2.

STRATIFICAREA POLITICĂ
Unităţi de conţinut

2.1 Grupurile sociale ca actori politici

2.2 Stratificarea politică a societăţii şi criteriile diferenţierii populaţiei
2.3 Elita politică ca agent al acţiunii politice
2.4 Elitismul: teoria clasică şi modernă
2.5 Teorii clasice ale liderismului.
2.6 Misiunea, funcţiile şi tipurile liderismuluipolitic

2.1 Grupurile sociale ca actori politici

Scopul fundamental al oricărei puteri politice este de a asigura funcţionalitatea

întregului corp social. Ea serveşte necesităţii interne de menţinere a coeziunii,
consensului membrilor şi climatului social al comunităţii, asigurării echilibrului social
al diferitelor segmente ale societăţii. În caz contrar, societatea se poate confrunta cu
numeroase tensiuni şi conflicte care pun în pericol ordinea socială şi stabilitatea
politică a societăţii.
Diversitatea raporturilor, rolurilor şi poziţiilor sociale condiţionează anumite
deosebiri dintre oameni într-o societate concretă. După cum demonstrează practica
social-politică, anume împletirea intereselor de grup, diversele raporturi şi relaţii
sociale exercită o influenţă substanţială asupra conţinutului proceselor politice.
Caracterul influenţei grupului social asupra politicii este determinat mai întîi de toate
de menţinerea deosebirilor dintre indivizi în ceea ce priveşte deţinerea anumitor
resurse care pot fi utilizate pentru protecţia intereselor sale.
Deci capacitatea unor indivizi sau a unor grupuri sociale de a se implica în
politică, de a-şi impune voinţa asupra altora, adică de a-şi exercita puterea, diferă în
funcţie de scopurile urmărite, de mijloacele şi resursele folosite etc. Din aceste
considerente, unul din izvoarele politicii constă în existenţa diferenţierii reale a
populaţiei ce reflectă inegalitatea poziţiei sociale a cetăţenilor. De aceea pentru orice
societate problema se reduce la ordonarea acestor inegalităţi între diferite categorii de
cetăţeni care se deosebesc după mai multe criterii specifice (putere, venit, ocupaţie,
rol, poziţie, nivel de instruire etc).
Pentru descrierea sistemului de inegalităţi între diferite grupuri de indivizi în
ştiinţele socioumane se foloseşte noţiunea de stratificare socială. În linii mari,
stratificarea presupune că unele deosebiri sociale capătă un caracter ierarhic. Din
această perspectivă, în literatura sociologică stratificarea socială este definită ca o
dispunere ierarhică a unui set de grupuri, pături şi categorii sociale pe o scară
constituită în baza unui sau a mai multor criterii1. Această noţiune caracterizează de
fapt asimetria existentă în raporturile dintre grupurile sociale care structurează şi
ordonează societatea, însă totdeauna această asimetrie este rezultatul influenţei
anumitor relaţii sociale, politice, economice şi de altă natură într-o societate. Unii
specialişti consideră că stratificarea socială exprimă doar legăturile ierarhice dintre
grupurile de oameni. Însă majoritatea cercetătorilor sînt de acord cu faptul că această
noţiune caracterizeză distanţa socială dintre indivizi nu numai pe verticală (de
exemplu, deosebiri între poziţia profesorului şi a studentului), ci şi pe orizontală
(raporturile dintre un profesor şi un cercetător ştiinţific). Diversitatea şi varietatea
stratificării sociale presupune atît fixarea deosebirilor de grup, cît şi faptul că individul
aparţine diferitelor straturi sociale (să zicem, un student se poate afla concomitent în
postură de bărbat, fecior, sportiv, membru al unui grup etnic etc). Pentru a caracteriza
care este sau poate fi locul unui individ (grup social) în cadrul structurii sociale, în
sociologia contemporană se utilizează noţiunile de status şi rol.
Conţinutul (componenţa) stratificării sociale a unei comunităţi umane include
următoarele trei mari straturi:
1. Stratul superior care cuprinde şi elita societăţii. Acest strat
numără cîteva grupuri sociale semnificative pentru orice societate, precum ar fi
specialiştii sau funcţionarii aparatului tehnico-administrativ, de stat şi de partid;
conducătorii de rang superior (de stat, de partid, deputaţii, senatorii etc), de ramuri şi
de mari întreprinderi; businessmanii de mare calibru; o parte din intelectualitate, din
savanţi, din lucrătorii de aprovizionare şi comerţ etc. Stratul superior, deosebindu-se
după volumul puterii deţinute, după bogăţie şi venit, mai este numit adesea şi "crema
societăţii". Constituind doar circa 2-4% din populaţia unei naţiuni, el este "capabil"
să cheltuie pînă la o treime din produsul intern brut (cazul societăţilor de tranziţie).
2. Clasa de mijloc înglobează mai multe grupuri şi subgrupuri sociale:
proprietari şi întreprinzători (mici şi mijlocii), funcţionari şi intelectuali, bancheri şi
financiari, ofiţerime şi slujitori ai cultului, muncitori şi fermieri, comercianţi şi
individuali, cooperatori şi meseriaşi, manageri şi persoanele profesiilor libere (după
Max Weber) ş a Acest strat cuprinde majoritatea populaţiei (circa 70-75%), constituie
suportul dezvoltării societăţii şi deci baza stabilităţii politice (cazul societăţilor
democratice occidentale)1. Clasa de mijloc se deosebeşte de stratul superior prin locul
şi rolul său în sistemul relaţiilor de producţie (produce bunuri materiale şi spirituale,
prestează servicii sociale etc.).
3. Pătura inferioară este reprezentată de astfel de grupuri şi categorii sociale ca
studenţii şi elevii, pensionarii şi casnicele, invalizii şi vagabonzii, criminalii şi
deţinuţii, prostituatele şi alte elemente declasate ale societăţii. Semnificativ pentru
aceste şi alte categorii sociale este faptul că membrii lor constituie de la 20 la 25% şi
au venituri, în raport cu societatea concretă şi contextul dezvoltării ei, modeste sau
chiar mizere. Dat fiind că reprezentanţii acestui strat nu sînt implicaţi în relaţiile de
producţie şi deci trăiesc pe contul societăţii, unii autori numesc întreaga clasă
inferioară "drojdia" societăţii (Norman Goodman) sau "paria" societăţii (Dan
Lăzărescu).
Acestea fiind spuse, vom arăta că structura (componenţa) stratificării sociale
propusă mai sus reflectă o caracteristică generală a societăţii şi nu a membrilor săi în
parte, deoarece deosebirile dintre indivizi exprimă inegalitatea socială ce rezultă din
statusul social şi rolul social diferit al persoanei. La drept vorbind, la baza
formării şi dezvoltării stratificării sociale se află inegalitatea socială (care dispune de
multe conotaţii şi variabile sociale), însă rădăcinile ei variază la diferiţi autori:
proprietatea privată sau factorul economic (J.-J. Rousseau şi K. Marx), poziţia
(statusul) socială sau factorul social (K. Davis şi W. Moore), normele, sancţiunile şi
comportamentul (Em. Durkheim şi R. Dahrendoif). în literatura de specialitate
contemporană sînt specificate şi alte origini ale inegalităţii sociale şi deci ale
stratificării sociale (deosebirile psihofiziologice, fizice şi intelectuale socio-
profesionale, morale şi religioase, etnice, de rasă şi de moştenire etc.). Lui M. Weber
însă îi revine meritul de a fi reliefat caracterul multidimensional al stratificării şi
autonomia relativă a fiecăreia din cele trei dimensiuni cu deosebirile lor specifice:
economică (proprietate, avere, venit, resurse), statutară (poziţia socială, rolul social,
prestigiul social, nivelul de pregătire, sexul, genul etc.) şi politică (volumul puterii,
funcţiile politice, influenţa politică, autoritatea etc.).
Analizînd inegalităţile sociale, precum şi deosebirile sociale care imprimă
anumite conotaţii (variabile) politice, unii politologi evidenţiază mai multe forme ale
deosebirilor de grup şi deci ale stratificării sociale: deosebirile teritorial-lingvistice
(deosebiri dintre locuitorii diferitelor regiuni ale unei ţări), deosebirile de sex
şi vîrstă (deosebiri dintre tineri şi pensionari, bărbaţi şi femei etc.), deosebiri de
rudenie şi etnice (deosebiri dintre grupurile familiale, comunităţile etnice etc.),
deosebirile religioase şi confesionale (deosebiri dintre reprezentanţii diverselor culte,
dintre credincioşi şi ateişti), deosebirile socio-culturale (deosebiri dintre stilul de
comportament, orientările de viaţă), deosebirile socio-economice (deosebiri după
venituri, nivelul salariului, nivelul pregătirii şi competenţei profesionale ale diferitor
grupuri de persoane), deosebiri după caracterul aprecierii de către societate a
importanţei şi semnificaţiei unor forme de comportament al indivizilor (deosebiri în
aprecierea prestigiului, stilului şi onoarei unor grupuri de oameni) şi deosebiri după
gradul puterii de guvernare (dominaţie, de conducere) şi al influenţei (deosebiri după
nivelul influenţei directe sau indirecte a persoanei sau a grupului de persoane în
adoptarea deciziilor administrative). Fiecare dintre aceste forme ale deosebirilor de
grup deţine izvoarele şi resursele sale de activitate politică a cetăţenilor, modalităţile
şi mijloacele specifice de influenţare asupra structurilor de putere.
Fiecare societate posedă sistemul său de stratificare, pe care îl justifică printr-o
ideologie ce este împărtăşită de cei care beneficiază cel mai mult de sistemul respectiv
de stratificare socială.
Sociologii ruşi Vădim Radaev şi Ovsei Şkaratan, utilizînd metoda istorico-
logică şi cea comparată, evidenţiază şi analizează nouă tipuri
de sisteme stratificaţionale: fizico-genetic, sclavagist, de castă, bazat
pe stări, etocratic, socio-profesional, de clasă, sinibolico-cultural şi normativ-cultural.
Sociologul american Norman Goodman, reieşind din cercetările efectuate de Lane
şi alţi autori notorii (precum ar fi cercetătorul iugoslav Milovan Djilas), propune
spre examinare încă un tip de sistem stratificaţional - sistemul de stratificare fără
clase. Acest tip poate fi modelat doar teoretic, pentru că practica social-politică a
societăţilor comuniste, totalitariste, a demonstrat cu prisosinţă imposibilitatea
existenţei şi funcţionării unei societăţi fără clase .
Desigur, o societate sau alta îşi fundamentează sistemul propriu de stratificare
nu numai prin teorii pentru a explica existenţa sistemului stratificării sociale
(abordarea de clasă susţinută de marxism şi neomarxism, teoria
multidimensională weberiană, doctrina funcţionalistă a lui K. Davis şi W. Moore,
concepţia conflictualistă, a mobilităţii sociale etc.), ci şi prin ideologii politice cu
programele lor de promovare şi susţinere a structurii sociale existente. Menţinerea,
persistenţa şi durabilitatea unui tip de sistem stratificaţional într-o societate rezultă şi
din influenţa altor instituţii sociale (economie, familie, religie, ordine publică), din
acţiunea anumitor procese sociale şi politice care au loc în comunitatea umană şi
derivă din cele două forme esenţiale de relaţii - de putere şi în afara puterii. În acest
context vom afirma că în orice societate există grupuri sociale care deţin şi exercită
puterea (diverse grupuri de elite divizate după sferele de activitate socială), grupuri
sociale care tind către cucerirea puterii şi dominaţia politică (grupurile sociale din
opoziţia politică), grupuri sociale care aspiră să aibă succes la sfera puterii
(grupurile dc interes, de presiune etc.) şi grupuri sociale care, în majoritatea lor, nu
pretind la putere şi manifestă adesea o apatie, o alienare şi un absenteism total sau
parţial de la procesul politic.
2.2 Stratificarea politică a societăţii şi criteriile diferenţierii populaţiei

Pentru a exista, funcţiona şi evolua, orice societate trebuie condusă,

administrată, reglementată, controlată, orientată. Stratificarea ierarhică a societăţii
contemporane în clase şi categorii tot mai numeroase, în grupuri şi pături cu cerinţe şi
necesităţi diversificate face şi mai dificilă guvernarea acestora. Întrebarea
sacramentală cine exercită real puterea - poporul sau un grup restrîns de persoane -
totdeauna a avut o importanţă majoră pentru înţelegerea politicii ca proces.
Deşi sînt puse în joc mai multe motive şi tendinţe ale participării politice (de la
setea de putere şi bogăţie pînă la cele mai nobile - grija faţă de interesele sociale),
politica, cu toate acestea, este o sferă a vieţii sociale destul de prognozată. Aceasta se
datoreşte faptului că în societate are loc o interacţiune politică a instituţiilor politice (a
statului, elitelor, liderilor, partidelor, grupurilor de presiune etc.) în baza rolurilor şi
funcţiilor politice. Lupta politică (lupta pentru putere) se desfăşoară pe două planuri:
între lideri, diferite grupuri sociale care acţionează pentru a cuceri, menţine sau
influenţa puterea şi, totodată, între puterea care se exercită şi cei asupra cărora se
exercită. Cu alte cuvinte, acţiunea politică este rezultatul participării a două categorii
de subiecţi: pe de o parte, agenţi colectivi (partide politice, elite politice, grupuri
sociale, grupuri de presiune, mase populare) şi, pe de altă parte, actori indi-
viduali (lideri, personalităţi, militanţi, aderenţi, simpatizanţi).
Orientarea activităţii politice a subiecţilor colectivi şi individuali şi deci
eficacitatea acţiunii politice este condiţionată de cîţiva factori majori, inclusiv de
rolurile şi funcţiile politice îndeplinite în viaţa politică de subiecţii colectivi sau
individuali de statusul politic pe care îl ocupă aceştia.
Statusul politic reflectă totalitatea drepturilor şi datoriilor unui subiect social,
definind poziţia politică ocupată de acesta în societate şi identitatea lui politică. Rolul
politic exprimă щ comportament aşteptat şi evidenţiază funcţiile şi atribuţiile ce-j
revin unui subiect în poziţia politică ocupată. Unui status îi este asociat un set de
roluri care redă un complex de activităţi ce pune individul sau grupul de persoane în
relaţie cu ceilalţi. Spre exemplu, statusul politic al elitei este determinat de anumite
atribuţii şi funcţii ale acesteia în societate şi îi prescrie dreptul în elaborarea, adoptarea
şi realizarea deciziilor politice pentru întregul corp social. De aceea, în afară
de inegalitate socială şi economică, mai există şi inegalitate politică determinată de
gradul şi modul exercitării sau influenţării puterii în societate. În acest sens se poate
afirma că principalul criteriu al stratificării politice a populaţiei derivă din înălţimea şi
profilul unui subiect politic, adică din împărţirea volumului de putere între membrii
unui anumit grup social.
 Pentru elitologie, ca disciplină ştiinţifică, divizarea societăţii în straturi
(grupuri, pături sau categorii), poziţia lor ierarhică şi criteriile stratificării (principalul
fiind volumul de putere) sînt probleme de mare importanţă din mai multe motive. În
primul rînd, definirea straturilor şi aşezarea lor pe treptele ierarhiei politice este un
temei pentru studierea şi înţelegerea politicii instituţionalizate, a structurii şi
sistemului politic al societăţii. în al doilea rînd, în analiza acţiunii politice pot fi
evidenţiate anumite straturi politice, adică grupuri de persoane, instituţii politice
care sînt. plasate pe verticală sau orizontală în sistemul relaţiilor politice ale societăţii.
în al treilea rînd, reliefarea straturilor politice în cercetarea locului şi rolului acestora
în structura politica a societăţii dă posibilitatea să se sesizeze, din punct de vedere
politic şi practic, mobilurile acţiunii politice a subiecţilor colectivi şi individuali.
Din această perspectivă, pot fi utilizate pe deplin noţiunea şi
termenul "stratificare politică" care fixează volumul de putere al subiecţilor politici
în raport cu nivelul dominaţiei politice, locul şi rolul lor în sistemul politic al
societăţii. Drept temei al stratificării politice servesc astfel de criterii ca volumul
puterii, poziţia statutară, averea, nivelul pregătirii profesionale, provenienţa, diverse
calităţi şi abilităţi personale (autoritate, prestigiu etc), precum şi atitudinea faţă de
puterea politică (orientările politice). Majoritatea cercetătorilor definesc stratificarea
politică în contextul diferenţierii populaţiei după criteriul statusului politic1,
componentele structurale ale căruia sînt situaţia, poziţia şi prestigiul politic, orientarea
politică, motivaţia acţiunii politice, competenţa şi profesionalismul în exercitarea
funcţiilor politice.
Structura stratificării sociale (a diferenţierii sociale) în societăţile democratice
înalt dezvoltate are o formă relativ simetrică care poate fi comparată cu un romb.
Grupurile principale ale populaţiei ("grosul populaţiei") se include în componenţa
clasei de mijloc, în timp ce nişele superioare şi inferioare ale corpului
social sînt ocupate de grupurile sociale restrînse la număr, respectiv, de grupurile de
elite şi grupurile de persoane defavorizate, marginale. Societăţile de tranziţie, în
virtutea anumitor factori şi împrejurări de ordin economic, social şi politic, se pot
caracteriza drept structuri de tip piramidal, în care majoritatea populaţiei este alcătuită
din grupuri, pături şi categorii sociale cu venituri modeste sau chiar mizere şi deci cu
o atitudine adesea peiorativă faţă de structurile de putere (cazul Republicii Moldova).
Autorii germani Thea de Roh şi Ute Lienard tratează repartizarea puterii (şi
avuţiei) în societatea umană printr-un model schematic în aceeaşi formă de piramidă2.
Primul nivel al piramidei puterii este condus de un grup social de oameni "alfa". Ime-
diat sub acest grup, în piramida puterii, se situează urmaşii lor potenţiali - persoanele
"beta". Majoritatea populaţiei (masele, "plebea") o formează însă persoanele "omega",
în rîndul cărora există de asemenea mai multe trepte ierarhice. Probabil, această
schemă este simplistă, însă redă accesibil şi sugestiv structura politică a societăţii
contemporane.
Oricum, grupurile de elită se formează şi se dezvoltă în toate direcţiile
stratificării. Mai mulţi cercetători subliniază faptul că nu mai putem vorbi de o elită
(clasă) dominantă, înţeleasă ca întreg, unită prin aceleaşi interese, ci de diverse
grupuri conducătoare, de regulă, neunite, dispersate, fragmentate, adică de o
pluralitate de segmente influente în diverse sectoare de activitate ale societăţii.
Caracterul conlucrării şi selectării grupurilor de elită determină în mare măsură
înfăţişarea, "fizionomia" oricărei societăţi.
După cum s-a menţionat, unul din criteriile stratificării politice este orientarea
politică, atitudinea individului sau grupului de indivizi faţă de putere. Problema e că
diferenţierea politică are loc după caracterul convingerii populaţiei privind ordinea
socială (organizarea comunităţii umane sau regimul politic) şi poate distribui mai
echitabil bunurile şi valorile între straturi, iar direcţia (vectorul) dezvoltării societăţii
este mai acceptabilă pentru populaţie. Putem afirma că în fiecare societate cetăţenii se
clasifică în straturi politice după anumite orientări politice asemănătoare după
conţinut, orientări ce semnifică un sistem mai mult sau mai puţin stabil de convingeri
şi viziuni asupra direcţiei preferenţiale a politicii de stat (elita politică elaborează şi
promovează o ideologie de stat sau o formulă politică conform programului sau de
guvernare).
Se observă, de asemenea, că există o corelaţie strînsă între orientarea politică şi
caracterul autoidentificării sociale, corelaţie care îş, găseşte afirmarea în divizarea
cetăţenilor în straturi politice după apartenenţa lor politică:
„dreapta" stinga şi centru” (originea delimitării "dreapta" - "stînga" se află într-un
eveniment petrecut la şedinţa Adunării Constituante a Franţei din 28 august 1789 în
timpul dezbaterii veto-ului regal). Sigur că orientările politice opuse ale diferitelor
grupuri de oameni condiţionează tensiuni, confruntări şi chiar conflicte deschise între
straturi sociale, implicînd mase întregi de oameni (cazul Republicii Moldova în
perioada conflictului transnistrean din 1992). în viaţa cotidiană însă, datorită atitudinii
diferite a cetăţenilor faţă de programele, platformele, strategiile şi lozincile lansate de
politicieni, lideri şi formaţiuni politice, au loc diverse disensiuni politice (latente sau
deschise), fapt ce poate fi constatat îndeosebi în perioada declanşării anumitor
evenimente politice (alegeri, referendumuri, dezbateri publice în jurul anumitor
proiecte etc.). Diferenţierea cetăţenilor după criteriile analizate mai sus vorbeşte
despre existenţa unor legităţi în formarea şi dezvoltarea stratificării politice, care este
un rezultat al tendinţelor evoluării unei comunităţi umane concrete.
2.3 Elita politică ca agent al acţiunii politice
În literatura de specialitate nu există o unitate de păreri privind fenomenul
elitar luat în ansamblu şi fenomenul elitei politice luat în particular. Totuşi,
majoritatea autorilor sunt de acord cu faptul că elita politică determină, în mare
măsură, structura unei societăţi („fizionomia" sau „fiziologia" ei socială, politică şi
economică), ea fiind cea care determină scopurile imediate şi perspectivele dezvoltării
comunităţii umane. Aceste obiective îşi găsesc reflectare în adoptarea deciziilor
strategice importante şi în folosirea resurselor puterii de stat întru realizarea lor, adică
într-o formulă politică (concept naţional sau ideologie de stat), fără de care nu poate
activa şi funcţiona în mod normal nici o elită politică.
Pentru a ne determina ce reprezintă elita politică, trebuie, întâi de toate, să
clarificăm unele aspecte terminologice. Termenul „elită" (lat.„eligere" - a alege, a
tria) poartă un caracter polisemantic. Unii autori semnalează, pe bună dreptate, riscul
confundării noţiunilor „elită politică", „elită guvernantă „contrelită" şi „birocraţie".
Aceasta pentru că elita politică este una mai largă şi include, în afară de elita politică
guvernantă, şi elita politică de opoziţie (contrelită). în acelaşi timp, trebuie făcută
delimitarea între elitele politice şi elitele în politică (M. Weber), ultimele cuprinzând
grupuri ca intelectualii, artiştii, reprezentanţii mass-media, managerii, bancherii,
financiarii, slujitorii cultului etc. Aceştia nu posedă toate trăsăturile proprii elitei
politice, însă participă în mod deschis la activitatea politică. O particularitate a
grupurilor date este faptul că reprezentanţii lor sunt membri ai unor elite care s-au
format în alte sfere de activitate umană, în sfere nepolitice. Participarea la viaţa
politică nu reprezintă pentru ei o activitate profesională de bază.
În legătură cu cele spuse, vom mai sublinia două aspecte esenţiale, în primul
rând, noţiunile „elită politică" vs „elită dominantă" („guvernantă" sau „domnitoare")
nu sunt identice şi corelează ca parte şi întreg. Noţiunea„elită dominantă" include
diferite grupuri (politic, economic, ideologic, ştiinţific, cultural, militar etc.), care se
implică, direct sau indirect, în relaţiile de putere. în al doilea rând, elita politică, vis-â-
vis de alte grupuri care constituie elita dominantă, participă nemijlocit la exercitarea
puterii politice, folosind diverse resurse şi mijloace pentru atingerea scopurilor trasate.
Utilizarea ştiinţifică a noţiunii „elită politică" se bazează pe ideea locului
actorului politic şi pe rolul politicii în societate, politica reprezentând prin însăşi
natura şi scopurile sale un demers subiectiv, de permanentă evaluare şi modelare a
lumii, a mediului social-economic, în funcţie de anumite interese, concepţii sau
doctrine. Locul elitei politice este determinat de rolul politicii, considerat drept
mecanism de reglementare a relaţiilor sociale, de realizare a intereselor de mare
valoare socială, de exprimare directă a opţiunilor în funcţie de anumite condiţii ce ţin
de loc, de timp şi de interesele social-umane. Conceptul elitei politice rezultă şi din
echivalenţa sau chiar prioritatea politicii faţă de economie şi alte sfere de activitate
umană. De fapt, acest concept este incompatibil cu ideile determinismului economic şi
social, reprezentate, în special, de marxism, care tratează politica doar ca pe o
suprastructură a bazei economice, ca pe o expresie concentrată a intereselor
economice şi de clasă.
În literatura ştiinţifică există şi alte definiţii referitoare la elita politică, toate
având ca suport teoretico-metodologic o abordare sau alta (poziţională, reputaţională,
meritocratică, organizaţională, funcţională, de dominaţie etc.). Cele mai răspândite
definiţii ale elitei politice sunt cele ce determină elita politică drept un grup privilegiat
de persoane care ocupă poziţii de conducere în structurile de putere şi participă
nemijlocit la adoptarea deciziilor legate de folosirea puterii. O altă definiţie prezintă
elita politică drept un grup determinat de persoane care concentrează în mâinile lor
puterea de stat şi ocupă funcţii de conducere (posturi de comandă) pentru a guverna
societatea. Cea de-a treia definiţie înfăţişează elita politică drept un grup relativ mic
de persoane care concentrează în mâinile lor un volum mare al puterii politice şi care
asigură, prin activitatea lor, integrarea, subordonarea şi reflectarea în orientările
politice a intereselor diferitelor pături sociale, creând şi mecanismul necesar pentru
implementarea intenţiilor politice. Şi o ultimă definiţie relevantă: elita politică este un
component minoritar al societăţii diferenţiată şi neomogenă interior din punct de
vedere structural. Ea integrează un grup de persoane cu calităţi de lider, care, pentru
exercitarea funcţiilor de putere, ocupă poziţii de conducere în instituţiile politice şi
influenţează asupra adoptării deciziilor de putere.
Prin urmare, elita politică este definită de majoritatea autorilor în raport cu
puterea, pe care fie că o deţine, fie că o influenţează. Ea poate fi prezentată în mod
constant drept actor politic care reuneşte persoane cu acces la exercitarea puterii
politice, care au influenţă asupra structurilor de putere, sau, aflându-se în opoziţie,
urmăresc să obţină puterea politică. Acest agent (actor, subiect) este compus din
persoane care posedă experienţă politică şi prestigiu graţie statusului politic, vârstei,
pregătirii profesionale, autorităţii şi, nu în ultimul rând, trăsăturilor psihosociale
(motivaţie politică, dorinţă de reuşită etc.).
Elita politică, fiind compusă dintr-o anumită specie de lideri şi profesionişti
politici (acele persoane care trăiesc din şi/sau pentru politică), nu este în totalitate
conducătoare, ci cuprinde atât elita politică de la putere, cât şi elita politică de opoziţie
contestatară, precum şi elita politică de influenţă. în sens larg, elita indică ansamblul
acelor persoane care deţin resurse politice rare într-o măsură abundentă: bani, putere,
influenţă, prestigiu, cultură, competenţă, capacitate de creaţie. Toate aceste „bunuri"
sunt distribuite într-o măsură inegală în structurile sociale şi de aceea elita îi indică pe
„cei mai buni”.
Pentru determinarea graniţelor elitei politice trebuie să se ţină cont de câteva
criterii: 1) elita politică a societăţii este compusă din persoane ocupate profesional cu
activitatea politică legală; 2) membrii elitei politice constituie un grup închegat şi
relativ izolat de societate care, în linii mari, respectă „regulile jocului" instaurate într-
un regim anumit, iar scopul final rezidă în menţinerea şi exercitarea puterii (pentru
reprezentanţii elitei puterii) sau în obţinerea (preluarea) puterii (pentru reprezentanţii
elitei politice de opoziţie) şi 3) reprezentanţii elitei politice posedă o recunoaştere
socială în calitate de oameni politici (politicieni). Sumând cele expuse, putem
menţiona că elita politică este acel grup social (pătură socială) al societăţii care
concentrează în mâinile sale puterea de stat şi funcţiile de putere, guvernând
societatea sau influenţând asupra structurilor de putere.
Componenţa personală a elitei politice se schimbă permanent, însă structura ei
funcţională rămâne, practic, neschimbată. În ansamblu, ea se constituie din politicieni
de profesie de rang (poziţie) superior (înzestraţi cu funcţii de putere şi împuterniciri
respective) şi funcţionari superiori de stat (pregătiţi profesional pentru a participa la
întocmirea şi realizarea programelor politice, la elaborarea strategiei dezvoltării
sociale a comunităţii umane). Unii autori determină compoziţia elitei politice în baza
abordărilor poziţionale şi reputaţionale, astfel încât aceasta include în componenţa sa
persoanele înzestrate cu funcţii de putere în vederea adoptării deciziilor la nivel
naţional şi regional (şefii de stat şi anturajul lor, miniştrii şi conducătorii organelor
legislative şi executive, deputaţii şi senatorii, membrii judecătoriei supreme şi ai
corpului diplomatic superior, guvernatorii şi şefii structurilor de putere la nivel
regional, liderii formaţiunilor politice cu mare pondere în societate etc.). în principiu,
grupurile funcţionale ale elitei politice sunt reprezentate de conducerea superioară, de
parlament, de guvern, de elita de partid, de elita regională etc.
De obicei, Ia elita politică sunt atribuite acele persoane care nemijlocit adoptă
decizii politice şi exprimă voinţa comună a clasei guvernante. Atunci când sunt
subliniate caracteristicile esenţiale ale elitei politice, aceasta este adesea identificată
cu „conducerea politică", „structurile de putere", „centrele de adoptare a deciziilor",
„verigile centrale ale sistemului politic" etc.
În funcţie de nivelul dezvoltării raporturilor verticale (reprezentativitate
socială) şi al raporturilor orizontale (integrarea grupului), în ţările democratice pot fi
reliefate patru tipuri principale de elită politică: 1) elita democratică
stabilă (reprezentativitate sporită şi integrare înaltă a grupului); 2) elita
pluralistă (reprezentativitate înaltă şi integrare scăzută a grupului); 3) elita
puterii (reprezentativitate scăzută şi integrare înaltă a grupului); 4) elite
dezintegrate (ambii indici se află la un nivel scăzut). Desigur, pentru societatea
contemporană este optimală funcţionarea unei elite democratice stabile, care ar îmbina
legă-tura strânsă cu masele şi cooperarea (unitatea, integritatea) membrilor grupului.
Elita politică posedă o structură complexă şi diferenţiată
intern. Tipologizarea ei poate fi efectuată în baza anumitor criterii: 1) în dependenţă
de volumul de putere, se evidenţiază elita politică superioară, de mijloc şi
administrativă (birocratică); 2) în funcţie de atitudinea faţă de putere - elita politică
guvernantă, neguvernantă (pasivă), de influenţă, de opoziţie (contrelită); 3) după
nivelul componenţei - elita politică superioară (naţională), de mijloc (regională),
locală; 4) în funcţie de exprimarea intereselor maselor - elita politică profesională,
demografică, etnică, religioasă; 5) în dependenţă de calităţile personale - elita politică
carismatică, oligarhică, profesională, aristocratică; 6) după caracterul manifestării -
elita politică democratică, liberală, autoritară, totalitară; 7) după metodele legitimării -
elita politică „de sânge", instituţională, deschisă, închisă; 8) după rezultatele
(eficacitatea) activităţii - elita politică propriu-zisă (pozitivă), pseudoelită, antielită.
Predestinarea socială a elitei politice se reflectă în funcţiile pe care ea le
exercită. Acestea sunt diverse, complexe şi legate de o mare responsabilitate socială:
funcţia strategică, funcţia comunicativă, funcţia politico - gestionară (de conducere,
de guvernare), funcţia organizatorică,funcţia integrativă, funcţia de pronosticare etc.
Conţinutul şi mărimea funcţiilor (baza şi reglementarea lor) sunt determinate de Legea
Fundamentală a unei sau altei ţări. Mai subliniem şi faptul că exercitarea funcţiilor de
către elita politică necesită prezenţa câtorva condiţii obligatorii (analiza intereselor
diferitelor grupuri sociale, elaborarea ideologiei politice, crearea mecanismului de
realizare a intenţiilor politice etc.).
2.4 Elitismul: teoria clasică şi modernă
Realităţile obiective ale unei societăţi sînt, de obicei, extrem de greu de explicat
din punct de vedere ştiinţific. Nici una dintre teoriile ştiinţifice nu a reuşit pînă acum
să le descrie în mod perfect. Unele teorii, chiar dacă sună frumos, se dovedesc a fi
nişte "baloane de săpun ştiinţifice", altele se apropie mai mult sau mai puţin de o
descriere obiectivă a realităţii. Din ultima categorie face parte şi teoria elitelor.
Teoria modernă a elitelor diferă de cele anterioare ei (elitismul
aristocratic şi elitismul normativ), deoarece propune o imagine empirică a mediului în
care acţionează societăţile umane. Teoreticienii clasici ai elitelor
(V. Pareto, G. Mosca şi R. Michels) au susţinut fiecare că au formulat o teorie
ştiinţifică ce demonstra că guvernarea de către o elită restrînsă a restului societăţii (a
maselor) este inevitabilă. Ţintele lor imediate erau duble. în primul rînd, clasicii
elitelor susţineau că teoria marxistă, care pătrunsese în majoritatea partidelor
socialiste încă de prin 1890, era o explicaţie vagă şi limitată a persistenţei dominaţiei
în societatea umană. în al doilea rînd, în pofida optimismului prevalent al epocii lor, ei
susţineau că tranziţia spre o societate industrializată cu un sistem de democraţie
reprezentativă nu putea modifica fundamental stratificarea societăţii în elită
conducătoare şi mase. Mobilitatea socială şi circulaţia elitelor pot creşte, iar grupul
conducător poate deveni mai eterogen, dar guvernantul trebuie să rămînă oligarhic. …
 Teoriile elitiste au apărut şi s-au dezvoltat, în mare măsură, ca o reacţie la
învăţăturile socialiste radicale şi au fost îndreptate împotriva diverselor curente
socialiste, inclusiv împotriva marxismului. De aceea marxiştii aveau o atitudine
sceptică faţă de teoriile elitiste şi nu le recunoşteau, fiindcă aceasta ar fi însemnat
revizuirea cardinală a doctrinei despre rolul şi caracterul luptei de clasă, despre locul
şi rolul maselor în istorie, adică a conceptului de clasă socială. …
Doctrina elitistă la Vilfredo Pareto
V. Pareto a propus o teoretizare specific sociologică elitismului, fiind primul
teoretician care a conferit conceptului de elită un sens precis şi un conţinut bine
determinat. Concepţia lui elitistă este expusă în lucrările "Ascensiunea şi decăderea
elitelor (1899); "O aplicare a teoriilor sociologice" (1901); "Tratat de sociologie
generală" (1916) etc.
În viziunea lui V. Pareto, societatea este divizată în două pături: pătura
superioară (clasa guvernantă, elita) şi pătura inferioară (masele). Ansamblul
indivizilor, activitatea cărora într-o sferă sau alta de activitate se deosebeşte printr-o
eficienţă sporită, constituie ca atare elita. Utilizînd abordarea socio-psihologică în
analiza societăţii şi a politicii, sociologul italian a elaborat criteriile apartenenţei
persoanei la elită, bazate pe un sistem de indici (capacităţi, avere, autoritate, iscusinţă,
studii etc.) care caracterizează virtuţile unui individ. Necesitatea divizării societăţii în
elită şi masă el o deducea din superioritatea naturală psihologică, din diferenţa de
temperament între cei slabi şi cei tari, din inegalitatea capacităţilor individuale ale
oamenilor, care se manifestă în toate domeniile de activitate umană.
De fapt, elita, conform concepţiei paretiene, se împarte în două părţi: elita
guvernantă şi elita neguvernantă (contrelita). Elita guvernantă (elita în sensul îngust
al cuvîntului) desemnează persoanele care participă nemijlocit la conducere, este puţin
numeroasă, iar puterea ei se întemeiază pe o combinaţie între coerciţiune
şi consimţămînt. Guvernarea presupune flexibilitate, dar şi capacitatea de a folosi
violenţa pentru a suprima opoziţia. Deci nu toţi membrii elitei formează elita
guvernantă (propriu-zisă, în sensul îngust al cuvîntului), fiindcă o parte din ei consti-
tuie elita neguvernantă (contrelita; savanţii remarcabili se includ în elită, însă nu
influenţează considerabil guvernarea). După V. Pareto, căruia îi este caracteristică
abordarea meritocratică a elitelor, structura socială capătă următoarea configuraţie:
pătura superioară (elita guvernantă şi elita neguvemantă) şi pătura inferioară (masele).
Din punctul său de vedere, evoluţia societală are loc prin combinarea a trei
cicluri (politic, economic şi ideologic), fiecare fiind terenul confruntărilor a două
tipuri psihologice opuse (elite "lei" şi elite "vulpi"), urmînd astfel exemplul lui N.
Machiavelli. Dacă în plan politic întîlnim "leii" şi "vulpile", în plan economic
"rentierii" şi "speculanţii", în timp ce în plan ideologic se depistează "optimiştii" şi
"scepticii". în politică "leii" sînt conservai ori, împărtăşesc o credinţă absolută pentru
idealurile lor şi utilizează metode autoritare de conducere. în schimb, "vulpile" mi
cred în ţeluri absolute şi sînt flexibile, recurgînd la speculaţii politice, intrigi, viclenie,
înşelăciune etc. Fiecărei elite îi este specifică, în mod natural, una dintre cele două
metode de conducere pentru elite "lei" - metoda de reprimare grosolană, iar pentru
elite "vulpi" - metoda de manipulare. Dacă "leii", fiind conservatori, sîntbuni în
situaţiile stabile ale societăţii, "vulpile" predomină în condiţiile instabile, în perioadele
de tranziţie ale dezvoltării societăţii cînd se cer conducători pragmatici, energici,
capabili de mari transformări. Societatea în care domină elite "lei" este condamnată la
stagnare, iar societatea în care domină elite "vulpi" se deosebeşte printr-o dezvoltare
dinamică. …
Teoria elitei a lui Gaetano Mosca
G. Mosca, alături de V. Pareto, este considerat întemeietorul elitismului prin
lucrările "Clasa conducătoare" (1896), "Bazele ştiinţei politice" (1896), "Istoria
doctrinelor politice" (1933) ş.a.
Sociologul italian a încercat să demonstreze inevitabilitatea divizării societăţii
în două grupuri inegale: clasa conducătoare (este puţin numeroasă, monopolizează
puterea şi se bucură de avantajele acesteia) şi clasa condusă (este mai numeroasă,
fiind guvernată şi controlată de prima clasă). Analiza clasei politice (pentru
desemnarea elitei G. Mosca mai foloseşte şi termenii "clasă conducătoare", "clasă
dominantă", "clasă superioară") o înfăptuieşte în baza abordării organizaţionale,
numită uneori şi abordare de dominaţie. Puterea minorităţii dominante asupra
majorităţii este inevitabilă pe motiv că clasa politică este vădit organizată, posedă o
superioritate materială, morală şi intelectuală, iar această superioritate stă la baza
unităţii de grup şi de idei a minorităţii dominante. …
După G. Mosca, pentru a-şi susţine supremaţia, minoritatea dominantă
aplică atît metode legale, cît şi metode arbitrare. Clasele conducătoare nu guvernează
doar prin violenţă şi manipulare, ci şi prin ideologie sau "formulă politică" aptă să
convingă populaţia de legitimitatea morală a dominaţiei respectivei elite. El a încercat
să demaşte caracterul fraudulos al voinţei majorităţii ca formulă politică dominantă.
…
Concepţia elitei la Roberto Michels
R. Michels s-a manifestat ca doctrinar elitist prin lucrarea sa
de căpătîi "Sociologia partidelor politice în condiţiile democraţie?" (sau Partidele
politice", 1911). El a elaborat o teorie despre organizaţii, descris "legea de fier" a
oligarhiei şi a ajuns la concluzia că o democraţie în sensul strict al cuvîntului este
imposibilă.
Una dintre ideile lui principale este că nici o societate nu poate exista fără o
elită conducătoare. Cu toate că elementele societăţii sîntsupuse reînnoirii, ea neapărat
are nevoie de funcţionarea clasei dominante, prezenţa căreia este un factor permanent
activ al evoluţiei sociale. R. Michels concepe elita ca un grup social opus maselor
care sînt inerte şi incapabile de a se guverna. Masele sînt interesate de elite, precum
elita - de mase, deoarece masele sînt capabile să asigure susţinerea liderilor.
Autoritatea ştiinţifică a lui R. Michels este legată de formularea"legii de fier a
oligarhiei conform căreia cu cît o organizaţie devine mai birocratizată, cu atît creşte şi
gradul de concentrare a puterii în mîinileunui număr redus de persoane. Fiecare
organizaţie (partid, uniune sindicală, asociaţie de alt gen) implică tendinţe spre
oligarhie (conducerea celor puţini), fiindcă conducerea acestor organizaţii nu poate fi
înfăptuită de către toţi membrii lor. …
Fenomenul oligarhiei, după R. Michels, poate fi explicat psihologic (fiind
vorba despre psihologia maselor şi psihologia organizaţiei) şi organizaţional (este
vorba despre legile structurii organizaţiei).
În fiecare partid există o combinaţie între puterea organizaţională, prestigiul
personal şi manipularea psihologică. Folosind această combinaţie de factori, cei ce
conduc un partid reuşesc să se sustragă controlului de jos al maselor. Conducătorii
partidelor (elita de partid) acţionează autonom din două motive: l)
organizaţiile sînt mari şi complexe, ceea ce impune specializarea funcţiilor,
îndeplinirea lor de către specialiştii capabili să ia decizii pentru partid din proprie
iniţiativă; 2) masele au o nevoie psihologică de a fi conduse, întrucît sîntatomizate,
dezorganizate, incompetente, pasive, incapabile de acţiuni colective şi manifestă
indiferenţă faţă de activitatea politică cotidiană. …
Concepţia politicii elitare a lui Max Weber
O influenţă deosebită asupra cercetării fenomenului elitei şi puterii a
exercitat Max Weber (1864-1920; sociolog, economist şi istoric german).
Concepţia weberiană despre politică este expusă în cîteva lucrări : "Etica protestantă
şi spiritul capitalismului" (1905), "Despre unele categorii ale sociologiei
înţelepte" (1913), "Politica, o vocaţie şi o profesie" (1916), "Savantul şi
politica" (1916), "Studiu de sociologie asupra religiilor mondiale" (1920), "Economie
şi societate" (1922) ş.a.
Sociologul german, fiind preocupat să descopere motivaţiile acţiunilor sociale
şi să elaboreze tipologia acestora, consideră că acţiunea devine socială numai
atunci, cînd cel care acţionează atribuie faptei sale un sens referitor la raportul cu alţi
indivizi. Dominaţia exercitată în numele puterii constituie nucleul concepţiei
politice weberiene. …
În funcţie de natura grupului conducător, de motivele interioare ale supunerii,
de tipul legitimităţii şi de gradul raţionalităţii, sociologul german construieşte trei
"tipuri ideale" de dominaţie: l)dominaţia tradiţională care, fiind bazată pe autoritatea
eternului, a datinii constituite şi dominate cîndva, a fost exercitată de patriarhii şi
principii domnitori de viţă veche; 2) dominaţia raţional-legală care, fiind bazată pe
supunere în îndeplinirea îndatoririlor legale, pe legalitate şi credinţă în valabilitatea
unui stat legal, este specifică capitalismului democratic occidental, întemeiat pe reguli
raţionale şi 3) dominaţia charismatică care este exercitată de către profeţi, de
conducători de oşti sau de conducătorul ales, de mari demagogi (M. Weber foloseşte
termenul dat în sensul său original pozitiv, amintind că primul mare demagog a
fost Pericle şi nu Calicles), de şefii de partide parlamentare etc. Autoritatea lor este
dată de neobişnuita charismă (grec. "charisma" - har divin) a unei persoane înzestrate
cu calităţi deosebite în clarviziunea, în eroismul sau talentul său de conducător.
2.5 Teorii clasice ale liderismului
De-a lungul istoriei, observatorii societăţii umane au fost fascinaţi de exemple
evidente ale influenţelor personale - bune sau rele, dar de succes, ale unor oameni.
Personalităţi de talia lui Napoleon, Macedon, Ioana D'Arc, Hitler au fost analizate şi
reanalizate pentru a descoperi ce i-a făcut lideri şi ce i-a separat de alţi lideri, mai
puţin reuşiţi. Ideea liderului apare din cele mai vechi timpuri, din cele mai adânci
gânduri ale omului. Timp de secole popoarele lumii nutreau aceeaşi idee: necesitatea
unei persoane care i-ar uni pe oameni. De aceea, putem spune că liderismul politic
este ceva inevitabil, prin esenţa sa. Liderul asigură prioritatea intereselor şi a poziţiilor
(partidului, grupurilor conducătoare, organizaţiilor etc.) şi apără drepturile, libertăţile
sau siguranţa lor. Dar persistă şi ideea că liderismul este doar dominarea celor ce deţin
puterea. In condiţii de haos politic liderismul este o condiţie necesară de stăpânire a
mediului social.
 Liderismul este un fenomen social politic universal. Acolo unde s-a creat o
societate de oameni trebuie să apară şi liderii. In general, politica presupune că
oamenii care se află în frunte sunt cei mai buni. Puterea întotdeauna era concepută ca
o forţă divină care este în drept să conducă, să organizeze, să dirijeze societatea.
Legitimarea puterii devine una dintre funcţiile principale ale liderului plasat între
putere şi societate. în acest mod, la toate nivelurile politicii, liderismul este real,
păstrând unele condiţii. Liderul nu numai conduce oamenii mediului sau, dar şi
posedă anumite trăsături.
Vom remarca, pentru început, că nu exista o unică definiţie a liderilor, precum
nu există o singură lucrare consacrată lor. Totalitatea definiţiilor cu privire la lideri s-a
redus la un şir de cinci varietăţi, vis-a-vis de care s-a stabilit un acord mai mult sau
mai puţin general. Să ne oprim, pe scurt, la fiecare din ele.
Prima varietate acoperă definiţiile în care liderii sunt categorisiţi drept
persoane investite cu putere prin numire sau alegere în cadrul unor structuri
organizaţionale prestabilite. Luaţi din această perspectivă, ei nu sunt altcineva decât
şefii/ conducătorii formali, oficiali, instituţionali (director de întreprindere, şef de
catedră, director de şcoală, comandant de armată, primar, ministru etc.). Deşi apare ca
o verigă necesară a organizării grupului, graţie intrării formale în statusul oficial
conferit de funcţie, liderul instituţional, opinează analiştii, nu implică, în mod
automat, recunoaşterea valorii sale de conducător de către cei din jur. Daca liderul
instituţional, intrând — după cum am spus — oficial în status, nu are disponibilităţile
necesare pentru a-1 actualiza şi dezvolta, atunci la suprafaţa apar, de regulă, unul sau
mai mulţi lideri informali, meniţi să acopere golurile apărute.
A doua varietate reprezintă definiţiile prin mijlocirea cărora liderul este
prezentat drept «persoana centrală» în grup, adică persoana care concentrează
atenţia, aprecierea şi stima celor din jur.Fiind un «punct de referinţă» sau un «etalon
al bunei comportări», «persoana centrală» stîrneşte la ceilalţi membri ai grupului
dorinţa de a se identifica cu ea, de a o urma în toate.
A treia varietate reda definiţiile prin care liderii sunt prezentaţi drept persoane
preferate/populare. Obiect al unor alegeri afective, persoana preferată sau altfel zis,
liderul sociometric se produce în baza unor criterii care nu se înscriu nici în tendinţa
spre identificare, nici în dorinţa de asemănare şi nici în logica evaluării. Aceste criterii
dispun mai degrabă de un profil acţional: persoana populară este persoana cu care
membrii grupului doresc să se asocieze pentru a întreprinde diferite activităţi.
A patra varietate însumează definiţiile din care rezulta că liderul este
«specialistul în sarcină», adică este persoana care se dovedeşte a fi cea mai
iniţiată/competentă în ceea ce are de făcut grupul. Un adevărat lider, opinează, spre
exemplu, W. Jenkins, trebuie să arate o anumita superioritate (faţă de ceilalţi membri
ai grupului) în cel puţin una dintr-o suită de situaţii.
Şi, în sfîrşit, a cincea varietate se referă la definiţiile în care liderii sunt trataţi
în termeni de influenţă. Liderul, consemnează, bunăoară, A. şi R. Muccftielli (1969,
p. 102), este membrul unui grup exercitînd în fapt o influenţă acceptată asupra
ansamblului grupului.Un aspect al organizării şi, concomitent, elementul centralizator
al reţelei de comunicări din cadrul comunităţii, liderul, consideră, la rândul
său, R.B. Cattel, R. Lambert, A.A. Schutzenberger, R.M. Stogdill şi D.C. Pelz, se
impune printr-un statut deosebit într-o ierarhie de influenţe aşezate sub formă de
piramidă. Persoana cea mai influentă, liderul se detaşează prin dominaţia asupra
determinării ţelurilor şi modalităţilor de activitate colectivă.
Marea diversitate a definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă, în fond, la o
singură formula interpretativă, aceasta purtând un caracter integral si stabilind
că liderii, luaţi in ansamblu, sunt persoanele care îşi exercită la maxim influenţa,
fie formal sau informai, orientând si coordonând activitatea altora.

Raportat la diferite aspecte ale liderismului, liderismul politic are un statut

aparte. Trăsătura definitorie fiind legătura directă cu puterea
politica. Liderismul politic este mult mai larg decât orice formă de ieadership şi, prin
aceasta, prezintă un tip aparte al puterii. Este una dintre cele mai mari şi fascinante
forme ale puterii. Puterea este ingredientul principal al liderismului, deoarece
condiţionează oamenii din subordine să întreprindă sau nu comportamente pozitive
sau negative care fără această influenţă poate că nu ar fi fost comise.
La fiecare etapă, nouă, societatea are nevoie de diferiţi conducători Un alt tip de
relaţii politice cere o altă formă de putere, un nou conducător. Analizând fenomenul
liderului politic, ştiinţa politică se bazează pe rezultatele cercetărilor din domeniul
sociologiei, istoriei, psihologiei politice. In rezultat, au apărut câteva teorii
ale liderismuluipolitic. Una dintre cele mai răspândite este teoria trăsăturilor, potrivit
căreia lideri devin persoane care posedă un set de trăsături dominatorii ale caracte-
rului. Trăsăturile sunt caracteristici personale ale individului cuprinzând particularităţi
fizice, abilitate intelectuală şi personalitate. Cercetările au demonstrat
[R.Cattel şi G.Stays] că cele mai dese trăsături asociate cu faptul că oamenii devin
lideri sunt maturitatea morală, capacitatea de a influenta oamenii, integritatea
caracterului, curajul social şi spiritul de iniţiativă, independenţa, lipsa deprinderilor
nocive, puterea voinţei. Potrivit lui R.Mann, în această listă mai intră intelectul,
adaptabilitatea, caracterul extravert, capacitatea de a-i influenţa pe alţii, percepţia şi
empatia. Dar, abordarea prin trăsături are şi limitele sale. Nici o trăsătură intelectuală,
morală, spirituală nu transformă un actor politic în lider. …
Liderismul are loc atunci când un individ exercită influentă asupra îndeplinirii
obiectivelor. Studiile iniţiale asupra liderismului s-au preocupat de identificarea
trăsăturilor fizice, psihologice şi intelectuale care pot prezice eficacitatea unui lider.
Unele trăsături apar corelate slab cu capacitatea de liderism, dar nu există trăsături
care să garanteze lidershipul în toate situaţiile. Liderismul la nivel de „politică mare”,
conducere cu o ţară, mişcare politică este deosebit prin faptul că aici contează nu atât
calităţile personale ale liderului cât capacitatea lui de a formula cerinţe politice
comune, capacitatea de a convinge o masă mare de oameni.
2.6 Misiunea, funcţiile şi tipurile liderismului politic

Fiecare lider posedă particularităţi specifice de caracter, metode şi stiluri de

conducere, de influenţă asupra maselor, metode de obţinere a scopurilor etc. În baza
diferitelor criterii putem evidenţia diferite tipuri de lideri. …
Deosebit de răspândită este tipologia elaborată de cercetătorul
german M.Weber. El separă liderii în tradiţionali - tip fundamentat pe ereditate,
pe sacritatea şi stabilitatea tradiţiilor (liderul primeşte calitatea sa de lider ereditar, de
exemplu, monarhii); lideri carismatici - tip bazat pe încrederea în calităţile
excepţionale ale liderului, posesor de carismă - un dar divin (nu depinde de regim
politic, posesor de carismă poate fi şi monarhul, şi tiranul, şi liderul democratic);
lideri rationali-legali - tip întemeiat pe încrederea în legalitatea orânduirii existente,
alegerii şi competenţei lui (lideri separaţi prin alegeri democratice).
O importanţă deosebită M.Weber a acordat fenomenului carismei.
Fenomenul carismei este fundamentat, în exclusivitate, pe personalitatea
liderului căruia îi erau atribuite calităţi divine. Relaţiile dintre liderul carismatic şi
mase au un caracter emoţional-mistic. Masa de oameni trebuie să se supună
totalmente liderului ce realizează o misiune istorică. Tipul carismatic se poate întâlni
în cele mai diverse sisteme politice. Drept exemplu pot servi aşa personalităţi
religioase, precum Isus Hristos, Budda, prorocul Mohammed, imamul Khomeyni, şi
laice, precum Macedon, Napoleon, Hitler, Castro, Lenin etc. Rolul istoric al acestor
lideri este, de regulă, important, mai ales că ei pot integra societatea, asigurându-i
încrederea într-un viitor fericit, molipsind-o de energia lor. însă, de regulă, masa
formează o conştiinţă paternalistă şi lasă lucrurile pe seama liderului, acesta urmând
să rezolve problemele ei. Respectiv, liderul carismatic poate utiliza carisma în scopuri
complet diferite, chiar destructive (ex., Hitler). Particularitatea carismei se manifestă
prin faptul că ea nu depinde de tipul de activitate şi de conţinutul moral-etic: lider
carismatic poate fi şi un sfânt, şi un infractor.
În baza relaţiei emoţionale, S.Djibb formulează trei tipuri de lideri: lider
patriarh, faţă de care membrii societăţii simt concomitent dragoste şi frică; lider tiran,
faţă de care persistă simţul fricii; lider ideal, pe care îl simpatizează majoritatea
grupurilor sociale.
O tipologie interesantă o propune J.Blondel. La baza tipologiei sale stau două
criterii: primul caracterizează atitudinea liderului faţă de traditie şi inovaţie; al doilea -
volumul activităţii.

dimensiunea dimensiunea 1
2 păstrează situaţia existentă schimbări moderate schimbări de proporţii
TIPURI DE LIDERI POLITICI
domeniu Salvator (W.Churchill, Ch. Paternalist, Ideolog (Mao Zedong, A.Hitler)
larg de De Gaulle) populist(O.Bismark, I.Stalin)
activitate
domeniu Calmant (D.Eisenhower) Revizuitor (R.Reagan, M.Thatcher) Reformator(F.D.Roosevelt)
moderat de
activitate
domeniu Manager (miniştri Perfecţionist (miniştri care Novator(persoane care pun
îngust preocupaţi de probleme modifică unele aspecte politice) bazele unei noi politici)
de activitate cotidiene)

O altă tipologie este cea a lui M.Hermann. Ea tipologizează liderii potrivit

criteriului „imagine”; respectiv, deosebeşte lider stegar, servitor, negustor,
pompier. Liderul stegar se deosebeşte printr-o viziune aparte asupra lumii şi realităţii,
el creează un ideal atractiv care ademeneşte masele. Liderul servitor întotdeauna tinde
să exprime interesele adepţilor şi alegătorilor săi, se orientează la opinia lor şi
activează din numele lor. Pentru liderul negustor nu este o problemă „vinderea" într-
un ambalaj frumos a ideilor şi planurilor sale; el poate convinge cetăţenii în
importanţa planurilor sale, poate să-i impună să le cumpere, să atragă masele la
realizarea lor. Liderul pompier se orientează la cele mai stringente probleme, la
cerinţele momentului. Activităţile lui sunt determinate de situaţia concretă.
 Tipologiile propuse sunt construcţii teoretice. În viaţa reală aceste tipuri nu se
întâlnesc în formă pură. Liderii politici reali, de regulă, combină elementele a mai
multor tipuri teoretice.
Fiecare lider posedă un anumit stil de conducere. Stilul liderului reprezintă
totalitatea mijloacelor şi metodelor de atingere a scopului, caracterul interacţiunii cu
membrii grupului şi urmaşii. Tradiţional, se deosebesc trei stiluri
de liderism: autoritar, democratic, imparţial.
Stilul autoritar se bazează pe directive stricte; liderul singur selectează şi
indică scopul, mijloacele pentru atingerea lui, distribuie rolurile, cere supunere şi
executare necondiţionată a scopului fixat. Membrii grupului sunt intimidaţi de a-şi
spune părerea, mai ales dacă ea nu coincide cu opinia liderului autoritar. Metoda
principală de influenţă este sancţiunea şi ameninţarea, stimularea şi recompensa fiind
utilizate foarte rar. Liderul autoritar concentrează puterea şi responsabilitatea în
mâinile sale. Punctele forte sunt ordinea şi executarea. Atrage mare atenţie procedurii
şi executării în termen a ordinului. Rezultatele activităţii lui sunt previzibile. Punctele
slabe sunt rigiditatea, scăderea iniţiativei persoanelor, lipsa inovaţiilor.
Stilul democratic se caracterizează prin implicarea secondanţilor în procesul
decizional. împuternicirile sunt delegate membrilor echipei, implicarea secondanţilor
se reduce însă la expunerea opiniei lor înainte ca liderul însuşi să decidă; totodată,
subordonaţii pot lua ei înşişi deciziile ce-i privesc, în cadrul unor limite acceptate de
comun acord, dar poziţia-cheie rămâne a fi cea a liderului. Punctele forte: creşte
susţinerea şi angajamentul persoanelor în executarea deciziei prin participarea proprie
în procesul decizional. Punctele slabe: se pierde mult timp în procesul luării deciziilor,
se poate reduce autoritatea liderului.
Stilul imparţial se caracterizează prin lipsa de responsabilitate a liderului,
aceasta fiind cedată membrilor grupului. În cele mai dese cazuri, aşa tip de lider este
un simplu observator. El acordă grupului posibilitatea de a-şi organiza munca în regim
convenabil, nu intervine în conflicte, nu adoptă de sine stătător decizii importante.
Punctele forte: liderul permite mersul lucrurilor aşa cum cred cei din anturajul său că
e mai bine; partea negativă: grupul poate să-şi piardă orientarea fără un conductor.
Stilul imparţial este puţin eficient şi trecător.
Creşterea importanţei metodelor psihologice în studierea fenomenului politic a
generat o altă abordare a stilurilor de liderism, motivate din punct de vedere
psihologic. Respectiv, se deosebesc: stilul paranoidal „Stăpânul” - persoana dată este
suspicioasă, setoasă de putere, este sensibilă la ameninţări şi, respectiv, controlează
permanent anturajul său, respinge orice idee sau informaţie care nu corespunde
viziunii sale, este un bun intrigant şi manipulator; stilul demonstrativ „Artistul” -
joacă pentru public. Doreşte să placă, să atragă atenţia, este influenţat de
complimente, atrage lingăii. Nu poate munci în rutină, dar este oportun în momente de
criză, în mobilizarea mulţimii; stilul compulsativ „Eminentul” - depune efort de a
face totul cât mai bine, este încordat, rigid, dogmatic, derutat în
situaţii noncotidiene; stilul depresiv „Combatantul” - pesimist, fără voinţă politică,
caută ajutor din partea anturajului; stilul schizoid „Singuraticul” - este observator
imparţial autoizolat şi îndepărtat de anturajul său, dar cu o dorinţă mare de a fi lider.
Această dorinţă îl motivează să acţioneze, să adere la un partid sau mişcare.