1.

1dreptul -reprezintă totalitatea normelor juridice, generale şi impersonale, strict

determinate şi obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat ce reglementează
cele mai importante relaţii din societate, reprezentînd voinţa întregului popor, a
căror aplicare şi respectare este garantată de către stat, fiind impusă, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.

1.2Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane.

La baza acestui scop se află o serie de funcţii.
În literatura de specialitate pot fi întîlnite mai multe definiţii ale funcţiilor
dreptului:
a) Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic, la a căror îndeplinire participă întregul sistem al dreptului
(ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special
abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului.
b) Funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea rolului activ şi
multilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societă- ţii, din punctul de vedere al
destinaţiei principale a dreptului.
La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele:
1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţii.
4. Funcţia normativă.
5. Funcţia informativă.
6. Funcţia educativă.
Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice se manifestă prin faptul
că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor publice ale
statului, atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a
celor trei puteri dintr-un stat: a puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale societăţii
îşi găsesc expresie prin următoarele:
- cu ajutorul normelor juridice ce asigură regimul constituţional, ordinea legală
etc.;
- dreptul apără colectivitatea umană, precum şi pe fiecare membru al colectivităţii,
el asigură buna funcţionare a colectivităţii, neadmiţînd dezorganizare în societate.
Funcţia de conducere a societăţii.
Dreptul este cel mai important instrument de realizare a conducerii sociale, a
scopurilor socialpolitice pe care societatea şi le propune.
Reglementînd cu ajutorul normelor juridice cele mai importante domenii de
activitate socială, în drept îşi găsesc expresie scopurile pe care societatea şi le
propune la acea sau altă etapă, problemele cu care ea se confruntă.
Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonă- rii acţiunilor
individuale faţă de conduita – tip prescrisă prin normele juridice. Stabilind prin
normele juridice modalitatea de comportare a organelor statului, a organizaţiilor
obşteşti, a cetăţenilor, statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură acest
comportament prescris se realizează în practică.
E foarte important ca normativitatea juridică să fie completată cu normativitatea
social.
Funcţia informativă. Reflectînd realitatea, în normele juridice se acumulează
cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele stringente ale
societăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în societate.
Generalizînd normele juridice în vigoare, putem face concluzii pentru a aprecia
principiale orînduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul
relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii etc.
Ca urmare, din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre
societatea respectivă la acea sau altă etapă de dezvoltare.
Funcţia educativă. Adoptînd norme juridice, statul asigură cadrul organizatoric
necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie de mijloace
culturale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia.
1.3. Conceptul statului, trăsăturile lui
Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept. Aceste două fenomene, percepute ca
fiind sociale şi politice, se împletesc atît de mult, încît nu pot fi separate unul de celălalt.
Cuvîntul „stat” provine din latinescul status, semnificînd ideea de ceva stabil, permanent. Iniţial,
acest cuvînt a desemnat cetăţile (spre exemplu, grecii foloseau termenii polis sau politea),
republicile de tipul celei romane (romanii foloseau termenii res publica, civitatis), despoţiile
orientale şi alte forme de organizare politică a societăţii. Aceasta însă nu însemna că la etapa
timpurie de existenţă a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat.
Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de exemplu, la gînditorii din
antichitate, cum ar fi Aristotel, Platon ş.a. În sensul său modern, noţiunea „stat” apare mult mai
tîrziu, începînd cu secolul al XVI-lea. Cert este că folosirea acestui cuvînt în sensul său modern
este legată de numele lui Niccolo Machiavelli, care în lucrarea sa „Principele” menţionează că
„...toate statele, toate stăpînirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sînt fie
republici, fie principate”. Totuşi, fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de stat
este folosită în mai multe sensuri. În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul este organizatorul
principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale şi obligatorii de
conduită, garantează aplicarea sau executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă
litigiile care apar în societate. În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor
publice care asigură guvernarea.
Conceptul dreptului
Cuvîntul „drept” provine din latinescul „directus, ceea ce în traducere înseamnă drept – orizontal
sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă. În viaţa de toate zilele cuvîntul „drept” este
utilizat în mai multe sensuri, şi anume:
a) dreptul – o categorie de norme sociale ce reglementează anumite domenii de activitate
socială, domenii care, de regulă, prezintă un interes sporit pentru societate;
b) dreptul – un sistem de reguli de conduită generală şi obligatorii garantate, în caz de necesitate,
de către stat;
c) dreptul – posibilitatea recunoscută a unei persoane de a pretinde ceva de la o altă persoană;
d) dreptul – ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe despre viaţa juridică a societăţii,
luată în complexitatea ei;
e) dreptul – sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd acest caracter, incluzînd în
cadrul acestuia: conştiinţa juridică, normele juridice, raporturile juridice şi formele instituţionale
cu caracter juridic;
f) dreptul – arta binelui şi a echităţii. Cuvîntul „drept” mai este folosit şi în calitate de adjectiv,
pentru a face unele aprecieri de natură morală (de exemplu, om drept, acţiune dreaptă, pedeapsă
dreaptă etc.). În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două sensuri: drept obiectiv
(pozitiv) şi drept subiectiv. Între cele două sensuri există o legătură indisolubilă, legătură care
constă în faptul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în măsura în care sînt
recunoscute de dreptul obiectiv
2.1Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin următoarele forme de
organizare juridică:
a) în baza patentei de întreprinzător, eliberate de inspectoratul fiscal sau, după caz, de primăria
din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea activităţii;
b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche figurează noţiunea de
întreprindere individuală). Întreprinzător individual este persoana fizică, înregistrată în modul
stabilit de lege, care desfăşoară activitate de întreprinzător fără a constitui o persoană juridică46.
Înregistrarea întreprinzătorului individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării
de Stat;
c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv desfăşurării activităţii de
întreprinzător în domeniul agriculturii. Se înregistrează într-un registrul special, la primăria din
localitatea în care gospodăria ţărănească îşi va desfăşura activitatea.
2.2 Intreprinzatorul individual este acea persoana fizica care este inregistrata in modul stability
de lege , care desfasoara activitatea de intreprnzator fara a constitui o persoana juridical , spre
deosebire de titularul patentei de intreprinzator care primeste acesta patenta de la imspectoratul
fiscal sau de la primaria din localitatea unde se afla pentru a presta servicii de intreprinzator.