Alexandru cel Bun(1400-1432)

Alexandru cel Bun a fost domnitor al Moldovei între 29 iunie 1400 - 1 ianuarie 1432. Fiu al
lui Roman I, Alexandru cel Bun a avut una dintre cele mai lungi domnii, caracterizată printr-o
perioadă de linişte şi prosperitate.
Politica internă
Pe plan intern a consolidat şi sistematizat structurile bisericeşti şi administrative ale ţării. A
reuşit să pună capăt conflictului cu Patriarhia din Constantinopol, izbucnit ca urmare a refuzului
scaunului ecumenic de a-l recunoaşte pe Iosif, o rudă a lui Petru Muşat, ca episcop. Patriarhia
din Constantinopol a recunoscut în anul 1401Mitropolia Moldovei, aflată la Suceava. O
consacrare a statului legal al mitropoliei moldovene a fost aducerea de către Alexandru a
moaştelor Sf. Ioan - un negustor din Trapezunt, martirizat de tătari la Cetatea Albă (Crimeea) -
la Suceava. Organizarea vieţii bisericeşti a fost continuată prin înfiinţarea a două noi eparhii,
Episcopia Romanului şi Episcopia Rădăuţilor.
Conform tradiţiei istorice, păstrată în cronica lui Grigore Ureche, Alexandru este fondatorul mai
multor dregătorii, printre care cea de logofăt, vornic, spătar,vistiernic, etc. De altfel, el a stabilit
şi atribuţiile dregătorilor în condiţiile progresului social şi economic al ţării.
Alexandru şi-a pus amprenta şi pe dezvoltarea economică a ţării. El a reglementat legăturile
comerciale cu Polonia, acordând mari privilegii vamale negustorilor din Lvov, în 1408 şi cu
Transilvania, deşi nu se cunoaşte decât indirect privilegiul domnului Moldovei în favoarea
negustorilor din Braşov.
Politica externă
Abil politician, Alexandru a reuşit să menţină un echilibru între Polonia şi Ungaria. Pe 12 martie
1402 încheie un tratat de vasalitate cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, care va fi reînnoit în
1404, 1407 şi 1411. Prin acest tratat, Alexandru a căutat să se apere de pretenţiile lui Sigismund
de Luxemburg, regele Ungariei, care vroia să reinstaureze suzeranitatea maghiară asupra
Moldovei şi mai ales să controleze Chilia, punctul terminus al drumului central-european spre
gurile Dunării.
Pe 15 martie 1412, Vladislav Jagello şi Sigismund de Luxemburg semnează tratatul de la Lublau.
Acesta prevedea ca în cazul neparticipării lui Alexandru la campania antiotomană luată în
considerare, Moldova să fie împărţită între cei doi conducători, Poloniei revenindu-i Suceava şi
Cetatea Albă, iar Ungariei, Romanul şi Chilia. Tratatul de la Lublau nu a fost pus niciodată în
aplicare, pentru că Alexandru şi-a onorat obligaţiile asumate prin recunoaşterea suzeranităţii
polone şi datorită faptului, că divergenţele polono-ungare s-au dovedit întotdeauna mai
puternice decât interesele comune. În calitate de vasal, Alexandru a trimis corpuri de oaste la
Grünwald în 1410, respectiv Marienburg în 1422, care au luptat alături de armata poloneză,
împotriva cavalerilor teutoni.
În 1420 are loc primul atac turcesc asupra Moldovei. Atacate pe mare, Chilia şi Cetatea Albă,
sunt apărate cu forţe proprii de Alexandru.
În ianuarie 1429, Alexandru este informat de marele cneaz al Lituaniei, despre prevederile
tratatului de la Lublau. În consecinţă, Alexandru îi acordă sprijinul său, fratelui lui Vladislav
Jagello, Swidrigaillo, care dorea să fondeze un mare stat lituanian. În acelaşi timp el s-a apropiat
de Sigismund de Luxemburg, fiind dispus să renunţe temporar la Chilia.
Adept al politicii blocului românesc, Alexandru intervine în Ţara Românească, unde îl ajută
pe Radu al II-lea Prasnaglava în 1422, să ocupe tronul Ţării Româneşti în defavoarea lui Dan al II-
lea, care era sprijinit de regele Ungariei; iar în iunie 1431, îl instalează ca domn pe
boierul Alexandru Aldea.
La sfârşitul domniei, Alexandru se întoarce împotriva Poloniei, organizând o campanie, care a
dus oastea Moldovei până la Cameniţa, pe teritoriul actual al Ucrainei.