De ce numim cărţile acestea „periculoase”? E cel puţin
imprudent. O dată catalogate astfel, simţim cum o vitejie colectivă ne provoacă cheful de a le citi şi de a ne expune pericolului. Nu fără motiv, societăţile geografice recomandă membrilor ca, atunci când îşi povestesc călătoriile, să nu insiste asupra pericolelor prin care au trecut. Nu din modestie, ci pentru a nu duce pe alţii în ispită (cum se vede că se întâmplă, de pildă, cu uşurinţa de a merge la război). Păi, despre ce pericole vorbim? Din poziţia mea, ar fi unul pe care îl zăresc foarte bine. Un pericol modest. Povestea lui O este, evident, una dintre acele cărţi ce marchează cititorii, care nu le mai lasă din mână o dată ce au dat de ele. Cărţile acestea sunt straniu supuse influenţei pe care o exercită şi se transformă pe măsura evoluţiei influenţei la care mă refer. Şi aşa, după câţiva ani, nu mai sunt aceleaşi cărţi. Primele reacţii critice au fost cam neghioabe. Cu atât mai rău ! Un critic nu trebuie niciodată să ezite în faţa ridicolului. Cel mai simplu îmi e să mărturisesc că nu mă pricep. Înaintez bine dispus în Povestea lui O, ca într-un basm cu zâne – se ştie că basmele cu zâne sunt romanele erotice ale copilăriei –, ca printr-unul dintre acele castele feerice care par părăsite şi totuşi, de sub husele lor, fotoliile, scaunele şi paturile cu stâlpi înalţi la cele patru colţuri n-au fir de praf, iar bicele şi cravaşele sunt la locul lor. Sunt la locul lor, aş zice, în mod natural. Nicio umbră de rugină pe lanţuri, nici o picătură de apă pe dalele de toate culorile. Dacă este vreun cuvânt care îmi vine mai întâi în minte când mă gândesc la O, acesta este „decenţă”. Cuvânt dificil de motivat. Aşa că, să trecem mai departe. Şi curentul ăsta neîncetat care trece prin toate camerele. Prin O mai suflă neîncetat şi un nu ştiu ce spirit mereu pur şi violent, fără să se amestece cu altceva. E un spirit hotărâtor, care nu se împiedică în nimic, spiritul suspinelor în oroare şi al extazului în greaţă. Dacă e să mărturisesc, gusturile mele navighează cel mai adesea pe alte ape: îmi plac lucrările ale căror autori ezită, lasă să se vadă, prin câteva mici încurcături, că, la început, subiectul i-a intimidat, că s-au îndoit că vor ieşi vreodată din capcană. Pe când Povestea lui O este, de la un capăt la celălalt, ca povestea unei fapte de vitejie. Îţi vine în gând mai degrabă un discurs decât o simplă efuziune sentimentală, o scrisoare decât un jurnal intim. Cui să îi fie adresată scrisoarea? Pe cine vrea discursul să convingă? Cui să pui aceste întrebări? Păi, dacă nu ştiu cine sunteţi... Nu mă îndoiesc că sunteţi o femeie. Şi asta nu din cauza detaliilor precum rochiile de satin verde, corsetele, fustele ridicate în repetate rânduri „ca buclele de păr pe bigudiuri”, ci iată de ce: în ziua în care O este părăsită de René pentru noi torturi, ea tot mai păstrează suficientă prezenţă de spirit pentru a observa că papucii iubitului ei s-au uzat şi, ca atare, va trebui să îşi cumpere alţii. Iată un lucru care, pentru mine, ar fi de neimaginat. Iată un lucru care nu i-ar fi dat niciodată prin cap unui bărbat sau, în orice caz, pe care nu ar fi îndrăznit niciodată să îl spună. Cu toate acestea, în felul ei, O exprimă un ideal viril. Viril ori cel puţin masculin. În sfârşit, o femeie care mărturiseşte! Ce mărturiseşte? Lucrul de care femeile s-au apărat întotdeauna şi azi mai mult decât oricând. Lucrul pe care dintotdeauna bărbaţii li l-au reproşat: că nu încetează să îşi asculte glasul sângelui, că totul în ele este sex, trup şi suflet. Că trebuie fără încetare hrănite, fără încetare spălate şi fardate, fără încetare bătute. Fiindcă pur şi simplu ele au nevoie de un stăpân bun care să ţină piept propriei bunătăţi, căci, pentru a se face iubite de ceilalţi, ele îşi folosesc întreaga energie, bucurie, naturaleţe, pe care le extrag din tandreţea noastră, imediat ce aceasta este declarată deschis. Fără multă vorbă: trebuie să îţi iei biciul când mergi să le vezi. Puţini bărbaţi nu au visat să posede o Justine. Însă, după cât ştiu eu, nici o femeie nu s-a visat Justine. În orice caz, nu a făcut-o cu voce tare, cu acest orgoliu al lamentaţiei, al plânsului, cu această cuceritoare violenţă, cu această rapacitate a suferinţei, cu această voinţă întinsă până la sfâşiere, până la hohot. Sigur, sunteţi femeie, dar cine joacă rolul cavalerului, al cruciatului? De parcă aţi poseda în dumneavoastră ambele naturi sau destinatarul scrisorii ar fi clipă de clipă alături, pentru a-i putea împrumuta gusturile şi vocea. Ce fel de femeie sunteţi? Chiar aşa: cine sunteţi cu adevărat? Oricum ar fi, Povestea lui O vine de departe. Am simţit în ea mai întâi liniştea unor spaţii îndelung purtate în inima autorului până ce i-au ajuns familiare. Cine este Pauline Réage? O simplă visătoare, cum mai sunt şi altele? (Ajunge, zic ele, să îţi asculţi inima. O inimă pe care nimic nu o poate opri.) O femeie cu experienţă, care chiar a trecut printr-o asemenea poveste? A trecut şi tot miră că o aventură care a început atât de bine – sau, cel puţin, atât de grav, prin asceză şi pedeapsă – s-a încheiat rău până la urmă, s-a împlinit într- o satisfacţie mai repede dubioasă, fiindcă, în fine, suntem de acord, O rămâne într-un fel de bordel în care dragostea a împins-o să intre. Rămâne acolo şi nici nu se simte prea rău. Totuşi, în această privinţă: