Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a fost
un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a
devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor
Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor
Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui
Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se
pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în
calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director
al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și
activistul Ion Ghica.
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a
intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă
susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul
petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.
După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet
de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua
Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu
succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.
Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea
averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a
declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru
Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865,
în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar
mai înainte de asta, a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-
Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață
a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României
în relațiile cu Franța.
Tinerețea
S-a născut la Iași, în familia boierilor moldoveni Kogălniceanu, fiind fiul Vornicului Ilie
Kogălniceanu și strănepotul lui Constantin Kogălniceanu (cunoscut pentru că a semnat în anul
1749 documentul prin care a fost desființată iobăgia în Moldova, emis de Prințul Constantin
Mavrocordat).[1] Mama lui Mihail, Catinca (născută Stavilla – sau Stavillă), a fost, conform
spuselor lui Kogălniceanu, „dintr-o familie românească din Basarabia”.[2] Deși Kogălniceanu a
scris, la un moment dat, cu mândrie că „familia mea nu și-a avut originile în oameni sau țări
străine”.[2], într-un discurs susținut cu ceva timp înainte de moartea sa, Kogălniceanu a afirmat că
mama sa Catinca Stavilla a fost descendentă „a unei familii genoveze, stabilită de secole în
colonia Genoveză a Cetății Albe (Akerman), care s-a răspândit în toată Basarabia”.[3]
În timpul vieții lui Mihail Kogălniceanu au existat confuzii în privința datei nașterii sale, unele surse
indicând anul 1806, drept an al nașterii, dar în discursul susținut în fața Academiei Române, a
indicat data exactă a nașterii sale așa cum a fost notată de tatăl său în registrul
familiei.[3] Menționând, de asemenea, că nașa sa a fost Marghioala Calimach, o boieroaică
provenită din familia Callimachi, care s-a măritat cu un membru al familiei Sturdza, și era mama
lui Mihail Sturdza (care avea să-i fie lui Kogălniceanu protector, dar și adversar).[3]
Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de
către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe
Șincai.[4] A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim.[5] În
acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe poetul Vasile Alecsandri (ambii au studiat la Vida
și Cuénim), pe Costache Negri și pe Cuza.[6] În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o
pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave.[7]
Ajutat și de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul
francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele Lhommé) și mai târziu
la Universitatea Humboldt din Berlin.[8] Unul dintre colegii săi a fost și viitorul filozof Grigore
Sturdza, fiul domnitorului.[9] Șederea sa în Lunéville a fost întreruptă de intervenția
oficialităților ruse, care implementaseră în Moldova Regulamentul Organic și care considerau că,
deși se afla sub influența lui Lhommé (participant la Revoluția Franceză), studenții erau influențați
de idei rebele. Astfel toți studenții moldoveni, inclusiv fiii lui Sturdza și ai altor nobili, au fost retrași
din școlile franceze la sfârșitul anului 1835 și au fost înscriși la instituțiile de învățământ
din Prusia.[10]
Atitudinea față de femei
Kogălniceanu s-a remarcat printr-o înalt rafinată și întrucâtva emancipată atitudine față de femei,
despre al căror gen avea să scrie în 1841: "femeia, în lexiconul meu, înseamna o ființă gingașă,
slabă, drăgălașă, frumoasă, făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, capricioasă, ră
[rea] câteodată, bună mai multe ori, o ființă făcută pentru amor, menită a pune în lanțuri pe eroii
cei mai neînduplecați, care pentru un zâmbet te face de-ți vinzi viața din astă lume, și partea din
rai din cealaltă lume, care are un suflet ce ințălege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic
lucru cateodată plânge și altă dată îi în stare să-și jartfească viața, care îi destoinică să facă
faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o turturică, când turbată ca o leoaică, care când îi
crudă, când miloasă; femeia este un amestec de grații, de bunătate, de răutate, de duh, de
cochetărie de slăbiciuni și de tărie, a căreia mai toată viața se mărginește între a iubi și a fi iubită;
o femeie, în sfârșit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematicește,
un ceva ce este cel mai rar lucru din Moldova".[11] Ironia elitismul kogălnician temperează
subtilitatea descrierilor sale romantice, așa cum transpare din fragmentul în care scriitorul
sugerează că, cel puțin în Moldova, "găsești de ajuns mame, neveste, văduve, fete, slute,
șchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negustorițe, bacalite, țâgance și alte asemena
creaturi ce se nasc, cresc, se mărită, fac copii și mor. Dar femei, asta-i cam greu" (aldine în
original).[11] Cu toate acestea, eseistul rămânea de opinia, relativ atipică vremurilor sale, că
"femeia este făcută pentru alta ceva mai înalt decât a poronci și a căuta numai prozaicile trebi a
gospadăriei; o socot de o mișie mai nobilă în societatea europeană. De aceea, măcar ca
entuziasmul meu pentru Napoleon covârșește toată comparația, totuși nu pot să-i iert nedreapta
ură ce avea pentru Doamna de Staël, numai pentru că era o femeie de geniu" (ibidem, p. 63). În
mod similar, Kogălniceanu descria dragostea precum "cea mai nobilă din toate patimile, care
ațâță la fapte mari, care însuflețează eroismul și geniul, care dă idei de cinste și de slavă, care
înviază, care farmăcă [farmecă], care aduce pre om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât
altele, cine-l cunoaște, cine-l slăvește?" (ibidem, p. 61). Același idealism romantic se sparge, în
cazul lui Kogălniceanu, de reciful realităților valahe: "A iubi însemnează la noi a se lua, a se
schimba, a se lepăda, a se uita, spre a se îngurlui [n.ed.: "a se însoți din dragoste"] și a se
despărți iarăși, fără ca patima să lase cât de puțină întipărire în inima acelor ce zic că simțesc
amorul" (idem).
Ilie Kogălniceanu
Catinca Stavilla
Primapagine din Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens, semnată de Michel
de Kogalnitchan (1837)
În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza
entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie.[37] În
timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se
apropie de Metternich și să discute despre detronarea lui Sturdza)[19] i-a fost suspendat
pașaportul.
Întemnițat pentru scurt timp după revenirea la Iași, s-a implicat la scurt timp în politica din Țara
Românească, ajutându-l pe prietenul său, Ion Ghica: în februarie, în timpul unei sărbători
naționaliste, a călătorit la București, unde s-a întâlnit cu membrii organizației secrete Frăția și cu
cei ai aripii sale politice legale, Soțietatea Literară (printre care se numărau Ghica, Nicolae
Bălcescu, August Treboniu Laurian, Alexandru G. Golescu și C. A. Rosetti).[19]
După ce și-a vândut biblioteca personală Academiei Mihăilene,[38] Kogălniceanu a stat la Paris și
în alte orașe din Europa de Vest între 1845 și 1847, aderând la Societatea Studenților
Români împreună cu Ghica, Bălcescu și Rosetti, prezidată de poetul francez Alphonse de
Lamartine.[39]El a frecventat și La Bibliothèque Roumaine,[15] aderând la Francmasonerie, mai
precis la loja denumită L'Athénée des Étrangers („Ateneul Străinilor”), împreună cu majoritatea
românilor reformiști din Paris.[40] În 1846, a vizitat Spania, încercând să fie martor la nunta
reginei Isabella a II-a cu ducele de Cádiz, fiind însă curios și în ce privește dezvoltarea culturii
spaniole.[38] La sfârșitul călătoriei, a scris Notes sur l'Espagne („Note despre Spania”), un volum
în franceză în care combină genul memorialistic, literatura de călătorie și istoriografia.[38]
O vreme, el și-a concentrat activitatea pe cercetarea izvoarelor istorice, extinzându-și seria de
cronici moldave pe care le edita și le tipărea.[7] La acea vreme, a reluat legăturile cu Vaillant, care
l-a ajutat să-și publice articolele în Revue de l'Orient.[30] Mai târziu avea să spună: „Nu am venit la
Paris doar ca să învățăm cum să vorbim franțuzește ca francezii, ci și să împrumutăm ideile și
lucrurile de trebuință ale unei națiuni atât de luminate și de libere”.[15]
După declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a
politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din
martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din
instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat.[19]Kogălniceanu a scăpat de arestare, a
lansat mai unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o
recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”.[19] Spre sfârșitul verii, a trecut granița cu Austria
în Bucovina, unde s-a refugiat pe proprietatea fraților Hurmuzachi (în paralel, revoluția
munteană reușise să preia puterea la București).[37]
Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc
Central din exil.[37] Manifestul său, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era,
practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români.[41] El contrasta cu
cererile anterioare prezentate de revoluționari lui Sturdza, în care se cerea respectarea strictă
a Regulamentului Organic și oprirea abuzurilor.[42] În cele 10 secțiuni și 120 de
articole,[7] manifestul cerea, printre altele, autonomie internă, drepturi civile și politice, separația
puterilor în stat, abolirea privilegiilor boierești, desființarea clăcii și unirea cu Țara
Românească.[37] Referindu-se la acest din urmă ideal, Kogălniceanu a scris că el reprezintă:
„cheia bolții, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național”.[7]
În același timp, el a publicat un proiect explicit de constituție, care dezvolta felul în
care Dorințele se pot traduce în realitate.[19] Kogălniceanu a trimis articole și revistei Bucovina,
publicație a revoluționarilor români din Austria.[19] În ianuarie 1849, o epidemie de holeră l-a
obligat să plece în Franța republicană, unde și-a continuat activitățile de susținere a revoluției
române.[19]
Reformele Prințului Ghica
Articol principal: Sclavia în România.
În aprilie 1849, o parte din cerințele Revoluției de la 1848 au fost îndeplinite de Tratatul de la
Baltalimani, prin care cele două puteri suzerane ale Regulamentului organic Imperiul
Otoman și Imperiul Țarist l-au numit pe Grigore Alexandru Ghica, un susținător al cauzei liberale
și unioniste, ca Prinț al Moldovei (pe de altă parte, se confirmă înfrângerea puterii revoluționare
din Țara Românească).[19] Ghica a permis întoarcerea inițiatorilor evenimentelor din 1848 din exil,
și i-a numit pe Kogălniceanu, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza în funcții
administrative.[43]Măsurile luate de prinț, împreună cu înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, au
dus la introducerea ideilor și dorințelor liberale comprimate în Dorințele partidei naționale din
Moldova din 1860.[44]
Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp
continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida
Națională, care a solicitat fuziunea celor două Principate Dunărene sub o singură
administrație.[37] În 1867, reflectând implicarea sa, el a declarat:
„Nu este o nici o reformă, nici un act național unic, din care numele meu ar fi absent. Toate legile
importante au fost făcute și contrasemnate de mine...”,[7]
Și-a inaugurat cariera legislativă sub conducerea Prințului Ghica. Pe 22 decembrie 1855 a lucrat
cu Petre Mavrogheni la legislația privind abolirea robiei romilor care a fost acceptată de Sfatul
boieresc.[45] Prințul Sturdza i-a eliberat din robie pe romii din proprietatea boierilor și a celor
deținuți de stat în ianuarie 1844.[46][47] Ghica a fost determinat să finalizeze procesul dezrobirii de
soarta lui Dincă, un bucătar rrom cu școală care și-a ucis nevasta franțuzoaică și apoi s-a sinucis,
după ce i s-a atras atenția că nu va fi eliberat de stăpâni, familia Cantacuzino.[48]
Prințul Ghica a încercat și să îmbunătățească situația țăranilor stabilind prin lege sfârșitul
împrumuturilor rapide și a reglementat faptul că țăranii nu puteau fi înlăturați de pe pământurile la
care lucrau.[3] Această măsură a dus la efecte puțin durabile; conform lui Kogălniceanu, „cauza
[acesteia] ar trebui să fie căutată în măreția proprietarilor de pământ, în slăbiciunea guvernului,
care, prin însăși natura sa, a fost provizoriu, și, astfel, lipsit de putere”.[3]
Divanul ad-hoc
Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. — Mihail
Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Kogălniceanu
Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune
numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul
oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de
mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini
mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public
mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai
mult decât în Bucuresci.
Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului
Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui
Cuza.[57] Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas
spre reforma agrară din 1864 (care a venit în același timp cu abolirea corvezilor).[57]
Deși opoziția politică a împiedicat la început implementarea reformei agrare propuse de el,
Mihail Kogălniceanu este văzut ca persoana responsabilă pentru modul în care a fost în cele
din urmă realizată de Cuza.[58]
După multe reforme, schimbările legislației au venit la finalul unui proces început în 1860,
atunci când instituția de reglementare a proiectelor legislative pentru cele două principate,
Comisia Comună din Focșani, dominată de conservatori, a refuzat să pună bazele reformei
agrare.[59] În schimb, a pus capăt corvezilor, permițând și țăranilor să aibe control asupra
propriilor case de pe pământurile boierești și o parcelă de pășune.[60] Cunoscută ca Legea
Rurală, proiectul a avut parte de sprijinul premierului de atunci, Barbu Catargiu, lider al
conservatorilor, ținta până atunci a unor critici vocale din partea lui Kogălniceanu.[59] Pe 6
iunie 1862, proiectul a fost dezbătut în Parlament, ceea ce a dus la răcirea relațiilor dintre
Cuza și Conservatori.[61] Conform istoricului L. S. Stavrianos, aceștia din urmă au considerat
proiectul avantajos pentru că, pe lângă conservarea moșiilor s-a creat un grup considerabil
de țărani fără pământ și dependenți, care puteau constitui forță de muncă ieftină.[62]
În aceeași lună, Catargiu a fost asasinat misterios pe Dealul Mitropoliei, în timp ce se
întorcea de la Filaret, unde a participat la o festivitate de comemorare a revoluției muntenești
(i-a urmat în funcție Nicolae Kretzulescu, după prim-ministrul interimar Apostol
Arsachi).[63] Pe 23 iunie, Legea Rurală a fost adoptată de către Parlament, dar Cuza nu a
promulgat-o.[64] Potrivit lui Kogălniceanu, conservatorii Arsachi și Kretzulescu erau reticenți
cu privire la propunerea de lege care urma să fie revizuită de către Cuza, știind-o era sortită
respingerii de către domnitor.[3] Discuțiile s-au îndreptat apoi către chestiunea confiscării
pământurilor mănăstirilor ortodoxe grecești din România (proprietățile lor mari și scutirile de
impozite de care se bucurau atrăgeau controverse încă din perioada fanariotă).[65] Spre
sfârșitul lui 1862, veniturile acestora au fost preluate de stat și, în vara anului următor,
călugărilor greci li s-a oferit suma de 80 de milioane de piaștri, în schimbul pământurilor
tuturor mănăstirilor.[66]
Deoarece Imperiul Otoman a propus o mediere internațională, Cuza a luat inițiativa și, la 23
octombrie 1863, a demis cabinetul Kretzulescu, nominalizând în loc propriii oameni de
încredere: Kogălniceanu ca premier și ministru de interne, Dimitrie Bolintineanu în calitate de
ministru al cultelor.[66] În scopul de a preveni alte tensiuni internaționale, ei au decis să
generalizeze confiscarea tuturor moșiilor Bisericilor Ortodoxe, atât cele grecești, cât și cele
ale mănăstirilor ortodoxe române.[66] Rezoluția a fost adoptată cu 97 de voturi parlamentare
din 100.[66] Mai târziu, Bisericii Grecești i s-a prezentat o ofertă de 150 de milioane de piaștri
drept compensație,[66] ofertă care a fost considerată prea mică de către clerici, inclusiv de
către Patriarhul Sofronie al III-lea.[67] În consecință, statul român a considerat chestiunea
închisă.[67] Ca o consecință directă, o treime din terenul arabil din Moldova și un sfert din cel
din Țara Românească au devenit disponibile pentru o viitoare împroprietărire[68] (între o
cincime și un sfert din totalul terenurilor arabile).[69]
În primăvara lui 1864, cabinetul a promovat un proiect de lege de reformă agrară radicală,
prin care se propunea alocarea pământului pe baza statutului țăranilor:[70] fruntașii, adică cei
ce dețineau 4 sau mai mulți boi, urmau să primească 5 fălci de pământ (circa
7,5 hectare); mijlocașii, cei cu cel puțin doi boi—aproximativ 6 hectare; pălmașii, cei fără
boi—circa. 3 hectare.[66] Țăranii urmau să devină proprietari pe loturile lor după 14 ani de
plată în rate a contravalorii pământului efectuate către fostul boier.[71] Propunerea a produs
mari frământări în Parlament, unde erau reprezentați 4.000 de electori, în principal
boieri,[65] iar vocile din tabăra conservatoare au etichetat proiectul drept „o
nebunie”.[66] Același partid a pregătit o moțiune de cenzură, pe baza faptului că Kogălniceanu
dăduse publicității proiectul legislativ prin Monitorul Oficial, în contradicție cu cel susținut de
Comisia de la Focșani, încălcând astfel litera legii—el s-a justificat mai târziu spunând:
„publicarea a fost necesară pentru a liniști populația rurală, agitată de [proiectul
alternativ]”.[3] Cabinetul a demisionat, dar Cuza a refuzat să-i accepte demisia.[3]
Tensiunile au escaladat și, la 14 mai 1864, Cuza a dat o lovitură de stat, simultan cu votul
moțiunii de cenzură de către conservatori.[72]Kogălniceanu a citit în Parlament decretul
domnesc de dizolvare a legislativului,[66] după care Cuza a introdus o noua constituție,
intitulată Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris.[73] Ea a fost supusă unui referendum,
împreună cu o lege care instituia vot universal masculin, amândouă fiind adoptate cu 682.621
de voturi dintr-un total de 754.148.[74] Noul regim a adoptat Legea Rurală în forma guvernului
Kogălniceanu, impunând reforma agrară și desființând corvezile.[75] Aceasta s-a realizat în
luna august 1864, discuțiile fiind ținute în cadrul nou-înființatului Consiliu de Stat, în care
legea a fost susținută, printre alții, de Kogălniceanu, Bolintineanu, George D.
Vernescu, Gheorghe Apostoleanu și Alexandru Papadopol-Calimah.[3]
Alți membri ai Consiliului, mai rezervați, au cerut un moratoriu asupra aplicării legii pe o
durată de trei ani, în locul termenului-limită din aprilie 1865, iar Cuza a acceptat.[3] Arătând
că, după părerea sa, decizia a reprezentat „însăși condamnarea și zdrobirea legii”,
Kogălniceanu era îngrijorat că țăranii, informați despre viitorul lor, nu vor mai putea fi convinși
să-și îndeplinească corvezile.[3] El l-a amenințat pe Cuza cu demisia, și a reușit în cele din
urmă să convingă toate părțile, inclusiv pe Kretzulescu, liderul opoziției, să accepte aplicarea
legii începând cu primăvara lui 1865; rezoluția a fost însoțită de proclamarea lui Cuza, Către
locuitorii sătești, și a fost descrisă de Kogălniceanu ca „testamentul politic al lui Cuza”.[3] În
pofida acestor măsuri, unii factori, cum ar fi creșterea demografică, fărâmițarea loturilor prin
moștenire, îndatorarea țăranilor și dependența lor de veniturile provenite din munca pe moșii,
împreună cu specula practicată arendași și cu cazurile în care corupția funcționarilor a
întârziat alocarea pământurilor, au făcut ca reforma să fie ineficientă pe termen lung, și a
contribuit la exacerbarea unor frământări care au culminat cu răscoala din 1907.[76]
Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o
serie de reforme, introducând codul napoleonian, educație publică și monopoluri de stat
asupra alcoolului și tutunului.[77] În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate
părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Marija Obrenović.[78] La
începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe
care l-a demis la scurt timp.[79] În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps
financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat,[80] iar Cuza a
ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.[81]
După 1863, relațiile dintre Mihail Kogălniceanu și prietenul său Vasile Alecsandri s-au
înrăutățit, ultimul declarându-se dezgustat de politică.[82] Alecsandri s-a retras la mosia sa de
la Mircești, în care a scris piese de teatru în care ironiza actorii și evenimentele vieții
politice.[83]
Anii 1870
În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în
luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre
pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești, un Principat unit al
României a obținut recunoaștere internațională, avându-l ca monarh pe Carol de
Hohenzollern, și fiind guvernat după o nouă constituție.[84] În perioada noiembrie 1868-
ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de interne în guvernul lui Dimitrie Ghica;
mandatul acestuia a fost confirmat de alegerile din 1869, după care a reușit să-l convingă pe
Alecsandri să accepte o candidatură pentru un mandat de deputat de Roman.[83] Poetul, care
fusese nominalizat fără consimțământul său, a lăsat ostilitățile la o parte și a devenit unul
dintre principalii susținători ai lui Kogălniceanu în Camera Deputaților.[83]
Chiar și după ce Cuza a plecat din țară și s-a stabilit la Baden, relațiile lui cu Kogălniceanu au
rămas la un respect distant: în vara lui 1868, când ambii vizitau Viena, s-au întâlnit
întâmplător și, fără a schimba vreo vorbă, s-au salutat ridicându-și pălăriile.[85] În ziua de 27
mai 1873, Kogălniceanu, împreună cu Alecsandri, Costache Negri, Petru Poni și alte
personalități, au participat la înmormântarea ui Cuza la Ruginoasa.[86] Ulterior, Kogălniceanu
a scris: „Cuza a făcut mari greșeli, dar [proclamația Către locuitorii sătești din 1864] nu va
dispărea niciodată din inimile țăranilor și nici din istoria României”.[3]
El a continuat să fie liderul grupării politice a liberalilor reformiști moderați din România; într-o
ușoară opoziție față de guvernul Partidului Conservator condus de Lascăr Catargiu (1875), a
inițiat convorbiri cu facțiunea liberală radicală (din care făceau parte, printre alții, Ion
Brătianu, Dimitrie Sturdza, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu și Alexandru G.
Golescu), convorbiri purtate în București, la locuința lui Paşa Stephen Bartlett Lakeman.[87] La
24 mai 1875, negocierile au avut ca rezultat înființarea Partidului Național Liberal—așa-
numita Coaliție a lui Mazar Paşa.[87] Kogălniceanu a devenit adversar politic al fostului său
colaborator Nicolae Ionescu, care, ca lider al grupării liberale Fracțiunea liberă și
independentă, respingea politicile PNL. Într-un discurs ținut în 1876 în fața Parlamentului,
Kogălniceanu i-a atacat pe Ionescu și pe susținătorii săi pentru pozițiile lor politice și
academice, fiind aprobat în demersul său de societatea literară conservatoare Junimea și de
publicația antiliberală a acesteia, Timpul.[88] Ca și alți membri ai PNL, și-a exprimat opoziția
față de convenția comercială semnată de Catargiu cu Austro-Ungaria, care era avantajoasă
pentru cea din urmă, susținându-i exporturile și care, susțineau ei, ducea industria
românească la ruină.[89] Un guvern național-liberal a denunțat ulterior acest acord în 1886.[89]
În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din
nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea
României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a
declarat independența.[57] Împreună cu Rosetti și Brătianu, a susținut trecerea trupelor rusești
prin țară și, în aprilie 1877, l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar sfatului
inițial al Consiliului de Coroană.[90] În această chestiune, el a cerut sfatul Franței care, deși
aflată într-o perioadă de frământări politice, era încă una din puterile ce supervizau
România; Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns
ferm și a arătat că, dacă România se alătură taberei rusești, puterile nu-i vor mai oferi
protecție.[50] Kogălniceanu a luat la cunoștință și și-a exprimat speranța că Franța îi va
susține țara în momentul decisiv.[50]
Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului a arătat că guvernul român consideră că
țara a renunțat la suzeranitatea otomană.[91] A doua zi, Parlamentul a votat declarația de
independență, pe care principele Carol a acceptat-o. În anul care a urmat, Kogălniceanu a
depus eforturi pentru a obține recunoașterea independenței de către toate statele europene
și a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a
agențiilor diplomatice și consulatelor străine din București în legații”.[92]