Speranţa Farca Despre psihanaliza și educația copilului

Copilul din ochii

mamei
 6 years ago

 părinți, psihanaliză

Home • Psihanaliză • Educaţie • Părinţi • Publicaţii • Studenţi • Cabinet

Odată cu laptele, copilul „suge” şi imaginea de sine re-

flectată în ochii mamei sale. Această imagine este o scri-
ere de destin ce îi meneşte existenţa, este icoana susţină-
toare a vieții sale viitoare.

Copilul din ochii

mamei
Copilul se naşte când este apt să supravieţuiască fizic,
dar psihic încă mai are nevoie, pentru a se constitui, de
mama sa ca reper.

Când suge, copilul se uită fix în ochii mamei. Cu guriţa

suge laptele cald, iar cu privirea îşi soarbe imaginea de
sine, o imagine liniştitoare ce dă măsura existenţei sale.
Ochii mamei îi oferă copilului o primă oglindire. Grigore
Vieru exprimă aceasta în poezia sa „Băieţaşul din ochii
mamei”: „Ai, în ochii mamei mele, / E un băieţaş pitic! /
Tare seamănă cu mine / Numai că e foarte mic! / Fără
dânsul, ştiu eu bine, / N-aş putea trăi defel…”

Eul corporal (F.Dolto) se structurează în funcţie de atin-

gerea mamei care îl mângâie, îngrijeşte şi-l poartă.
Mama însă mângâie şi cu privirea, şi cu vocea, trezind
simţurile copilului.
În oglinda ochilor mamei, copilul îşi descoperă o primă
imagine de sine, constituită la interferenţa dintre el şi
mamă.

Cine este acel copil din ochii mamei? Poate este chiar
mama, poate este chiar el, poate este copilul fantasmat
din mintea mamei… poate este câte puţin din fiecare.

Privirea ca ursită, ca
scriere de destin
În ochiul mamei, copilul este înconjurat de ceea ce ea
simte pentru el (şi se exprimă în privire). Acolo este isto-
ria lui trecută şi viitoare.

Prin privirea sa, mama meneşte viaţa copilului: să fie

iubit şi apreciat; să fie dorit şi adorat; să fie uneori nebă-
gat în seamă de ochi ce îl privesc, dar nu îl văd; alteori să
fie o povară grea a unor ochi trudiţi.

Fără o astfel de oglindire de sine copilul nu ştie cum este,

cum arată, ce afecte poate trezi, ce rost îşi poate afla pe
lumea aceasta.

Imaginea din icoană:

mama cu pruncul
Eul psihic se structurează începând de la această ima-
gine de sine pe care copilul o descoperă ca pe un homun-
cul aflat în ochiul mamei.

Este o primă imagine în care copilul se regăseşte pe sine

cu tot cu purtătoarea sa: mama. Copilul, deşi născut, con-
tinuă să fie purtat în ochii mamei sale – este o învestire
narcisică de care copilul are nevoie pentru echilibrul său
psihic.

Copilul mai mare învaţă să capteze şi să menţină intere-

sul privirii de care are încă nevoie. El face tot felul de gi-
umbuşlucuri: „Ia uite, mami, ce pot să fac!” pentru a
obţine privirea constituantă.

Dacă mama nu este disponibilă, atunci o va fideliza

făcând câte o năzdrăvănie ori de câte ori este „scăpat din
ochi”. O mare leziune narcisică trăieşte copilul atunci
când mama supărată îi spune: „Piei din ochii mei, nu
mai vreau să te văd!”

Anulat, pe moment, se simte şi copilul a cărui mamă se

uită şi vorbeşte cu altcineva (Cum, nu doar el este în
ochii mamei?).

Sunt momente de „pierdere din privire” de care copilul

are nevoie. Dacă acestea însă se prelungesc şi mama este
prea deprimată pentru a putea învesti copilul, dacă pri-
virea ei „trece prin el” urmând alte gânduri, eul copilu-
lui în formare se află în suferinţă.

Şi noi adulţii, în perioade de restrişte, de mari necazuri

care ne împuţinează forţa eului, simţim nevoia unei re-
gresii recuperative. Căutăm şi noi o privire susţinătoare:
uneori o găsim, alteori nu, alteori ea nu mai are puterea
să repare rănile narcisice suferite.

Atunci imaginea completă din icoană, a mamei care-şi

poartă pruncul în braţe şi în privire, devine necesară
susţinerii. Îngenunchind privim, de la înălţimea copilu-
lui, o faţă maternă ce ne poartă în chip de prunc, o faţă
care ştie toate să aline. Plângând refacem lichidul sărat
din intrauterin.

Căderea îngenunchiată şi înlăcrimată readuce adultul în

copilăria sa unde poate găsi alinare. E o cădere întru re-
cuperare de sine, întru reparare a rănilor narcisice,
întru vindecare: doar redevenind mici mai putem fi
mari.

Picasso şi ochiul ini-

mii mamei
Apropierea puternică a copilului de faţa mamei sale îi
oferă o imagine ce numai de la acest nivel se revelează.
Privirea feţei mamei de foarte aproape şi de jos, defor-
mează trăsăturile oferind o imagine similară cu cele pic-
tate de Picasso: bărbia şi gura devin foarte mari, nările
proeminente, fruntea se îngustează şi ochii se depla-
sează în jos şi în sus.

Această faţă este prea puţin umană, dar arată forţa de-
formatoare a iubirii arhaice. În ea, copilul se găseşte în
dublu exemplar în cei doi ochi materni: copilul real şi
copilul fantasmat. Copilul real este mai sus, mai iubit, el
trebuie să anuleze imaginea celuilalt, a rivalului.

Privind prin ochii întredeschişi privirea se înceţoşează

păstrând esenţa fără contur. Luşând, copilul reuşeşte o
nouă deformare: deplasează ochii mamei încrucişându-i,
suprapunându-i până ce, în centrul frunţii, sub linia de-
venită continuă a sprincenelor nu mai este decât un sin-
gur ochi mare şi pulsatil.

Este ochiul inimii, un ochi privitor, purtător al unui sin-

gur copil care este el însuşi. După această victorie copilul
poate adormi!

Dificultăţile de focali-
zare ale copilului
Copilul foarte mic îşi mişcă diferenţiat cei doi ochi, nu
din lipsă de control, ci pentru a compune imaginea feţei
mamei de care el are nevoie.
De asemenea, noul născut are o atenţie bifocalizată: un
ochi priveşte spre lumea exterioară unde îl atrage privi-
rea mamei şi un altul, spre lumea lui interioară, a
senzaţiilor oferite de simţuri.

Aşa se face că privirea copilului se încrucişează atunci

când burtica face zgomot, când pielea îi este mîngîiată,
când vrea să adoarmă sau când mama are altă preocu-
pare.

Alăptându-l la sân, sau ţinându-l în braţe pentru somn,

corpul mamei îi acoperă copilului când un ochi, când
altul. Copilul i se zădărniceşte astfel posibilitatea de a de-
forma imaginile prin mobilitatea diferenţiată a ochilor,
este nevoit să găsească o alta. El va privi înceţoşat prin-
tre gene, coborând foarte mult pleoapa: acelaşi efect!

Copilul foarte mic ce nu dispune de suficientă apropiere

corporală cu mama va diminua distanţele luşând prin
încrucişarea ochilor. Dacă mama nu priveşte copilul
pentru a-i atrage privirea ambilor ochi către lumea
aceasta, el va rămâne bifocalizat, centrat deopotrivă pe
lumea interioară şi cea exterioară. Ochiul „leneş” se „sa-
crifică” pentru orientarea privirii către înăuntru, iar ce-
lălalt va privi vigilent în exterior.

Distanţa afectivă şi lipsa privirii materne duc la ceea ce

numim strabism. Un remediu mecanic este acoperirea
ochiului „vigilent” cu un pansament pentru a forţa
ochiul „leneş” să privească afară.

Copilul însă are nevoie de o acoperire afectivă cu corpul

mamei. Aceasta ne-o arată şi Nichita Stănescu în poezia
sa „Emoţie de toamnă”: „acoperă-mi inima cu ceva, / Cu
umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. / (…) Mă
tem că n-am să te mai văd, uneori, / (…) că ai să te as-
cunzi într-un ochi străin”.

Ai cui sunt ochii?

Una dintre fetele mele, pe când avea doi ani, îmi tot băga
degetele în ochi: „Îmi dai ochiul să mă joc cu el?” – m-a
întrebat.

Un prim spaţiu de cercetare pentru copil este chiar cor-

pul mamei (cu componente detaşabile) al cărui stăpân
este. În ochii mamei, copilul îşi păstrează şi regăseşte
imaginea de sine fără de care nu ar putea exista. Atunci
ai cui sunt ochii? Ai privitorului sau ai celui privit? Ai
ambilor, de bunăseamă.

Omul ca fiinţă vizu-

ală
Bebeluşul suge mama–lapte cu guriţa. Tot ce vrea să cer-
ceteze şi să cunoască duce curios la gură. După acest
model de cunoaştere prin încorporare şi privirea se
agaţă absorbind.

Înţărcarea aduce gura copilului într-un tabu: nu se mai

poate hrăni cu un corp uman, „nu tot ce zboară se
mănâncă”, nu mai poate cunoaşte lumea gustând-o,
înghiţind-o. Toată forţa devoratoare a copilului se depla-
sează către o gură care nu este tabu: ochiul ce poate în-
corpora prin privire, ochiul ce poate sorbi avid lumea
cunoscând-o.

Obiectul cercetat nu mai este gustat, este suficient să

intre în raza vizuală a copilului, să fie privit.
Cunoaşterea nu mai este încorporare, ci introiecţie de
unde şi nevoia de a şti (de a vedea în trecut), de a cerceta
(de a vedea în prezent), de a prevedea (de a vedea în vii-
tor).

Toate simţurile sunt neglijate, iar văzul devine definito-

riu, esenţial: cei mai de preţ îi sunt omului „ochii din
cap”.

Întunericul sperie pentru că ochii sunt orbi şi nu mai pot

stăpâni lumea aceasta. Ochii mamei nu mai pot privi co-
pilul, iar el simte cum se aneantizează fără reflectarea
imagini sale.
În întuneric se pot ascunde ochi neînţărcaţi, devoratori,
care sperie copilul.

Omul se păstrează întreaga viaţă ca fiinţă preponderent

vizuală, testându-şi realitatea prin văz: „nu cred până nu
văd”.

Ochii şi privirea
Privirea certifică existenţa (diferenţiază între corpul viu
şi cel neviu), calitatea existenţei („în ochi se vede sufletul
omului”) precum şi pierderea suferită prin înţărcare
(doar privirea mamiferelor poate fi decodificată uman,
nu şi cea a păsărilor şi reptilelor).

Privirea arată tipul de relaţie dintre oameni:

relaţie de agăţare (a copilului mic de mama sa, a îndră-
gostitului de iubită, a „neînţărcatului” de substitutul ma-
tern pe care îl „soarbe din ochi");
relaţie de comunicare (evitantă, rece, caldă);
relaţie de opoziţie contrară (privire de sus, privire umilă,
rugătoare);
relaţie de opoziţie contradictorie (privire evitantă, fulge-
rătoare, ţintuitoare, îngrozită);
relaţie de cunoaştere (privire curioasă, avidă, cercetă-
toare).

Privirea arată, deopotrivă şi relaţia omului cu sine

însuşi: privire semeaţă, autosuficientă, pierdută, în-
toarsă către sine, absentă, vie, sigură.

Speranța Farca Share this post

Read more posts by this author.
  
2 Comentarii speranta.farca.ro 
1 Conectare

Sortează după cele mai noi

 Recomandă ⤤ Distribuie

Alătură-te discuției ...

CONECTEAZĂ-TE CU SAU ÎNREGISTREAZĂ-TE CU DISQUS ?

Nume

roxana • 6 ani în urmă

ce se intampla cand copilul crescut fara imaginea mamei, devine peste 25 ani,
mama, poate devini "mama" buna pentru propriul ei copil?
△ ▽ • Răspunde • Distribuie ›

Speranta Farca > roxana • 6 ani în urmă

Da, cu atât mai mult.
În această situaţie copilul poate repara lipsa suferită de mult.
Copilul îşi ajută mama pentru ca ea să poată sprijini la rândul său.

Oricum, iubirea din care a venit acest copil probabil că a reparat mult din
carenţa veche.
În continuare tăticul copilului este foarte important pentru mamă şi pentru
bebeluş.

Relaţia mamă-copil este profundă, puternică, reparatorie, terapeutică

pentru toate lipsurile noastre (indiferent care ar fi ele).
Nici o mamă nu este perfectă şi fiecare învaţă să se dăruiască şi cu
lipsurile sale. În felul acesta copilul are şansa să se desprindă, să
crească, să se accepte pe sine aşa cum este, imperfect la rândul lui.
△ ▽ • Răspunde • Distribuie ›

© Speranţa Farca - speranta@farca.ro