CURS INTRODUCTIV

Există două concepții asupra spațiului arhitectural:

- tradițională
- modernă

 Trebuie urcat pe firul istoriei pentru a-i explora originile și a descâlci urmele.
 Monumentele și ansamblurile arhitecturale și urbanistice antice nu au fost neapărat produsul
apogeului evolutiv al unei civilizații. Ele sunt adeseori opera unor conducători și a unor
sisteme de organizare bazate pe așa-numitul ”drept divin”. Aceasta este o realitate istorică
constatată în majoritatea perioadelor istorice. În majoritatea civilizațiilor, monumentele
religioase erau în același timp și edificii utilitare laice în care se împleteau relativul și
absolutul.
 Arhitectura este considerată măsura unei culturi și a unei civilizații.
 Concepția modernă asupra arhitecturii permite o multitudine de definiții:

Bruno Taut, Berlin, 1919 - ”Arhitectura înseamnă pentru noi inventarea unor forme
agreabile pentru construcții utile.”

Le Corbusier - ”Arhitectura înseamnă stabilirea unor rapoarte emoționante prin intermediul

unor materiale brute... pasiunea transformă lucrurile inerte în volume dramatice.”

Ricardo Porro - ”Arhitectura este crearea unui cadru poetic acțiunii umane.”

Gropius, 1919 - ”Ce este arhitectura? Este expresia cristalină a celor mai nobile gânduri ale
omului, ale aspirațiilor sale intime, a umanității, a gândirii, a religiei sale...”

Holderlin - ”poezia este transmutarea lumii în cuvinte.” => extrapolând, în arhitectură este
vorba despre transmutarea mediului de viață în spațiu arhitectural.

Spațiul în arhitectură. Formă și conținut.

”Solistul” (interpretul) : Actorul fundamental al arhitecturii este spațiul. Spațiul se transformă

atunci când elementele care îl compun se modifică.
 Forma în arhitectură este spațiul.
Forma și conținutul sunt indisociabile. Forma este partea operei de artă sensibile, în
timp ce conținutul este concepția exprimată prin formă. Prin formă se realizează
conținutul. Cele două formează o Unitate (Totalitate).

Cinci aspecte ale conținutului:

1. Conținutul imediat - vorbim de acesta într-o clădire al cărei program și funcțiune sunt
exprimate prin forma sa.
Este ”imediat” deoarece este cel mai apropiat de conținuturi, cel mai ușor de observat (captat).
<---> Identitatea dintre denotație și conotație.

a denota, denotație s.f. (cf. fr. dénotation, it. denotazione): desemnare, denumire a sensului
propriu (de dicționar) al unui cuvânt; actul repetabil prin care unui obiect (lucru, eveniment,
ființă, fenomen, idee, acțiune etc.) i se atribuie un nume. D. nu are întotdeauna ca rezultat un
singur nume (cuvânt) pentru un singur obiect: ea se poate încheia și printr-o
perifrază. D. angajează atât zona lingvistică, cât și psihologia, sociologia, logica, istoria
 culturii materiale și a celei spirituale a comunității de limbă în care se dau numele (cuvintele).
Ea nu are loc în mod deliberat, ci numai în măsura în care obiectele obligă pe oameni să le
numească; ea nu este însă gratuită, ci determinată de complexitatea relațiilor dintre oameni,
dintre ei și acțiunile lor asupra naturii.a denumi; se referă la sensul propriu; trezeşte în minte
imaginea obişnuită, comună, independentă de context a unui obiect, a unei acţiuni.

a conota, conotație s. f. (< fr. connotation): restrângere sau extindere a sensului unui cuvânt,
în funcție de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului; deviere a sensului denotativ
(v.) al cuvântului sau al expresiei. Termen folosit și în poetică sau stilistică, cu trimitere la
„ansamblul valorilor afective ale unui semn lingvistic și efectul nondenotativ pe care-l
produce asupra interlocutorului sau asupra cititorului”; la „tot ceea ce un termen poate evoca,
sugera, implica într-un mod mai clar sau mai vag”; se referă la sensul figurat, metaforic.

2. Tradiția:
Anumite deviații ale limbajului traduc un fel de degenerare a ideilor ce le corespund.
Pentru a revitaliza cu adevărat Tradiția, e nevoie ca legătura cu spiritul tradiției să rămână
dinamică.
Tradiția este sufletul oricărei civilizații. Este leitmotivul prin excelență, ce permite atât
cunoașterea universală, cât și pe cea a principiilor specifice. Când vorbim despre tradiție în
arhitectură, nu vorbim despre folclor, ci despre cele mai importante conținuturi. Tradiția dispare
atunci când cultura locală slăbește sau când incetează să se mai facă referințe arhitecturale -
formale - la aceasta.
Tradiția nu este statică: ea păstrează elementele care au potențialul de a deveni germenii unei lumi
viitoare. Este autenticitatea dinamică care se profilează la orizontul viitorului apropiat.

3. Persuasiunea (convingerea) - vorbim despre aceasta atunci când arhitectura încearcă să

convingă spectatorul, folosind metodele expresive proprii, de-o idee oarecare.

4. Imaginea suprapusă - arhitectura poate opera cu figuri abstracte sau concrete.

Există două forme posibile de suprapuneri în arhitectură:
a) simbolul
b) imaginea figurativă

Simbolul: în artă, este efortul pe care îl face artistul pentru a găsi reprezentarea potrivită a unei
idei abstracte (ex.: cifra 4, reprezentare numerică a pătratului sau cubului, exprimă ideea
universalității și stabilității).
Un simbol poate semnifica mai multe lucruri în același timp și permite mai multe niveluri de
lectură; prin însăși structura lor, simbolurile sunt polivalente.Panoplia semnificațiilor lor este cea
care formează mesajul simbolului.
Simbolul are o mare importanță în civilizațiile antice.

Imaginea figurativă:
- reamintește direct, prin forma sa, ceva concret;
- are drept scop susținerea conținutului mediat.