleopa pe care, încă de atunci,
lumea îl iubea şi cinstea ca pe un sfânt. De fapt aşa şi era. Când a predicat în biserica din Stă-
niţa, toată lumea a început să plângă. De piatră să f fost şi nu puteai să nu fi mişcat până în
străfunduri de cuvintele lui. Cuvinte de foc, venite de dincolo de lumi, strânse în inima lui cu
truda rugăciunii, în nopţi de priveghere. Prin casă le-a trecut apoi tot satul. Au venit rânduri,
rânduri, ca să vorbească cu cei doi monahi, să le ceară sfatul şi, mai ales, să îşi aline durerile
prin binecuvântarea lor. "Erau vremuri foarte grele. Nu începuse încă în forţă colectvizarea,
dar trebuia ca orice ţăran să dea statului cote foarte mari din ce producea. Dacă nu reuşeau,
atunci le intrau în case şi le confscau tot ce aveau. Iar oamenii aşteptau de la părintele
Cleopa şi de la fratele meu nu numai alinare, ci şi un sfat. Nu ştau ce să facă în faţa unei
dictaturi atât de nemiloase, care răspâdea numai frică. Îmi aduc aminte că, la plecare,
părintele Ioanichie ne-a lăsat o valiză plină cu manuscrisele lui. Se gândea că va urma o
prigoană în care, poate, va f arestat. De arestare a scăpat, dar de prigoană, nu".
Dragoste de frate
Fraţi de sânge şi credinţă - Maica şi Ioanichie Bălan
Părintele Ioanichie Bălan şi-a iubit sora şi a vegheat asupra ei toată viaţa.
La bătrâneţe avea să îi spună unui ucenic, preot de mir: "Părinte, noi călu-
gării avem parte de toate binecuvântările de la Dumnezeu, afară de aceea
de a ne ţine pruncii în braţe. Această mare bucurie v-a hărăzit-o Domnul
numai vouă, celor din lume. Dar să şti că şi eu am avut oleacă parte de ea, pentru că mi-am
ţinut în braţe surioara, pe Maria. Când am plecat la mânăstre, eu aveam 19 ani, iar ea avea
două luni. Pe ea am îmbrăţişat-o ultma şi cu amintrea ei am trăit tot tmpul".

1
Anii au trecut, fetţa s-a făcut mare, dar, din liniştea mânăstrii, fratele a contnuat să vegheze
asupra ei. Şi nu doar cu rugăciuni. "Pe mine părintele m-a iubit mult. Îmi aduc aminte că îi
spunea mamei - «Nu ştu de ce, dar îmi e foarte dragă fata asta». Şi să ştţi că a vegheat
necontenit asupra mea. La un moment dat m-am îmbolnăvit rău de TBC, şi, pe când eram în
spital, primeam de la el scrisori, iar paginile erau pătate cu lacrimile lui... Era foarte îngrijo rat
de sănătatea mea. L-am simţit tot tmpul foarte duios, un sulet foarte sensibil".
Capitala sfnnilor
Mânăstrea Agapia, locul de nevoinţă al maicii Maria Bălan
Maria era studentă, şi când părintele Ioanichie venea la ea, la Bucureşt, să
o vadă, străbăteau capitala la pas. Li se deschideau toate uşile, erau primiţi
cu drag peste tot. În anii aceia cenuşii, Bucureştul avea o reţea nevăzută de
autorităţi, pe care circula dragostea de Dumnezeu. În pofda dictaturii, în
bisericile ameninţate cu demolarea, în apartamentele îngheţate sau în chiliile micuţe ale
mânăstrilor, te puteai întâlni cu părinţi precum Dumitru Stăniloae, Constantn Galeriu, Sofan
Boghiu, Ilarion Argatu sau Benedict Ghiuş. În grupurile acestea, care ardeau de credinţă şi
care practcau o rezistenţă spirituală la dictatură, maica Maria a intrat prin mijlocirea
părintelui Ioanichie Bălan, un călugăr preţuit, cărturar, foarte iubit. "Toţi erau foarte primitori,
foarte iubitori, mergeam oricând la ei acasă sau la mânăstre. La Cernica, la părintele Benedict
Ghiuş, ajungeam, într-o vreme, zilnic, pentru că îl ajutam la ediţia Proloagelor. Eram
îndrăgosttă de Cernica, când intram pe aleea care duce spre biserică mă simţeam extra-
ordinar de fericită. Îl iubesc mult pe Sfântul Calinic, care e întotdeauna cald şi iubitor! După ce
mă închinam moaştelor lui din biserică, ajungeam la chilia părintelui Benedict Ghiuş. Ştţi cum
era? Un sfânt! Aşa l-am simţit tot tmpul. Îmi e greu să vă explic de ce, pentru că lucrurile
astea se trăiesc, nu se explică. Era un om foarte cult, a avut multe daruri de la Dumnezeu:
cânta foarte frumos, era un scriitor talentat şi un predicator excepţional. Îl iubea pe Francisc
de Assisi şi-mi recita poezii de el în traducerea lui Ioan Marin Sadoveanu. Un călugăr foarte
interiorizat, dar, în acelaşi tmp, foarte prietenos, o fre delicată. Era foarte tăcut - se întâmpla
ca, atunci când eram doar noi doi, după ce terminam ce aveam de lucru la Proloage, să tacă
pur şi simplu, adâncindu-se în rugăciunea inimii. În mod normal, în astel de momente, dacă
cineva nu îţi vorbeşte atât de mult, te simţi stânjenit, nefresc, ţi se pune un nod în gât. Ei
bine, cu părintele puteam să stau un ceas fără să spunem nimic şi nu simţeam cum trece
tmpul, pentru că harul lui se răspândea între noi".
Prigoana
Părintele Ilie Cleopa şi părintele Ioanichie Bălan
Părintele Ilie Cleopa şi părintele Ioanichie Bălan erau prea puternici, prea
curaţi, cuvântările lor erau prea iubite în popor, pentru ca Securitatea să îi lase
împreună. Aşa că i-au despărţit. Pe părintele Ioanichie Bălan l-au alungat din
Mânăstrea Sihăstria, trimiţându-l la Mânăstrea Bistriţa, lângă Piatra Neamţ,
ca să poată f supravegheat mai uşor de turnători. Tot acolo a fost închinoviat
şi părintele Iustn Pârvu, care avea în spate ani grei de închisoare. Fără să şte,
comunişti făcuseră lucrarea Domnului. Aici, la Bistriţia, părintele Ioanichie
Bălan a contnuat să lucreze la cărţile sale în care i-a strâns pe toţi marii sfnţi ai mânăstrilor
noastre, salvându-i de la uitare. "Când pleca din mânăstre, securişti intrau şi îi per-
cheziţionau chilia. La un moment dat, i-au luat un manuscris. Cu greu i l-au dat înapoi, deşi nu
avea în el nimic politc. El nu se ocupa deloc de politcă, dar totuşi, predicile sale, care erau
foarte iubite, erau o palmă pentru regim. Până la urmă, mutarea la Bistriţa a fost de la Dum-
nezeu, pentru că părintele a fost foarte iubit acolo. Veneau la el oamenii din Piatra Neamţ şi
din toate satele din împrejurimi. La fel şi la părintele Iustn Pârvu, care la Bistriţa era îngropat

2
în lume. Nici nu avea tmp să ajungă la Sfânta Liturghie, atât era de căutat de oameni. Era
foarte iubit, pentru că era blând şi trecut prin suferinţa temniţei".
Cartea de la răsărit
În munte la Sihla, cu părintele Paisie Olaru
Mergea de copilă la Mânăstrea Sihăstria, la fratele ei, părintele Ioanichie,
dar chemarea spre mânăstre s-a plămădit în tmp. "Îmi aduc aminte că, la un
moment dat, părintele m-a luat şi m-a dus în mica bibliotecă a mânăstrii.
«Uite», mi-a spus, «la răsărit am aşezat cărţile sfnte, iar la apus pe celelalte.
Alegeţi una şi citeşte-o!». M-am uitat peste ttluri şi i-am spus: «Eu aş vrea
una de la apus!». «Nu surioară, te rog eu, ia şi tu o carte sfântă, de la răsărit. Uite, îţi dau
ascultare să citeşt Faptele Apostolilor». Pe vremea aceea. nu exista curent la Mânăstrea
Sihăstria. Citeam la lampă şi era atât de frumos! La strană se cânta liniştt, nu era o cântare
bizantnă, ci o linie melodică foarte simplă. Era de fapt o rugăciune cântată, în care muzica
trecea pe locul doi, iar pe primul loc era dragostea de Domnul. Aşa am cunoscut eu
mânăstrea. Eram în 1968, la Văratec şi o ajutam pe maica Agafa, verişoară de a doua cu
mine, când mi-a spus: «Şti că părintele Ioanichie s-ar bucura dacă ai veni la mânăstre?». Am
simţit că a căzut cerul pe mine! M-am rugat, am înconjurat biserica şi apoi am luat o hotărâre.
Eram în anul doi, iar mie îmi plăcea să duc lucrurile la capăt. Aşa că m-am decis să termin
întâi facultatea (în cadrul ASE - n.r.). După absolvire, fratele meu, părintele Ioanichie, s-a
gândit să mă încerce şi mi-a cerut să mai aştept. Cred că părintele a vrut să îmi vadă
statornicia şi să treacă valul de prigoană care se dezlănţuise asupra mânăstrilor, după decre-
tul 410 din 1959, când fuseseră izgoniţi toţi călugării din obştle lor. Decretul nu era abrogat,
chiar dacă monahii începuseră să se întoarcă în parte în obştle lor. Însă făceau asta ilegal,
supravieţuind în mânăstri în tot felul de forme, ca muzeograf sau angajaţi ai unor ateliere
artzanale".
Rugăciunea părintelui Paisie Olaru
Sihăstria - biserica veche
"Mai ai bucurie?". Asta o întreba părintele Ioanichie. ori de câte ori se
întâlneau. Şta că orice călugăriţă, în primii ani de la intrarea în mânăstre, e
foarte fericită. Un dar de sus îţi inundă inima şi te face să pluteşt peste orice
încercare. Maica Maria îşi aminteşte limpede acei ani ai începutului, când
Dumnezeu a purtat-o pe palme. "Când ai chemare de la Hristos pentru
călugărie, nu vii la mânăstre, ci alergi la ea! E harul lui Dumnezeu, un har
mare, care te ajută la început, iar apoi el slăbeşte şi vin încercările, ca să te
smereşt. Iar la mine a fost foarte mare bucuria intrării în mânăstre. Îmi venea
să le îmbrăţişez pe toate maicile, atât eram de fericită! Era foarte multă iubire între noi. Mi se
întâmpla, când munceam la câmp, să rămân în urmă şi să mă trezesc în faţă cu una-două
maici, care îşi terminau rândul lor de prăşit şi veneau repede să mi-l facă şi pe al meu. Sau,
când ningea, ne sculam în miez de noapte şi mergeam la maicile bătrâne să le deszăpezim
căsuţa. Era foarte frumos în anii aceia. Am şi avut o maică stareţă deosebită - Eustochia Cio-
canu, o scumpă, fostă studentă a părintelui Stăniloae. Am iubit-o mult!".
Maica Maria şi-a ales să intre în călugărie la Mânăstrea Agapia, unde se nevoieşte şi acum,
pentru a f aproape de părintele Paisie Olaru, care în vremurile acelea trăia la Schitu Sihla. Mii
de pelerini luau în piept cărările munţilor Neamţului, pentru a ajunge la chilia micuţă a
duhovnicului cel sfânt. "Când am intrat în mânăstre, i-am cerut maicii stareţe să mă lase să
urc la părintele Paisie cel puţin o dată pe lună. Şi mergeam la el şi noaptea, pentru că ziua
aveam treabă. Pe vremea aceea, la Sihla erau numai căsuţe vechi, luminate fecare de câte o
candelă. Părintele locuia sus, într-o chiliuţă mică, sub stâncă. Era ca o mamă! Puteai să îţi pui
capul în poala lui la spovedanie... (plânge) Toată viaţa îmi dorisem un duhovnic ca el. Era

3
foarte bun la sulet. Foarte bun! Ne povăţuia cu foarte multă dragoste. La miezul nopţii, ne
strângea ca o cloşcă sub epitrahilul lui şi spunea o rugăciune minunată, compusă de el: «Bine-
cuvintează, Doamne, osteneala lor, şi căsuţa lor, şi pâinea lor, şi copiii lor, şi viaţa lor şi cu
sfârşit bun îi miluieşte, iar dincolo, la ziua Judecăţii, un colţişor de rai le dăruieşte, că
binecuvântat eşt în vecii vecilor.» Şi încheia spunându-ne de fecare dată: «Să ne întâlnim la
poarta raiului!» Era foarte scump! Avea mereu mici poezioare, prin care îţi aşternea un
zâmbet pe faţă. Când urcam pe munte spunea: «Hai la rai, la rai, la rai, cu căruţa cu doi cai!»
Apoi ne explica că cei doi cai sunt trupul şi suletul, iar în căruţa sunt faptele noastre. Noi,
măicuţele tnere, mai aveam între noi mici înghionteli, eu, una, sufeream mult pentru nedrep-
tăţi, aşa se întâmplă în mânăstre, pentru că venim din lume cu ambiţii de care ne lepădăm
greu. Iar părintele Paisie mă învăţa să le văd pe toate maicile mai bune decât mine. Adică să
mă smeresc. Îmi spunea să merg în biserică şi să spun în faţa icoanei: «Eu sunt vinovată
pentru toate!» Dar o spunea cu atâta drag! Te mustra cu multă dragoste, ca să te smereşt,
dar te şi înţelegea".
Plecarea părintelui Ioanichie
Sihăstria - cimitrul mânăstrii în care dorm părinţii Paisie, Cleopa şi
Ioanichie
După plecarea la Domnul a părintelui Cleopa Ilie, petrecută pe 2
decembrie 1998, părintele Ioanichie Bălan le spunea ucenicilor că ar
vrea să se retragă. Îi dăruise lui Hristos toată viaţa, risipind-o prin
toate colţurile ţării, pe unde umblase în căutarea istoriilor sfnţilor de
demult. Cărţile sale, pe care a crescut o generaţie, erau citte acum de toţi creştnii, de la cei
simpli şi până la ierarhi. Îşi împlinise menirea şi îşi căuta, la cei 70 de ani, odihna în rugăciune,
o odihnă după care tânjise toată viaţa. "Părintele Ioanichie a fost un contemplatv. Îi plăcea
mult să se roage. Scria în jurnalul lui că, după ce venea de la Utrenie, pe la ceasul două din
noapte, mergea în cimitr să se roage la mormintele marilor părinţi ai Sihăstriei". Până la
urmă, Domnul i-a împlinit dorinţa de a se retrage, printr-o boală grea. Ultmii ani, până la
plecarea sa la cer petrecută în 2007, avea să cunoască un singur drum - de la chilie la biserică
şi înapoi, purtat mereu de ucenici. Maica Maria l-a îngrijit în ultma parte a vieţii. «Să rămâi
aici că îmi eşt ca o mamă!», îi spunea de câte ori venea la el, la Sihăstria. În cele din urmă a
rămas. "Fratele meu a fost un om foarte delicat, a avut un sulet foarte sensibil, de poet.
Când, în ultmii ani, îi citeam din Eminescu, plângea. Am fost alături de el când a trecut la
Domnul, în noaptea zilei de 22 noiembrie. Intrase în comă cu zece zile înainte, şi pe la patul
lui a fost un adevărat pelerinaj. Veneau să îl mai vadă o dată, rânduri, rânduri de credincioşi,
preoţi, călugări, ierarhi. Pe 21 noiembrie, la 8 seara, stăteam lângă dânsul şi îi citeam la Psal-
tre. În mod normal, respira foarte greu, dar, pe când am ajuns la psalmul 119, am observat că
a început să respire normal. Apoi respiraţia i-a fost din ce în ce mai lină, şi noaptea, la ora 2 şi
20, s-a stns. Afară începuse să ningă... A murit în pace. Uneori îl visez. L-am visat îmbrăcat în
haine preoţeşt - m-a binecuvântat şi a dispărut. Era foarte bucuros. Foarte bucuros! M-am
trezit fericită, luminată! Mi-a fost foarte drag! Şi nu numai el, de care am fost legată ca o soră
de fratele ei, ci şi ceilalţi părinţi ai veacului trecut. Au fost, cu toţii, părinţi adevăraţi! Cu ei
alături nici nu am simţit că trăiesc într-o dictatură. Am fost atât de fericită! Simt că ei încă ne
vorbesc şi astăzi. Eu, una, mă gândesc mereu la ei. Pentru mine vor rămâne un reper până la
moarte. Mă gândesc ce ar spune ei, ce ar face ei în locul meu acum? Şi cu gândul acesta în
minte îmi e uşor să aleg, să ţin calea dreaptă spre Dumnezeu".

• Cristan Curte